Rolul si importanta normelor de drept in dezvoltarea statala

Norma juridică este elementul structural de bază al ordinii de drept, cele două noţiuni
aflându-se într-o relaţie sistemică de la parte la întreg şi de aceea definirea normei juridice
este strâns legată de definiţia dreptului obiectiv. Aşadar, în definiţia normei juridice trebuie să
se regăsească, la nivel de unitate, toate elementele constitutive ale definiţiei dreptului ca
sistem.
Norma juridica este celula de baza a dreptului cu ajutorul careia se stabileste modelul
de comportament si contine pretentiile si exigentele societatii fata de conduita membrilor sai
in cadrul relatiilor sociale. Cuvantul "norma" esteechivalent cu acela de regula intrucat
majoritatea normelor contin reguli de comportament, precum si unele sanctiuni pentru cei care
contravin acestor reguli ca si anumite obligatii ale participantilor la raporturile sociale. Pe
langa regulile de conduita, normele juridice contin si alte prevederi cu referire la unele
definitii, principii de drept, explicarea unor termeni, organizarea unor institutii sau organe ale
statului. In prrincipiu, normele juridice contin ceea ce trebuie sa indeplineasca un anumit
subiect de drept ori ceea ce el este indreptatit sa faca sau ceea ce i se recomanda ori este
stimulat să indeplinească.

  În sistemul dreptului românesc contemporan sunt considerate ca principale ramuri ale
dreptului urmatoarele :

            - Ramura dreptului constituțional (sau, în exprimare mai directă și uzuală, „Drept

constituțional”) : Este constituită din totalitatea normelor și instituțiilor care reglementează
raporturile sociale ce se formează în legatură cu procesul constituirii, organizarii și exercitarii
puterii de stat. Normele de baza ale acestei ramuri de drept sunt cuprinse de regula în
Constițutii sau legile fundamentale ale statului respectiv. Constituțiile sau legile
constitutionale ori „fundamentale” sunt normele cu forță juridică supremă, în sensul că toate
celelalte categorii de norme ale celorlalte ramuri ale dreptului se subordonează acestora.

Normele și instituțiile Dreptului constituțional se referă în principal la aspecte ale

organizării și raporturilor de putere cum sunt: stabilirea orânduirii de stat, a formei de stat, a
regimului politic, reglementează cetățenia, drepturile, libertățile și obligațiile fundamentale
ale cetățeanului, sistemul electoral etc.
 - Dreptul civil-cuprinde normele și instituțiile juridice care reglementează raporturile
patrimoniale și cele personale nepatrimoniale care iau naștere între persoanele fizice, între
acestea și cele juridice, raporturi în care părțile sau subiectele se situează pe o poziție de
egalitate juridică (adică, nu sunt în raporturi de subordonare directă, de constrângere) în
exercitarea drepturilor și obligațiilor subiective. Normele și instituțiile dreptului civil
reglementează în principal raporturile de proprietate privată, raporturile obligaționale,
succesiunea, persoanele-că subiecte ale raportului juridic civil, prescripția, sancțiunile civile
etc.

- Dreptul procesual civil-este alcătuit din ansamblul normelor și instituțiilor prin care
se reglementează procedura de desfășurare a activității instanțelor civile, a desfășurării
dezbaterii și pronunțării hotărârilor în cauzele civile, a raporturilor care apăr între organele de
înfăptuire a justiției (judecătorii, tribunale, curți de apel) și persoanele fizice și/sau juridice,
precum și între acestea că părți ale unui proces civil în calitatea lor de reclamant și pârât.

- Dreptul penal-cuprinde normele și instituțiile prin care se stabilesc acele fapte care
sunt considerate infracțiuni, cele prin care se stabilesc condițiile tragerii la răspundere penală
și pedepsele.

- Dreptul procesual penal-cuprinde ansamblul normelor și instituțiilor prin care se

reglementează activitatea organelor de urmărire penală, a parchetelor și instanțelor penale în
descoperirea, judecarea, stabilirea și executarea pedepselor.

- Dreptul administrativ-este format din ansamblul normelor și instituțiilor juridice prin

care se reglementează raporturile din domeniul administrației de stat centrale și locale,
raporturi administrative ce iau naștere între acestea și cetățeni precum și dintre diferitele
structuri ale organelor administrației publice.

- Dreptul financiar-cuprinde normele și instituțiile referitoare la formarea, repartizarea

și întrebuințarea fondurilor bănești reglementând în principal, activitatea și raporturile
bugetare, cele din sferă finanțelor publice și ale societăților comerciale, asigurări sociale,
sistem bancar, impozite, taxe etc.

- Dreptul muncii (mai recent completat de unii autori și cu expresia „si a securității
sociale” – este format din totalitatea normelor, instituțiilor și reglementărilor juridice
referitoare la raporturile de muncă și cele derivate din aceste raporturi, cu deosebire privitoare
la: contractul de muncă, disciplină muncii, timpul de lucru, de odihnă, asigurări sociale,
protecția și tehnică securității muncii, șomaj etc.

- Dreptul funciar – cuprinde normele și instituțiile ce reglementează raporturile de

proprietate, administrare și folosire a pământului (a terenurilor), organizarea și evidența
fondului funciar, regimul juridic al terenurilor etc.

- Dreptul familiei – desprinsă din trunchiul ramurii de drept civil și constituită că o

ramură relativ distinctă a sistemului dreptului nostru, Dreptul familiei reglementează
ansamblul relații

Din definiţia normei juridice rezultă că ea are următoarele trăsături:

1. Are caracter general şi impersonal. Norma juridică este un etalon de conduită,
aplicabil în mod egal şi continuu fiecărui individ, fără a înţelege prin aceasta că toate normele
de drept se adresează deopotrivă tuturor subiecţilor de drept.

2. Are caracter obligatoriu. Intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii, norma

juridică nu poate fi lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de drept, fiind impusă, la nevoie, de
către stat, prin constrângere.

3. Are caracter tipic, adică formulează modelul, tipul de conduită de urmat de către cei
cărora li se adresează.

4. Norma juridică este publică. Pentru ca un comportament prescris să poată fi urmat,

el trebuie adus la cunoştinţa indivizilor, făcut public. Voinţa legiuitorului este, astfel,
transpusă într-un text care este publicat în Monitorul Oficial.
Structura normei juridice. Sub aspect logico-juridic, norma de drept are o structură
proprie ce integrează trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
A. Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în care
aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se adresează.
Exemplu: articolul 1365 din Codul civil: „Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul
poate cere rezoluţiunea vânzării”. În această normă, ipoteza constă în atitudinea
cumpărătorului de a nu plăti preţul convenit.
B. Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce
trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză.
În exemplul de mai sus, dispoziţia constă în obligaţia pe care o are cumpărătorul de a plăti
preţul convenit.
 C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din
nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi
eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept
care a încălcat norma. În exemplul dat, sancţiunea constă în posibilitatea vânzătorului de a
cere şi obţine rezoluţiunea vânzării, adică desfiinţarea ei pentru cauză de neexecutare.
În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în:
-sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o exprimare a unei întinderi fixe şi
deci care nu pot fi modificate de către autorităţile care le aplică (de exemplu: 1000 RON
amendă);
-sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept sunt prevăzute numai limitele de
determinare ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia variind între un minim şi un maxim (de
exemplu: închisoare de la 5 la 10 ani, sau amendă de la 1000 la 5000 RON);
- sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a alege, de a opta
între două sancţiuni diferite. Este vorba în principal de cazurile în care legea penală prevede
pedeapsă cu amendă sau pedeapsă privativă de libertate (închisoare);

- sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede posibilitatea aplicării a două sau mai
multe sancţiuni pentru aceeaşi faptă (de exemplu: închisoare şi interzicerea pentru o perioadă
a dreptului de a alege şi de a fi ales, ori a dreptului de a conduce autovehicule).

În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, în drept există următoarele categorii de

sancţiuni:
-penale, care sunt cele mai grave sancţiuni, poartă numele de pedepse şi se aplică
atunci când sunt comise infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt: privarea de libertate,
amenda penală, interzicerea unor drepturi;

-contravenţionale sau administrative, sancţiuni care se aplică pentru fapte ce constituie

contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu sunt prevăzute în
legea penală, ci în diverse alte acte normative. Principalele sancţiuni contravenţionale sunt
avertismentul şi amenda;

-civile, care pot fi izvorâte din răspunderea contractuală şi atunci se concretizează în repararea
prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale,
sau pot decurge din răspunderea civilă delictuală şi atunci constau în repararea prejudiciului
cauzat de comitera unei fapte ilicite;
- disciplinare, care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi pot îmbrăca
următoarele forme: mustrare, avertisment, reducere de salariu, retrogradare, suspendare din
funcţie, transfer disciplinar, demitere din funcţie;

- procedurale, care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse proceduri şi care
constau de obicei în nulitatea sau anularea actului încheiat fără a ţine seama de prevederile
legale.
În concluzie, o normă juridică tipică, cuprinzând toate cele trei elemente, ar avea, ca
principiu, următoarea formulare:

Dacă,...............atunci,...............altfel..............

Mai exact, dacă faci parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineşti anumite
condiţii sau te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nu trebuie sau poţi să ai o anumită
conduită, altfel urmează să suporţi unele consecinţe.

Normele juridice care se prezintă într-o astfel de formulare tipică sunt, însă, puţine şi,
din această cauză, în cadrul procesului de interpretare a lor, este adesea necesară o
reformulare mentală a textului legal, astfel încât să fie posibile determinarea şi identificarea
celor trei elemente de structură.

Clasificarea normelor juridice. Clasificarea normelor juridice se face în raport cu anumite

criterii şi este necesară deoarece ajută la corecta interpretare şi implicit, la aplicarea riguroasă
a acestora.

A. În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice se clasifică în:

- a) norme imperative, care impun o anumită conduită, cerând săvârşirea unei acţiuni
sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni, prin obligarea la un comportament de la care
subiecţii de drept nu se pot abate. La rândul lor, normele imperative sunt de două feluri:

- norme onerative, care prevăd în mod expres obligaţia constând în săvârşirea unei
acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduită. Cu titlu de exemplu, menţionăm articolul 813
din Codul civil, care prevede că „Toate donaţiile se fac prin act autentic.”

- norme prohibitive, care interzic o anumită conduită, adică săvârşirea unui anumit act sau
fapt. Exemplificăm prin articolul 40, alineatul (4) din Constituţie, care prevede: „Asociaţiile
cu caracter secret sunt interzise.”
- b) norme dispozitive, care, pe lângă o anumită conduită, prevăd şi posibilitatea unei conduite
subsidiare, acordând o sferă de comportament mai largă subiecţilor de drept. Normele
dispozitive se împart în:

- norme permisive, care permit o anumită conduită, fără, însă, a o impune, ca de

exemplu articolul 1587 al Codului civil, care prevede că „părţile pot stipula dobândă pentru
un împrumut de bani, producte sau alte lucruri mobile.”

- norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduite subsidiare, scopul lor fiind
ca, atunci când subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate opţiunea, de obicei în privinţa unui
contract, să suplinească voinţa acestora. Cu titlu de exemplu, menţionăm articolul 1319 din
Codul civil, care prevede, în materia contractului de vânzare-cumpărare, că „Predarea trebuie
să se facă la locul unde se află lucrul vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit
altfel”.

B. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în:

- norme juridice complete sau determinate, care conţin toate cele trei elemente de
structură: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea

- norme juridice incomplete sau nedeterminate, adică acelea din al căror text lipseşte
unul din elementele de structură. La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri:

- norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac trimitere
la un alt act normativ în vigoare;

- norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează a se completa cu

elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară, mai exact care nu a
fost încă adoptată, dar urmează să apară. Spre exemplu, articolul 55 alineatul (3) din
Constituţie prevede că „Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta
de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.”

C. După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în:

 - norme generale, care au cea mai largă sferă de aplicabilitate şi adesea se afirmă
despre ele că formează „dreptul comun”. Numeroase norme din Codul civil reprezintă dreptul
comun pentru unele relaţii juridice de drept comercial sau din alte ramuri;

- norme speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi juridice, norme
care au caracter derogativ de la ceea ce se înţelege prin dreptul comun;

- norme de excepţie, care aduc completări fie normelor generale, fie celor speciale şi
care se aplică totdeauna cu precădere, însă strict în cazurile în care legea le prevede.

Acestă clasificare prezintă interes practic prin prisma faptului că normele speciale se
aplică înaintea normelor generale, iar cele de excepţie, înaintea normelor speciale, deci cu atât
mai mult înaintea celor generale.

Bibliografie

1. Gh. Bobos, “Teoria generala a dreptului”, Ed. Argonaut, 1999, pag. 24-46.
2. Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a V-a, Ed. C.H. Beck., Bucureşti,
2015.
3. I. Ceterchi, I. Craiovan, “Introducere in teoria generala a dreptului”, Ed. ALL,
Bucuresti, 1993, pag. 111-119.
4. Ion Dogaru, Dan C. Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. CH
Beck, Bucureşti, 2008, pag. 50-112.
5. T. Draganu, “Drept constitutional si institutii politice”, Ed. Univ. D. Cantemir, Cluj-
Napoca, 1992, pag. 147-150.
6. N. Popa, “Teoria generala a dreptului”, Ed. Actami, Bucuresti, 1996