PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

Secţiunea I. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU AL PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate organizată, care trebuie să fie reglementată

potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei
diriguitoare, astfel încît întreaga activitate procesuală să fie direcţionată spre
realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii
penale. Noţiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie teoretică
cu largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi
în ştiinţa dreptului procesual penal. Prin principiile de bază ale procesului
penal se înţeleg regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată
întreaga desfăşurare a procesului penal. Principiile fundamentale ale procesului
penal au o deosebită importanţă teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al
dreptului procesual penal înţelegerea şi cunoaşterea corectă a principiilor sale
dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult sau mai puţin democratică a acestei
ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica judiciară a statului), precum şi
rolul pe care îl au în fundamentarea întregii reglementări a procesului penal,
principiile de bază apar ca orientări absolute, de la care nu există nici o abatere.
Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările lor
de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte,
chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază.
Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot
fi similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa
normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a
unui sistem procesua. Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o
trăsătură caracteristică faptul că în frontispiciul normelor juridice de amplicabilitate
amplă, printre care se numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise
principiile fundamentale care reflectă concepţia generală a întregii reglementări.
Fidel unei asemenea concepţii tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al
Republicii
Moldova debutează prin înscrierea în primul său titlu – “Dispoziţii generale
privind procesul penal” - a normelor juridice în care se materializează
principiile fundamentale ale procesului penal..

Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit

procesul penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui
sistem procesual şi caracteristicile lui cele mai importante. În doctrina
procesual- penală noţiunea de principiu general al procesului penal poate fi
reţinută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale,
de aceea nu pot fi considerate principii generale acele reguli care privesc numai
una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din C.proc.pen.) însă
este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte desfăşurarea
întregului ciclu procesual, ci doar faza judecăţii - principiul publicităţii şedinţei
de judecată (art. 18 din C.proc.pen.). Această limitare, prin excepţie, a întinderii
unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii importanţei procesuale
a acestei reguli consfinţite constituţional - art. 117 din Constituţia Republicii
Moldova. Principiile generale ale procesului penal constituie un temei
neîndoielnic şi principal pentru orientarea în activitatea practică a instanţelor
judecătoreşti, părţilor în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de
complicate, care nu sunt reglementate exhaustiv sau cu privire la care nu există
norme juridice de concretizare. În asemenea situaţii principiile generale ale
procesului penal vor constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii
procesuale, deoarece rezolvarea în conformitate cu aceste principii se înscrie în
tendinţa generală de soluţionare a
cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi
înfăptuirii politicii penale a statului.
Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează
forma procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale.
Principiile caracterizează gradul de apărare în cadrul procesului penal a
drepturilor şi libertăţilor omului. Dar nu orice precept general devine implicit şi
principiu al procesului penal. Din acest considerent este necesar de examinat
trăsăturile care permit diferenţierea principiilor de alte reguli ale procesului
penal:
1. Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care reflectă
ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul penal.
2. Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul
cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii
procesual-penale.
Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot parcursul
desfăşurării procesului penal. Din considerentul că limitele acţiunii fiecărui
principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile fiecărei
faze procesuale în parte, principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea
principală în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal. 3.
Principiile procesului penal sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă posibilitatea
de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale. Principiile procesului
penal au, de regulă, fixarea normativă şi în Constituţie, iar mecanismul realizării
procesual penale este detaliat de Codul de procedură penală.

Principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea în unele tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte.

4. Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi

aplicabilitate directă în cadrul procesului penal şi sunt obligatorii pentru toţi cei
implicaţi în procesul penal.

5. Toate principiile procesului penal formează un sistem integru, unde

conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate
de funcţionalitatea întregului sistem. Încălcarea unui principiu conduce, de
regulă, la încălcarea altor principii ale procesului penal.
6. Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia
naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la CtEDO în
vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate după ce toate mijloacele
procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.
De exemplu: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948, aderat
la Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.1990; Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966, în vigoare
pentru Republica Moldova din 26.04.1993; Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950, în vigoare
pentru Republica Moldova din 12.09.1997. 47

Secţiunea a II-a. SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL

§1. Noţiunea de sistem al principiilor procesului penal

În procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal
trebuie de avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente
ale acestuia; 2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului
procesului penal. Într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal
trebuie considerat cel pe care 1-a proclamat legiuitorul prin dispoziţiile Codului
(art. 7-28). Sistemul principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi
nici nu trebuie să fie altul decât sistemul legii procesuale. O a doua părere s-a
conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie procesului penal nu
trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării înscrise în lege,
această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea problemei.
Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o
mare constanţă în abordarea problematicii respective. Principiile procesului
penal în cadrul derulării procesului penal nu se manifestă niciodată izolat, în
cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului penal se aplică
într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă.
Conţinutul fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de
bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără
respectarea riguroasă a celorlalte.
În cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile procesului
penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea sa cu
toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg arsenal de reglementări ale
procesului penal. Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul
că interdependenţa sa cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu
acestea. Legalitatea constituie un cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se
realizează celelalte principii. Toate principiile procesului penal sunt înscrise în
lege. Nici un principiu nu se poate plasa în afara legalităţii, după cum oricare
principiu, oricât de important ar fi, nu se realizează decât în formele prevăzute
de lege. Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se
manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are tangenţă cu
toate celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi
determină reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc
explicaţia decât în măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de
principiul egalităţii participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare
şi toate de legalitatea procesului penal. Între legalitatea procesului penal,
garantarea dreptului la apărare şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea
incontestabile relaţii şi numeroase exemplificări ar putea evoca aceste legături.
Procesul penal se desfăşoară în corespundere cu următoarele principii:
1. Legalitatea procesului penal;
2. Prezumţia nevinovăţiei;
3. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor;
4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane;
5. Inviolabilitatea persoanei;
6. Inviolabilitatea domiciliului;
7. Inviolabilitatea proprietăţii;
8. Secretul corespondenţei;
9. Inviolabilitatea vieţii private;
10. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret;
11. Asigurarea dreptului la apărare;
12. Publicitatea şedinţei de judecată;
13. Accesul liber la justiţie;
14. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil;
15. Libertatea de mărturisire împotriva sa;
16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori
17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu
şi erorilor judiciare;
18. Principiul contradictorialităţii în procesul penal;
19. Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti;
20. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii;
21. Libera apreciere a probelor;
22. Oficialitatea procesului penal.
§2. Legalitatea procesului penal În conformitate cu alin. (3) al art. l din
Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept şi democratic. O condiţie
indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea
consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un principiu general al dreptului
cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice, ce constă în
respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în
concordanţă cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte
obligaţia cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova.
Obligarea respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor
sociale. În alin. (1) al art. l din C.proc.pen. se prevede că procesul penal
reprezintă o activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală.
Legalitatea procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a
procesului penal şi toată activitatea instanţei de judecată, părţilor şi
participanţilor la procesul penal să se realizeze în conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a
principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a
dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al
normelor de drept procesual penal. Principiul cuprins în această regulă de bază
priveşte legalitatea procesuală în realizarea justiţiei penale, legalitatea
substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa principiului fundamental de
drept penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal. Legalitatea
procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i se
substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla poena
sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal principiul
nulla justitia sine lege. Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:
• principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional;
• tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;
• prevederile Constituţiei Republicii Moldova;
• Codul de procedură penală.

La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al

Constituţiei, urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile
constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care Republica Moldova este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia
cu privire dreptul tratatelor, încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin
Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII din 04.08.1992, statul care este parte la
tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute
de acest tratat din motivul că ele contravin legalităţii naţionale. Dacă în procesul
judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică urmează a fi aplicată
contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova parte, instanţa va aplica
reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informînd
despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea
Supremă de Justiţie. Recunoscând statutul pe care îl are Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare
Convenţia) în calitate de tratat internaţional în ordinea juridică internă a
Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme Justiţie a oferit următoarele
explicaţii: 1. Convenţia constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi,
respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova,
cu excepţia faptului că această Convenţie are prioritate faţă de restul legilor
interne care contravin acesteia; 2. Sarcina primordială cu privire la aplicarea
Convenţiei îi revine instanţei naţionale şi nu Curţii Europene pentru Drepturile
Omului de la
Strasbourg. Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de judecată trebuie să
verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează
drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie sunt compatibile cu prevederile
acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile
Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea sa. 3. Instanţele judecătoreşti se
atenţionează asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este
necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, care este
unica în drept, prin intermediul deciziilor sale, să dea interpretări oficiale aplicării
Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de aceste
interpretări143. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este dictată
suplimentar de prevederile pct. 15), alin.1 al art. 427, pct. 15) din alin. (1) al art.
444 şi lit. d) a pct. 1) din alin. l al art. 453 din C.proc.pen., care stabilesc că
“hotărârea instanţei de judecată poate fi casată dacă instanţa de judecată
internaţională, prin hotărâre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel
naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această
cauză”. 143 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătorești a unor
prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor
fundamentale, nr. 17 din 19.06.2000, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002), Chișinău, 2002, p. 18-19.

În conformitate cu art. 7 al Constituţiei, “Constituţia Republicii Moldova

este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine
prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”. În plan procesual penal, la alin.
(3) al art. 2 din C.proc. pen., această prevedere constituţională se manifestă prin
recunoaşterea supremaţiei Constituţiei asupra legislaţiei procesual penale: “nici
o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică
dacă este în contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova”. Pornind de la
aceste prevederi, instanţa de judecată în
procesul de înfăptuire a justiţiei urmează să aprecieze conţinutul legii şi în cazul
în care stabileşte că norma juridică este expusă într-un act juridic care nu poate
să fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea.
Instanţa judecătorească printr-o încheiere interlocutorie informează despre
aceasta Parlamentul şi Curtea Supremă de Justiţie. Dacă în procesul judecării
cauzei instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine
prevederilor Constituţiei Republicii Moldova şi este expusă într-un act juridic
care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă,
se informează Curtea Supremă de Justiţie, care la rândul său sesizează Curtea
Constituţională spre a rezolva cazurile excepţionale de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică şi odată invocată ea nu
rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, neputându-se renunţa la soluţionare,
deoarece soluţia asupra excepţiei este de interes general. Având în vedere
caracterul obligatoriu şi irevocabil al hotărârilor Curţii Constituţionale, acestea
sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi
pentru persoanele participante la procesul penal. Urmează a fi casată hotărârea
instanţei de judecată dacă a fost adoptată în baza prevederii legii recunoscute ca
fiind neconstituţională (pct. 14), alin.1 al art. 427; pct. 14) din alin. (1) al art.
444; lit. e) a pct. 1) din alin. (1) al art. 453 din Cod de procedură penală). În
cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul la faza de urmărire
penală constată că prevederea legală este în contradicţie cu prevederea
constituţio Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătorești a unor prevederi
ale Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de
hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002),
Chișinău, 2002, p. 10. 145 Conform alin. (2) al art. 31 din Legea privind Curtea
Constituţională, sunt supuse controlului constituţionalităţii numai actele
normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova,
adoptate la 29 iulie 1994. 146 Ridicarea excepţiilor de
 neconstituţionalitate a actelor nomative constituie una din garanţiile
constituţionale de apărare a drepturilor și libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor și totodată mijlocul procedural pentru realizarea accesului lor, în
calitate de titulari ai drepturilor și libertăţilor fundamentale, la Curtea
Constituţională. 1

Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile

privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de
recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.

De jure hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu

sunt izvoare de drept ale dreptului procesual penal. Funcţia lor este de a da
explicaţii judecătorilor, procurorilor şi ofiţerilor de urmărire penală în privinţa
aplicării legislaţiei în vigoare. O eventuală obligativitate a lor este determinată
de autoritatea înaltă a Curţii Supreme de Justiţie, profesionalismul şi calificarea
superioară a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, temeinicia şi
corectitudinea explicaţiilor oferite de instanţa supremă. Din aceste considerente
a fost justificată introducerea în art. 2 a Proiectului Codului de procedură penală
a regulii prin care hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie
sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prin aceasta încercându-se să se
dea un statut oficial unei stări de fapt existente. Considerăm că precedentul
judiciar (hotărârile explicative şi hotărârile pe cauze concrete adoptate de Curtea
Supremă de Justiţie), într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată, va
deveni izvor de drept, cu condiţia necesară ca precedentul judiciar să nu
contravină prevederilor legale manifestând ca scop interpretarea detaliată a
normelor materiale şi procesuale, având în vedere influenţa exercitată de
jurisprudenţa

1
Vezi: Mircea Iuga, Constituţia – izvor de soluţionare a cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor
normative, în Justiţia Constituţională în Republica Moldova, nr. 2/2004, p. 16. 147 Viorel Pașca, Excepţia de
neconstituţionalitate. Chestiune prejudicială în procesual penal, în Revista de Drept penal, nr. 3/1999,
Curţii Supreme de Justiţie bazată, de regulă, pe precedentul judiciar şi acele
calităţi care le manifestă.
Cea mai mare importanţă precedentul judiciar îl poate avea în probaţiunea
penală, în special în situaţiile ce ţin de asigurarea drepturilor subiecţilor
implicaţi în administrarea probelor şi soluţionarea chestiunilor privind
admisibilitatea probelor în procesul penal. Principiul legalităţii în procesul penal
se manifestă prin următoarele caracteristici:
În doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-a-vis de conţinutul conceptului de
precedent judiciar, prin care se au în vedere doar hotărârile instanţei supreme pe
cauze concrete. Într-o altă opinie, se are în vedere atât hotărârile pe cauze
concrete, cât și hotărârile explicative ale instanţei supreme.
Eficacitatea precedentului judiciar se manifestă prin pronunţarea unei
soluţii în baza cauzelor similare examinate anterior. Previzibilitatea se
caracterizează prin faptul că este posibil a elabora o bază, un fundament în
vederea examinării unui tip de cauze, pornind de la cauza examinată anterior.
Unitatea constă într-o atitudine comună faţă de cauzele penale analogice.
 Înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a
organelor de urmărire penală, precum şi desfăşurarea activităţii acestora în
compunerea şi limitele competenţei acordate de lege, respectarea de către
subiecţii oficiali ai procesului penal, pe tot parcursul procesului penal, a legii
procesual penale şi a altor dispoziţii legale; respectarea integrală a drepturilor
procesuale acordate de lege subiecţilor procesului penal şi utilizarea numai a
mijloacelor şi metodelor admise de lege; efectuarea fiecărui act procesual sau
procedural în conţinutul şi formele stabilite de lege. Pentru asigurarea
respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal legiuitorul a instituit
o serie de garanţii procesuale:
ƒ nulitatea actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal (de exemplu, art. 251 din
C.proc.pen.);
ƒ decăderea din exerciţiul unor drepturi procesuale ca sancţiune procesuală
(de exemplu, alin. (2) al art. 324 din C.proc.pen.);
ƒ aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligaţiunilor procesuale
(de exemplu, art. 334 din C.proc.pen.); calificarea ca infracţiune a încălcărilor
grave a legii procesual penale (de exemplu, art. 306, 307, 308, 309, 310 din
CP).
Principiul legalităţii procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor
activităţilor instanţei de judecată, părţilor şi altor participanţi la procesul penal,
toţi fiind obligaţi să respecte legea în activitatea lor procesuală. Respectarea
principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor principiilor
procesului penal, situaţia fiind determinată de statutul principiului legalităţii ca
principiu-cadru şi ca primă condiţie a existenţei celorlalte principii.

§3. Prezumţia nevinovăţiei

Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a

procesului penal şi unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt
explică înscrierea prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept
internaţional în care se consacră drepturile fundamentale ale persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de
instrumente de drept internaţional.
Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în
Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în Europa reprezintă o prevedere
importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să
înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană atrasă într-un proces
penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi
demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin
prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (1948); art. 6 § 2 al Convenţiei Europene de Apărare a
Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor
civile şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia
internă a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice
persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când
vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar
public, în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.
Codul de procedură penală în art. 8 – “Prezumţia nevinovăţiei” -
stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărâre
judecătorească de condamnare definitivă. Prezumţia de nevinovăţie este una
legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege
şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului
sau inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună
credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi
respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i
acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau
neproporţională. Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei
persoane să-şi dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din c. proc.pen. al
RM). De asemenea, este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a
persoanei ca vinovată de
săvârşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de
vreun interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o
persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui proces cu
respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi
stabilirea vinovăţiei. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art.
100 din c. proc.pen. al RM, pct. 7) al art. 64, pct. 7) din alin. (2) al art. 66).
Până la adoptarea unei hotărâri de condamnare şi până la rămânerea
definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. Acest statut
al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât cel procesual penal - până la
rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile
constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a
locuinţei ş. a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei
sau concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi
întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi
înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei
datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate
realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei,
neadmiţându-se presupunerile sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul
stabilind inclusiv interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia
se pot trage două sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării)
despre aceeaşi circumstanţă, arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei
sentinţe de condamnare.
În cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii când nu este clară
aplicabilitatea dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. În unele cazuri
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei
prezumţii, în cazul Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, op. cit., p.
Minelli v. Elveţia (1983) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia când unei
persoane i s-a refuzat admiterea acţiunii pe motiv de scurgere a termenului de
prescripţie, stabilind că
în acest caz lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă
impresia că persoana este vinovată. În cauza Allenet de Ribemont v. Franţa
(1995) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia în cazul când autorităţile judiciare s-
au pronunţat în public despre vinovăţia unui individ până la anunţarea deciziei
definitive asupra vinovăţiei lui. Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ
împotriva problemelor referitoare la acuzare, cum ar fi detenţia provizorie sau
efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi Curtea, totuşi, urmăresc protejarea
unui individ contra răspunderii pentru acte penale comise de aproapele său. În o
serie de cauze [A.R, M.P. şi T.P. v. Elveţia (1997) şi E.L., R.L. şi Dna J.O. - L.
v. Elveţia (1997)] Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci când Guvernul a
impus amenzi asupra urmaşilor persoanelor care an fost declarate vinovate de
fraude fiscale.
Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat
principiului legalităţii şi constituie baza principiilor libertăţii persoanei,
respectării demnităţii umane şi a dreptului de apărare. Cu toate acestea, nu este
posibilă şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut a acestei
prezumţii, pentru a nu ajunge într-o extremă când să nu fie permisă nici o
acţiune procesual- penală, care limitează unele drepturi ale persoanei, din motiv
că nu avem o sentinţă definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decât
după o urmărire penală care implică şi măsurile procesuale de constrângere cu
respectarea prevederilor legii.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat, atunci tot ea
presupune şi faptul că nici o persoană recunoscută vinovată de săvârşirea unei
fapte penale, în spiritul de dreptate şi justiţie, nu trebuie să rămână nepedepsită,
iar sancţiunile trebuie să fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea în raport cu
gravitatea infracţiunilor săvârşite152.

§4. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor

Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care

democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate
planurile153. Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi
sunt egali în faţa legii, a
organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale
stipulate de art. 16 al Constituţiei – “Egalitatea”. În esenţă, principiul dat este o
exprimare particulară a principiului general al egalităţii. În primul rând, acest
principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor implicate în proces se
aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă aceleaşi
drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că orice
subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii. Drepturile
şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a persoanei.
În aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când inculpatul
un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă discriminare
între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor li se
oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea
înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti
extraordinare pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui
tratament mai privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu.
Egalitatea în faţa legii şi instanţelor judecătoreşti se manifestă de
asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii şi de a purta răspundere
pentru încălcarea ei. În al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile
publice implicate în procesul penal trebuie să adopte o atitudine egală faţă de
toate persoanele, fără a face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât
aplicarea unui tratament mai rău faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei
atitudini indulgente pentru altele. Legea nu enumeră exhaustiv circumstanţele
care pot servi drept motiv pentru discriminare. Prevederea legală citată mai sus,
care, de altfel, a fost preluată din art. 14 al Convenţiei Europene pentru
Drepturile Omului, stabileşte interdicţia discriminării oricare ar fi motivul. Cu
toate că este formulată în aşa fel încât pare o interdicţie absolută, Curtea
Europeană a indicat
că acest principiu nu interzice orice tratament juridic diferenţiat. În mai multe
hotărâri ale sale Curtea a menţionat că principiul egalităţii nu este încălcat dacă
tratamentul juridic diferenţiat are o justificare obiectivă şi rezonabilă, iar
distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi este proporţională în ce priveşte
mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins. Astfel, în C. v. Belgia un
cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a încălcat deoarece în urma
comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce alţi cetăţeni ai statelor-
membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi deportării. Curtea s-a expus
că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o justificare obiectivă şi
rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de ordine legală şi care
în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit justificată crearea
unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei daune în urma
unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din cauzarea unei
daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei posibile acţiuni
civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip de fapte
(Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a justiţiei
oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de
tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui
proces civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui
proces penal (Kamasinski v. Austria). În cauza Gaygusuz v. Austria, Curtea a
indicat că statele au o libertate de apreciere în determinarea faptului dacă
diferenţele în situaţii similare justifică distincţii în tratament. Cu toate acestea,
în diferite hotărâri ale sale Curtea a arătat că pentru anumite 154 A se vedea, de
exemplu, Case “relating to certain aspects of the laws on the use of languages in
education in Belgium”, Uniunea naţională a poliţiei belgiene 56 motive, cum ar
fi sexul sau cetăţenia, trebuie să existe o argumentaţie foarte întemeiată pentru a
face vreo diferenţiere (de exemplu, Shuler-Zgzaggeu v. Elveţia). Legislaţia
Republicii Moldova stabileşte mai multe cazuri de aplicare a unui tratament
diferenţiat (de exemplu, pornirea urmăririi penale în privinţa unor categorii de
persoane, judecarea
infracţiunilor săvârşite de preşedintele Republicii Moldova în primă instanţă de
CSJ). Deoarece unele persoane, din cauza anumitor circumstanţe, se pot pomeni
într-o situaţie de inegalitate în comparaţie cu altele, legea prevede un şir de
garanţii pentru a asigura o egalitate reală. Astfel, persoanei care nu cunoaşte limba
în care are loc procesul i se oferă un interpret, în cauzele în care sunt implicaţi
minori sunt prevăzute un şir de garanţii etc. Excepţiile care se fac de la regulile
generale pentru anumite categorii de persoane nu încalcă principiul egalităţii,
deoarece nu au ca scop stabilirea unor privilegii pentru aceste persoane, dar
urmăresc crearea unor garanţii pentru înfăptuirea activităţii lor profesionale sau
garanţii pentru buna înfăptuire a justiţiei. În acest sens legea menţionează: că
condiţiile speciale de urmărire penală şi judecare faţă de anumite categorii de
persoane care beneficiază, conform legii, de un anumit grad de imunitate se
asigură în baza prevederilor Constituţiei, a tratatelor internaţionale, Codului de
procedură penală şi altor legi. Cu alte cuvinte, aceste prevederi nu încalcă
principiul egalităţii atâta timp cât nu vin în contradicţie cu regulile expuse de
Curtea Europeană.

§5. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un

domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această
obligaţie nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este
încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii
când este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept
moral inerent persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi
datorită angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne. Constituţia
Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu privire la
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte
internaţionale şi
legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările
internaţionale. Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră
drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de
principiu general al procesului penal. În formularea pe care o primeşte în Codul
de procedură penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor
organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a întreprinde orice
acţiune care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele
participante la procesul penal sunt şi altele decât cele cu funcţii de răspundere
şi/sau reprezentante ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului
penal. Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea
vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii şi alţi
participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală
măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al procedurii
penale. Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când
persoanele oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în
cazurile de încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci
când aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale
sau alte acte care le reglementează statutul juridic. Procedura penală este o
ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din momentul în care a fost
descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în
virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de
acţiuni criminale. În aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale
individului pot fi limitate pentru o perioadă de timp, în cadrul procesului penal.
Alin. (2) al art. 10 din c. proc.pen. admite limitarea temporară a drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele competente a măsurilor
de constrângere, numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de Codul de
procedură penală. Prevederile c. proc.pen., la acest capitol, cuprind instituţia
Judecătorului de Instrucţie în alin. (3) al art. 29; art. 41 c. proc.pen., capitolul
“Măsurile preventive”, capitolul “Controlul judiciar al
procedurii prejudiciare”. Aceste norme juridice şi altele din Codul de procedură
penală prevăd cazurile şi modul de limitare a drepturilor ocrotite de principiul
respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. Alin. (3) al art. 10 al c.
proc.pen. interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante sau deţinerea în condiţii
umilitoare şi impunerea participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea
umană. Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24: (1)
Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane
ori degradante. Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al
principiului, el primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane
(art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950).
Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987,
devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. De asemenea,
consacră acest principiu Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi
a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante. În toate aceste
acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman, tratament degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987,
stabileşte în art. 1: termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează
unei persoane în DREPT PROCESUAL PENAL 58 mod intenţionat suferinţe
sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul obţinerii de la ea sau de la o
terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o
acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere;
intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive
bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale: • Cauzarea
unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave; • Cauzarea intenţionată a
durerii; • Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni
de bază ale art. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al
pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile
Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate
de Curte, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia
(Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis
după cum urmează: Tortura: tratament inuman având drept scop obţinerea
informaţiei sau a unor mărturisiri, sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau
pedeapsa inumană: tratament de natură să provoace în mod deliberat grave
suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot
justifica. Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individul în
faţa altora sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei
sale. În toate aceste cazurile conform art. 10, alin. 6) c. proc.pen. trebuie să se
ţină cont şi de interesele părţilor vătămate sau a martorilor minori.
Reglementare, care pare exhaustivă, dar care nu exclude minorii, care pot avea
alt statut procesual, să le fie respectate aceste drepturi şi libertăţi ca unei fiinţe
umane. În cauza Irlanda v. Regatul Unit (1978) Curtea a operat anumite
modificări în aceste principii, păstrând în esenţă prevederile lor. Acest principiu
include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr. 6 al
CEDO prevede cazurile excepţionale când un stat poate prescrie o pedeapsă cu
moartea. Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi
deţinerea în condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu
scopul de a o pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere
demnităţii. Prin demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte
persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a
personalităţii. În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în
drept să-şi apere prin orice mijloc
neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul
procesului penal. Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare a
acestor drepturi în Legea RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procurorului şi ale
instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998. Modificările cu sens de completare ale
art. 10 c. proc.pen., prin introducerea alin. 31 PARTEA GENERALĂ 59 care
prevede că sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau pedepse
crude, inumane sau degradante îi revine autorităţii în a cărei custodie se află
persoana privată de libertate, plasată la dispoziţia unui organ de stat sau la
indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimţămîntul său tacit. Astfel statul
nostru prin această reglementare expresă (dar care era deductibilă din
jurisprudenţa Ct.EDO) înlătură dubiile şi numeşte direct care sunt subiecţii care
trebuie să suporte sarcina probaţiunii în cazurile cînd este invocată aplicarea
torturii sau persoanele acuză că ar fi fost supuse altor tratamente sau pedepse
crude inumane sau degradante. Din această reglementare rezultă că organele sau
reprezentanţii organelor care sunt acuzaţi de încălcarea acestor libertăţi şi valori
sunt obligaţi să demonstreze că persoanei, care a fost în custodia lor, nu i s-au
aplicat aceste tratamente inumane. Lipsa acestor tratamente ilegale pot fi
probate prin actele de procedură penală care trebuie întocmite obligatoriu în
urma unor acţiuni procesuale care se impun la reţinerea persoanei sau la arestarea
ei, sau la deţinerea ei în custodia organelor statului. Aceste acte trebuie să fie
procesele verbale şi concluziile medicilor care trebuie să verifice starea sănătăţii
persoanelor care sunt limitate în anumite libertăţi, şi dacă se înregistrează
anumite stări de sănătate care au nevoie de îngrijire medicală atunci aceste
îngrijiri trebuie să fie aplicate. În caz contrar persoana care acuza că a fost
supusă torturii sau altor tipuri de violenţă nu trebuie să demonstreze cu probe
materiale sau de alt tip că i s-a aplicat un asemenea tratament ilegal. Este
suficient ca la examinarea sau expertiza medicală următoare să se înregistreze o
stare de sănătate mai grea pentru ca organele şi reprezentanţii lor să fie
prezumate responsabile pentru aceste stări ale persoanei
(fie că este aplicarea vreunui tip de violenţă, fie că sunt invocate condiţiile
inumane,degradante sau umilitoare de detenţie), pentru că nu au întreprins
acţiunile necesare (acordarea ajutorului medical, internarea întro instituţie
medicală, dezinfectarea, încălzirea încăperii, separarea persoanelor cu boli
infecţioase şi alte acţiuni care se cer a fi întreprinse în mod firesc pentru
anumite situaţii) pentru ca aceste tratamente şi stări să înceteze şi aici vedem
încălcată ”obligaţiile pozitive” pe care le are un stat în virtutea jurisprudenţei
Ct.EDO. Prin urmare dacă un organ de stat, care poate, în virtutea legii, să
deţină persoane în custodia sa, nu poate demonstra lipsa concursului său la
crearea sau favorizarea apariţiei unor condiţii inumane sau degradante sau care
favorizează încălcarea principiului în cauză, atunci legea procesuală prevede că
este încălcat principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Codul penal al Republicii Moldova în art. 309/1 prevede răspundere penală
pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana
vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi
prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni
ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

§6. Inviolabilitatea persoanei

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având

obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei155.
155 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 101. DREPT PROCESUAL PENAL 60 Atât
Constituţia, cât şi C.proc.pen. stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise
măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri
excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase
care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. În acest sens alin. (2) îl art. 11
din C.proc.pen. stabileşte că nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în
cazurile şi modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată
de
necesitatea de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea
scopurilor procesului penal şi dreptului penal. Se consideră limitare de libertate
orice situaţie în care o persoană nu poate să se deplaseze liber fie din cauza, că
i- a fost aplicată forţa în acest sens (închiderea într-o celulă etc.), fie în urma
unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute de un agent al legii fără
aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu părăsi un loc sau de a merge
într-un loc anume). Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc
numai ca urmare a unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art.
11 din C.proc.pen.), excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către
organul de urmărire penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.
Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în
hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea
loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei
în stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul
de 30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi
imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală, în cazul K-F v.
Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de
minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a
înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că
perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi
că autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală
să fie respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale.
Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală. Cu toate că legea stabileşte anumite
termene care pot ti aplicate la privarea de libertate a unei persoane, dreptul la
libertate impune că o privaţiune de libertate nu poate să continue mai mult decât
este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar dacă termenul legal sau stabilit
de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest sens că organul de urmărire
penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să elibereze imediat orice
persoană atunci când temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut. Aceasta
înseamnă, de
asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi mandatată dacă nu
sunt circumstanţe ce ar justifica-o. În acest sens motivele care au servit iniţial
pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente pentru a justifica
o detenţie legală. Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală
dacă a fost făcută cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.
PARTEA GENERALĂ 61 Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă
imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării,
circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea
căreia ea este băunită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui
apărător ales sau care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Respectarea
acestei proceduri ar permite persoanei private de libertate să evalueze situaţia sa
şi metodele legale pe care poate să le folosească pentru a contesta privarea de
libertate. Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate
elementele enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă
parte, art. 167 din C.proc.pen. stabileşte că din momentul reţinerii persoanei
bănuite de săvârşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de
până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-
verbal de reţinere, în care, printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii.
Procesul- verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se
înmânează în scris informaţia despre drepturile ei. Cu toate acestea, nu trebuie
de considerat că legea stabileşte o limită strictă în acest sens. Aducerea imediată
la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment, când autorităţile au
posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru aceasta, totodată făcând
totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede posibil. Astfel, imediat în
unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele (de exemplu, când este
nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare. Pentru menţinerea
legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei trebuie să-i fie aduse la
cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11 din C.proc. pen.,
deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin dreptul său
de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi
motive, pe cât este de posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate
trebuie să fie expusă într-un limbaj clar toţi termenii de drept sau de altă natură
în măsură să complice înţelegerea fiind explicaţi. O ultimă cerinţă pentru
asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de condiţiile deţinerii. Orice
persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane; ea
nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta
capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile. Orice acţiune
procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei (percheziţia,
examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul persoanei
numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

§7. Inviolabilitatea domiciliului

rincipiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de

bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale. Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art. 8,
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite
amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii
domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, securitatea DREPT PROCESUAL PENAL 62 publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea
sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art.
17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede că
nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra
inviolabilităţii domiciliului156. Constituţia Republicii Moldova, în art. 29,
declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce
nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la adăpost de orice
urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul
acesteia.
Se admit unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat
de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii
care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, indiferent
dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau în afara unui proces penal. În situaţia
când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia
interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct. 49) al art. 6 din c. proc.pen.: “timpul
nopţii - interval de timp cuprins între orele 22°° şi 6°°), cu excepţia cazurilor de
delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite
constrângerea acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11)
al art. 6, care explică sensul noţiunii “domiciliu” în procedura penală - locuinţa
sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau
mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă
maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea,
constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt
loc de uz comun). Tot domiciliu, în sensul Codului de procedură penală, este şi
orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou. Este
interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există
excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa
locului, ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza
unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa
de judecată). Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie
să obţină prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie
care să-i permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant
delict (alin. (4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe
motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i
prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei
materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele
efectuării ei, judecătorul de
instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte
calitatea de domiciliu protejat de Convenţia şi în cazul în care domiciliul a fost
întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru
Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi 156 Pactul Internaţional cu
privire la Drepturile Civile și Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de
Republica Moldova în 1990. PARTEA GENERALĂ 63 la acţiuni concrete în
sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la
violarea de domiciliu. Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179,
incriminează pătrunderea rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei
persoane fără consimţământul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei,
precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale. Limitarea inviolabilităţii
domiciliului se permite numai în baza legii; acţiunile ilegale sunt pedepsite
penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admisibile (art. 93, 94 din c.
proc.pen. al RM).

§8. Inviolabilitatea proprietăţii

Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă

proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante
documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că “orice
persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni
nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Convenţia, prin art. 1 al
Protocolului adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de
proprietate. Aderarea şi ratificarea de către Republica Moldova a actelor
internaţionale menţionate mai sus a determinat şi conţinutul Constituţiei
Republicii Moldova, care la art. 46 stipulează că: 1) dreptul la proprietate
privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate; 2) averea dobândită
licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă; 3) bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate
numai în condiţiile legii. Examinând art. 13 din
C.proc.pen. în corelaţie cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei,
putem evidenţia trei norme distincte. Prima normă fiind de natură generală,
enunţă principiul respectării proprietăţii. Cea de-a doua normă prevede lipsirea
de proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni
nu poate fi privat de proprietatea sa decât din următoarele motive: 1) utilitate
publică; 2) în condiţiile Codului de procedură penală; 3) conform principiilor
generale ale dreptului internaţional. Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful
doi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul
nr. 1), recunoaşte, printre altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul
general. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent
statul şi-a asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate,
care ar trebui să servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes
general (cazul James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient
ca ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci
să existe un echilibru just între DREPT PROCESUAL PENAL 64 interesele
colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului
(cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982). Considerăm că în cadrul procesului
penal pot fi private de proprietate sub motive de utilitate publică sau interes
general persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi 28 ale art. 13 din Legea cu
privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990, sub aspectul folosirii libere şi
gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru
urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au săvârşit infracţiuni,
trecerea la locul incidentului (n. a. - care poate fi locul săvârşirii infracţiunii) în
cazul în care acest lucru nu permite amânare, folosirea în scop de serviciu (n. a.
- pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a mijloacelor de
telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi a
mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora. Gratuitatea acestor
ingerinţe este susceptibilă de a fi contestată, deoarece, în conformitate cu art. 1
al
Protocolului nr. 1 al Convenţiei, în cazul lipsirii (sau privării) de proprietate
acordarea compensaţiei este în general implicit impusă. Curtea, în speţa James
v. Regatul Unit, 1986, a observat că deposedarea de proprietate pentru o cauză
de utilitate publică fără acordarea unei compensaţii este justificată numai în
circumstanţe excepţionale. Descoperirea unei infracţiuni ţine de interes general
şi este utilă societăţii, publicului. Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în
aceeaşi măsură atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. Pentru a stabili dacă
a existat o privare de libertate, este necesar să se examineze nu numai dacă a
existat un transfer formal al dreptului de proprietate, ci şi circumstanţele
faptelor ce conduc la o expropriere de fapt. Domeniul de aplicare a prevederilor
art. 1 al Protocolului nr. 1 este determinat de definiţia oferită de Curte noţiunii
de “bun”. Curtea a statuat că noţiunea de “bunuri” are o semnificaţie autonomă
şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale.
Anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate
“drepturi de proprietate”. Noţiunea de bunuri cuprinde atât bunurile mobile şi
imobile, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (cazul
Wiggins v. Regatul Unit, 1978), cât şi alte drepturi reale. Cu toate acestea,
pentru a invoca protecţia conferită de art. 1 al Protocolului nr. 1, o persoană trebuie
să se bucure de un drept prevăzut de legislaţia naţională care poate fi considerat
ca drept de proprietate din perspectiva Convenţiei. Cea de-a doua condiţie care
trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate să nu constituie o
violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulată în
termeni care se regăsesc în legislaţiile naţionale157. 157 În Republica Moldova
sunt adoptate acte legislative care reglementează ingerinţa statului în exercitarea
dreptului de proprietate de către particulari, dar fără aplicabilitate în cadrul
procesului penal: Legea Republicii Moldova cu privire la rechiziţiile de bunuri
și prestările de servicii în interes public, nr. 1384-XV din 11.10.2002, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 178-181 din 27.12.2002; Legea exproprierii
pentru cauză de utilitate publică, nr. 488-XIV din 08.07.1999, Monitorul Oficial
al Republicii
Moldova, nr. 42-44 din 20.04.2000. PARTEA GENERALĂ 65 Condiţia
stabilită de Codul de procedură penală conform căreia privarea de proprietate
poate avea loc în condiţiile stabilite de prezentul Cod este răspunsul la
prevederea stabilită de Convenţie că “lipsirea de proprietate poate avea loc în
condiţiile prevăzute de lege”. Deci ingerinţa în dreptul de proprietate cade sub
rezerva exigenţei securităţii juridice sau legalităţii. În scopul satisfacerii
principiului securităţii juridice, autoritatea publică trebuie să respecte
prevederile legislaţiei naţionale suficient de accesibile şi precise. Aceasta nu
presupune doar faptul că ingerinţa în cauză trebuie să se bazeze pe unele
prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi faptul că trebuie să existe o procedură
echitabilă şi adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie luate şi executate de
către o autoritate competentă şi să nu fie arbitrare (Lithgow v. Regatul Unit,
1986). Ocrotirea proprietăţii se realizează prin multiple mijloace juridice.
Alături de dreptul civil şi dreptul penal, dreptul procesual penal îşi aduce
contribuţia la ocrotirea proprietăţii. În cadrul procesului penal persoana poate fi
privată de dreptul de a exercita elementele dreptului de proprietate prin
aplicarea sechestrului. Punerea sub sechestru a bunurilor, adică a valorilor
materiale, inclusiv a conturilor şi depozitelor, este o măsură procesuală de
constrângere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea
proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a
se folosi de aceste bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a asigura
repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala
confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau
rezultate din infracţiune. Principalele reglementari pe care dreptul procesual
penal le foloseşte în scopul arătat se polarizează în jurul instituţiei acţiunii civile
în procesul penal. În cazul săvârşirii infracţiunii poate să se producă un
prejudiciu statului, persoanelor fizice sau juridice. De aici şi necesitatea unei
reglementări adecvate, care, deşi are cu caracter civil, poate şi este folosită de
legea procesual penală în anumite condiţii pentru ocrotirea relaţiilor
patrimoniale lezate printr-o faptă penală. În vederea ocrotirii bunurilor
persoanei reţinute, arestate sau supuse
măsurii preventive arestării la domiciliu, cât şi în privinţa persoanelor care se
aflau sub ocrotirea părţii vătămate organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată pot lua măsuri de ocrotire conform prevederilor art. 189 C.proc.pen.
Aceste măsuri sunt luate în vederea asigurării integrităţii bunurilor, protecţia
cărora este imposibil de asigurat de către persoanele menţionate mai sus şi când
există o temere întemeiată că lipsa măsurilor de ocrotire ar duce la o inevitabilă
privare de proprietate asupra acestor drepturi din partea unor terţe persoane.
Măsurile de protecţie aplicată asupra bunurilor reprezintă o modalitate de
asigurare a inviolabilităţii proprietăţii realizată sub forma protecţiei proprietăţii.
Prevederi privind protecţia proprietăţii se conţin în art. 12 din Legea Republicii
Moldova privind activitatea operativă de investigaţii, nr. 45-XIII din
12.04.1994, unde se menţionează că organele care exercită activitatea operativă
de investigaţie sunt obligate să întreprindă, în corespundere cu competenţa lor,
toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a
tuturor formelor de proprietate ocrotite de lege. DREPT PROCESUAL PENAL
66 În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror
obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. În caz de achitare a persoanei,
precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare,
contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării acţiunilor
legale se restituie de stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei
despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar
constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi
justificată în conformitate cu prevederile art. l al Protocolului nr. l al
Convenţiei. Toate bunurile se redau proprietarilor, cu excepţia celor indicate la
alin. (1) al art. 162 din C.proc.pen. Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60
din C.proc.pen.), partea civilă (pct. 20) din alin. (1) al art. 62 din C.proc.pen.)
are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau
de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi
bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvârşit fapta
interzisă de legea penală. Partea civilmente
responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.proc.pen.) dispune de dreptul
să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa
de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi.
Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,
învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.proc.pen.) are
dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în
calitate de mijloace de probă. Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90
C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire
penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe.

§9. Secretul corespondenţei

Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu

terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură. Constituţia Republicii Moldova în
art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale,
al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Acest
principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Constituţia Republicii
Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a proteja
securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi pentru a
preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale. În
cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de
informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în
procesul urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire
penală pot intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv
în Codul de procedură penală, în art. 133-138. PARTEA GENERALĂ 67 Alin.
(2) al art. 133 din c. proc.pen. prin corespondenţa care poate fi sechestrată
numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete,
containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta
electronică. Sechestrul corespondenţei
şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul procesului penal de
investigare a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.
Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau
arestate. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui
prizonier la necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar
în nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un
individ poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992);
Cologero Diana v. Italia (1996)). În jurisprudenţa pe alte cazuri (Silver şi alţii v.
Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără
caracter juridic, atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa
unor deţinuţi periculoşi despre unele practici comerciale sau alte aspecte
asemănătoare. Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de
procedură penală. Sechestrarea corespondenţei se admite doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de
urmărire penală În alin. (4), (5) ale art. l35 din c. proc.pen. se limitează durata
totală de interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de
instrucţie să informeze, cel târziu o dată cu terminarea urmăririi penale,
persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate, despre acest
fapt. Administrarea acestor probe cu încălcarea formei prevăzute de Codul
procesual penal atrage neadmiterea lor ca informaţie probantă, iar persoanele care
au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi trase la răspunderea penală conform art.
178 din CP al RM.

§10. Inviolabilitatea vieţii private

Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a

respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată
în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie
deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de
exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate
cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită
a fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din C.proc.pen. Principiul în discuţie este
într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi inviolabilitatea domiciliului,
secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea din urmă fac parte din alte
principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la acest principiu. Potrivit
practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include integritatea
fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a menţionat
că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie exhaustivă a
noţiunii de “viaţă privată”, ea a considerat că ar fi prea restrictiv de a limita
conceptul dat la DREPT PROCESUAL PENAL 68 un “cerc interior”, în care
individul poate să-şi trăiască viaţa după bunul său plac şi a exclude în aşa fel
lumea exterioară. Respectul pentru viaţa privată trebuie să cuprindă într-o
măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane cu
caracter profesional sau de afaceri (Niemietz v. Germania, 1992). În aşa fel,
viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa intimă şi familială şi
include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte persoane şi cu lumea
exterioară. Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii
fondate prin căsătorie sau a relaţiilor ce apar în urma maternităţii sau
paternităţii, indiferent de faptul dacă aceste relaţii au apărut în urma unei
căsătorii legale şi indiferent de relaţiile care există între părinte şi copil. În cazul
Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc
împreună cu copiii lor sunt considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată
ce relaţiile create în cadrul lor nu diferă în practică de viaţa unei familii formate
prin căsătorie. Totodată în cazul Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă
între două femei şi copilul născut de una din acestea prin înseminare artificială,
judecătorii au refuzat să califice aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă
coabitarea lor era de tip familial, exista o divizare a sarcinilor parentale. Ele
puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce priveşte viaţa privată. Aceasta
înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa conceptului vieţii familiale nu
pot să ceară aplicarea unor privilegii pe
care acesta le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii
împotriva soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din
C.proc.pen. stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi,
fraţi şi surori, bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această
listă, incluzând aici şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata
sa, dacă între aceştia există o legătură strînsă. În cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993
relaţiile dintre unchi şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie
în condiţiile în care nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul
său, iar acesta se asocia în ochii săi cu “imaginea” tatălui. În conceptul de viaţă
intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa familială sau privată, trecute
prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. Cu toate că în anumite
momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în izolator
cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest caz. De exemplu, este o
încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu în
camera unde se deţine aflându-se în văzul tuturor. Pentru protejarea persoanei
contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, intimă sau de familie legea
stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără necesitate a
informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. Colectarea unei asemenea
informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în general se
permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de lege şi
dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea
ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Colectarea informaţiei (şi oricare
acţiuni care cad sub incidenţa conceptelor de PARTEA GENERALĂ 69 viaţă
privată, familială sau intimă, dar care constituie principii aparte cum ar fi
percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură
este prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi
colectate, temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie
poate fi cerută, precum şi procedura care
trebuie urmată. Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este
permisă colectarea şi păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date
dactiloscopice etc. Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a
informaţiei despre viaţa privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la
care organul de urmărire penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se
convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă.
Persoana nu este în drept să refuze prezentarea informaţiei cerute sub pretextul
inviolabilităţii vieţii private, însă ea are dreptul să ceară de la organul de
urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii
cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.
În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată,
legea stabileşte prevederile legale care ar minimaliza efectele negative ale
acestei ingerinţe. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt
obligate să ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată.
Astfel, la cererea lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu
divulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris.
Toată informaţia colectată şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrul
procesului penal. Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă
a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

§ 11. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret

În conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de

drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui
reprezintă valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi
protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe
teritoriul ţării. Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea
procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea
participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei
de naţionalitate, origine etnică, limbă. Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16
din C.proc.pen. şi
altor prevederi din legislaţia în vigoare158, procedura judiciară se efectuează în
limba de stat sau, în condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea
persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunţată la
examinarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe
parcursul întregului proces judiciar159. 158 Legea Parlamentului Republicii
Moldova cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldovenești, nr. 3465-XI din 01.09.1989, Veștile, nr. 9/217, 1989. 159
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la
respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr. 12 din
09.04.1999, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai
1974 – iulie 2002), Chișinău, 2002, p. 16. DREPT PROCESUAL PENAL 70
Înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a celei de stat în
cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre principiile
de bază ale procedurii penal, vine să marcheze asigurarea intereselor legitime
ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de stat.
În cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat,
unele acte procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,
sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în
limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele
menţionate sunt subiecţii oficiali, care sunt obligaţi să cunoască limba de stat
sub aspectul nu numai al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii
vocabularului profesional, a terminologiei uzuale de profesie în vederea
întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a actelor procedurale.
Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura procesul penal în altă limbă
decât cea de stat ţine în special de oferirea posibilităţii populaţiei majoritare de
altă etnie din o regiune a ţării de a participa la desfăşurarea procesului penal şi a
vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi procurorilor. Prin aceasta se
va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii şi se va realiza rolul
educativ al justiţiei în rândul populaţiei. Conform pct. a) din alin (3) al art. 6
din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în
mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită la
audiere. Legea procesual penală (alin. (2) al art. 17 din C.proc.pen.) extinde
sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul
penal. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia
cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului
de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este
persoana invitată în procesul penal de către organele competente (oficiale) sau
numită de către acestea din rândul persoanelor propuse de către participanţii la
proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal,
este necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentarea
privind calitatea sa de interpret, informaţia despre experienţa profesională şi
aprecierea obiectivă de către însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce
complet şi corect. Asigurarea formală a prezentei interpretului nu este în spiritul
Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la interpret160.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în
care se desfăşoară procesul penal în vederea aplicării normelor privind
asigurarea cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului
penal - ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată
ce sunt sesizate de beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al
calităţii interpretării asigurate. Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi
asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor care înţeleg limba semnelor. Garanţiile
instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică 160
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărârea din 21.04.1998, în Revista de Drept
penal, nr. 3/1999, p. 151-153. PARTEA GENERALĂ 71 în exclusivitate
procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi
următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu161. Gratuitatea
folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba procedurii
judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor al
statului în care se desfăşoară
procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască mai mult sau mai puţin limba
respectivă. Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are
dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Koc
v. Germania, 1978) că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui
acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o
remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire
sau o exonerare definitivă”. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că
garanţia prevăzută la lit. e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la
interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea
tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să le
înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil. Limbajul pe interesul
inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o cunoaşte cel mai
bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare coincide cu
cea a inculpatului, modul de exprimare a subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa
natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea162. Aceasta
obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori este
cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite. Organul de urmărire
penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bănuitului, învinuitului,
inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire,
rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind traduse în limba lui
maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte. Limba procedurală asigură
dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege şi instanţa de
judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale procesului penal. Din
acest considerent încălcarea principiului limbii în care se desfăşoară procesul
penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce la desfiinţarea
hotărârilor instanţelor judecătoreşti163.

§12. Asigurarea dreptului la apărare

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un
raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei
infracţiuni. Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care
intervine între persoane cu 161 Nuala Mole, Catarina Harby, Dreptul la un proces
echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene
privind Drepturile Omului, Chișinău, 2003, p. 10. 162 Dec. nr. 8361 / 1978 a
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, publicată în Jurisprudence de Liege,
Mons. et Bruxelles, 1987, p. 1439, citat de Nicolae Volonciu, Tratat de
procedură penală, op. cit., p. 116. 163 De exemplu: decizia Colegiului Penal al
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 1r/a-211/99 din 14.09.99,
în MoldLex. DREPT PROCESUAL PENAL 72 interes opus. Pe parcursul
procesului penal părţile şi alţi participanţi au dreptul la acţiuni legale îndreptate
spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător. Dreptul de
apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare constă
în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care, potrivit legii, le
au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul
din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin darea de sfaturi şi
îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri164. Dreptul la apărare este
prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale ale multor state,
inclusiv Republicii Moldova. Codul de procedură penală al Republicii Moldova
în art. 17 arată valoarea de principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la
apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi
asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate,
asistaţi gratuit de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Formularea acestui principiu în c. proc.pen. al RM ca “asigurarea dreptului la
apărare” diferă după conţinut de sintagma “asigurarea dreptului de apărare”.
Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de
apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură
penală prescrie obligaţia
organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a asigura
participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale în
condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este una legală
şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile exercitării
apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a dreptului de
apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia dreptului la
apărare. Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, lit.
c) din pct. 3) al art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are
dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă
nu dispune de mijloace necesare pentru a-l plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit
de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. În Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI.1998, nr. 30 “Cu privire la practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a
bănuitului, învinuitului şi inculpatului”, la pct. 6). Curtea stabileşte criteriile
când interesele justiţiei cer prezenţa avocatului: a) în caz de complexitate sporită
a cauzei; b) în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a
se apăra singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi
priceperea fiecărei persoane în parte; c) în funcţie de importanţa şi pericolul
faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana. Principiul
asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire 164
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai,
Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală român, partea generală, vol. V, Editura Academiei Române, ALL BECK,
București, 2003. PARTEA GENERALĂ 73 penală şi instanţa să asigure
bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din
partea unui apărător ales de el sau de către un avocat care acordă asistenţă
juridică garantată de stat, independent de aceste organe (pct. 14) din alin. (2) al
art. 57). Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să
posede licenţa de avocat
eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă ni modul prevăzut de lege.
Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului)
rezultă din reglementările internaţionale la care Republica Moldova este parte şi
din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează dreptul la
apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar, a
prezenţei unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Diferenţa
dintre avocatul ales şi cel care acordă asistenţă juridică garantată de stat trebuie
să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze calitatea
asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizat şi
printr-o serie de norme din c. proc.pen. al RM care cuprind, ca şi Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în pct. 3) al art. 6, dreptul
persoanei: • să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege
şi de o maniera detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. (şi
în art. 64 c. proc.pen. al RM); • să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare
pregătirii apărării sale. Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea
persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri
urmează să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau un avocat care acordă
asistenţă juridică garantată de stat. Persoana poate să dispună de consultaţii cu
avocatul său fără limită de timp, chiar şi până la audierea ei în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea
procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare.
Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii,
să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 c.
proc.pen. al RM) În legea procesual penală majoritatea normelor ce
reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special
bănuitului, învinuitului şi inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a
apărării lor. Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al c.
proc.pen. al RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul
procesului, au dreptul să fie asistate de avocat ales sau de un avocat care
acordă asistenţă juridică
garantată de stat. Codul de procedură penală specifică noţiunea de “părţi” care
au acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă. Organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată sunt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina
exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia organul ui de
urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales sau, după caz, a
celui care acordă asistenţă juridică garantată de stat (pct. 14) din alin. (2) al art.
57 din c. proc.pen. al RM). Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor
oficiali ai procesului penal, procedura interzice organului de urmărire penală să
refuze participarea avocatului la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult,
acest drept pentru martor împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o
depune, în cazul în care poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 7 al art.
63 interzice interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există
anumite probe că a săvârşit o infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-
un mod de completare reciprocă pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al
organelor de drept. Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea
persoanelor care exercită apărarea în limitele legale. Jurisprudenţa Ct.EDO pe
cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v. Regatul Unit (1984)
recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor între
patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul
consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în
cauza Campbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul
poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice
pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în
secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau
obstrucţionând în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini
v. Italia (1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un
prizonier către avocatul lui constituie o încălcare a art. 6 (3) al CEDO. Dreptul
de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. c. proc.pen. al RM
stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea
unui apărător în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu
trebuie interpretat în acest sens art. 69 al c. proc.pen., unde sunt enumerate
cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza penală: • când aceasta
o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; • când persoana nu se poate apăra singură
din cauza unor afecţiuni fiziologice sau mintale; • când bănuitul, învinuitul,
inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în termen, este minor,
când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă şi alte cazuri prevăzute de art. 69 c. proc.pen. al RM. Tot aici este
menţionată şi cerinţa de prezenţă obligatorie a avocatului “când interesele justiţiei
o cer”, sintagmă care este definită cu caracter de recomandare în Hotărârea
Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 citată anterior. Asigurarea obligatorie a
prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală. Astfel, CEDO în cauza
Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit. (c) din alin. (3) al art. 6 din Convenţie
atunci când avocatul “desemnat” nu a întreprins nimic pentru apărarea
persoanelor şi ele au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat că
prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu este
o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual,
la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se
apără eficient sau nu. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se
acordă apărare obligatorie nu PARTEA GENERALĂ 75 colaborează cu
apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să
vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării.
Convenţia Europeană, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi
dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea
recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la
audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor
scheme diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se
întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci
când nu poate adresa întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele
v. Austria (1990)). c. proc.pen. al RM
înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările art. 110, stabilind
procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de protecţie a lui).
Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de
desfăşurare a procesului penal. Principiul garantării dreptului la apărare este
limitat de principiul legalităţii, se corelează cu procesul oficialităţii, este
garantat de principiile respectării demnităţii umane şi al folosirii limbii de
procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie165.

§13. Publicitatea şedinţei de judecată

Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii

societăţii, acest interes fiind de influenţă reciprocă şi utilă. Legiuitorul respectă
exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice
situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii
legale. Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele
judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu
specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în
care se respectă toate regulile de procedură. Codul de procedură penală în art.
18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le conţine art. 6 al Convenţiei Europene
pentru apărarea Drepturilor Omului: orice persoană are dreptul la o judecată
echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar
accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe. Excepţiile sunt
formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi limitat accesul
persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu uşile închise
în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale, când o cere
interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate decide şi
în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile
închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea
prejudicia interesele justiţiei. În aceste cazuri decizia de a examina dosarul în
şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii
judiciare. 165
Adrian Ștefan Tulbure, Angela Maria Tatu, op. cit., ALL BECK, 2001, p. 44.
DREPT PROCESUAL PENAL 76 Completarea art. 18 c. proc.pen. cu alin. 21 )
aduce o reglementare complementară în cadrul publicităţii şedinţelor de
judecată prin obligarea audierii victimei şi martorilor minori în şedinţă închisă.
Jurisprudenţa CEDO, în cauza Le Compte, Van Lenven şi De Meyere v. Belgia
(1981), a decis că dreptul la publicitate nu este în mod necesar interzis dacă cele
două părţi ale procedurii consimt desfăşurarea judecării în şedinţă secretă.
Caracterul public al şedinţei de judecată, atunci când şedinţa nu necesită a fi
desfăşurată în mod secret, este extins asupra tuturor etapelor judecăţii: în fond,
în apel, în recurs şi, în cazul în care există, în cadrul căilor extraordinare de atac.
Art. 316 din c. proc.pen. relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii
şedinţei de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit
vârsta de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite
prezenţa la şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să
poarte armă din oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii
poliţiei care asigură ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele
judecate necesită pază sporită. În realizării acestui principiu legea prevede
posibilitatea admiterii reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să
efectueze înregistrări foto, audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de
către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării desfăşurării normale
a judecăţii. Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul
public al şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea
căilor de atac (art. 427 şi 444 c. proc.pen.). După desfăşurarea şedinţei de
judecată hotărârea adoptată se pronunţă, fără nici o excepţie, în mod public.
Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei
justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de
înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este sancţionată;
şi de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi
motivează hotărârile
atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru mass-media.
§14. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al

Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art.
14 prevede că “orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie
examinat de un tribunal independent”. Art. 20 al Constituţiei Republicii
Moldova stipulează că “orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din
partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi
accesul liber la justiţie”. Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt
enunţate în art. 19 al Codului de procedură penală. PARTEA GENERALĂ 77
Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi
evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie166 şi a Curţii
Constituţionale167. Art. 6 al Convenţiei stipulează că orice persoană are
următorul drept ca “cauza să fie judecată în mod echitabil”. Această expresie
îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei, printre care se
evidenţiază un drept autonom - dreptul de a avea acces la o instanţă
judecătorească - care se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale
art. 6 al Convenţiei. Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese,
a fost reţinută de Curte în cauza Golder v. Regatul Unit (1975), conceptul fiind
dezvoltat în jurisprudenţa ulterioară. Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-o
modalitate în care asupra acuzatului continuă să planeze o bănuială de
vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat, fiind încălcată de
această dată şi prezumţia de nevinovăţie (cauza Minelli v. Elveţia, 1983).
Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putând renunţa
la aceasta, cu condiţia ca renunţarea să fie făcută într-o manieră clară, evidentă
(cauza Neumeister v. Austria, 1986, Calozza v. Italia, 1985). La rândul său, prin
legislaţia internă168, statele-părţi pot stabili anumite limitări ale dreptului de
acces la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul chiar în
substanţa
sa, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între
măsurile restrictive şi scopul urmărit. Este cazul regulilor restrictive privind
accesul la justiţie a minorilor şi a persoanelor cu deficienţe mintale, prevăzute în
legislaţia multor state (cauza Golder v. Regatul Unit, 1975). Dreptului de acces
la instanţă îi corespundere şi obligaţia statelor-părţi a Convenţiei de a-l facilita.
În dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20
din Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai
ales ca un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi
libertăţilor în procesul penal. Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se
adresa instanţei este un drept fundamental, căreia îi corespunde obligaţia
instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte
deschizându-se calea justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit, ca într-o situaţie conflictuală,
să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele. Din analiza textului constituţional
pot fi desprinse câteva elemente definitorii ale dreptului de a te adresa justiţiei şi
anume: 166 Hotărârea Plenului Curţii Supreme a Republicii Moldova cu privire
la practica aplicării de către instanţele judecătorești a unor prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri
ale Plenului Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002), Chișinău, 2002, p. 9.
167 Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate a alin. 4 al art. 97 din C.proc.pen., nr.
20 din 16.06.97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 43/44 din
03.07.1997. 168 Codul de procedură penală la art. 75 stabilește cercul de persoane
considerate incapabile în procesul penal și la art. 76 prevede că persoanele
incapabile nu-și pot exercita de sine stătător drepturile procesuale, acestea fiind
exercitate de reprezentatul lor legal întrucât textul se referă la “orice persoană”,
înseamnă că el cuprinde sub protecţia sa atât cetăţeni ai Republicii Moldova, cât
şi cetăţeni străini, apatrizi, cât şi persoane fizice şi juridice (în funcţie de
calitatea lor procesuală); • accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia sau
valorificarea drepturilor subiective, dar şi a intereselor legitime ale
persoanei169;
• dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din Constituţie, prin lege, se poate proceda la
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, exercitarea dreptului
de a te adresa în justiţie nu poate fi nici odată îngrădită. Problema definirii noţiunii
de justiţie este esenţială pentru a da eficienţă principiului constituţional al
liberului acces la justiţie. Justiţia, în acord cu Convenţia, reglementarea internă
şi în spiritul principiului analizat, este reprezentată de puterea judecătorească,
care cuprinde instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători, care sunt
independenţi şi se supun numai legii. Legea determină cadrul procedural de
realizare a accesului liber la justiţie. Astfel, posibilitatea sesizării instanţelor
judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se va
realiza pe calea înaintării cererii directe. În acord cu dispoziţiile alin. (1) al art. 6
din Convenţie accesul liber la justiţie se poate realiza integral, în finalitatea sa,
numai printr-un tribunal independent şi imparţial organizat, cu respectarea
principiilor puterii judecătoreşti. De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va
putea obţine deplin, decât printr-un proces echitabil170, în cadrul căruia să se
asigure şi să se garanteze toate drepturile, inclusiv dreptul la apărare şi
libertăţile individuale, respectarea termenului rezonabil şi asigurarea unei
instanţe independente, imparţiale şi legal constituite care va activa în
conformitate cu principiul legalităţii. Accesul liber la justiţie garantat de către
Convenţie trebuie de asemenea să se completeze cu art. 13 al Convenţiei, care
prevede dreptul la un recurs efectiv (cazul Kudla v. Polonia, 2000). Desigur,
accesul liber la justiţie nu înseamnă doar posibilitatea înaintării acţiunii sau
cererii în instanţa de judecată, ci şi posibilitatea de a se folosi de căile de atac
prevăzute de lege. Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţia
financiară a persoanei şi din acest considerent statele, în conformitate cu
rezoluţiile Consiliului Europei, ar trebui să asigure un acces real la justiţie171.
Este necesar ele subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un obstacol
de fapt, fie de drept şi excluderea lor, în cazuri necesare, determină faptul că
dreptul analizat nu va fi teoretic şi iluzoriu, ci efectiv. Acest principiu este
asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul
penal. Scopul instituţiei incompatibilităţii este asigurarea imparţialităţii instanţei
de ju169 Vezi pct. 6) din alin. 1 art. 401 din C.proc.pen. al RM. 170 Conţinutul
noţiunii de proces echitabil, suplimentar accesului liber la justiţie, include: a)
audierea în prezenţa apărătorului; b) dreptul de a nu contribui la propria sa
incriminare; c) egalitatea armelor; d) dreptul la o procedură contradictorie; e)
dreptul la o hotărâre motivată. 171 a) Recomandarea nr. R (81)7 din 14.05.1981
a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind ușurarea accesului la
justiţie; b) Recomandarea nr. R (93)1 din 08.01.1993 privind accesul efectiv la
justiţie al persoanelor aflate în sărăcie decată şi posibilitatea oferită părţilor,
invocând cazurile de incompatibilitate, de a exclude, prin intermediul recuzării,
de la înfăptuirea justiţiei judecătorul, cât şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală
care este direct sau indirect interesat în soluţionarea cauzei. O particularitate a
art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie
este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului de a lua toate
măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele172, complet173 şi
obiectiv174 a circumstanţelor cauzei. Legea procesual penală a stabilit garanţii
procesuale în vederea realizării eficiente a regulilor enunţate: 1. cazurile de
incompatibilitate (art. 33, 54 din C.proc.pen. al RM); 2. nimeni nu este obligat
să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din C.proc. pen. al RM); 3.
neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1)
din alin. (1) al art. 94 din C.proc.pen. al RM); 4. nici o probă nu are o valoare
dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din C.proc. pen. al RM). Instanţa
cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la cercetarea
cărora au avut acces toate părţile în egală măsură. Regula examinării sub toate
aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare fundamentală în cadrul procesului
de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal de formare a propriei convingeri
a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului de urmărire penală.
Existenţa regulii enunţate este
dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării adevărului pe
fiecare cauză examinată.

§15. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil

După cum remarca I. Ionescu-Dolj, o esenţială calitate a unei proceduri penale o

formează “accelerarea judecăţii”, însă o accelerare care să nu dispreţuiască nici
libertatea individuală, nici drepturile sacre ale societăţii, deci o accelerare
compatibilă cu nevoile justiţiei şi spiritul larg democratic175. În acest sens
legea stabileşte o cerinţă generală conform căreia urmărirea penală şi judecarea
cauzelor penale se face în termene rezonabile. 172 Asigură cercetarea
circumstanţelor cu valoare juridică și a probelor pertinente cu toate calităţile și
semnele lor, examinarea tuturor versiunilor obiectiv posibile, care determină
direcţia activităţii probatorie și exclude unilateralismul și subiectivismul în cadrul
procesual de probaţiune. 173 Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de
stabilit în cauza penală. 174 Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc
vinovăţia bănuitului, învinuitului și inculpatului și a celor care îi dezvinovăţesc,
precum și a circumstanţelor care le atenuează sau le agravează răspunderea. 175
I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Soces&CO SA, București,
1937, p. 15. DREPT PROCESUAL PENAL 80 Scopul prevederii date este de a
asigura că nici o persoană realizarea sau limitarea drepturilor căreia depinde de
desfăşurarea unui proces penal să nu fie nevoită să aştepte un termen nejustificat
de mare până când decizia finală va fi pronunţată. Acest principiu este şi un
drept fundamental al omului şi totodată şi o condiţie pentru ca un proces să fie
considerat echitabil. Dacă privim acest principiu ca un drept, atunci termenul
rezonabil începe a curge din momentul în care un proces penal îi afectează sau îi
poate afecta în vreun fel drepturile şi interesele unei persoane şi până când a fost
pronunţată o hotărâre definitivă. De exemplu, această perioadă începe a curge
din momentul în care o persoană a fost arestată, reţinută, declarată bănuită sau
învinuită. Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin
prisma
circumstanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de criteriile stabilite de lege şi
anume complexitatea cazului, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei
de judecată, comportamentul părţilor şi vârsta de pînă la 18 ani ai victimei.
Complexitatea cazului include toate circumstanţele lui atât de fapt, cât şi de
drept luate în ansamblu (numărul participanţilor la proces, numărul episoadelor
infracţionale incriminate, dificultatea dovedirii anumitor aspecte cum ar fi
necesitatea numirii unor comisii rogatorii în străinătate etc.). Conduita organului
de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de rapiditatea cu care acestea
soluţionează întrebările şi efectuează acţiunile procesuale necesare pentru a mişca
cauza penală spre o soluţionare definitivă. Statul răspunde atât pentru conduita
organelor menţionate, cât şi a altor persoane care au fost atrase în cadrul
procesului pentru a contribui la soluţionarea cauzei. Astfel, organele judiciare
vor da dovadă de un comportament ce încalcă principiul dat, dacă după un timp
rezonabil de la numirea unei expertize care nu a fost îndeplinită nu va
întreprinde măsuri de efectuare cât mai rapidă a acesteia, de exemplu, prin
schimbarea expertului sau dacă nu va face tot posibilul ca un martor care nu se
prezintă să fie găsit şi audiat. De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să
organizeze sistemul legal în aşa fel încât să permită organelor competente să
asigure termenul rezonabil. Statul trebuie să organizeze astfel sistemul
organelor de drept, încât să asigure o soluţionare rapidă şi fluentă a cauzelor. În
general, statul nu poate motiva o soluţionare lentă a cauzelor prin volumul mare
de muncă. Cu toate acestea, o acumulare temporară de cauze nu implică
automat şi vinovăţia statului cu condiţia că acesta a luat cu promptitudine
măsuri de remediere a acestei situaţii. Astfel de metode provizorii ar putea fi
alegerea cauzelor după anumite criterii care se bazează nu numai pe data
parvenirii lor în instanţă, dar şi ţinând cont de urgenţa lor sau drepturile care
formează miza unei cauze pentru persoanele implicate. Cu toate acestea, dacă
situaţia persistă şi este nevoie de efectuarea de schimbări structurale, aplicarea
numai a unor astfel de metode nu este suficientă pentru a nu califica situaţia
dată ca încălcare (vezi Zimmermann şi
Steiner v. Elveţia, 1983). Cu toate că C.proc.pen. stabileşte că se ia în
considerare numai conduita organelor de urmărire penală şi a instanţelor,
această prevedere trebuie interpretată mai larg, PARTEA GENERALĂ 81
incluzându-se toate organele statului implicate într-un proces. Astfel, spre
exemplu, în practica CEDO, durata procesului în cadrul Curţii Constituţionale
se ia în consideraţie atunci când rezultatul acestuia este în stare să afecteze
rezultatul soluţionării cauzei în faţa instanţelor ordinare (Deumeland v.
Germany, 1986, Poiss v. Austria, 1987, Bock v. Germany, 1989). Criteriul
comportamentului părţilor este aplicat pentru a se stabili existenţa vinovăţiei
statului în depăşirea termenelor rezonabile şi gradul acestei vinovăţii. Organele
statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se stabileşte că
depăşirea a avut loc din vina acesteia. Aceasta poate avea loc atunci când
comportamentul părţii duce la o încetinire neîntemeiată a procesului cum ar fi în
cazul de schimbare nefondată a avocaţilor, înaintare nefondată a plângerilor,
întârziere în comunicarea informaţiilor necesare, lipsă nemotivată de la acţiunile
ce trebuie să aibă loc în prezenţa părţii etc. Pe de altă parte, persoana acuzată nu
este obligată să fie cooperantă şi poate să se folosească pe deplin de drepturile
pe care i le oferă legea (cum ar fi aceleaşi înaintări de cereri şi plângeri), dar
acestea pot fi puse în seama persoanei la stabilirea încălcării dreptului acesteia
la un proces în termen rezonabil. Astfel, în cauza Ciricosta şi Viola v. Italia
petiţionarii au solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu
s-au opus la şase amânări solicitate de partea adversă, în consecinţă CEDO a
considerat că termenul de cincisprezece ani nu încălca dreptul la judecarea
cauzei în termen rezonabil. Criteriul vârstei victimei a fost introdus pentru a oferi o
protecţie mai mare acestor persoane, anume prin accelerarea instrumentării
cauzei. Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către
procuror, iar la judecarea cazului
- de către instanţa respectivă. Conform art. 274, procurorul, concomitent cu
confirmarea pornirii urmăririi penale, fixează termenul de urmărire în cauza
respectivă. Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu
pentru
ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia. În cazul
în care este necesar de a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de
urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă
procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta. Cu toate că legea
nu stabileşte termene concrete de desfăşurare a procesului penal, pentru
asigurarea respectării acestui principiu sunt stabilite un şir de termene pentru
efectuarea unor acţiuni procesuale. Astfel, sunt stabilite termene-limită pentru
soluţionarea cererilor, pentru întocmirea rechizitoriului etc. Verificarea
respectării termenului rezonabil se efectuează de instanţa de judecată ierarhic
superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau
extraordinare de atac. Conform art. 385 C.proc.pen., instanţa, în cazul în care
constată că s-a încălcat dreptul inculpatului ca să-i fie examinată cauza într-un
termen rezonabil, are dreptul să examineze posibilitatea reducerii pedepsei
inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări. În timp ce această
prevedere urmăreşte scopul soluţionării pe loc a potenţialelor cazuri de adresare
în CEDO, pentru a fi un remediu valabil, instanţa, la reducerea pedepsei, trebuie
să includă un indice pentru a permite evaluarea gradului în care durata
procedurii este luată în consideraţie. DREPT PROCESUAL PENAL 82

§16. Libertatea de mărturisire împotriva sa

Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al

procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizare a
cadrului garanţiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la
care Republica Moldova este parte. În lit. g) din pct. 3) al art. 14 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se prevede că orice
persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a
statuat că dreptul la un proces echitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul
pentru orice acuzat în sens autonom, pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de
a păstra
tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare” (Funke v. Franţa,
1993) şi care este inclus în norme internaţionale general recunoscute care se află
în centrul noţiunii de proces echitabil (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Este
necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit
locul printre drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de Statutul
Curţii Penale Internaţionale care consemnează în art. 55 că persoana nu poate fi
constrânsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o
veritabilă garanţie procesuală176. Principiul dat şi-a găsit reflectarea în unele
legislaţii străine177. Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art.
21 C.proc.pen. şi cuprinde două reguli. Prima regulă constă în imunitatea de a
depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu este obligat să depună declaraţii
împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei.
Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale:
conştiinţa, clemenţa, relaţiile de familie178. Statul nu poate să nu fie interesat în
reluarea cât mai urgentă a relaţiilor sociale a persoanelor, în special a celor care
au fost condamnate la privaţiune de libertate. Cel mai reuşit efectele negative
ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să
fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţii împotriva
rudelor apropiate. Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate
este circumscris exhaustiv la pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen. al RM şi sunt:
copiii, părinţii, înfietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii. Pentru a
constata relaţiile de rudenie între persoanele nominalizate este necesar de a
verifica actele de stare civilă eliberate de organele de stat competente. De
această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal, deoarece
termenul de “nimeni” conform DEX, are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”.
De regulă, acest drept este utilizat de martor, partea vătămată, bănuit, învinuit,
inculpat. 176 Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională – între speranţă și
provocare, în Revista de Drept penal, nr. 2 / 1999, p. 73. 177 De exemplu:
amendamentul 5 (1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei
Ruse. 178 Igor Dolea,
Imunităţile și privilegiile martorului în procesul penal, în Probleme actuale ale
jurisprudenţei: realizări și perspective, Analele Știinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova, Știinţe juridice, CE USM, Chișinău, 2002, p. 350. PARTEA
GENERALĂ 83 Martorul, conform art. 90 din C.proc.pen., nu poate fi silit să
facă declaraţii contrare intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate şi are dreptul
să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă
sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau
a rudelor sale apropiate. Aducerea la cunoştinţă a dreptului libertăţii de
mărturisire împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei,
logodnicului, logodnicei este pusă în sarcina organelor de urmărire penală,
procurorului, instanţei. În cazul când persoana căreia i se aduce la cunoştinţă
acest drept se dovedeşte a fi rudă apropiată, soţ, soţie, logodnic, logodnică a
bănuitului, învinuitului, inculpatului, i se explică dreptul de a tăcea şi este
întrebată dacă acceptă să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va
conduce la faptul că datele obţinute prin audierea martorului nu vor fi admise ca
probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau altor hotărâri judecătoreşti.
Este important de determinat limitele realizării libertăţii de mărturisire
împotriva sa. Cercul de date asupra cărora persoana poate să refuze să facă
declaraţii trebuie să fie limitat la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor
sale. A doua regulă se referă la libertatea de a mărturisi împotriva sa sau de a-şi
recunoaşte vinovăţia. Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu
informat de către organul de urmărire penală, procuror, instanţă privitor la
dreptul său de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi de a primi
explicaţii asupra dreptului dat. Persoana căreia organul de urmărire penală îi
propune să facă dezvăluiri demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de
a le face. Este interzis de aplicat orice acţiuni nelegitime asupra unei persoane,
cu scopul de a obţine de la ea informaţii sau mărturisiri. Asupra dreptului de a
nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care în
hotărârea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însăşi sau să se
recunoască vinovat179. Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special
de protecţia acuzatului împotriva aplicării forţei coercitive, abuzive a
reprezentanţilor organelor de drept împotriva sa. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că într-o cauză penală partea
acuzării caută să-şi întemeieze argumentarea fără a recurge la elementele
probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului,
în acest sens, dreptul respectiv este strâns legat de principiul prezumţiei nevinovăţiei
(Saunders v. Regatul Unit, 1996). Judecătorii de la Strasbourg interpretează în
mod diferit regulile ce permit formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii
unui acuzat pe parcursul audierii sau procesului penal. Ei consideră în cazul
John Murray v. Regatul Unit, 1996, că dreptul de a păstra tăcerea nu este un
drept absolut. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o
condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea 179 Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a
bănuitului, învinuitului și inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, în Culegere de
hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002),
Chișinău, 2002, p.
373. DREPT PROCESUAL PENAL 84 acuzatului sau pe refuzul lui de a
răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un asemenea
privilegiu nu ar trebui să împiedice luarea în consideraţie a tăcerii acuzatului în
situaţii care, în mod vădit, cer o explicaţie din partea lui. În plus, Curtea
menţionează că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză să
furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies
dintrun simplu bun-simţ 180. O justificare a dreptului de a nu autoincrimina ar
fi o aplicare a principiului conform căruia nimeni nu poate fi ţinut a lucra în
propria sa pagubă - nemo tenetur se detegere, de aceea singura recunoaştere a
inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia181. Libertatea de mărturisire
împotriva sa nu se confundă cu nerecunoaşterea săvârşirii infracţiunii, dar nici
cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice, acuzarea,
ar
însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică
tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, cu atât mai mult
când învinuirea este necredibilă. Încălcarea dreptului de a nu se autoincrimina
de către organul de urmărire penală va conduce la neadmiterea datelor care au
fost obţinute. Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu
mărturisi împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în
detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Alin. (6) al
art. 63 din C.proc.pen. prevede interdicţia de a interoga în calitate de martor
persoana faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune. Este pusă
în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine imunitatea de a renunţa
la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă
renunţarea la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la
alin. (3) al art. 371 că martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii
împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului dacă nu acceptă să facă declaraţii
în şedinţa de judecată, atunci declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale
nu pot fi citite în şedinţa de judecată. Totodată se cere de menţionat că
privilegiul nu se poate extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii
despre cele comunicate în afara procesului de către martorul care deţine
privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda apropiată a relatat unei terţe persoane
despre anumite împrejurări care au fost incluse în obiectul probaţiunii, această
terţă persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda, utilizând privilegiul,
renunţă să facă declaraţii. Libertatea de mărturisire împotriva sa determină
regulile admisibilităţii probelor în procesul penal, contribuie la determinarea
vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale, pe care ea poate în orice
moment să le modifice, dar în baza probelor acumulate din mai multe surse,
ceea ce oferă o viziune complexă asupra circumstanţelor săvârşirii infracţiunii.
180 Nuala Mole, Catarina Harby, op. cit.,
p. 41-42. 181 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, Cluj, 1947, p. 330-331.
PARTEA GENERALĂ 85
§17. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori (lat.
Non bis in idem)

Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un

principiu al reglementării raporturilor de drept şi procedură penală. Este logic ca o
persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fie pusă în
situaţia de a fi pedepsită încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în
sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni
inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea
neîntemeiaţi a urmăririi penale în privinţa unei persoane, pentru a fi încălcat
acest principii. Fiind cunoscut din antichitate la romani cu denumirea non bis in
idem, acest principiu înseamnă: “nu de două ori pentru acelaşi lucru” şi se referă
la instituţia răspunderii penale. Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prevede în art. 4 că nici o
persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţia aceluiaşi stat
pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitată sau
condamnată printr-o hotărâre definitivă legii şi procedurilor penale ale acelui
stat. Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi
procedurii penale aparţinând statului respectiv, dacă fapte noi sau recent
descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente sunt de
natură să afecteze hotărârea pronunţată. De la această regulă nu se admit
derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO: cazuri de război sau alte
pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii. Curtea Supremă de Justiţie, în
Hotărârea Plenului nr. 17 din 19.06.2000 “Privind aplicarea în practica judiciară
de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”, recomandă o anumită
interpretare a unor termeni din Convenţie. Noul Cod de procedură penală al
Republicii Moldova, intrat în vigoare din 12 iunie 2003, în art. 22, acordă
valoare de principiu al procedurii penale dreptului de a nu fi urmărit, judecat
sau pedepsit de mai multe ori. În legea penală a Republicii
Moldova acest principiu este cuprins în alin. (2) al art. 7 din CP din 13
septembrie 2002, care prevede că nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă. Regula generală constă în
faptul pronunţării şi intrării în vigoare a sentinţei judecătoreşti sau emiterii unei
hotărâri de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale împiedică
reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei
pedepse mai aspre pentru aceeaşi faptă săvârşită de aceeaşi persoană. Pentru
realizarea acestui principiu p. 7) şi 8) din alin. (1) al art. 275 din c. proc.pen.
prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate
fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care: • în privinţa unei persoane există
o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a
constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri; • în privinţa unei
persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii. Reluarea urmăririi în aceste
cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau DREPT PROCESUAL
PENAL 86 recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi
precedente a afectat hotărârea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu
fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea
în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau
scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul de procedură penală în pct. 44) al
art. 6 defineşte “viciul fundamental în cadrul procedurii precedente, care a
afectat hotărârea pronunţată, ca fiind o încălcare esenţială a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii
Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către
procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă se constată că nu a existat în fapt
cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele
pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei sau scoaterea
persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea, reluarea urmăririi penale se
poate dispune şi de către judecătorul de
instrucţie (alin. (2) al art. 313; alin. (2) al art. 287 din c. proc.pen.) în cazul
admiterii plângerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare
sau scoatere a persoanei de sub urmărire penală. Sub incidenţa acestui principiu
cade şi situaţia când persoana a fost trasă la răspundere administrativă pentru o
faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru
aceeaşi faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării
repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă. Pct. 4) din alin. (3) al art. 458
prevede că poate fi cerută revizuirea hotărârii definitive şi irevocabile a instanţei
de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe
de care nu avea cunoştinţă judecata atunci când a dat hotărârea şi care, ele însele
sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc vinovăţia celui achitat
sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal.
Principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este aplicat şi
se respectă şi în cazul când o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune
într-un stat străin. Problema recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine
implică deducerea termenelor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz
de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este
supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

§18. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de

serviciu şi erorilor judiciare

Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală,
prevăzut de art. 23 din C.proc.pen., este şi principiul asigurării drepturilor
victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare.
Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din
considerentul că pe parcursul anilor mecanismul justiţiei penale se perfecţiona
doar sub aspectul raportului “stat-infractor”, lăsând fără atenţia necesară
problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este
determinată de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau cărora li
s-
au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse în situaţia
anterioară, indiferent dacă sunt victime ale infracţiunii, abuzului de serviciu sau
ale erorilor judiciare. Victima în cazurile enunţate mai sus poate fi atât persoana
fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu, cât şi bănuitul, învinuitul,
inculpatul, condamnatul. Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din
partea statului vis-a-vis de activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin
includerea în cadrul actelor internaţionale182 şi a celor naţionale a dreptului la
reparaţie (la despăgubire) în cazul când are loc o vătămare a dreptului persoanei
de către o autoritate publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii
oficiali ai procesului penal183. În vederea înţelegerii conţinutului principiului
analizat este necesar de examinat conceptul de “victimă”. Adunarea Generală a
ONU a adoptat “Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind
victimele infracţiunii şi abuzului de putere”, în care, la art. 1, victime sunt
considerate “personale cărora, individual sau colectiv, le-a fost cauzat un
prejudiciu, incluzând leziunile corporale sau prejudiciul moral, suferinţe
emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială a drepturilor lor
fundamentale în urma acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile penale naţionale,
inclusiv legile care interzic abuzul de putere”184. La nivel paneuropean, în art.
1 al Recomandării nr. 12(85) a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei din
28 iunie 1985 “Cu privire la statutul procesual al victimelor infracţiunii”, se
stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-a pricinuit un prejudiciu,
inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe emoţionale sau
prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau inacţiunile care încalcă
normele penale ale statului-membru. În art. 34 al Convenţiei este indicat că
victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a
drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale poate fi orice:
persoană fizică, organizaţie neguvernamentală, grup de particulari. Conceptul de
victimă în cadrul Convenţiei a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei
Europene a Drepturilor Omului185 şi în cea a Curţii şi nu poate fi apreciat
exclusiv în raport cu
reglementarea internă a înaltei părţi contractante. În cadrul Codului de
procedură penală, la alin. (1) al art. 58, prin victimă se are în vedere orice
persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune 182 Art. 5
al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale și
art. 3 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei; art. 14 al Convenţiei împotriva torturii
și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din
10.12.1984, în vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995; alin. 5 al art.
9 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile și politice. 183
Constituţia Republicii Moldova, art. 53; art. 23, 524, 525 din C.proc.pen.; Legea
RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanţelor judecătorești, nr.
1545-XIII din 25.02.1998, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50-51
din 04.06.1998; art. 1405, Codul civil, nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. 184 Rezoluţia
40/34 a Adunării Generale ONU din 29.11.1985. 185 Cazul Marckx v. Belgia,
13 iunie 1973; Vijaianathan și Pushparajah v Franţa, 27.08.1992; Klass v RFG,
06.09.1978. DREPT PROCESUAL PENAL 88 morale, fizice sau materiale.
Apariţia victimei ca nou participant la procesul penal este rezultatul unui şir de
demersuri doctrinare186 în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor lezate prin fapta infracţională.
Încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal
între persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate - victima şi
făptuitorul. Legea împuterniceşte victima să intervină pe lângă organele
competente prin sesizarea acestora în vederea pornirii urmăririi penale, să
participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparat
prejudiciul moral, fizic şi material. Soluţionarea cauzei penale stă în puterea
exclusivă a instanţelor de judecată. În vederea aducerii conflictului de drept în
sala justiţiei instanţa este sesizată de procuror prin rechizitoriu187 şi prin
înaintarea acţiunii civile de către procuror sau partea civilă. Victima unei fapte
care conţine elementele componenţei de infracţiune dispune de drepturile
prevăzute de art. 58 din C.proc.pen., în special de dreptul de a cere pornirea
urmării penale188, dreptul de a participa la procesul penal în calitate de parte
vătămată189 şi dreptul de a fi reparate prejudiciile morale, fizice şi
materiale190. Procesul penal al Republicii Moldova permite examinarea
concomitentă a acţiunii civile în cadrul soluţionării cauzei penale de către
instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente victimei191. Acţiunea
civilă înaintată în procesul penal trebuie să îndeplinească condiţia generală - să
aibă origine dintr-o faptă infracţională şi condiţii particulare, care sunt condiţii
legale pentru existenţa răspunderii civile delictuale192. Scopul înaintării acţiunii
civile pentru victimă este de ai fi recuperat (compensat) 186 Evghenii
Martâncic, Apărarea juridică a victimilor crimelor: aspecte penale și de
procedură penală, în Legea și viaţa, nr. 10, 1996, p. 16-19. 187 În proces penal
al Republicii Moldova nu este reglementată normativ expres instituţia acţiunii
penale comparativ cu procesul penal al României, în care există – ca acţiune
principală – acţiunea penală și ca acţiune facultativă – acţiune civilă. 188
Această oferind posibilitatea constituirii unui cadru juridic necesar (procesul
penal) în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului, ceea ce, de
regulă, oferă satisfacţie interesului penal al victimei în cadrul procesului penal.
189 Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară
de drepturi în vederea realizării intereselor sale în procesul penal. De exemplu:
doar partea vătămată (și nu victima) poate declara apel (p. 3) din alin. (1) al art.
401), recurs ordinar (art. 421 și art. 438), recurs în anulare (alin (1) al art. 452).
190 Pentru a beneficia de posibilitatea repărării prejudiciului moral, fizic,
material, victima trebuie: 1) să înainteze acţiune civilă; 2) să depună cerere
pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul penal. 191 1) Procedura este
mai rapidă (de regulă, termenul soluţionării cauzei penale este mai restrâns
comparativ cu soluţionarea cauzelor de către instanţa civilă, având în vedere
impactul procesului penal asupra exercitării drepturilor și libertăţilor
fundamentale ale omului; 2) procedura este mai puţin
costisitoare pentru partea civilă, deoarece cheltuielile de judecată, de regulă, se
trec în contul statului și nu sunt suportate de părţi. 192 Existenţa unui
prejudiciu: fapta ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu; vinovăţia autorului faptei ilicite și prejudiciabile. PARTEA
GENERALĂ 89 prejudiciul acumulat (suferit). Prejudiciul este o pagubă
morală, fizică sau materială193, care poate fi evaluată în expresie bănească.
Termenul de prejudiciu este sinonim cu dauna, paguba având acelaşi conţinut.
Codul de procedură penală la art. 219 reglementează atât modalităţile de
reparare a prejudiciului, unele concretizate de jurisprudenţă194, cauzat victimei
în urma infracţiunii, cât şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi
cauzată nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legată de săvârşirea
infracţiunii. O problemă viu discutată în doctrină este posibilitatea reparării
daunei morale cauzate prin infracţiune, care a primit soluţii doctrinare diferite şi
contradictorii195. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a-i
fi compensat prejudiciul cauzat de o acţiune sau inacţiune ilegală a organelor de
stat este un drept constituţional al persoanei (art. 53 al Constituţiei Republicii
Moldova). Potrivit normei constituţionale menţionate, statul răspunde
patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în
procesele penale de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.
Legea, la care tace referire textul constituţional, privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti concretizează textul constituţional,
incluzându-i pe procurori ca pasibili de erori şi fixează cazurile în urma cărora
victima poate cere repararea prejudiciului, modul de executare a hotărârii cu
privire la repararea prejudiciului. Activitatea organelor de ocrotire a normelor
de drept se exercită nu de puţine ori prin intervenţia în sfera intereselor private a
unor persoane cărora li se cauzează un prejudiciu. De menţionat că în cazurile
prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal). Din această perspectivă
problema apărării de abuzurile organelor de ocrotire a normelor de drept
implicate în procesul penal capătă o conotaţie
actuală. În Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat
la art. 327. Sintagma “lezate în drepturi în alt mod” cuprinde cazuri de comitere
de infracţiuni din domeniul justiţiei (vezi art. 306, 307, 308, 309, 310 CP al
RM). Având în vedere importanţa respectării principiului constituţional al
dreptului la libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevederile
internaţionale196 şi naţionale197 stabilesc expres dreptul persoanei la reparaţii,
despăgubiri în cazul în care a fost victima unei arestări sau detenţii ilegale. 193
Cât și dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzată nemijlocit prin
infracţiune sau se consideră legată de săvârșirea infracţiunii. 194 Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la aplicarea
de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea
prejudiciului material, nr. 9 din 09.10.2006, în Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova, nr. 2/2007. 195 Pentru detalii vezi: С.М.
Воробьев, Современное развитие института компенсации морального
вреда в российском праве, în Российский судья, 3/2004, с. 27-32; А.
Эрделевский, Моральный вред в уголовном праве и процессе, în
Законность, 3/1997, с. 24. 196 Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile și politice, alin. (5) al art. 9 și Convenţia pentru apărarea drepturilor și
libertăţilor fundamentale, art. 5 și art. 3 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei. 197
Alin. (1) al art. 23 din C.proc.pen. DREPT PROCESUAL PENAL 90 Hotărârile şi
acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură cauzală cu
obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărâri
sau acţiuni formal legale, însă obiectiv ilegale, deoarece constrângerea a fost
aplicată unui nevinovat; 2) abaterile de serviciu, printre care putem evidenţia
cele comise intenţionat sau din neglijenţă; 3) infracţiunile de serviciu198.
Conform pct. 3) al art. 9 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice,
detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în judecată nu trebuie să
constituie o regulă, de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală trebuie
privit ca un incident extraordinar, ducând la nesocotirea legalităţii şi
inviolabilităţii persoanei. Considerăm că prin legalitatea
arestării preventive se are în vedere respectarea tuturor normelor procesuale
penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri preventive şi
procedurii prelungirii arestării persoanei. Este necesar de evaluat temeinicia
datelor, a materialelor prezentate spre a se soluţiona aplicarea sau prelungirea
arestării, a informaţiei, inclusiv despre persoana supusă arestării, care confirmă
necesitatea aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea sa. Eroarea
juridiciară constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, având
urmare condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a
unei persoane vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Conform alin. (3) al art. l
din C.proc.pen., organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt
obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită,
învinuită sau condamnată. Persoana achitată sau persoana în privinţa căreia s-a
dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei
de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum şi
să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat. Ordonanţa motivată a
procurorului privind scoaterea persoanei de sub urmărire şi sentinţa de achitare
duce la reabilitarea completă a bănuitului, învinuitului şi inculpatului.
Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-a
constatat existenţa faptei infracţionale; 2) dacă fapta nu a fost săvârşită de
bănuit, învinuit;
3) fapta bănuitului, învinuitului nu întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu
este prevăzută de legea penală; 5) există una din cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei. Codul de procedură penală la art. 525 stipulează că acţiunea pentru
repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de un an de la data devenirii
definitive sau după caz irevocabile a hotărârii judecătoreşti sau ordonanţei
organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al
acţiunii procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au
dus la prejudiciu. Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata
taxei de stat şi poate fi înaintată în instanţa 198 Б.Т. Безлепкин, Возмещение
ущерба, причиненного гражданину незаконными действиями органов
дознания,
предварительного следствия, прокуратуры и суда, Москва, 1995, с. 27-28.
PARTEA GENERALĂ 91 judecătoreacă în a cărei rază teritorială domiciliază
persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul, chemând în judecată statul care este
reprezentat de către Ministerul Finanţelor. Persoana are dreptul să fie repusă în
drepturile personale pierdute prin restabilirea drepturilor de serviciu, la pensie,
la locuinţă, restituirea ordinelor şi medaliilor de care a fost lipsită. Este
importantă realizarea măsurii de înştiinţare a opiniei publice despre adoptarea
hotărârii de reabilitare a persoanei fizice în cauză dacă anterior informaţiile
privind condamnarea sau tragerea la răspundere penală a persoanei fizice au fost
făcute publice în mass-media. Repararea prejudiciului se efectuează din contul
bugetului de stat sau al celui local. Statul, autorităţile administraţiei publice
locale, după repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, sunt obligate să
înainteze persoanelor culpabile cererea de reparare a pagubei. Responsabilitatea
pecuniară a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a agenţilor săi vine să
disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să asigure
recuperarea echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în
măsura posibilităţii, a situaţiei preexistente urmăririi penale199.

§19. Principiul contradictorialităţii în procesul penal

Principiul contradictorialităţii este o realizare esenţială a procesului penal

contemporan. Acest principiu este o condiţie iminentă pentru soluţionarea unei
cauze penale în cel mai just mod. El creează condiţii de ordin procesual şi
organizaţional maxim favorabile pentru examinarea completă şi sub toate
aspectele a cauzei şi, ca efect, emiterea unei hotărâri judecătoreşti adecvate.
Principiul contradictorialităţii este un principiu general al procesului penal şi, în
mod normal, ar trebui să se aplice în tot cursul procesului penal. Principiul
contradictorialităţii, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din art. 9, 10
ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10.12.1948), din art.
14 al
Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (din 16.12.1966), din art. 6 al
Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului (din 04.11.1950). În legislaţia RSSM principiul contradictorialităţii nu a
fost expres consfinţit. Astfel, în c. proc.pen. din 24.03.1961 nu exista o
reglementare expresă a contradictorialităţii, deşi la Capitolul XII “Condiţii
generale ale dezbaterilor judiciare”, art. 215 era prevăzută egalitatea părţilor în
privinţa administrării probelor la faza judecării cauzei, dar această prevedere are
o semnificaţie minoră pentru consacrarea şi realizarea principiului
contradictorialităţii. Abia o dată cu adoptarea Legii cu privire la organizarea
judecătorească (06.07.1995), în art. 10 al acestei legi a fost expres prevăzut
principiul contradictorialităţii. 199 Constantin Păun, Practica judiciară a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, soluţii (rezumate, cazul Velicova versus
Bulgaria), în Revista de Drept penal, nr. 4/2001, p. 161. DREPT PROCESUAL
PENAL 92 c. proc.pen. în vigoare a schimbat radical situaţia nu doar
consacrând expres în art. 24 principiul contradictorialităţii, dar şi făcând o descriere
în detaliu. În încercarea de a defini conţinutul principiului contradictorialităţii
observăm trei aspecte care îl definesc: 1) Separarea funcţiilor procesuale şi
exercitarea lor de diferite organe sau persoane împuternicite; 2) Egalitatea în
drepturi a părţilor, ce trebuie să se manifesteze prin înzestrarea acestora cu
posibilităţi procesuale egale pentru susţinerea propriei poziţii procesuale; 3)
Poziţia diriguitoare a instanţei de judecată şi dreptul exclusiv al acesteia de a lua
hotărârea în cauza penală. Primul aspect - separarea funcţiilor procesuale -
impune unele concretizări referitor la funcţiile procesuale. Aşadar, funcţiile
procesuale200 nu sunt altceva decât direcţiile şi tipul activităţilor subiecţilor
procesuali, determinate de scopul participării şi calitatea lor în cadrul procesului
penal. Funcţiile procesuale realizarea cărora duce la realizarea scopului
procesului penal sunt funcţiile procesuale de bază: 1. Funcţia acuzării 2. Funcţia
apărării 3. Funcţia judecării cauzei. Mai există funcţii procesuale subsidiare:
funcţia de înaintare şi susţinere a acţiunii civile în procesul penal (este apropiată
de acuzare) şi funcţia procesuală
de respingere a acţiunii civile înaintate (este apropiată de apărare). Separarea
funcţiilor procesuale înseamnă că acestea nu pot fi concomitent exercitate (toate
trei sau chiar două dintre ele) de către unul şi acelaşi organ sau persoană
împuternicită. Concentrarea în mâinile uneia şi aceleiaşi persoane a mai multor
funcţii procesuale duce inevitabil la abuzuri în procesul penal. Cel de-al doilea
aspect determinant al principiului contradictorialităţii este egalitatea în drepturi
a părţilor, aspect ce impune anumite concretizări, legalitatea în drepturi a
părţilor nu trebuie să fie înţeleasă ca o egalitate declarativă, ci ca una
funcţională. Egalitatea funcţională a părţilor presupune că funcţiile procesuale
ale părţilor sunt echivalente nu doar sub aspect cantitativ, dar şi sub aspect
calitativ. În cazul unei egalităţi funcţionale părţile au posibilităţi echivalente
reale pentru a-şi susţine interesele procesuale201. Modul în care există sau nu
egalitatea funcţională la toate fazele procesului penal dispersează sistemele
procesual penale în două: unul de tradiţie anglo-saxonă şi altul de tradiţie
continentală202. În prima categorie de state contradictorialitatea se realizează la
toate fazele procesului penal, adică de la apariţia raportului procesual penal
incipient până la emiterea 200 П.А. Лупинская, Уголовно-процессуальное
право Российской Федерации, Москва, 2001, с. 75. 201 А.В. Смирнов,
Модели уголовного процесса, Санкт- Петербург, 2000, с. 49. 202 К.В.
Гуценко, Л.В. Головко, Б.А. Филимонов, Уголовный процесс западных
стран, Москва, 2001, с. 22-23. PARTEA GENERALĂ 93 hotărârii în cauză. În
aceste state apărarea poate efectua o cercetarea independentă a cauzei, paralelă
cu cea a acuzării, acumulând probe necesare susţinerii propriei poziţii. Statele
de tradiţie continentală, deşi recunosc principiul contradictorialităţii ca principiu
fundamental al procesului penal, nu ascund că egalitatea funcţională, ca aspect
determinant al contradictorialităţii, îşi găseşte realizare doar la faza judecării
cauzei, fiind lipsă la faza de urmărire penală. Astfel, la faza prejudiciară
procesul penal are trăsături ale procesului penal inchizitorial. Procesul penal al
Republicii Moldova face parte din această ultimă categorie de state. Cel de-al
treilea aspect al principiului
contradictorialităţii - rolul diriguitor al instanţei de judecată şi dreptul exclusiv
al acesteia de a soluţiona cauza - solicită şi el unele explicaţii. Astfel, instanţa de
judecată nu este un organ de urmărire penală şi nici reprezentant al apărării.
Instanţa de judecată este independentă, având obligaţia de a crea condiţiile
necesare pentru exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor,
pentru examinarea obiectivă, completă şi sub toate aspectele a cauzei.
Independenţa instanţei de judecată nu înseamnă că ea nu se implică în nici un
fel în activitatea procesuală a părţilor, ci se implică imparţial cu scopul de a crea
condiţii echivalente de activitate pentru părţi. Or, instanţa nu va putea judeca
persoana pentru o faptă mai gravă decât o solicită acuzarea, precum şi nu va
solicita probe pentru apărare, dacă apărarea nu le consideră trebuincioase.
Trebuie să menţionăm că contradictorialitatea nu are numai sensul de principiu
al procesului penal. Alte valenţe ale acestui termen sunt contradictorialitatea ca
formă istorică a procesului penal şi contradictorialitatea ca metodă de
reglementare juridică a raporturilor procesual penale. Contradictorialitatea ca
formă istorică a procesului penal na a existat într-o formă pură, elementele sale
regăsindu-se în multe alte modalităţi istorice ale procesului penal. Apare
fireasca întrebare care dintre categoriile cercetate a apărut prima:
contradictorialitatea ca principiu sau ca formă a procesului penal. Concluzia care se
impune este că forma istorică a procesului penal a apărut înaintea principiului
procesual. Pentru ca un principiu să devină principiu este necesar să se
statornicească ca regulă principală, imuabilă şi general recunoscută. Această
regulă, în virtutea importanţei sale, va fi sancţionată de către stat. Deci, forma
istorică a procesului penal, reprezentând circumstanţele în care apare şi se
statorniceşte o astfel de regulă, apare cu mult înaintea principiului.
Contradictorialitatea ca metodă de reglementare a raporturilor procesual penale
este totalitatea mijloacelor juridice prin care statul reglementează conduita
subiecţilor participanţi la raporturile juridice, contribuind la realizarea
procesului penal contradictorial. Contradictorialitatea, ca metodă de
reglementare a raporturilor procesual penale,
include următoarele aspecte: poziţia părţilor în raporturile reglementate, faptele
juridice care generează, modifică sau sting raporturile reglementate şi modul de
apărare a drepturilor lezate ale subiecţilor raportului juridic. DREPT
PROCESUAL PENAL 94

§20. Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea

căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi
obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de
infracţiune nu este instinctivă, arbitrară; ea este întotdeauna chibzuită şi
reglementată, având un caracter esenţialmente judiciar. Din acest considerent,
pentru a soluţiona o cauză penală, este necesar de a efectua o activitate de
justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin hotărârea instanţei de judecată
avem de a face cu un act jurisdicţional203. Conceptul de justiţie, adeseori
întâlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni204. Termenul de jurisdicţie
provine de la cuvântul latin iurisdicto (compus din ius - drept şi dicere - a spune,
a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul. Jurisdicţia este puterea de a
decide asupra conflictelor ivite între diferiţi subiecţi de drept prin aplicarea legii
sau totalitatea puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei.
Jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă
activitatea instanţei de judecată, realizată în cadrul competenţei circumscrise de
legi în vederea examinării şi soluţionării cauzelor penale în corespundere cu
legea procesual penală pentru adoptarea unei hotărâri legale, întemeiate şi
motivate. Conform art. 114 din Constituţie, justiţia în cauzele penale se
înfăptuieşte numai de către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care
înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de
Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de Codul de procedură
penală. Pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii,
colegii sau complete de
judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile Codului de
procedură penală expuse rezultă două accepţiuni ale noţiunii de “instanţă”.
Primo
- instanţa judecătorească se înţelege ca verigă a sistemului instanţelor
judecătoreşti, secundo - prin instanţă judecătorească se înţelege judecătorul unic
sau completul de judecată care este competent să judece cauza penală. O
condiţie indispensabilă a înfăptuirii justiţiei este respectarea exactă şi neabătută
a legii, ceea ce asigură realizarea în procesul penal a principiului legalităţii şi
pronunţării hotărârii judecătoreşti în numele legii. Judecătorul are nu numai
facultatea de a judeca, ci şi datoria de a o face. Constituirea de instanţe
nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată205 sunt 203 Nicolae Volociu,
op. cit., vol. I, p. 8. 204 Conform Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la
interpretarea art. 114 din Constituţia Republicii Moldova nr. 21 din 23.06.97,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 45 din 10.07.1997, noţiunea de
justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică
deosebit; 2) sensul justiţiei este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art.
6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie. 205 Conform Hotărârii
Curţii Constituţionale cu privire la intepretarea art. 114 din Constituţia
Republicii Moldova nr. 21 din 23.06.97, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 45 din 10.07.1997, sunt stabilite caracteristicile instanţei de
judecată: 1) originea legală; 2) perma- PARTEA GENERALĂ 95 create în baza
legii. Această clauză este consfinţită în alin. l al art. 6 din Convenţie şi Curtea,
în hotărârea Zand v. Austria206, a menţionat că acea clauză conform căreia
instanţa judecătorească trebuie să fie instituită prin lege are drept obiectiv
evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza
discreţiei executivului şi că această materie urmează să fie reglementată de către
legea parlamentului. Conform art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova,
domeniul funcţionării şi organizării instanţelor judecătoreşti se reglementează
prin lege organică. Conform alin. (3) al art. 115 din Constituţia Republicii
Moldova, înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă şi ca urmare
sentinţele şi alte hotărâri judecătoreşti adoptate de aceste instanţe nu au
putere juridică şi nu pot fi executate207. Competenţa instanţei de judecată,
limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi
schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane,
precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp. În
cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii
definitive a instanţei de judecată, adoptate în corespundere cu prevederile
Codului de procedură penală. În Republica Moldova justiţia are un rol
fundamental, fiindcă, în lumina principiului constituţional al separaţiei puterii în
stat, puterii judecătoreşti reprezentate de instanţele judecătoreşti îi revine
competenţa exclusivă de a soluţiona conflictele de drept penal intervenite în
urma faptelor infracţionale. În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă
actul jurisdicţional care, în funcţie de posibilitatea părţilor de a ataca acest act,
poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat relativă sau absolută.
Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii
judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire
pentru acelaşi fapt208. Funcţiunea justiţiei este îndeplinită când puterea
judecătorească (instanţele de judecată) aplică la modul concret legile prin
hotărâri susceptibile de executare prin constrângere sau când puterea
judecătorească poate să decidă asupra cazurilor concrete prin aplicarea legii, a
dreptului sau a puterii de a judeca. Persoana poate fi declarată vinovată de
săvârşirea infracţiunii, precum şi supusă unei pedepse penale numai în baza unei
hotărâri definitive de condamnare adoptate de instanţa de judecată. Nici o altă
autoritate a statului nu este competentă de a declara pe cineva vinovat de
săvârşirea infracţiunii şi de a-l pedepsi. Această activitate poate fi realizată
exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a înfăptuirii actului de
justiţie. Condiţia nenţă; 3) sunt organe cu jurisdicţie obligatorie; 4) aplică
principiul contradicţionalităţii și normele de drept. 206 Nuala Mole, Catrina
Harby, op. cit., p. 35. 207 În perioada 1918-1959, în URSS, ca organe ce
înfăptuiau justiţia pe cauze penale, funcţionau comisiile extraordinare (Ю.И.
Стецовский, Судебная власть, Дело, Москва, 2000, с. 128-129). 208 Traian
Pop, Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557. DREPT
PROCESUAL PENAL 96 recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei
hotărâri definitive de condamnare pronunţate de instanţa de judecată, iar pedeapsa
penală, care nu survine real în toate cazurile, este un efect al recunoaşterii
vinovăţiei. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecată cauza de acea
instanţă şi de acel judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărârea
instanţei de judecată în privinţa persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa
prevăzută de Codul de procedură penală poate fi atacată în cadrul căilor de atac
ordinare şi extraordinare (recursul în anulare), iar în cazul constatării încălcării
competenţei ele vor fi desfiinţate. Activitatea judecătorului nu poate fi
considerată infailibilă209. Din acest considerent legea a prevăzut modalităţi
procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărâre prin intermediul
exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a
sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti se realizează pe cale jurisdicţională de
instanţele de judecată superioare celor care au adoptat anterior hotărârea ce este
atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea căilor de atac are misiunea
sa specifică, de a preîntâmpina repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul
de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti
potrivit cu normele de procedură ce reglementează judecata în căile de atac210.
Curtea a considerat în cauza Findlay v. Regatul Unit (1997), că instanţa de
judecată trebuie să fie împuternicită să adopte o decizie obligatorie, care să nu
fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară. Este de menţionat
că atât în practica mondială, cât şi în trecutul procesului penal autohton, atestăm
elementul popular (juriu, asesori, eşevini) în procedura judiciară. În favoarea
implementării acestei căi de acces a poporului la înfăptuirea justiţiei s-a pronunţat
doctrina, prezentând argumente pro şi contra211. Competenţa instanţei judiciare
de a înfăptui justiţia este dictată de faptul că activitatea instanţei de judecată este
realizată într-un cadru legal de aşa natură încât să garanteze condiţii optime în
vederea examinării cauzei penale şi adoptării unei soluţii legale şi întemeiate.

§21. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie

ce tinde să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la
calităţile unui judecător care înfăptuieşte justiţia. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, în art. 10, prevede dreptul 209 Ioan Leș, Sisteme
judiciare, ALL BECK, București, 2002, p. 40. 210 Vasile Papadopol, Corneliu
Turuianu, Apelul penal, Casa de Editură și Presă “Șansa”, București, 1994, p.
13-
23. 211 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 129-140; Igor Dolea, Curţile cu juraţi în
procesul penal (origini, probleme, perspective), Chișinău, 1996. PARTEA
GENERALĂ 97 fiecărui om la o judecată de către un judecător independent şi
imparţial. CEDO în art. 6, de asemenea, prevede dreptul oricărei persoane la o
judecată echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial,
instituit prin lege. Codul de procedură penală în art. 26 declară că la înfăptuirea
justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii,
judecând in baza legii, în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Alin. (2)
şi (3) ale art. 13 din Legea privind organizarea judecătorească interzice
imixtiunea în procesul de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra
judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei
sau de a influenţa emiterea hotărârii judiciare atrage răspundere administrativă
sau penală conform legii. Pentru realizarea acestui principiu, de asemenea, sunt
declarate imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte
acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 metri de locul în care se
înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune
asupra judecătorilor. Pe lângă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa
judecătorul, legea instituie o serie de condiţii pentru a asigura calitatea de
imparţialitate şi independenţă a judecătorului: • procedura de înfăptuire a
justiţiei prevăzută de
legislaţia procesuală, care reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată,
caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti ş. a.; • procedura de numire,
suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl protejează de
eventualele abuzuri din partea factorilor de decizie a organelor de stat; •
declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de
serviciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el,
corespondenţei, bunurilor şi documentelor. Un factor important ce contribuie la
independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii este şi procedura
specială de pornire a urmăririi penale: la iniţiativa Procurorului General cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii
Moldova sau, după caz, al Parlamentului. Pentru toţi subiecţii de drept în stat se
impune o interdicţie generală şi absolută: secretul deliberării şi interdicţia de a
cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei convingeri a
judecătorilor la hotărârea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură
independenţa judecătorului sunt puse în seama altor organe în stat. Crearea de
condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti
este pusă, în general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi
socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat respective. La
soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţia adoptată.
În toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau
imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform
Codului de procedură penală, de la examinarea dosarului penal. Pentru a-i
asigura judecătorului deplină independenţa la judecarea cauzei, Codul de
procedură penală prescrie în alin. (2) al art. 26 norma în baza căreia judecătorul
este DREPT PROCESUAL PENAL 98 liber să examineze materialele şi
cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate
în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i
se oferă, este obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a exercita
presiune asupra sa. Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile
date de organul
de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea
preconceputa că acesta a comis o infracţiune. În acest sens, dacă analizăm
hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe cazul Findley v. Regalul
Unit (1997), constatăm că ea se pronunţă în sensul unei încălcări a art. 6 al
Convenţiei, deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale
profesionale, subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarând că în aşa
circumstanţe “părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de
independenţa acestei persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea
pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice”. Aceste standarde
pot fi aplicate şi curţilor marţiale. Judecătorii de instrucţie beneficiază de
aceleaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, legea stabilind şi pentru
ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de independenţă a judecătorilor
de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic
inferioare sunt independenţi şi nu se supun în nici un fel judecătorilor din
instanţele superioare. Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor
numai legii sunt confirmate şi de interdicţia de a sancţiona un judecător exclusiv
pentru faptul că hotărârea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau
parţial de o instanţă de apel sau de recurs. Judecătorii sunt reprezentanţii
autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici unui subiect
de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărârile lor sunt executorii şi
obligatorii pentru toţi fără excepţie, fiind asigurate de prezenţa forţei coercitive
a organelor de executare a pedepselor penale.

§22. Libera apreciere a probelor

Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strâns legată de

regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor
cauzei şi a probelor. Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a
organului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea
determinării admisibilităţii, pertinenţei, concludenţei, veridicităţii şi utilităţii
probelor
existente într-o cauză penală. Desigur, părţile din proces efectuiază la rândul lor,
personal sau cu concursul apărătorului, o apreciere a probelor, dar hotărârile lor
nu au caracter de act oficial. Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră
determină forma procesului penal şi calea spre atingerea scopurilor procesului
penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine formei procesului penal
mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care domină
principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri212. 212 Pentru
detalii suplimentarii vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal,
Limina Lex, Iași, 2002. PARTEA GENERALĂ 99 Legea determină cercul de
subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie doar un drept, ci o
obligaţie, din considerentul că în urma hotărârilor adoptate de aceştia are loc
orientarea vectorului evoluţiei procesului penal şi se formulează concluziile
definitive în cadrul probaţiunii. În urma aprecierii libere a probelor sunt
adoptate hotărâri cu caracter oficial (de exemplu, ordonanţa de punere sub
învinuire, înceierea privind aplicarea măsurii preventive, sentinţa instanţei de
judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la
procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au dreptul de a înainta
cereri, plângeri, care produc efecte doar după adoptarea unei hotărâri de către
organul competent. Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii
libere a probelor nu înseamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar.
Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicând mijloacele de probă din
care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat,
de regulă213, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul
cărora vor fi probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul
penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri
dinainte stabilite unei anumite probe. Această regulă este în contradicţie cu
sistemul probelor legale, în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de
lege, adică au o valoare dinainte stabilită214. În acest caz judecătorul doar trebuia
să constate dacă există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă
tarifată de lege, fiind obligat să
tragă din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea
faptelor, pe baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege215.
Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în
conformitate cu propria lor convingere216, formată în urma cercetării tuturor
probelor administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui
proces psihic, în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau
naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, vinovăţiei făptuitorului217. Libera convingere şi libera apreciere a
probelor nu înseamnă arbitrariul, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil,
imparţial, onest218 iar instanţa de 213 Art. 97 din C.proc.pen. al RM stabilește
circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă. 214 Adrian
Ștefan Tulbure, Maria Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare, în
Revista de Drept penal, nr. 1/2002, p. 28. 215 Traian Pop, Dreptul procesual
penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 323. 216 Conform deciziei
Curţii Constituţionale a României nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 387 din 16 iulie 2001, prin care se contată că sunt
neconstituţionale dispoziţiile alin. 2 al art. 63 din C.proc.pen., conform cărora:
“Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanţa
de judecată potrivit convingerii lor”. Motivul ar fi că, conform art. 123, al. 2 din
Constituţia României: “judecătorii sunt independenţi și se supun numai legii”, în
nici un caz intimei lor convingeri, inclusiv la adoptarea hotărârilor judiciare.
217 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Global Lex, vol. I, București, 2004,
p. 328-329. 218 Traian Pop, op. cit., p. 324. DREPT PROCESUAL PENAL
100
judecată, organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze
convingerea care, pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi raţională,
să se sprijine pe certitudinea care nu se poate realiza decât printr-o serioasă
cercetare şi o desăvârşită valorificare a probelor atunci când acestea sunt
necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales contrazicătoare219. În doctrină220
este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor oficiali în cadrul
procesului de
apreciere a probelor, prin aceasta avându-se în vedere coraportul dintre
drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O
condiţie indispensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o
decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele existente, coroborându-le unele
cu altele. Totalitatea necesară de probe este determinată prin intermediul
obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, al regulilor de colectare a probelor
şi admisibilităţii probelor. Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă o
garanţie importantă a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor procesuale adoptate în
cadrul examinării şi soluţionării cauzelor penale, fiind temelia formării intimei
convingeri a subiecţilor oficiali ai procesului penal. Implementarea principiului
liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu mijloace procesuale a
independenţei judecătorilor, la supunerea lor numai legii în cadrul înfăptuirii
justiţiei şi la formarea condiţiilor garantate de lege ale independenţei
judecătorului, ofiţerului de urmărire penală şi procurorului. Aprecierea liberă a
probelor se constituie într-o garanţie a realizării drepturilor şi libertăţilor
persoanei şi în final determină atitudinea instanţei de judecată vizând vinovăţia
sau nevinovăţia inculpatului, în aplicarea pedepsei penale şi eliberarea de
această pedeapsă.

§23. Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii

procesual penale. Esenţa lui constă în faptul că apărarea societăţii şi a
cetăţenilor de infracţiuni este o sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu
poate fi privită ca o chestiune privată a cetăţenilor. Potrivit acestui principiu,
desfăşurarea procesului penal trebuie să fie asigurată pe tot parcursul acestuia,
prin intervenţia activă a organelor judiciare penale competente221. Conform
alin. (1) al art. 28 din C.proc.pen., procurorul şi organul de urmărire penală au
obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în
care sunt sesizate, în modul prevăzut de C.proc.pen., că s-a săvârşit o
infracţiune şi de a efectua
acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate. 219
I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol.V, Tipografia Curierul
Judiciar, București, 1927, p. 68-69. 220 Alexandru Sava, op. cit., p. 62-64; A.
Naschiz, Conștiinţa juridică, Editura Știinţifică, București, 1964, p. 56-57. 221
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român.
Partea generală, vol. V, Ediţia a doua, București, 2003, p. 43. PARTEA
GENERALĂ 101 Pornirea urmăririi penale şi înfăptuirea diferitelor acţiuni, în
general, nu sunt condiţionate de existenţa acordului victimei sau altor persoane
interesate în pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale. Cu alte cuvinte,
procurorul, de exemplu, nu poate motiva neînceperea urmăririi penale prin
împotrivirea victimei. Luarea tuturor măsurilor stabilite de lege trebuie să aibă
loc din iniţiativa proprie a organului (adică din oficiu), fără a aştepta vreo
solicitare în acest sens din partea unei părţi sau altei persoane interesate.
Această obligaţie este concretizată în cadrul mai multor articole din cod. Astfel,
de exemplu, legea stabileşte obligativitatea organului de urmărire penală de a
dispune efectuarea expertizei în anumite cazuri (art. 143); de a explica
drepturile şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală (art. 277) etc.
Obligaţia de a porni o urmărire penală atunci când sunt temeiurile şi motivele
legale de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a
persoanei vinovate reiese din scopul procesului penal de a proteja persoanele,
societatea şi statul de infracţiuni. Obligaţia aceasta a fost formulată în alin. (3)
al art. 19 şi alin. (1) al art. 254 care stipulează că organul de urmărire penală are
obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât
circumstanţele care dovedesc vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cât
şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau
agravează răspunderea. Cercetarea sub toate aspectele presupune examinarea
atât a aspectelor care învinuiesc, cât şi a celor care dezvinovăţesc persoana;
stabilirea atât a circumstanţelor care agravează, cât şi a celor ce atenuează
răspunderea
penală. Cercetarea completă presupune administrarea tuturor probelor necesare şi
suficiente pentru a demonstra existenţa circumstanţelor care intră în obiectul
probaţiunii (ex: art. 96, 475 din C.proc.pen.). În caz că organul de urmărire nu
poate demonstra existenţa acestor circumstanţe, cercetarea va fi completă numai
în cazul când el a epuizat toate posibilităţile de a face aceasta. Cercetarea
obiectivă ţine de atitudinea organului de urmărire penală şi îl obligă ca acesta, în
elaborarea versiunilor şi înfăptuirea altor acţiuni pe un caz concret, să opereze
fără prejudecăţi sau stereotipuri. Respectarea acestor cerinţe este obligatorie şi
în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia. Conform
principiului oficialităţii, instanţa de judecată efectuează din oficiu acţiunile
procesuale în limitele competenţei sale, în afară de cazul în care prin lege se
dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. Spre deosebire de organele de
urmărire penală, obligaţia instanţei de a îndeplini din proprie iniţiativă anumite
acţiuni este limitată în mod principal de faptul că instanţa trebuie să-şi păstreze
caracterul neutru faţă de părţi. Aceasta înseamnă că în cazul în care consideră
necesară administrarea probelor suplimentare ea nu poate face acest lucru,
deoarece prin aceasta ar putea favoriza o parte sau alta. Instanţa însă este
obligată să anunţe părţile în privinţa drepturilor pe care le au acestea, inclusiv
dreptul de a cere administrarea unor probe noi; să întrebe părţile dacă au de
formulat cereri sau obiecţii. În virtutea principiului dat, instanţa de DREPT
PROCESUAL PENAL 102 judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor
acţiuni (cercetarea la faţa locului, reconstituirea faptei etc.) care după părerea ei
sunt necesare pentru verificarea şi aprecierea probelor prezentate. Cu toate cele
menţionate mai sus, în unele instanţe, legea limitează sau face excepţie de la
acest principiu. Într-un şir de cazuri, indicate de alin. (1) al art. 276 din
C.proc.pen., urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a
victimei. În aceste cazuri procurorul poate porni urmărirea penală numai dacă
victima, din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de
neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive, nu este în stare
să-şi apere drepturile şi interesele
legitime. În toate cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 276 din C.proc.pen. este
posibilă împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, inclusiv şi
în cazurile prevăzute de art. 109 CP. Împăcarea înlătură răspunderea penală şi
rezultă în obligaţia organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a
înceta procesul penal dacă aceasta întruneşte condiţiile înaintate de art. 276
C.proc.pen. Pornirea sau desfăşurarea de mai departe a urmăririi penale uneori
poate fi condiţionată de retragerea imunităţilor anumitor persoane (judecători,
deputaţi etc.). În acest caz principiul oficialităţii este condiţionat de această
retragere. În ultimul timp, practica şi legislaţia unor ţări merge pe calea
înlocuirii în anumite cazuri a principiului oficialităţii cu principiul oportunităţii.
Ca urmare a volumului mare de cazuri în Olanda, Scoţia şi Germania a apărut
aşa-numitul model de eficienţă operaţională. Acest model, bazat pe principiile
eficienţei administrative şi economisirii resurselor, acordă procurorului rolul de
manager în înfăptuirea atribuţiilor sale cu scopul de a controla şi a conduce
volumul în creştere al cazurilor în limitele stabilite de buget, prin evitarea
procedurii judiciare ce implică costuri mari şi mult timp de pregătire pentru
proces222. Astfel, de exemplu, în Danemarca, procurorul poate retrage
învinuirea contra conducătorului unui mijloc de transport, care, fiind orbit de
soare, tamponează un alt mijloc de transport. Dacă el a fost serios accidentat sau
copii ori soţia şi-au pierdut viaţa în acest accident, cu condiţia că el nu era în
stare de ebrietate, nu există motiv de a-l pedepsi. O altă ilustraţie ar fi retragerea
unor învinuiri în cazuri foarte voluminoase. De exemplu, pe un dosar penal în
privinţa comiterii unor falsificări când se presupune că există o mulţime de
cazuri de falsificări, procurorul poate decide anchetarea unui număr redus de
falsificări sau în cazurile de evaziune fiscală poate decide limitarea la cazurile
ce ţin de anii recenţi, deşi există motive să se creadă că s-ar putea dovedi evaziuni
fiscale săvârşite mai mulţi ani în urmă223. 222 Julia Fionda, Public prosecutors and
disretion: a comparative study, Clarendon press, Oxford, 1995, p. 176. 223
Criminal procedure systems in
the European Community / Christine Van Den Wyndaert editor, Butterworths:
London, Brussels, Dublin, Edinburg, 1993, p. 55.