MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA M.A.I “ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA: “PROCEDURĂ PENALĂ ŞI CRIMINALISTICĂ”

DISCIPLINA: “DREPT PROCESUAL PENAL”

PLAN CONSPECT
TEMA: Principiile procesului penal

Discutată şi aprobată la şedinţa catedrei

„Procedură penală şi Criminalistică”
proces – verbal nr. ___ din „___” _____________20___

A elaborat
Natalia Paustovscaia

CHIŞINĂU – 2017

1
 PLANUL:
1. Noţiunea şi însemnătatea principiilor procesului penal
2. Caracteristica generală a principiilor procesului penal
2.1. Principii generale
2.2 Principiul legalităţii;
2.3. Principiul publicităţii;
2.4. Dreptul la un proces echitabil în lumina Convenţiei Europene pentru
Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale;
2.5. Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii;
2.6. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2.7.Principiul garantării libertăţii persoanei;
2.8. Principiul respectării demnităţii umane;
2.9. Principiul ocrotirii şi respectării vieţii intime, familiale şi private;
2.10. Principiul garantării dreptului la apărare;
2.11. Prezumţiei nevinovăţiei;
2.12. Principiul contradictorialităţii;
2.13. Principiul folosirii limbii materne;
2.14. Principiul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale numai de către instanţele
de judecată;
2.15. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii.
3. Rolul principiilor speciale în cadrul procesului penal
3.1. Principiul oralităţii şi continuităţii;
3.2. Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul
judiciar;
3.3. Principiul operativităţii;
3.4. Principiul aflării adevărului în procesul penal;
3.5. Principiul oficialităţii;
3.6 Rolul activ al organelor judiciare

2
 Acte normatie şi bibliografie recomandată:
1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale adoptată la 4 noiembrie 1950;
2. Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante adoptată la 26 noiembrie 1987;
3. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 01 februarie 1995;
4. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994;
5. Codul de procedură penală din 14.03.2003;
6. I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţki, T. Vizdoagă, S. Ursu, A. Cerbu „Drept
procesual penal”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
7. I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţki, T. Vizdoagă, S. Ursu, A. Cerbu „Codul de
procedură penală. Comentariu”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
8. Gomien Domina, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(traducere de Stoica Cristiana-Irinel), Bucureşti, 1996.
9. Gorgăneanu Ion GH., Prezumţia de nevinovăţie, Bucureşti, 1996
10.Mărgineanu Iurie, Principiile procedurii penale în Republica Moldova
(Cercetare comparativă de drept procesual penal), Autoreferat al tezei de doctor
în drept; Chişinău, 2003
11.Mateuţ Gheorghiţă, Procedură penală (partea generală), vol. I, II, Iaşi, 1994.
12.Neagu Ion., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.
13.Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală (parte generală), vol.I, Bucureşti,
1996.
14.Лупинская А.П., Уголовно-процесуальное право, учебник, Мoscova, 1997.
15.Петрухин И.Л., Уголовный процесс, учебник, Moscova, 2001.

3
 1. Noţiunea şi însemnătatea principiilor procesului penal
Desfăşurarea procesului penal în condiţii de maxima obiectivitate şi
corectitudine, presupune existenţa unor reguli generale care să guverneze activitatea
organelor judiciare şi care să stea la baza aplicării normelor juridice procesual penale
de către fiecare organ în parte.
Existenţa principiilor a regulilor generale, are o mare importanţă în orice
domeniu de activitate, deoarece acestea apropie demersul cunoaşterii teoretice de
esenţa fenomenelor studiate.
Principiile procesului penal se constituie în idei fundamentale potrivit cărora
este organizat sistemul judiciar, în acestea fiind cuprinse normele fundamentale pe care
este clădită întreaga construcţie a procesului penal.
Prin principiile procesului penal se înţeleg, reguli cu caracter general manifestate
prin norme procesual penale concrete sau care derivă din interpretarea unui ansamblu
de asemenea norme, determinînd construcţia integrală a procesului penal, esenţa şi
asigurarea realizării sarcinilor lui. Fiecare principiu aparte caracterizează diferite laturi
ale procesului penal. Interacţiunea principiilor procesului penal permite a înţelege
esenţa procesului în general.
Principiile constituţionale: Legalitatea procesului penal. Prezumţia
nevinovăţiei. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. Respectarea dreptului libertăţilor
şi demnităţii umane. Inviolabilitatea persoanei. Inviolabilitatea domiciliului.
Inviolabilitatea proprietăţii. Secretul corespondenţei. Inviolabilitatea vieţii private.
Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret. Asigurarea dreptului
la apărare. Publicitatea şedinţei de judecată. Accesul liber la justiţie. Desfăşurarea
procesului penal în termen rezonabil. Libertatea de mărturisire împotriva sa. Dreptul de
a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori. Asigurarea drepturilor victimei
în urma infracţiunilor abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare. Principiul
contradictorialităţii în procesul penal. Înfăptuirea justiţiei – atribuţie exclusivă a
instanţelor judecătoreşti. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii.
Libera apreciere a probelor. Oficialitatea procesului penal.

4
 2. Caracteristica generală a principiilor generale a procesului penal.
2.1. Principiul legalităţii
Principiul legalităţii stă la baza întregului sistem de drept, evident, găsindu-şi
expresie şi în procesul penal, care, amintim, este o activitate strict reglementată de lege.
Este un principiu general ce constă în obligaţia cetăţenilor, funcţionarilor publici şi a
organelor de drept de a respecta legea. Conform art.7 alin. 2 C.P.P. procesul penal se
desfăşoară in stricta conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale
dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte,
cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale C.P.P. In caz de neconcordanţă
între prevederile C.P.P. si tratatele internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, prioritate au reglementările
internaţionale. Conform art. 114 din Constituţie, justiţia se efectuează în numele legii. In
esenţă, această regulă presupune:
- instituirea şi organizarea legală a organelor de stat, ce apar ca subiectele în procesul
penal în baza legii;
- respectarea prevederilor legislaţiei;
- utilizarea mijloacelor procesuale permise de lege sau care nu contravin legislaţiei în
timpul desfăşurării procesului penal;
- efectuarea fiecărui act procesual numai în forma prescrisă de actul normativ;
- controlul judiciar asupra legalităţii oricărui act procesual;
- conform C.P.P., actele de urmărire penală perfectate în contradicţie cu legea de
procedură penală sunt considerate nule;
- supremaţia legii.
Din moment ce legea de procedură penală a statornicit anumite reguli, acestea devin
obligatorii pentru toate persoanele care participă la realizarea justiţiei represive, nimănui
nefiindu-i îngăduit de a se abate de la aceste reguli, de a renunţa la aplicarea lor, sau de a
modifica cuprinsul lor şi aceasta nici chiar atunci când părţile interesate ar consimţi.
Deci, principiul legalităţii procesului penal, decurge din cerinţa ca el să fie
desfăşurat numai potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Cu acest principiu sunt puse în

5
concordanţă celelalte principii ale procesului penal. Principiul legalităţii se manifestă în
toate normele de procedură penală.
Legalitatea, ca principiu fundamental al procesului penal, presupune că întreaga
activitate a organelor judiciare şi celorlalţi participanţi la procesul penal să se
desfăşoare potrivit dispoziţiilor legii. Aşadar, legalitatea presupune în procesul penal,
respectarea şi aplicarea strictă a normelor procesuale şi pe această bază, justa
soluţionare a cauzelor.
Legalitatea îşi găseşte concretizarea în numeroase dispoziţii din Codul de
Procedură Penală, dispoziţii care, constituie, în acelaşi timp, garanţii ale realizării
acestui principiu.
Una din principalele garanţii ale realizării legalităţii în procesul penal, o
constituie sistemul de control asupra activităţii procesuale a organelor judiciare,
controlul judiciar care verifică şi legalităţii actelor întocmite.
Organele de urmărire penală, ca toate organele de stat, îşi desfăşoară activitatea
în conformitate cu legile ţării şi poartă întreaga răspundere pentru respectarea
neabătută a legalităţii. Împreună cu procuratura şi organele de justiţie, Organele de
urmărire penală au datoria să acţioneze neabătut pentru respectarea legilor şi
sancţionarea celor ce se abat de la normele de conveţuire socială, care încalcă ordinea
de drept a societăţii noastre.
Hotărîrile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sînt obligatorii
pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de judecată.
Deciziile Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie pronunţate ca urmare a
examinării recursului în interesul legii sînt obligatorii pentru instanţele de judecată în
măsura în care situaţia de fapt şi de drept pe cauză rămîne cea care a existat la
soluţionarea recursului.

2.2. Principiul publicităţii

În art. 117 din Constituţie este proclamat principiul publicităţii. Esenţa acestui
principiu, concretizat în art. 18 şi 316 C.P.P., constă în faptul că toate şedinţele instanţelor

6
de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor în care aceasta este în contradicţie cu
păstrarea unor secrete ocrotite de lege.
Acest principiu este o garanţie de desfăşurare normală a judecăţii şi un mijloc de
realizare a rolului educativ pe care-1 joacă procesul penal. Articolele din mass-media
privind cauzele penale cu rezonanţă socială constituie o extindere neprocesuală a
principiului publicităţii.
Publicitatea poate însă aduce în unele cazuri prejudiciu persoanelor, societăţii şi
chiar statului. De aceea legea prevede limitarea accesului în sala de judecată şi examinarea
cu uşile închise a cauzei penale, printr-o încheiere motivată.
În sala de judecată are acces orice persoană, care a depăşit vârsta de şaisprezece
ani. Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului printr-o încheiere
motivată, în timpul întregului sau a unei părţi din proces în interesul respectării
moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer, sau în măsura considerată strict
necesară de către instanţă când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de
natură să aducă prejudicii intereselor justiţiei, art. 18 alin. 2 C.P.P. Conform alin. 3 al
aceluiaşi articol, judecarea cauzei în şedinţă închisă a instanţei trebuie argumentată şi se
efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură.
Art. 316 C.P.P. demonstrează ataşamentul legislatorului nostru faţă de standardele
principiului publicităţii incluse în art. 6 al C.E.D.O. Potrivit art.316 alin. 3 al C.P.P.
preşedintele şedinţei poate permite reprezentanţilor radioului, televiziunii şi presei, în cazurile
în care cauza prezintă interes public, să facă înregistrări sonore, video şi să fotografieze
unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfă-
şurarea normală a şedinţei şi nu aduce atingere intereselor participanţilor la proces. Legea
procesual-penală prevede unele restricţii ale principiului publicităţii şi pentru participanţii
dezbaterilor:

1) nu pot fi admişi în sala de şedinţe persoanele înlăturate pentru tulburarea

ordinii;

2) nu pot avea acces în sală martorii citaţi în cauză şi înlăturaţi până la audiere;

7
 3) în cazuri excepţionale, când aceasta este dictată de necesitatea stabilirii
adevărului, poate fi înlăturat inculpatul din cadrul cercetării judecătoreşti.
Art.6 alin.l al C.E.D.O. prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în
mod public a cauzei sale. Scopul unei astfel de garanţii este de a proteja părţile litigioase
care stau pe poziţii contradictoriale în cauza care se judecă. Pentru a proteja părţile de
anumite imixtiuni din afară, dreptul la judecarea cauzei în mod public e supus unor
restricţii a căror existenţă reiese din articolul 6 alin. l precum şi din interpretarea dată
de C.E. Astfel, art.6 alin. l prevede expres restricţii, în sensul că accesul în sala de
judecată poate fi interzis presei şi publicului pe întreg parcursul sau în timpul numai a
unei părţi a lui, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale
într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor din proces o impun, sau atunci când în împrejurări speciale
publicitatea ar fi de natură să prejudicieze interesele justiţiei, iar judecata apreciază
această măsură ca fiind strict necesară, în contrast cu dreptul la o judecată publică,
dreptul la pronunţarea hotărârii în mod public nu e supus anumitor restricţii de textul
articolului 6 al C.E.D.O.
2.3 Dreptul la un proces echitabil în lumina Convenţiei Europene pentru
Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
Convenţia a întrat în vigoare în 1953 şi a fost ratificată de peste 30 de state
membre ale Consiliului Europei. Completată prin protocoale adiţionale, Convenţia este
parte a unei reţele de tratate internaţionale privind drepturile omului de aplicare
universală sau regională.
Art. 6 al C.E.D.O. garantează dreptul la un proces echitabil. Acest articol a fost
completat prin Protocolul 7 al C.E.D.O. Garanţiile articolului 6 al Convenţiei se aplică
atunci când o învinuire în materie penală s-a realizat ca fapt, adică persoana concretă a
devenit învinuită de săvârşirea unei infracţiuni ce cade sub incidenţa legislaţiei penale.
În sensul art. 6, prin învinuire se subînţelege un act oficial emis de autorităţile
competente ale statului în care cetăţeanul se expune că o persoană concretă, învinuită
de săvârşirea unei infracţiuni concrete stipulate în legislaţia penală a statului. Dacă
procesul penal este clasat înainte ca acuzatul să fie adus în faţa instanţei de judecată,

8
articolul 6 al C.E.D.O. îşi încetează acţiunea. Dreptul la un proces echitabil implică şi
respectarea principiului „egalităţii armelor".
Dreptul la un proces echitabil nu necesită anumite reguli urmate de instanţe
privind administrarea dovezilor, în funcţie de principiile ce stau la baza sistemului
judiciar al statului, sunt determinate regulile de administrare a probelor. Cu toate acestea,
autorităţile de la Strasbourg au stabilit anumiţi parametri în cadrul cărora statul trebuie
să opereze. Curtea a stabilit că, folosirea probelor obţinute ilegal în sistemul naţional de
procedură penală, poate constitui o încălcare într-un caz particular. Astfel, este posibilă
violarea art. 6 al C.E.D.O., dacă instanţa admite probe obţinute în urma maltratării
acuzatului cu scopul extorcării de mărturii. Mărturiile unui complice, căruia i-a fost
garantată imunitatea, pot fi admise ca probe numai dacă instanţa cunoaşte circumstanţele
în care aceste probe au fost dobândite.
Reglementările C.E.D.O. privesc şi alte garanţii ale procesului penal
contradictorial, cum ar fi dreptul la apărare. Art.6 alin. 3 garantează anumite drepturi
ce sunt necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea apărării şi asigurării dreptului
acuzatului de a se apăra în termeni egali cu cei ai acuzării. Dispoziţia priveşte dreptul de
a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru construcţia apărării. Pentru
determinarea „timpul necesar" la pregătirea apărării se iau în consideraţie toate
circumstanţele cauzei, inclusiv caracterul şi complexitatea ei.
De asemenea, învinuitul trebuie să aibă posibilitatea de a participa la examinarea
cauzei. Dacă adresa lui nu este cunoscută şi-i imposibil da a fi stabilită pentru a-l
înştiinţa de procesul penal intentat contra lui şi el este judecat în continuare, atunci el
trebuie să aibă dreptul la revizuirea fondului de acuzaţie la momentul aflării despre
acest fapt.
În concluzie putem afirma că C.E.D.O. susţine implementarea procesului
contradictorial.
2.4. Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii
Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se manifestă în toate domeniile vieţii
sociale şi, mai ales, pe plan juridic, în conformitate cu art. l D.U.D.O., toate fiinţele

9
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. Dispoziţia art. 7 D.U.D.O.
proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi dreptul lor la o protecţie egală a legii.
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este considerat ca o cerinţă şi ca
o garanţie pentru echilibrul între interesele individului şi cele ale societăţii, pentru
armonizarea acestor interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru
realizarea justiţiei.
Cetăţenii străini şi apatrizi beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările prevăzute
de lege. Sistemul judecătoresc funcţionează în temeiul unor legi unice, fără a acorda
părţilor şi participanţilor la proces careva avantaje faţă de alţi participanţi. Statutul
juridic al participanţilor la proces este determinat doar prin statutul lor procesual,
indiferent de particularităţile enumerate, acordânduli-se drepturi şi obligaţiuni egale.
În art. 16 p. l din Constituţie este specificat că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială. O normă analogică îşi găseşte
expresie în art.9 al C.P.P.
Toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de
judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice
altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie.
Tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, fără ca anumite
persoane să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Nu prezintă o negare a
principiului egalităţii situaţiile cu caracter derogator de tragere la răspundere penală a
unor categorii de persoane (deputaţii Parlamentului - art.70 p.3 din Constituţie, minorii
etc.).

2.5. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei

Toate organele şi persoanele care participă în procesul penal sunt obligate să
respecte drepturile şi libertăţile omului. Constituţia ţării noastre (art. l alin. 3) declară

10
că Republica Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori
supreme şi sunt garantate. Iar în alin. l art. 4 se stipulează că dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la
care Republica Moldova este parte. La realizarea justiţiei, instanţele judecătoreşti
trebuie să ţină cont de prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legile
interne, şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica
Moldova este parte.
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare
competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute
prin Constituţie sau prin lege(art. 8 al D.U.D.O.).
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale
(art. 13 al C.E.D.O.).
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţei judecătoreşti
competente împotriva actelor care-i violează drepturile, libertăţile şi interesele sale
legitime (art. 20 al Constituţiei).
Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sunt obligate să respecte
drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei. Limitarea temporară a drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi aplicarea de către organele competente a măsurilor de
constrângere faţă de ea se admit numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de C.P.P.
(art. 10 alin.l, 2 C.P.P.).
Asigurarea respectării drepturilor şi libertăţii persoanei semnifică înfăptuirea
activităţilor procesuale într-un asemenea regim, formă şi ordine care n-ar permite
intervenţii în sfera drepturilor şi libertăţilor persoanei ocrotite de lege. încălcarea lor
totuşi este admisă numai cu titlul de excepţie m cazuri de extremă necesitate, atunci când
altfel nu este posibil a realiza interesele justiţiei.
2.6. Principiul garantării libertăţii persoanei (inviolabilitatea persoanei)

11
 Potrivit art. 9 al D.U.D.O. nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat in mod
arbitrar. În conformitate cu art. 5 al C.E.D.O. orice persoană are dreptul la libertate şi la
siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor expres stipulate
în lege.
Inviolabilitatea persoanei este proclamată şi în Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. Orice individ
are dreptul la libertatea şi securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau
deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive
legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege (art. 9 alin. l). Acest drept
fundamental este ocrotit în mod special şi de alte documente internaţionale.
Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului. Libertatea
individuală este consacrată pe larg în numeroase dispoziţii pe care Constituţia le
cuprinde în art.25. De asemenea C.P.P. reglementează în detalii ordinea procesuală de
reţinere a persoanei, termenul reţinerii, aplicarea arestului preventiv etc., fiind garanţie a
limitării libertăţii individuale în procesul penal numai în condiţiile legii. Aplicarea arestului
preventiv este exclusiv de competenţa instanţei de judecată, care determină
oportunitatea acestei măsuri în baza verificării multilaterale a materialelor dosarului
penal.
Libertatea individuală este consacrată şi pe larg asigurată de numeroase
dispoziţii pe care C.P.P. le cuprinde în art. 11, fiind preluate din documentele
internaţionale:
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
2. Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile prevăzute de lege.
3. Arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau
repartizarea într-o instituţie specială de educaţie precum şi privarea de libertate sunt
permise numai în baza unei hotărâri judecătoreşti (mandat, sentinţă).
4. Persoanei reţinute sau arestate îi sunt aduse imediat la cunoştinţă drepturile
sale, motivele reţinerii sau arestării, încadrarea juridică a faptei de a cărei săvârşire este
bănuit sau învinuit.

12
 5. Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau
arestării au dispărut.
6. Instanţa judecătorească sau organul de urmărire penală sunt obligate să elibereze
imediat orice persoană deţinută nelegitim.
Pentru a înţelege conceptul juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie
să se pornească de la constatarea faptului că libertatea individuală, (ca şi toate libertăţile
umane), nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că libertatea
individuală urmează a se realiza în coordonatele impuse de ordinea constituţională sau,
mai pe larg, de ordinea de drept, încălcarea ordinii de drept îndreptăţeşte autorităţile
publice la intervenţie şi opresiune, ceea ce implică, dacă este cazul, în funcţie de
gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei, cum ar fi
spre exemplu, efectuarea percheziţiilor, reţinerea, arestarea etc.
Privită ca un drept fundamental al persoanei, libertatea este garantată prin
constituţie. Această dispoziţie constituţională face referire directă la ocrotirea libertăţii
persoanei în raport cu măsurile procesuale privative de libertate ce pot fi dispuse în
cadrul procesului penal.
Astfel, nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată, dacă împotriva ei nu există
probe sau indici temeinici că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită prin lege. Nimeni
nu poate fi arestat decât în baza unui mandat de arestare emis de procuror.
Prin conţinutul său, dreptul la apărare, apare ca un drept elementar, fundamental al
omului, care exprimă năzuinţa firească a acestuia de a se dezvinovăţi faţă de acuzaţiile ce
i se aduc, de a-şi susţine punctele sale de vedere pentru a scoate adevărul.
Dreptul de apărare este garantată în primul rând prin modul de reglementare al
desfăşurării procesului penal, în aşa fel încât să se asigure verificarea şi lămurirea tuturor
împrejurărilor care pot duce la confirmarea sau infirmarea învinuirii, ori la atenuarea
răspunderii penale.
În accepţiunea sa corectă dreptul de apărare se referă nu numai la dreptul părţilor
de a fi asistate de un apărător, ci şi la obligativitatea organelor de urmărire penală de a
administra probe şi în apărarea învinuitului sau inculpatului precum şi la ansamblul
drepturilor acordate părţilor pentru realizarea intereselor pe care acestea le au în procesul
13
penal. Dat fiind implicaţiile largi ale dreptului de apărare în întreaga activitate judiciară
se observă necesitatea reglementărilor privind modul de exercitare a apărării în procesul
penal. În acest sens vor suferi unele modificări atît normele procesuale privind realizarea
apărării în faţa urmării penale cît şi normele privind exercitarea dreptului de apărare în
faza de judecată.
2.7. Principiul respectării demnităţii umane

Principiul respectării demnităţii umane figurează în art. 16 alin. l din Constituţie,

proclamă îndatorirea statului de a respecta şi a ocroti persoana. Conform art.24 alin.2
din Constituţie sunt interzise torturile, pedepsele şi tratamentele crude, inumane şi
degradante. Sub egida unor atare norme constituţionale, organele de stat competente a
realiza procesul penal sunt obligate să respecte cinstea şi demnitatea persoanelor implicate
în proces, iar acesta din urmă posedă mijloace de apărare în acest sens.
In desfăşurarea procesului penal nimeni nu poate fi supus la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii
umilitoare, nu poate fi silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea
umană (art. 10 alin.3 C.P.P.).
În ceea ce priveşte realizarea actelor procesuale, nu sunt admise acţiuni care ar
periclita demnitatea, sănătatea şi viaţa persoanei (a se vedea de ex. art.119 alin.5, 122
alin.2, 123 alin.3 C.P.P.).
Principiul în cauză îşi găseşte reflectare şi în art. 524 C.P.P. Persoanele
cărora, in cursul procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală sau ale instanţelor judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau
moral au dreptul la despăgubire echitabilă în conformitate cu prevederile
legislaţiei cu privire la modul de reparare aprejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite
ale organelor de urmărire penala şi ale instanţelor judecătoreşti.
2.8. Principiul ocrotirii şi respectării vieţii intime, familiale şi private
Principiul ocrotirii şi respectării vieţii intime, familiale şi private este consacrat
de Constituţie în art.28. Respectarea acestui principiu este asigurată şi de procedura
penală, deoarece viaţa intimă, familială şi privată se desfăşoară între pereţii domiciliului.

14
Constituţia proclamă în art.29 inviolabilitatea domiciliului: „Nimeni nu poate pătrunde
sau să rămână în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia”.
În acelaşi articol sunt prevăzute şi cazurile cu caracter derogator. Inviolabilitatea
domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să
pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu
excepţia cazurilor si modului prevăzute de C.P.P. Percheziţiile, cercetările
domiciliului, precum şi alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi
efectuate în baza unui mandat judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de
C.P.P. (art.12 C.P.P.).
Pentru a nu prejudicia inviolabilitatea domiciliului, art.128, 129 C.P.P. reglementează
în detalii efectuarea percheziţiei la domiciliu.
Art. 30 din Constituţie şi art. 14, 15, C.P.P. asigură respectarea vieţii intime,
familiale şi private. Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale,
al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este asigurat de
stat. Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea
vieţii intime, familiale, la protejarea demnităţii personale. In cursul procesului penal
nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a
persoanei.
Prevederile art. 105 alin.7 C.P.P. denotă de asemenea grija pe care legea o
manifestă faţă de viaţa personală. In mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă
este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. In cazul în
care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
2.9. Principiul garantării dreptului la apărare
Dreptul la apărare îi este garantat atât în documente interne cât şi internaţionale.
D.U.D.O. în art. 11 prevede că orice persoană acuzată de comiterea unui act cu
caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată în mod legal în cursul unui
proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.
C.E.D.O. în conţinutul art.6 pct.3 precizează că orice acuzat aredreptul în
special să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentrupregătirea apărării sale, să

15
se apere el însuşi sau să aibă asistenţa unuiapărător ales de el şi dacă nu are mijloace de
a plăti, să poată fiiatestat de un avocat din oficiu când interesele justiţiei o cer. Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ale omului, prevede în conţinutul art.
14 pct. 3 că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul în
condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: să dispună de timpul şi
de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe careşi-l
alege; să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenta unui apărător
ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte
ori interesul justiţiei o cere să ise atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu
are mijloace, pentru a-l plăti.
Art. 26 din Constituţie stipulează ca în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 17 C.P.P. reia ideea constituţională
de garantare a dreptului de apărare a părţilor în procesul penal. Din aceste reglementări
rezultă următoarele:
l. Partea în proces are dreptul să-şi apere singură interesele;
2. Organele publice competente a realiza procesul penal sunt obligate să
administreze atât probe de condamnare, cât şi probe de achitare;
3. Partea are dreptul la asistenţă juridică calificată. Organele publice competente a
realiza procesul penal asigură asistenţă juridică din oficiu, dacă partea nu are un apărător
ales;
4. Dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. Apărarea nu este de parţială
aplicabilitate, întrucât nici o fază a procesului nu se poate înfăptui fără o realizare
consecventă şi corespunzătoare a acestui drept;
5. Dreptul la apărare este garantat părţilor indiferent de poziţia lor procesuală
părţile sunt ocrotite în egală măsură în ceea ce priveşte posibilitatea apărării drepturilor şi
intereselor legale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării împotriva învinuirilor
şi acuzaţiilor ce i se aduc, sau tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea
de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului.

16
 2.10. Prezumţia nevinovăţiei
Totuşi pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost proclamat
drept principiu de bază al procedurii penale burgheze, în Declaraţia Drepturilor Omului
şi ale cetăţeanului ca o cucerire democratică a revoluţiei franceze din 1789. Ea a
constituit mai întâi o izbândă social-politică şi şi-a găsit consacrarea juridică după
primele reforme ale dreptului penal şi ale procedurii penale cuprinse în legile din
1791 adoptate de Adunarea Constituantă.
În conţinutul D.U.D.O., alături de multiple garanţii, prezumţia nevinovăţiei
(art.ll), constituie un principiu politico-juridic de prim ordin. Aceste idei generoase
s-au materializat şi în C.E.D.O. (art.6 alin.2). Mai târziu - la 16 decembrie 1966
Adunarea Generală a organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Pactul Internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, în cadrul căruia de asemenea este proclamată
prezumţia de nevinovăţie în art. 14 pct. 2.
Asociaţia Internaţională de Drept Penal (A.I.D.P.) reunită cu ocazia celui de-al
XlI-lea Congres Internaţional de Drept Penal de la Hainburg, printre altele, primeşte o
rezoluţie cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Potrivit acesteia, prezumţia de
nevinovăţie este un principiu fundamental al justiţiei penale.
Art. 21 din Constituţie şi art. 8 al C.P.P. consacra principiul prezumţiei
nevinovăţiei. Conform acestor articole, orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită in modul prevăzut de
legea procesual-penală în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au
asigurat toate garanţiile necesare apărării sale şi va fi constatată printr-o hotărâre
judecătorească de condamnare definitivă.
În scopul asigurării dreptului la apărare bănuitului, învinuitului şi inculpatului,
instanţele judecătoreşti urmează să se călăuzească de principiul constituţional privind
prezumţia nevinovăţiei.
Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului
penal ea poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie.
Legea stabileşte posibilitatea recunoaşterii persoanei vinovate de săvârşirea
infracţiunii numai în limitele unui proces public, la care sunt examinate complet,

17
obiectiv şi sub toate aspectele circumstanţele cauzei în baza oralităţii,
contradictorialităţii şi a altor principii democratice, adică numai în cadrul dezbaterilor
judiciare - etapă care concentrează garanţii maxime de respectare a drepturilor şi
intereselor legale ale inculpatului şi ale verificării veridicităţii acuzării. Numai în cazul
pronunţării unei sentinţe de condamnare, în baza dezbaterilor judiciare, persoana este
prezumată vinovată şi este posibilă aplicarea de către stat a pedepsei.
Din prezumţia nevinovăţiei rezultă următoarea regulă: vinovăţia neprobată este egală
cu nevinovăţia probată. Fiind strâns legată de probaţiunea procesual-penală, prezumţia
nevinovăţiei se impune şi prin următoarele teze:
1. Obligaţia de a dovedi vinovăţia, adică de a prezenta dovezi, probe de
condamnare este pe seama părţii care susţine învinuirea.
2. Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
3. Concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi
trasă pe baza presupunerilor. Dacă lipsesc probe care confirmă, dovedesc cu certitudine
învinuirea şi dacă se epuizează toate posibilităţile de administrare a altor probe, procesul
penal este clasat sau este pronunţată sentinţă de achitare.

4. Îndoielile incorigibile în privinţa vinovăţiei persoanei se tălmăcesc în favoarea

învinuitului sau a inculpatului.
Prezumţia de nevinovăţie înseamnă că o persoană este considerată nevinovată
atâta timp cît vinovăţia sa nu a fost stabilită pe baza de probe legal administrate.

Prezumţia de nevinovăţie prezintă o anumită dinamică. Regula orice dubiu este în

favoarea făptuitorului ( in dubio pro reo ).

Prezumţia de nevinovăţie există pînă în momentul în care este pronunţată o

hotărâre de condamnare ce a rămas definitivă.
2.11. Principiul contradictorialităţii în procesul penal
Una dintre căile de atingere a obiectivelor reformei judiciare este fixarea în lege
şi recunoaşterea în practică a principiului contradictorialităţii, asigurarea reală a
dreptului învinuitului la apărare şi lărgirea drepturilor apărătorului în toate fazele
procesului penal.

18
 În art. 10 din Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr.
514-XIII din .06.07.1995 este stipulat, că judecarea cauzelor se efectuează pe principiul
contradictorialităţii. Statul de drept necesită o astfel de constituire a procesului penal, în
care funcţiile acuzării, apărării şi funcţia de înfăptuire a justiţiei să fie funcţii de sine
stătătoare şi independente una faţă de alta.
În literatura de specialitate acest principiu este considerat mijloc de chezăşie
pentru aflarea adevărului. In virtutea acestui principiu, procedura de judecare devine o
luptă deschisă, prin mijloace egale, întru descoperirea adevărului. Acest principiu reiese
din cunoaşterea adevărului în urma luptei contrariilor, adică a probelor învinuirii şi celor
ale apărării. Duelul dintre acuzare şi apărare se arată evident şi se manifestă în
confruntare de opinii şi argumente legate de modul în care urmează să se soluţioneze
cauza.
Este important că părţile respectând acest principiu sunt egale, se bucură de
drepturi şi posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiei lor, prezentând probe în faţa instanţei
în condiţiile legii, instanţa de judecată urmărind permanent „ca părţile să lupte cu
aceeaşi armă".
Principiul contradictorialităţii este foarte complex şi se manifestă în mai multe
aspecte caracteristice, dintre care cel mai semnificativ este: - stabilirea poziţiei
procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare, în aşa fel, încât să se
realizeze egalitatea acestora cu acordarea posibilităţilor folosirii tuturor mijloacelor
legale de opoziţie fată de punctele de vedere adverse.
Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea
procesual penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor sale. Instanţa de
judecată pune la baza sentinţei numai acele probe la a căror cercetare părţile au avut
acces în egală măsură.
Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de
sine stătător, fiind independente de instanţă sau de alte organe ori persoane.
Egalitatea părţilor şi contradictorialitatea este o modalitate sigură de stabilire a
adevărului într-o cauză penală, fiind garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanelor antrenate în proces.

19
 Egalitatea de poziţii procesuale între procuror şi apărare în faza de judecare a
cauzei presupune că procurorul şi părţile să aibă posibilitatea utilizării mijloacelor
procesuale prevăzute de lege, în condiţii de egalitate. Contradictorialitatea se manifestă nu
numai în raporturile dintre procuror şi apărare ci şi între relaţiile participanţilor la
proces care au interese contrare.
In ceea ce priveşte raporturile dintre procuror şi apărare ori dintre părţi, se poate
vorbi chiar de existenţa unor grupuri procesuale cu interese contrare, respectiv de
grupul învinuirii constituit din procuror şi partea vătămata, partea civilă - pe de o
parte, şi grupul apărării constituit din inculpat, partea civilmente responsabilă şi
apărător - pe de alta parte. Între cele două grupuri se poartă în mod egal şi organizat o
dispută orală şi scrisă, generată de contradicţia de interese dintre ele, urmând ca din
această dispută instanţa să extragă apoi, în mod activ, argumentele probatorii necesare
pentru aflarea adevărului şi a justei soluţionări a cauzei.
Separarea principalelor funcţii procesuale este concepută astfel ca apărarea,
acuzarea şi activitatea de soluţionare a cauzei penale să fie atribuite unor subiecţi
diferiţi. Urmărirea penala, apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de
diferite organe şi persoane (art. 24 alin.l C.P.P.)
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de
acuzare. Acuzatorul trebuie să demonstreze în faţa judecăţii temeinicia acuzării
înaintate inculpatului, iar ultimul are dreptul de a contesta acuzaţia. In acest scop,
învinuitului i se vor asigura drepturi egale cu acuzatorul pentru apărarea intereselor sale
legale. Funcţia de acuzare se consideră realizată doar după ce procurorul, în urma
cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei, după inves-
tigarea şi constatarea tuturor probelor atât de acuzare, cât şi de atenuare a vinovăţiei,
stabileşte adevărul şi ajunge la concluzia că învinuitul este vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni concrete din punctul de vedere al legislaţiei în vigoare. Numai după
aceasta procurorul vine în judecată pentru susţinerea acuzării de stat şi întemeierea
vinovăţiei concrete precum şi a răspunderii inculpatului.
Contradictorialitatea, în calitate de principiu de realizare a justiţiei penale are
expresie mai largă în faza judecăţii, în anumite limite uneori mai considerabile

20
contradictorialitatea se manifestă în faza urmăririi penale, dar numai din momentul când
în proces apare bănuitul sau învinuitul. Până la acest moment cercetarea este efectuată
din oficiu, organul de drept fiind obligat să reacţioneze prompt la faptele de încălcare a
legii penale însă şi după apariţia învinuitului în faza de urmărire penală nu există
temeiuri pentru realizarea contradictorialităţii în forma sa clasică, deoarece una dintre
părţi deţine împuterniciri de autoritate, în mare parte manifestarea de voinţa vine din
partea acestora. De exemplu apărătorul nu are dreptul a administra probe, dar poate
înainta o cerere în acest sens care poate fi respinsă de ofiţerul de urmărire penală.
Instanţa de judecată acorda ajutor oricărei părţi, fa solicitarea acesteia, în condiţiile
C.P.P. pentru administrarea probelor necesare (alin.24 alin.3, 4 C.P.P.). Prin activitatea
judecăţii în cadrul dezbaterilor judiciare se pot înţelege toate acţiunile procesuale
întreprinse de completul de judecată în faza respectivă a procesului pentru asigurarea
cercetării sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei şi
pronunţarea unei sentinţe echitabile. Prin rolul său activ, instanţa de judecată completează
această dispută, intervenind prin punerea unor întrebări fără ca acestea să aibă un
caracter de învinuire sau apărare, după caz, şi încercând să descopere adevărul
soluţionează cauza potrivit legii ce nu exclude luarea unei hotărâri care să nu fie conformă
nici cu învinuirea formulată, nici cu apărarea care a combătut argumentele învinuirii.
Rolul activ al instanţei de judecată este limitat de poziţia contradictorială a părţilor,
deoarece instanţa nu poate lua hotărâri din propria iniţiativa fără a cere ca procurorul şi
apărarea, precum şi alţi participanţi să-şi exprime punctul lor de vedere în chestiunea
care a fost ridicată în timpul judecăţii.
Instanţa de judecată trebuie să fie imparţială şi obiectivă. Astfel, este absolut
inadmisibil ca instanţa să ia poziţia de apărare sau de învinuire în ceea ce priveşte
susţinerea de către instanţă a uneia din parţi.
În C.P.P. al R.M. s-au introdus un şir de instituţii noi, caracteristice procesului
contradictorial clasic. Acestea sunt judecătorul de instrucţie şi institutul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei. Judecătorul de instrucţie este magistratul care îşi asumă
răspunderea privind dispunerea unor acţiuni procesuale cum ar fi percheziţia la domiciliu
şi aplicarea măsurilor preventive (arestul, cauţiunea ş.a.). De asemenea s-a schimbat şi

21
situaţia învinuitului/bănuitului care are dreptul la întrevederi tet-a-tet cu avocatul său
chiar din momentul începerii urmăririi penale sau din momentul reţinerii, arestării.
Inculpatul nu mai este o figură procesuală care poate să-şi schimbe declaraţiile
după bunul său plac. Acesta poartă răspundere penală pentru declaraţii falsificate,
depuse sub jurământ. In acelaşi timp bănuitului, învinuitului şi inculpatului i se asigură
real dreptul de a fi liber de autoînvinuire. Întrevederile cu avocatul sunt nelimitate în
timp, fără să fie condiţionate de careva circumstanţe. Mai mult ca atât, s-au întărit
garanţiile procesuale acordate martorilor, care au mai multe posibilităţi pentru a-şi
proteja drepturile împotriva abuzurilor posibile din partea organelor de urmărire penală.
Contradictorialitatea este unul dintre cele mai importante principii ale justiţiei
penale, care înglobează elementul democratic, organizaţional şi procesual, asigurând
condiţii maximal favorabile pentru aflarea adevărului şi emiterea unei decizii juste de
către instanţă.
2.12. Principiul folosirii limbii materne
Principiul folosirii limbii materne este prevăzut în art. 118 din Constituţie şi
art.16 C.P.P. Conform acestor prevederi, procedura judiciară se desfăşoară In limba de
stat. Dispoziţiile art. 6 alin.3 al C.H.D.O. prevede ca orice acuzat are dreptul să fie asistat
în mod gratuit de un interpret daca nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba română au dreptul să participe la
activităţile procesuale, să ia cunoştinţa de toate actele şi materialele dosarului, să
vorbească în instanţă prin interpret. Aceste reglementări sunt asigurate prin instituirea
în art.85 C.P.P. al statutului procesual de traducător. Procesul penal se poate, de
asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la
proces, în acest caz, hotărârile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de
stat.
In desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat. Persoana care nu
poseda sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul sa ia cunoştinţă de toate actele şi
materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de
judecată prin interpret (art. 16 C.P.P.). Actele procedurale ale organului de urmărire penală

22
şi cele ale instanţei de judecată se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind
traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.
Nerespectarea limbii de procedură în cauzele penale serveşte drept temei din
oficiu pentru instanţele ierarhic superioare de a casa hotărârile judecătoreşti supuse
căilor ordinare şi extraordinare de atac, indiferent de existenţa altor temeiuri.
Încălcarea dreptului constituţional ce garantează apărarea drepturilor persoanelor
care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul constituie incontestabil de anulare a
hotărârii instanţei judecătoreşti.
2.13. Principiul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale numai de către
instanţele de judecată.
Principiul în cauză nu admite transferarea acestei funcţii procesuale asupra unui
alt organ de stat. Acest principiu, formulat în art. 2, 114 din Constituţie şi art. 25 C.P.P.
denotă concordanţă cu prezumţia de nevinovăţie. Justiţia în cauzele penale se
înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. Nimeni nu poate fi
declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale,
decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile C.P.P.
Numai instanţa de judecată are dreptul sa aplice arestul preventiv, măsurile de
constrângere cu caracter medical.
2.14. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii
Principiul enunţat mai sus este înscris în art. 6 din Constituţie, deoarece cauzele
penale sunt judecate în diferite instanţe de un judecător sau de un complet de judecată. Art.
10 D.U.D.O. prevede că orice persoană are dreptul, in deplină egalitate, să fie audiată în
mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie
asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală.
În art.26 C.P.P. sunt formulate ideile de bază ale acestui principiu:
1) La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care
exclud orice presiune asupra lor. Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale
conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în şedinţa judiciară;

23
 2) Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul
de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea
preconcepută ca acesta a comis o infracţiune. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi
revine procurorului;
3) Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat
să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune
asupra judecătorului la judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea
hotărârii judecătoreşti atrage răspundere conform legii;
4) Judecătorul de instrucţie este independent în relaţiile cu celelalte organe de
drept şi instanţe judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai in temeiul legii şi în cadrul
acesteia.
Acest principiu se realizează prin:
- asigurarea de către stat a independenţei judecătorilor;
- asigurarea materială şi socială a judecătorilor;
- secretul deliberării sentinţei, aprecierea probelor după intima convingere;
- interzicerea instanţelor de judecată superioare de a da indicaţii instanţelor ierarhic
inferioare;
- independenţa judecătorilor faţă de concluziile procurorului;
- stabilirea de către legislaţia procesual-penală a circumstanţelor ce exclud
participarea judecătorilor la examinarea cauzei în baza art.3 C.P.P.

3. Rolul principiilor speciale în cadrul procesului penal

Conform principiului înscris în art. 19 C.P.P., organele de drept competente şi

persoanele împuternicite a desfăşura procesul penal sunt obligate să cerceteze:
Sub toate aspectele circumstanţele cauzei penale, stabilind momenetele de
importanţă juridică majoră, admisibilitatea probelor cu toate trăsăturile, raporturile,
condiţiile lor specifice. Cercetarea sub toate aspectele contribuie la înaintarea oportună a
versiunilor şi verificarea scurpuloasă a tuturor obiectivelor posibile. O asemenea
atitudine determină orientarea probaţiunii procesual-penale, împiedică mărginirea şi
subiectivismul, asigurând soluţii juste pentru demararea procesului penal.
24
 3.1. Principiul oralităţii şi continuităţii
Principiul oralităţii este formulat în acelaşi articol ca şi principiul nemijlocirii
(art.314 C.PP). Oralitatea determină forma de comunicare a subiecţilor procesului
penal şi este o metodă de examinare a probelor. Conform acestui principiu, toate
materialele care au importanţă pentru cauza penală, toate acţiunile procesuale, toate
chestiunile apărute în şedinţa de judecată sunt enunţate, discutate şi rezolvate pe cale
orală. Circumstanţele care nu au format obiectul examinării orale în instanţă, nu pot fi
puse la baza sentinţei. Acest principiu asigură realizarea succesivă a principiilor
publicităţii, a folosirii limbii materne, a nemijlocirii şi a altor principii procesuale.
Principiul continuităţii - regulă potrivit căreia judecarea unei cauze penale se
face de acelaşi complet de judecată de la început până la sfârşit. Unicitatea completului
de judecată este necesară pentru ea membrii acestuia să ia cunoştinţă nemijlocit de tot
ce a avut loc în şedinţă, în timpul cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor. Când
judecarea cauzei se desfăşoară într-o singură şedinţă, principiul continuităţii se
realizează fără greutăţi.
3.2. Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul
judiciar
Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul judiciar
stabileşte regula, potrivit căreia nici o probă nu este stabilită dinainte. Asemenea
apreciere este bazată pe cercetarea în aspecte complete şi obiective a circumstanţelor
cauzei penale ansamblul lor şi în concordanţa cu legea, asigurând astfel justa soluţionare
a cauzei penale.
Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele in
conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor
administrate. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită (art.27 C.P.P.)
Principiul libertăţii probelor semnifică, în procesul penal pot fi prezentate orice
probe şi folosite orice mijloace de probă, legea procesual penală neprevăzînd, de regulă,
nici o limită în această privinţă.
Legea interzice folosirea de violenţă, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, tot astfel este interzis

25
a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei infracţiuni în
scopul obţinerii unei probe.
Principiul loialităţii procesuale, principiu în temeiul căruia cei ce participă la
procesul penal au îndatorirea de a se comporta corect pentru a se evita erorile judiciare.
Comportarea procesuală neloială, cum ar fi folosirea de înscrisuri false sau alte
probe mincinoase, dacă a determinat pronunţarea unei hotărâri definitive, constituie
cazuri de revizuire a acelei hotărâri. Nerespectarea principiului loialităţii procesuale poate
avea ca efect de a obţine repararea pagubelor în cazul condamnării sau arestării pe
nedrept.
3.3. Principiul operativităţii
Principiul operativităţii este cunoscut şi sub numele de principiul accelerităţii sau
al rapidităţii. Are o deosebită importanţă pentru înfăptuirea unui act de justiţie în orice
stadie de drept.
Operativitatea trebuie să răspundă scopului procesului penal privind constatarea
la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiunea, având o strânsă legătură
cu activitatea de colectare a probelor, care necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora şi
a nu-şi pierde calitatea de probe. De aceea se cere ca procesul penal a fi desfăşurat
într-un timp cât mai util posibil şi realizat în condiţii optime. Principiul operativităţii nu
este menţionat expres în legislaţia procesual penală a R.M., dar poate fi dedus luând în
consideraţie faptul că operativitatea activităţii organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti este factorul hotărâtor pentru realizarea obiectivelor
procesului.
Operativitatea constituie un principiu fundamental al procesului penal, deoarece se
află în strânsă legătură cu scopul acestui proces. Acest principiu impune desfăşurarea
procesului în aşa mod, încât rezolvarea cauzelor penale să fie efectuată într-o perioadă
de timp cât mai scurtă şi cu o activitate cât mai simplificată, realizându-se astfel o
soluţionare justă a acestor cauze, întrucât infracţiunile săvârşite de puţină vreme sunt
mai uşor de stabilit decât cele comise cu mult timp în urmă. Pe lângă aceste cerinţe,
operativitatea are în vedere şi calitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate într-o

26
cauză penală, urmărindu-se modul în care sunt respectate drepturile şi interesele
legitime ale părţilor.
Operativitatea procesului penal se înscrie ca un principiu nou, care va trebui să fie
considerat expres în legislaţia penală.
Procesul penal trebuie desfăşurat într-un timp util, în aşa fel încât scopul acestuia să
se realizeze în condiţii optime. Soluţionarea cauzei nu trebuie să se extindă în timp,
tărăgănarea aducând prejudicii atît justei soluţionări a procesului, cît şi realizării
importantelor sale sarcini.
Operativitatea trebuie să răspundă scopului procesului penal, care între altele vizează
şi constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi
educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor, a regulilor de conveţuire socială, a
principiilor eticii ţi echităţii sociale.
La realizarea principiului operativităţii se ajunge în mare măsură prin simplificarea
formelor în care se înfăptuieşte activitatea procesuală, prin înlăturarea tuturor aspectelor de
natură să tărăgăneze cauza penală.
Tragerea la răspunderea penală a infractorului şi aplicarea pedepsei într-un termen
apropiat din momentul comiterii infracţiunii are în vedere următoarele aspecte:
a) Aflarea adevărului este uşurată de promtitudinea cu care se desfăşoară procesul.
Trecerea timpului poate duce la alterarea sau dispariţia probelor îngreunând sau
făcând imposibilă stabilirea faptelor. Desfăşurarea procesului penal cu promtitudine
contribuie la obţinerea unor probe de calitate, care să contribuie la aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei.
b) Efectul educativ al procesului este cu atît mai sporit, cu cît cauza se rezolvă într-un
timp mai scurt.
3.4. Principiul aflării adevărului în procesul penal
Potrivit acestui principiu, instanţele judecătoreşti au obligaţia a soluţiona cauzele
penale şi a pronunţa soluţii care să reflecte adevărul în urma stabilirii situaţiei de fapt,
precum şi a împrejurărilor referitor la persoana infractorului. A afla adevărul cu privire la
împrejurările cauzei şi privind persoana infractorului înseamnă a constata existenţa sau

27
inexistenţa faptei pentru care se desfăşoară procesul penal, forma vinovăţiei şi orice
alte aspecte care influenţează asupra răspunderii infractorului. Aflarea adevărului este
un principiu cunoscut în întreaga doctrină modernă, însă sub denumiri diferite:
principiul realităţii sau al adevărului real; principiul stabilirii adevărului obiectiv.
În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor
fapte şi împrejurări concrete, care au un caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei
concordanţe dintre faptele săvârşite şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească
definitivă. Adevărul în procesul penal este constatat în urma unei activităţi complexe a
organelor de urmărire penală şi de judecată orientată spre stabilirea şi dovedirea faptelor
legate de săvârşirea infracţiunii.
Aflarea adevărului poate fi realizat prin orice mijloc de probă, organele judiciare
având obligaţia de a administra toate probele privitor la fapta şi persoana făptuitorului.
De aici rezultă că aflarea adevărului este nu numai o importantă problemă teoretică, dar şi
practică, legată de justa soluţionare a cauzei penale. Astfel constatarea adevărului într-o
cauză penală este nu numai un principiu fundamental al procesului, concomitent este şi
scopul probaţiunii despre care sa vorbit la compartimentul respectiv.
Numai în urma aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi atins şi în
acest fel soluţiile pronunţate de organele competente vor da satisfacţie acelora care
înfăptuiesc justiţia penală.
Aflarea adevărului în procesul penal presupune existenţa unei concordanţe între
concluziile la care ajung organele chemate să soluţioneze cauza penală şi realitatea
obiectivă privind fapta socialmente periculoasă şi făptuitorul ei.
Numai în procesul penal care promovează principiul libertăţii probelor şi care se
călăuzesc în cunoaşterea fenomenului juridic după materialismul dialectic şi istoric,
adevărul poate fi cunoscut.
3.5. Principiul oficialităţii
Conţinutul oficialităţii se exprimă în obligaţia organelor de stat şi a persoanelor
oficiale, în limitele competenţei lor, a asigura apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, a intereselor societăţii, întreaga activitate procesuala este
desfăşurată din oficiu, prin intervenţia activă a organelor judiciare competente,

28
independent de voinţa părţilor, afară de cazul în care legea dispune altfel. Procesul
penal începe, se desfăşoară şi se stinge fără a fi nevoie de o intervenţie exterioară, chiar
dacă unele activităţi se efectuează uneori la cererea părţilor.
Activitatea procesual-penală este efectuată din oficiu, cu îndatorirea legală a
organelor de urmărire penală, a procurorului şi a judecăţii în limitele competenţei lor să
intenteze proces penal în toate cazurile descoperirii elementelor constitutive ale
infracţiunilor, identificării şi pedepsirii vinovaţilor de săvârşirea lor. În literatura de
specialitate principiul în discuţie mai este denumit şi principiul obligativităţii pornirii şi
desfăşurării procesului penal. Nerespectarea oficialităţii înseamnă, totodată, şi încălcarea
legalităţii, ceea ce atrage pe plan procesual sancţiunea nulităţii în cazurile în care au
fost săvârşite acte ilegale.
Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic de drept substanţial, care
în conţinutul său cuprinde între altele dreptul organelor competente de a trage la
răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a suporta sancţiunea penală.
În vederea soluţionării conflictului de drept născut ca urmare a săvârşirii
infracţiunii, organele judiciare competente trebuie să aibă iniţiativa în declanşarea
procesului penal, pornind din oficiu mecanismul procesului. Cu alte cuvinte în vederea
începerii urmăririi penale sau desfăşurării judecăţii nu este nevoie de solicitarea sau
stăruinţa unor persoane fizice sau juridice, deoarece infracţiunile săvârşite prezintă
pericol social pentru întreaga societate şi aceasta prin mijloacele sale specifice trebuie
să reacţioneze.
Principiul oficialităţii este consacrat expres în codul de procedură penală , unde
se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară
de cazul când prin lege se prevede altfel.
Aşadar, întreaga activitate procesual penală se efectuiază din oficiu, cu obligaţia
legală a organelor judiciare, fapt pentru care acest principiu mai poartă denumirea de
principiu obligativităţii pornirii pornirii şi desfăşurării procesului penal.
Rezultă deci, că principiul oficialităţii presupune că toate actele necesare justei
soluţionări a cauzei penale să se efectueze de organele judiciare, potrivit competenţei

29
lor din oficiu, fără a fi necesară o sesizare din partea cuiva sau o cerere expresă a unei
anumite persoane, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Potrivit principiului oficialităţii procesului penal, procesul penal începe să se
desfăşoare şi se stinge fără a fi nevoie de o intervenţie exterioară, chiar dacă unele
activităţi procesuale se îndplinesc uneori şi la cererea părţilor.
3.6. Rolul activ al organelor judiciare
Rolul activ al organelor judiciare - principiu fundamental şi o regulă de bază
a procesului penal, în temeiul căreia organul de urmărire penală şi instanţa de judecată
au dreptul şi datoria de a interveni în mod activ la desfăşurarea procesului. Organele
judiciare sunt obligate să arate părţilor drepturile şi facultăţile ce le au potrivit legii, să le
explice modul în care le pot exercita, să le întrebe dacă au făcut cereri etc.
Cerinţele principiului rolului activ atrag, următoarele obligaţii:
a) a explica părţilor din proces drepturile lor procesuale şi a le ajuta in
exercitarea lor asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;
b) a pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a căror elucidare depinde
soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora;
c) a dispune din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu
privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens;
d) a extinde investigaţiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului
procesului penal, mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează
obiectivul cauzei şi să extindă controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate în
calea de atac.
Organele care participă la realizarea procesului penal, trebuie să manifeste rol
activ atît în iniţierea procesului penal (realizând în acest mod şi cerinţele oficialităţii în
procesul penal) cît şi în desfăşurarea activităţilor de urmărire penală şi judecată.
Potrivit Codului de Procedură Penală, organele de urmărire penală şi instanţele
de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Rolul activ al organelor judiciare presupune obligaţia acestora de a veghea şi a
interveni ori de cîte ori este necesar pentru desfăşurare a procesului penal.

30
 Acest principiu pentru activitatea de urmărire penală este prevăzut şi în codul de
procedură penală, unde se prevede că organul de urmărire penală este obligat în scopul
aflării adevărului şi justa soluţionare a cauzei penale sub toate aspectele, să strângă
probele necesare atît în favoarea cît şi în defavoarea învinuitului, chiar dacă învinuitul
sau inculpatul recunoaşte fapta.
Tot pentru realizarea acestui principiu, organul de urmărire penală este obligat să
strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat
săvârşirea infracţiunii şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei
precum şi obligaţia să asigure învinuitul sau inculpatul, celorlalte părţi drepturile lor
procesuale.

31