Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective specifice
Studierea capitolului Dreptul – Noţiune, sistemul dreptului – asigură cunoştinţe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competenţa de a:
defini – dreptul şi norma juridică
cunoaşte şi interpreta norma juridică pentru a o putea aplica situaţiilor practice.
Cuprins – timp de studiu 4 ore
1. Accepţiunile noţiunii de drept
2. Sistemul dreptului
3. Norma juridică – noţiune, trăsături, structură, clasificare
4. Izvoarele dreptului şi aplicarea normelor juridice de drept intern
5. Principiile dreptului civil
2. Sistemul dreptului
Ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv) se structurează într-un sistem armonizat format din
ramuri, instituţii şi norme juridice pe baza mai multor criterii
Dreptul internaţional privat – raporturile juridice de natură civilă ce se stabilesc între persoane,
având un element de extraneitate cărora le sunt aplicabile normele juridice de drept internaţional
privat.
În sistemul dreptului român intern ramurile de drept se grupează în două mari diviziuni:
Dreptul public:
- reglementează şi apără interesul general desprins din interesele individuale în relaţiile persoanelor
fizice sau juridice, pe de o parte, şi stat (autorităţile publice) pe de altă parte.
- în raporturile juridice de drept public, cel puţin o parte (un subiect) este o autoritate publică ce se
află într-o poziţie supraordonată faţă de celălalt subiect al relaţiei sociale.
- normele juridice de drept public sunt imperative şi sunt apărate din oficiu de autorităţile publice.
Dreptul privat:
- reglementează şi apără interesele particulare ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile juridice
care se stabilesc între ele şi în care părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică.
Sunt ramuri de drept privat:
- dreptul civil – care constituie şi dreptul comun în diviziunea dreptului privat (prevederile celorlalte
ramuri de drept privat se completează – când este necesar – cu dispoziţiile de drept civil)
- dreptul comercial
- dreptul familiei
- dreptul muncii
Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale (fundamentale) în care se aplică întregul sistem al
dreptului, astfel dreptul:
- asigură cadrul legal de organizare şi funcţionare a întregului sistem social
- apără şi garantează interesele (valorile) fundamentale ale societăţii (siguranţa socială, proprietatea,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti)
- este principalul mijloc de conducere la nivel macrosocial
- are funcţie normativă de stabilire a unei conduite necesară şi utilă în societate.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt expres prevăzute prin normele juridice sau se desprind din
ansamblul acestora ca direcţii de ordonare a relaţiilor sociale:
Stabilirea bazei legale de funcţionare a statului, ca stat de drept, democratic şi social (art. 1 din
Constituţie şi alte acte normative).
Garantarea libertăţii şi egalităţii cetăţenirlor (Constituţie şi alte acte normative).
Existenţa şi promovarea răspunderii sociale, a răspunderii juridice a fiecărui cetăţean.
Îmbinarea echităţii în justiţie în ansamblul vieţii sociale.
2
Drept
Întrebări şi grile:
3. Norma juridică
Norma juridică este o regulă de conduită socială, generală, impersonală şi obligatorie care se aduce
la îndeplinire benevol şi la nevoie prin forţa de coerciţie statală.
Norma juridică:
- are caracter social – se adresează numai conduitei oamenilor; chiar normele tehnice pentru
utilizarea şi buna funcţionare a unei instalaţii sau utilaj (păstrează acest caracter social) are în
vedere comportamentul omului în legătură cu acest utilaj.
- are caracter general – conduita prescrisă de normă are un caracter tipic, se va regăsi în orice relaţii
sociale de aceeaşi natură
- are caracter impersonal – regula se adresează unor subiecte nedeterminate
- are caracter obligatoriu – este singura categorie de norme sociale pentru care intervine, la nevoie,
constrângerea de stat pentru a fi duse la îndeplinire
- are caracter de repetabilitate şi continuitate; regula (norma juridică) se aplică de un număr
nedeterminat de ori (ori de câte ori relaţia socială reglementată se stabileşte concret în viaţa
socială) atâta timp cât norma juridică este în vigoare (ex. Codul civil român se aplică din anul 1864 şi
în prezent în măsura în care nu a fost abrogat).
- civile
- după natura lor distingem sancţiuni - administrative
- penale
- reparatorii
- după scopul lor distingem sancţiuni - de anulare
- de pedeapsă
Se face pe baza mai multor criterii, care au ca rezultat cunoaşterea mai exactă a conţinutului
normelor juridice, a gradului de obligativitate una faţă de altele, ceea ce conduce la înţelegerea şi corecta
aplicare a acestora în viaţa socială.
Criterii de clasificare:
4
Drept
Normele juridice – toate – (indiferent de orice diferenţiere, clasificare a lor) sunt obligatorii, toate
trebuie să fie respectate: „nemo censteur ignorare legem” (nimeni nu poate invoca, pentru a se apăra,
necunoaşterea legii). Pentru aceasta ele trebuie să fie cunoscute, ceea ce se asigură prin publicarea lor în
Monitorul Oficial al României, moment de la care, în termen de 3 zile, intră în vigoare.
Teste grilă şi întrebări
5
Învăţământ la distanţă
a. Noţiunea de izvor de drept: lato sensu – condiţiile economice, social politice care determină conţinutul
normelor juridice; stricto sensu – formă de exprimare a normelor juridice.
b. Sistemul actelor normative ale dreptului intern român, în ordinea descrescătoare a forţei lor juridice
evidenţiază:
Legea (act normativ adoptat de Parlament) – care poate fi:
- fundamentală (constituţia şi legile de revizuire ale constituţiei)
- organică (în domeniile expres prevăzute prin constituţie)
- ordinară (în toate celelalte domenii ale vieţii sociale)
Conform art. 1 Cod civil sunt izvoare ale dreptului civil: legea (în sensul de act normativ), uzanţele şi
principiile generale ale dreptului.
Uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. Prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Lato sensu - aplicarea normelor juridice presupune respectarea şi executarea lor benevolă, pe de o
parte, şi în caz contrar aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului, pe de altă parte
Stricto sensu - aplicarea normelor juridice este activitatea specializată a autorităţilor publice
competente de a asigura executarea, prin constrângere de stat, a normelor juridice încălcate sau
nerespectate.
Aplicarea normelor juridice – stricto sensu – se realizează cu respectarea unor reguli privind timpul,
spaţiul şi persoanele asupra cărora ele se aplică şi ca urmare a activităţii interpretative pe care o fac
autorităţile publice competente.
Aplicarea normelor juridice în timp: „Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau
convenţionale mai blânde” (art. 15 – Constituţie). Regula este neretroactivitatea normelor juridice
se aplică atâta timp cât sunt în vigoare;
6
Drept
- legea penală
Excepţii: - retroactivitatea mai favorabile
- legea contravenţională
7
Învăţământ la distanţă
Formele de interpretare:
Ţinând seama de subiectele care o prealizează şi efectele pe care le produc:
- Interpretare oficială:
- legală (autentică) este realizată de autoritatea publică emitentă; actul normativ interpretativ
face corp comun cu actul normativ interpretat; are caracter general-obligatoriu
- eazuistică (judiciară) este făcută de autorităţile publice competente în activitatea de aplicare
a dreptului – stricto sensu. Actul interpretativ (hotărâre, sentinţă, decizie ş.a.) are caracter
individual-obligatoriu.
Interpretarea neoficială: literatura juridică, comunicării, dezbaterii, opinii ale specialiştilor jurişti
asupra conţinutului şi (sau) efectelor normelor juridice (doctrina juridică).
Metodele de interpretare sunt acele tehnici, mijloace, utilizate pentru aflarea sensului exact al
conţinutului şi domeniului de aplicare al normelor juridice.
Metoda gramaticală: foloseşte regulile de sintaxă şi morfologie pentru a determina sfera de aplicare
a normei juridice
Metoda istorică: permite înţelegerea normei juridice ţinând seama de contextul socio-politico-
economic în care au fost adoptate
Metoda sistematică: aflarea înţelesului normei juridice este posibilă ţinând seama de înţelesul
întregului act normativ, de scopul pentru care a fost adoptat.
Metoda logică: foloseşte reguli şi axiome din logica formală, pentru a afla înţelesul şi limita de
aplicare (ca domeniu) a normei juridice (ex.: când legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem;
excepţiile sunt de strictă interpretare, deci normele juridice de excepţie nu pot fi extinse pe cale de
interpretare la alte situaţii asemănătoare; argumentele per a contrario, sau a fortiori, sau ad
absurdum).
8
Drept
În orice ramură de drept operează trei categorii de principii, respectiv ale întregului sistem de
drept, ale ramurii respective şi ale unor instituţii juridice
Principiul este înscris în Constituţie (art. 41 şi art. 135) şi dezvoltat în Codul civil.
Art. 41 din Constituţie – „Dreptul de proprietate privată” – prevede la alin. 2: „Proprietatea privată
este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate,
în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Art. 135 din Constituţie prevede:
Alin. 1: „Proprietatea este publică sau privată”.
Alin. 2: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.”
Alin. 5: „Proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice.
3. Principiile instituţiilor dreptului civil sunt în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului civil:
Principiul consensualismului, în materia încheierii actelor juridice civile
Principiul ocrotirii bunei credinţe, în materia drepturilor reale, în construcţii, în materia convenţiei,
a prescripţiei achzitive.
Principiul forţei obligatorii şi al relativităţii, în privinţa efectelor actelor juridice civile.
10
Drept
Obiective specifice
Studierea capitolului Raportul juridic civil asigură cunoştinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competenţa de a:
defini conceptul de raport juridic civil
cunoaşte elementele de structură ale raportului juridic civil
dezvolta capacităţile de corelare a conceptelor studiate cu cele din domeniul economic
Cuprins – timp de studiu 6 ore
1. Noţiune, caracteritici structură
2. Izvoarele
3. Structura raportului juridic civil; subiect, obiect, conţinut
1. Raportul juridic reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial ce
se stabileşte între persoane fizice şi juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică, reglementată de norme
juridice de drept civil, din care rezultă efecte juridice.
2. Caracteristici
a) caracter social – nu se poate stabili decât între persoane, în cadrul societăţii;
b) caracter patrimonial – în măsura în care are un conţinut economic;
c) caracter personal-nepatrimonial – raporturi juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
d) poziţia de egalitate juridică a părţilor, în sensul că părţile sunt egale în drepturi şi obligaţii,
între acestea neexistând un raport de subordonare;
e) caracterul dublu volitional – pe voinţa generală exprimată de orice normă juridică se grefează
voinţa părţilor din cadrul raportului juridic civil concret.
Vocabular
Nulitate – sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii dispoziţiilor
normelor juridice care reglementează stabilirea lor valabilă
Norme dispozitive – norme juridice ce îngăduie părţilor să deroge de la dispoziţiile pe care le
cuprind.
Norme imperative – norme juridice care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau o
abstenţiune şi de la care părţile prin voinţa lor nu pot să deroge.
Prejudiciu – rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o
altă persoană.
Constituie principalele izvoare ale raportului juridic civil concret actele şi faptele juridice.
11
Învăţământ la distanţă
Faptele juridice, adică împrejurările de care se leagă producerea unor efecte juridice, se clasifică
astfel:
în raport cu participarea voinţei oamenilor la producerea lor în:
- evenimente
- acţiuni omeneşti
a) Evenimentele sunt acele împrejurări sau situaţii care se produc independent de voinţa omului şi de
care norma civilă leagă declanşarea unor efecte juridice. Exemple: naşterea, moartea, trecerea
timpului.
b) Acţiunile omeneşti sunt acele fapte (comisive sau omisive) producătoare de efecte juridice
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, care se nasc în baza legii.
Se clasifică în:
- acte juridice civile – acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice
- fapte juridice – acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte, dar care se produc în
virtutea legii
După cum sunt sau nu conforme cu legea acţiunile umane pot fi:
- licite (quasi contracte) în conformitate cu legea
- gestiunea de afaceri
- plata nedatorată
- îmbogăţirea fără justă cauză
- ilicite, săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale
- delictul
- quasidelictul
c) Fapte juridice în sens larg – cuprind evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite fără sau cu
intenţia de a produce efecte juridice (acte juridice).
d) Fapte juridice în sens restrâns – acţiunile licite făcute cu scopul de a produce efecte juridice (actele
juridice).
12
Drept
1. O relaţie socială
Premisele raportului juridic civil 2. O normă de drept
3. Un fapt sau un act juridic
Elemente constitutive
1. Subiectele raportului juridic (persoanele)
2. Conţinutul raportului (drepturile subiective şi obligaţiile civile ale părţilor)
3. Obiectul raportului (conduita pe care trebuie să o urmeze părţile)
Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:
- Subiectul activ (titularul de drepturi) este denumit creditorâ
- Subiectul pasiv (titularul de obligaţii) este denumit debitor
În cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc izvorul în contracte civile, părţile contractante
poartă denumiri specifice:
vânzător, cumpărător, în contractul de vânzare-cumpărare;
donator, donatar, în contractul de donaţie;
mandant, mandatar în contractul de mandat;
deponent, depozitar, în contractul de depozit;
furnizor, beneficiar, în contractul de furnizare de produse.
- În cadrul raporturilor de obligaţii, părţile apar cu dublă calitate: de subiect activ şi de subiect pasiv.
De exemplu în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are atât calitatea de subiect activ
(titular al dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul pentru bunul vândut), cât şi calitatea de subiect
13
Învăţământ la distanţă
pasiv (titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător). La rândul său cumpărătorul este subiect
activ (titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat de la vânzător) dar şi subiect pasiv (titular al
obligaţiei de plată a preţului).
- În raporturile juridice obligaţionale care conţin drepturi relative, subiectele (activ şi pasiv) sunt
individualizate, cunoscute de la formarea raportului juridic.
În raporturile civile reale ce conţin drepturi absolute (dreptul de proprietate) numai subiectul activ
este determinat, individualizat, de la naşterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind nedeterminat.
1. Persoana fizică reprezintă omul, luat în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii care
se identifică prin următoarele elemente: nume, domiciliu şi stare civilă, codul numeric personal.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de subiect al raportului juridic civil pe baza capacităţii civile.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea civilă este parte a capacităţii juridice specifică ramurii de drept civil şi reprezintă
aptitudinea generală a unei persoane de a fi titulară de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, adică aptitudinea generală a
persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de a fi subiect de drept civil.
a. Din reglementarea capacităţii de folosinţă desprindem următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea
b. Începutul capacităţii de folosinţă. Codul civil stabileşte începutul capacităţii de folosinţă de la
data naşterii persoanei. Excepţie: drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, dacă
el se naşte viu.
c. Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă prin aptitudinea persoanei de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile. Excepţie face capacitatea de folosinţă anticipată, care are în
conţinut numai drepturi.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot fi grupate în două categorii: îngrădiri (incapacităţi) cu
caracter de sancţiune sau de măsuri de siguranţă.
d. Încetarea capacităţii de folosinţă
Codul civil stabileşte: capacitatea de folosinţă încetează o dată cu moartea persoanei.
Constatarea morţii unei persoane fizice se realizează prin două moduri:
- moartea constatată fizic, direct (certificat medical constatator al decesului);
14
Drept
- declararea judecătorească a morţii, ipoteză în care data morţii, care se înscrie în actul de
deces, este stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte definitivă şi
irevocabilă.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii săvârşind acte juridice.
a. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice sunt: legalitatea,
generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
b. Capacitatea de exerciţiu deplină.
În dreptul civil roman capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, iar lipsa capacităţii de
exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţii de la regulă. Capacitatea
deplină de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturile
subiective civile, de a-şi asuma obligaţii, prin încheierea personal şi singură a tuturor actelor
juridice îngăduite de lege.
a. Noţiune
Nu au capacitate de exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- persoana pusă sub interdicţie (persoana care nu are discernământ datorită alienării sau
debilităţii mintale)
b. Reprezentare legală
„Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.
În raport de sursa ei, reprezentarea este de trei feluri: convenţională (contract de mandatare),
legală (lege) şi judiciară (îşi are izvorul în împuternicirea dată de instanţa judecătorească).
a. Noţiune
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
b. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse
Minorul între 14 şi 18 ani participă la viaţa juridică diferit:
- încheie personal şi singur acte juridice civile;
- încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor legali acte juridice
civile;
- încheie personal dar cu dublă încuviinţare prealabilă (a reprezentanţilor legali şi ai
autorităţii tutelare) acte juridice civile.
c. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă are loc:
- când minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină;
- când minorul de 14-18 ani decedează;
- minorul este pus sub interdicţie judecătorească.
Încheierea unor acte juridice cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu are
drept efect anularea acestor acte. Nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc).
16
Drept
În ipoteza anulării actului neregulat încheiat, incapacilul va fi obligat să restituie prestaţiile primite
numai în măsura în care a profitat de ele.
1. Noţiune
Potrivit prevederilor legale „persoana juridică este orice organizaţie care are o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.”
Persoana juridică este o ficţiune juridică, un subiect colectiv de drept care se înfiinţează, se
organizează şi participă la raporturile juridice cu respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă.
Recunoaşterea calităţii de persoană juridică şi conferirea personalităţii juridice unor entităţi sociale este
exclusiv opera legii. Existenţa acestei instituţii de drept civil, a persoanei juridice, are la bază interese
social-economice generale.
Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect colectiv de drept potrivit legii.
Modurile de înfiinţare – cadru – ale persoanei juridice.
- Persoana juridică se înfiinţează:
prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau
administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru
ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabilă autorizare a organului puterii
sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
printr-un alt mod reglementat de lege.
18
Drept
Înfiinţarea persoanelor juridice necesită elaborarea şi adoptarea unui număr de acte (documente),
toate acestea alcătuind procedura de constituire a persoanei juridice.
Momentul în care ia naştere un nou subiect de drept coincide cu momentul în care acesta
dobândeşte personalitate juridică. Acest moment diferă în funcţie de modalitatea de înfiinţare a persoanei
juridice respective şi este stabilit de lege.
Se poate vorbi despre următoarele momente de dobândire a personalităţii juridice (capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii):
- data actului de dispoziţie ori data fixată în actul de dispoziţie referitor la înfiinţare;
- data înmatriculării;
- data recunoaşterii, a autorizării înfiinţării ori a îndeplinirii oricărei alte cerinţe (în cazul
persoanelor juridice nesupuse înregistrării)
19
Învăţământ la distanţă
Începutul capacităţii de folosinţă diferă după cum persoanele juridice sunt sau nu supuse
înregistrării:
a. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă la data înmatriculării,
indiferent de modul de înregistrare;
b. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă în funcţie de
specificul modului de înfiinţare:
- data actului de dispoziţie care le înfiinţează;
- data recunoaşterii actului de înfiinţare;
- data autorizării înfiinţării sau îndeplinirii vreunei alte cerinţe a legii.
20
Drept
- Actele juridice încheiate de conducerea persoanei juridice, în limitele puterilor care i-au fost
acordate, sunt actele persoanei juridice înseşi.
- Faptele licite sau ilicite, comise de către organismele sau reprezentanţii acestora, obligă
persoana juridică ca în cazul în care au fost săvârşite cu ocazia exercitării funcţiilor lor
- Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana
juridică cât şi faţă de cel de al treilea.
- Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale se supun regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.
21
Învăţământ la distanţă
22
Drept
Noţiunea de conţinut:
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din:
- drepturile subiectului active
- obligaţiile subiectului pasiv
Noţiunea de drept subiectiv civil reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei personae de a-şi
realize prerogativele în calitate de subiect de drept în limitele impuse de lege.
Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că drepturilor subiectului activ le corespund
obligaţiile subiectului pasiv. Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor este diferită în funcţie de natura
raportului civil.
Într-un raport juridic ce conţine drepturi reale subiectul active are numai drepturi, iar subiectul
pasiv, nedeterminat, are obligaţia negativă de a nu tulbura exerciţiul acestor drepturi.
În raporturile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă sau complexă.
Posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de a impune altora o anumită comportare (a
da, a face sau a nu face ceva) sunt asigurate, la nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului.
23
Învăţământ la distanţă
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului
pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza (ex.dreptul de creanţă).
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
b) În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial şi personal nepatrimonial.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic evaluabil în bani.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut economic, nu este
evaluabil în bani, fiind strâns legat de persoană şi servind la individualizarea acesteia.
Drepturile patrimoniale împreună cu obligaţiile corespunzătoare alcătuiesc patrimoniul
persoanelor. Se clasifică în:
- drepturi reale (jus in re)
- drepturi de creanţă (jus in personam)
Drepturile reale reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi realiza prerogativele în mod direct şi
nemijlocit asupra unui lucru, fără concursul unei alte persoane.
Drepturile de creanţă sunt drepturile subiective în virtutea cărora subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale
accesorii.
a) Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare. Enumerăm:
- dreptul de proprietate (publică şi privată)
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct, dreptul de superficie
- dreptul de folosinţă
- dreptul de concesiune
- dreptul de administrare
- dreptul de preemţiune
b) Drepturile reale accesorii sunt acelea a căror existenţă depinde de existenţa altor
- drepturi, pe care le garantează
- drepturi de gaj sau amanet
- dreptul de ipotecă
- privilegiile
Este pur şi simplu acel drept ce se naşte în cadrul unui raport juridic ce presupune un creditor, un
debitor şi un singur obiect. Creanţa devine scadentă şi exigibilă din momentul în care s-a născut raportul
juridic.
Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil a cărui existenţă ori exercitare depinde de
evenimentele viitoare denumite termen şi condiţie.
- Prin „obligaţie” sau obligaţii civile se înţelege o categorie de raporturi juridice ce conţin drepturi
de creanţă.
24
Drept
- Prin „obligaţie” se înţelege îndatorirea ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a
da, a face, a nu face ceva.
- Prin „oligaţie” se înţelege înscrisul care încorporează şi constată existenţa unei creanţe, titlu de
credit, obligaţii CEC etc.
Definim obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face,
sau a nu face ceva, impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile la care este îndrituit subiectul activ şi obligat
subiectul pasiv. De regulă, astfel de prestaţii se concretizează ca exprimare materială în bunuri.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară persoanei şi susceptibilă a fi însuşită prin
intermediul drepturilor patrimoniale.
Noţiunea de patrimoniu
25
Învăţământ la distanţă
Clasificarea bunurilor:
După regimul circulaţiei juridice sunt:
- bunuri care se află în circuitul civil (pot face obiectul oricărui act juridic)
- bunuri scoase din circuitul civil (bunuri aparţinând domeniului public)
După natura şi calificarea făcută de codul civil sunt:
- bunuri mobile
- bunuri imobile
26
Drept
- imobile prin destinaţie – bunuri mobile prin natura lor, dar care sunt considerate imobile
fiind destinate ca accesorii pentru serviciul şi exploatarea imobilului respectiv (animalele
afectate culturii, stupii, peştii din iaz, oglinzi, ornamente, statui etc.)
După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică:
- bunuri divizibile – pot fi împărţite fără să îşi schimbe destinaţia economică
- bunuri indivizibile – nu pot fi împărţite fără să îşi schimbe destinaţia economică
După cum sunt percepute:
- bunuri corporale – au o existenţă materială, pot fi percepute prin simţurile omului
- bunuri incorporale – (presupun o existenţă abstractă); sunt valori economice care nu pot fi
percepute direct: titluri de valoare, drepturi reale, de creanţă, de autor etc.
După cum pot sau nu pot fi urmărite şi supuse cercetării silite sunt:
- bunuri sesizabile – sunt susceptibile de a forma obiect al executări isilite
- bunuri insesizabile – nu pot fi urmărite silit.
27
Învăţământ la distanţă
PATRIMONIUL
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Patrimoniul asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă competența
de a:
defini conceptul de patrimoniu;
valorifica eficient cunoștințele privind activul și pasivul patrimonial în domeniu contabil și extra-
contabil;
cunoaște sistemul drepturilor reale;
dezvolta capacitățile de corelare a conceptelor studiate cu cele din domeniul economic;
exemplifica drepturi cu conținut economic.
1
Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008,
p.8.
28
Drept
2
C.Bîrsan, Op.cit.,p.11; a se vedea Legea nr. 215/2001,republicată.
29
Învăţământ la distanţă
bunurile proprii. Invers, creditorii personali pot urmări bunurile proprii, iar dacă acestea sunt
neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în măsura satisfacerii creanței.
Dreptul de gaj general nu conferă nici o preferință; toți creditorii chirografari vin în concurs la
urmărirea bunurilor debitorului lor.
Dreptul de gaj general conferă creditorului dreptul:
a. să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
b. să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
c. să intenteze acțiunea oblică în cazul în care debitorul nu intentează acțiune pentru valorificarea
unor drepturi ce-i aparțin;
d. să intenteze acțiunea revocatoare (pauliană) în cazul în care debitorul încheie acte juridice în frauda
creditorilor săi chirografari.
b) Subrogația reală cu titlu universal
Cuvântul subrogare înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogația este de două feluri: reală și
personală.
Subrogația este personală când o persoană ia locul alteia în cadrul unui raport juridic obligațional.
Subrogația este reală dacă un bun este înlocuit cu altul.
Subrogația reală este de trei feluri:
1) subrogație reală universală – se aplică la scara unui patrimoniu,
2) subrogație reală cu titlu universal - se aplică la scara unei mase succesorale;
3) subrogație reală cu titlu particular – privește un bun individual determinat.
Subrogația reală universală și subrogația reală cu titlu universal pot fi grupate în – subrogația reală
generală.
Subrogația reală cu titlu particular se diferențiază de subrogația reală generală prin trei trăsături:
1. în timp ce subrogația reală generală operează în cadrul patrimoniului sau a unei mase de bunuri,
subrogația reală cu titlu particular operează în mod individual (ut singuli);
2. subrogația reală generală operează în mod automat; subrogația reală cu titlu particular operează
numai dacă și numai în măsura în care legea o prevede;
3. în cazul subrogației reale generale, bunul care intră în patrimoniu dobândește regimul juridic
comun pentru întregul patrimoniu, sau pentru masa de bunuri din care făcea parte bunul care a
ieșit din patrimoniu. În ipoteza subrogației reale cu titlu particular, bunul care intră în patrimoniu
dobândește regimul juridic special sau o parte din acel regim juridic pe care l-a avut bunul care a
ieșit din patrimoniu.
Subrogația reală cu titlu particular, intervine numai dacă este prevăzută expres de lege. Enunțăm
trei cazuri:
a) art. 1721 C. civ., în materia ipotecii, prevede că dacă un bun imobil sau mobil formează obiectul unei
garanții reale iar bunul piere, garanția reală se strămută asupra indemnizației de asigurare sau asupra
despăgubirii civile care va intra în patrimoniu în locul bunului care a pierit;
b) art.51 alin. 3 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, în cazul schimbului de terenuri, fiecare teren
dobândește situația juridică a terenului pe care îl înlocuiește;
c) art.28 alin.2 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică dispune ca
dreptul de ipotecă și privilegiul special imobiliar ce grevează un imobil expropriat se strămută de drept
asupra despăgubirilor stabilite în condițiile prevăzute de această lege.
c) Transmisiunea universală și cu titlu universal.
În ipoteza decesului persoanei fizice ori a reorganizării persoanei juridice se pune problema
transmiterii drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, existente în acel moment în patrimoniu. Deși în
doctrină se vorbește de transmiterea patrimoniului, în realitate, patrimoniul încetează să mai existe în
momentul în care încetează să mai existe persoana.
Ceea ce se transmite e universalitatea drepturilor și obligațiilor sau o fracțiune din acestea, dar nu
ca patrimoniu, ci ca masă de bunuri.
30
Drept
Distingem între transmisiunea universală, când există un singur succesor care primește toate
drepturile și obligațiile autorului și transmisiunea cu titlu universal care operează fie în cazul moștenirii,
când există mai mulți moștenitori , fie în cazul persoanei juridice la divizare sau comasare. Deci,
transmisiunea cu titlu universal presupune transmiterea unei fracțiuni din universalitate. Important este că
această transmisiune privește și drepturile și obligațiile.
MĂSURI DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI DEBITORULUI
Pentru a se evita ca la scadență debitorul să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari
mijloace juridice destinate să asigure conservarea patrimoniului debitorului lor.
Măsurile conservatorii pot consta în:
a) cererea de înființare a unui sechestru asiguratoriu;
b) cererea de efectuare a inscripției imobiliare (când debitorul neglijează efectuarea ei);
c) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorilor lor cu privire la bunuri din patrimoniul
acestora si în procesele de împărțeală ale debitorului, „ca nu cumva împărțeala să se facă cu viclenie în
vătămarea dreptului lor”;
d) dreptul creditorului de a intenta acțiune în declararea simulației.
ACȚIUNEA OBLICĂ (INDIRECTĂ SAU SUBROGATORIE)
Acțiunea oblică3 este acea acțiune în justiție pe care creditorul o exercită prin valorificarea unui
drept care aparține debitorului său. Ea se mai numește indirectă sau subrogatorie, pentru că este
exercitată de creditor în numele debitorului său, dar va conduce la același rezultat ca și cum ar fi fost
exercitată de debitor.
Acțiunea oblică este reglementată de art. 974 C.civ., care dispune: „creditorii pot exercita toate drepturile
și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
ACȚIUNEA REVOCATORIE (PAULIANĂ)
Acțiunea pauliană4 este mijlocul juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de
debitor în frauda dreptului său de gaj general.
Acțiunea revocatorie este deci acțiunea prin care creditorul poate cere revocarea (desființarea) pe
cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii creditorului, adică actele
prin care debitorul își creează sau mărește o stare de insolvabilitate.
Art. 975 C.civ. prevede că: „ei (creditorii – n.n.) pot, de asemenea, în numele lor personal, să atace
actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.
În cazul acțiunii revocatorii, actul este revocat numai în măsura prejudiciului suferit de creditor,
adică în limitele creanței pentru a cărei realizare creditorul a intentat acțiunea revocatorie, în timp ce în
cazul acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute are loc desființarea totală sau parțială a actului
și repunerea părților în situația anterioară.
3
Acțiunea poate fi intentată numai în cazurile expres prevăzute de lege, și anume:
1) în cazul contractului de antrepriză (lucrătorii pot acționa direct pe beneficiarul construcției pentru plata sumelor ce li se cuvin,
sărind peste antreprenorul care i-a angajat);
2) în cazul contractului de mandat, când pentru executarea contractului mandatarul își substituie, pe baza unui contract separat,
o altă persoană. Mandantul din primul contract are o acțiune directă față de submandatar, deși este terț față de contractul prin
care s-a produs substituirea.
4
Acțiunea pauliană nu are ca obiect actele care privesc drepturile personale nepatrimoniale, ori drepturile patrimoniale care se
nasc din drepturi personale nepatrimoniale sau drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea
debitorului (ex. revocarea unei donații pe motiv de ingratitudine), sau cele care privesc drepturi personale neurmăribile (ex.
pensia de întreținere).
31
Învăţământ la distanţă
Drepturile reale sunt drepturile subiective patrimoniale ale căror atribute pot fi exercitate cu privire
la un anumit lucru, în mod direct și nemijlocit, fără a fi necesară intervenția altei persoane.
Drepturile de creanța sunt drepturile subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor,
denumit creditor, are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea (dare), să facă
(facere) sau să nu facă (non facere) o anumită prestație dintre cele la care ar fi avut dreptul în absența
angajamentului juridic.
Trăsăturile esențiale ale drepturilor reale și ale drepturilor de creanță, precum și diferențele dintre
ele:
a. Depturile reale - sunt drepturi absolute.
Drepturile de creanță - sunt drepturi relative.
b. Depturile reale - sunt opozabile erga omnes.
Depturile de creanță - sunt opozabile numai debitorilor.
c. Depturile reale - subiectul activ este determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
Depturile de creanță - subiectul activ, creditorul, cât și subiectul pasiv, debitorul, sunt persoane
determinate.
d. Drepturile reale – obligația corespunzătoare dreptului real este o obligație general negativă de a
nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept (toate celelalte subiecte de drept, altele
decât titularii dreptului real, au obligația generală de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea
dreptului real de către titularul său).
Drepturilor de creanță - le corespunde obligația subiectului pasiv determinat, debitorul, de a da, a face ori
a nu face, ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligații.
e. Drepturile reale - atributele dreptului real se exercită în mod direct și nemijlocit de către titularul
său, fără a fi necesară intervenția altei persoane.
Drepturilor de creanță - prerogativele drepturilor de creanță se pot exercita numai prin acțiunea sau
inacțiunea debitorului. Când este vorba de obligația de a nu face, corespunzătoare dreptului de creanță,
aceasta e specială, nu generală, debitorul se obligă să nu facă ceva din ceea ce avea dreptul să facă în
absența angajamentului său juridic (debitorul își limitează sfera libertății sale prin propria sa voință).
f. Depturile reale - există numai în măsura în care sunt prevăzute de lege. Conținutul lor e stabilit
tot prin lege (deci, sunt limitativ prevăzute);
Depturile de creanță - pot fi stabilite prin voința parților, acestea putând imagina nenumărate drepturi de
creanță. Această situație se explică prin faptul că drepturile reale impun o obligație generală negativă, ele
limitând libertatea tuturor, iar o asemenea limitare nu poate fi făcută decât prin lege;
g. Depturile reale - dau naștere la două efecte speciale: dreptul de urmărire și dreptul de
preferință.
Drepturile de creanță - au un caracter relativ, și îi conferă titularului posibilitatea de a pretinde numai
debitorului executarea obligației.
B. OBLIGAȚIILE REALE
Obligațiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale și drepturilor de
creanță. Obligațiile reale sunt de doua feluri: obligații scriptae in rem sau obligații opozabile terților și
obligații propter rem sau reale de a face.
obligațiile scriptae in rem: corespund unor drepturi de creanță și se află în strânsă legătură cu
stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât adevăratul proprietar. Ca exemplu,
avem situația vânzării bunului închiriat, noul proprietar are obligația să respecte locațiunea
anterioară vânzării imobilului.
obligațiile propter rem: sunt sarcini reale ce decurg din stăpânirea unui bun și nasc obligații în
legătură cu acele bunuri. După izvorul lor, obligațiile propter rem sunt de două feluri: legale – cele
prevăzute expres de către lege; și convenționale – născute prin acordul de voință al părților.
3. SISTEMUL DREPTURILOR REALE ÎN ROMÂNIA
32
Drept
Principala clasificare a drepturilor reale este aceea care se face după cum acestea au sau nu o
existență independentă, de sine stătătoare, prin urmare avem: drepturi reale principale și drepturi reale
accesorii.
drepturile reale principale sunt drepturi reale ce au o existență independentă în raport cu alte
drepturi reale sau de creanță.
drepturile reale accesorii sunt drepturi reale constituite pentru a garanta drepturi de creanță.
A. Drepturile reale principale
În dreptul nostru civil avem două categorii de drepturi reale principale: dreptul de proprietate și
dezmembrămintele dreptului de proprietate.
1. Dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de
proprietate privată;
a) dreptul de proprietate publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale;
b) dreptul de proprietate privată, care se subdivide în dreptul de proprietate particulară aparținând
persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip particular, și dreptul de proprietate privată a statului.
2. Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate:
a) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt drepturi: de
administrare, de concesiune, de folosință.
b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt opozabile tuturor,
inclusiv proprietarului și sunt următoarele: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul
de servitute, dreptul de superficie.
3. Drepturile reale accesorii sunt:
a) dreptul de gaj - este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun mobil
determinat, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului său posibilitatea de a fi plătit cu
prioritate din prețul acelui bun, dacă vine în concurs cu alți creditori, în caz de neexecutare voluntară a
obligației de către debitor;
b) dreptul de ipotecă - este dreptul real constituit asupra unui imobil determinat, fără deposedare,
care conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din prețul acelui
bun imobil;
c) privilegiile speciale - sunt drepturi reale aparținând unor creditori care, datorită calității creanței
lor, vor fi plătiți cu prioritate din valoarea bunurilor determinate ale debitorului, chiar față de creditorii
ipotecari posteriori;
d) dreptul de retenție este dreptul real ce conferă posibilitatea creditorului, care este în același
timp, debitor al obligației de restituire sau de predare a lucrului altuia, de a reține acel lucru și a refuza
predarea acestuia până la momentul când debitorul său, dar care este și creditor al lucrului, își va executa
obligația născută în legătură cu lucrul respectiv.
33
Învăţământ la distanţă
Caracterele Patrimoniului
Patrimoniul este unic
Divizibilitatea patrimoniului
Drepturi patrimoniale
34
Drept
Drepturi de creanță
Drepturi reale
(jus ad personam)
(jus in re)
- drepturi relative –
- drepturi absolute-
Dreptul de concesiune
Dreptul de folosință
Drept de preemțiune
Dreptul de administrare
Verificați-vă cunoștințele:
POSESIA
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Poesia asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă competența de a:
defini conceptele de posesie și detenție precară;
descrie calitățile și viciile posesiei;
cunoaște și aplica în activitatea practică efectele posesiei.
37
Învăţământ la distanţă
Detenția nu constituie o stare de fapt, ci este o situație juridică bine definită. Ea rezultă din titlul în
virtutea căruia detentorul este îndreptățit să exercite elementul corpus. Totodată, ea este delimitată prin
titlu și nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.
38
Drept
posesia e apărată prin acțiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel care posedă cu
titlu de proprietate, ci și de titularii oricărui drept real în al cărui conținut intră și posesia. Există o
acțiune posesorie generală (acțiunea în complângere), pentru a cărei introducere se cer a fi
îndeplinite următoarele condiții:
- posesia să fi durat cel puțin 1 an;
- să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare;
- posesia să fie utilă;
In mod excepțional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului precar de a folosi acțiunea
posesorie specială (acțiunea în reintegrare). Această acțiune poate fi introdusă de posesor ori de către
detentorul precar, în cazul în care tulburarea s-a făcut prin violență. Se cere îndeplinirea unei singure
condiții: să nu fi trecut un an de la tulburarea prin violență.
Efectele speciale ale posesiei.
Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripție achizitivă) la dobândirea dreptului de
proprietate.
Dobândirea fructelor în proprietate de către posesorul de bună-credință.
Verificați-vă cunoștințele:
1. Identificaţi viciul corespondent fiecărei calităţi a posesiei din tabelul de mai jos:
Calităţi Vicii
continuă violenţa
publică echivocul
netulburată clandestinitatea
neechivocă discontinuitatea
2. Posesia:
a) generează o prezumție relativă de proprietate în materie imobiliară;
b) poate genera o prezumție irefragabilă de proprietate în materie mobiliară;
c) poate genera o prezumție relativă de proprietate în materie mobiliară;
3. Posesorul de bună-credință:
a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credință la momentul intrării în posesie, chiar dacă la
momentul perceperii lor nu mai era de bună-credință;
b) dobândește prin percepere numai fructele naturale și industriale;
c) dobândește fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente anterior admiterii
acțiunii de revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar,ele vor reveni posesorului
neproprietar.
4. Acțiunea posesorie:
a) este o acțiune reală;
b) este o acțiune petitorie;
c) poate avea ca scop încetarea oricărei tulburări aduse posesiei.
5. Posesia:
a) se aplică drepturilor reale şi celor de creanţă;
b) este o stare de drept;
c) face să se nască un drept probabil de proprietate sau alt drept real.
6. Discontinuitatea, ca viciu al posesiei:
a) înseamnă exercitarea posesiei în mod neregulat, cu intermitenţe anormale;
b) este un viciu temporar, în sensul că durează pe timp de un an de zile;
c) duce la dobîndirea dreptului de proprietate.
39
Învăţământ la distanţă
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate privată asigură cunoștințe pentru ca
viitorul specialist să deprindă competența de a:
folosi conceptele despre proprietate în domeniu economic;
stăpâni legislația în vigoare incidentă materiei proprietății;
analiza caracterele juridice generale ale proprietății;
40
Drept
5
modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. O. nr. 767/ 31.10.2003.
41
Învăţământ la distanţă
excepțional, deoarece reprezintă mai mult decât o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată,
ducând chiar la încetarea acestuia, la lipsirea titularului de obiectul proprietății.
- art.41, pct.4 din Constituție dispune: „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”. În aceste cazuri,
despăgubirile se stabilesc în acord cu proprietarul ori de către instanțele competente în caz de litigiu.
B. CARACTERUL EXCLUSIV și DEPLIN: permite ca titularul dreptului de proprietate să exercite toate
prerogativele - posesia, folosința și dispoziția – cu privire la lucru (caracter deplin), cu excluderea tuturor
celorlalte persoane (caracter exclusiv).
C. CARACTERUL PERPETUU și TRANSMISIBIL: dreptul de proprietate nu se stinge cât timp există bunul
care formează obiectul său. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, poate fi transmis prin acte între
vii, în condițiile legii, iar transmisiunea lui este inevitabilă și obligatorie pentru cauză de moarte. Acest
caracter perpetuu explică imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, fie că e vorba de bunuri mobile, fie
că e vorba de bunuri imobile.
1. Art. 44 alin. 2 din Constituția României dispune „proprietatea privată este garantată și ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana și din alte tratate internaționale la care Romania este parte, pe baza de
reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală".
Incapacitatea cetățenilor străini și a apatrizilor de a dobândi acest drept este relativă și parțială.
2. Art. 3 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele
masuri adiacente, inserează doar o norma de trimitere, în sensul că se instituie dobândirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România de către cetățenii străini, apatrizi și
persoanele juridice străine, în condițiile prevăzute de legea specială. Pe aceste baze a fost adoptată
Legea nr. 312/2005.
3. Art. 3 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor
de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, prevede că
cetățenii unui stat membru al Uniunii Europene, apatrizii cu domiciliul într-un asemenea stat sau cu
domiciliul în România, precum și persoanele juridice străine constituite în conformitate cu legislația
națională a unui stat membru al Uniunii pot dobândi dreptului de proprietate privata asupra
terenurilor, în aceleași condiții prevăzute de lege pentru cetățenii români și pentru persoanele
juridice române.
Precizăm că există această posibilitate în cazul tuturor terenurilor, cu excepția terenurilor agricole,
pădurilor, terenurilor forestiere, în privința cărora dreptul de proprietate poate fi dobândit de către
cetățenii unui stat membru al U.E., apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau România, precum și de
către persoanele juridice constituie potrivit legislației unui stat membru numai după împlinirea unui
termen de 7 ani de la data aderării Romaniei la Uniunea Europeana (art. 5 din Legea nr. 312/2005),
respectiv 1 ianuarie 2007.
Dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședințe și sedii secundare se poate dobândi de
către cetățenii unui stat membru nerezident în România, apatrizii nerezidenți în România cu domiciliul într-
un stat membru, precum și persoanele juridice nerezidente, după împlinirea unui termen de 5 ani de la
data aderării României la Uniunea Europeană (art. 4 Legea nr. 312/2005). Termenul a început să curgă la
data de 1 ianuarie 2007.
Aceste dispoziții nu se aplică fermierilor care desfășoară activități independente și sunt, după caz,
sau cetățeni ai statelor membre ale U. E. ori apatrizi cu domiciliul într-un asemenea stat și își stabilesc
reședința în România. În condițiile art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 312/2005, aceștia dobândesc dreptul
de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere chiar de la data aderării
României la U. E. Aceste persoane nu pot schimba destinația terenurilor pe durata perioadei de tranziție,
care este de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2007.
Art. 6 din Legea nr. 312/2005 dispune că cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice care
aparțin statelor terțe, pot dobândi drept de proprietate privată asupra terenurilor doar în condițiile
prevăzute de tratatele internaționale încheiate de România cu acestea, pe bază de reciprocitate. Totodată,
aceștia nu pot dobândi acest drept în condiții mai favorabile decât cele ce se aplică cetățenilor unui stat
membru și persoanelor juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru.
Alt act normativ care cuprinde reglementări speciale privitoare la dreptul de proprietate al străinilor
este Legea nr. 10/2001 referitoare la regimul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989. La art. 3 legea statuează persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii,
constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, iar în art. 4, alin. 2, se invocă faptul că de
prevederile prezentei legi pot beneficia și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice
îndreptățite, actul normativ nefăcând distincție între cetățenii români și cetățenii străini sau apatrizi, de
43
Învăţământ la distanţă
unde rezultă că persoanele străine și apatrizii se bucură de același tratament național ca și cetățenii
români7.
În concluzie, în prezent, terenurile proprietate privată pot fi înstrăinate și dobândite în mod liber;
incapacitatea legalǎ a cetǎţenilor strǎini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor din România prin acte inter vivos sau prin moştenire testamentarǎ subzistă În schimb, ei pot
dobândi alte drepturi reale principale – dezmembrǎminte, drept de ipotecǎ., precum şi dreptul de
proprietate asupra terenurilor prin moştenire legalǎ.
Incapacitatea se menţine, și în privința persoanelor juridice strǎine, în favoarea acestora putându-se
constitui drepturi reale derivate din dreptul de proprietate asupra terenurilor, cel mai important fiind
dreptul de superficie.
Limitele exercitării dreptului de proprietate cu privire la construcții:
În prezent, regimul juridic al construcţiilor este stabilit prin următoarele acte normative:
- Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţie de locuinţe
trecute în proprietatea statului;
- Legea nr. 114/1996 legea locuinţei, modificată;
- Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii;
Legislația8 instituie obligația obținerii autorizației prealabile pentru orice lucrare de
construire/reparare/modificare sau demolare a unei clădiri.
Persoanele fizice și juridice sunt libere să edifice orice fel de construcții civile, industriale, agricole
sau de altă natură, cu respectarea autorizației de construire. De asemenea, sunt necesare aprobări speciale
în cazul în care se ridică construcții în zonele asupra cărora s-a instituit un regim de protecție prevăzut în
documentațiile de urbanism aprobate. Desființarea construcțiilor se face pe baza unei autorizații de
desființare, eliberate de pimării sau de prefecturi, după caz. Persoanele fizice și juridice au obligația să
execute integral construirea în termenul prevazut, iar autorizația se poate prelungi doar o dată cu cel mult
un an.
În caz de nerespectare, se aplică sancțiuni contravenționale și se poate trece chiar la desființarea
lucrărilor făcute făra autorizație.
Apărarea dreptului de proprietate, ca principal drept real, se realizează printr-un ansamblu de mijloace
juridice reglementate de diferitele ramuri ale sitemului nostru de drept.
Mijloacele juridice sunt acțiuni în justiție prin care titularul dreptului solicită înlăturarea oricăror
atingeri sau încălcări aduse dreptului său.
O apărare indirectă a drepturilor reale se realizează prin instituțiile și normele aparținând altor
ramuri de drept decât dreptul civil. Ca exemplu putem cita instituția răspunderii materiale
aparținând de dreptul muncii care, prin normele sale, reglementează obligația oricărui salariat de a
repara pagubele produse angajatorului său prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
obligațiilor din conținutul raportului juridic de muncă.
Acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care reclamantul solicită instanței de
judecată recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat și obligarea pârâtului
la restituirea posesiei bunului. Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la
posesorul neproprietar. În principal este o acțiune imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind
perpetuu nu se pierde prin neuz.
7
Însă O.U.G. nr. 184/2002, la art. 2 din Titlul II, prevede că „cetățenii străini și apatrizii care au calitatea de persoane îndreptățite
potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților, pot opta pentru dobândirea unui
drept de folosință special, care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de
dispoziție.
8
Legea nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării lucrărilor deconstrucții, republicată în temeiul Legii nr. 199/2004.
44
Drept
PROPRIETATEA PRIVATĂ
fizice
sindicate;
culte religioase.
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Dreptul de proprietate publică asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist
să deprindă competența de a:
cunoaște conceptul de proprietate publică;
analiza oportunitățile contractelor de concesiune și de administrare ca strategii de plasament la
firma la care vor lucra;
numi modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică;
prezenta caracteristicile și importanța exercitării dreptului de proprietate publică.
46
Drept
9
Art. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică dispune că statul și unitățile administrativ-teritoriale exercită
posesia, folonț și dipoziția asupra bunurilor ce alcătuiesc omeniul public, în limitele și în condițiile legii.
10
Art. 136 alin.( 4) Constituție, art. 5 alin (2) din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, modificată și republicată, precum
și Art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dispun că bunurile care formează
obiect al proprietății publice sunt inalienabile, imprescriptibile, și insesizabile.
47
Învăţământ la distanţă
include în categoria contractului de achiziţie publică şi contractul sectorial, atribuit în scopul efectuării unei activităţi relevante în
sectoarele de utilitate publică: apă, energie, transport şi poştă. Astfel se dobândesc în proprietate publică, prin intermediul
autorităţii contractante şi prin atribuirea unui contract de achiziţie publică, produse, lucrări sau servicii.
14
Republicată în M.O. nr. 582/16.06.2003.
15
Obiectul de reglementare al Ordonanţei îl constituie numai concesiunea lucrărilor şi serviciilor publice, cu excluderea
concesiunii bunurilor publice. În acest sens, art. 220 din ordonanţă prevede: „prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică în
cazul în care contractul de concesiune.// lit. c) are ca scop concesionarea bunurilor publice, dar numai în cazul în care, prin
obiectul respectivului contract, autoritatea contractantă nu urmăreşte dobândirea execuţiei unei lucrări sau a unui serviciu, fapt
care ar încadra contractul respectiv fie în categoria contractelor de achiziţie publică, fie în categoria contractelor de concesiune a
căror atribuire este reglementată de prezenta ordonanţă de urgenţă”.
16
În prezent concesionarea bunurilor proprietate publică se face şi în condiţiile prevederilor speciale din alte acte
normative: art. 15 din Legea nr. 213/1998 potrivit căruia „concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin
licitaţie publică , în condiţiile legii.”// art. 13 alin 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
modificată şi republicată, precizează „că terenurile aparţinând domeniului public sau al unităţilor administrativ-teritoriale se pot
concesiona numai în vederea realizării de construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu respectarea
documentaţiilor de urbanism şi aprobate potrivit legii” // art. 125 alin. 1 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
49
Învăţământ la distanţă
dispune: „Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public de interes judeţean sau local să
fie concesionate” //diferite acte normative cuprind prevederi speciale referitoare la concesiunea unor activităţi: concesionarea
asupra resurselor de petrol (Legea nr. 238/2004 a petrolului); concesiunea activităţilor miniere (Legea minelor nr. 85/2003).
17
art. 3 lit. b) dinO.U.G. nr. 34/2006-contractul de concesiune de lucrări publice este„contractul care are aceleaşi caracteristici
ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar,
primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor sau acest drept
însoţit de plata unei sume de bani”.
18
art. 3 lit. c) dinO.U.G. nr. 34/2006-contractul de concesiune de servicii, este „contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi
contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din
partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile sau acest drept însoţit de plata unei
sume de bani”.
50
Drept
Contractul de închiriere poate fi încheiat cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitație publică.
d.Darea în folosință gratuită a unor bunuri proprietate publică.
Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da bunuri imobile sau mobile din patrimoniul lor, în
folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.
Moduri de stingere a dreptului de proprietate publică
prin pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului;
prin trecerea bunului în domeniul privat, trecere ce se realizează prin hotărâre a Guvernului, a
Consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului local,
dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
prin trecerea ex lege a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, în vederea reconstituirii
dreptului de proprietate particulară, pentru retrocedarea lor fostului proprietar sau pentru a fi
vândute
51
Învăţământ la distanţă
drept comun);
- bunurile din domeniul privat sunt susceptibile de dezmembrare, inclusiv de expropriere pentru
cauză de utilitate publică.
Verificați-vă cunoștințele:
53
Învăţământ la distanţă
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
cunoaște situațiile de incertitudine și modalitățile de consolidare a dreptului de proprietate;
demonstra care sunt raporturile între proprietatea pură și simplă și proprietatea afectată de
modalități;
analiza diferențele dintre coproprietate și indiviziune.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
1. NOȚIUNI GENERALE
În general, dreptul de proprietate se prezintă ca pur si simplu, aparținând în exclusivitate unei
singure persoane.
54
Drept
În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este afectat
de modalități (termen sau condiție), fie că aparține simultan la două sau mai multe persoane.
În sens larg, prin modalitate juridică se înțelege atât situația unor incertitudini vremelnice, în care se
află dreptul de proprietate, cât și situația când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui
bun sau mase de bunuri. În dreptul civil român se cunosc următoarele modalități ale dreptului de
proprietate:
proprietatea anulabilă;
proprietatea rezolubilă;
proprietatea comună.
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Proprietatea este anulabilă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost dobândit
printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă.
Până la împlinirea termenului de prescripție extinctivă a dreptului de a cere anularea actului ( 3 ani)
sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situație incertă. La
confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripție, dreptul „se consolidează” cu efect
retroactiv.
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de proprietate ce exprimă
situația de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când transmiterea dreptului de proprietate de
la o persoană la alta a avut loc sub condiție rezolutorie.
Când condiția se realizează, dreptul de proprietate se desființează retroactiv.
Când condiția nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenția părților.
din lege: în cazul donațiilor între soți și al donațiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul
nașterii ulterioare a unui copil.
dintr-o convenție, ca în cazul vânzărilor cu pact de răscumpărare.
Efecte: Pendente conditionae(până la îndeplinirea condiției)– proprietarul, sub condiție rezolutorie,
se va comporta ca proprietar pur și simplu (administrează, culege fructele și suportă riscul pieirii bunului).
Eveniente conditionae(după ce se îndeplinește condiția)– se desființează, cu efect retroactiv, dreptul de
proprietate al dobânditorului, astfel că transmițătorul redobândește dreptul de proprietate asupra bunului.
În practică, rezoluțiunea a produs efecte retroactiv în privința actelor de dispoziție, dar nu și în cazul
actelor de administrare care rămân valabile.
În cazul constituirii proprietății asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condițiile
stabilirii dobânditorului în localitățile unde se află terenurile, de a nu deține în alte localități teren, ori de a
renunța la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc. Nerespectarea condițiilor duce la
pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
Proprietatea comună este acea modalitate în care prerogativele dreptului de proprietate aparțin
împreună și concomitent asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri mai multor persoane.
Formele proprietății comune:
- Proprietatea comună pe cote părți (coproprietatea) – atunci când un bun individual , nefracționat în
materialitatea sa, aparține concomitent mai multor proprietari, fiecare dintr-e ei având o cotă ideală și
abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului.
- Proprietatea comună în devălmășie (când nu se cunosc nici fracțiuni din bun, nici cotele din dreptul de
proprietate nu sunt stabilite).
Indiviziunea, are ca obiect o universalitate de bunuri, fiecare coindivizar având o cotă-parte
abstractă din drept. Potrivit art. 728 C.civ., „nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Convențiile
contrare sunt nule. Convențiile pentru mențiunea stării de indiviziune sunt valabile doar 5 ani”. Acțiunea în
ieșire din indiviziune e imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea poate fi paralizată prin uzucapiune.
Caractere:
55
Învăţământ la distanţă
Proprietatea comună pe cote părți se caracterizează prin faptul că dreptul fiecărui coproprietar e
determinat abstract, matematic, nu în natură. Deci:
a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracțiuni din bun;
b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părți ideale, abstracte, din dreptul de
proprietate. Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.
Reglementarea coproprietății: art. 728 C.civ. (durata indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle
asociaților în societatea civilă).
Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi
obișnuită sau temporară, sau
forțată și perpetuă.
Coproprietatea obișnuită poate înceta prin împărțeală (partaj).
Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-părți sunt cele generale,
prevăzute de art. 485 si 486 C.civil; pe lângă ele pot exista moduri specifice. Cele mai întâlnite moduri de
dobândire sunt succesiunea și convențiile.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate în cazul coproprietății este supusă, în principiu,
regulei umanității, ceea ce înseamnă că bunul comun poate fi folosit și posedat în concordanță cu
hotărârea tuturor coproprietarilor. Regula unanimității funcționează și mai pregnant în cazul actelor de
dispoziție asupra bunului în materialitatea sa. Ea nu funcționează însă în cazul actelor de dispoziție pe care
un coproprietar le-ar face cu privire la cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.
Modalitățile de încetare a coproprietății sunt:
- dobândirea cotelor tuturor copărtașilor de unul singur (cumpărare, succesiune, etc.);
- copărtașii transmit cotele unei singure persoane;
- partajul (împărțeala), adică operațiunea când se dă fiecărui coproprietar o fracțiune din bun
corespunzătoare dreptului său (sau loturi la universalități, in indiviziune) este cea mai folosită
modalitate de încetare a coproprietății; împărțeala se face în natură; dacă aceasta nu e posibilă,
ieșirea din indiviziune se face prin atribuire sau prin scoaterea în vânzare a bunului la licitație;
împărțeala poate fi prin bună învoială sau judecătorească.
Proprietatea pe cote-părți forțată și perpetuă se menține independent de voința copărtașilor și
este determinată de destinația bunului respectiv. Bunurile sunt accesorii față de alte bunuri principale.
Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără a aduce atingere
drepturilor celorlalți și destinației bunului. Nu poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de
proprietate, iar actele de administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimității.
Cazuri de proprietate forțată:
- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărți sau tablouri de familie),
- părți comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente și asupra termenului dat în folosință;
- lucruri comune și utile pentru folosința a două imobile vecine;
- asupra despărțiturilor comune (ziduri, sanțuri, garduri), cu privire la care există o prezumție relativă
de comunitate.
Proprietatea comună în devălmășie
Noțiune: În cazul proprietății comune în devălmășie nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra
căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta are loc la împărțirea bunurilor aflate în
devălmășie, când fiecărui proprietar devălmaș i se stabilește cota din dreptul de proprietate și partea din
bun care i se atribuie.
Cazuri: proprietatea comună a soților asupra bunurilor comune (art. 30 Codul familiei) sau cea
stabilită prin convenția părților.
Încetarea proprietății devălmașe a soților asupra bunurilor are loc, la cerere, la desfacerea
căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea loc împărțirea bunurilor comune
existente la cererea unuia dintre soți sau a unui creditor personal.
Consecințe: nici unul dintre soți nu poate dispune prin acte între vii de dreptul său.
56
Drept
Fiecare soț poate face, în schimb, singur acte de administrare și de folosință asupra bunurilor
comune, presupunându-se că are și consimțământul celuilalt soț (mandatul tacit reciproc –
prevăzut de art. 35 C.fam.).
Fiecare soț poate dispune de bunuri (cu excepția imobilelor, terenuri și construcții și a celor de
unică folosire), fiind considerat că are și consimțământul celuilalt.
Cota fiecăruia nu este predeterminată împărțirii, ci se stabileste la partaj, conform contribuției lor la
dobândirea bunurilor comune.
Comunitatea de bunuri a soților nu exclude coproprietatea. Soții pot fi în coproprietate cu bunurile
comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).
Devălmăsia poate rezulta și din convenția părților. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale amiabilă,
fie pe cale judiciară.
Diferențe:
Verificați-vă cunoștințele:
1. Proprietatea anulabilă:
a) rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută;
b) durează cel mult până la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulității actului;
c) durează cel mult până la momentul în care se împlinește termenul de prescripție a acțiunii în anulare.
2. Indiviziunea poate avea ca obiect:
a) o casă de locuit;
b) cel mult trei bunuri determinate;
c) o universalitate de bunuri.
3. În cazul proprietății comune pe cote-părți:
a) fiecare copărtaș poate efectua acte materiale privitoare la bun numai cu acordul celorlalți;
b) fructele civile revin copărtașului care a depus diligențe pentru producerea lor, numai dacă
ceilalți copărtași nu au fost împiedicați să participe la producerea și la culegerea lor;
c) coproprietarul nu are dreptul să schimbe modul de folosință sau să transforme destinația
bunului, fără acordul tuturor coproprietarilor;
d) creditorii personali ai succesorului în indiviziune asupra unor imobile succesorale poate
cere punerea în vânzare a părții indivizibile, chiar dacă nu s-a făcut partajul.
4. În materia coproprietății, regula unanimității nu se aplică:
a) actelor juridice de conservare efectuate de unul dintre coproprietari,
chiar dacă împotriva voinței celorlalți copărtași;
b) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtași
împotriva voinței celorlalți copărtași în măsura în care profită efectiv tuturor copărtașilor;
c) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtași, fără consimțământul
celorlalți coproprietari, în măsura în care profită efectiv tuturor copărtașilor;
d) actelor de înstrăinare a întregului bun pe care un copărtaș le-a încheiat în mod unilateral,
în numele său propriu, ca un veritabil proprietar exclusiv al acelui bun;
e) actelor juridice de dispoziție făcute de un copărtaș având ca obiect cota sa parte de drept.
5. Sunt permise convențiile prin care copărtașii:
a) renunță la dreptul de a cere partajul;
b) convin să rămână perpetuu în indiviziune;
c) convin să mențină starea de indiviziune pe o perioadă de 6 ani.
6. Partajul judiciar se poate realiza prin:
a) partajarea în natură a bunului;
b) atribuirea bunului către unul dintre copărtași și plata de către acesta în favoarea celorlalți
copărtași a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părți din drept aparținând acestora;
c) vânzarea bunului prin licitație publică și atribuirea de sulte în favoarea copărtașilor.
7. Copărtașii pot încheia o convenție de rămânere în indiviziune care:
a) poate fi valabilă pe o durată de maximum 3 ani;
b) poate fi reînnoită, prin acordul părților, pe o durată de maximum 5 ani, dar nu mai mult
decât durata stabilită inițial de rămânere în indiviziune;
c) poate fi reînnoită înainte de expirarea duratei pentru care fusese încheiată;
d) poate fi reînnoită o singură dată.
8. Proprietatea asupra unui bun este rezolubilă:
a) numai când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiție
rezolutorie;
58
Drept
b) când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiție suspensivă;
c) când transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act lovit de nulitate relativă.
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Modurile de dobândire a proprietății asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să
deprindă competența de a:
identifica modurile de dobânire a proprietății;
evalua reglementările juridice, în vederea derulării de afaceri viitoare;
aplica, în practica economică, conceptele studiate.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. CLASIFICĂRI
3. TRADIȚIUNEA
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
5. ACCESIUNEA
6. UZUCAPIUNEA
7. CONVENȚIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII.
1. NOȚIUNI GENERALE
59
Învăţământ la distanţă
Art. 644 si 645 C.civ. enumeră modurile de dobândire a proprietății: succesiunea, legatul,
convenția, tradițiunea, accesiunea, prescripția, legea și ocupațiunea. La acestea trebuie adăugată și
hotărârea judecătorească.
Aceste moduri se aplică și celorlalte drepturi reale; cu unele particularități. Ele se aplică și pentru
dobândirea proprietății publice și proprietății cooperatiste, care cunosc însă și moduri specifice de
dobândire.
2. CLASIFICĂRI
A. După întinderea dobândirii:
- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal: succesiunea și legatele universale și cu titlu
universal;
- moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri
individuale determinate.
B. După momentul transmisiunii:
- moduri de dobândire între vii;
- moduri de dobândire pentru cauză de moarte.
C. După situația juridică a bunului în momentul dobândirii:
- moduri originare care exclud transmisiunea (ocupațiunea, uzucapiunea);
- moduri derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta.
D. După caracterul transmisiunii:
- moduri de dobândire cu caracter oneros,
- moduri de dobândire cu caracter gratuit.
E. Legea ca mod de dobândire a proprietății:
a) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință;
b) dobândirea coproprietății zidul comun
c) dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credință.
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Noțiune și domeniu de aplicare
Hotărârile judecătorești sunt, în general, declarative de drepturi. Există însă și hotărâri constitutive
de drepturi sau atributive de drepturi. Un exemplu îl constituie ordonanța de adjudecare în cadrul unei
licitații publice.
În cazul exproprierii, transferul de proprietate în patrimoniul exproprietarului are loc, prin efectul
hotărârii judecătorești, de îndată ce obligația de despăgubire a fost îndeplinită.
5. ACCESIUNEA
Accesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai
important.
60
Drept
Tot ce se unește cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia. Titularul dreptului asupra unui lucru
mai important devine și titularul dreptului asupra lucrului mai puțin important.
În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și
asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.
Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.
Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.
A. Accesiunea imobiliară naturală:
- Aluviunea. Creșterile de pământ care se fac succesiv și pe nesimțite pe fundurile apelor curgătoare,
precum și pământurile rămase după retragerea apelor curgătoare de la un mal la altul, se numesc aluviuni.
Ele se cuvin proprietarului fondului riveran. Există și excepții: proprietatea albiei lacurilor, iazurilor,
heleșteielor aparține proprietarilor lor; la fel albia râurilor.
- Avulsiunea înseamnă adăugirea de teren la un teren a unei bucăți de pământ smulsă de la un alt teren,
prin acțiunea unei ape. Ea devine proprietatea proprietarului terenului la care s-a alipit dacă fostul
proprietar nu o revendică în termen de un an. Dacă bucata de teren, care se poate individualiza și
recunoaște, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă.
- Insulele si prundișurile ce se formează în râurile neplutitoare și nenavigabile sunt ale proprietarului
fondului pe care s-au format.
Accesiunea animalelor sălbatice: Codul civil prevede în art. 503 că: „orice animale sau zburătoare
sălbatice care trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă
asemenea trecere s-a ocazionat prin fraudă sau prin artificii”. Pentru animalele din fondul cinegetic se
aplică dispoziții speciale19. Codul civil și-ar putea găsi aplicare în privința unor animale semisălbatice
(porumbeii și albinele) care să nu facă parte din domeniul public. Dispozițiile de mai sus nu se aplică in
privința animalelor domestice (cai, oi, boi, capre, păsări de curte etc.).
B. Accesiunea imobiliară artificială
Art. 493 si 494 C.civ. reglementează două situații:
1) construcția sau plantația făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;
2) construcția sau plantația făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenția omului și implică obligația proprietarului ce
beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel împotriva căruia operează.
- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin proprietatea constructorului în
temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să plătească prețul materialelor. Proprietarul
materialelor nu are însă dreptul de a le ridica. Proprietarul terenului dobândește proprietatea lucrărilor fie
că este de bună-credință, fie că este de rea credință.
- Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva. Proprietarul terenului devine
proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligația de a despăgubi pe constructor. Se disting două situații:
dacă constructorul e de rea credință, adică cunoaște că terenul aparține altcuiva, dar face totuși
construcția sau plantația; proprietarul terenului are 2 posibilități: fie să păstreze lucrările, devenind
proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și
prețul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate,
fie să oblige pe constructor să-si ridice construcțiile pe cheltuiala sa, eventual cu obligația de a plăti
daune-interese pentru pagubele suferite de proprietarul terenului 20. Pentru a dispune desființarea
19
A se vedea, spre exemplu, dispozițiile Legii nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic (M. Of. nr. 944 din 22
noiembrie 2006).
20
În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluțiilor menționate de art. 494 C.civ., s-a decis (Decizia de îndrumare
nr.13 din 6 august 1959) că instanțele judecătorești, sesizate cu asemenea acțiuni, trebuie să cerceteze condițiile în care s-au făcut
construcțiile, dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând efectuarea lucrărilor și că vor căuta să
înlocuiască soluția neeconomică a dărâmării construcțiilor cu aceea a acordării unei despăgubiri.
61
Învăţământ la distanţă
construcțiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizația organului administrativ competent (vezi
Legea nr.50/1991).
dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credință, adică nu știe că terenul aparține altuia,
ci crede că îi aparține lui, și construiește pe acel teren (de exemplu constructorul are calitatea de
posesor al terenului pe care a construit), proprietarul terenului devine obligatoriu și proprietar al
construcției, fără a mai putea cere dărâmarea și ridicarea construcției. El trebuie însă să
desdăuneze pe constructor.
Proprietarul terenului poate opta pentru întinderea despăgubirii și anume: fie să se achite
contravaloarea materialelor și a sumei, fie să plătească o sumă egală cu creșterea valorii fondului, ca
urmare a efectuării construcției. Constructorul de bună credință va avea față de proprietarul terenului un
drept de creanță, iar proprietarul terenului un drept de proprietate asupra construcției.
Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară poate îmbrăcă formele: adjuncțiunii, specificațiunii, confuziunii. În toate
cazurile proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar al bunului, mai puțin
important decât primul, cu obligația de a plăti despăgubiri.
Adjuncțiunea constă în unirea a două lucruri care aparțin la proprietari diferiți în așa fel, încât, deși
formează un singur tot, cele două lucruri rămân distincte și se pot despărți unul de altul și păstra fiecare în
parte după despărțire. Criteriul după care se determină lucrul principal este acela pentru uzul sau la
completarea căruia a servit celălalt lucru sau valoarea lucrului, iar în lipsa celor 2 criterii, criteriul
volumului.
Specificațiunea constă în prelucrarea și transformarea unei materii aparținând unei alte persoane;
ex.: din stofă se confecționează un costum. Lucrul principal se consideră materia. Dar dacă manopera
depașește cu mult valoarea materiei întrebuințate, cel care a confecționat lucrul nou devine proprietarul
acestuia.
Confuziunea (sau amestecul) constă în unirea a două lucruri mobile aparținând unor proprietari
diferii, în așa fel încât ele nu se pot recunoaște și deosebi unul de altul; de exemplu, topirea a două metale,
amestecul a două lichide.
6. UZUCAPIUNEA
Uzucapiunea este dobândirea proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a
lucrului, în timpul fixate de lege. Deci prin uzucapiune starea de fapt se transformă în stare de drept.
Prescripția achizitivă duce la dobândirea unui drept real, în timp ce prescripția extinctivă are ca
efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.
Utilitate și justificare
Uzucapiunea constituie o dovadă absolută a dreptului de proprietate.
Justificarea uzucapiunii rezultă din faptul că:
- în majoritatea cazurilor posesia e conformă cu proprietatea;
- nevoia de stabilitate și securitate juridică determină recunoașterea de efecte juridice unei aparențe
îndelungate de proprietate;
- uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă de diligență.
Bunurile ce pot fi obiectul uzucapiunii
Poate fi obiect de uzucapiune orice bun imobil care se găsește în circuitul civil, adică este alienabil.
Terenurile și construcțiile pot fi deci dobândite prin uzucapiune.
Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi uzucapate (ex. cele din domeniul public sau cele obținute
prin constituire în cadrul Legii nr. 18/1991 o anumită perioadă de timp).
Posesia – condiție a uzucapiunii Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utilă. Detenția
precară și posesia viciată nu duc la uzucapiune.
Felurile uzucapiunii:
Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani și uzucapiunea de 10 până la 20 ani.
62
Drept
a. Uzucapiunea de 30 ani
Pentru existența uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiții:
să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.
Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor săi (joncțiunea posesiilor).
b. Uzucapiunea de la 10 până la 20 ani presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
- să existe posesie utilă;
- posesorul să aibă just titlu;
- posesorul să fie de bună credință; buna credință constă în credința gresită a posesorului că a
dobandit de la adevăratul proprietar; ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea se
prezumă (bona fides presumitur).
- posesia să dureze de la 10 la 20 ani; termenul este de 10 ani dacă adevăratul proprietar a locuit
timp de 10 ani în raza teritorială a aceluiași tribunal județean unde se află imobilul; termenul e de
20 ani, dacă a locuit în circumscripția altui tribunal județean decât cel în care se află imobilul21.
Uzucapiunea de la 10 la 20 ani se aplică numai în privința imobilelor ut singuli, nu și universalităților
de bunuri. Ea se aplică și uzufructului, dar nu și servituții.
Justul titlu este orice act translativ de proprietate care provine de la altcineva decât proprietarul,
adică de la un non dominus. Faptul juridic translativ de proprietate poate fi just titlu.
Titlul putativ (care există doar în credința celui care invocă uzucapiunea) nu este just titlu. La fel
titlul nul. Justul titlu este deosebit de buna credință și trebuie dovedit, conform regulilor dreptului comun.
Data certă este necesară justului titlu, dar nu se cere ca acesta să fie transcris în registrul de
transcripții imobiliare.
În cazul că imobilul prescris a aparținut la mai mulți ca indivizi, termenul uzucapiunii împotriva lor se
stabilește pentru fiecare.
Modul de calcul al termenului de prescripție achizitivă
Uzucapiunea se calculează pe zile. Ziua când începe termenul nu se ia în calcul. Ziua se socoteste de
24 ore, începe de la ora 0 și se sfârseste la miezul nopții următoare. Prescripția se socoteste încheiată la
împlinirea ultimei zile a termenului
Întreruperea prescripției
Intreruperea prescripției are ca efecte înlăturarea oricăror efecte ale prescripției anterioare. Pentru
a uzucapa este nevoie să înceapă o nouă prescripție. Întreruperea poate fi: naturală: posesorul este lipsit
timp de 1 an de folosința lucrului de către proprietar sau de un terț, ori lucrul e declarat imprescriptibil
(intră în domeniul public) sau civilă, prevăzută de Decretul nr. 167/1958 prin:
- recunoașterea dreptului la acțiune făcută de beneficiarul prescripției;
- cererea de chemare în judecată introdusă chiar la o instanță necompetentă.
- Actul începător de executare silită care întrerupe prescripția extinctivă, nu se aplică prescripției
achizitive.
Suspendarea prescripției achizitive - nu înlătură timpul scurs anterior cauzei de suspendare. După
încetarea cauzei de suspendare prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de
suspendare.
Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Prescripția nu curge pe timpul în care:
- forța majoră l-a împiedicat pe titularul dreptului să acționeze;
21
Dacă și-a schimbat domiciliul și a locuit în ambele circumscripții, atunci la un număr de ani locuiți în circumscripția tribunalului
județean unde se află imobilul, se adaugă dublul numărului de ani până la 10 locuiți în circumscripția altui tribunal județean.
Exemplu: 4 ani în aceeași circumscripție (10 – 4 = 6; 6 x 2 = 12; 12 + 4 = 16 ani) – deci pentru a uzucapa este necesară o posesie
de 16 ani. În cazul în care posesorul a locuit un număr de ani în circumscripția altui tribunal județean decât cel în care se află
imobilul, și se vrea să se stie cați ani trebuie să posede în circumscripția tribunalului județean unde este situat imobilul, se
procedează astfel: din 20 de ani se scade numărul de ani în care a posedat în circumscripția altui tribunal județean decât cel în care
e situat imobilul (de exemplu 20 – 10 = 10). Rezultatul este împărțit la 2, adică 10 : 2 = 5. Prin urmare, mai are de posedat 5 ani în
circumscripția tribunalului județean unde se află imobilul. În final posesia lui va fi de 10 + 5 = 15 ani.
63
Învăţământ la distanţă
- cât timp cel ce se pretinde proprietar sau cel ce invocă uzucapiunea se află în forțele armate și
acestea sunt pe picior de război;
- între părți și tutore și cel ce se află sub ocrotirea lor, cât timp socotelile nu au fost date și aprobate;
- împoriva celor lipsiți de capacitatea de exercițiu, cât timp nu au reprezentanți legali, sau la
persoanele cu capacitate restransă cât timp nu au o persoană care să-i încuviințeze actele;
- între soți în timpul căsătoriei.
Joncțiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul posesiei actuale (proprii)
a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci, dacă A a început să uzucapeze și, înainte de
împlinirea termenului, a înstrăinat lucrul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia sa cu cea a lui A,
pentru a uzucapa.
Joncțiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică posesorul actual are
de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncțiunea posesiilor. Posesorul actual continuă posesia
autorului său cu toate viciile sau calitățile ei; el nu poate schimba în avantajul său natura posesiei
anterioare.
Condițiile joncțiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenția precară nu poate fi unită cu
posesia) și cel care invocă joncțiunea să fie un succesor în drepturi al autorului. Invocarea joncțiunii se face
când aceasta este favorabilă posesorului actual.
Efectele uzucapiunii:
Efectul principal e că posesorul dobândește dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului.
Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a început posesia, și nu din
momentul împlinirii termenului de prescripție.
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cat si pe cale de excepție. Ea nu se invocă din
oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.
Beneficiarul uzucapiunii poate renunța la efectele ei. Renunțarea se face numai după împlinirea ei.
Renunțarea poate fi expresă sau tacită, iar renunțătorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina.
Creditorii pot invoca prescripția obținută de debitorul lor, dacă acesta a renunțat la ea.
Prescripția instantanee asupra lucrului mobil
Art. 1909 al.1 arată că lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo trebuință
de vreo scurgere de timp.
Condiții cerute pentru a funcționa această prescripție sunt:
- să fie vorba de un bun mobil corporal;
- să fie vorba de o posesie, nu de detenție precară;
- posesia să fie utilă, neviciată;
- posesorul să fie de bună-credință.
e anulabilă (nulă relativ), dar nulitatea se acoperă dacă vânzătorul devine proprietarul lucrului după
vânzare. Dacă bunul e de gen, problema vânzării lucrului altuia nu se pune.
Verificați-vă cunoștințele:
Obiectivele specifice
1. PRECIZĂRI PREALABILE
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
3. DREPTUL DE UZ
4. DREPTUL DE ABITAȚIE
5. DREPTUL DE SERVITUTE
6. DREPTUL DE SUPERFICIE.
1. PRECIZĂRI PREALABILE
Noțiunea de dezmembrământ - drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente
ale dreptului de proprietate se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Enumerare: dreptul de uzufruct: uz, habitație, servitute și superficie.
Domeniul de aplicare
66
Drept
Dezmembrămintele pot exista numai în cazul proprietății private, cu excepția bunurilor inalienabile (ex.
terenurile atribuite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, care nu pot fi înstrăinate un
anumit termen). Nu poate fi dezmembrată proprietatea asupra bunurilor din domeniul public.
Statul, unitățile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se administrează bunurile din
domeniul privat, regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat, pot dobândi dezmembrăminte
ale proprietății. Drepturile reale prevăzute de actele normative, altele decât Codul civil, nu sunt
considerate ca dezmembrăminte ale proprietății.
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
a.) Definiție și caractere
Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune dezlipirea a două
atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi și jus fruendi) și constituirea lor într-un drept real care
aparține unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al treilea atribut al proprietății
– jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului și constituie nuda proprietate, titularul fiind numit nud
proprietar.
Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru și a-i culege fructele (usus si fructus), iar proprietarul
rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de lucru (abusus).
b.) Caracterele uzufructului
1. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosință de care se bucură, de exemplu, locatarul
asupra bunului închiriat. Uzufructul constituit asupra unei creanțe sau valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni)
nu mai este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter. Uzufructul poate fi bun
mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită este un bun mobil sau imobil;
2. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului. Când uzufructul
aparține unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă, predeterminată, uzufructul nu poate
dura mai mult de 30 ani.
3. Este un drept de folosință.
4. Este un drept al cărui exercițiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de dreptul său fie prin
act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Actul de dispoziție al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuși, ci numai emolumentul
lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le producă.
Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.
c.) Importanță și dezavantaje
Uzufructul este un mijloc de a procura folosința complexă asupra lucrului, fără ca proprietarul să piardă
dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că uzufructuarul caută să aibă toate
folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea și ameliorarea acestuia.
d.) Obiectul uzufructului
Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile și imobile, corporale și incorporale, fungibile și
nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de uzufruct. Regula este că uzufructul are ca
obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată substanța lucrului și restituit la expirarea
termenului.
Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite, privată ca universalitate de lucruri (universum
corpus), și nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli. Terenurile proprietate privată sunt și rămân în
circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al uzufructului.
Terenurile primite în constituirea (nu în reconstituirea) dreptului de proprietate privată nu pot fi
înstrăinate 10 ani. Deci, în acest timp ele nu pot fi obiect de uzufruct. În cazul terenurilor și construcțiilor
nu este nevoie de încă o autorizație pentru constituirea uzufructului.
e.) Modurile în care se poate constitui uzufructul:
Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabilește prin lege și prin voința omului (act între vii sau testament).
Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui, de asemenea, prin uzucapiune.
67
Învăţământ la distanţă
3. DREPTUL DE UZ
Este un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândește dreptul de a folosi și
culege fructele, dar numai pentru nevoile lui și ale familiei lui. Are un caracter strict personal și nu poate fi
cedat sau închiriat. Se dobândește și stinge după aceleași reguli ca și dreptul de uzufruct.
68
Drept
pozitive – care îndreptățesc pe proprietarul fondului dominant să facă direct acte de folosință pe
fondul aservit,
negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite restricții sau împiedicări în
exercițiul dreptului său de proprietate.
C. După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren:
urbane – în folosul unei clădiri,
rurale – în folosul unui teren.
D. Alte clasificări:
servituți continue – fără exercițiul omului (apeduct, scurgerea apelor),
servituți necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al omului pentru a fi exercitate (ex. de
trecere, de a lua apă din fantană).
Din alt punct de vedere, servituțile pot fi:
servituți aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare (usă, fereastră),
servituți neaparente – care nu au un semn exterior de existență (ex. interzicerea de a zidi).
Servituțile naturale sunt cele născute din situația naturală a lucrurilor, cum ar fi: servitutea de
scurgere a apelor naturale; servitutea izvoarelor (nu-i poate schimba cursul); servitutea de grănițuire;
servitutea de îngrădire.
Servituți legale sunt cele stabilite de lege. Principalele servituți legale privesc:
a) distanța plantațiilor:
- arborii înalți se plantează la distanța de 2 m de hotar, iar arbuștii și gardul viu la o distanță de 0,5 m de
hotar – dacă nu există obiceiuri locale;
- se poate obține însă o servitute convențională la distanțe mai mici.
b) distanța lucrărilor intermediare pentru anumite construcții;
c) servitutea de vedere care implică interdicții ale construcției pentru ferestre și balcoane la mai puțin de
1,90 m de unghi drept, sau 0,6 m în unghi de 90o față de gardul despărțitor. Este o servitute continuă și
aparentă;
d) picătura streașinilor;
e) servitutea de trecere care dă dreptul proprietarului înfundat să ceară vecinului său dreptul de trecere
spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a despăgubi pentru pagubele ce i s-ar
produce;
f) servituți aeronautice prin care se interzice amplasarea lucrării, construcții sau instalații în apropierea
locurilor de decolare aterizare care pot periclita siguranța zborurilor;
g) servituți în zona de frontieră prin care plantarea pomilor sau arbustilor este permisă numai la mai mult
de 500 m de fâșia de protecție în interior, iar a culturilor înalte la mai mult de 250 m către interior;
h) Alte servituți legale prevăd:- construcțiile să aibă o distanță minimă față de calea ferată.
Stingerea servituților are loc:
a) când intervine imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea;
b) prin neexercitarea sau nefolosirea ori neuzul, sau prescripția extinctivă timp de 30 de ani (se aplică în
toate servituțile prin fapta omului; la cele necontinue, de la ultimul act de folosire);
c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant și celui aservit în patrimoniul aceluiași proprietar.
Servitutea poate renaște prin: anularea sau rezoluțiunea titlului de dobândire în cazul confuziunii, sau prin
înstrăinarea la cumpărători diferiți a fondului dominant și aservit;
d) pieirea fondului aservit;
e) expirarea termenului ori împlinirea condiției rezolutorii ce a afectat constituirea servituții;
f) renunțarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea (resolvitur jure dantis,
resolvitur jus accipentis).
6. DREPTUL DE SUPERFICIE
70
Drept
Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o
persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor bunuri care se află pe un
teren care aparține altei persoane, precum și în dreptul de folosință al superficiarului asupra acelui
teren.
Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparținând la doi proprietari deosebiți: dreptul de
proprietate al superficiarului asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări și, respectiv, dreptul
proprietarului asupra terenului.
Dreptul de superficie este o excepție (o derogare) de la art.492 C.civ. care prevede că „proprietatea
asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, la acest lucru (dreptul de accesiune)”.
Caracterele dreptului de superficie:
- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcții, plantații cu lucrări atașate la sol și dreptul de
folosință asupra solului;
- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuințare;
- nu poate înceta prin ieșirea din indiviziune (pentru că dreptul superficiarului și cel al proprietarului
terenului nu sunt în indiviziune).
Dreptul de superficie nu este enumerat expres printre drepturile reale relevate de Codul civil.
Exitența lui este dedusă din faptul că art. 492 C.civ. stabileste prezumția relativă că orice construcție e a
proprietarului terenului, pană la dovada contrară.
Legea 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privind cartea funciară îl menționează expres -
dreptul de superficie. La fel Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică se referă la dreptul de
superficie care se stinge prin efectul exproprierii.
Temeiurile dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate naște:
a) în baza legii (în cazul soților în temeiul art. 30 C.civ.);
b) în temeiul convenției dintre proprietarul terenului și cel care ridică o construcție pe terenul său, ceea ce
presupune că terenul se află în circuitul civil.
Dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea construcției, se consideră că proprietarul
construcției a dobândit un drept de superficie care implică și accesul pentru folosirea construcției.
Constituirea dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi necesară vreo autorizație administrativă.
Superficiarul își poate folosi dreptul de superficie prin acțiunea confesorie, care are rolul pe care îl
are revendicarea pentru dreptul de proprietate. El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-
a născut în convenția părților, o acțiune din contract.
Verificați-vă cunoștințele:
1. Ce înţelegeţi prin dezmembrăminte ale dreptului de proprietate? Proprietatea publică poate fi dezmembrată?
2. Constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate:
a) indiviziunea;
b) accesiunea;
c) servitutea.
3. Dreptul de uzufruct acordat unei persoane juridice nu poate depăşi:
a) 10 ani;
b) 30 ani;
c) 60 ani.
4. Presupune existenţa a două fonduri care au proprietari diferiţi:
a) dreptul de superficie;
b) dreptul de servitute;
c) dreptul de abitaţie.
5. Servituţile urbane:
71
Învăţământ la distanţă
OBLIGAȚIA CIVILĂ
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Obligația civilă asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competența de a:
prezenta accepțiunile noțiunii de obligație;
evalua impactul fenomenului juridic asupra mediului economic;
folosi conceptele studiate în vederea capacității de integrare la exigențele profesionale ale
instituțiilor și organizațiilor în care vor activa;
exemplifica obligații cu conținut patrimonial.
72
Drept
a.) în sens larg se înțelege acel raport juridic în care o persoană – numită creditor - pretinde alteia -
numită debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar în cazul neîndeplinirii acestei îndatoriri, creditorul
poate să apeleze la forța de constrângere a statului, solicitând obligarea debitorului la executatea în natură
a obligației acestuia sau, în cazul în care executarea în natură nu mai este posibilă, la executarea prin
echivalent.
b.) în sens restrâns obligația civilă reprezintă îndatorirea ce revine subiectului pasiv sau prestația la
care este ținut debitorul, fie că aceasta constă într-o acțiune, fie într-o abstențiune, cu alte cuvinte latura
pasivă a raportului de obligație22.
c.) în al treilea rând, obligația denumește înscrisul care încorporează anumite valori mobiliare, de
regulă bănești, care dau creditorului dreptul de a încasa un venit periodic fix ( ex. obligațiile CEC; titlurile de
credit ).
3. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR
Prin izvor al obligațiilor se înțelege acea împrejurare( fapt juridic în sens larg 25) care dă naștere unui
raport juridic obligațional.
Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligații civile: contractul, cvasicontractul, delictul, cvasidelictul
și legea.
Contractul este „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii
un raport juridic”.
Cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau
obligații reciproce între părți. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri și
plata nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea și îmbogățirea fără just temei.
22
Vezi Dumitru C. Florescu, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Curs pentru învățământul la distanță, Ediția a II-a, Editura
Universității Titu Maiorescu, București, 2005.
23
Obligația de a da (dare) nu se confundă cu obligația de a preda (care este o obligație de a face).
24
Obligația de a nu face ceva este o obligație negativă (de abstențiune) și constă în îndatorirea debitorului de a se abține de la
un anumit fapt la care ar fi fost îndreptățit prin lege să îl facă.
25
Faptul juridic, în sens larg, cuprinde actul juridic și faptul juridic în sens restrâns ( calitatea de izvor de obligații în opoziție cu
actul juridic).
73
Învăţământ la distanţă
Delictul și cvasidelictul sunt definite de art.998 și 999 C.civ. Art.998 C.civ. prevede că „orice faptă a
omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Art.999 C.civ. stabilește că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și
de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența să “.
Delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii comisă cu intenție, iar cvasidelictul o faptă ilicită
săvârșită din culpă ( fără intenție, din neglijență sau din imprudență).
Există și o altă clasificare, împărtășită de literatura juridică:
obligații civile care izvorăsc din acte juridice (contracte și acte juridice unilaterale);
obligații civile care izvorăsc din fapte juridice - stricto sensu – fapte juridice licite și ilicite;
obligații civile care izvorăsc din lege (ex. obligația legală de întreținere).
c) scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia lucrului. Titularul dreptului de
folosință asupra acelui bun își poate realiza dreptul său numai dacă dobânditorii succesivi ai proprietății
lucrului respectă acel drept.
E. După structură obligațiile pot fi:
a) pure si simple, în care există un singur creditor și un singur debitor, și nu sunt afectate de modalități;
b) complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele;
c) afectate de modalități (de termen sau condiție).
5. OBLIGAȚIILE COMPLEXE
Obligațiile complexe pot fi obligații cu pluralitate de subiecte, obligații cu pluralitate de obiecte și
obligații indivizibile.
A. Obligațiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:
1. obligații conjuncte (divizibile). Aceste obligații constituie regula (art.1060 C.civ.). Fiecare creditor
acționează pentru realizarea drepturilor subiective proprii, iar fiecare debitor răspunde pentru partea să
din datorie;
2. obligații solidare (art.1034-1056 C.civ.), în care fiecare creditor solidar poate să pretindă
debitorului executarea întregii datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru executarea
prestației datorate de toți debitorii solidari, creditorului.
Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să pretindă și să primească plata
întregii creanțe. Debitorul acționat în justiție de unul din creditorii solidari, nu poate plăti valabil decât
creditorului reclamant. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.
Solidaritatea pasivă. Art.1039 prevede că „obligația este solidară din partea debitorilor, când toți s-
au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate și plata făcută de unul din
debitori, liberează și pe ceilalți către creditor”.
Obligațiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur lucru
(obiect). De aici următoarele consecințe:
creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor si plata făcută de acesta îi eliberează si pe
ceilalți codebitori;
creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toți sunt debitori
principali, iar debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii (art.1042 C.civ.).
Liberarea completă a debitorilor se poate face și prin celelalte mijloace de stingere a obligațiilor nu
numai prin plată, cum ar fi: compensația, novația, remiterea de datorie etc.
Solidaritatea pasivă nu se prezumă, ea trebuie să fie prevăzută expres fie în convenția părților, fie în
lege.
În dreptul comercial, solidaritatea este regula; ea se prezumă, iar în cazul în care părțile doresc să
deroge de la această regulă, trebuie să o facă în mod expres.
În dreptul civil, solidaritatea pasivă este legală în următoarele cazuri:
cei care au cauzat împreună un prejudiciu printr-o faptă ilicită răspund solidar față de victimă
(art.1003 C.civ.);
mandanții care au desemnat același mandatar, vor răspunde solidar pentru toate efectele
mandatului (art.1551C.civ.);
antreprenorul și arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcției din cauza unui viciu al
acesteia (art.1483 C.civ.);
executorii testamentari ai aceluiași defunct, răspund solidar pentru bunurile mobile încredințate
(art.918 C.civ.).
Practica judiciară și doctrina au conceptul obligației „in solidum”, când mai mulți debitori au
obligații independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanță. Exemplu
obligația alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are dreptul, pentru că
fiecare este ținut personal.
75
Învăţământ la distanţă
76
Drept
Termenul este incert când nu se cunoaște, în momentul nașterii obligației, data la care se va
împlini, dar este sigur că el se va împlini în viitor (de ex.: la decesul unei persoane).
Dacă termenul nu este determinat, judecătorul fixează un termen „rezonabil” dependent de
circumstanțe pentru executarea obligațiilor.
b.) După interesul persoanei termenele pot fi stipulate: în favoarea creditorului, în favoarea debitorului
sau în favoarea ambelor părți.
Cel în favoarea căruia este stipulat poate renunța la el (de ex.: dacă e prevăzut în favoarea
debitorului, el poate face o plată anticipată). Legea prezumă, în lipsă de convenție contrară, că termenul
este stipulat în favoarea debitorului.
c.) După efectele pe care le produc, termenele pot fi:
suspensive - care întârzie (amână ) executarea obligației până la împlinirea lui; datoria devine
exigibilă la scadență, la termen;
extinctive - care au ca efect stingerea obligației (în momentul împlinirii termenului, raportul juridic
obligațional încetează).
d.) După izvor, termenul poate fi: legal, convențional sau judiciar (de ex.: termenul de grație).
Renunțarea la termen. Cel în favoarea căruia este prevăzut, poate renunța la el. Aceasta înseamnă
că obligația devine pură și simplă, adică imediat exigibilă.
Decăderea din beneficiul termenului intervine când debitorul se află în stare de insolvabilitate sau
când debitorul micșorează în mod culpabil garanția oferită creditorului (gaj, ipotecă, privilegii).
Condiția este un eveniment viitor și nesigur că se va produce, care suspendă fie nașterea, fie
stingerea unui contract sau a unei obligații.
Caracteristicile condiției sunt: este un eveniment viitor, este nesigur că se va întâmpla și afectează
existența obligației.
Clasificarea condițiilor. Condiția poate fi:
a.) cauzală - când realizarea ei depinde exclusiv de hazard, de întâmplare;
b.) mixtă - când realizarea ei depinde și de voința uneia din părți, cât și de cea a unui terț determinat;
c.) potestativă - când realizarea ei depinde exclusiv de voința uneia din părți27.
După efectele pe care le produce, condiția poate fi:
a) condiție suspensivă, când de realizarea ei depinde nașterea raportului juridic obligațional;
b) condiție rezolutorie, când realizarea ei conduce la desființarea retroactivă a raportului juridic
obligațional.
Efectele condiției sunt retroactive (art.1015 C.civ.), adică se produc din momentul nașterii obligației
afectate de condiție (ex.tunc), nu numai din momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției.
Efectele sunt diferite după cum condiția este suspensivă sau rezolutorie.
Efectele condiției suspensive:
o pendente conditione (până la îndeplinirea condiției) – condiția suspensivă presupune ca obligația nu
există, că nu s-a născut. Debitorul nu este obligat să respecte drepturile creditorului, iar creditorul
poate cere executarea obligației;
o eveniente conditione (la îndeplinirea condiției) - dreptul este consolidat retroactiv, iar obligația
produce efecte și pentru trecut.
Excepții de la retroactivitate:
- prescripția extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiției;
- riscurile pieirii fortuite a bunului individual determinat rămân în sarcina înstrăinătorului;
- fructele percepute de înstrăinător până la realizarea condiției îi aparțin.
27
Condițiile potestative pure depind, în exclusivitate, de voința debitorului. Condițiile potestative simple depind atât de voința
debitorului, cât și de elemente exterioare acestuia. În actele cu titlu gratuit este interzisă condiția potestativă simpla și cea pură
din partea debitorului. În actele cu titlu oneros este interzisă condiția potestativă pură, cea potestativa simplă este admisă. Însă
practica judiciară a extins interdicția și declară nule orice acte în care exista condiția potestativă din partea debitorului, și sunt
valabile dacă condiția potestativă este din partea creditorului.
77
Învăţământ la distanţă
Excepții de la retroactivitate:
- riscurile de până la îndeplinirea condiției sunt suportate de debitorul proprietar sub condiție
rezolutorie, care va plăti prețul, deși bunul nepredat piere la creditorul prețului (vânzător);
- actele de administrare rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân valabile.
Dacă condiția rezolutorie nu s-a împlinit, raportul juridic obligațional se consolidează retroactiv,
devenind un raport juridic pur și simplu.
Pentru a produce efecte juridice, condiția trebuie să fie posibilă (material și juridic), licită și morală.
Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit și constă într-o obligație (dare, facere sau non-
facere) impusă de cel care gratifică celui care beneficiază de liberalitate.
Sarcina imprimă contractului un caracter bilateral (sinalagmatic). Aceasta înseamnă că beneficiarul
sarcinii (creditorul ei) poate cere executarea sarcinii, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, iar la donații
revocarea.
În cazul condiției, efectele ei se produc de drept, instanța putând să constate doar existența sau
inexistența lor. La sarcină instanța se pronunță pe aspectul neexecutării ei.
78
Drept
a. Clasificarea obligaţiilor
După obiect
1 2 3
Obligaţia de Obligaţia
„a da” pozitivă Obligaţia de
Obligaţia de rezultat
Obligaţia
„a face”
negativă Obligaţia de
Obligaţia de mijloace
„a nu face”
Obligaţie Obligație
obişnuită reală
După sancţiune
Obligaţie Obligaţie
perfectă imperfectă
Degenerată Avortată
După structură
Obligaţie pură şi
Obligaţie complexă
simplă
79
Învăţământ la distanţă
b. Izvoarele obligaţiilor
Faptuljuridic
Actul juridic stricto-sensu
lict
asi
De
ict
Cv
ul
ul
Plata nedatorată
Gestiunea de afaceri
80
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Contractul ca izvor principal de obligații civile asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
prezenta caracteristicile și importanța contractului, ca lege a părților;
identifica asemănările și deosebirile între diferitele tipuri de contracte;
folosi conceptele în negocierea, contractarea și derularea de afaceri.
2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. După modul de formare contractele pot fi:
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voință al părților. Forma scrisă este
cerută uneori doar ad probationem;
81
Învăţământ la distanţă
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de regulă, forma
scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a contractului. Exemple: înstrăinarea
terenurilor agricole, donația, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare de voință a
parților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Exemple: împrumutul de folosință
(comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din momentul remiterii lucrului.
B. După conținut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și
prin interdependența obligațiilor reciproce;
b) unilaterale, care dau naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre pârti, cealaltă având
calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul unilateral (care nu este contract).
Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute inițial drept contracte unilaterale,
când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual,
transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit,
depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le
restituie.
C. După scopul urmărit de părți contractele se clasifică în:
a) contracte cu titlu oneros (art. 945 C. civ.): „ acela în care fiecare parte voiește a-și procura un
avantaj”, deci prestațiile sunt reciproce, și
b) contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. „ contractul gratuit sau de binefacere este acela
în care una din parți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Criteriile de distincție între contractele sinalagmatice și cele unilaterale sunt: reciprocitatea
prestațiilor convenite, dar prin aceasta se confundă contractul sinalagmatic cu cel oneros, și echivalența
sau neechivalenta avantajelor patrimoniale, pe care părțile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.
În practică și doctrină se reține criteriul cauzei (scopului) impuse. Cel care a avut drept cauza impusă,
determinantă, intenția de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic, nimic în
schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros, scopul este
de a obține un folos drept echivalent al obligației asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor datorate
de către părți sunt certe și pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu depind în nici o
măsura de hazard. Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existența sau întinderea prestațiilor, sau numai a
uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se poate calcula
întinderea prestațiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar
dacă va exista sau nu câștig sau pierdere. Exemple: contractul de asigurare, renta viageră, de întreținere pe
viață.
Acțiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibilă numai în cazul contractelor comutative
(dacă cel lezat este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva,
fără a se micșora patrimoniul celui care se obligă. Exemple: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă,
comodatul, fidejusiunea.
b. Liberalitățile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se
urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar corespunzător,
patrimoniul celui care o primește crește. Exemplu: donația.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate în două grupe:
82
Drept
Prima grupă:
- contracte constitutive sau translative de drepturi reale. În dreptul nostru se consideră că însuși
contractul din această categorie operează transmiterea drepturilor reale. Spre a face opozabilă constituirea
sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite publicități a contractului – ca
în cazul publicității imobiliare.
- contracte generatoare de drepturi de creanță (raporturi de obligații).
A doua grupă:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din momentul încheierii lor
pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situații juridice noi, necunoscute anterior.
- contracte declarative de drepturi care recunosc, între părți, situații juridice preexistente. Ele au și
efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemple: contractul de tranzacție sau contractul de
împărțeală.– prin care se pune capăt unei coproprietăți sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex.: furnizare în partide de mărfuri, sau contractul de
locațiune.
F. După nominalizare sau nu în legislație contractele pot fi:
- contracte numite - li se aplică regimul juridic prevăzut de lege, chiar dacă părțile nu l-au prevăzut
expres
- contracte nenumite - părțile trebuie să-și exprime voința ca acestor contracte să li se aplice,
parțial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte expres reglementete de lege.
G. O altă clasificare a contractelor este făcută în:
a) contracte principale (care au o existență de sine stătătoare) și
b) contracte accesorii – care însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (de ex.:
contractele de gaj și ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau desființarea,
din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat încetarea sau desființarea contractului
accesoriu.
H. După modul în care se exprimă voința părților.
a.) Contracte negociate sunt cele in cadrul cărora părțile discută, negociază toate clauzele
contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai
de către una din părțile contractante. Celălalt contractant nu poate modifica clauzele proiectului de
contract. El poate să le accepte sau nu. Dacă le acceptă, înseamnă că a aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forțate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în timp ce la
contractele de adeziune o parte impune condițiile sale, la cele obligatorii legea le impune, sau impune
obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru prestatorul sau furnizorul unor servicii sau
produse strict necesare - transport, apă, energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea
contractului rămâne facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Răspundere Civilă pentru
proprietarii de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
Prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor
contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanță a ofertei de a contracta cu acceptarea ofertei.
Validarea contractului presupune examinarea capacității părților contractante (capacitatea de
folosință și de exercițiu) și examinarea voinței juridice (sub aspectul consimțământului și cauzei sau
scopului actului juridic). Deci se analizează raportul dintre voința internă și cea exprimată, declarată,
precum și viciile de voință. Cel de al doilea element al voinței juridice – cauza sau scopul actului juridic –
precizează
83
Învăţământ la distanţă
limitele întinderii voinței interne. Validitatea contractului va fi condiționată de caracterul licit și moral al
cauzei sau scopului său.
În plus, este necesar ca contractul să aibă un obiect determinat, licit și moral.
Concluzie. Încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului
de voința și sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voință al părților, adică al încheierii contractului.
Propunerea de a contracta se numește ofertă sau policitațiune. Uneori oferta este precedată de
reclamă, publicitate, discuții, negocieri, concretizate în cele din urmă într-o ofertă valabilă din punct de
vedere juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori și tăcerea, în funcție de condițiile
concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staționarea unui taxi într-o stație de taxiuri - sau poate fi
tacită, ca în cazul tacitei reconducțiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiție specială de formă. Oferta poate fi adresată unei
persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o
vitrină). Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condițiile ofertei, care este o latură a consimțământului:
a) să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din
punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neîndoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă și completă.
Forța obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forța obligatorie a ofertei privește momentele anterioare încheierii contractului, adică ale
acceptării ei, pentru că, după aceea avem de-a face cu un contract format.
a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber și fără consecințe.
b) Dacă oferta a ajuns la destinație, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau fără termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o mențină până la expirarea termenului; după
expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o mențină un timp rezonabil, apreciat în funcție de
circumstanțele de fapt ale speței.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă
și deci, acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile
produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit, după autori: răspunderea
are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei, care angajează
răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exercițiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulți autori spun că, deși oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul
ar trebui considerat încheiat. Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului și că,
deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.
Oferta și antecontractul (promisiunea de a contracta)28.
Oferta este un act juridic de formație unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formație bilaterală, având la bază un acord
de voință. Exemplu de antecontract:în condițiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea
ca instanța să dispună încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunțată în
cauză ținând loc de contract.
28
În literatura juridica străină, în special franceză, sunt analizate și așa-numitele contracte preparatorii (care preced încheierea
contractului propriu-zis și fac parte din procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de preferință, clauza de exclusivitate,
clauza de monopol, antecontractele-cadru).
84
Drept
Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că instanțele judecătorești pot pronunța, pe baza unui
antecontract de vânzare-cumpărare, o hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-
se pe art.1073 si 1077 C.civ. Prevederile Codului civil citate permit creditorului să obțină executarea
întocmai a obligației asumate de debitor, iar în cazul în care obligația de a face nu este adusa la îndeplinire
de către debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el însuși, pe cheltuiala debitorului.
Unii autori fac o distincție între antecontract (promisiunea de a contracta) și promisiunea
sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al
părților de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat pe
baza acordului de voință al părților, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalități (o autorizație
administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar).
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părți de a se prezenta la notar, cealaltă parte poate
cere instanței să pronunțe o hotărâre care să țină locul actului de vânzare-cumpărare. Practica noastră
judiciară nu a distins intre antecontract și promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în
mod constant antecontract și i-a dat consecințele pe care le-am înfățișat mai sus.
Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi făcută în scris sau verbal, expres sau tacit29, adică să rezulte în mod cert,
din anumite împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea, în principiu,
valoare de acceptare.
Pe lângă condițiile generale de fond privind consimțământul, acceptarea trebuie să îndeplinească
anumite condiții specifice:
a) să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei contraoferte;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fi fost revocată.
Momentul și locul încheierii contractului.
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întâlnește oferta si deci este format
consimțământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta și
care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenți contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca și între prezenți, în momentul în care părțile
contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondență (între absenți). În cazul încheierii contractului prin corespondență, sistemul
care și-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci momentul încheierii contractului
este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunoștință de acceptare.
Oferta cu termen și momentul încheierii contractului.
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte
de expirarea termenului prevăzut in ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă și o acceptare ajunsă peste termen, cu condiția să încunoștințeze
de îndată pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voința părților.
Momentul încheierii contractului are importanță din mai multe puncte de vedere:
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare si caducitatea ofertei; viciile voinței
trebuie să nu existe in momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este in vigoare in momentul încheierii contractului;
29
Numai excepțional, prin lege sau în practica judecătorească, tăcerii i se acordă efecte:
a) când legea admite tacita reconducțiune (ex. la închiriere);
b) când părțile au convenit ca simpla tăcere, după primirea ofertei, să aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părți, ea poate fi considerată ca exceptată, chiar dacă partea căreia i-
a fost adresată tace.
85
Învăţământ la distanţă
Verificați-vă cunoștințele:
ANTECONTRACTUL
CONTRACTUL
OFERTA ACCEPTAREA
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Efectele contractului (puterea obligatorie a contractului )asigură cunoștințe pentru ca
viitorul specialist să deprindă competența de a:
cunoaște puterea obligatorie a contractului valabil încheiat;
înțelege reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile unui contract
sinalagmatic;
identifica diferențele specifice ale rezoluțiunii și rezilierii contractelor.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTULUI (PACTA SUNT SERVANDA).
3. RINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
4. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI
5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATICE
6. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noțiuni generale
Principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).
Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi
stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul general al contractului este de a naşte, modifica şi
stinge o obligaţie.
Codul civil consacră două principii specifice contractului:
principiul forţei obligatorii a contractului ce guvernează efectele acestuia între părţile contractante;
principiul relativităţii efectelor contractului, ce se referă la efectele contractului faţă de terţe
persoane ce nu au participat la încheierea lui.
Noţiune. Potrivit art. 969 C. civ., „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante” sau „contractul este legea părţilor”. Pprincipiul constă în faptul că un contract este
obligatoriu pentru părţi şi nu facultativ, astfel încât părţile trebuie să-l respecte întocmai precum o
lege30.
Conţinut. Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante presupune :
a) Executarea întocmai a contractului de către părţile contractante.
b) Executarea cu bună-credinţă a contractului, potrivit art. 970 alin. 1 C. civ
2. Excepţii de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele situaţii în care efectele
contractului nu se produc astfel cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci sunt mai restrânse sau mai
extinse, independent de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţile contractante.
a) Excepţii de restrângere sunt situaţii în care contractul încetează să-şi producă efectele înainte de
termen, datorită dispariţiei unui element al său.
contractul de mandat poate înceta prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori al
mandantului, ori al mandatarului (art. 1553 pct. 3 C. civ.);
contractul de locaţiune se desfiinţează din cauza pieirii totale ori considerabile a lucrului (art. 1439
alin. 1 C. civ.);
30
Legea nu se confundă cu un contract; contractul este manifestarea de voință a părţilor; numai contractele încheiate în
conformitate cu regulile de drept au putere de lege, nu şi cele care conţin clauze contrare prevederilor legale; contractul trebuie
să se subordoneze legii.
88
Drept
contractul de societate civilă poate înceta datorită pierderii obiectului societăţii, morţii, punerii sub
interdicţie sau insolvabilităţii unuia dintre asociaţi, exceptând situaţia în care s-a stipulat că
societatea poate continua cu moştenitorul asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă.
contractul de concesiune încetează ca urmare a dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului
concesionat sau prin renunţarea concesionarului datorită imposibilităţii obiective de a exploata
bunul concesionat (art. 35 din O.U.G. nr. 54/20006 privind regimul contractelor de concesiune de
bunuri proprietate publică).
b) Excepţii de extindere sunt situaţii în care modificarea forţei obligatorii a contractului intervine
independent de voinţa părţilor; ipoteze :
prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii) peste termenul convenit de
părţi31. Astfel este cazul prorogării contractului de închiriere prin efectul Legii nr. 17/1994 şi Legii
nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani. Ulterior, O.U.G. nr.40/1999 a
prelungit pe un termen de 5 ani contractele de închiriere având ca obiect suprafeţe deţinute de stat
sau unităţi administrativ-teritoriale, suprafeţe cu destinaţia de locuinţe sau folosite de unităţi de
învăţământ, de aşezăminte socio-culturale ori ca sedii de partide politice, de sindicate sau de către
organizaţii neguvernamentale;
prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării lui pe timpul cât durează cauza de suspendare. Spre exemplu, pe parcursul existenţei
unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, o perioadă,
executarea contractului, determinând o suspendare temporară a efectelor obligatorii ale acestuia.
Efectele contractului redevin active imediat ce forţa majoră a încetat;
Domeniul de aplicare.
Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului are în vedere faptul că un
contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de succesorii părţilor, cu excluderea altor persoane (terţi).
Distingem între noţiunile de părţi, terţi şi succesori ai părţilor (avânzii – causa).
● Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au participat direct sau prin reprezentant la încheierea unui
contract. Faţă de părţi, contractul îşi produce direct efectele, conform clauzelor prevăzute.
● Terţii sunt persoane străine de contract care nu au participat la încheierea lui nici direct, nici prin
reprezentant. Faţă de terţi, contractul nu produce nici un efect.
31
Nu se consideră excepţie de extindere a) tacita relocaţiune (situaţia în care locatarul rămâne în folosinţa lucrului după
expirarea termenului stipulat în contract şi fără ca locatarul să-l împiedice) deoarece este vorba de un nou contract de locaţiune
încheiat în condiţiile din primul contract, dar fără termen şi fără garanţiile stipulate.
89
Învăţământ la distanţă
● Succesorii părţilor (avânzii-causa) reprezintă o categorie intermediară de persoane, între părţi şi terţi,
care nu au participat nici personal şi nici prin reprezentanţi, la încheierea contractului, dar totuşi efectele
acestuia se produc şi faţă de ele, datorită raporturilor în care se află cu părţile.
Categoria succesorilor (avânzilor-cauză) cuprinde :
- succesorii universali şi cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
a) Succesorii universali şi cu titlu universal
Succesorii universali sunt persoane care dobândesc un întreg patrimoniu, adică o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale (spre ex.: moştenitorul legal unic; legatarul universal; persoana juridică
dobânditoare a întregului patrimoniu al altei persoane juridice în urma reorganizării prin comasare).
Succesorii cu titlu universal sunt persoane care dobândesc o fracţiune din patrimoniu (moştenitorii
legali; legatarii cu titlu universal; persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane
juridice în urma reorganizării prin divizare).
De regulă, contractul îşi produce efectele nu numai faţă de părţi, ci şi faţă de succesorii lor
universali şi cu titlu universal. Prin excepţie, efectele unor contracte nu se transmit succesorilor, şi anume:
- efectele contractelor intuitu personae, strâns legate de persoana autorului se sting la moartea
acestuia32;
- efectelor declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către succesori. Părţile pot
stipula că drepturilor şi obligaţiilor nu se transmit către succesorii universali şi cu titlu universal.
b) Succesorii cu titlu particular
Aceştia sunt persoane care dobândesc un drept subiectiv privit în mod individual (ut singuli). Se
includ în această categorie: donatorul, legatarul cu titlu particular, cesionarul unei creanţe.
Contractele încheiate de autor cu alte persoane produc efectele şi faţă de succesorul cu titlu
particular, cu respectarea anumitor condiţii:
- contractele să aibă legătură cu dreptul transmis;
- contractele să fi fost încheiate anterior transmiterii dreptului. Anterioritatea contractelor
trebuie să fie constatată prin data certă a înscrisului;
- să fi fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege (de ex., publicitatea
imobiliară).
c) Creditorii chirografari
Reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegii) care să le
asigure la scadenţă executarea obligaţiei de către debitor, dar care beneficiază de un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului.
Creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-cauza, deoarece contractele
încheiate de către debitor nu produc drepturi şi obligaţii concrete pentru aceştia. Sub acest aspect,
creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc în
contracte poziţia autorului lor. Totuşi, aceste contracte sunt opozabile creditorilor chirografari, care, în
calitate de terţi, sunt ţinuţi să le respecte.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt situaţii în care drepturile sau
obligaţiile pot să revină unor persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la
încheierea contractului.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:
- excepţii aparente ( promisiunea faptei altuia şi acţiunea directă 33 a unei persoane izvorâte dintr-
32
Sunt incesibile contractele prin care s-a stabilit un uzufruct sau o rentă viageră, sau cele care încetează la moartea unuia dintre
părţi (contratul de mandat).
33
Acţiunile directe reprezintă dreptul acordat de lege unor anumite persoane de a invoca, direct în favoarea lor şi împotriva unei
părţi contractante, un contract la încheierea căruia nu au participat. Codul civil prevede două cazuri de acţiuni directe : art. 1488
C. civ. recunoaşte, în cazul contractului de antrepriză, dreptul lucrătorilor folosiţi de antreprenorul unei clădiri de a acţiona direct
90
Drept
pe beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin pentru munca prestată, dacă aceste sume nu au fost plătite
antreprenorului; art. 1542 alin.final C. civ., în materia contractului de mandat, prevede că mandantul are o acţiune directă
împotriva submandatarului (persoană pe care mandatarul şi-a substituit-o în executarea mandatului) pentru plata despăgubirilor
care să acopere eventualele pagube ce i-au fost cauzate.
91
Învăţământ la distanţă
● Condiţii specifice:
a) contraînscrisul (actul real) trebuie să fie un contract secret, adică existenţa şi conţinutul să nu fie
cunoscute de către terţi.
b) contraînscrisul să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului
apare.
c) intenţia comună a părţilor de a simula.
● Formele simulaţiei. În funcţie de scopul urmărit prin contractul aparent, simulaţia poate îmbrăca
trei forme: fictivitatea, deghizarea, interpunerea de persoană.
a) Fictivitatea34. În acest caz, contractul aparent este încheiat formal, existenţa sa fiind contrazisă în
contractul secret – contraînscris. Spre exemplu, un debitor, pentru a sustrage un bun de la urmărirea
creditorului său, încheie aparent un contract de vânzare-cumpărare, prin care bunul e vândut altei
persoane. Cu acesta din urmă se încheie concomitent un contract secret în care se stipulează că în realitate
proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului. Întrucât părţile disimulează total realitatea, creând
aparenţa unui contract care în realitate nu există, actul public fiind fictiv sau inexistent, această formă a
fost denumită şi simulaţie totală.
b) Deghizarea. Părţile încheie un contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte, faţă de
terţi, ascunzându-l printr-un alt contract.
Deghizarea poate fi :
totală, când prin actul public se ascunde natura actului secret. De exemplu, părţile încheie un
contract de donaţie pe care îl deghizează într-un contract de vânzare; contractul de întreţinere se
deghizează într-un contract de vânzare-cumpărare;
parţială, când prin actul public se ascund unele clauze sau efecte ale actului secret. Astfel, poate fi
deghizat obiectul actului (în locul preţului real convenit de părţi în contractul secret de vânzare-
cumpărare, în actul public se stipulează un preţ mai mare sau mai mic).
c) Interpunerea de persoane. Contractul aparent se încheie între anumite persoane, iar în
contractul secret (contraînscris) se precizează că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea
stipulată în contractul public.
De exemplu, pentru a se gratifica o persoană incapabilă de a primi o liberalitate, în contractul
aparent donaţia se face către o persoană capabilă (donatar fictiv), iar în contractul secret se prevede că
acesta va transmite bunul donat adevăratului gratificat, expres indicat.
De cele mai multe ori simulaţia are drept scop fraudarea legii, urmărindu-se evitarea plăţii taxelor
legale sau efectuarea de liberalităţi în favoarea persoanelor incapabile de a primi, caz în care simulaţia este
ilicită. În această situaţie, simulaţia va fi sancţionată cu nulitatea
Simulaţia poate avea şi un scop licit, cum ar fi simpla intenţie de a nu fi dezvăluită identitatea
părţilor sau adevărata natură a contractului, caz în care este licită.
Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea față de terțele persoane ale contractului secret și,
după caz, posibilitatea înlăturării simulației pe calea acțiunii în simulație.
● Acţiunea în declararea simulaţiei sau acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se
urmăreşte constatarea caracterului simulat, nereal al unui act juridic public, cunoscut, precum şi
constatarea existenţei unui act juridic secret care modifică, în tot sau în parte, dispoziţiile actului public.
Scopul ei este de a demonstra caracterul simulat al operaţiunii juridice, pentru a se aplica contractul secret
ce corespunde voinţei reale a părţilor.
Efectul acţiunii în simulaţie este acela de a înlătura efectele contractului aparent, rămânând eficient
doar contractul secret. Totuşi, pentru ca acest contract să-şi producă efectele este necesar să fie valabil
încheiat. Dacă însă simulaţia s-a produs cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară
ordinii publice şi bunelor moravuri, odată cu acţiunea în simulaţie se poate formula şi acţiunea în nulitate.
34
Scopurile fictivităţii sunt diverse: eludarea unor prevederi legale, aparenţa, micşorarea gajului general al creditorilor prin
vânzarea fictivă a unor bunuri, dovedirea provenienţei licite a bunurilor prin acte fictive de donaţie sau împrumut; în caz de
expropriere, se prevede o valoare mai mare a imobilului decât valoarea reală, pentru a se obţine o despăgubire cât mai mare.
92
Drept
Noţiune. Deşi rezoluţiunea este în principiu judiciară, părţile pot să prevadă în contract
rezoluţiunea sa convenţională. În acest caz rezoluţiunea operează de drept, fără intervenţia instanţei.
Pactele comisorii sunt clauze exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea de plin drept a
contratului în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din ele.
Efectele rezoluţiunii contractului
Indiferent de natura ei, judiciară sau convenţională, rezoluţiunea operează retroactiv, adică
contractul se desfiinţează atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc) considerându-se că
părţile nu l-au încheiat niciodată. Efectele rezoluţiunii se produc atât între părţile contractante, cât şi faţă
de terţi.
Rezilierea contractelor
Noţiune. Rezilierea reprezintă desfacerea pentru viitor (ex nunc) a contractului sinalagmatic cu
executare succesivă, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei de către una dintre părţi.
Rezilierea lasă neatinse prestaţiile succesive efectuate anterior. Spre exemplu, în contractul de
închiriere, contract cu executare succesivă, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este
îndreptăţită să ceară rezilierea contractului. Contratul încetează pentru viitor, fără a avea vreo influenţă
asupra prestaţiilor executate până în acel moment (chiria plătită).
Efecte rezilierii contractului
Efectul principal al rezilierii este acela al desfiinţării contratului ca o consecinţă a neexecutării cu
vinovăţie a obligaţiilor de către una dintre părţi.
c) Riscul contractual
Noţiune. Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca
urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.
1. În cazul contractului sinalagmatic35, dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau
de forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, se pune
problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau,
dimpotrivă, este şi el liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cine va suporta riscul contractual, în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi?
În materia riscului contractual, există o regulă şi o excepţie de la aceasta.
- principiul este că în contractele sinalagmatice „riscul contractual e suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat (res perit debitori)”,
- excepţia priveşte contractele translative de proprietate, în care riscul contractual e suportat de
proprietarul lucrului din momentul pieirii fortuite (res perit domino).
● Aplicaţie.
- În contratul de societate, art. 1525 C. civ. prevede că societatea încetează pentru toţi
asociaţii, dacă unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru care a
pierit înainte de aducerea lui în societate. Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul
obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul neexecutării contractului de societate.
2. Suportarea riscurilor în contractele translative de proprietate
Noţiune. În cazul contractelor translative de proprietate asupra unor bunuri individual-
determinate, riscul pieirii fortuite a lucrului este, de regulă, suportat de partea care are calitatea de
proprietar la momentul pieirii, aplicându-se principiul res perit domino.
În cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate operează la data individualizării lor,
prin predare către cumpărător. Prin urmare, pieirea fortuită a bunurilor de gen, anterior predării lor, nu
duce la încetarea contractului. Riscul contractual îl suportă vânzătorul, care rămâne proprietar al bunului şi
debitor al obligaţiei de a transmite proprietatea.
35
Dacă obligaţia izvorăşte dintr-un contract unilateral, ea se stinge în momentul în care survine un caz de forţă majoră. Spre
exemplu, depozitarul este liberat în cazul pieirii fortuite a bunului aflat în depozit.
94
Drept
Prezentare comparativă:
Rezoluţiune Nulitate
Rezoluţiune Reziliere
1. Noţiune
Nulitatea este sancţiunea civilă care intervine după înfrângerea prin clauzele sau condiţiile actului juridic a
dispoziţiei legale, lipsindu-l de efectele în vederea cărora a fost încheiat.
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic.
Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
95
Învăţământ la distanţă
Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes general, public
Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic civil, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, privat.
Cauze de nulitate absolută:
1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic consimţământ, obiect, cauză;
- nerespectarea unei incapacităţi speciale sau a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de
către persoanele juridice;
- lipsa formei cerută ad validitatem;
2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, a ordinii publice sau
bunelor moravuri.
3. lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative
4. frauda legii
Cauze de nulitate relativă
1. consimţământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă, leziune
2. lipsa discernământului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil
3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi
interzisul judecătoresc) sau persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţările legale.
4. încheierea actului juridic cu nesocotirea unor incapabilităţi instituite pentru ocrotirea unor interese
particulare (de exemplu, vânzarea-cumpărarea între soţi).
5. încheierea actului în lipsa sau cu depăşirea puterilor de reprezentare, în cazul persoanelor juridice.
6. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea
arendării nr. 16/1994.
96
Drept
4. acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie
desfiinţat de instanţă.
1. Noţiune
Prin efectele nulităţii se înţeleg acele consecinţe juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, restabilindu-se ordinea
de drept.
Actul juridic nu produce efecte pentru viitor (ex nunc), iar efectele produse în trecut se desfiinţează
retroactiv (ex tunc)
Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a nulităţii actului iniţial (resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis)
Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.
Poate fi definit ca fiind regula juridică în virtutea căreia anularea actului primar atrage şi anularea
actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul. Se concretizează în două situaţii:
97
Învăţământ la distanţă
Teste grilă
1. Punerea în întârziere a unui debitor:
a. este un act constitutiv de drepturi
b. este act translativ de drepturi
c. este act de dispoziţie
d. este act de administrare a patrimoniului
e. este act de conservare a patrimoniului
2. Actul juridic civil:
a. este un eveniment
b. este un drept subiectiv
c. este o inacţiune
d. este o regulă de conduită obligatorie
e. este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice
3. Actul juridic unilateral reprezintă:
a. voinţa concordantă a două părţi
b. unică manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice
c. cu o obligaţie numai pentru una din părţi
d. un eveniment
e. inacţiune
4. Testamentul este:
a. act juridic unilateral
b. eveniment
c. act între vii
Verificați-vă cunoștințele:
100
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Actul juridic unilateral - izvor de obligații civile asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
defini actul juridic unilateral;
valorifica eficient cunoștințele privind consecințele juridice ale manifestărilor unilaterale de voință
ale unei persoane.
cunoaște importanța actului juridic unilateral, izvor de obligații civile.
Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau juridice,
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Actul juridic unilateral este actul juridic în care manifestarea de voința a unei persoane este
suficientă pentru a da naștere unei obligații, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului. Voința
unilaterală generatoare de obligații devine irevocabilă din momentul manifestării ei, deci nu mai poate fi
retractată de autor.
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Faptul juridic licit- izvor de obligații civile asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
identifica faptele juridice licite;
evalua acțiunile omenești și consecințele lor juridice, astfel cum legea le prevede;
întelege conceptele de gestiune a intereselor altei persoane, plată a lucrului nedatorat și îmbogatire
fără just temei.
1. NOȚIUNEși CLASIFICARE
2. GESTIUNEA DE AFACERI
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
4. ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUST TEMEI
102
Drept
1. NOȚIUNE și CLASIFICARE
Faptul juridic reprezintă acea acțiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor juridice
care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în două categorii:
licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozițiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor altei
persoane, plata lucrului nedatorat și îmbogatirea fără just temei(cauză);
ilicite ( delicate și cvasidelicte), prin care se încalcă dispozițiile legii și care dau nastere la
răspunderea civilă delictuală.
Obiectul gestiunii. Gestiunea de afaceri poate consta atât în săvârşirea de fapte materiale cât şi în
încheierea de acte juridice în interesul altei persoane.
Sunt fapte materiale descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte,
efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală ce se acordă victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui
animal.
Actele juridice de gestiune sunt diverse: plata unei datorii, actul încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor
reparaţii, contractul de asigurare, întreruperea unei prescripţii, chemarea unui medic în caz de boală a geratului;
chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului, închirierea unui bun.
● Utilitatea gestiunii. Intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte
materiale, trebuie să fie utilă geratului, în sensul că, prin săvârşirea ei, s-a evitat o pierdere patrimonială
sau s-a sporit valoarea unui bun al acestuia.
Utilitatea trebuie apreciată la momentul în care operaţiunea a fost săvârşită. Astfel, distrugerea ulterioară a
bunului dintr-un caz de forţă majoră nu este de natură a anihila caracterul util al intervenţiei gerantului.
Efectele juridice Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii
reciproce între gerant şi gerat.
Obligaţiile gerantului. Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a continua gestiunea începută până ce geratul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o
preia (art. 987-988 Cod civ.).
103
Învăţământ la distanţă
b) în efectuarea actelor de gestiune, gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar (art. 989
Cod civ.) Gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent.
c) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile efectuate.
d) obligaţia de a executa prestaţiile asumate faţă de terţi. Gerantul răspunde faţă de terţi pentru
obligaţiile asumate indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţele persoane
trebuie protejate deoarece nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează în interesul altei
persoane.
Obligaţiile geratului. Având în vedere că actele de gestiune sunt încheiate în interesul
geratului, acesta are o serie de obligaţii:
a) obligaţia de a-l indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut (art. 991
Cod civ., teza a II-a).
b) faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile decurgând din actele încheiate în numele său de
gerant (art. 991 Cod civ., teza I).
104
Drept
Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între accipiens şi solvens. În temeiul
acestui raport juridic, accipiens este obligat să restituie solvensului plata efectuată. În acelaşi timp este
posibil ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de accipiens.
a) Obligaţiile accipiensului
Obligaţiile accipiensului trebuie analizate în funcţie de buna sau reaua sa credinţă. Obligaţia de
restituire există atât în sarcina accipiensului de bună-credinţă, cât şi în sarcina celui de rea-credinţă.
Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă, atunci când a primit plata de
la solvens cu convingerea că i se datorează. Buna lui credinţă este prezumată. Accipientul de bună-credinţă
este obligat să restituie numai în limitele îmbogăţirii sale, şi anume:
- va restitui bunul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună-credinţă (art. 994 Cod
civ.);
- dacă a înstrăinat lucrul, va restitui numai preţul primit nu şi valoarea lui (art. 996 alin. 2 Cod
civ.);
- dacă bunul a pierit fortuit, va fi eliberat de obligaţia de restituire (art. 995 alin. 2 Cod civ.).
Obligaţiile accipiensului de rea credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă atunci când a primit plata de la
solvens, deşi cunoştea caracterul ei nedatorat. Accipiensul de rea-credinţă este obligat:
- să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute (art. 994 Cod civ.);
- dacă a înstrăinat bunul, să restituie valoarea lui din momentul introducerii acţiunii în justiţie,
indiferent de preţul primit (art. 996 Cod civ.);
- dacă bunul a pierit fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire.
Prin excepţie, va fi exonerat de obligaţie dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la solvens (art.
995 Cod civ.).
b) Obligaţiile solvensului
Potrivit art. 997 Cod civ., solvensul este obligat să restituie atât accipiensului de bună-credinţă, cât
şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului şi cele care au sporit valoarea bunului.
Prin urmare, solvensul va restitui cheltuielile necesare şi utile, nu însă şi pe cele voluptuarii.
Accipiensul nu este obligat să restituie plata:
1) în cazul obligațiilor imperfecte (naturale);
2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă
3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauză de incapacitate a uneia
dintre părți;
4) când plata a fost făcută de o alta persoana decât debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu bună
-credință titlu constatator al creanței sale.
4. ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ
Noțiune: Îmbogațirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimonial unei persoane este
mărit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest
fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi,
către cel care și a diminuat patrimoniul.
Condițiile pentru intentarea acțiunii în restituire.
Condții materiale:
a. mărirea patrimoniului pârâtului-debitor;
b. micșorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecință a măririi patrimoniului pârâtului-
debitor);
c. existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele să fie
efectul unei cauze unice.
Conditii juridice:
a) absența unei cauze legitime de mărire a patrimoniului pârâtului-debitor în detrimentul patrimoniului
reclamantului-creditor;
b) absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare(acțiunea din contract sau acțiunea în revendicare).
105
Învăţământ la distanţă
Verificați-vă cunoștințele.
1. Cel care și-a mărit patrimoniul fără vreun temei legitim, micșorându-se astfel patrimoniul altei
persoane:
a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a micșorat patrimoniul celeilalte persoane, la
momentul intentării acțiunii;
b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie
apreciată la momentul în care a avut loc cresterea valorii patrimoniului;
c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în
momentul intentării acțiunii.
2. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:
a) cheltuielile utile;
b) cheltuielile voluptuarii;
c) cheltuielile necesare, chiar dacă nu au fost utile pentru gerat.
3. Geratul este obligat:
a) față de terți, pentru obligațiile încheiate în numele său de gerant;
b) față de terți, pentru obligațiile încheiate de gerant în nume personal, chiar dacă nu au fost utile gestiunii,
dar geratul a ratificat ulterior gestiunea;
c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de gerant, dar numai în limita avantajelor obținute de gerat.
4. Poate constitui temeiul îmbogățirii fără justă cauză:
a) cazul fortuit;
b) forța majoră;
c) voința unilaterală;
d) fapta unui terț.
5. Poate cere restituirea prestației în temeiul plății lucrului nedatorat:
a) cel care plătește în temeiul unui contract nul;
b) cel care plătește în temeiul unui contract rezolvit;
c) cel care plătește în temeiul unei obligații civile imperfecte.
6. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:
a) dacă prin operațiunile săvârșite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna
geratului, chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit în caz de forță majoră;
b) dacă prin operațiunile săvârșite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna
geratului, dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din forță majoră;
c) în raport de momentul în care operațiunea a fost săvârșită.
7. Solvensul poate cere restituirea plății făcute accipiensului:
106
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu - izvor de obligații civile asigură cunoștințe
pentru ca viitorul specialist să deprindă competența de a:
înțelege obligația fiecărei persoane de a răspunde pentru actele și fapele sale;
analiza comparativ diferitele tipuri de răspundere – delictuală, contractuală, penală;
identifica și utiliza mijloacele juridice în vederea reparării unor prejudicii create prin faptele
culpabile ale altor persoane.
În acest sens, art. 1000 C. civ. prevede trei cazuri de răspundere pentru fapta altuia :
răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.
civ.);
răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor (art. 1000 alin. 3 C. cv.);
răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile produse de elevi şi ucenici (art.
1000 alin. 4 C. civ.).
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului constituie o
categorie a răspunderii pentru prejudiciile produse altfel decât printr-o faptă a omului :
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 alin. 1 C. civ.);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 C. civ.);
răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului (art. 1002 C. civ.).
Ne găsim în prezenţa unei răspunderi directe a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau
este proprietarul edificiului cea cauzat paguba.
109
Învăţământ la distanţă
7. In materia răspunderii delictuale, răspunderea este integrală, cel ce a săvârșit fapta fiind ținut
pentru toate pagubele cauzate, atât cele previzibile cât și pentru cele neprevizibile.
8. În caz de coautorat răspunderea delictuală are caracter solidar, în timp ce răspunderea contractuală
are un caracter divizibil în ce privește obligația de plata a daunelor.
9. În ce privește dovada culpei, în cadrul răspunderii civile delictuale, în principiu, culpa autorului
trebuie dovedita de cel păgubit. În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să
dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată.
Cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală
Principiul adoptat în practica judiciară este cel al imposibilității cumulului acțiunii delictuale și celei
contractuale în cadrul unei acțiuni mixte.
Dacă între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au apărut prejudicii, nu este posibil să
se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale 36.
Opțiunea este permisa doar în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în același timp, și
o infracțiune. În acest caz, cel păgubit are de ales între o acțiune civilă delictuală și o acțiune civilă în
răspundere contractuală. Dacă acțiunea este alăturată procesului penal, atunci este o acțiune în
răspundere delictuală.
4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ37 ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ38.
Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală se pot cumula.
a. Ambele se bazează pe vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.
În penal vinovăția este un element esențial în caracterizarea faptei penale ca infracțiune, cât și
pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale.
În cazul răspunderii delictuale, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție a
autorului faptei ilicite; el repară în întregime prejudiciul;
b. În ce privește persoanele chemate să răspundă, în ambele cazuri va răspunde persoana care a
săvârșit fapta ilicita cu discernământ.
În penal minorul sub 14 ani nu răspunde, minorul între 14-16 ani răspunde dacă se dovedește ca a
lucrat cu discernământ, iar minorul peste 16 ani răspunde, discernământul său fiind prezumat.
În materia răspunderii civile delictuale, minorii peste 14 ani sunt prezumați relativ că au
discernământ, iar cei sub 14 ani răspund dacă se dovedește că au avut discernământ.
c. Răspunderea penală e stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească. În toate cazurile statul
este prezent la stabilirea răspunderii.
În răspunderea civilă delictuală nimic nu împiedică ca părțile să stabilească prin voința lor
(tranzacție), cuantumul și modalitatea de reparare a prejudiciului.
Când infracțiunea este cauzatoare de prejudiciu, vom avea de-a face cu două acțiuni: o acțiune
penală și o acțiune civilă.
Dacă instanța pronunță achitarea sau încetarea procesului penal, doar în cazurile în care achitarea
s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de inculpat, acțiunea în răspundere
civilă delictuală este inadmisibilă.
Dacă achitarea se pronunță pentru că:
- fapta săvârșită nu e prevăzută de legea penală; achitarea sau încetarea procedurii penale
- - fapta nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni; nu înlătură răspunderea civilă delictuală.
-a intervenit înlocuirea răspunderii penale;
- nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale
36
Nu e posibil să se apeleze în subsidiar, în completare la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală pe
baza căreia au fost obținute despăgubiri.
37
răspunderea civilă delictuală se bazează pe ideea reparării unui prejudiciu, în timp ce răspunderea penală se bazează pe ideea
pedepsirii unei fapte socialmente periculoase.
38
răspunderea penală e întemeiata pe principiul legalității incriminatorii, în timp ce în cazul răspunderii delictuale obligația de
reparare a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.
110
Drept
Chiar instanța penală, sesizată inițial, poate obliga la repararea pagubei,dacă achitarea s-a
pronunțat întrucât fapta nu prezintă pericol social al unei infracțiuni ( art.10 lit.b1 C.pr.pen.) ori pentru că
s-a constatat existenta unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau daca faptei ii lipsește vreunul
din elementele constitutive ale infracțiunii.
Răspunderea penală se prescrie în anumite termene socotite de la data săvârșirii infracțiunii.
Acțiunea civilă privind răspunderea delictuală se prescrie în termenul de drept comun de 3 ani de la
data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba , cât și pe cel care răspunde pentru
ea.
Răspundere socială
răspundere răspundere
morală răspundere juridică politică
răspundere răspundere
penală constituţională
răspundere civilă
111
Învăţământ la distanţă
delictuală contractuală
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie asigură cunoștințe pentru ca
viitorul specialist să deprindă competența de a:
analiza condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie;
prezenta răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice;
exemplifica, în conformitate cu legea, cauzele care înlătură caracterul ilicit al unei fapte.
Cuprins
1. REGLEMENTARE JURIDICĂ
2. CONDIȚII GENERALE ALE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
PENTRU FAPTA PROPRIE
112
Drept
1. REGLEMENTARE JURIDICĂ
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 998 şi art. 999 C. civ.
Potrivit art. 998 C. civ.: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din
a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
De asemenea, art. 999 C. civ. precizează: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat
prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
În acelaşi timp, textele instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă
ilicită. Astfel, fiind echitabil ca fiecare persoană să răspundă pentru propriile sale fapte, răspunderea
delictuală pentru fapta proprie a fost calificată drept principiu general, dreptul comun în materia
răspunderii delictuale.
În opoziţie, răspunderea pentru fapta altuia are un caracter de excepţie, limitându-se la cazurile
expres prevăzute de lege şi numai în măsura în care în persoana celui pentru care se răspunde sunt
întrunite condiţiile pentru fapta proprie.
pericole mai grave ce ar ameninţa aceste bunuri sau persoane, fie pentru a duce la îndeplinire sarcini
revenind unei persoane. În acelaşi timp, permisiunea unei activităţi acordată de lege şi ordinul superiorului
nu pot fi înţelese ca fiind în contradicţie cu normele răspunderii civile.
De exemplu, este licită fapta pompierilor care, pentru stingerea incendiului, poate distruge şi alte
bunuri; sacrificarea animalelor bolnave în caz de epizotii
● Efecte. Fapta săvârşită în aceste circumstanţe, deşi producătoare de prejudicii, nu va avea un
caracter ilicit şi nu va angaja răspunderea civilă.
d) Exercitarea unui drept
De regulă, paguba produsă în exerciţiul normal al dreptului nu atrage răspunderea titularului,
deoarece fapta nu poate fi considerată drept ilicită. Astfel, cel ce se foloseşte de un drept al său, nu poate fi
socotit că prejudiciază pe cineva; nu se va angaja răspunderea, dacă dreptul este exercitat potrivit scopului
economic şi social recunoscut de lege, deci în limitele exerciţiului normal al dreptului.
În măsura în care dreptul este deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut, fiind exercitat cu
rea-credinţă sau prin depăşirea limitelor juridice, exerciţiul devine abuziv. Prin abuzul de drept se intră în
sfera ilicitului. Dacă prin această conduită abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul ei este obligat
să o repare, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
e) Consimţământul victimei. Clauza de nerăspundere
În măsura în care, anterior producerii faptei, victima prejudiciului şi-a dat acordul ca autorul să
acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al faptei, şi în
consecinţă răspunderea este înlăturată. Un asemenea acord, în realitate, constituie o clauză de
nerăspundere juridică.
Clauza de nerăspundere juridică este o veritabilă convenţie, încheiată anterior între autorul faptei
şi cel prejudiciat, prin care autorul este scutit de obligaţia reparării unui eventual prejudiciu ce s-ar produce
în urma săvârşirii faptei39.
Efecte. Clauză de nerăspundere este valabilă dacă fapta cauzatoare de prejudiciu a fost săvârşită
numai cu o culpă uşoară a autorului. În schimb, clauza este nulă, angajând răspunderea delictuală dacă
fapta prejudiciabilă a fost cauzată cu intenţie sau cu o culpă gravă
Nu este exonerator de răspundere consimțământul victimei la propria ei moarte.
II. Prejudiciul este consecința faptei ilicite.
În materie delictuală, putem defini prejudiciul ca fiind consecinţa dăunătoare, de natură
patrimonială sau nepatrimonială, a nerespectării drepturilor subiective şi a intereselor legitime ale unei
persoane, care, în conformitate cu legea civilă, determină obligaţia de reparare din partea persoanei
responsabile.
1. Prejudiciul material (patrimonial) trebuie să fie direct și sigur, și nu doar eventual. Cuprinde
două elemente:
Pierderea suferită sau prejudiciul efectiv (damnum emergens) constă într-o diminuare a valorilor
active ale patrimoniului. Paguba trebuie să fie fizică, constând în pierderea efectivă, distrugerea sau
stricarea unui bun asupra căruia se exercită un drept subiectiv, ori care se află numai în detenţia
celui păgubit.
Beneficiul nerealizat (lucrum cessans) constă în lipsirea activului patrimonial de o sporire,
creştere eventuală ce ar fi intervenit dacă nu se săvârşea fapta ilicită. Prejudiciul patrimonial se
39
S-a admis clauza de nerăspundere numai în legătură cu drepturile patrimoniale, nu şi cu atingerile aduse persoanei. În mod cu
totul excepţional s-a recunoscut valabilitatea acestei clauze în situaţia în care s-ar aduce vătămări corporale temporare, lipsite
de gravitate, sau în cazul în care clauza ar fi îndreptăţită prin scopul său (în sporturile violente, jucătorii îşi asumă riscul unei
eventual accidentări; pacientul îşi asumă riscul unei operaţii chirurgicale). În cazul sporturilor violente, sub condiţia ca regulile
acelui sport să fi fost respectate, jucătorii acceptă riscurile şi înlătură astfel răspunderea. În acelaşi sens, al asumării riscului de
către judecător sub condiţia ca organizatorul s fi luat măsurile de protecţie obligatorii, a se vedea Dec. nr. 121/1981 a Trib.
Suprem, secţ. civ., în R.R.D. nr. 9/1981, p. 63.
114
Drept
poate înfăţişa sub forma câştigului nerealizat în caz de lipsire a victimei de folosinţa unui lucru, în
situaţia pierderii totale sau parţiale a veniturilor din muncă.
În cazul prejudiciului material, reparația integrală este egală cu valoarea de înlocuire a bunului
distrus. La asigurarea de bunuri, indemnitatea de asigurare nu ține seama decât de valoarea actuală a
bunului, după aplicarea unui coeficient de degradare. Deci, în cazul în care a fost încasată asigurarea,
reparația la care va fi obligat autorul faptei ilicite va fi egala cu diferența între indemnizația de asigurare și
valoarea de înlocuire a bunului distrus.
Prejudiciul corporal rezultă din atingerea adusă persoanei fizice prin săvârșirea unei fapte ilicite:
îngrijiri medicale, incapacitate de muncă, cheltuieli de înmormântare, plus o prestație periodică cu titlu de
pensie pentru acele persoane aflate în întreținerea victimei.
O pagubă viitoare (care nu este încă realizată) poate fi certă în măsura în care se poate prevedea cu
certitudine producerea ei.
Între prejudiciul viitor și sigur și prejudiciul eventual care nu există, se află situația intermediară a
pierderii unei șanse. Teoretic pierderea unei șanse poate fi considerată un prejudiciu eventual, deci nu o
paguba sigură (certă) .Practica a considerat că prejudiciul poate fi reparat dacă șansa a existat în mod real
(dacă era probabil ca ea să se fi realizat).
2. Prejudiciul moral40 reprezintă consecinţa dăunătoare, de natură nepatrimonială, a unei fapte
ilicite şi culpabile, prin care se aduce o vătămare drepturilor personale, fără conţinut economic, legate
de personalitatea umană.
Denumit şi prejudiciu nepatrimonial sau daună morală, constă în atingerea adusă valorilor
individului ce îi definesc personalitatea şi anume: existenţa fizică, integritatea corporală şi sănătatea,
sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune, cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiul
profesional, latura personal-nepatrimonială a dreptului de autor şi inventator, numele şi domiciliul, şi alte
drepturi personal-nepatrimoniale similare; prejudiciul moral nu poate fi evaluat în bani, fiind lipsit de
conţinut economic.
40
Problema prejudiciului moral este cea a determinării indemnizației pecuniare care să acopere prejudiciul fără a se ajunge la o
îmbogățire fără justă cauză a victimei. Despăgubirea pecuniară se stabilește de instanța judecătoreasca, față de situația de fapt.
41
Prejudiciul actual este deja produs la data la care se pretinde repararea lui.
Prejudiciul viitor, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce în viitor, fiind susceptibil de evaluare.
Spre exemplu: atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, se vor acorda despăgubiri
nu numai pentru prejudiciul actual (efectuarea cheltuielilor pentru îngrijirea sănătăţii), dar şi pentru prejudiciul viitor, constând
în diminuarea veniturilor (diminuarea salariului, pensionarea pentru invaliditate).
115
Învăţământ la distanţă
Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau al unui interes legitim.
III. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu
Victima va obține repararea dacă dovedește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Făptuitorul poate însă să dovedească inexistența raportului de cauzalitate sau existența unei cauze străine,
neimputabile lui, care a condus la producerea prejudiciului.
Raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, sigur și necesar, ca un raport dintre cauza și efect.
Cauze care înlătură raportul de cauzalitate
Autorul unei fapte ilicite nu va fi ţinut răspunzător dacă dovedeşte existenţa unei cauze străine
neimputabile lui, precum forţa majoră sau cazul fortuit42, fapta unei terţe persoane sau însăşi fapta victimei
a. Forţa majoră este o împrejurare externă, absolut imprevizibilă şi absolut insurmontabilă.
Evenimentele de forţă majoră pot fi:
o fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului (cutremure,
inundaţii),
o evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni (războiul, revoluţiile).
Astfel, alunecările de teren frecvente, ploile torenţiale din timpul verii, îngheţul din timpul iernii nu
sunt evenimente imprevizibile şi nu constituie cazuri de forţă majoră. De asemenea, inundaţia sau
cutremurul încetează a fi un eveniment de forţă majoră în zonele geografice unde aceste calamităţi au un
caracter normal. Cu alte cuvinte, dacă un eveniment are un caracter normal, producându-se cu o anumită
regularitate, nu constituie forţă majoră.
b. Cazul fortuit reprezintă o împrejurare internă sau externă, relativ imprevizibilă şi relativ
insurmontabilă. Prin caz fortuit se înţeleg două categorii de împrejurări :
o împrejurări interne, care au cauza în câmpul de activitate al celui chemat să răspundă, fiind
intrinseci lucrurilor şi animalelor acestuia: vicii ascunse ale lucrurilor, defecte de fabricaţie;
o împrejurări externe, neimputabile persoanei chemate să răspundă şi care nu au un caracter
extraordinar: explozia unui cauciuc, ruperea unei piese, alunecări frecvente de teren, ploi torenţiale
în timpul verii, îngheţul în timpul iernii, cutremure produse în mod obişnuit în anumite zone
geografice.
c. Fapta unei terţe persoane
Terţul reprezintă orice persoană cu excepţia pârâtului, a victimei şi a celor pentru care pârâtul este
chemat să răspundă: copii minori, elevi, prepuşi, autori ai viciului ascuns al lucrului, ai viciului de
construcţie, sau ai lipsei de întreţinere a edificiului ruinat 43.
Precizăm că terţul nu trebuie să fie identificat, astfel încât răspunderea civilă este înlăturată şi
atunci când terţul, autor al faptei, este necunoscut.
d. Fapta victimei
Distingem două situaţii:
- fapta culpabilă a victimei este cauza exclusivă a prejudiciului, autorul fiind exonerat de răspundere.
- fapta victimei a contribuit la producerea pagubei, fără a fi cauza ei exclusivă, va avea loc o împărţire a
răspunderii, o reducere proporţională a răspunderii autorului până la concurenţa culpei victimei.
IV. Vinovăța făptuitorului
Este condiție de ordin subiectiv care angajează răspunderea delictuală a făptuitorului. Vinovăția
reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și de urmările ei.
În dreptul civil, vinovăția îmbracă toate formele - intenția directă sau indirectă (dol), culpa sub
forma neglijenței sau imprudenței.
42
Potrivit doctrinei, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit şi exclude în întregime
angajarea răspunderii, în măsura în care a fost cauza exclusivă a prejudiciului, iar cazul fortuit este un fenomen intern, care îşi
are originea şi se produce în sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă. Totuși sunt calificate drept caz fortuit şi unele
fenomene externe, naturale, dar fără caracter extraordinar, absolut imprevizibil şi invincibil (grindina, bruma, ploi torenţiale).
43
În materie contractuală, prin terţ se înţelege orice persoană care nu a participat nici direct, nici prin reprezentant la încheierea
contractului, deci o persoană străină de contract.
116
Drept
Autorul faptei răspunde pentru prejudiciul cauzat numai daca are capacitate delictuală, deci are
reprezentarea consecințelor faptei sale, adică are discernământ.
La minori se introduce o prezumție legală de existență a discernământului începând cu vârsta de 14
ani. Prezumția este relativă și permite proba contrară a autorului faptei ilicite. Sub 14 ani există o
prezumție legală a lipsei de discernământ.
Persoanele puse sub interdicție sunt considerate ca lipsite de discernământ.
V. Proba elementelor răspunderii civile.
Sarcina probei revine reclamantului, deci victimei, care va trebui să dovedească existența faptei,
autorul, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.
Elementele răspunderii civile delictuale pot fi dovedite cu orice mijloace de probă.
3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE
A PERSOANELOR JURIDICE
Persoana juridică poate răspunde contractual sau delictual.
Răspunderea civilă delictuală poate fi răspundere pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.), o
răspundere pentru fapta altuia (de regula în calitate de comitent pentru fapta prepusului (art. 1000 al 3 C.
civ.), ori o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 al. 1 C.civ.), pentru ruina edificiului al
cărei proprietar este (art.1002 C.civ.) sau pentru animalele care îi aparțin (art. 1001 C.civ.).
Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevede că
„persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.
Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu
prilejul exercitării funcției lor.
Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică,
cât și față de cel de-al treilea”.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de câte ori
organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii.
a. Dacă fapta nu a fost săvârșită de către organele persoanei juridice, ci de către un reprezentant al
acesteia, cu prilejul exercitării atribuțiilor ce i-au fost încredințate, răspunderea civilă a persoanei juridice
va fi angajata ca o răspundere pentru fapta altuia.
b. Dacă fapta ilicită a fost săvârșită de organele persoanei juridice cu prilejul exercitării funcției lor, deci în
conexiune cu funcția respectiva, chiar dacă au fost depășite limitele legale ale funcției, cu condiția ca
faptele să fi fost îndreptățite spre îndeplinirea unor scopuri sau interese proprii ale persoanei juridice este
angajata răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie.
c. Dacă a fost săvârșit un abuz de funcție, va fi angajată exclusiv răspunderea persoanei fizice care a
săvârșit fapta, chiar dacă ea avea calitatea de organ al persoanei juridice.
Principiul specialității capacitații de folosința a persoanei juridice (art. 34, Decretul 31/1954) este
un principiu care stabilește limitele de valabilitate ale actelor persoanei juridice; încălcarea lui nu poate fi
invocata drept cauză de exonerare de răspundere; fapta ilicita poate să se situeze, uneori, dincolo de
limitele capacitații de folosința specializate a persoanei juridice.
Răspunderea persoanelor juridice pentru fapta ilicită a organelor sale constituie o măsură de
protecție pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea de a obține despăgubiri de la persoana
juridică.
Persoanele fizice care intră în componența organelor persoanei juridice nu sunt scutite de
răspundere; ele răspund propriu, personal, atât față de persoana juridică cât și față de victima
prejudiciului.
Victima prejudiciului poate, la alegere,
- să cheme în judecată pentru despăgubiri persoana juridică, singură;
- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care, acționând ca organe ale persoanei
juridice, au săvârșit fapta ilicita;
117
Învăţământ la distanţă
Verificați-vă cunoștințele.
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Răspunderea pentru fapta altei persoane asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
identifica acele cazuri de răspundere pentru fapta altuia;
evalua răspunderea comitentului pentru fapta prepusului;
identifica dept izvor principal al raportului de prepuşenie contractul de muncă.
1. CONSIDERAȚII GENERALE
2. RĂSPUNDEREA PĂRINȚILOR PENTRU FAPTELE COPIILOR LOR MINORI 3.RĂSPUNDEREA
INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ȘI A MEȘTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
4. RĂSPUNDEREA COMITENȚILOR PENTRU FAPTELE PREPUȘILOR
1. CONSIDERAȚII GENERALE
Răspunderea pentru fapta altei persoane are caracter de excepţie şi este posibilă numai în măsura
în care este expres prevăzută de lege.
Art. 1000 C. civ. instituie trei cazuri de răspundere :
- răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiesc cu dânşii (art.
1000 alin. 2 C. civ.);
118
Drept
- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevi şi ucenici aflaţi sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. civ.);
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, în funcţiile încredinţate
(art. 1000 alin. 3 C. civ.).
119
Învăţământ la distanţă
120
Drept
1. Reglementare
Art. 1000 alin. 3 Cod civ. dispune: „comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de prepuşii lor
părinţi în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări de natură să
înlăture însăşi răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.
2. Domeniul de aplicare
Codul civil nu defineşte noţiunile de „comitent” şi „prepus”, şi nici nu explică în ce constă raportul
de prepuşenie dintre aceştia.
a) Noţiune. Raportul de prepuşenie reprezintă un raport de subordonare ce rezultă din faptul că,
prin acordul lor, o persoană fizică sau juridică (comitent) încredinţează altei persoane (prepus) o anumită
funcţie, însărcinare.
Raportul de prepuşenie presupune:
- acordul de voinţă tacit sau expres dintre comitent şi prepus;
- încredinţarea unei funcţii, însărcinări de către comitent prepusului;
- poziţia de subordonare a prepusului faţă de comitent, concretizată în puterea de supraveghere,
direcţie şi control a comitentului, şi în obligaţia prepusului de a îndeplini funcţia încredinţată.
b) Izvoarele raportului de prepuşenie
Izvorul principal al raportului de prepuşenie este contractul de muncă. Salariatul este subordonat în
îndeplinirea funcţiei faţă de angajator ce deţine puterea de supraveghere, direcţie şi control a angajatului.
Raportul de prepuşenie poate izvorî şi dintr-un contract de mandat sau de antrepriză, dacă printr-o
clauză inserată în act s-a stabilit un raport de subordonare al părţilor. Deşi mandantul şi antreprenorul se
bucură de o deplină autonomie în îndeplinirea obligaţiilor asumate, ei pot renunţa contractual la această
independenţă, acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub directa supraveghere, îndrumare şi control a
mandantului respectiv a beneficiarului lucrării.
- Fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Într-o primă opinie răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este întemeiată pe ideea
culpei în alegerea prepusului ori pe ideea culpei în alegere unită cu culpa în supraveghere, opinie
care a evaluat spre o culpă în supraveghere (datorată unui mod defectuos de recrutare și încadrare
al prepusului).
În a doua teorie se afirmă că prepusul acționează ca un adevărat mandatar al comitentului și fapta
sa ilicită este fapta comitentului însuși. Această teorie este criticabilă, pentru că ideea de mandat și
reprezentare funcționează la actele juridice, iar răspunderea comitentului este o răspundere pentru
fapta altuia, nu pentru fapta proprie. Împrejurarea că fapta a fost comisă, „în funcțiile încredințate”,
nu este de natură să înlăture răspunderea personală a celui ce a comis-o.
A treia teorie fundamentează răspunderea comitentului pe ideea de risc - (unde e câștig, există și
risc).
Opinia cea mai răspândită este cea bazată pe ideea de garanție, adică răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului este bazată pe garanția instituită de art. 1000 al.3 C. civ. a comitentului, în
solidar cu prepusul, față de victima prejudiciului. Este o garanție pentru fapta altuia.
Practica judecatorească a adoptat drept fundament al răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului ideea de garanție.
- Condiţiile răspunderii
Condiţii generale. Răspunderea comitentului va fi angajată în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civ.,
numai dacă sunt îndeplinite, în persoana prepusului, toate condiţiile răspunderii pentru faptă
proprie (art. 998-999 Cod civ.).
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite a prepusului;
- raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
121
Învăţământ la distanţă
Verificați-vă cunoștințele.
1. Răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) din Codul civil se poate aplica:
a) părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea situația de copil din afara căsătoriei;
b) adoptatorului;
c) persoanelor fizice sau juridice, altele decât părinții sau adoptatorii, investite cu drepturi
și îndatoriri părintești.
2. Pentru a fi declanșată răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor minori
trebuie îndeplinite și condițiile:
122
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale , de edificii și de lucruri în general
asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă competența de a:
stabili domeniul de aplicare al răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale , de edificii și de
lucruri în general;
dobândi cunoștințe generale privind legislația;
folosi conceptele proprii „răspunderii pentru lucruri” în materia asigurărilor de răspundere civilă.
123
Învăţământ la distanţă
Domeniul de aplicare presupune determinarea a trei elemente: animalele pentru care se răspunde;
persoanele răspunzătoare; persoanele care pot invoca art. 1001 Cod civ.
a) Animalele pentru care se răspunde sunt acelea care pot fi apropriate şi care pot fi efectiv
supravegheate.
● Se includ în această categorie:
- animalele sălbatice captive, din grădinile zoologice şi circuri;
- animalele domestice, chiar dacă la momentul când au provocat prejudiciul erau libere;
- animalele sălbatice aflate în rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
● Nu intră sub incidenţa art. 1001 Cod civ.:
- pagubele produse de animalele sălbatice, ieşite din rezervaţii sau parcuri de vânătoare;
- pagubele produse de animalele sălbatice aflate în stare de libertate şi care nu pot face obiectul
unei paze.
b) Persoana răspunzătoare
● Paza juridică. Răspunderea pentru prejudiciul produs de animal revine persoanei care are paza
juridică în momentul producerii prejudiciului, respectiv deţine prerogativa de comandă, direcţie şi
supraveghere a acestuia. În această situaţie se găseşte proprietarul animalului ori persoana căruia
proprietarul i-a transmis folosinţa. În măsura în care nu se cunoaşte persoana care se folosea de animal,
răspunderea revine proprietarului animalului. Prin urmare, se prezumă că paza juridică aparţine
proprietarului, care va răspunde pentru fapta animalului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care o persoană îl are de a se folosi de animal, ceea ce
implică prerogativa de supraveghere, direcţie şi control.
În consecinţă, deţine paza juridică şi va răspunde pentru fapta animalului în condiţiile art. 1002 Cod.
civ., proprietarul animalului sau persoana care se foloseşte de acesta.
● Paza materială. Paza juridică nu se confundă cu paza materială, care nu conferă dreptul
paznicului de a se folosi, în propriul interes, de animalul încredinţat. Au calitatea de paznici materiali:
îngrijitorul animalului, ciobanul angajat pentru asigurarea pazei, depozitarul căruia animalul i-a fost
încredinţat spre păstrare, zootehnicianul.
c) Persoanele care pot invoca art. 1001 Cod civ.
Orice persoană căreia i s-a produs un prejudiciu prin fapta animalului, poate pretinde repararea în
baza art. 1001 Cod civ.
- Fundamentul răspunderii
În doctrină a dominat răspunderea colectivă, de garanţie a „aşa-zisului comportament al
animalului”. Această garanţie explică situaţia în care paznicul juridic al animalului răspunde chiar şi în
ipoteza în care animalul a scăpat de sub supravegherea sa, ori deşi s-a exercitat supravegherea, animalul a
cauzat totuşi prejudiciul. Potrivit art. 1001 Cod civ., răspunderea paznicului juridic este angajată „fie că
animalul se află sub paza sa, fie că a scăpat”.
- Condiţiile răspunderii. Efectele răspunderii
● Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada că:
- prejudiciul a fost cauzat de animal;
- există raport de cauzalitate între comportamentul animalului şi prejudiciu;
● Cauze de exonerare de răspundere. Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă face
dovada că producerea de către animal a prejudiciului s-a datorat:
- faptei victimei însăşi, care a provocat comportamentul prejudiciabil al animalului;
- fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă;
- cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
● Efectele răspunderii. Victima prejudiciului are posibilitatea de a alege:
- fie să-l urmărească pe paznicul juridic în temeiul art. 1001 Cod civ.
- fie să-l acţioneze pe paznicul material al animalului; în condiţiile art. 998-999 Cod civ., făcând
dovada culpei acestuia în îndeplinirea obligaţiei de supraveghere.
124
Drept
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el are drept de regres, împotriva persoanei căreia i-a
încredinţat paza materială, şi din vina căruia animalul a cauzat prejudiciul.
2. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE RUINA EDIFICIULUI
- Reglementare legală Art. 1002 Cod civ. dispune: „proprietarul unui edificiu este responsabil de
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie.”
- Domeniul de aplicare
Stabilirea sferei de aplicare a răspunderii presupune definirea noţiunilor de „edificiu” şi „ruină” a
edificiului, precum şi determinarea persoanei care va răspunde pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului.
a) Noţiunile de „edificiu” şi „ruină” a edificiului.
● Prin edificiu se înţelege o construcţie realizată de om prin folosirea unor materiale durabile, care
prin încorporarea lor în sol sau într-o altă construcţie, devine un imobil prin natura sa.
● Prin ruina edificiului se înţelege atât dărâmarea completă, cât şi orice dezagregare a materialului
din care este alcătuit, care prin cădere provoacă un prejudiciu unei persoane.
Ruina edificiului se poate produce datorită propriei greutăţi, a greutăţilor aflate în edificiu sau sub
acţiunea forţelor naturale (zăpadă, îngheţ). Nu are relevanţă dacă ruina este totală sau parţială (căderea
balustradei, a unui balcon).
b)Persoana răspunzătoare
Art. 1002 Cod civ. prevede că pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului răspunde numai
proprietarul. El răspunde și atunci când edificiul se află în stăpânirea altei persoane pe temeiul unui drept
de uzufruct sau abitație ori în baza unui contract de locaţiune, comodat.
Fundamentul răspunderii Răspunderea pentru ruina edificiului se întemeiază pe calitatea de
proprietar. Dacă edificiul face obiectul proprietăţii comune sau în devălmăşie, coproprietarii sau
codevălmaşii vor răspunde solidar.
● În prezent, se consideră că răspunderea întemeiată pe art. 1002 Cod civ. este obiectivă,
independent de orice culpă a proprietarului. Concepţia obiectivă întemeiază răspunderea proprietarului pe
o obligaţie legală de garanţie 44, independentă de orice culpă. Proprietarul actual este obligat faţă de orice
persoană să garanteze că edificiul nu va produce pagube prin ruina sa, provocată de lipsa de întreţinere ori
de un viciu de construcţie.
Condiţiile răspunderii. Efectele răspunderii
● Condiţiile răspunderii. Pentru ca proprietarul edificiului să răspundă, victima trebuie să
dovedească:
- existenţa prejudiciului;
- ruina edificiului ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie;
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu.
● Cauze de exonerare de răspundere. Obligaţia proprietarului de a despăgubi pe cel prejudiciat
prin ruina edificiului fiind o răspundere obiectivă, ea nu poate fi înlăturată decât prin forţa majoră, fapta
victimei şi fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este ţinut să răspundă.
● Efectele răspunderii. Proprietarul edificiului45 va fi obligat să repare prejudiciul cauzat victimei
prin ruina edificiului.
44
Obligaţia legală de garanţie constituie o sarcină a proprietăţii clădirii. Astfel, proprietarul nu răspunde pentru alţii, ci propter
rem , pentru lucru, căci el are foloasele edificiului.
45
Dacă ruina edificiului se datorează, în fapt, culpei altei persoane, după plata despăgubirilor, proprietarul are o acţiune
în regres, după caz împotriva: vânzătorului, de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare, ca efect al
obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut; locatarului construcţiei, pe temeiul
contractului de locaţiune, dacă ruina edificiului s-a datorat neefectuării reparaţiilor locative ce-i reveneau; constructorului sau
proprietarului, în baza contractului de antrepriză sau de proiectare, pentru viciile de construcţie sau proiectare ce au determinat
ruina edificiului.
125
Învăţământ la distanţă
Fundamentul răspunderii
În prezent, marea majoritate a doctrinei şi practicii consideră că răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri are ca fundament ideea de garanţie privind riscul de activitate. Astfel, se oferă victimei
garanţia reparării prejudiciului în toate situaţiile când acesta a fost cauzat de lucru.
Condiţiile răspunderii. Efecte juridice
●Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor condiţii:
- existenţa prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu. Dacă prejudiciul este consecinţa faptei omului,
lucrul fiind doar instrumentul utilizat pentru săvârşirea faptei ilicite, raportul de cauzalitate
dintre lucru şi prejudiciu nu există;
- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane. Calitatea de paznic juridic nu trebuie
dovedită. Până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului,
titularului unui alt drept real (dezmembrământ) sau posesorului.
●Cauze de exonerare de răspundere.
- fapta victimei, sau fapta unei terţe persoane dacă întrunesc caracteristicile unei adevărate
forţe majore în raport cu fapta lucrului;
- intervenţia unui caz de forţă majoră. Forţa majoră47 este o împrejurare externă, fără relaţie
cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale.
●Efecte juridice. Pentru a-şi recupera prejudiciul victima are la dispoziţie următoarele posibilităţi:
- poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al bunului, în temeiul art. 1000 alin. 1; la
rândul său, cel ce are paza juridică se poate regresa împotriva paznicului material, cu condiţia
de a face dovada vinovăţiei acestuia;
- poate să-l acţioneze direct pe paznicul material, pentru fapta proprie în baza art. 998-999 Cod
civ.;
- dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi un terţ, poate să-i acţioneze atât pe paznicul
juridic cât şi pe terţ, potrivit art. 1003 Cod civ. Dacă cel ce are în paza juridică a bunului a plătit
toate despăgubirile, se poate regresa împotriva terţului, pentru ceea ce depăşeşte întinderea
participării sale.
Verificați-vă cunoștințele
1. În baza art. 1001 C.civ., se poate angaja răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile
cauzate de:
a) animalele sălbatice aflate în stare de libertate, dacă victima dovedește că paguba s-a produs din cauză că
gestionarul nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în gestionarea vânatului;
b) animalele sălbatice din rezervații și din parcuri de vânătoare închise, dar numai când
pagubele sunt produse în interiorul acestor parcuri sau rezervații;
c) animalele domestice.
2. Lucrurile prevăzute la art. 1000 alin.(1) C. civ. ce pot cauza prejudicii unei persoane, pot fi:
a) bunuri însuflețite sau neînsuflețite;
b) numai bunuri având un dinamism propriu;
c) numai bunuri periculoase;
d) bunuri aflate în staționare sau în mișcare;
e) numai bunuri mobile.
3. Deține paza juridică a lucrului și răspunde în temeiul art. 1000 alin.(1) C.civ.:
a) posesorul de bună sau de rea-credință;
b) hoțul;
47
Pentru a exonera de răspundere pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului, cauza de forţă majoră trebuie să îndeplinească atât
condiţia imprevizibilităţii cât şi pe cea a inevitabilităţii, insurmontabilităţii evenimentului extern
127
Învăţământ la distanţă
c) elevul care ia lecții de conducere, utilizând în acest scop, autoturismul proprietate a școlii de șoferi.
EFECTELE OBLIGAȚIILOR
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Efectele obligațiilor asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competența de a:
analiza plata, ca executare directă a oricărei obligații;
cunoaște principiile de evaluare a despăgubirilor, ca echivalent al prejudiciului suferit de creditor;
stăpâni limbajul juridic, termenii şi noţiunile de specialitate.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAȚIILOR. PLATA
3. CONDIȚIILE PLĂȚII
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAȚIILOR
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAȚIILOR
6. CONVENȚII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)
1. NOȚIUNI GENERALE
Orice raport juridic obligațional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligații este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și a obține
de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care el este obligat (art. 1073 C.civ.). Tot ca efect al
obligației apare și dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor, în ipoteza că acesta nu-și
execută obligația asumată.
Executarea exactă a prestației la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a
obligației.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este
cu putință. „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din
partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).
128
Drept
3. CONDIȚIILE PLĂȚII
Cine poate face plata ?
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de debitor
personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru
debitor (fidejusor sau cauțiunea reală) și chiar de un terț neinteresat, care poate face plata fie în numele
debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizand o liberalitate).
Există însă și excepții de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, și anume
în cazul obligațiilor intuitu personae și în cazul în care părțile au convenit ca plata să nu fie făcută decat de
debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligații “de a da”, este necesar ca cel care face
plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exercițiu și să
fie proprietarul lucrului dat în plată.
Cand plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemană
acțiunea în revendicare.
Cui i se face plata?
Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia
ce este autorizat de justiție sau de lege să primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, mostenitorii creditorului, cesionarul (care a dobandit creanța prin
cesiune), reprezentantul legal sau convențional al creditorului și terțului desemnat de justiție pentru a
primi plata (ex. creditorul popritor).
Cel ce primeste plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exercițiu. O plată făcută
către o persoană incapabilă este sancționată cu nulitatea relativă.
Obiectul plății îl constituie executarea întocmai a obligației asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decat ce i se datorează, chiar cand valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestație decat cea
datorată, dar în acest caz obligația nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării.
Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce privește bunurile de gen, se
aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenția părților, bunurile trebuie să
fie de o calitate mijlocie.
Principiul indivizibilității plății.
Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera decat
plătind tot ce datorează deodată.
Există însă și unele excepții de la principiul indivizibilității plății, și anume dacă:
129
Învăţământ la distanţă
a) prin convenția părților se stabilește că obligația este divizibilă, pentru că regula indivizibilității este
supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulți mostenitori;
c) în caz de stingere a obligației prin compensație;
d) când, în locul debitorului, datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanța acordă debitorului termen de grație.
Data plății.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadență, adică a devenit exigibilă. Trebuie totuși făcută
distincție între obligațiile cu executare imediată (pure si simple) și obligațiile cu termen.
La obligațiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul nasterii raportului juridic
obligațional, chiar atunci ea devine exigibilă.
Dacă obligația este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părți; creditorul nu poate
pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit altfel.
Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face și anticipat. Pentru plată cu întarziere,
creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întarziere. Instanța poate acorda debitorului termen de grație,
în cadrul căruia poate esalona plata.
Locul plății.
Plata se face la locul convenit de părți. Dacă nu este convenit un loc al plății, ea se va face la
domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părțile au convenit ca plata să se facă la domiciliul
creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plății este un bun cert și părțile nu au stabilit locul plății, ea se face la locul unde se
găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plății prezintă importanță pentru determinarea cheltuielilor de transport, precum
și în dreptul internațional privat, pentru determinarea legii care guvernează executarea obligației (lex loci
solutionis – legea locului plății). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părți ca lex causae, adică legea
care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligația respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plății sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.
Imputația plății.
Problema imputației plății se pune dacă un debitor are mai multe datorii, care au ca obiect bunuri
de aceeasi natură, față de acelasi creditor.
Imputația plății înseamnă a ști care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor
reguli:
a. imputația se face, în primul rand, prin acordul părților;
b. ea poate fi făcută numai de către una din părți, fie de debitor, fie de creditor;
c. legea dispune asupra modului în care se face imputația plății.
Debitorul trebuie să țină seamă de anumite principii atunci când face imputația plății:
a. plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. „Debitorul nu poate sili un creditor a primi
parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);
b. între datorii exigibile și neexigibile, plata se face asupra obligației scadente, nu asupra celei
nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c. plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputația plății în lipsa imputației plății făcută de debitor. De regulă, în chitanța
liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputației plății făcută de părți, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadență, imputația se face asupra aceleia care este mai oneroasă
pentru debitor;
c. între datorii scadente și la fel de oneroase, imputația se face asupra celui mai vechi;
130
Drept
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporțional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plății.
Cel care face o propunere în fața instanței, trebuie să o dovedească. Creditorul care pretinde
executarea unei obligații trebuie să dovedească existența ei. Debitorul, la randul său, trebuie să
dovedească faptul plății.
Uneori faptul plății e prezumat (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului
face proba liberațiunii). Prezumția este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată. Prezumția
este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărare judecătorească investită cu formulă executorie.
Operațiunea plății este un act juridic, și prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale probelor
actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil). În majoritatea cazurilor, creditorul
eliberează debitorului o chitanță, sub semnătură privată, prin care atestă plata.
Oferta reală urmată de consemnațiune.
Debitorul are si un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligație. De aceea. cand plata este
refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnațiune (art. 1114 C.civ.),
somandu-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ține la dispoziția
creditorului.
Dacă creditorul primeste plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul
poate consemna lucrul la dispoziția creditorului.
131
Învăţământ la distanţă
Daunele cominatorii constau în suma de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare
zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligației. Daunele cominatorii sunt un
mijloc indirect de executare a obligației, inclusiv a celor „intuitu personae”.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile. Ele
au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică
obligațiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la
executare. Ele nu pot fi acordate nici pentru obligațiile „de a da” care, în principiu, pot fi executate în
natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării obligațiilor
de a face și a nu face. Dar nici în aceste situații ele nu se acordă când:
a) executarea în natură a obligațiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaâiilor în natură pe calea silită, prin intermediul executorilor
judecătoresti sau de către creditor pe contul debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanța judecătorească va stabili
direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Deci, în situația când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligația
asumată, instanța nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta
creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune „compensatorii”.
132
Drept
Răspunderea civilă își poate avea temeiul în nerespectarea unei obligații născute dintr-un contract
și este, deci, răspundere contractuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală
este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Condițiile răspunderii contractuale.
Condițiile răspunderii contractuale sunt:
a) existența unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligații contractuale;
b) existența unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
d) vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.
Din momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, se naște dreptul
subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus in intarziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condițiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
1. Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în nerespectarea sau
executarea necorespunzătoare a obligației asumate.
2. Sarcina probei existenței prejudiciului incumbă creditorului, cu excepția cazurilor când existența
daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligația de a face dovada lor.
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de
regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării
integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.
În cazul obligațiilor bănesti, potrivit art. 1 al Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligațiile bănesti, „părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii
pentru întârzierea în plata unei obligații bănești”.
În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare
de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Dobânda legală se stabileste, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei
oficiale a scontului stabilit de Banca Națională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală se
stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Națională a României diminuat cu
20%.Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcție de care se stabilește dobânda legală, este cel din ultima zi
lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se publică în Monitorul Oficial al
Romaniei.
În relațiile de comerț exterior, când aplicabilă e legea română și cand s-a stipulat plata în monedă
străină, dobânda legală este de 6% pe an.
În raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Dobânda
trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
3. Raportul de cauzalitate între fapta debitorului și prejudiciul suferit de creditor.
4. Vinovăția debitorului.
Neexecutarea, executarea cu întârziere și necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă debitorului.
Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului față de faptă și urmările acesteia.
În sarcina debitorului funcționează o prezumție de vină în cazul neexecutării obligației. Se răspunde
pentru orice fel de vină (intenție sau culpă, indiferent de forma și gravitatea acesteia.
Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forță majoră sau caz de fortuit. Deci în materia
contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este exonerat, de asemenea, și în cazul vinei însăși
a debitorului.
133
Învăţământ la distanţă
134
Drept
c) convenții de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va răspunde și pentru caz fortuit, și
chiar pentru forță majoră).
Deci debitorul este ținut să-și execute obligația. Dacă nu execută, va intra în funcțiune convenția.
135
Învăţământ la distanţă
c.) scopul este determinarea prejudiciului și nu crearea posibilităților pentru debitor de a se elibera printr-o
altă prestație. Deci debitorul nu poate refuza executarea și oferi clauza penală.
Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligației principale, fie
clauza penală;
d.) în principiu, instanța nu poate nici mări, nici micșora cuantumul, fiind un contract între părți. În caz de
executare parțială,, cuantumul clauzei penale poate fi micșorat de instanță proporțional cu ce s-a executat.
Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;
e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condițiile acordate de despăgubiri.
Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;
f.) creditorul obligației cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de preferință față de
ceilalți creditori chirografari
Verificați – vă cunoștințele.
137
Învăţământ la distanţă
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Modurile de stingere a obligațiilor asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să
deprindă competența de a:
prezenta modurile de stingere a obligațiilor;
stabili domeniul de aplicare al compensației legale, convenționale și judecătorești;
evalua utilizarea modurilor de stingere a obligațiilor în domeniul economico – financiar, la nivel de
societate comercială sau macroeconomic.
1. NOȚIUNE. CLASIFICĂRI
2. COMPENSAȚIA
3. CONFUZIUNEA
4. DARE ÎN PLATĂ
5. REMITEREA DE DATORIE
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE
1. NOȚIUNE. CLASIFICĂRI
Art. 1091 C.civ. prevede că „obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară,
prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiției
rezolutorii și prin prescripție”.
Clasificări. Modurile de stingere a obligațiilor se clasifică:
A. După rolul voinței părților în încetarea raportului juridic în:
a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensația convențională etc., și
b) moduri care acționează în afara voinței părților: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
B. După cum stingerea obligației a dus sau nu la realizarea creanței creditorului pot fi:
a) moduri care duc la stingerea creanței: compensația, confuziunea, darea în plată.
138
Drept
b) moduri care nu duc la stingerea creanței: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
2. COMPENSAȚIA
Noțiune. Compensația constă în stingerea a două obligații reciproce, până la concurența celei mai
mici dintre ele.
Compensația presupune două raporturi juridice obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași
persoane sunt creditor, în primul raport, și debitor, în al doilea raport juridic, respectiv debitor în primul
raport juridic și creditor în al doilea raport.
Dacă obligațiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se vor
stinge pană la concurența celei mai mici.
Compensația este un mijloc simplificat de executare a obligațiilor, prin evitarea unei plăți duble. În
al doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanței creditorului.
Domeniul de aplicare al compensației. Compensația este un mod de stingere a oricărei obligații,
indiferent de izvorul lor.
Excepții, când nu operează compensația:
a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în depozit și
consumate de depozitar;
c) când creanța este insesizabilă;
d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).
Felurile compensației.
Compensația poate fi: legală, convențională și judecătorească.
A. Compensația legală operează de drept în puterea legii. Condiții:
a) reciprocitatea obligațiilor;
b) creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
c) creanțele să fie certe (adică existența lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere juridic);
d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);
e) să fie exigibile, adică ajunse la scadență. În schimb, termenul de grație nu împiedică compensația, pentru
că el reprezintă o favoare acordată de instanță debitorului pană la executarea silită a obligației.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiții, compensația se produce de drept.
Totuși compensația va fi rezolvită (desființată) dacă părțile au săvârșit acte incompatibile cu
stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:
a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanță. Debitorul nu va mai putea invoca împotriva
cesionarului compensația pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea cesiunii. Se consideră că a
renunțat la compensație. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin notificare, aceasta împiedică numai
compensarea creanțelor dobândite de debitor împotriva cedentului după notificare, dar el poate opune în
compensație pe cele anterioare;
b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, a plății
făcute de celălalt;
c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, urmărește pe celălalt
si acesta nu-i opune compensația.
B. Compensația convențională are loc prin convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile
pentru a opera compensația legală.
C. Compensația judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect
bunuri fungibile. În această situație, unul din creditorii reciproci se poate adresa instanței de judecată care
va aprecia și va dispune stingerea datoriilor pană la concurența celei mai mici.
Efectele compensației.
139
Învăţământ la distanţă
3. CONFUZIUNEA
Noțiune. Confuziunea constă în întrunirea la aceeași persoană atât a calităților de debitor, cât si
aceea de creditor, în cadrul aceluiași raport juridic obligațional. De exemplu, creditorul moștenește pe
debitor, sau invers, debitorul moștenește pe creditor (deci un singur subiect de drept deține două calități
incompatibile între ele - creditor si debitor).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligațiilor, independent de izvorul lor.
La succesiuni ea operează dacă moștenirea este acceptată pur si simplu, nu si în cazul în care
acceptarea este făcută sub beneficiu de inventar.
Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligațional, cu toate garanțiile si accesoriile lui. Deci se
eliberează prin confuziune și garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el, se stinge
obligația lui de garanție, dar nu si cea principală.
La obligațiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.
Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că confuziunea
este practic o piedică în executarea obligației, și nu o cauză de stingere. De aceea, când imposibilitatea
dispare, confuziunea nu-și va mai produce efectele și obligația renaște.
4. DAREA ÎN PLATĂ
Noțiune. Darea în plată este operațiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său
o altă prestație ducat aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligațional. Darea în
plată se face numai cu consimțământul creditorului.
Ea se aseamănă cu novația prin schimbare de obiect. Dar novația operează înainte de plată, pe când
dare în plată are loc în momentul plății.
Novația este un mod de transformare a obligației, în timp ce darea în plată duce la stingerea
obligației.
Darea în plată stinge datoria întocmai ca și plata. Când noua plată este un bun individual
determinat, se cere ca cel care face darea in plată să fie proprietarul lucrului.
5. REMITEREA DE DATORIE
Noțiune. Remiterea de datorie este renunțarea cu titlu gratuit a creditorului de a-și valorifica
creanța pe care o are împotriva debitorului său.
Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune și
consimțământul debitorului.
Remiterea de datorie poate fi făcută și printr-un testament, caz în care ea constituie un legat de
liberațiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de datorie.
Condiții. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenția creditorului
de a face o liberalitate debitorului său.
Deci, dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donație indirectă și este
supusă tuturor regulilor referitoare la revocare, raport și reducțiune.
Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donației, deci remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace
forma autentică.
Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condițiile de
formă ale testamentului.
140
Drept
Proba remiterii de datorie. Fiind un act juridic, se aplică regulile de drept comun aplicabile probei
actelor juridice.
Art. 1138 C.civ. instituie două prezumții de liberare a debitorului:
a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanței, care este un înscris sub
semnătură privată, este o prezumție absolută de liberare a debitorului;
b) dacă se remite titlul care este înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri investită cu formulă
executorie, prezumția de liberare a debitorului este relativă.
Partea interesată va trebui să dovedească însă natura actului juridic care a dus la remiterea titlului
constatator al creanței de către creditor debitorului său.
Efectele remiterii de datorie. Obligația debitorului se stinge și debitorul va fi eliberat de executarea
ei. Odată cu creanța se sting și garanțiile care au însoțit-o. La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia
liberează și pe ceilalți codebitori, afară de cazul când creditorul și-a rezervat expres drepturile împotriva
acestora.
Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal și nici pe ceilalți fidejusori.
Verificați – vă cunoștințele.
1. În cazul unei obligații indivizibile, dacă operează confuziunea între calitatea de creditor și unul dintre
debitorii solidari:
a) raportul juridic obligațional se va stinge împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale;
b) creanța nu se va stinge decât pentru partea debitorului solidar în persoana căruia a operat confuziunea
și nu profită decât în aceeași măsură celorlalți codebitori solidari și fidejusorilor acestora;
c) raportul juridic obligațional va rămâne neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe oricare debitor
pentru întreaga datorie.
2. Constituie manifestări de voință incompatibile cu stingerea, prin compensație, a datoriilor reciproce:
a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, a plății
făcută de celălalt;
b) când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, urmărește pe celălalt
și acesta nu-i opune compensația;
c) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de creanță pe care o face creditorul său unui cesionar.
3. Constituie moduri de stingere a obligațiilor care duc la realizarea creanței creditorului:
a) darea în plată;
b) remiterea de datorie;
c) delegația;
141
Învăţământ la distanţă
d) compensația.
4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor și debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic obligațional;
b) nu liberează garanțiile și accesoriile obligației principale;
c) liberează garanțiile obligației principale;
d) poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o.
5. Remiterea de datorie:
a) este un act juridic unilateral;
b) făcută prin acte inter vivos, constituie o donație indirectă și este supusă tuturor regulilor
specifice donației;
c) nu poate fi refuzată de debitor.
6. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre codebitorii solidari:
a) liberează pe toți ceilalți codebitori;
b) nu liberează pe ceilalți codebitori, dacă creditorul și-a rezervat anume drepturile sale în
contra acestora din urmă, în acest caz, creditorul putând să ceară plata întregii datorii de la
aceștia;
c) are efect liberarea în parte a garanțiilor ce însoțesc întreaga datorie.
7. Cazul fortuit sau forța majoră stinge obligația de restituire sau predare
a unui lucru cert și determinat:
a) numai dacă au intervenit anterior punerii în întârziere a debitorului;
b) dacă au intervenit după punerea în întârziere, debitorul dovedește că lucrul ar fi pierit și
dacă ar fi fost predat creditorului, chiar dacă debitorul își asumase riscul pieirii fortuite;
c) numai dacă sunt probate de către debitor.
8. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin compensație:
a) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile care garantau creanța renăscută prin
rezolvarea compensației, dacă știa că datoria fusese stinsă prin compensație;
b) beneficiază de privilegiile și ipotecile care garantau creanța renăscută prin rezolvirea
compensației, întrucât se aplică cu prioritate principiul efectuării plății față de principiul
compensării legale;
c) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile care garantau creanța renăscută prin
rezolvirea compensației, afară de cazul în care există o cauză evidentă ce l-a făcut să nu
cunoască creanța care trebuia să compenseze datoria sa.
142
Drept
GARANTAREA OBLIGAȚIILOR
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Garantarea obligațiilor asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competența de a:
clasifica mijloacele juridice de garantare a obligațiilor.
cunoaște regimul juridic al garanțiilor personale și reale;
utiliza în activitatea practică textele normative.
lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului lor și a bunurilor aflate în acest patrimoniu; 4)
pot să procedeze la executarea silită în locul debitorului lor neglijent. Acestea sunt și limitele maxime ale
dreptului de gaj general.
Garanțiile sunt mijloacele juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general și în plus față de
acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare constând, de regulă, fie într-o
prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligația ce revenea debitorului.
Nu includem în noțiunea de garanție clauza penală, și nici arvuna, deși și una și cealaltă contribuie la
executarea obligației. Arvuna constă într-o prestație efectivă, în timp ce, în cadrul clauzei penale, suma
constituind penalitatea este numai promisă.
Arvuna este o sumă de bani pe care o parte contractantă o plătește în momentul încheierii
contractului. Dacă contractul se execută, arvuna se impută asupra prețului sau, dacă a fost plătită de
cealaltă parte contractantă, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar neexecutarea se datorează
celui ce a plătit arvuna, suma respectivă nu-i va mai fi restituită, iar când cealaltă parte este culpabilă de
neexecutarea contractului, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.
Convenția de arvună se poate prezenta ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare,
contractul este desființat, dar în loc ca părțile să fie repuse în situația anterioară, partea culpabilă de
neexecutarea lui va pierde suma pe care o reprezintă arvuna.
Există și alte modalități juridice care îndeplinesc funcția de garanție, altele decât garanțiile propriu-
zise (ex. solidaritatea și indivizibilitatea).
Sediul materiei garantării obligațiilor îl reprezintă, în principal, Codul Civil, titlul Despre fidejusiune
(cauțiune), (art. 1646-1651), titlul XV – Despre amanet (art. 1685-1696) și mai ales titlul XVIII – Despre
privilegii si ipoteci (art. 1718-1823).
2. CLASIFICAREA GARANȚIILOR
Garanțiile se clasifică în garanții personale și garanții reale:
A. garanțiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează față de
creditor și execută obligația, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea);
B. garanțiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligației, adică în instituirea
unui drept real accesoriu de garanție, cu privire la acest bun. De aici se naște dreptul de preferință
și de urmărire pentru creditor. Garanțiile sunt gajul, ipoteca și privilegiile reale.
Există și o formă de garanție reală imperfectă, și anume dreptul de retenție.
3. FIDEJUSIUNEA (CAUȚIUNEA)
Definiție. Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă față de
creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Felurile fidejusiunii. Fidejusiunea poate fi:
convențională – când creditorul și debitorul cad de acord asupra necesității unui garant;
legală – când legea îl obligă pe debitor să aducă un fidejusor, și
judecătorească – când instanța dispune aducerea unui fidejusor.
Caractere juridice: Contractul de fidejusiune este un contract:
- accesoriu:
a. fidejusiunea urmează soarta obligației principale;
b. fidejusiunea nu poate depăși ca întindere obligația principală, sau să fie mai oneroasă decât
aceasta;
c. fidejusiunea se întinde la toate accesoriile;
- consensual – convenția trebuie să fie expresă;
- unilateral - dă naștere la o singură obligație, cea a fidejusorului;
- cu titlu gratuit.
144
Drept
Garanția suplimentară este constituită de un terț pentru pagubele ce le-ar produce gestionarul
(Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).
Condițiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru nașterea și valabilitatea garanției sunt:
- contractul de garanție trebuie întocmit în formă scrisă;
- o persoană nu poate garanta mai mulți gestionari;
- garanțiile reciproce între gestionari sunt oprite;
- garanția este accesorie față de contractul de muncă al gestionarului;
- garanția se instituie “intuitu personae”;
- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acțiuni civile;
- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte responsabilă
civilmente.
4. DREPTUL DE RETENȚIE
Definiție. Dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect, în temeiul căruia cel care
deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.
Condiția necesară pentru invocarea dreptului de retenție este ca datoria deținătorului lucrului să se afle în
conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenție. Codul civil nu are un text generic despre dreptul de
retenție, ci cuprinde numai unele aplicații ale sale
Condiții: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenție să fie proprietatea exclusivă a celui ce
este debitorul deținătorului bunului.
Exemple: dreptul hotelierului sau cărăușului de a reține bunurile clientului până la plata prețului,
sau comoștenitorul obligat la raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl raportează, îl poate reține
până la restituirea lor.
Natura juridică. Efecte.
- Este un drept real de garanție imperfect, opozabil terților străini de raportul juridic, creditorilor
chirografari, precum și celor privilegiați și ipotecari, ulteriori intrării lucrului în detenția retentorului,
dar nu și față de cei anteriori;
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;
- este indivizibil;
- oferă o simplă detenție precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul la fructe
și detenția sa nu este temei pentru uzucapiune);
- procedural, dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție în litigiile privind restituirea
lucrului sau a contestației la executarea unei hotărâri privind restituirea ori evacuarea (în hotărârile
de partaj) bunului.
5. GAJUL
Noțiune. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său
un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Obiectul gajului este un bun mobil corporal sau incorporal (creanța pe care debitorul o are
împotriva unei alte persoane).
Contractul de gaj este reglementat de Codul civil, în art. 1685-1695 și de Titlul VI al Legii nr. 99/1999
intitulat „Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare51”.
51
publicată în M.O. nr. 236/27 mai 1999, modificată şi completată prin O.G. nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare şi Legea nr. 161/2003 privind unele
146
Drept
Gajul poate fi cu deposedare și fără deposedare. Creditorul care primeste gajul se numește creditor
gajist.
Formele gajului.
După modul de stabilire a obligației, poate fi: convențional, legal și judecătoresc.
Gajul convențional este stabilit de părți, prin convenția lor.
Gajul legal. Legea este aceea care obligă unele persoane să constituie un gaj (ex. Legea
nr.22/196952)
Gajul judecătoresc. Instanța dispune instituirea gajului. Art. 392 C.pr.civ. prevede: „hotărârea care
obligă pe o parte ca să dea o cauțiune (gaj) sau un garant va arăta și termenul când să se aducă
acea cauțiune sau să se aducă acea cauțiune sau să se înfățișeze acel garant”, iar art. 395 C.pr.civ.
prevede că „dacă se primește cauțiunea (gajul – n.n.) sau garantul, actul care le primește va fi
executor, cu tot dreptul de apel”.
Trebuie însă precizat că și gajul legal, ca și gajul judecătoresc, se constituie tot prin acordul de
voință al părților, prin contractul de gaj, dar că obligația de a aduce gajul poate rezulta din lege sau din
hotărâre judecătorească.
Caractere juridice.
Gajul este un contract:
- accesoriu, grefat pe contractul principal;
- real (cel cu deposedare, pentru că se predă bunul) sau consensual (cel fără deposedare) și
- unilateral (dă naștere doar obligației creditorului de a păstra bunul, a-l conserva și a-l restitui
debitorului când acesta își va executa obligația).
Contractul de garanţie reală este contractul în baza căruia se constituie o garanţie reală în bunuri
sau în drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 99/1999).
Constituirea gajului.
a. Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină.
b. Obiectul gajului poate fi un bun mobil corporal sau incorporal care trebuie să fie în circuitul
civil.
c. Formalitățile legale care trebuie să fie îndeplinite pentru constituirea gajului:
1. Gajul trebuie să fie constatat printr-un înscris înregistrat , de regulă autentic, care să arate suma
garantată și să descrie bunurile cu care se garantează.
Amanetul sau ipoteca asupra bunurilor care intră sub incidența titlului „Regimul juridic al garanțiilor
reale mobiliare” din Legea nr.99/1999, constituite și înregistrate înainte de data intrării în vigoare a titlului
sus-menționat, au rămas supuse dispozițiilor legale existente la data constituirii lor.
În prezent, înregistrarea operațiunilor privind garanțiile reale mobiliare se efectuează în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare, care este un sistem de evidență al priorității garanțiilor reale
imobiliare, structurată pe persoane și bunuri, într-o bază de date unică, înscrieri efectuate pe baza unui
formular de aviz de garanție.
2. În cel mult 24 de ore de la înscrierea avizului de garanție reală, fiecare creditor este obligat să
trimită o copie de pe aceasta debitorului. În caz de neconcordanță între datele cuprinse în
formularul de aviz de garanție reală și cele cuprinse în contractul de garanție, în raporturile dintre
terți și în cele dintre părți și terți vor prevala cele prevăzute în formularul de aviz de garanție reală.
3. Dacă e mobil incorporal, se cere un înscris înregistrat și, în plus, să fie notificat debitorului creanței
gajate.
Efectele gajului.
Creditorul are următoarele drepturi și obligații:
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei.
52
publicată în B. Of. nr. 132/18 noiembrie 1969, modificată prin Legea nr. 54/25 iunie 1994.
147
Învăţământ la distanţă
a. să rețină lucrul, dacă este gaj cu deposedare, până la achitarea datoriei în întregime (este
indivizibil);
b. dreptul creditorului de a-l revendica, pe temeiul gajului, din mâinile oricui s-ar găsi; dar posesorul
de bună-credință va putea opune dobândirea în temeiul art. 1909 C.civ.;
c. creditorul are, față de constituitorul gajului, calitatea de detentor precar, debitorul păstrând
calitatea de proprietar;
d. creditorul răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului gajat, dacă acesta s-a produs din vina sa;
e. creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucru și, dacă o face, debitorul poate cere punerea
bunului sub sechestru;
f. dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj.
Dacă debitorul nu-și achită datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, ceea ce înseamnă că:
a) are dreptul să ceară instanței ca să-i aprobe să rețină lucrul în contul creanței, pe baza unei
expertize judiciare de estimare a valorii lucrului;
b) are dreptul să ceară vânzarea la licitație publică a lucrului gajat, cu dreptul pentru creditor de a fi
plătit din lucrul gajat, cu preferință înaintea altor creditori (art. 1686 C.civ.). Este nulă convenția prin
care s-ar prevedea o vânzare altfel decât prin licitație publică (ex. prin bună învoială).
Stingerea gajului
1. Fiind un contract accesoriu, se stinge ca o consecință a stingerii sau desființării obligației principale.
Lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaștere permanentă a datoriei, care are ca
efect întreruperea prescripției dreptului la acțiunea privind obligația principală (art. 1694 al. 1
C.civ.). Gajul poate supraviețui dacă debitorul a făcut o nouă (altă) datorie către același creditor
după predarea gajului și această datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii.
2. Se stinge și independent de obligația principală, prin modurile obișnuite de stingere a obligațiilor.
Remiterea voluntară de către creditor a lucrului gajat are drept efect stingerea gajului.
Aplicații ale gajului.
Gajul este folosit pentru garantarea obligațiilor. În Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, modificată prin Legea nr. 54/25 iulie 1994, se fac aplicații ale gajului pentru garantarea
acoperirii prejudiciului ce ar rezulta din activitatea de gestiune. Garanțiile prevăzute în aceste acte
normative sunt: garanția în numerar și garanția suplimentară, constând în afectarea unor bunuri mobile de
folosință îndelungată aparținând gestionarului sau unor terți. Această garanție suplimentară este un
adevărat gaj fără deposedare. Ea se constituie fie de către gestionar – proprietar al bunurilor gajate -, fie de
către o terță persoană, caz în care avem de-a face cu o cauțiune reală.
afectat garanției sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum și titlurile și înscrisurile care
constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizație sau
notificare prealabilă și fără a plăti taxe sau vreun tarif.
Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanție trebuie să includă următoarea formulă,
redactată cu caractere majuscule de cel puțin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE NEEXECUTARE, CREDITORUL POATE
FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANȚIEI”.
Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui creanță a ajuns la
scadență și a cărui garanție reală are un grad de prioritate mai mare.
Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanției în formă pașnică, creditorul
garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a executorului bancar, după caz, să intre în
posesia bunului.
Părțile pot cădea de acord, prin contractul de garanție, asupra modului de vânzare a bunurilor
grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligației. În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă
bunul afectat garanției într-o manieră comercială rezonabilă, care să asigure obținerea celui mai bun preț.
Înainte de vânzare, sub sancțiunea nulității și a răspunderii pentru pagubele cauzate, creditorul
trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor și față de ceilalți creditori înscriși, precum și
proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.
7. IPOTECA
Noțiune. Ipoteca este o garanție reală imobiliară, care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie. Sediul materiei îl constituie art. 1746-1815 C.civ., completate cu unele prevederi ale legislației
speciale în materie. Ipoteca poate fi:
a) legală, când ia naștere în virtutea unei dispoziții speciale a legii, sau
b) convențională, când ia naștere din convenția părților, cu formele prevăzute de lege.
Caractere juridice. Ipoteca este:
a) un drept real accesoriu care acordă creditorului ipotecar dreptul de preferință și de urmărire;
b) o garanție imobiliară (deci se poate institui doar asupra imobilelor care se află in circuitul civil și sunt
imobile prin destinație împreună cu accesoriile lor, precum și asupra uzufructului unor imobile);
c) supusă principiului specializării sub dublu aspect:
să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanție, cât și:
asupra valorii creanței garantate (dar la gestionari e valabilă chiar dacă valoarea creanței nu este
precizată în momentul încheierii contractului de garanție, fiind suficientă menționarea creanței ce
urmează a fi garantată);
d) indivizibilă, adică continuă să existe chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.
Ipoteca convențională.
E necesar ca cel ce o constituie să aibă capacitatea deplină de exercițiu și capacitatea de a înstrăina
imobilul.
Cel ce o constituie trebuie să fie proprietarul actual al bunului. Bunurile viitoare nu pot forma
obiectul unei ipoteci. Ocrotitorul minorului nu poate garanta cu un imobil al minorului datoria unei alte
persoane.
Condiția suspensivă sau rezolutorie a dreptului de proprietate afectează și ipoteca.
Forma.
Este un contract solemn, deci sub sancțiunea nulității absolute se încheie prin înscris autentic. Tot
sub sancțiunea nulității este prevăzută și obligația de specializare, adică indicarea, în actul de constituire al
ipotecii, a imobilului ipotecat și a sumei garantate.
Formele de publicitate nu țin de solemnitatea contractului, ci doar de asigurarea opozabilității și a
rangului de preferință a ipotecii.
Ipoteca legală ia naștere în virtutea unei dispoziții legale a legii, fără a fi, în principiu, necesară o
convenție specială.
150
Drept
În art. 1753 C.civ. sunt enumerate mai multe ipoteci legale, dintre care în prezent mai sunt în
vigoare cele prevăzute de pct. 3, “ipotecile statului, ale comunelor și stabilimentelor publice asupra
bunurilor perceptorilor și administratorilor contabili”.
Art. 902 alin. 2 Cod civil instituie ipoteca asupra imobilelor “proprietatea erezilor testatorului sau
ale oricărei persoane obligate a plăti un legat, care sunt personal datori a-l achita, fiecare în proporție cu
partea ce ia din succesiune”.
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54 din 8 iulie 1994, precizează că este vorba
despre gestionarul agentului economic, autorității sau instituției publice. Garantarea cu ipotecă se face
printr-un contract scris, fără să se ceară forma autentică. Imobilul poate fi proprietatea gestionarului sau a
unui terț.
Și în materie de cumpărare a locuințelor au fost reglementate ipoteci asupra locuințelor dobândite.
Astfel art. 15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 (modificată de Legea nr. 76/1994) instituie ipoteca asupra
locuinței pentru garantarea prețului de către unitatea vânzătoare a locuinței dobândite din fondul de stat.
O altă ipotecă este instituită de art. 18 din Legea locuinței nr. 114 din 21 octombrie 1996.
Potrivit art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, în cazul în care a fost introdusă acțiune
pentru realizarea unor creanțe bugetare, odată cu aceasta se poate cere instanței luarea împotriva
debitorului și a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, a măsurilor asiguratorii, printre
care și ipoteca asiguratorie asupra bunurilor imobile ce aparțin celor chemați în judecată.
În sfârșit, Codul de procedură penală, în art. 166 alin. 3, prevede posibilitatea instituirii sechestrului,
inclusiv asupra bunurilor imobile ale învinuitului sau inculpatului, de către organul de urmărire penală sau
de instanța de judecată. Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului
cere organului competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate.
Publicitatea ipotecară.
Fiind un drept real imobiliar, ipoteca este supusă cerinţelor de publicitate imobiliară. Publicitatea se
realizează prin înscrierea ipotecii în cartea funciară a imobilului, în condiţiile Legii nr. Legea nr. 7/1996
privind cadastrul şi publicitatea imobiliară 53. Înscrierea se face se efectuează în baza contractului autentic
de constituire a ipotecii54.
Efectul înscrierii în Cartea funciară. În sistemul publicității personale reglementat de Codul civil (art.
1801 – 1802 și 1816 – 1823) și de Codul de procedură civilă (art. 710 – 720) transcrierea și înscrierea se fac
în scopul asigurării opozabilității față de terți a drepturilor reale.
Rangul înscrierii e determinat de data și ora înscrierii. Rangul poate fi schimbat prin convenția
părților pentru ipoteci. Înscrierea ipotecii se face în Cartea funciară de la judecătoria din raza teritorială a
căruia se află situat imobilul.
În materie de publicitate imobiliară, creditorii chirografari, ceilalți creditori ipotecari, precum și
dobânditorii ulteriori ai imobilului sunt terți.
În caz de concurs între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar – deci cel care a înregistrat
ipoteca mai întâi – va avea dreptul să se despăgubească integral din prețul imobilului ipotecat, și apoi din
restul celălalt creditor.
Intabularea se face la cerere, pe baza titlului dreptului, în temeiul încheierii judecătorului de carte
funciară.
Înscrierea ipotecii în Cartea funciară va menționa:
1) identificarea persoanei în favoarea căreia se înscrie ipoteca;
2) titlul juridic ce justifică garanția ipotecii;
3) cuantumul creanței;
53
M. Of. Nr. 61/13 martie 1996, modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum
şi unele măsuri adiacente (M.Of. nr. 653/22. 07. 2005).
54
Potrivit art. 22 alin. 1din Legea nr. 7/1996 „dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în
cartea funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-a transmis în mod valabil”.
151
Învăţământ la distanţă
8. PRIVILEGIILE
Definiție. Privilegiile sunt acele garanții care conferă titularului dreptul de preferință în realizarea
creanței, chiar și înaintea creditorilor ipotecari. Sediul materiei îl constituie, art. 1722-1745, 1780-1815 C.
civil, si art. 409 din Codul de procedură civilă.
Privilegiile se pot clasifica în:
privilegii generale asupra tuturor mobilelor debitorului, mobile și imobile;
privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Natura juridică
152
Drept
Privilegiile pot fi calificate, în unele situații, ca fiind drepturi reale, titularul privilegiului beneficiind
atât de dreptul de urmărire al bunului ce face obiectul privilegiului, cât și de dreptul de preferință. Este
cazul privilegiilor imobiliare și al unor privilegii mobiliare, cum ar fi privilegiul creditorului gajist.
In alte situații, privilegiile apar ca simple cauze de preferință a unor creditori chirografari, care vor fi
despăgubiți cu preferință (art. 409 C.pr.civ.).
Privilegii generale
Privilegiile generale se pot grupa în două categorii:
A) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile cum sunt:
a) privilegiul cheltuielilor de judecată;
b) privilegiul creanțelor bugetare.
B) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile. Ele privesc bunurile mobile, dar se pot
extinde și asupra celor imobile, după îndestularea creditorilor ipotecari și privilegiaților ipotecari.
Ordinea în care se execută privilegiile asupra tuturor mobilelor e stabilită de art. 1729 C.civ., astfel:
cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
cheltuielile de înmormântare;
cheltuielile pentru îngrijirea medicală (a ultimei boli) pe un an de zile;
creanțe care rezultă din retribuția curentă a anilor de serviciu și a celor ce lucrează cu ziua;
prețul obiectelor de subzistență al debitorului și familiei sale timp de 6 luni.
Art. 409 C.pr.civ. stabilește, în ceea ce privesc veniturile debitorului din muncă, următoarea ordine:
obligații de întreținere;
plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale;
plata datoriilor către stat izvorâte din impozite și taxe;
plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate patrimoniului statului;
toate celelalte datorii.
Precizăm că O.U.G. nr. 138/2000 a modificat art. 409 din C.pr.civ. suprimând ordinea de preferință a
textului menționat în cazul mai multor urmăriri asupra aceluiași salariu și altor venituri periodice realizate
din muncă, al pensiilor acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și altor sume, care se plătesc periodic
debitorului și sunt destinate mijloacelor de existență ale acestuia.
În prezent, creanțele ce constau în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume care, în
conformitate cu Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, constituie creanțe bugetare și se execută
potrivit ordinei de preferință stabilită de Ordonanța nr. 61 din 29 august 2002 privind colectarea creanțelor
bugetare.
Ordonanța nr. 92 din 2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală precizează în art. 170
că, în cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulți creditori sau când până la eliberarea ori
distribuirea sumei rezultate din executare au depus și alți creditori titlurile lor, se va proceda la distribuirea
sumei potrivit următoarei ordini de preferință, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanțele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea și conservarea bunurilor al căror
preț se distribuie;
b) creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite șomerilor,
potrivit legii, ajutoarele pentru întreținerea și îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, ajutoarele de
deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum și creanțele reprezentând obligația de
reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății;
c) creanțele rezultând din obligații de întreținere, alocații pentru copii sau de plată a altor sume periodice
destinate asigurării mijloacelor de existentă;
d) creanțele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite potrivit legii, datorate
bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale și
bugetelor fondurilor speciale;
153
Învăţământ la distanţă
154
Drept
persoana
Condiţii persoana constitutorului să fie constitutorului să
proprietar şi să aibă capacitate de fie proprietar şi să
exerciţiu aibă capacitate de
obiect: bunuri mobile şi imobile, exerciţiu
aflate în circuitul civil are ca obiect
înscrierea în Arhiva de Garanţii reale bunuri imobile
mobiliare contractul este
solemn
înscrierea în Cartea
funciară
- debitorul păstrează
Efecte - creditorul poate reţine lucrul până la bunul, putând să-l vândă;
achitarea datoriei - creditorul are drept de
- poate să-l revendice din mâna oricui s-ar urmărire şi de preferinţă;
afla - terţul dobânditor poate
- dacă datoria a fost achitată va restitui purga ipoteca, plăti pe
bunul creditorul urmăritor, sau
delăsa imobilul în mâna
creditorului
155
Învăţământ la distanţă
Verificați - vă cunoștințele.
156
Drept
c) creditorul își poate apropia bunul gajat sau poate dispune de el, fără autorizarea instanței, dacă s-a
stipulat astfel în contractul de gaj.
9. Ipoteca convențională:
a) se poate constitui numai prin act autentic;
b) se întinde și asupra tuturor îmbunătățirilor survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului;
c) trebuie să prevadă în conținutul ei, sub sancțiunea nulității, natura și situația fiecărui imobil al
debitorului, asupra căruia se constituie ipoteca creanței;
d) trebuie să prevadă in conținutul ei, fără însă a interveni vreo sancțiune, suma pentru care este
constituită ipoteca.
10. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate apăra împotriva creditorului ipotecar în următoarele
moduri:
a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile imobile ipotecate, dacă au mai rămas, aflate în
proprietatea debitorului;
b) poate recurge la procedura purgei făcând o ofertă creditorului de a-i plăti datoriile și sarcinile ipotecare,
pană la concurența valorii de prețuire a imobilului, când l-a dobândit prin act cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit;
c) poate plăti el datoria către creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile acestuia;
d) poate abandona imobilul în mana creditorului, chiar dacă este obligat personal la plata datoriei.
11. În caz de concurs între privilegiile imobiliare și ipoteci se acordă preferință:
a) ipotecilor;
b) privilegiilor;
c) gajului general comun al creditorilor chirografari.
12. Pot fi ipotecate:
a) imobilele aflate în circuitul civil și accesoriile lor, mobile sau imobile;
b) bunurile mobile aflate în circuitul civil;
c) uzufructul asupra bunurilor imobile;
d) bunurile viitoare ale debitorului;
e) bunurile minorului, pentru garantarea datoriei unei alte persoane;
f) bunurile minorului, pentru garantarea obligației proprii a acestuia, dar numai dacă se face
cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare;
g) creanțele sub condiție rezolutorie.
157
Învăţământ la distanţă
BIBLIOGRAFIE
A. Bibliografie obligatorie
1. Ana Lucia Rădulescu, Mădălina I. Voiculescu, Luiza M. Teodorescu, Drept Civil, Editura Universității
Titu Maiorescu, București, 2005.
2. Catedra de Drept a ASE, coordonator Raluca Dimitriu Curs de Drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex,
București, 2000.
3. Catedra de Drept a ASE, coordonatori Brândușa Ștefănescu, Raluca Dimitriu Curs de Drept civil, vol.
II, Ed. Lumina Lex, București 2002.
4. Iosif R. Urs, Carmen Todică, Obligații Civile. Curs universitar teoretic și practico-aplicativ, Editura
Universității Titu Maiorescu, București, 2007.
5. Iosif R. Urs, Carmen Todică, Drepturile Reale. Curs universitar teoretic și practico-aplicativ, Editura
Universității Titu Maiorescu, București, 2007.
6. Iosif R. Urs, S. Angheni Drept civil, vol. I, II, III, Ed. Oscar Print, București , 1998.
7. I. Urs Drept civil: Partea generală – Facultatea de Drept UTM.
8. Dumitru C. Florescu, Drept Civil. Teoria Generală a Obligațiilor, Curs pentru învățământul la
distanță, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2005.
9. G. Boroi Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, ed. a II a, București, 1999.
10. Gh. Beleiu Drept civil roman. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și Presă “Șansa” SRL ,
București, 1995.
11. C. Stănescu, C. Bârsan Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, All Beck, București, 1998.
12. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București 1996.
13. Teste grilă Licență ASE – FABBV.
14. Viorel Voineag, Teste grilă pentru magistratură, avocatură și examenul de licență, Editura JURITest,
București, 2006.
15. Constituția României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publicată în M. O. nr. 767/ 31.10.2003.
16. Codul civil
17. O.G. 26/2000 privind asociații și fundații.
18. Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare.
19. Legea nr. 213/1999 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia.
20. Decretul 31/1954 privind persoana fizică si juridică.
21. Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă.
22. Legea 119/1996 privind actele de stare civilă – M.Of. nr. 282/1996.
23. Legea 105/1996 privind evidența populației si codul numeric personal.
24. Legea nr. 975/1968 privind dreptul la nume.
B. Bibliografie facultativă
158
Drept
159