Sunteți pe pagina 1din 14

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA M.A.I “ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA: “PROCEDURĂ PENALĂ ŞI CRIMINALISTICĂ”

DISCIPLINA: “DREPT PROCESUAL PENAL”

PLAN CONSPECT
TEMA: Probele în procesul penal

Discutată şi aprobată la şedinţa catedrei


„Procedură penală şi Criminalistică”
proces – verbal nr. ___ din „___” _____________20___

A elaborat
N.Paustovscaia

CHIŞINĂU – 2017

1
PLANUL:
1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal.
2. Clasificarea probelor.
3. Proprietăţile esenţiale ale probelor.
4. Obiectul probaţiunii.
5. Procesul probaţiunii procesual-penale.
6. Sarcina probaţiunii procesual-penale.

2
Acte normative şi bibliografie recomandată:
1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122-XV din 14.03.2003
2. Osoianu T., Orîndaş V., Procedura penală (parte generală)/curs universitar,
Chişinău, 2004.
3. Osoianu T., Desăvârşirea reglementării actelor de urmărire penală în procesul
penal al Republicii Moldova Chişinău, 2000.
4. I. Dolea, D. Roman,Iu. Sedleţki, T. Vizdoagă, S. Ursu, A. Cerbu, V. Rotaru
„Drept procesual penal”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
5. I. Dolea, D. Roman,Iu. Sedleţki, T. Vizdoagă, S. Ursu, A. Cerbu, V. Rotaru
„Codul de procedură penală. Comentariu”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
6. Белкин А.Р., Теория доказывания, Moscova, 1999.
7. Давлетов А.А., Основы уголовно-процессуального познания, Sverdlovsc,
1991
8. Доля Е.А., Использование в доказывании результатов оперативно-
розыскной деятельности, Moscova, 1996.
9. Лупинская П.А., Уголовно-процессуальное право, учебник, Moscova, 1997.
10.Мешков В.М., Попов В.Л., Оперативно-розыскная тактика и особенности
легализации полученной информации в ходе предварительного следствия,
Учебно-практческое пособие, Moscova, 1999.
11.Петрухин И.Л., Уголовный процесс, учебник, Moscova, 2001.
12.Рыжаков А.П., Следственные действия и иные способы собирания
доказательств, Moscova, 1997.

3
1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal

În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesar o activitate cognitivă în care
subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate
aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului
elementele care duc la la realizarea cunoaşterii sunt dovezile. În procesul penal dovezile care duc la
realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe.
Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care să
conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului,
etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin intermediul
probelor.
Legea procesual penală în artticolul 93 dă definiţia probelor ca elemente de fapt dobîndite în
modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la
identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări
importante pentru justa soluţionare a cauzei.
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul
mijloacelor de probă arătate în art.93 alin. 2 CPP şi anume:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, martorului; 
2) raportul de expertiză; 
3) corpurile delicte; 
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti; 
5) documentele (inclusiv cele oficiale); 
6) înregistrările audio sau video, fotografiile; 
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;
8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi
anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de
organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de
procedură penală.
Datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii pot fi admise ca probe numai în
cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor de probă enumărate

4
mai sus, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor
persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată.
Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi sursele
de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai multe surse.
În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele
semne, care constituie volumul acestei noţiuni:
- Probele sînt date concrete;
- În temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă pentru soluţionarea
cauzelor penale;
- Se obţin din sursele prevăzute de lege;
- Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.
Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să
afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare
justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea lui
definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiţiei
penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei
Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care
aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

2. Clasificarea probelor
În literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse
criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi practică, ajutînd a înţelege mai
profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea
regimului procesual de utilizare a probelor.
Astfel probele pot fi clasificate:
a. după caracterul sau natura lor;
b. după izvoarele lor;
c. după legătura lor cu obiectul probaţiunii;
d. după caracterul purtătorului urmelor infracţiunii.
a) După caracterul sau natura lor, probele sînt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele
devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi stabilesc
circumstanţele agravate se numesc probe în învinuire. Probele care infirmă învinuirea sau stabilesc
circumstanţele atenuate poartă denumirea de probe în apărare. Probele în acuzare servesc la

5
dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. La probele tipice în învinuire se pot referi faptele
de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la faţa locului; insuficienţa bunurilor materiale la
depozit. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorilor despre faptul că în momentul săvîrşirii
infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt loc (alibi).
b) În funcţie de izvorul (sursa lor originală) din care provin probele sînt imediate şi mediate.
Împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr-un izvor direct se
numesc probe imediate. (exemplu – conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui înscris
original, conţinutul procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).
Împrejurările de fapt care provin dintr-o altă sursă decît originală, adică mai îndepărtată,
derivată, se numesc probe mediate. (exemplu – conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea
ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare).
Sursele derivate sînt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine limitări în
utilizarea probelor mediate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai amănunţite. Aşa, de
exemplu, cînd declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe spusele altor persoane,
aceste din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.
c) După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în directe şi indirecte.
Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau
inculpatului, ele conţinînd informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de
rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală.(exemplu – prinderea făptuitorului în flagrant
delict , conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc.).
Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în
măsura în care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte. (exemplu – găsirea unui
obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa obiectului şi prezenţa
posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul de unde a fost furat obiectul respectiv).
d) În funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi personale şi
materiale.
Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor atunci probele prezentate de ei
se numesc personale. (exemplu – declaraţiile bănuitului, învinuitului).
Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale, aceste se numesc probe materiale
(corpuri delicte).

3. Proprietăţile esenţiale ale probelor


Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă împrejurarea de fapt,
scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi dacă aceste date concrete sînt de natură

6
să ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere înaintînd
cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.
Conform art.95 C.P.P. sînt admisibile probele pertinente, concludente, utile administrate în
conformitate cu Codul de procedură penală. O probă este admisibilă numai cînd nu contravine unor
cerinţe pe care legea le prevede explicit. Inadmisibilitatea probei decurge din condiţiile art.94 C.P.P.
Astfel în procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi
prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti
datele care au fost obţinute:
1. prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei; 
2. prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,
martorului; 
3. prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces; 
4. de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală; 
5. de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare; 
6. dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată; 
7. prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice; 
8. cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor CPP; 
9. fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată; 
10. de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate
confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia. 
11. prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;
12. prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.
Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor,
violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale
penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor
garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a
documentului sau aobiectului.
Datele administrate cu încălcările menţionate supra pot fi utilizate ca probe care confirmă
faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi pertinente sau
concludente. Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au legătură cu faptele sau
circumstanţele ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Probele sînt concludente atunci cînd,
într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la justa aplicare a legii penale. Orice probă
concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi concludentă. Astfel,

7
declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu inculpatul este o probă pertinentă, întrucît ţine de
cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării nu este o probă concludentă decît în cauzele referitoare
la infracţiuni pentru care Legea procesual penală prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală
(art.276 C.P.P.).
Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal în
conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba concludentă
trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să dovedească o cauză este deja
dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească, devine inutilă, adică nu
mai este necesar a fi administrată (exemplu – într-o cauză penală în care sînt mai mulţi martori
oculari, ofiţerul de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge propunerea
de a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci inutilă).

4. Obiectul probaţiunii
Noţiunea de obiect al probaţiunii.
Noţiunea de obiect al probaţiunii include totalitatea circumstanţelor care urmează a fi dovedite
într-o cauză penală
Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de
fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumîndu-se că ele sînt cunoscute atît de
organele judiciare, cît şi de către justiţiabili.
Sînt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză penală, ele
alcătuind obiectul generic al probaţiunii. Alte fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai în
anumite cauze penale, aceste din urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii.
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările
referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările infracţiunii.
Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiunii.
În cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au relevanţă asupra
fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala desfăşurare a procesului penal.
Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 CPP:
1) Faptele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale componenţei de infracţiune
precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În majoritatea cazurilor, despre săvîrşirea
faptei infracţionale este indicat în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu exclude însă necesitatea
dovedirii faptului că, într-adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate circumstanţele
proprii săvîrşirii ei. Constatarea timpului săvîrşirii infracţiunii permite a o califica corect atunci cînd
el este semn calificant al unei componenţe concrete sau circumstanţă agravată. Locul infracţiunii are
importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe de infracţiuni (art.287 C.P.P.). Metoda săvîrşirii

8
infracţiunii, la fel ca şi timpul, serveşte drept semn calificant, cît şi ca circumstanţă agravantă. De
asemenea locul şi timpul infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu alibi. Cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei sînt reflectate în art.35 C.P.
2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a
făptuitorului (art.76, 77 C.P.) care, conform art. 75 C.P., sînt luate în consideraţie în timpul aplicării
pedepselor penale.
3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima. În acest sens trebuie stabilit
care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea, chestiuni ce caracterizează comportamentul
inculpatului pînă la comiterea infracţiunii, starea sănătăţii, şi dacă ea este pasibilă de răspundere
penală în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor subiectului special. Pentru justa rezolvare a
cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi
motivul infracţiunii. Scopul şi motivul servesc atît în calitate de circumstanţă calificante, cît şi
circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de componenţa concretă a
infracţiunii.
4) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune are importanţă pentru calificarea
infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile. Noţiunea de „daună” include prejudiciul moral, fizic sau
material. În numeroase cazuri, incadrarea juridică corectă se efectuează avîndu-se în vedere
consecinţele faptei.
5) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau rezultate din
infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise. În categoria bunurilor se includ nu numai
obiectele, dar şi alte venituri sau avantaje care au fost primite de făptuitor sau de către o altă persoană
în urma săvîrşirii infracţiunii.
6) Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.(art.216 CPP). Probele care sunt
incluse în obiectul probaţiunii referitor la acest element trebuie să asigure pronunţarea unei pedepse
echitabile.
De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea
infracţiunii. Stabilirea condiţiilor care au determinat comiterea infracţiunii este o cerinţă suplimentară
faţă de sarcina de bază a justiţiei. Sarcina de a descoperi cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii are importanţă atît pentru cauza penală concretă, cît şi pentru prevenirea
comiterii altor infracţiuni.
Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au importanţă pentru
cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor, cantitatea lor
necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sînt determinate de persoana competentă a
gestiona cauzele penale.

9
Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin intermediul
cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.
Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoană care o
instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr comparînd
fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi fundamentul
probator necesar punerii sub învinuire.
Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii.
Ca o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul clandestinităţii,
informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor penale sînt greu de adunat.
Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei probe în procesul penal. Sub acest aspect,
principiul care călăuzeşte probaţiunea în procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei probe
dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu cunoaşte două
limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi societate.
În anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor
fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.170 C.P., în cazul infracţiunilor de calomnie, proba
verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost
săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim. În sensul acestei dispoziţii legale, în cazul infracţiunilor
de calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.
Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare concepţiei noastre
despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că o anumită persoană a săvîrşit o
infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind că legea
nu permite realizarea de venituri decît din surse licite.
În lumina dispoziţiilor art. 96 CPP, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi
instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza , pe bază de probe.
De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau cunoştinţele
noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări,
nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98 C.P.P. se consideră fapte şi circumstanţe care nu
trebuie dovedite:
a. Faptele unanim recunoscute;
b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei , tehnicii, artei şi
meseriei moderne.

5. Procesul probaţiunii procesual-penale

10
Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt indispensabile
pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria
procedurii penale distinge următoarele etape ale procesului probaţiunii:
a) Acumularea sau colectarea probelor;
b) Fixarea, documentarea probelor;
c) Verificarea probelor;
d) Aprecierea probelor.
a) Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele prevăzute
de lege. Conform art. 93 din CPP elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele
au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor
codului de procedură penală.
Organul de urmărire penală are dreptul: să cheme orice persoană pentru a o audia; să
efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de urmărire penală; să ceară de la cetăţeni,
întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la persoanele oficiale prezentarea documentelor şi
obiectelor, care ar putea contribui la stabilirea datelor concrete necesare soluţionării cauzelor penale.
Probele pot fi prezentate de asemenea de bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte vătămată,
parte civilă, parte civilmente responsabilă de oricare cetăţean sau de o persoană juridică din iniţiativă
proprie. În cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală acumularea probelor se subdivide în
depistarea, relevarea şi ridicarea lor (cercetarea la faţa locului).
Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai
în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de art.
93 alini. 2 CPP în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa
judecătorească (art.93 aliniatul 4 CPP).
b) Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în forma prevăzută de
lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală sînt fixate în procese
verbale. Anexarea corpurilor delicte la dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu
înainte ca obiectele respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal. Conform practicii
stabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea
organului de urmărire penală. Alte metode de fixarea probelor sînt: înregistrarea audio şi video
(art.115 C.P.P.), fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc. Aceste din urmă au un caracter
facultativ în raport cu procesele verbale şi se anexează la ele.
c) Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi obiectiv de către
organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată. Verificarea include constatarea de

11
corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele, respectării dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de
fixare a lor, conformarea lor cu alte probe.
Verificarea probelor se efectuează prin mai multe căi şi metode:
- analizîndu-le;
- comparîndu-le şi confruntîndu-le cu probele deja acumulate;
- efectuînd acţiuni de urmărire penală suplimentare pentru a acumula noi probe care să le
confirme sau să le dezmintă pe cele existente.
Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a o
confrunta cu altele.
Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor. Dacă
verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea înlăturării contradicţiilor existente,
fără acest lucru cauza investigată nu poate fi soluţionată.
Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care reprezintă
un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea concluziilor şi deciziilor, cu alte cuvinte
formarea unor convingeri cu privire la fapta cercetată.
d) Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,
deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei
activităţi.
Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii
obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a realităţii revenind convingerii
organelor judiciare şi conştiinţe lor juridice.
Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care elementele de
ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau
inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc.
Conştiinţa juridică este o formă a conştiinţei sociale şi cuprinde, în conţinutul său ideile,
sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept. Constituind o reflectare
activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi apreciere, conştiinţa juridică contribuie
la valorificarea exactă a realităţii obiective înfăţişate în cauzele penale prin intermediul probelor.
În legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care
ajung organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Potrivit acestei
dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţa de
judecată potrivit convingerilor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi
conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 aliniatul 2. C.P.P.).

12
În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi dovedită
prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat
adevărul în cauza penală.

6. Sarcina probaţiunii procesual-penale


Se înţelege prin sarcina probaţiunii obligaţia administrării probelor în procesul penal. Codul
de procedură penală al Republicii Moldova stabileşte că, organelor judiciare le revine această sarcină.
În practica instanţelor judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită acestui principiu.
Potrivit reglementărilor existente în alte legislaţii, organele judiciare nu au totdeauna obligaţia
să administreze probele.(exemplu – în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are poziţia unui
arbitru care asistă doar la modul în care sînt administrate probele).
Legea (art.100 alin. 1 CPP) arată că sarcina administrării probelor revine organului de
urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este de fapt o obligaţie, de oarece, organele
de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să strîngă probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a
acesteia. Organele judiciare penale adună probe atît în favoarea, cît şi în defavoarea învinuitului sau
inculpatului.
Făcînd referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare subliniem că, pornim de la
principiul că cel ce acuză este obligată să probeze, procurorului şi părţii vătămate revenindu-le
sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului dat, procurorul are obligaţia de a
manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în apărare; superficialitatea
în acuzare poate conduce la soluţii ne concordate adevărului în cauzele penale. În lipsa probelor de
vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze ne vinovăţia sa.
În cazul în care părţile nu doresc sau nu ştiu să administreze probe în apărarea intereselor pe
care le au în cauză, şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine organelor judiciare. În
realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie
ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă.
Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecţilor cu funcţii
procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă de
conţinutul unei probe nu se mărgineşte la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din
probă, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit demult regula că
cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută.
În mod practic, probaţiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare şi
părţile consideră că nu mai au de administrat probe.

13
14