ELEMENTE DE PROCEDURĂ JUDICIARĂ.

NOTE DE CURS
conf. univ. dr. Steluţa Ionescu

Prelegerea a III- a

PRINCIPIILE
PROCEDURILOR JUDICIARE

CUPRINS

1. Conceptul de principiu în drept. Principii care guvernează

exerciţiul justiţiei.

2. Principii comune procedurilor judiciare (civilă și penală).

3. Principii specifice procedurilor judiciare (civilă și penală).

 1. Conceptul de principiu în drept. Principii care guvernează exerciţiul
justiţiei.
1.1. Dincolo de toate mutaţiile, de toate prefacerile la care este supus dreptul,
ceea ce este cu adevărat o certitudine şi reclamă cu insistenţă cunoaştere sunt acele
Conceptul de reguli care îl cârmuiesc. Acestora le spunem principii sau constante ale dreptului,
principiu elemente de permanenţă a dreptului, indiferent de etapa în care se află pe parcursul
său istoric.
Prin definiţie, principiile dreptului sunt elemente persistente, perene, care dau
stabilitate unui sistem normativ, acele idei călăuzitoare sau diriguitoare considerate
adevărate comandamente ale vieţii sociale, menite să asigure şi să garanteze ordinea
socială.

1.2. Rostul şi fundamentarea principiilor în justiţie

Principiile care cârmuiesc înfăptuirea justiţiei constituie, înainte de orice, o
garanţie de stabilitate pentru un sistem judiciar, întrucât acestea îi dau regularitate,
antrenând şi elementele noi aduse de dreptul substanţial, constituind de fapt prima şi
cea din urmă exigenţă după care trebuie apreciată calitatea actului de justiție.
Dincolo de argumentele expuse, principiile constituie, printre altele, pârghiile
pe care se sprijină judecătorul, acel îndreptar la care apelează, ori de câte ori dreptul
material/subsatnțial îl pune în dificultate.
Relativ la rostul și fundamentarea principiilor în justiție, pot fi rezumate ca
relevante cel puțin următoarele aspecte:
Fundamentarea
 principiile constituie o garanţie de calitate pentru un sistem de justiţie,
principiilor
ele fiind prima şi ultima exigenţă după care trebuie apreciată calitatea
justiţiei
unei hotărâri judecătoreşti1; o hotărâre judecătorească, pentru a putea fi
apreciată ca legală și temeinică, trebuie să treacă mai întâi de examinarea
acestor principii, în lipsa căreia, calitatea ei rămâne discutabilă.
 principiile reprezintă elementele de stabilitate și de regularitate ale unui
sistem de justiţie, antrenând și prefaceri necesare ale dreptului
substanţial;
 principiile orientează efortul judecătorului oferindu-i soluţia, în situaţiile
în care legea (în sensul de drept material/substanțial) nu prevede, este
neclară sau neândestulătoare.

1.3. Tabloul principiilor procedurilor jurisdicţionale în justiţie

Principiile procedurilor judiciare conferă instituţiilor ce compun puterea
judecătorească o fizionomie proprie şi le guvernează activitatea. Ele stabilesc reguli
esenţiale care determină structura internă a procesului – civil sau/şi penal – şi pe
temeiul cărora se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile aflate în litigiu, precum
şi între acestea şi instanţa de judecată chemată să înfăptuiască justiţia şi în felul acesta
să restabilească situaţia juridică aflată în dificultate.
Ca izvoare, principiile sunt consacrate sau evocate în dispoziţii ale documentelor
internaţionale opozabile României ori în textul legii noastre fundamentale, rezultă din
legea de organizare judiciară și din codurile de procedură.
Astăzi, materia principiilor își găsește reglementare expresă în ambele Coduri de
procedură.
Pentru materia procesul-civilă, NCPC consacră pentru prima oară o
reglementare expresă, delimitată ca atare în economia codului - Titlul preliminar, cap.
II intitulat „Principiile fundamentale ale procesului civil”, art. 5- 23.

1
Unele dintre motivele căilor de atac vizează ipoteze privind ignorarea sau încălcarea unor principii
fundamentale ale procesului civil, respectiv, penal.
2
 Pentru materia procesual-penală, instituția principiilor este reglementată în
NCPP, Titlul I, intitulat „Principiile și limitele aplicării legii procesual penale”, art. 1-
13.
Sub aspectul sistematizării textelor, în ambele materii, problematica este situată
la debutul acestora, ceea ce semnifică statuarea lor ca adevărate reguli de bază ale
procesului, adevărata temelie a întregului edificiu normativ.
Doctrina românească nu oferă un tablou unitar în această materie. Chiar şi atunci
când textul legii le consacră expres sau lasă să fie observate, ele fac posibilă o
diversitate de abordări.
Aşa se explică faptul că, în acelaşi mod sau cu reformulări, sunt enunţate drept
principii, în mai multe dintre opiniile exprimate, următoarele: principiul legalităţii,
principiul egalităţii, principiul independenţei judecătorului în activitatea de judecată,
principiul adevărului obiectiv, principiul separaţiei puterilor, al prezumţiei de
nevinovăţie.
Altele însă, care nu se regăsesc ca atare în opinia majoritară, privesc – dublul
grad de jurisdicţie, interzicerea instanţelor extraordinare. Se adaugă acestora reguli
cu rang de principiu, unele dintre ele având în vedere exerciţiul propriu-zis al
judecătorului, al instanţei în raport cu cadrul procesual, cum ar fi: principiul rolului
activ al judecătorului şi al cooperării cu părţile, principiul continuităţii şi
nemijlocirii. Mai sunt apoi principii care guvernează cele două mari materii de
judecată şi anume: disponibilitatea procesului civil şi oficialitatea procesului penal.
Tradiţional, problematica este abordată separat, pentru materia procedurii civile,
respectiv, pentru materia procedurii penale. Din nefericire, o tratare comparativă a
instituţiei – pentru cele două mari proceduri jurisdicţionale operabile în justiţie - nu
face obiect de interes doctrinar în literatura noastră.
Așadara, în absenţa unui model, analiza de faţă încearcă o inventariere selectivă
a principiilor procedurii judiciare. Ordinea pentru care se optează nu face o ierarhizare
a acestora. Sistematizarea preferă criteriul apartenenţei la una sau alta dintre cele două
proceduri publice, structurând materia în două mari categorii:
- principii comune (celor două proceduri de judecată, civilă și penală)
- principii specifice (uneia sau alteia dintre cele două proceduri de judecată)

2. Principii comune procedurilor judiciare.

Acestea reprezintă majoritatea. Cum sfera lor este foarte amplă, identificarea se
face în mod reuşit doar prin excluderea celor specifice procedurii civile, respectiv
procedurii penale.
Sunt astfel principii comune semnificative: legalitatea şi egalitatea în justiţie,
dreptul la un proces echitabil, independenţa judecătorului, rolul său activ în aflarea
adevărului, nemijlocirea şi continuitatea, publicitatea, oralitatea şi
contradictorialitatea dezbaterilor judiciare, limba oficială a procesului, dreptul la o
cale de atac.
Dintre acestea, în cele ce urmează, tema realizează o selecție și face o tratare a
câtorva dintre principiile calificate comune, cu semnificație pentru cadrul procesual și
cu frecvență deosebită, ceea ce permite considerarea lor ca principii reprezentative.

2.1. Legalitatea în justiţie

Principiul este enunțat ca atare și reglementat expres în ambele Coduri de
procedură.
Sediul materiei:
Art. 7 NCPC - consacrat normativ Legalitatea
Art. 2 NCPP- consacrat normativ Legalitatea procesului penal

3
 Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.
Legalitatea este, înainte de toate, un principiu fundamental al dreptului şi este
îndeobşte înţeleasă ca modalitatea de realizare şi promovare a ordinii juridice, garanţia
Principiul pentru situarea normei juridice pe o poziţie supremă în viaţa socială.
legalității în În raport cu statul, legalitatea guvernează, în ansamblu, organizarea şi
justiţie funcţionarea tuturor autorităţilor acestuia.
În raport cu individul, legalitatea defineşte, în esenţă, acel raport de
conformitate a acţiunilor participanţilor la circuitul juridic general cu sistemul de
drept, ea statornicind aşadar o îndatorire fundamentală, aceea a respectării normelor
de drept.
Astăzi, în legislaţia noastră, după revizuirea cadrului constituţional, acest
principiu are consacrare expresă în art.1, care statuează că: „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Textul stabileşte astfel
nu doar o obligaţie fundamentală pentru cetăţeni, ci aşează pe o poziţie supraordonată
legea fundamentală, în vârful piramidei sistemului juridic.
Relativ la domeniul justiţiei, principiul legalităţii se realizează sub următoarele
aspecte: legalitatea instituirii instanţelor judecătoreşti şi legalitatea activităţii propriu-
zise de judecată.
Pentru materia penală, legalitatea este invocată în cele două exigenţe care o
guvernează:
- legalitatea incriminării - nullum crimen sine lege (nicio infracţiune fără a fi
prevăzută de lege);
- legalitatea pedepsei - nulla poena sine lege (nicio sancţiune/ pedeapsă fără a fi
prevăzută de lege );
Se adaugă acestora şi nulla justitia sine lege (prezentă, în egală măsură, şi în
procedura civilă) în sensul că nu există justiţie, în afara legii2.
Încercând o concluzie, înfăptuirea justiţiei în numele legii înseamnă aşadar că
justiţia este autoritatea prin care sunt aduse la îndeplinire, în caz de nevoie,
comandamentele dreptului, ale legii.
Indiferent de natura procedurii de jduecată, legalitatea implică deopotrivă
următoarele exigenţe:
 doar legea stabileşte autorităţile care înfăptuiesc justiţia;
 judecata propriu-zisă se realizează pe baza procedurii stabilite prin lege;
 sancţiunile aplicabile sunt doar acelea prevăzute de lege;
 hotărârile prin care se pronunţă justiţia sunt date doar în considerarea
legii şi în considerarea legii se ajunge şi la punerea lor în executare.
 căile de atac sunt doar cele prevăzute expres de lege;
Şi pentru că principiul legalităţii este, în mod indiscutabil, de esenţa statului de
drept, înfăptuirea justiţiei sub semnul legalităţii înseamnă, mai presus de orice,
interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia.

2.2. Principiul dreptului la un proces echitabil

Principiul este reglementat expres în ambele Coduri de procedură, cu formulări
nuanțate.

Sediul materiei:
Art. 6 NCPC – consacrat normativ Dreptul la un proces echitabil, în termen
optim și previzibil

2
Expresie a aceluiaşi principiu sunt şi dispoziţiile care privesc actele de procedură efectuate de
judecător cu nesocotirea legii, lovindu-le de nulitate, precum şi îndreptarea erorilor judiciare, prin
intermediul instituţiei căilor de atac.
4
 Art. 8 NCPP- consacrat normativ Caracterul echitabil și termenul rezonabil al
procesului penal

Principiul Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

dreptului la un La prima vedere, sintagma proces echitabil cu durată
proces echitabil rezonabilă/optimă/previzibilă – pare o etichetă, pe cât de pretenţioasă, pe atât de
nerealistă. În realitate, ea exprimă o exigenţă de necontestat a modului în care se cere
a se face justiţie într-un stat de drept.
Principiul exprimă o regulă preluată din Convenţia Europeană a Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale ale Omului3, document ce avea să fie ratificat de statul
român în 19944.
Revizuirea legii fundamentale din 2003 se grăbeşte să înscrie în dispoziţiile sale
– art. 21(3) Constituţie – că: „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”5.
Prin exigențele pe care le impune, principiul comportă o analiză doar prin
observarea simultană a două dimensiuni: caracterul echitabil şi durata rezonabilă a
procesului.
Pe de o parte, caracterul echitabil al procesului, este ceea ce presupune o reală
legitimare instituţională, procedurală şi de substanţă a acestuia, în acord cu libertăţile
fundamentale ale persoanei şi cu exigenţele statului de drept.
Calificarea de „proces echitabil” se probează prin asigurarea funcţionării a cel
puţin câtorva reguli: posibilitatea de sesizare neîngrădită a unui sistem judiciar unic,
ale cărui competenţe şi procedură sunt reglementate exclusiv prin lege, asigurarea
unor exigenţe privind caracterul democratic al procedurii, în care să se consacre şi să
se respecte alte principii esenţiale (de pildă, imparţialitatea judecătorilor, egalitatea de
tratament în faţa justiţiei, dreptul la apărare, publicitatea desfăşurării procedurii şi a
pronunţării soluţiei), recunoaşterea dreptului la căi de atac efective, precum şi
elaborarea soluţiei cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, caracterul rezonabil al duratei procesului trebuie înţeles în
sensul că, prin aceasta se recomandă o stăvilire necesară a oricărui demers judiciar, o
limitare în timp a desfăşurării procesului.
Termenul rezonabil este apreciat ca o „bază limită”, la nivelul organismelor
europene existând deja ca obiectiv pentru sistemele juridice judecarea cauzelor într-un
termen optim şi previzibil6, caracterul rezonabil neputând fi considerat ca un rezultat,
suficient de atins. O astfel de necesitate se apreciază în funcţie de natura cauzei, de
caracterul perisabil al drepturilor în judecată, de actualitatea posibilităţii de remediere
a situaţiei juridice care a justificat apelul la justiţie.
Caracterul rezonabil al duratei procesului se doreşte a fi o garanţie în plus a
faptului că justiţia, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor
justiţiabililor, sancţionând orice formă de tergiversare a judecăţii.
Principiul dreptului la un proces echitabil, cu o durată
rezonabilă/optimă/previzibilă este, fără îndoială, un pas înainte în ceea ce priveşte
organizarea şi mai ales înfăptuirea justiţiei în orice sistem care şi-a înţeles şi asumat pe

3
Textul art. 6.(1) prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea într-un proces echitabil ... şi într-
un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale”.
4
Dreptul la un proces echitabil avea să fie invocat în Decizia nr. 462/1997 a Curţii Constituţionale a
României, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/1998, în care se arăta că dispoziţiile art. 81 alin. 4 din
Codul penal contravin acestui principiu consacrat în Constituţie şi în Convenţiile internaţionale, anume
dreptul la un proces echitabil, care să-i asigure inculpatului posibilitatea de a dovedi în mod exact
întinderea dreptului şi a obligaţiei în cazul aducerii conflictului în justiţie.
5
În acelaşi sens se exprimă şi legea de organizare judiciară (Legea nr.304/2022 – art. 12).
6
Așa cum este reglementat și în materia procedurii civile - art. 6 NCPC.
5
 deplin menirea. În sistemul nostru judiciar, aducerea sa în concret rămâne încă
discutabilă.
Îi revine judecătorului cauzei7 sarcina de a coordona cadrul procesual, astfel
încât să stabilească un echilibru între posibilităţile oferite de lege părţilor litigante în
exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor procesuale. Dispoziţii procesuale
privind excepţiile, mai ales cele de procedură, acordarea termenului pentru pregătirea
apărării, lipsa de diligenţă în a asigura corecta îndeplinire a procedurii de citare,
dispunerea măsurii suspendării, în absenţa condiţiilor care să o justifice ş.a. de acest
fel pot constitui tot atâtea motive pentru a extinde, fără temei şi de nedorit, durata
procesului.

2.3. Principiul dreptului la apărare în justiţie.

Principiul este formulat identic și reglementat expres în ambele Coduri de
procedură.
Sediul materiei:
Art. 13 NCPC - consacrat normativ Dreptul la apărare
Art. 10 NCPP- consacrat normativ Dreptul la apărare

Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

Dreptul la apărare consacră un atribut fundamental al individului, un drept
inerent condiţiei umane8.
Relativ la realizarea justiţiei, principiul îşi găseşte consacrare normativă în mai
multe documente internaţionale. În sistemul nostru de drept, principiul se bucură de
reglementare constituţională (art. 24) fiind fidel preluat și în legea cadru privind
puterea judiciară - Legea de organizare judiciară nr. 304/2022 (art. 17).
Înţelegerea acestui principiu obligă la cunoaşterea celor două sensuri pe care le
comportă ideea de apărare: un sens material şi unul formal.
Sensul material are în vedere un complex de drepturi şi garanţii cu caracter
procesual, acesta fiind dreptul la apărare, în sens larg.
Cel de-al doilea, formal, se limitează la a defini dreptul părţii de a beneficia de
un apărător specializat, acesta fiind dreptul la apărare, în sens restrâns. De cele mai
multe ori, o atare delimitare nu se face. Cu uşurinţă, eroarea care se comite este aceea
Principiul de a restrânge conceptul de apărare la cel din urmă înţeles, socotind că este suficient,
dreptului la pentru a i se da satisfacţie, să se asigure părţii (cu deosebire inculpatului) asistarea de
apărare în către avocat.
justiţie Principiul însă reclamă toate mijloacele şi modalităţile prin care legea înţelege
să-i asigure părţii condiţiile optime pentru a-şi construi o bună apărare.
În materie civilă, pregătirea unei bune apărări înseamnă, dincolo de angajarea
unui apărător, exercitarea tuturor drepturilor conferite de lege (posibilitatea formulării
acţiunii şi a modificării acesteia, posibilitatea obţinerii unei amânări, posibilitatea
propunerii de probe ori aceea de a ridica excepţii, precum şi alte mijloace procesuale
menite să asigure părţii pregătirea necesară şi de a-şi susţine cauza în justiţie, toate
acestea în acord cu un alt principiu care guvernează materia, acela al disponibilităţii.

7
În materie penală, cerința revine și celorlalte organe judiciare care au obligația de a desfășura
urmărirea penală și judecata (…) astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care
constituie infracțiuni (…) - art. 8 NCPP.
8
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 14, pct. 3, lit. d); Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (art. 6). În sistemul nostru de drept, principiul se bucură de
reglementare constituţională (art. 24) fiind fidel preluat și în legea cadru privind puterea judiciară -
Legea de organizare judiciară nr. 304/2022.
6
 Dreptul la apărare cârmuieşte însă, în egală măsură, ambele proceduri de
judecată și vizează părțile în proces. Semnificaţia sa în procesul penal este mult mai
pronunţată, iar aceasta derivă din poziţia pe care o are aici inculpatul.
Deşi în procedura civilă intensitatea principiului este mai redusă, caracterul său
fiind aici facultativ, prezenţa sa este incontestabilă, părţile uzând de acest atribut, sub
ambele sale aspecte: material şi formal.
O confirmă şi preocuparea NCPC pentru posibilitatea asigurării asistenţei
judiciare gratuite9. Astfel, referindu-ne la caracterul formal al principiului, trebuie să
arătăm că în procesul civil asistenţa judiciară nefiind obligatorie, părţile sunt libere să
aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime.
Astfel, din perspectiva principiului tratat, asistenţa judiciară cuprinde: „apărarea
şi asistenţa gratuită, printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor”. În condiţiile în care
partea nu poate suporta cheltuielile unei apărări specializate, poate primi, la cerere,
asistenţă judiciară gratuită, aceasta fiind asimilată asistenţei judiciare din oficiu
acordată în procesul penal.
Pentru materia penală, principiul dreptului la apărare se bucură de un text mai
generos în formulare, fiind reținut domeniul de aplicare, din perspectiva celor
implicaţi şi cărora le este opozabil dreptul la apărare (părți și alți subiecți procesuali)
și următoarele obligații pentru organele judiciare:
- obligaţia de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în
condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare;
- obligaţia de a-l încunoştinţa, pe suspect sau pe inculpat cu privire la fapta
pentru care este cercetat, la încadrarea juridica a acesteia, la dreptul de a fi asistat de
un apărător şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii si exercitării apărării;
- obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau
inculpatului, atunci când aceasta este obligatorie, iar acesta nu are apărător ales şi
caracterul facultativ al apărării specializate, când legea nu prevede că aceasta este
obligatorie.
Numitorul comun al alineatelor din text îl constituie precizarea că oricare dintre
acestea vizează toată durata procesului penal.
Indiferent de materie, respectarea dreptului la apărare presupune așadar
posibilitatea recunoscută de către lege părţilor în proces10 de a-şi angaja un apărător
dar și posibilitatea generală de a dispune de toate mijloacele, modalitățile și formele
permise de lege și apreciate necesare pentru a-şi asigura apărarea (de a lua cunoştinţă
de piesele dosarului, de a propune probe, de a invoca excepţii, de a exercita căile de
atac).

2.4. Principiul aflării adevărului

Principiul este reglementat expres în ambele Coduri de procedură, cu formulări
Principiul aflării nuanțate.
adevărului Sediul materiei:
Art. 22 NCPC – consacrat normativ Rolul judecătorului în aflarea adevărului
Art. 5 NCPP- consacrat normativ Aflarea adevărului

9
Dispozițile privind asistența judiciară gratuită, prevăzute în Legea nr. 51 din 1995 pentru organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat trebuie corelate și cu dispozițiile corespunzătoare din OUG nr. 51 din
2008 privind ajutorul public judiciar (art. 4 din OUG prevede că: Poate solicita acordarea ajutorului
public judiciar, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, orice persoană fizică, în situaţia în care
nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii
juridice).
10
Și a altor subiecți procesuali, în materie penală.
7
 Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.
În esență, principiul arată că judecătorul trebuie să aibă un rol activ în proces. El
este chemat să dirijeze acţiunile părţilor implicate și trebuie să pregătească materialul
de judecată, cu participarea părţilor și a celorlalți participanți la proces. El nu este un
simplu arbitru sau un asistent pasiv dezbaterilor.
Este evidentă o diferenţiere de nuanță între procesul civil şi procesul penal,
justificată de natura juridică specifică şi de rațiunile particulare ale celor două
reglementări procesuale.
În materie civilă, este reclamat un rol important al părţilor nu numai în
declanşarea procesului şi în desfăşurarea acestuia ci, mai ales, în a decide soarta
procesului civil (principiul disponibilităţii)11. Deşi, în mod tradiţional, rolul activ are
în prin plan judecătorul, totuşi reglementarea actuală privește și alte organe implicate
în actul înfăptuirii justiției12. Aşadar, pe parcursul judecăţii judecătorul este cel care
trebuie să manifeste rol activ în vreme ce, pe parcursul executării silite, această
atribuţie revine executorului judecătoresc.
Astăzi, NCPC conferă principiului o redimensionare. Atribuţiile judecătorului
sunt mai precise, mai bine definite, rolul activ al acestuia sporind în mod exponenţial
în comparaţie cu vechea reglementare. El trebuie să pună în atenţia părților aspectele
neclare din cererea introductivă, să facă posibilă lămurirea acestora, dar şi a altor
aspecte ulterior intervenite. Judecătorul poate pune părţilor orice întrebări pentru a
lămuri cauza, poate să evoce necesitatea unor probe, să ridice unele excepţii.
Judecătorului i se recunoaşte astăzi și prerogativa introducerii din oficiu a unor
terţi, în condiţiile legii.
Judecătorul va putea solicita precizări în scris sau oral cu privire la situaţia de
fapt şi motivarea în drept, va putea pune în dezbaterea contradictorie a părţilor orice
împrejurări de fapt sau de drept chiar dacă ele nu au fost analizate în actele de
procedură depuse de către părţi şi va putea dispune administrarea probelor pe care le
consideră necesare etc.
În materie penală, principiul este consacrat normativ în NCPP, la art. 5, alin. 1.
Cu titlu de specificitate, în mod evident, dispoziţiile extind semnificaţiile principiului
şi asupra organelor de urmărire penală. Textul nu are un cuprins de detaliu.
Formularea sa - „Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe,
aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire
la persoana suspectului sau a inculpatului”) - este concisă şi nu lasă loc de dubiu.
Rezumând, indiferent de materia procedurii de aplicat, organul judiciar trebuie
să se manifeste activ, acordând sprijin părţilor în înţelegerea şi exercitarea drepturilor
lor procesuale şi în administrarea probatoriului, coordonându-le acţiunile din proces,
pregătind materialul de judecată cu participarea acestora. El trebuie să pună în atenţia
lor aspectele neclare din cererea introductivă, să facă posibilă lămurirea acestora, dar
şi a altor aspecte intervenite ulterior, să formuleze şi să pună în discuţie orice chestiuni
relevante pentru a lămuri cauza.
Mai trebuie spus că rolul judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea
iniţiativei părţilor, cu atât mai mult cu cât judecătorul nu are totdeauna posibilitatea de
a cunoaşte nemijlocit ceea ce cunosc părţile. Principiul reclamă aşadar un efort de
discernere din partea acestuia şi de diligenţă în realizarea unui echilibru între
implicarea sa necesară în cauză şi eventuale forme de posibil partizanat.

11
Acest mod de determinare a regimului juridic al probatoriilor în procesul civil a căpătat consacrare şi
în practica judiciară, statuându-se în mod explicit că „În ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului
(…) acesta nu se substituie voinţei părţilor, fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor
ajutor activ în apărarea drepturilor şi intereselor legitime” - Curtea de Apel Constanţa, S. Civ., dec. nr.
452/1994, în „Culegere de practică judiciară 1993-1994”, p. 134.
12
De pildă, sarcina executorului judecătoresc de a afla adevărul.
8
 În ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt adevărate, judecătorul va urmări,
cel mai adesea, să nu fie fraudaţi – pe căi ocolite, aparent legale – statul sau
persoanele fizice sau juridice, una din părţi să nu profite de neştiinţa celeilalte cu
privire la împrejurările care au semnificaţie pentru corecta soluţionare a litigiului.
Parte şi el al sistemului, principiul trebuie privit în relaţie cu altele ale dreptului
procesual, tot astfel şi corespondenţa sancţionării nerespectării lui, unul dintre ele şi
cel mai relevant fiind poate principiul dreptului la un proces echitabil şi durata
rezonabilă a acestuia13 (adică celeritatea judecăţii).

2.5. Principiul limbii folosite în justiţie.

Principiul este reglementat expres în ambele Coduri de procedură, cu formulări
nuanțate.
Sediul materiei:
Art. 18 NCPC - consacrat normativ Limba desfășurării procesului
Art. 12 NCPP - consacrat normativ Limba oficială și dreptul la interpret

Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

Enunţul complet al textului care consacră constituţional principiul evocat (art.
128) este folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie.
Deşi, potrivit art. 128 (1) din Constituţie, procedura judiciară se desfăşoară în
limba română, revizuirea legii fundamentale a introdus pentru cetăţenii români
aparţinând minorităţilor naţionale „dreptul să se exprime în limba maternă în faţa
instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”.
Până la revizuirea legii fundamentale, dreptul la folosirea limbii materne în
justiţie era recunoscut şi acelor cetăţeni şi persoanelor care nu înţeleg sau nu vorbesc
limba română (în noua formulare, „cetăţeni străini şi apatrizi”) în modalitatea luării la
cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii
prin interpret (drept asigurat gratuit şi în vechea formulare, în procesele penale)14.
După revizuirea constituţională, acest principiu a căpătat astfel o caracterizare
Limba mai inspirată, fiind avute în vedere categorii ale minorităţilor naţionale, cetăţeni străini
desfășurării şi apatrizi, cu precizări privind modalităţile de exercitare a acestui drept.
procesului A fost extins totodată regimul de tratament pentru minorităţile naţionale,
stipulând pentru acestea dreptul de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de
judecată.
Întrucât legea nu distinge, principiul folosirii limbii materne în dezbateri este
unul comun celor două mari proceduri judiciare. Economia textelor însă lasă să se
vadă că acesta este mai bine situat în materie penală15.
Pentru aceasta, principiul evocă o problemă de drept care a suscitat interes atât
în doctrină, cât şi la nivelul jurisprudenţei16.
Principiul a fost tratat adesea deopotrivă cu dreptul la apărare, care, având ca
dimensiune şi pe aceea de a informa inculpatul într-un limbaj pe deplin posibil a fi
înţeles, îl evoca în mod implicit.

13
Înţeles aici mai degrabă ca principiul al celerităţii procesului.
14
Cu un text extrem de generos, în acelaşi sens se pronunţă şi legea de organizare judiciară (art. 16, alin.
1-7, Legea nr. 304/2022).
15
În relaţie cu dreptul la apărare (înţeles aici nu ca o opţiune, ci ca un imperativ de asigurat chiar de
către organele judiciare, în caz de nevoie), în procesele penale, legea prevede şi posibilitatea asigurării
din oficiu a interpretului.
16
Astfel, avea să se arate că a fost nevoie şi s-au clarificat numeroase aspecte legate de dreptul
persoanei care, datorită apartenenţei sale naţionale, nu cunoaşte limba de desfăşurare a procedurii
judiciare şi astfel nu-şi poate realiza plenar interesele legate de soluţionarea cauzei în care este
implicată.
9
 Principiul statuează așadar faptul că lucrările procesului (acte, pledoarii, probe)
se desfăşoară în limba română, ca și întreaga activitate procesuală, acesta fiind limba
oficială a statului român.
Pentru asigurarea acestei cerințe, în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor, care nu
cunosc limba oficială se instituie posibilitatea de a lua la cunoştinţă de toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin intermediul unui
traducător autorizat17 sau interpret18.
În ambele materii, pentru cetățenii străini aparținând minorităților naționale se
prevede dreptul de a se exprima în limba maternă, deși actele procedurale se
întocmesc în limba română. În funcţionarea principiului discutat, astăzi este suficient
ca românul de etnie străină să declare că doreşte să se exprime în limba maternă
pentru ca instanţa să asigure prezenţa în proces a unui interpret. În acest fel, se susţine
articolul de debut şi cerinţa ca procedura judiciară să se desfăşoare în limba română,
ca limbă oficială.

3. Principii specifice procedurilor judiciare.

Două astfel de principii sunt relevante pentru materia de judecat, fiecare dintre
ele constituind trăsătura de esenţă a procedurii pe care o caracterizează.
Avem în vedere: disponibilitatea procesului civil (sau a procedurii civile) şi
oficialitatea procesului penal (sau a procedurii penale).
Pentru materia procesului civil, sfera specificităţii rămâne limitată, atribut
derivat din caracterul flexibil al procedurii. Totuși, există în economia NCPC principii
care, prin natura lor, nu pot fi asimilate procesului penal (de pildă, principiul bunei
credințe, principiul accesului liber la justiție).
Materia procesului penal însă este guvernată şi de alte principii care se regăsesc
cu greu în configuraţia procedurii civile. Astfel, potrivit noii reglementări oferite
materiei prin NCPP19: principiul separării funcțiilor judiciare, principiul non bis in
idem, principiul garantării libertăţii persoanei, principiul garantării demnităţii,
principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul protecţiei vieţii private şi a
corespondenţei.

a) Procedura civilă.
a.1. Principiul disponibilităţii procesului civil sau dreptul de dispoziție al
părților.
Sediul materiei.
Art. 9 NCPC - consacrat normativ Dreptul de dispoziție al părților

Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

Exprimat prin adagiul nemo judex ex officio şi confirmând calitatea actului
jurisdicţional de condiţia de a fi provocat, disponibilitatea semnifică posibilitatea
oferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul
Principiul litigiului şi de mijloacele de apărare.
disponibilității Spre deosebire de procesul penal, unde organele judiciare au competenţa de a
în procesul civil declanşa mecanismul procesului, procesul civil este caracterizat de dreptul părţilor de
a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege. Aici,
judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai
în limitele sesizării. În acest cadru trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în
materie civilă.

17
În materie civilă - art. 18, alin. 3.
18
În materie penală - sens generic, căruia îi este asimilat și traducătorul autorizat (art. 12, alin.4).
19
Legea nr. 135/2010, intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014.
10
 În lumina acestui principiu, partea interesată, titularul dreptului, este suverană în
aprecierea modalităţii de rezolvare a litigiului ce ar fi apărut. În cursul desfăşurării
litigiului, ea dispune, după cum liber apreciază, asupra modului în care îşi exercită
drepturile şi îndatoririle procesuale în cadrul dezbaterilor, precum şi în ceea ce
priveşte soluţia pe care o cere instanţei, exercitarea sau nu a căii de atac, aprecierea
asupra executării hotărârii pronunţate.
Conţinutul principiului disponibilităţii poate fi înţeles doar prin observarea
următoarelor prerogative:
a) prerogativa părţii interesate de a promova sau nu acţiunea.
Aşa cum am arătat, instanţa civilă nu se învesteşte din oficiu. Este necesar ca ea
să fie sesizată cu o cerere de chemare în judecată, întocmită de titularul dreptului
subiectiv încălcat sau contestat sau, în condiţiile permise de lege, de persoanele sau
organele care pot porni procesul în locul reclamantului;
b) prerogativa părţii – a reclamantului – de a determina limitele acţiunii.
Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul
procesual, persoanele chemate în proces şi obiectul procesului (pretenţiile
reclamantului).
Odată stabilită sfera persoanelor din proces, în principiu, doar părţile
(reclamantul şi pârâtul) au dreptul de a lărgi sfera acestora prin chemarea în judecată a
altei persoane.
c) prerogativa părţilor de a aprecia modalitatea de rezolvare a litigiului ce ar fi
apărut, de a dispune, după cum liber apreciază, asupra modului în care îşi exercită
drepturile şi îndatoririle procesuale în cadrul dezbaterilor, a modului de a cere probe,
de a ridica excepţii, de a crea un incident procedural, de a opri litigiul, de a renunţa la
judecată ori la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile părţii adverse, de a stinge
litigiul printr-o tranzacţie;
d) prerogativa părţilor de a exercita căile legale de atac20;
e) prerogativa părţii de a solicita executarea silită a hotărârii, în cazul în care
cel care a pierdut procesul nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile ce-i revin. În virtutea
aceluiaşi principiu, partea poate renunţa la executare.
Disponibilitatea este aşadar o sumă de prerogative, menite să confirme caracterul
flexibil al procesului civil21.
Principiul îşi confirmă caracterul de atribut exclusiv al procesului civil, dat fiind
că litigiile în acest caz se poartă asupra unor drepturi şi interese, în majoritate,
particulare, individuale; el nu poate fi regăsit în procesul penal, decât cu titlu de
excepţie.

a.2. Principiul contradictorialităţii

Sediul materiei.
Art. 14 NCPC - consacrat normativ Contradictorialitatea

Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

Contradictorialitatea este regula care consacră egalitatea procesuală, egalitatea
de arme a părţilor litigante, relativ la posibilităţile acestora de a-şi susţine punctele de

20
Legea recunoaşte şi altor organe calitatea de a exercita căile de atac, aşa cum este cazul procurorului,
care potrivit legii, poate folosi în condiţiile legii căile de atac, chiar dacă nu a participat la judecată, tot
astfel cum poate cere executarea hotărârii, dacă partea care a câştigat procesul nu o face.
21
Principiul nu este contrazis de unele proceduri necontencioase care se judecă din oficiu (ex. în materie
electorală, unde judecătoria dă anumite certificări).
11
 vedere, indiferent dacă au sau nu interese contrare. Principiul este exprimat sugestiv
prin adagiul audiatur et altera pars22.
Arătându-i importanţa, unul dintre proceduriştii consacraţi ai literaturii noastre
face apel la o metaforă, deosebit de elocventă, înţelegând prin contradictorialitate
Principiul veritabilul motor al instanţei.
contra- În lumina acestui principiu23, judecătorul este chemat să medieze „duelul
dictorialității părţilor”, determinându-le să-şi expună situaţia, să-şi justifice, atât în limbaj obişnuit,
cât şi într-o formă juridică, punctele de vedere în judecată.
Potrivit acestui principiu24, orice problemă de judecată, orice decizie a
judecătorului, trebuie supusă sau precedată de exprimarea punctelor de vedere ale
părţilor. Părţile au dreptul să-şi spună părerea asupra oricărei chestiuni pe care
judecătorul înţelege să o ia în examinare.
Sintetizând dispozițiile NCPC, contradictorialitatea presupune ca părţile
litigante:
- să îşi facă cunoscut, direct sau prin intermediul instanţei motivele de fapt şi de
drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de
care înţeleg să se folosească;
- să expună situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod
corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute;
- să prezinte un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu
privire la împrejurări de fapt relevante în cauză;
- să discute şi să argumenteze orice chestiune de fapt sau de drept invocată în
cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din
oficiu.
Totodată, ca o garanţie a respectării acestui principiu, judecătorul cauzei va pune
în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept
invocate.
Formularea denumirii principiului este improprie, pentru că nu întotdeauna
părţile au puncte de vedere diferite. Această formulare vrea să sugereze că legea dă
dreptul fiecărei părţi să aibă orice punct de vedere sau să nu aibă asemenea puncte de
vedere. Partea poate chiar să lipsească de la termen. Dacă ea ştie despre termen,
cererea care ar reclama contradictorialitate, poate fi dezbătută şi în absenţa ei. Partea
trebuie însă chemată întotdeauna şi regulat la judecată.
Acest principiu nu presupune nici prezenţa obligatorie a părţilor în sala de
judecată (dispoziţie mai permisivă în civil, mai restrictivă în penal); părţile pot să nu
se prezinte sau pot să-şi exprime punctul de vedere în acest sens.
Principiul nu înseamnă dezbateri infinite: judecătorul poate da cuvântul în
replică sau în duplică.
Principiul contradictorialităţii dezbaterilor judiciare constituie fundamentul şi
pentru alte principii ale procedurii civile (ex. principiul dreptului la apărare, principiul
egalităţii, etc.).
Sancţiunea nerespectării contradictorialităţii, ca şi în cazul celorlalte principii,
este nulitatea absolută a hotărârii.

22
Adagiul latin care se traduce literar – să fie ascultată şi cealaltă parte.
23
Pentru faza cercetării judecătorești, și în materie penală se poate vorbi despre contradictorialitate, însă
principiul este esențialmente legat de procesul civil derivând din caracterul disponibil al acțiunii,
prezent cu titlu particular în această materie.
24
NCPC îi conferă o reglementare amplă, de detaliu, instituind, cu precădere, drepturi și obligații
implicite, atât pentru părți cât și pentru instanța de judecată – detalii în art. 14.
12
 b) Procedura penală.
b.1. Principiul oficialităţii procesului penal.
Principiul
oficialității Sediul materiei.
procesului penal Art. 7 NCPP - consacrat normativ Obligativitatea punerii în mișcare și a
exercitării acțiunii penale

Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

Dacă procedura civilă se defineşte prin disponibilitate, procesul penal este
guvernat de oficialitate.
Noua reglementare oferită procedurii penale, oferă o calificare mai tranșantă
pricipiului și recurge la o reformulare – Obligativitatea punerii în mișcare și a
exercitării acțiunii penale.
Dispoziţiile art.7 NCPP dispun că „Procurorul este obligat să pună în mișcare
și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă
săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare(…)”.
Prevederile textului au în vedere câteva repere temporale: momentul comiterii faptei
penale, declanşarea procesului penal, desfăşurarea acestuia şi punerea în executare a
hotărârii judecătoreşti.
Regula pe care o instituie textul de consacrare a principiului oficialităţii este
aceea potrivit căreia, sarcina de a îndeplini actele necesare desfăşurării procesului se
află în căderea organelor judiciare, care, din proprie iniţiativă şi fără condiţionări,
trebuie să întreprindă demersul de a porni acţiunea penală. Consecinţa este că, în
majoritatea covârşitoare a infracţiunilor, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
de către procuror.
Formularea acestui principiu ca fiind acela al oficialităţii procedurii penale
trebuie asimilat prudent. Altfel, se poate înţelege că instanţa este cea care se
autosesizează. În realitate, ea este sesizată, actul său jurisdicţional rămânând şi în
această materie unul provocat, deosebirea constând în aceea că sesizarea se face prin
actul procurorului.
Trebuie făcută apoi o distincţie între posibilitatea persoanei vătămate de a decide
asupra punerii în mişcare a acţiunii penale pentru unele infracţiuni:
- în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, procurorul pune în mișcare acțiunea penală
doar după sesizarea prin plângere25; În aceste situaţii în care s-ar putea evoca
disponibilitatea trebuie înţelese în sensul funcţionării sale distincte, sub cerinţa de a nu
afecta caracterul obligatoriu al acţiunii penale, căci, chiar şi în cazul faptelor pentru
care acţiunea penală porneşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
desfăşurarea procesului îşi păstrează caracterul obligatoriu.
- în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare doar după
obținerea unei autorizări, a unei încuviințări (de ex. în cazul infracţiunilor săvârşite în
străinătate, în cazul unor imunităţi) ori îndeplinirea unei alte condiții, procurorul pune
în mișcare acțiunea penală după acest moment.
În toate aceste situații, principiul oficialităţii suportă o restrângere necesară.
Fără a contrazice cerințele principiului, NCPP prevede totodată și posibilitatae
renunțării la exercitarea acțiunii, dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu
există un interes public în realizarea obiectului acesteia (art. 7 alin. 2).
Se poate susţine aşadar că oficialitatea sau obligativitatea acţiunii penale ţine
întotdeauna de voinţa legii şi nu de cea a subiecţilor acţiunii penale.

Această ipoteză permisă de lege este calificată în doctrină drept mica disponibilitate din procesul
25

penal.
13
 Principiul este expresia calificării date acțiunii penale de a fi obligatorie,
irevocabilă și indisponibilă.

b.2. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

Sediul materiei.
Art. 4 NCPP - consacrat normativ Prezumția de nevinovăție

Semnificații, dimensiuni, consecințe practice.

Principiul prezumției de nevinovăție este un principiu de natură fundamentală.
Principiul s-a bucurat şi se bucură încă de preocupare legislativă (prima
consacrare a fost Declaraţia universală a drepturilor omului. Alte documente:
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului), el fiind înţeles ca reuşita ideii de a proteja individul în procesul
penal împotriva oricărei forme de arbitrariu.
În sistemul nostru actual26, bucurându-se de suport normativ constituţional - art.
23 (11) Constituţia României – principiul se exprimă astfel: „Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată”.
În acord cu textul constituţional, legea cadru în materie - NCPP - se exprimă
astfel: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale
Principiul
printr-o hotărâre penală definitivă”.
prezumţiei de
Prezumţia de nevinovăţie presupune una dintre garanţiile fundamentale ale
nevinovăţie
libertăţii individuale. Consecinţele practice ale acestui principiu sunt cel puţin două:
- inculpatul nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia, pentru că ejus incumbit
probatio qui dicit, non qui negat.
- organele judiciare sunt ţinute de a pune în evidenţă probele culese, atât în
favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului.
Potrivit NCPP (art. 4 alin. 2), principiul este și o garanție pentru in dubio pro
reo27, întrucât textul arată că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială
în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului
sau inculpatului.
Trebuie subliniat că problema prezumţiei de nevinovăţie nu trebuie limitată doar
la nivelul instanţelor de judecată, al judecătorului, mai exact. Ea este o exigenţă de
urmat pentru toate celelalte entităţi implicate în ceea ce înseamnă sistemul juridic, în
întregul său28.
Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că atingerea adusă
prezumţiei de nevinovăţie poate să provină atât de la judecător, cât si de la orice altă
autoritate publică: „Persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie
prezumată nevinovată nu numai în sălile de judecată, ci, în general, în societate”. De
aceea, statul trebuie să instituie măsuri oficiale pentru garantarea eficientă a

26
Principiul s-a bucurat şi se bucură încă de preocupare legislativă (prima consacrare a fost Declaraţia
universală a drepturilor omului. Alte documente: Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), el fiind înţeles ca reuşita ideii de a proteja individul în
procesul penal împotriva oricărei forme de arbitrariu.
27
O regulă de intrepretare consacrată în dreptul civil și care îl protejează pe debitor, atunci când
consacră obligația ca, în caz de dubiu, interpretarea clauzelor unei convenții să se facă în favoarea celui
care se obligă.
28
Se arată astfel că în România, din păcate, există tendinţa atât teoretică, cât mai ales practică, de a se
transfera doar asupra instanţelor judecătoreşti responsabilităţile derivate din obligaţia respectării acestei
prezumţii. Judecătorilor nu le este permis să pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a
comis infracţiunea de care este acuzată, iar întreg comportamentul lor pe durata desfăşurării procesului
trebuie să exprime aceasta.
14
 prezumţiei, în primul rând prin reglementarea comportamentului autorităţilor publice
faţă de persoana bănuită şi prin instituirea autocontrolului asupra modului în care
acestea oferă informaţii în legătura cu prezumtiva faptă ilegală şi cu autorul acesteia.
Orice informare a publicului asupra anchetelor penale în curs trebuie să se facă
discret şi mai ales cu toată rezerva impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
Principiul instituie aşadar, între altele, o obligaţie de rezervă care incumbă atât
instanţelor judecătoreşti, cât şi organelor de poliţie, parchetului ori celorlalte organe
speciale de anchetă, a autorităţilor în genere29, precum şi a mijloacelor de informare în
masă.

Concluzie.
Este esenţial de subliniat că, principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei nu
trebuie tratate şi înţelese ca entităţi separate. Antrenarea lor presupune o permanentă
interdependenţă şi condiţionare, aşa încât, fiecare dintre ele capătă expresie deplină
doar prin raportare la celelalte. În egală măsură, încălcarea, ignorarea sau nesocotirea
unuia dintre acestea riscă să compromită întregul şi, implicit, să vatăme calitatea
Concluzie actului de justiţie.
Totodată, principiile nu exprimă simple declaraţii de intenţie; ele sunt parametri
reali pentru măsurarea gradului în care actul de justiţie îşi atinge finalitatea. De aceea,
cunoaşterea principiilor şi asigurarea condițiilor pentru a le face efectivă prezenţa sunt
exigenţe evidente și imposibil de ignorat.

29
Fiind incluse aici ministerele, parlamentul, autorităţile publice locale.
15