Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul
afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită tuturor
afacerilor poate fi criticată, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt,
operaţiunile legate de marfă – distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu
de reglementare mult mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea
pentru „denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice
ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”
Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează afacerile.
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de
profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă variantă economică
(financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de
afacere. Au devenit deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc.
Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în
engleză, affaire în franceză, geschaft în germană.

Norma juridică

Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate
fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care
îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea
salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;
norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia
respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;
norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează
să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
aplicarea normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de
drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de
drept administrativ, de drept comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.
 Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită acţiune) şi
norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele
regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se
recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie faţă
de autoritatea statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate elementele) şi
norme nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere la
alte norme (norme de trimitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative ulterioare
(norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de
aplicare două norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt
de strictă interpretare şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi,
decrete, hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale.

Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;
în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc
normele juridice
într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.
Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei
dreptului romanic (continental), este legea.
Conceptul de lege are două accepţiuni:
în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură
specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate
şi ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele,
instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare
normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit
căruia actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
2
Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu,
art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu
este admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon,
unde judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea
pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme
juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează
să fie elaborată) apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege
lata (despre legea în vigoare).

Raportul juridic

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie
între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept
civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi
raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între
proprietar şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de
natură să aducă atingere dreptului proprietarului.
caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în
bani;
caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului
privat de un raport de drept public, raport de autoritate;
caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept,
voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua
latură a caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile,
ştiut fiind că actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic

3
 Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc
izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri specifice:
în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect
activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de
subiect activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de
subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat,
dar, în acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi:
activă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur debitor,
pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur creditor,
mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori.

Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se
identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea
civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele:
legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,
egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,
universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi persoana
juridică stabileşte următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din acel
moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a
capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba docimaziei
(prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu.
Copilul născut mort se consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv,
capacitatea lui de folosinţă anticipată dobândită va fi anulată.

4
 În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că
aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă ia
sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede procedura
declarării judecătoreşti a morţii.
Este necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani. Data
încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în hotărârea declarativă de moarte.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor
oamenilor), precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat de
maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din
cauza unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste
persoane nu pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin
excepţie, minorul sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de
alimente) şi acte de conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot
fi niciodată prejudiciabile pentru cel care le încheie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai
multe categorii de acte juridice:
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le putea
încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani, contul în bancă, actele juridice de administrare prin
care se pune în valoare un bun sau un patrimoniu;
după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi
putut dispune dacă ar fi fost major;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi
actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul acestora din urmă minorul
între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de încuviinţarea autorităţii tutelare;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia.
Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.
Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub
interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în
privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
4.1.2 Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular
de drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu,
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală etc.
5
 Elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt:
o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),
un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun
persoana juridică respectivă,
un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de exerciţiu,
capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care
corespund scopului pentru care a fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a
actelor încheiate de persoana juridică.

Clasificarea persoanelor juridice

Un prim criteriu este domeniul dreptului de care apartin (domeniul de activitate). In functie de aceasta, se
disting persoane juridice de drept public și persoane juridice de drept privat.

A. Persoane juridice de drept public

In aceasta categorie se includ:
a)Statul care este persoana juridica si, in consecinta, participa nemijlocit, in nume propriu, in raporturile
juridice, ca subiect de drepturi si obligatii.
In principiu, statul participa in raporturi juridice de drept public, pe plan international si numai prin exceptie in
raporturi juridice de drept privat.
Participarea la aceste raporturi juridice se realizeaza prin Ministerul Economiei si Finantelor Publice, afara de
cazul in care legea dispune altfel.
Statul apare ca subiect de drept civil in urmatoarele raporturi juridice:
in raporturile de proprietate, in care statul este titular al dreptului de proprietate publica asupra unor bunuri ce
apartin domeniului public sau privat (art. 136, al. 4 din Constitutie);
in domeniul obligational, statul apare ca subiect pasiv (debitor) in situatiile prevazute de art. 504 din Codul
civil, cand are obligatia de a despagubi persoanele condamnate definitiv, daca in urma rejudecarii cauzei s-a
stabilit prin hotarare judecatoreasca ca persoana nu a savarsit fapta;
in domeniul succesoral, statul apare, de asemenea, ca persoana juridica civila, avand calitatea de mostenitor al
tuturor averilor vacante si fara stapan, precum si a persoanelor care mor fara mostenitor sau care refuza sa
accepte mostenirea (art. 477 Cod civil);
in raporturile economice internationale
b)Unitatile administrativ-teritoriale, unde se includ: comunele, orasele sau municipiile si judetele conform
art. 18 din Legea nr. 215/2001, privind administratia publica locala.
c)Parlamentul Romaniei, alcatuit din Camera Deputatilor si Senat, „este organ reprezentativ suprem al
poporului roman si unica putere legiuitoare a tarii” – art.61 din Constitutie.
d)Organele puterii executive, din care fac parte: Presedintele Romaniei; (art. 80 din Constitutie); Guvernul
Romaniei, ca organ central al puterii executive pe intreg teritoriul tarii (art. 102 din Constitutie); ministerele si
alte organe de specialitate ale administratiei centrale (art. 116 din Constitutie); misiunile diplomatice si oficiile
consulare, ce fiinteaza pe teritoriul altor state; autoritatile administratiei publice locale, respectiv consiliile
locale si judetene art.120 din Constitutie.

6
e)Autoritatile puterii judecatoresti, organizate in baza principiului „separatiei puterilor in stat” si care
infaptuiesc justitia prin instantele judecatoresti: Judecatorii, Tribunale judetene si al Municipiului Bucuresti,
instantele militare, Curti de Apel, Inalta Curte de Casatie si Justitie – art.124- 130 din Constitutie si Legea
nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara).
Ministerul Public – organizat sub forma parchetelor, pe langa fiecare instanta judecatoreasca (Judecatorii,
Tribunale, Curti de Apel, Inalta Curte de Casatie si Justitie), „parchetele conduc si supravegheaza activitatea de
cercetare penala a politiei judiciare in conditiile legii” art.131 din Constitutie.
Curtea Constitutionala – este garantul suprematiei Constitutiei – art.142 din Constitutie, se pronunta asupra
constitutionalitatii legilor.
f)Institutiile de stat, infiintate in domeniile invatamantului, sanatatii, culturii, stiintei si care sunt finantate de la
bugetul de stat.
Curtea de Conturi – infiintata prin Legea nr. 94/1992, cu rolul de a „exercita controlul asupra modului de
formare de administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public” – art.140
din Constitutie;
B. Persoane juridice de drept privat
In aceasta categorie se includ:
a) Agentii economici de stat si din care fac parte regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat.
b) Societatile comerciale cu capital privat, organizate pe baza Legii nr. 31/1990;
c) Partidele politice – Legea nr.14/2003;
d) Sindicatele – Legea nr.54/2003;
e) Cultele religioase – Legea nr.489/2006;[5]
f) Societati cooperative, organizate in baza Legii nr. 1/2005.
g) Asociatiile si fundatiile, fara scop lucrativ, constituite in baza OG 26/2000.

După natura scopului urmărit:

-Persoane juridice cu scop patrimonial
Agentii economici de stat si din care fac parte regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat.
Societatile comerciale cu capital privat, organizate pe baza Legii nr. 31/1990;
Societati cooperative, organizate in baza Legii nr. 1/2005.

-Persoane juridice cu scop nepatrimonial

Statul
Unitatile administrativ-teritoriale,
Partidele politice – Legea nr.14/2003;
Sindicatele – Legea nr.54/2003;
Cultele religioase – Legea nr.489/2006;
Asociatiile si fundatiile, fara scop lucrativ, constituite in baza OG 26/2000

După naţionalitatea lor :

-Persoane juridice de naționalitate română.
-Persoane juridice de naționalitate străină
- Persoane juridice de naționalitate mixtă

2. Infiintarea persoanelor juridice

7
Modurile de infiintare a persoanelor juridice:
Infiintarea prin act de dispozitie emis de organul competent al statului, dupa cum urmeaza:
a) Organele puterii legislative (Camera Deputatilor si Senatul), pe baza prevederilor Constitutiei, in urma
alegerilor.
b) Organele puterii executive, in baza dispozitiilor Constitutiei si a unor legi speciale (Guvernul Romaniei, in
baza Legii nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor. Unele
ministere, cum ar fi Ministerul Internelor si Reformei Administrative prin Legea nr.40/1990, O.U.G.nr.63/2003
si Legea nr.604/2003 sau Ministerul Apararii Nationale, prin ( O.U.G nr. 14/2001).
c)Autoritatile puterii judecatoresti, se organizeaza in baza prevederilor Constitutiei si a Legii proprii (Legea
nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara).
d)Unitatile administrativ-teritoriale si autoritatile administratiei publice locale, prin Legea nr. 215/2001.
e)Regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat, de interes national, se infiinteaza prin hotarari
ale Guvernului Romaniei; iar cele de interes local, prin hotarare a consiliilor judetene si municipale.
f)Institutiile de stat sunt infiintate prin legi sau hotarari ale guvernului.
Infiintarea persoanelor juridice prin act recunoscut de organul competent este specifica organizatiilor
cooperatiste si presupune parcurgerea a doua etape procedurale:
a) intr-o prima etapa, persoanele fizice sau juridice care se hotarasc sa infiinteze o asemenea persoana
juridica elaboreaza „actul constitutiv”, isi desemneaza organele de conducere si inainteaza dosarul cuprinzand
aceste acte procedurale organului competent (uniunilor cooperatiste) in vederea recunoasterii.
b) in cea de-a doua etapa, organul care a primit dosarul cu actele doveditoare cerute de lege (Decretul-
Lege nr. 66/1990 privind cooperatia mestesugareasca si Legea nr. 109/1996 privind cooperatia de consum si
Legea nr.1/2005 legea cooperatiei), verifica daca au fost indeplinite conditiile cerute de aceste doua legi. Daca
se constata ca ele au fost indeplinite, emite actul de recunoastere.
Actul prin care se recunoaste organizatia cooperatista se inainteaza organelor de stat competente (organele
finantelor publice), in vederea inscrierii persoanei juridice respective in evidenta ce se tine in acest scop. Din
momentul inscrierii organizatiei cooperatiste in aceste evidente, ea dobandeste personalitate juridica [7].
Acest mod de infiintare se aplica si societatilor agricole infiintate in baza Legii nr. 36/1991, cu precizarea ca
recunoasterea lor se face prin inscrierea intr-un registru special, pe baza incheierii judecatoresti.
3. Infiintarea persoanelor juridice prin act autorizat
Acest mod de infiintare a persoanelor juridice este oarecum asemanator cu cel descris mai inainte (prin
recunoastere de catre organul competent). Deosebirea dintre ele consta in aceea ca inainte de a se trece la
elaborarea actelor constitutive (contract sau statut), cei ce doresc sa infiinteze o asemenea persoana juridica
trebuie sa obtina „autorizarea infiintarii”, din partea organului competent prevazut de Legea de organizare. In
principiu, actul de autorizare a infiintarii se emite de ministerul de resort din domeniul in care va functiona
persoana juridica sau de catre Oficiile registrului comertului care functioneaza pe langa Tribunale, pentru
societatile comerciale.
Prin actul de autorizare a infiintarii, organul competent se va pronunta asupra oportunitatii, dupa care se va
trece la elaborarea actelor constitutive.
Prin acest mod de infiintare iau nastere:
- asociatiile si fundatiile fara scop lucrativ (non profit) – O.G.nr.26/2000;
- partidele politice – Legea nr.14/2003;
- societatile comerciale – Legea nr.31/1990;
- societatile agricole – Legea nr.36/1991;
8
- societatile bancare – Legea nr.58/1998;
- societati de asigurari – Legea nr.32/2000;
4. Infiintarea persoanelor juridice prin alt mod reglementat de lege
Aici se incadreaza cazurile ce nu sunt cuprinse in cele de mai sus si unde se pot cita:
- statul roman,;
- asociatiile de proprietari (Legea nr. 114/1996 legea locuintei si Legea nr. 230/2007 privind infiintarea,
organizarea si functionarea asociatiilor de proprietari[8]).
3. Capacitatea juridica civila a persoanelor juridice
Aspecte generale
Ca si persoana fizica, persoana juridica – ca subiect colectiv, dispune de capacitate juridica, adica de
aptitudinea recunoscuta de lege de a avea drepturi si obligatii.
Definitie: Capacitatea juridica civila a persoanei juridice reprezinta aptitudinea acestui subiect colectiv de
drept de a avea drepturi si obligatii civile – capacitate de folosinta – si aptitudinea de a dobandi si exercita
drepturi subiective civile si de a-si asuma si indeplini obligatii civile prin incheierea de acte juridice civile, de
catre organele sale de conducere – capacitate de exercitiu.
A. Capacitatea de folosinta a persoanei juridice
Notiune: Capacitatea de folosinta a persoanei juridice este acea parte a capacitatii civile ce consta in
aptitudinea generala si abstracta a acesteia de a avea drepturi si obligatii.
Caracteristica principala a capacitatii de folosinta a oricarei persoane juridice consta in aceea ca „este
circumscrisa scopului pentru care a fost creata persoana juridica”.
Specialitatea capacitatii de folosinta reprezinta caracterul juridic care diferentiaza continutul capacitatii de
folosinta a persoanei juridice de cel al persoanei fizice.
Daca, in cazul persoanelor fizice, continutul capacitatii de folosinta este „identic”, in situatia persoanelor
juridice el difera de la o categorie la alta. Acest lucru inseamna ca persoana juridica nu poate avea decat acele
drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, act de infiintare sau statut. Extinzand interpretarea acestui
text de lege, este evident ca legiuitorul are in vedere nu numai drepturile, dar si obligatiile corelative.
Deci, persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi si obligatii care sunt in concordanta cu scopul pentru
care ea a fost infiintata.
B. Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice
Notiune: Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice consta in aptitudinea de a dobandi si exercita drepturi
subiective civile si de a-si asuma si indeplini obligatii civile, prin incheierea de acte juridice civile de catre
organele sale de conducere.
Rezulta ca manifestarea de vointa a persoanei juridice in vederea incheierii de acte juridice, prin care sa
dobandeasca drepturi si sa-si asume obligatii, se realizeaza prin intermediul organelor sale de conducere.
Intre persoana juridica si organele sale de conducere exista un „raport de reprezentare”, asemanator
„mandatului”, care se numeste „reprezentare legala”.
In ceea ce priveste inceputul capacitatii de exercitiu a persoanelor juridice, doctrina juridica in aceasta materie
este unanima in a considera ca momentul dobandirii acesteia este acelasi cu momentul dobandirii capacitatii de
folosinta si este socotit a fi, in mod practic, momentul in care sunt „desemnate organele de conducere”.

Reorganizarea persoanelor juridice

Notiune: Reorganizarea persoanelor juridice reprezinta o operatiune juridica specifica, care are ca efecte
nasterea, modificarea sau incetarea unor subiecte de drept.

9
Operatiunea reorganizarii apare ca un proces complex de unire sau divizare la care participa doua sau mai multe
persoane juridice existente, de pe urma caruia, fie ca se nasc, fie ca isi inceteaza existenta, fie ca isi modifica
structura organizarii.
Reorganizarea persoanelor juridice se face prin comasare si divizare.
Comasarea, la randul ei, se poate realiza pe calea „fuziunii” si pe calea „absorbtiei”.
Fuziunea reprezinta unirea a doua sau mai multe persoane juridice, care isi inceteaza existenta, in locul lor
aparand o noua persoana juridica.
Efectele juridice ale fuziunii sunt urmatoarele:
a)incetarea existentei persoanelor juridice fuzionate;
b)infiintarea unei noi persoane juridice;
c)transmiterea universala a drepturilor si obligatiilor persoanelor fuzionate in patrimoniul persoanei infiintate;
d)transmiterea calitatii de asociat, membru, angajat al persoanelor fizice din persoanele juridice fuzionate, in
componenta si structurile persoanei juridice nou infiintata.
Absorbtia reprezinta procedeul juridic prin care o persoana juridica isi inceteaza existenta prin inglobarea
(incorporarea) ei intr-o alta persoana juridica, care ii preia patrimoniul, obiectul de activitate si personalul.
Efectele juridice ale absorbtiei sunt urmatoarele:
a)persoana juridica absorbita isi inceteaza existenta;
b)obiectul de activitate si patrimoniul persoanei absorbite se transmit persoanei juridice absorbante;
c)membrii asociati si angajatii persoanei juridice absorbite devin asociatii sau salariatii persoanei absorbante.
Divizarea persoanei juridice
Divizarea persoanei juridice poate fi de doua feluri: divizare totala si divizare partiala.
Divizarea totala consta in impartirea intregului patrimoniu al unei persoane juridice, care isi inceteaza existenta
si transmiterea fractiunilor patrimoniale catre doua sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinta
in acest fel.
Divizarea partiala reprezinta desprinderea unei parti din patrimoniul unei persoane juridice, care-si mentine
existenta si transmiterea acestei fractiuni catre una sau mai multe persoane juridice existente ori care iau fiinta
in acest fel.
Divizarea poate produce urmatoarele efecte
a) incetarea existentei persoanei juridice (cand este totala);
b) infiintarea unei persoane juridice;
c) transmiterea patrimoniului cu titlu universal, cand patrimoniul persoanei juridice se imparte la mai multe
persoane juridice
B. Incetarea existentei persoanei juridice – dizolvarea
Notiune: Prin incetarea existentei persoanei juridice intelegem disparitia subiectului de drept, sfarsitul
capacitatii juridice a acestuia in cazurile si conditiile prevazute de lege.
Prin procesele de reorganizare, cum s-a vazut din cele expuse mai inainte, isi inceteaza existenta, dispar unele
persoane juridice, ca subiecte de drept distincte si ca urmare, trebuie, in cele ce urmeaza, sa se faca deosebirea
intre incetarea persoanei juridice prin reorganizare si disparitia ei prin ceea ce se numeste „dizolvare”.
In ceea ce priveste disparitia prin reorganizare, trebuie precizat ca elementul determinant il constituie faptul ca
persoana juridica care inceteaza a mai exista, isi transmite, printr-o transmisiune universala sau cu titlu
universal, patrimoniul ei, la alte persoane juridice existente, sau care iau fiinta prin reorganizare.
Spre deosebire de acest mod de incetare in cazul „dizolvarii”, patrimoniul persoanei juridice desfiintate nu se
transmite altor persoane juridice, ci primeste o destinatie stabilita de lege sau statut ori hotarata de aceia care
dispun dizolvarea.
10
Efectele juridice ale dizolvarii sunt urmatoarele:
a)persoana juridica dizolvata inceteaza a mai exista ca subiect de drept;
b)se declanseaza procedura lichidarii patrimoniului persoanei juridice dizolvate;
c) transmiterea cu titlu particular a elementelor de activ daca, dupa ce s-au platit creditorii, mai raman asemenea
elemente.
Cadrul juridic prin care se realizeaza incetarea existentei prin dizolvare il constituie o serie de acte normative
precum: OG nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii; Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale;
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat etc.
Cauzele de dizolvare ale persoanelor juridice
In principiu, cauzele de dizolvare a persoanelor juridice sunt prevazute de art. 45 din Decretul nr. 31/1954,
astfel:
termenul pentru care au fost constituite s-a implinit;
scopul a fost realizat sau nu mai poate fi implinit;
numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare sau statut;
scopul pe care il urmaresc sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori
regulilor de convietuire sociala sau urmaresc un alt scop decat cel declarat la infiintare.
In afara de aceasta dispozitie cu caracter general, persoanele juridice isi mai pot inceta existenta in conformitate
cu diferitele legi speciale, in functie de categoria din care acestea fac parte.
Lichidarea persoanelor juridice
Prin lichidarea persoanei juridice se intelege efectuarea tuturor operatiunilor juridice de realizare a activului si
de plata a pasivului subiectului de drept civil si care are ca efect „incetarea existentei persoanei juridice intrata
in dizolvare”.
Continutul lichidarii este alcatuit din doua categorii de operatiuni juridice:
a)Realizarea activului, ceea ce se infaptuieste prin incasarea creantelor de la debitorii persoanei juridice;
b)Plata pasivului catre creditorii persoanei juridice.
In cazurile in care disponibilitatile banesti din activul patrimonial nu sunt suficiente pentru plata datoriilor, se
va trece la vanzarea bunurilor persoanei juridice, prin vanzare la licitatie publica.
Operatiunile de lichidare, atat cele care privesc realizarea activului patrimonial, cat si acelea legate de plata
pasivului patrimonial, se indeplinesc de persoane desemnate special pentru aceasta si care poarta denumirea de
„lichidatori”, cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale si Legii nr. 85/2006
privind procedura insolventei.

4.2 Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor
corelative.
Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită
sau de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, în caz de
nevoie putând apela la forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii.
11
 După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de a-l
exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere
dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil
dreptul absolut recunoscut subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că toate celelalte
persoane cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o atingere
dreptului absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cât şi drepturi
personal nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit creditor) are
posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic
obligaţional. Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început
atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în
drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele
asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se
încheie între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de folosinţă,
dreptul de concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie şi
servitute).
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care garantează un alt drept
de creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde
subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic obligaţional. Ele sunt
drepturi relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drepturile reale care sunt enumerate
limitativ în lege.
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi simple sau afectate
de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă, deoarece existenţa şi
exerciţiul lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Modalităţile de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele vor fi
analizate în capitolul despre actul juridic civil.
12
4.2.2 Obligaţia civilă
Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare
cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De
exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept
relativ. În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face nimic de natură
să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume,
ceea ce ar fi putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei
persoane îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă
deoarece constă într-o abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De
exemplu, obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire, obligaţia
cărăuşului de a transporta un grup de persoane etc.
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa pentru a atinge un
rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client, obligaţia
profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului de a trata un pacient. În acest din urmă caz, creditorul,
dacă este nemulţumit, trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că debitorul nu a
depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile între părţi,
obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la forţe de
constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu este posibil. Dar
dacă ele sunt executate de bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu sunt afectate de
termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.

4.3 Obiectul raportului juridic

13
 Obiectul raportului juridic îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care este
îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din cauza
caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci
doar obiect derivat al acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul
drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau
nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin forţă proprie sau printr-o forţă
exterioară;
bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplică; în această
categorie intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, drepturile
de proprietate intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei societăţi comerciale;
bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi,
se consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de
exemplu, recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate
din dărâmare şi produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute fiind construcţiile şi
terenurile:
bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului
de proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile
deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu uneltele agricole, seminţele, cărămizile din
ziduri şi prizele, tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între acestea, o anumită
categorie de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege,
de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi substanţele
toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil, categorie în care
intră bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri determinate
generic.
Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează prin însuşiri
proprii, specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot
individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin stradă şi număr, o maşină
individualizată prin numărul de motor etc.

14
 Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează prin însuşirile
speciei sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare, numărare,
cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl
formează un bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător chiar
din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat; dacă bunul care formează obiectul
contractului de vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător se va produce doar în momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, numărare,
cântărire;
în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică regula res perit domino
(bunul piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se aplică regula res perit debitori, considerâdu-se
că riscul pieirii bunului revine debitorului obligaţiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată
(genera non pereunt), ele sunt înlocuite cu altele;
în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul executării obligaţiei de predare este locul unde se află
acel bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen obligaţia de predare se execută la locul unde se află
debitorul acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter
dispozitiv, deoarece ele funcţionează numai în măsura în care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu
privire la locul predării bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii civile. De regulă,
bunurile de gen sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de regulă, bunurile
certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima întrebuinţare. De
exemplu, alimente, combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia contractului de împrumut. Contractul de
împrumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul împrumutat
trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumptibil,
atunci poartă denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va fi obligat să restituie alte
bunuri, de aceeaşi cantitate şi calitate.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte
bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici, sporul animalelor etc.),
fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta),
fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt
15
foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr-o mină, nisipul din albia râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor. Fructele naturale
şi cele industriale se dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi, prin simpla
scurgere a timpului.
De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să
restituie nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile necorporale au un caracter
abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă categorie intră drepturile patrimoniale,
acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de bună credinţă numai în măsura în
care este vorba de bunuri corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia economică, există bunuri
divizibile şi bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile divizibile vor fi
împărţite în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a
plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între
coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cele accesorii folosesc la
întrebuinţarea unui alt bun, considerat principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la tablou
etc.
Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului. Dacă părţile nu
au precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi
regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.

16
Actul juridic

Noţiune şi clasificare

Regăsim în actul juridic cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii.

Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate s-au conturat două categorii
de definiţii ale actului juridic civil:
prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie etc.);
cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru
toate speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definiţii – definiţii generale ale actului juridic
civil, în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de:
definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic civil se înţelege o
manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea, modifica sau stinge un
raport juridic;
definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri care consideră actul juridic civil
ca fiind „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârşită cu intenţia de a stabili,
modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să
depindă însăşi producerea efectelor juridice”.
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică, ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe
fond, corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” Aşadar, cele trei elemente definitorii ale
actului juridic civil sunt:
este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;
scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul
juridic civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în
puterea legii;
aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile
concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri ale dreptului.

Categorii de acte juridice civile:

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

17
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple
de acte civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei succesiuni,
renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu, oferta); acte
nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără sarcină,
fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voinţă a două părţi (reprezintă voinţa
concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vânzarea-cumpărarea,
mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
a stinge între dânşii un raport juridic.”
Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a trei sau mai multe părţi. De exemplu,
contractul civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri:
al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul corespunzător de voinţe);
al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consimţământ (aspect de care ne vom ocupa separat,
cu ocazia analizei viciilor de consimţământ).

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se
urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul oneros este
acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-
cumparare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii actului
juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu
oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind
că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă (alea). Sunt
aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc.
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este
echivalentul obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate
părţile, de un eveniment incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care
reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul că şansele de
câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui
folos patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una
din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit
menţionăm: donaţia, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial
procurat; de exemplu, donaţia, legatul);
18
acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora
patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai
multe aspecte:
în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă
când este vorba de actele cu titlu gratuit;
în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;
regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu
titlu gratuit).
După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior. În
lipsa unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris ad
alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el
însuşi le are). Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă
etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv
preexistent. Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul constitutiv şi actul
translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru trecut
(ex tunc); b) are calitatea de având-cauză numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi
partea dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot să constituie just titlu pentru uzucapiune
(dobândirea unui drept real asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele juridice
translative sunt supuse rezoluţiunii;
e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.
După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.
Deci, cu o cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind
deosebit de avantajos pentru autorul său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii prin
intentarea acţiunii în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie) actul juridic civil prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare
reţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite
condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui
drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie: vânzarea-
cumpărarea, donaţia.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport de felul actului;
în materia reprezentării;
în materia efectelor faţă de terţi;
19
în materia acceptării moştenirii etc.

5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut evaluabil în bani.
De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-
cumpărare, împrumut etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este
act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta să ia numele de
familie al unuia dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii deoarece, anulându-se un act
nepatrimonial, nu se pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea
valabilă a unui act juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor
(sau autorului lor).
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea lor
valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume de
lege. Forma solemnă pentru un astfel de act e o condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea sa valabiă
fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau remiterea bunului.
Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea
unui teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act real (de exemplu:
darul manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitaţii actelor juridice
civile, din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru
cauza de moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de moartea autorului
sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-şi produce efectele decât
la moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.
Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul:
capacităţii de a încheia actele juridice civile;
formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi.
20
 Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină).
Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau
actul de opţiune succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Există acte civile care sunt
esenţialmente afectate de modalităţi, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere,
contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină.

Această clasificare este importantă din punctul de vedere al valabilităţii actelor juridice civile şi din
acela al producerii efectelor lor juridice.

După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică
depinzând de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul,
arvuna, clauza penală.
Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii valabilităţii şi eficacităţii actelor
juridice civile, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium sequitur
principalem (accesoriul urmează soarta juridică a principalului)..

În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin
reprezentare.
Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, nu şi prin reprezentare. De
exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi
prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă,
normele juridice ce reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca orice excepţie
(exceptio est strictissimae interpretationis).

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare
proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice (numite)
constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi o denumire proprii
(de exemplu, vânzarea cu clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în determinarea
regulilor aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în materia
actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemănător), întrucât acestea din urmă formează
excepţia în raport cu primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis).

Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno
ictu) şi acte cu executare succesivă.

21
 Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o singură prestaţie
din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca
varietate de donaţie.
Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp.
De exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce priveşte:
consecinţele neexecutării culpabile:
contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru
trecut, ex tunc);
contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);
efectele nulităţii:
nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că
actul n-a existat niciodată;
nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Condiţiile actului juridic civil

Definiţie, enumerare, terminologie:

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente din care este alcătuit un asemenea act.
Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a
contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic,
indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a actului juridic civil „consimţământul valabil al
părţii ce se obligă”, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la raporturile juridice
civile trebuie să exprime un consimţământ valabil.”
Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale pentru orice act juridic civil, dar, cum s-
a precizat în doctrină, există şi o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale sau
solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
Termenul „condiţie” este „polivalent”. În afară de înţelesul arătat, acela de element al actului juridic
civil, el este primitor de încă două sensuri:
condiţie = modalitate a actului juridic civil;
condiţie = clauză a actului juridic civil.

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

Capacitatea de a încheia actul juridic civil:

22
 „Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esentială care constă
în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor
de drept civil.”
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodată, o premisă
a capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind discernământul,
pentru persoana fizică).

Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Ca orice
exceţie şi aceasta trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de strictă interpretare şi
aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).
Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege”.
Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art. 949 C. civ., precum şi în art. 856 C. civ.
şi art. 1306 C. civ.
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un
specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat în art.
34 din Decretul nr. 31 / 1954.
Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în timp ce discernământul este o stare de
fapt (de facto), acesta din urmă putând fi întâlnit, accidental, chiar şi la o persoană incapabilă, după cum este
posibil ca o persoană capabilă, după lege, să nu aibă, temporar, discernământ.
În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ea este prevazută de art. 6
alin.1 din Decretul nr. 31/ 1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile, dispoziţii ce
vor fi studiate în contextul analizei conţinutului capacităţii de folosinţă.
Consimţământul:
„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care
constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic
bilateral sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor procese psihologice
interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile
urmărite se vor realiza în cadrul legal.”
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare pentru psihologie,
dar interesează şi ştiinţa dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente: consimţământul
şi cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex. Acest proces
cuprinde, în principal, patru etape:

23
Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea
mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu
rămâne singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord
cu prima.
A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au
dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în competiţie).
Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului
juridic civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în vedere.

Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au un caracter intern, ele existând la nivelul
minţii umane.
Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie ca hotărârea luată de persoana respectivă să fie
exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane.
Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil reţine două elemente:
hotărârea exteriorizată şi
motivul determinant.
Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce motivul determinant este cauza sau scopul actului
juridic civil. Aceasta este „construcţia tehnică a voinţei”.
„
Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile urmatoare:
să provină de la o persoană cu discernământ;
să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
să fie exteriorizat;
să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept (de iure),
prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt (de facto).
În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, aceasta este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de capacitate de
exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate
mintală. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat că are discernământul juridic în curs de formare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu
deplină capacitate de exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea prezumă că persoana este lipsită de
discernământ), în practică există şi incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană – capabilă, după lege –
în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică).
Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa actului juridic civil, care este
definit ca o manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice.
24
 Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi causa), fie din prietenie, curtoazie sau din pură
complezenţă;
manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă („mă oblig dacă
vreau” – si voluero);
manifestarea de voinţă este prea vagă;
manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscută de cocontractant.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat – condiţie ce este impusă chiar de definiţia consimţământului
(hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în exterior).
Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de exteriorizare a voinţei;
deci simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil din punct
de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie actele solemne,
pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma
autentică, de regulă).
Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a consimţământului:
în scris;
verbal;
prin gesturi sau fapte concludente.
Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o formă expresă, fie într-o formă tacită, implicită.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea,
prin ea însăşi, nu valorează consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume:
atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);
atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.
Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic civil.
Sunt vicii de consimţământ:
eroarea;
dolul;
violenţa;
leziunea.

e) Viciile de consimţământ:

Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

25
 În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea
uneia din parţi la încheierea actului juridic civil.
Clasificare:
După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:
eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare
căzând fie asupra naturii actului care se încheie (error în negotio), fie asupra identităţii obiectului (error în
corpore); sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută;
eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in personam); eroarea-viciu
de consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;
eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări mai puţin importante la închierea actului juridic; ea
nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea actului juridic
(tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare) şi
eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau
unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, aceasta a format obiect de
controversă în literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de consimţământ.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se bazează pe prezumţia de cunoaştere a
legii exprimată de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Deci,
în viziunea promotorilor acestei teze eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu
duce la anularea actului juridic civil.
Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ – exceptând normele imperative sau cele care
privesc ordinea publică – are ca argumente:
interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea face consimţământul să nu fie valabil, fără a distinge
între eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care operează regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere
debemus;
atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ.,
referitor la mărturisire); deci, per a contrario, în celelalte cazuri eroarea de drept este admisă;
eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii; ori
ubi eadem ratio ibi idem jus;
jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
Structura erorii-viciu de consimţământ:
Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici
rezultă şi dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite cumulativ:
elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic; deci,
dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această apreciere a caracterului determinant al
elementului fals reprezentat se face de regulă, după un criteriu subiectiv (de la caz la caz); prin excepţie, se
poate realiza aprecierea şi pe baza unui criteriu obiectiv, abstract;
26
când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celălalt contractant să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie
că elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil – condiţie impusă de nevoia
asigurării stabilităţii circuitului civil.

În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ.
Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului pentru
eroarea a cărei victimă este.
Dolul

Dolul nu se presupune”.
„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci,
dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).”
Clasificare:
în dreptul roman se distingea între:
dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat;
dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:
dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante, determinante la
încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi
dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poartă asupra unor împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept
temei pntru o reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul
inducerii în eroare a persoanei;
un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act
juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt
omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei.
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în neinformarea
celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciară a făcut următoarele precizări:
nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;
dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
să provină de la cealaltă parte.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este îndeplinită, în
actele bilaterale, şi atunci când:
dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;
27
dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului
bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de
consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa

Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Clasificare:
în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
violenţa fizică (vis) – apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile
persoanei (de exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna; o astfel de situaţie echivalează cu lipsa
consimţământului, atragand sancţiunea nulităţii absolute);
violenţa morală (metus) – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la onoarea sau cinstea, fie la
sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim între:
ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă
nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este viciu de consimţământ;
ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea
actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de structură:
un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;
un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:
să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca:
temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de
puternică pentru a o face să încheie actul juridic;
temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul
subiectiv;
răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;
răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie (aşa
cum se consideră în doctrină, pentru identitate de raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă
printr-o puternică afecţiune.
Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu de
consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii.
28
 Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană să încheie un
anumit act juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate,
chiar dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte
că au lucrat cu discernământ.”
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă în disproporţia vădită de valoare între
două prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.

Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv
acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.”

Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate obiect
derivat şi al actului juridic civil.
Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este identică cu definiţia obiectului raportului
juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.”
Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile părţilor actului
juridic) şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere actul
juridic) nu trebuie să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
să existe;
să fie în circuitul civil;
să fie determinat sau determinabil;
să fie posibil;
să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai
pentru anumite acte juridice:
cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau translative de drepturi reale ;
obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu personae;
să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, considerăm că acestea
trebuie analizate fiecare în parte:
Obiectul actului juridic trebuie să existe.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarelor
reguli:
bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau să existe în viitor, cu o singură exceptie:
succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil

29
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil ( ad imposibilum nulla
obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o imposibilitate relativă (pentru un
anumit debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau
morala.
Cauza sau scopul actului juridic civil.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit în momentul
încheierii unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest element esenţial al
actului juridic:

Elementele cauzei actului juridic civil:

Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat constă în consideraţia contraprestaţiei
cocontractantului;
în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului;
în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);
în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare şi incerte, împrejurare de
care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite categorii de acte
juridice.
Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el constă în motivul determinant al încheierii
unui anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.
Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raportează la scopul mediat.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.
Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:
să existe;
să fie reală;
să fie licită şi morală.
Cauza trebuie să existe.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale cauzei (scopul imediat
şi scopul mediat) lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de reprezentare a
30
consecinţelor manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta
fiind sancţiunea lipsei de discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contraprestaţia, în contractele sinalagmatice
etc.), lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’ eroarea asupra
scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.”

Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului
determinant (care este chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină legătura dintre eroarea
– viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei
cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv determinant” ca scop mediat.
Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
Cauza trebuie să fie licită şi morală.
cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.

Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească susţinerile sale.
„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi
probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori
erorii asupra mobilului determinant.
De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”.

Calitatea de comerciant

În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în principal, în dreptul
nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi ce
săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de-o parte, de
comercianţi persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de Codul
comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi
comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome şi
organizaţii cooperatiste, reglementate prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter
comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 – după modelul francez).
Comerciantul persoană fizică
Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune
obişnuită.
Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea de comerciant,
potrivit căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea persoană.

31
 Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant sunt
săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune.
În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină cum că profesiunea comercială nu
trebuie înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală, dar este necesar
ca principalele mijloace de subzistenţă ale persoanei să provină din activitatea comercială.
Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă există două
elemente:
un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ obiective şi
un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de a deveni comerciant, de a dobândi o anumită
condiţie socială.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat (deşi facultativă, această condiţie este, de cele mai
multe ori îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de
profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi
auxiliarii comercianţilor săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune, dar în numele altuia
(nomine alieno), în numele comerciantului pe care îl ajută.
Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii de comerciant a persoanei fizice are lor
prin îndeplinirea unor elemente de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin dovedirea
sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.
Înmatricularea în registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de comercialitate, ce trebuie
completată cu dovada elementelor de fapt arătate.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să săvârşească fapte
de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.

Limitele principiului libertăţii comerţului

Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială este liber, în funcţie de
dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale acestui principiu, a
căror raţiune este protejarea unor interese generale, obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.
Astfel, în literatura de specialitate, sunt menţionate două categorii de limite ale principiului libertăţii
exercitării comerţului:
limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale,
ale terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:
incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu pot
începe un comerţ şi nu pot dobândi calitatea de comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu deplină,
interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări speciale în acest sens, în scopul
apărării intereselor generale ale societăţii.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular şi care sunt
monopol de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau
activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt
scop decât de medicament).

32
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai între
părţile contractante (exemplu: vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu
facă acelaşi gen de comerţ).
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu
activitatea comercială – infracţiuni economice, cum ar fi bancruta frauduloasă, falsul – care îi fac nedemni de a
mai exercita comerţ în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite funcţii
sau profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel, nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici,
magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot fi comercianţi persoanele care exercită profesii liberale, cum ar fi
notari, avocaţi, medici, arhitecţi etc.
limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de
garanţie contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ etc.

Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile comerciale (reglementate de Legea nr. 31/1990
republicată şi care vor fi studiate separat, la disciplina drept societar), regiile autonome (deşi există opinii în
literatura juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de
interes public), organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu caracter comercial
(reglementate în România prin Legea nr. 161/2003, după modelul francez). Regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste sunt reglementate prin legi speciale.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin comercianţi,
societăţile comerciale se nasc comercianţi.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este suficientă simpla ei
constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simplu, prin prezentarea
unei simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.
Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează existenţa ca persoană
juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este radiată din
registrul comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile administrativ-teritoriale
nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice comerciale –
supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru care au fost create aceste persone juridice nu este
comerţul, ci desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant,

scopul înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural, artistic, sportiv
etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar
numai dacă acestea sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o editură). Această
posibilitate conferită de lege asociaţiilor şi fundaţiilor nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant,
chiar dacă raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care aceste asociaţii sau fundaţii
participă, sunt supuse legilor comerciale.

Obligaţiile profesionale ale comerciantului

33
Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului juridic al
comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:
înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului
privind anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul
comerţului, la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este reglementată de Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),
întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă de Codul comercial român şi
de Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare),
respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o
parte, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001
şi, pe de altă parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).

Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul

comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare
activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror
desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor
activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau
alte interdicţii. Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii de
prestare transfrontalieră a serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzăto-rului,
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică,
întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa,
persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă
de lege, folosind în principal forţa sa de muncă,
patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului
întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor
acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în
doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare element îşi păstrează

34
individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de
fondul de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o nouă concepţie.
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într-un patrimoniu
comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii individuale cu patrimoniul
de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în
condiţiile prevăzute de lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile
sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:
individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,
ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)

Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în

articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane
fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei
activităţi economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic.
PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a
fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care
PFA este autorizată.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea
nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în
completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate, dacă are
calitatea de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22-27 din ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în
registrul comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de
angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu alte
PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta
să îi schimbe statutul juridic.
35
 Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considert un angajat al
unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitate de
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrioniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi
supusă procedurii simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi
manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii succesiunii. Când
sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice
ca întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în
cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei
pot cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate aconomică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul
său, poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe
statutul juridic dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în
registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea
întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg
patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat al
acesteia.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul
majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul
proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă Legea nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi
alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.

Secţiunea 3. Fondul de comerţ –

instituţie fundamentală a dreptului afacerilor

36
Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe care comerciantul le
grupează, afectându-le exercitării propriului comerţ, iar jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept o
universalitate, de fapt de bunuri corporale şi incorporale, active şi pasive.
În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele
norme juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii aprobat prin
HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act
normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci,
firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii
sale. Această definiţie include printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din
sistemele de drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia această definiţie
a fondului de comerţ este incompletă.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt:
pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi,
pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii comercianţilor.

Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele fondului de comerţ se pot
modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să subziste).
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de
bunuri: bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un regim
juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii sau terenuri
afectate desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi
nu comercială. Privind bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura juridică s-a apreciat că
delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită.
Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din fondul de comerţ sunt
supuse regimului juridic de drept comercial a căpătat girul instanţei supreme, deşi este lipsită de suport legal.
Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc. destinate a fi
prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a
fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate
valorificării prin vânzare către clientelă.

37
 Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii
comerciale, mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele juridice privind
fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie contrară.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare în cadrul
acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc: firma,
emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în
folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, ele au o valoare
economică şi sunt ocrotite de lege.

Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o
anumită firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi semnează.
Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german. Deşi Codul comercial român din
1887 a avut ca model Codul comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie franceză, totuşi în
dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de firmă, ci pe cea de nume comercial – noţiune ce este puţin
reglementată. Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut patrimonial, în opoziţie cu
numele patronimic, considerat ca un element de identificare a persoanei fizice.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare conţine
reglementări diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele
comerciantului, respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea acestei
reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei comerciantului persoană fizică, firma fiind
compusă din numele său patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană fizică coincide, în
principiu, cu numele civil al comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se
adaugă menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că dacă
numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume
colectiv sau în comandită simplă, această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile
societăţii. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei
societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de
persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu numele real.
Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată
se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, denumire ce va fi însoţită
de menţiunea privind forma de societate, scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri
şi a societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într-o denumire aleasă în
mod liber de comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea Registrului
comerţului în sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit teoriei
38
realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într-o denumire care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul
de comerţ desfăşurat în realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv
asupra ei. Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi transmis în
condiţiile legii.
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ din care face parte, Legea nr. 26/1990
cu modificările şi completările ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la
care este întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la
aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a
dobânditorului fondului de comerţ.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a unui comerciant
cu aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea înmatriculării în
cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului
comun.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită legitim de
alt comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează potrivit prevederilor
Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.

Emblema
Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit aceleiaşi legi privind
registrul comerţului, emblema este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi gen
sau de pe aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii care exercită
activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură geometrică etc.), mai
puţin reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără niciun fel
de specificitate.

Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar
emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de
comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de proprietate
incorporală asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ din care face parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi similare celor
referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.

39
Clientela şi vadul comercial
Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a clientelei.
În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare economică
datorită relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de
comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:
locul unde este amplasat comerţul,
calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
preţurile practicate de comerciant,
comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
abilitatea în realizarea reclamei etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună cu
clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial, în doctrină nu există un punct de vedere
unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente identice, erau privite ca
două aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare.
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte. Clientela este o
consecinţă a vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru
dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de clientelă înglobează
două laturi:
factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,
şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.
Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea un adevărat drept de clientelă, care ar
corespunde unei obligaţii ce revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului de comerţ.
Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de
clientelă exclusiv, aparţinând unui anumit comerciant.
Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra clientelei, care este un element al fondului
de comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la dispoziţie
mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu modificările şi completările ulterioare – lege privind
combaterea concurenţei neloiale.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat,
ci numai împreună cu fondul de comerţ.

Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi semne
noi.

40
 Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi
modelele de utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de protecţie a
invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a
brevetului.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie este
Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata
semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În acest
scop, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de
invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului cu modificările şi completările ulterioare.
Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate industrială, know-how-ul (savoir-faire)
nu este reglementat printr-o lege specială. Doctrina consideră know-how-ul un set de cunoştinţe privind un
anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot
constitui o etapă în realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi încredinţate hârtiei, se
învaţă practic).
Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de fondul de comerţ din care fac parte.

Dreptul de autor
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia artistică, literară,
ştiinţifică.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor, cu modificările şi completările ulterioare.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, deci, dreptul la foloasele
patrimoniale corespunzătoare.

1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

Art. 942 C.civ. defineste contractul ca fiind acordul între doua sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a
stinge între dânsii raporturi juridice.
În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor – voinţa lor juridică. În principiu,
încheierea oricărui contract este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia
contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui desăvârşit liber arbitru, ci de libertatea pe care o
condiţionează şi o determină viaţa socială, precum şi normele legale. Astfel, art. 5 C. civ. arată că nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
41
De asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate
avea nici un efect. Iar art. 968 C. civ. precizează cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea unui contract cu încălcarea oricărei norme
juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea publică,
este sancţionată cu nulitatea absolută.
Clasificarea contractelor
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea
înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre care
modul de formare, conţinutul contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare,
nominalizarea în legislaţia civilă etc.
Clasificarea contractelor după modul de formare
Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite
forme, care, ca regulă, este forma autentică.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla
manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere repartizarea obligaţiilor între părţile
contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin interdependeţa şi reciprocitatea obligaţiilor
părţilor. De exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina uneia din părţi,
cealaltă parte având numai calitatea de creditor.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Din punctul de vedere al
formării lor, toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formaţie bi-
sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie
faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale, a unei singure voinţe (de
exemplu, testamentul).
În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul, depozitul gratuit, gajul etc.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria contractelor sinalagmatice imperfecte – acele
contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în
sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
După art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj patrimonial, iar după art. 946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care una
din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.
42
 Se consideră contract comutativ acela în care întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută din
momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia
dintre ele depind de un eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi. Spunem că depind
de hazard (alea).
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte dezinteresate.
În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul fără a se urmări un contraechivalent.
Este cazul contractului de donaţie.
Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se micşora nici un
patrimoniu. De exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul fără dobândă.
Clasificarea contractelor după efectele produse
Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau translative de drepturi şi contracte declarative
de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul
încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea
contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între părţi
raporturi juridice preexistente. Ele au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare
încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin
recunoaşterea unor drepturi preexistente.
Clasificarea contractelor după modul de executare
La contractele cu executare imediată executarea se produce într-un singur moment, este instantanee.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp, prin mai multe prestaţii din partea
debitorului.
În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce-i revine,
sancţiunea va fi rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în cazul contractului cu
executare imediată, în timp ce în cazul contractului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care are
ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor.
De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza
contractelor cu executare suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele
nulităţilor se aplică numai pentru viitor.
În sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune problema unei suspendări
a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia civilă
Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sunt
nominalizate în legislaţia civilă. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie. În
virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte, fără a fi
ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de contracte numite.
Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă în
legislaţie, astfel încât părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor, toate clauzele şi
43
implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi
complet. Alta este situaţia în cazul contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se
aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite. În măsura în care din voinţa
părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile generale, care cârmuiesc contractele şi obligaţiile.
Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele
Această clasificare se face în contracte principale şi contracte accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este legată
de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind, potrivit principiului
accesoriul urmează soarta principalului.

Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii

Această clasificare se face după modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte.
Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută,
negociază toate clauzele contractului, fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.
Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una din
părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte şi să
semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea
contracte este unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie economică privilegiată,
puternică sau chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de
adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii (pe care
unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995.

44