TEORIA GENERALA A DREPTULUI

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Definiție. Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat

care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele
relații din societate. Doar normele de conduită juridică sunt obligatorii.

2. Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează

o categorie restrânsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le
deosebesc de alte relaţii sociale.

3. Ramurile dreptului este ansamblul normelor juridice care reglementează

relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice
de reglementare şi a unor principii comune.
Principalele ramuri de drept sunt: dreptul civil, dreptul penal, dreptul procesual
civil, dreptul procesual penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul comercial, dreptul familiei şi dreptul internaţional privat.

4. Dreptul public şi dreptul privat

Raporturile de drept privat se caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor.
În raporturile de drept public, cel puţini unul din subiecţii de drept (participanţi la
acel raport) este statul, printr-un organ al său.

Dreptul se împarte în:

a) drept subiectiv - ansamblul drepturilor individuale (facultatea unui subiect de
a-și valorifica sau apăra împotriva terților un anumit interes legalmente protejat de către
stat) (ex: drepturile fundamentale ale omului);
b) drept pozitiv - reprezintă totalitatea normelor juridice active dintr-un stat (în
vigoare).

5. Originea dreptului. Sunt două concepții privitoare la originea dreptului:

- Concepția majoritară potrivit căreia dreptul apare numai odată cu statul fiindcă
numai statul creează instituții de adoptare și aplicare a legii.
- Concepția minoritară potrivit căreia dreptul apare înaintea statului (concepția
americană - dreptul vine de la Dumnezeu).

6. Factorii de configurare (influențare) a dreptului

Crearea și aplicarea dreptului sunt influențate de următoarele categorii de factori:
a. Cadrul natural (determinism geografic) - Mediul geografic reprezintă un
ansamblu de factori care influenţează viaţa socială, dezvoltarea economică,
posibilităţile dezvoltării politice, etc.
b. Cadrul social-politic - influentează și el dreptul, fie considerându-l o simplă
tehnică utilizabilă oricărui scop, fie prin structuri organizatorice care influențează
crearea dreptului, precum:

1
 - grupurile de interese (interese comune)
- grupurile de presiune (agresive)
- sindicatele (clasa muncitoare este fundamentul unei societăți)
c. Factorul uman - exercită influență asupra creării și aplicării legii.

ESENȚA DREPTULUI

1. Definiție. Esența dreptului constă în voința generală oficializată, adică voința

juridică exprimată în lege. De fapt voința generală e o formulare prin care desemnăm
voința majoritară. (minoritatea se supune majorității, 50%+1 sunt de acord)

2. Tipologia (clasificările) dreptului

Clasificările dau importanță criteriului.
 În raport de modul de organizare socială (orânduire) avem:
- drept sclavagist
- drept feudal
- drept burghez (capitalist)
- drept socialist
 Din punctul de vedere al apartenenței la un bazin de civilizație juridică identificăm
următoarele familii de drept:
- familia de drept romano-germană;
- familia de drept anglo-saxonă;
- familia de drept extremului orient;
- familia de drept a Africi Negre și al Madagascarului;

Sistemele europene de drept se împart în două mari familii: sistemele romaniste

și sistemele de common law.

Familiile europene de drept (familia dreptului romano-germanic şi familia

dreptului anglo-saxon)

Principalul izvor de drept în familiile de drept romano-germanice este actul

normativ. Familia dreptului anglo-saxon îşi are originile în Anglia, unde tradiţiile dreptului
roman nu au fost continuate după retragerea romană.
Sistemul anglo-saxon are trei ramuri principale: Common law, Equity şi Statutary
law.
Common law este alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească
(precedente judecătoreşti - hotărâri pronunţate de instante judecătoreşti care devin
obligatorii pentru instanţele inferioare în cazuri similare).
Equity este alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior unificării jurisdicţiilor
engleze, de către curţi speciale, pentru atenuarea asperităţilor regulilor de common law.
Statutary law reprezintă ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege.
(ex:Anglia şi Ţara Galilor şi fostele colonii britanice (S.U.A. Australia, Noua Zeelandă,
India ş.a.).

2
 Familiile de drept musulman, hindus, chinez și japonez
Familia dreptului musulman are ca surse istorice Coranul; Sunna; Idjma; Idjitihad.
- Coranul conţine 500 de norme care au implicaţii juridice;
- Sunna cuprinde faptele şi cuvintele atribuite Profetului;
- Idjma conţine preceptele învăţaţilor,
- Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Importanța principiilor generale ale dreptului constă în aceea că ele coordonează
crearea și aplicarea dreptului, dar și pentru aceea că ele țin loc de norme de
reglementare (în tăcerea legii) în domeniul dreptului privat, judecătorul soluționează
cauza pe baza principiilor generale ale dreptului.
3. Principiile dreptului
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte
directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară. Principiile dreptului
sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate de
drept.
Sunt ideile conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice.
1. Principiul asigurări bazelor legale de funcționare a statului;
2. Principiul libertăți și al egalități;
3. Principiul responsabilități;
4. Principiul echități și al justiției.

FUNCȚIILE DREPTULUI

Functile dreptului:
a) funcția de instututionalizare (dreptul asigură cadrul legal de funcționare a statului).
b) funcția de conservare apararea și garantarea valorilor fundamentale ale societății.
c) funcția de conducere a societății prin intermediul normelor de drept se realizează cel
mai eficient scopurile social-politice
d) funcția normativă - reprezintă defapt principala funcție a dreptului, aceea de facere a
legii.

NORMA JURIDICĂ

1. Definiție. Norma juridică este o regulă generală și obligatorie de conduită al

cărui scop este de a asigura ordinea socială și care poate fi aplicată pe cale statală,
chiar și prin constrângere.
Normele juridice au apărut pentru a delimita ceea ce ai voie sau ceea ce nu ai
voie să faci. Statul înseamnă constrângere legală. Norma juridică este o regulă, legea
este un ansamblu de norme juridice.

2. Trăsăturile normelor juridice:

a. Are caracter general și impersonal (adică se adresează tuturor și în mod
difuz);
- În pofida caracterului general și impersonal unele norme nu se aplică
pe întreg teritoriul sau asupra întregii populații.

3
 - Sunt norme juridice care reglementează conduita pentru organe
unipersonale, dar care are în vedere nu persoana ci funcția ca atare.
b. Are caracter tipic - se datorează faptului că orice normă formulează tipul de
conduită al acțiunii
c. Norma juridică este un raport intersubiectiv. Acesta pentru că are în vedere
schimbul just între persoane aflate permanent în relație (caracter bilateral)
[dreptul meu este obligația ta, dreptul tău este obligația mea – comerț juridic]
d. Obligativitatea - pentru ca o normă să devină obligatorie ea trebuie să aibă
EXIGIBILITATE, adică să beneficieze de garanții statale, de asigurare a
aplicarii ei, inclusiv prin constrângere.

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

A. Criteriul ramurii de drept:

- Norme juridice de drept civil
- Norme juridice de drept penal
- Norme juridice de drept constituțional

B. Criteriul fortei juridice a actului normativ

- Legile (legea este actul normativ cu forță juridică supremă) - orice lege poate
modifica orice act normativ inferior ei;
- Ordonanțe de guvern
- Hotărârile de guvern (H.G.) explică cum se aplică legea, este doar on
instrucțiune de aplicare a legii;
- Decretele prezidențiale (nu au caracter normativ);
- Ordinele și instrucțiunile ministerelor - sunt obligatorii în domeniul de competență
al ministerului (au forță juridică);
- Decizii ale organelor administrațiilor locale - valabile doar pe plan local și trebuie
să fie în concordanță cu legile administrației centrale, acest lucru fiind controlat
de prefect (prefectul dă ordine)
- Hotărârile - ale consiliului local
- Ordine - prefect
- Decizii - primar

C. Criteriul structurii logice

Se referă la modul de cuprindere a părților structurale ale normei. Conform
structurii logice, normele juridice sunt:
- complete (majoritatea)
- incomplete
 norme incomplete de trimitere
 norme incomplete în alb
Norme incomplete de trimitere trebuie să se completeze cu norme ale aceluiași
act normativ, sau ale altuia deja existent. Acestea sunt exprimării ale voinței
legiuitorului. (ex: se completează cu ......).

4
 Norme incomplete în alb trebuie să se completezae cu dispoziții din acte
normative care urmează să apară. (ex: Constituția din 1991 avea multe norme în alb).

D. Criteriul sferei de aplicare

Conform acestui criteriu norma juridică se clasifică în:
a) Norme juridice generale: au sfera cea mai largă de aplicabilitate în domeniu sau
în ramura. Anumite norme dintr-o ramură se consideră chiar drept comun pentru
o întreagă sferă de reglementare (Codul civil este drept comun în materia
dreptului comercial);
b) Norme speciale - ele reglementează o sferă restransă de relații derogând de la
dreptul comun. În raport cu dreptul comun normele speciale au prioritate. (ex:
dacă x face ceva și este sancționat (x fiind profesor) după regulament).
Toate au ca drept comun codul muncii. Au prioritate acestea fiind specifice unui
anumit domeniu: învățământ, medicina, etc.
c) Normele de excepție - acestea le completează pe primele două fără ca excepția
să aducă atingere ordinii de drept)
Pentru că normele speciale și normele de excepție sunt derogatorii în aplicarea
lor ele au un regim restrictiv, interpretarea lor este strictă. (ex: fetele se pot căsători de
la 16 ani dar asta nu înseamnă că și băieții se pot căsători de la 16 ani - norme de
excepție).

E. Criteriul intensității normative

- Norme principii (norme cardinale) care apar ca postulate sau axiome cuprinse de
obicei în constituții, declarații solemne sau principii generale.
- Restul normelor dreptului pozitiv care apar ca mijloace normative de transpunere
a principiilor.

F. Criteriul modului de reglementare a conduitei

- Norme onerative (sarcina) - ele obligă subiectele să săvârșească o anumită
acțiune. Sunt norme imperative specifice dreptului public. Raporturi între stat și
persoană. Statul folosește numai norme imperative (denumite și injoncțiuni).
Statul poruncește.
- Norme prohibitive obligă subiectul să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni. Sunt
tot norme imperative specifice dreptului public.
- Norme permisive - ele nici nu obliga, nici nu interzic o anumită conduită, ci o
lasă la aprecierea subiectului raportului. Faci ce vrei, dar în limita legii. Această
conduită permisivă să nu încalce ordinea publică.
- Normele supletive sunt norme permisive care se transformă în norme imperative
atunci când persoanele nu folosesc libertatea acordată și în locul lor va decide
norma. Sunt specifice unor anumite categorii de drepturi: dreptul familiei, dreptul
muncii. (ex: angajamentul de plată, când strici ceva la munca, etc.).

G. Norme organizatorice
Ele au În vedere organizarea instituțiilor sau a organismelor sociale de aceea în
conținutul lor ele cuprind:
- Modul de înființare al instituțiilor;

5
 - Scopul înființării acestora;
- Competențele acestei instituții;
- Precum și relațiile institutiilor cu alte instituții existente.

H. Norme punitive și stimulative

Avem în vedere norme care reglementează sancțiuni juridice ce pot fi:
- sancțiuni negative (punitive) - reglementează pedeapsa juridică,
- sancțiuni juridice pozitive (stimulative) - privesc mijloace de cointeresare a
persoanei (recompense bănești, decorații, medalii, etc).

4. Structura normelor juridice:

Sunt două structuri ale normei juridice:
A. structura statică, formală, logică (indiferent cine o rredactează are aceste
elemente).
B. structura dinamică (redacțională – cum se scrie) - depinde de cine o redactează.

STRUCTURA LOGICA A NORMELOR JURIDICE

Reprezintă partea internă, statică și stabilă a normei. Din punct de vedere al

structurii logice, normele juridice posedă următoarele elemente:

a. IPOTEZA - descrie împrejurarile în care intră în acțiune dispoziția normei,

precum și persoanele asupra cărora se răsfrânge. (în penal legile nu au ipoteză)
Pot fi:
- determinate - descriu împrejurări determinate în care norma intră în
funcțiune (la data de....),
- relativ determinate - se referă la împrejurări subînțelese (chiar dacă norma
nu are dispoziție nu înseamnă că nu valabilă);

b. DISPOZIȚIA - alcătuiește miezul normei juridice. În dispoziție sunt cuprinse

drepturile și obligațiile participanților la raporturile sociale, adică este cuprinsă
conduita lor.
În acest sens o dispoziție poate:
- să ordone o anumită conduită (dispoziții imprerative);
- să prevadă obligația de abținere (norme prohibitive),
- norme care cuprind anumite permisiuni (parte a dreptului privat). În dreptul
civil și cel comercial sunt numai norme permisive.
*DISPOZIȚIILE SUNT OBLIGATORII!

Clasificare dispoziții:
- determinate (trebuie…….., este obligat…..)
- relativ determinate - pentru dispozitii permisive (poate……, este
permis…., este îndrituit (a putea să) ….)

6
 c. SANCȚIUNEA conține urmările nefavorabile ce survin ca urmare a nerespectării
dispoziției sau ipotezei (sancțiune negativă - pedeapsă), sau măsurile de
cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite (sancțiunea
pozitivă - recompensă).
De obicei sancțiunea este negativă; astfel ea asigură eficiența normei (fiindca
descurajează conduita neconformă cu norma).
Dreptul se caracterizează prin sancțiuni formalizate (sunt clar specificate).
Sanctiunile celorlalte norme nejuridice nu sunt formalizate.
O normă nu se aplică de fiecare dată prin utilizarea sancțiunii, imensa majoritate
a oamenilor se supun de bunăvoie comandamentului juridic al normei.

CLASIFICAREA SANCȚIUNILOR

A. După gradul de determinare:

- Sancțiuni determinate
- Sancțiuni relativ determinate (amenzi minime-mazime)
- Sancțiuni alternative ( ex: închisoare sau amendă penală; rămâne la latitudinea
judecătorului; ești infractor și dacă mai faci ceva ești recidivist, deci rămâi cu
cazier).
- Sacțiuni cumulative (nu poți fi pedepsit de două ori pentru aceeași faptă)

B. După ramura de drept:

- Sancțiuni civile (sunt de regulă patrimoniale);
- Sancțiuni disciplinare (se aplică de obicei angajaților publici; se dau întâi
avertismente și apoi ești sancținat, iar în cazul magistraților se dau amânări în
avansarea în funcție),
- Sancțiuni administrative (pecuniare, contravenții, muncă în folosul comunității);
- Sancțiuni financiare ( majorări, penalizări pentru întârziere la plată);
- Sancțiuni penale (inchisoare, arest la domiciliu);

C. După natura lor:

- Sancțiuni privitoare la patrimoniul persoanei;
- Sancțiuni privitoare la drepturile persoanei (decădere din drepturi);
- Sancțiuni privitoare la actele juridice (nulitățile);
- Sancțiuni privitoare la persoană (recluziunea - închisoarea)

STRUCTURA TEHNICO - LEGISLATIVĂ

Este structura dinamică a normei care uneori nu se suprapune structurii logice,

fiindcă are în vedere partea redacțională, modul în care a fost redactată de autori. De
aceea structura tehnico-legislativă depinde de:
 măiestria celor care o redactează;
 contextul economic și politic (crize politice, economice) care pot afecta calitatea
normelor juridice;

7
 ACȚIUNEA NORMEI JURIDICE

Timpul definește defapt durata normei juridice adică rezistența ei. În principiu
chiar dacă este bine construită, o normă juridică ajunge să se uzeze și să fie necesară
creearea unei norme noi. Normele sunt adoptate pentru a fi aplicate.

A. Acțiunea în timp a normei juridice

Norma juridică trebuie să acționeze pe timp nedeterminat
a. intrarea în vigoare
b. aplicarea
c. ieșirea din vigoare a normei

a. Intrarea în vigoare. În principiu o normă juridică întră în vigoare la data

aducerii ei la cunoștința publica, adică:
- ca regulă generală la 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial;
- legea intră în vigoare la o altă dată decât ce a publicării (de obicei la o
dată prevăzută în chiar textul legii);
- norma intră în vigoare la data comunicării.
Sunt 2 excepții de la intrarea în vigoare a normei juridice:
- când din cauză de forță majoră o parte a teritoriului rămâne izolat de restul tării
(cutremure, inundații);
- eroarea de drept din cadrul convențiilor de drept civil și comercial.
b. Aplicarea normelor juridice este dominată de principiul activismului, în sensul
că normele juridice se aplică pentru raporturi juridice ivite ulterior intrării ei în vigoare,
deci ea nici nu retroactivează, nici nu ultractivează.
De la principiul neretroactivității normelor juridice, există excepții:
- Normele juridice cu caracter interpretativ;
- Normele juridice penale (ce prevăd dezincriminarea unor fapte sau un regim
sancționator mai favorabil);
- Retroactivitatea expresă;
c. Ieșirea din vigoare a normei juridice este cel de-al treilea moment ce
interesează aplicarea în timp a acesteia. Încetarea activității normelor juridice are loc
prin 3 modalități:
a. ajungerea la termen - atunci când există norme juridice cu termen, sau
adoptate pentru o cauza excepțională, este evident că împlinirea termenului sau
încetarea stării duce la pierderea fortei juridice;
b. desuetudinea - o normă juridică se consideră cazutaă în deseuetudine, atunci
când, deși formal este în vigoare, dată fiind schimbarea condițiilor social economice, ce
au guvernat contextual adoptării normei juridice, normă juridică respectivă nu se mai
aplică;
c. abrogarea - este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unei
norme juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acțiunii normei juridice,
datorată intrării în vigoare a normei juridice noi.

FORMELE ABROGARII
1. Abrogarea expresă

8
 2. Abrogarea tacită

1. Abrogarea expresă poate fi - directă sau indirectă

1.1. Abrogarea expresă directă constă în desființarea actelor vechii norme
juridice, prin precizarea în detaliu, în conținutul noului act normativ, a actelor normative
scoase din vigoare.
1.2. Abrogarea expresă indirectă utilizează formula: “Pe data intrării în vigoare a
acestui act normativ se abrogă orice dispoziție legală contrară”.

2. Abrogarea tacită mai poartă denumirea și de abrogare implicită. Este tacită

sau implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legatură cu acțiunea
vechilor norme juridice. Intrucât noua normă juridică dă o reglementare diferită în
comparație cu vechea reglementare, organul de aplicare înțelege ca în mod tacit
legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.

B. Acțiunea în spațiu și asupra persoanelor a normei juridice

Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială și personală în sensul că
ea acționează asupra teritoriului statului și asupra cetățenilor săi. Norma juridică se
aplică și cetățenilor străini aflați pe teritoriul României sau apatrizilor. Este de remarcat
faptul că în dreptul public se recunoaște strict aplicarea teritorială a normei juridice.
În dreptul privat însă în cazul raportori juridice cu elemente de extraneitate
(situație ce determină un conflict de legi), este posbil ca instanța de judecată să aplice
legea unui stat străin, lege determinată potrivit normei conflictuale din dreptul forumului.
În dreptul românesc normele conflictuale erau cuprinse în vechea Legea
105/1992, actualmente în dispozițiile Cărții a VII-a a Noului Cod Civil.
În privința persoanelor fizice ce nu au cetățenia statului pe teritoriul căruia se
află, se discută despre regimul juridic al străinilor. Este străin, acea persoană care se
găsește pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia.

Străinii se clasifică în 2 categorii:

 Cetățeni ai altor state
 Apatrizi - sunt asimilați în linii mari cu cetățenii străini (din punct de vedere al
regimului juridic).

Există însă și diferențe:

- Unele reglementări se referă exclusiv la cetățenii străini (ex: doar cetățenii străini
pot fi expulzați - nu și apatrizii);
- Statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului/resedinței, spre
deosebire de statutul personal al cetățenilor străini care este supus legii
naționale;
- Dovada cetățeniei și identitățiii se face după reglementări proprii (reglementarile
din statul de proveniență);
- Cetățenii străini beneficiază de protecție diplomatică și consulară.

În prezent sunt cunoscute 3 forme de reglementare de către state al regimului

juridic al străinilor.

9
 - Regimul național (străinului îi sunt acordate aceleași drepturi ca și cetățeanului);
- Regimul special (străinului îi sunt acordate drepturi special prevăzute în legi
interne sau tratate internaționale);
- Regimul clauzei națiunii celei mai favorizante potrivit căreia, i se acordă
străinului, cetățean al unui anumit stat drepturi cel puțin egale cu acelea acordate
cetățeanului oricărui alt stat terț. Acest regim se stabilește prin tratate
internaționale.

În dreptul public așa cum am arătat există regula teritorialității, dar având în
vedere complexitatea raportului juridic internațional, a apărut și excepția
extrateritorialității. (ex: regimul juridic al ambasadelor și perimetrului acestora
considerate printr-o ficțiune juridică teritoriul al statului căruia îi aparține acea
ambasadă).

INTERPRETAREA NORMEI

1. Noțiunea de interpretare a normei juridice

Necesitatea interpretării este justificată de faptul că în procesul aplicării dreptului,
organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să
stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situație de fapt, astfel încât
să se stabilească dacă un raport juridic concret se încadrează sau nu în ipoteza normei
juridice.

2. Felurile interpretării
Exista două tipuri principale de interpretare:
 Interpretarea oficială - este obligatorie și poartă denumirea de interpretare forța
juridică. Aceasta este realizată de către organe de stat care au atribuții fie în
procesul elaborării normei juridice, fie în procesul aplicării acestora.
 Interpretarea oficială - (interpretarea doctrinară) întrucât ea este prinsă de obicei
în literatura juridică, spre deosebire de interpretarea oficială, interpretarea
neoficială nu are forță juridică.
- Interpretare autentică (legală)
- Interpretare oficială a organului de aplicare

Atunci când organul emitent își interpretează propriul act, această interpretare
oficială (numită autentică) face corp comun cu actul normativ interpretat și se aplică
retroactiv. Organul de aplicare nu se poate pronunța decât în legatură cu speța ce s-a
dedus în fața sa, îi este interzis să se pronunțe pe cale de dispozitie generală.

3. Metodele interpretării normei juridice

a. Metoda gramaticală
b. Metoda sistemică
c. Metoda istorică
d. Metoda logică
e. Metoda analogiei

10
 a. Metoda gramaticală are ca obiect stabilirea sensului comandamentului
cuprins în norma juridică, prin analiza gramaticală a textului normei juridice (sensul
cuvintelor, modul de folosire al acestora în text, dacă legiuitorul are în vedere sensul
comun sau sensul juridic);
b. Metoda sistemică - privește modalitatea de stabilire a sensului normei
juridice prin încadrarea sa în economia textului actului normativ din care face parte sau
prin raportare la alte acte normative.
c. Metoda istorică - urmărește explicarea întelesului normei juridice prin luarea
în considerare a ceea ce se numește occasio legis adică împrejurările sociale,
economice, juridice care au stat la baza elaborării și adoptării actului normativ.
d. Metoda logică - este cea mai larg întalnită între procedurile de interpretare
ale normei juridice, ea aparând ca o desăvârșire a celorlalte metode. Metoda logică
constă în aplicarea principiilor și legilor logice la textul actului normativ în vederea
întelegerii textului în mod exact.

Sunt folosite astfel o serie de argumente ale logicii formale precum:

- Reducerea la absurd (ad absurdu )
- Peracontrario
- A majori ad minus
- Afortiori cu atât mai mult)

e. Metoda analogiei - atunci când organul de aplicare fiind sesizat cu

soluționarea unei cauze nu găsește o normă corespunzătoare, el face apel fie la o
normă asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris).
Această regulă este dictată de interesele ordinii publice și autoritatea justiției.
Atunci când reglementarea este neclară sau lipsește, judecătorul va căuta alte norme
pentru soluționarea cazurilor, iar atunci când nici acestea nu există va apela la
principiile dreptului (analogia juris).
Trebuie reținut că în dreptul penal nu este permisă analogia întrucât se opun
două principii importante:
- Principiul legalității incriminării (nullum sinae lege)
- Principiul legalității pedepsei (nulla poena sinae lege)
Aceste principii nu îi permit judecătorului să declare noi fapte ca infracțiuni și nici
să stabilească alte pedepse decât cele expres prevăzute în legea penală.

TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

1. Noțiunea. Tehnica elaborării actelor normative face parte din noțiunea mai
largă de tehnică juridică prin care se întelege ansamblul de procedee folosite în
elaborarea și aplicarea dreptului în scopul de a da eficiență juridică normelor de
conduită.
Elaborarea actelor normative presupune, în general, parcurgerea următoarelor
etape:
• iniţierea proiectului de act normativ;

11
 • dezbaterea acestuia;
• adoptarea sa;
• promulgarea şi publicarea actului normativ.

2. Părțile constitutive și structura internă a actelor normative

Generic, părțile componente ale unui act normativ sunt:
1. Expunerea de motive: are caracter facultativ fiind utilizatǎ de obicei pentru acte
normative de insemnǎtate deosebitǎ. In ea se face o prezentare succintǎ a
actului normativ, a conditiilor care au impus adoptarea acestuia, precum şi a
scopurilor urmǎrite prin acest act.
2. Titlul - este elementul de identificare al legii. Trebuie sǎ fie scurt şi sugestiv.
3. Preambulul - este tot o parte facultativǎ, o introducere in legǎturǎ cu motivatia
social-politicǎ a adoptǎrii acestei legi. Se foloseşte numai la legile de mare
importantǎ.
4. Formula introductivă - cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementǎrii
(adicǎ se mentioneazǎ normele de competentǎ ale organului care adoptǎ acea
lege).
5. Dispoziții sau principii generale - ele cuprind prevederile prin care se determinǎ
obiectul şi scopul legii şi dacǎ este cazul se definesc anumite notiuni utilizate in
textul legii.
6. Dispoziții de conținut - reprezintǎ continutul propriu-zis al actului normativ, adicǎ
comportamentul pe care il pretinde legea, precum şi sanctiunile consecutive
nerespectǎrii acestui comportament (o serie de drepturi şi obligatii).
7. Dispoziții finale și tranzitorii - ele cuprind prevederi in legǎturǎ cu intrarea in
vigoare a legii, modalitǎtile de punere in aplicatie a ei, relatiile legii cu
reglementǎri deja existente.
8. Anexele: atunci când existǎ, anexele fac corp comun cu legea şi au aceeaşi fortǎ
juridicǎ cu aceasta. In anexe se pot include:
- organigrame
- schite
- tabele
- statistici

Nu toate tipurile de acte normative conțin toate aceste elemente. Unele dintre
acestea ținând cont de complexitatea, dimensiunea, importanța actului normativ, putând
lipsi.
Trebuie să mai menționam că proiectul unui act normativ trebuie tot timpul însotit
de o expunere de motive din partea inițiatorului. Expunerea de motive conține o scurtă
prezentare a actului normativ, a relațiilor sociale reglementate, a necesității
reglementării acestora, aspecte de drept comparat, etc.

3. Structura interna a actului normativ

Structura de baza a actului normativ este articolul, acesta de regulă conține o
dispoziție de sine stătătoare. El poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate. Dacă
articolul conține o enumerare se folosesc cifre arabe sau litere.

12
 Articolele unui act normativ trebuie sǎ se afle în legǎturǎ strânsǎ, iar structurarea pe
articole trebuie sǎ se facǎ intr-o ordine de expunere logicǎ.
Menționǎm urmǎtoarele:
a. uneori un articol se poate subdivide în paragrafe sau alineate.
b. articolele se numeroteazǎ cu cifre arabe; de obicei paragrafele şi alineatele nu
se numeroteazǎ.
c. pentru actele normative care modificǎ reglementǎri din alte acte normative se
utilizeazǎ numerotarea cu cifre romane.
d. pentru legile de mare importantǎ, cum ar fi Constituțiile sau Codurile, articolele
au şi note marginale care redau sintetic conținutul articolului respectiv.
e. introducerea de articole noi fǎrǎ schimbarea numerotǎrii se face prin utilizarea
de indici.
f. pentru o mai bunǎ sistematizare, articolele se pot grupa în sectiuni, capitole,
titluri.
Unele Coduri se organizeazǎ chiar şi pe pǎrti (parte generalǎ - parte specialǎ).
Sectiunile, capitolele şi titlurile au denumiri.

Art - capitol - titlu - cărți - părți

4. Sistematizarea actelor normative

Varietatea actelor normative impune sistematizarea lor, adicǎ organizarea lor dupǎ
criterii precise care sǎ permită o simplificare, dar şi o reducere și o concentrare a
reglementǎrilor.
Sistematizarea actelor normative se realizează în 2 modalități:

A. INCORPORAREA
Este o formǎ inferioarǎ de sistematizare, care utilizeazǎ criterii exterioare, cum ar
fi criteriul cronologic, alfabetic, criteriul ramurii de Drept etc.
Incorporǎrile sunt de douǎ feluri:
a) oficiale: sunt realizate de cǎtre organe de stat sub forma colecțiilor sau a
culegerilor de acte normative. În elaborarea acestor culegeri se îmbină criteriul
cronologic cu cel al forței juridice (Culegeri de legi, Culegeri de Ordonanțe etc).
b) neoficiale: sunt realizate de persoane particulare sub forma îndrumarelor
legislative.
Precizǎm cǎ în conținutul încorporǎrilor nu se prelucreazǎ materialul normativ şi nu
se opereazǎ modificǎri în continutul normelor juridice colectate. Se admite doar
corectarea erorilor sau a greşelilor de ortografie.

B. CODIFICAREA:
Este forma superioarǎ de sistematizare, care presupune reunirea intr-un singur Cod
(o mega-lege) a tuturor normelor juridice apartinând aceleiaşi ramuri de Drept. Prin
urmare, Codificarea implicǎ o activitate complexǎ de prelucrare, îndepǎrtarea normelor
perimate, completarea lacunelor, inovația legislativǎ şi ordonarea logicǎ a materialului
normatv. Codul are forța juridicǎ a unei legi. Primele Coduri au fost elaborate în Franța,
începând cu 1804 (“Codul lui Napoleon”). In 1865 din inițiativa lui Al. I. Cuza în România
s-a elaborat primul Cod Civil.

13
 Realizarea dreptului desemneazǎ procesul de transpunere în viatǎ a
conținutului normelor juridice, astfel cǎ normele juridice sunt fie executate şi respectate
benevol (imensa majoritate) fie sunt aplicate de organe specializate, inclusiv prin
constrângere.

Fazele procesului de realizare a dreptului

Aceste fapte se întrepǎtrund şi se interconditioneazǎ, neexistând o ordine fixǎ a
desfǎşurǎrii lor. Totuși, am putea identifica urmǎtoarele patru faze:

1. Stabilirea stǎrii de fapt: înseamnǎ cunoaşterea circumstantelor respective.

Verificarea şi clarificarea stǎrii de fapt esre fǎcutǎ de cǎtre organul de aplicare pe care
baza legii retine numai acele imprejurǎri relevante numite fapte juridice. Oricum, pentru
a emite un act de aplicare intemeiat, organul de aplicare trebuie sǎ posede informații
veridice, drept pentru care:
- consultǎ documente oficiale
- ascultǎ martorii
- recurge la reconstituiri
- utilizeazǎ rezultatele unor cercetǎri ştiintifice

2. Alegerea normei de drept:

- norma juridicǎ este selecționatǎ în vederea calificǎrii juridice, a stǎrii de fapt stabilite;
- calificarea juridicǎ a stǎrii de fapt, necesitǎ urmǎtoarele operatiuni prealabile:
- nominalizarea normei juridice
- verificarea autenticitǎtii acelei norme
- verificarea fortei juridice a normei
- verificarea raporturilor normei cu alte norme

3. Interpretarea normei juridice:

- lǎmurirea şi concretizarea conținutului normei

4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare:

- actul este emis de cǎtre organul de aplicare, cu referire strictǎ la un caz concret

IZVOARELE DREPTULUI

Izvoarele de drept se clasifică în două mari categorii:

 izvoare materiale - Izvoarele materiale ale dreptului denumite şi izvoare reale
sunt realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorâte din necesităţile prectice. Sunt socotite, astfel izvoare
ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural şi raţiunea
umană, conştiinţa juridică.
 izvoare formale - cealaltă accepţiune a noţiunii de izvor de drept ne interesează
în acest moment în mod deosebit, având în vedere faptul că normele juridice nu
se prezintă în formă nudă. Lor le este caracteristică o anumită formă exterioară.
Accepțiune formală

14
 1. Noțiunea și clasificarea izvoarelor de drept
a) Obiceiul juridic - Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept
b) Doctrina - Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic.
c) Practica judecătorească - Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă,
este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către
instanţe, de toate gradele.
d) Contractul normativ - Contractul este un act juridic individual, în sensul că el
stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate.
e) Act normativ - cuprinde, în primul rând, legea elaborată de Parlament, dar nu
se reduce la aceasta, în categoria actului normativ mai sunt incluse ordonaţa
de urgenţă a guvernului, ordonanţa de guvern, hotărârea de guvern, ordinul
ministrului, decretul ş.a. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe
ale autorităţii publice, investite cu competenţe normative (Parlament, Guvern,
organe ale administraţiei publice locale).

RAPORTUL JURIDIC

Raportul juridic desemneazǎ legătura socialǎ reglementată de norma juridică şi

apărată de stat, inclusiv prin constrângere.

Trăsături:
1. Raportul juridic este un raport social, se stabileşte între oameni.
2. Este un raport de supra-structurǎ, deoarece aparține supra-structurii juridice.
3. Este un raport de vointǎ - el determinǎ întâlnirea a două voințe (voința statală,
exprimată în norme juridice şi voința subiectelor).
Este adevǎrat cǎ sunt ramuri de Drept în care majoritatea raporturilor juridice se

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

1. Conceptul de subiect de Drept. În concepția modernǎ, omul, considerat

individual sau oameni grupați în forme organizate, sunt singurele subiecte de Drept. În
acest sens raportul juridic este o legǎturǎ ce ține alǎturi, pe toatǎ durata desfǎşurǎrii
sale, oamenii ca subiecte de Drept care işi satisfac interesele legitime.
Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică.

În ramura dreptului civil se disting 2 aspecte:

- capacitatea juridică de folosinţă - privitor la persoanele fizice şi juridice defineşte
capacitatea de folosinţă drept capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
menţionând că aceasta începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu
moartea acesteia.
- capacitatea juridică de exerciţiu - este capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice.

15
 Nu are capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani,
b) persoana pusă sub interdicţie.

Prin urmare, legea fixeazǎ:

- momentul apariției capacității juridice
- intinderea capacității juridice
- volumul drepturilor şi îndatoririlor

2. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice. În raport de forma activității

umane, subiectele raportului sunt, fie individuale (persoana), fie colective.

a. Persoana, subiect de Drept

- înseamnă omul căruia legea îi conferă această calitate
- menționăm că în anumite limite, într-un stat pot participa ca subiecte de Drept şi
cetǎțenii străini şi apatrizii (numai că participarea lor este de competența reglementărilor
naționale).
b. Subiectele colective, ca subiect de Drept

I. Statul, subiect de Drept

A) În Dreptul intern statul apare ca subiect de Drept în următoarele tipuri de

raporturi:
a. În raporturile de Drept Constituțional - statul apare ca subiect de Drept în
raporturile de cetățenie privind constituirea unei federații, precum şi în raporturile dintre
stat şi unitățile administrativ-teritoriale.
b. Sui - generis (inedit) în raporturile de Drept Civil:
- el este reprezentat atunci de Ministerul de Finante
- statul apare ca subiect de Drept în raporturile de comerț exterior şi apare ca
subiect de Drept şi în alte raporturi juridice (cum ar fi cele privind bunurile în
desherență, donațiile şi legatele, precum şi bunurile fǎrǎ stǎpân sau confiscate).

B) În Dreptul internațional
- statul este subiect de Drept internațional indiferent de întinderea lui datorită
suveranității sale.
- poporul, este şi el considerat subiect de Drept internațional.

II. Organizațiile internaționale. Organele statului

- pot deveni subiect secundar de Drept internațional numai dacǎ statele recunosc
aceastǎ calitate.
- organele celor trei puteri ale statului: puterea legislativǎ, administratia publicǎ,
autoritatea judecǎtoreascǎ, pot deveni subiecte de Drept în exercitarea compețentelor
lor.

III. Persoanele juridice

16
 - au ca elemente constitutive o organizare de sine stătătoare precum şi un
patrimoniu utilizat în scopuri legale.
- identificǎm urmǎtoarele categorii de persoane juridice:
 societăți comerciale (interprinderile, regiile autonome, companiile) - apar ca
subiecte obiectivul de Drept în raporturile de Drept Privat;
 instituțiile - unități care desfăşoarǎ o anumită formă de activitate de stat în
domenii distincte (sănătate, cultură etc) activități care nu au caracter economic
fiind finanșate de la bugetul de stat;
 organizațiile economice nestatale cu operațiile meşteşugăreşti, de consum şi de
credit prin liberul consimțământ şi prin punerea în comun a activității şi a
mijloacelor de producție;
 alte organizații nestatale (sindicatele, uniunile de creație, alte asociații care în
principiu să aibǎ scop nepatrimonial).

3. Conținutul raportului juridic desemnează ansamblul drepturilor şi obligațiilor

subiectelor dintr-un raport juridic determinat, drepturi şi obligații prevăzute de norme
juridice.

CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Se clasifică în 3 mari categorii:

a) drepturi fundamentale (dreptul la viaţă, libertate etc.),
b) drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la
domiciliu etc.);
c) drepturi care derivă din însăşi vioinţa indivizilor (ex. dreptul de a încheia
contracte)

În funcție de opozabilitatea lor:

a) drepturi absolute - este dreptul în temeiul căruia titularul poate avea o anumită
conduită fără a fi nevoie de concursul altcuiva pentru a-l exercita. (ex.: dreptul de
proprietate)
b) drepturi relative - în temeiul său titularul poate să pretindă subiectului pasiv o
anumită conduită fără de care dreptul nu se poate realiza. (ex.: dreptul vânzătorului de
a primi prețul bunului vândut);

Drepturile absolute sunt opozabile ERGA ONNES (TUTUROR)

Drepturile relative sunt opozabile numai subiectului pasiv.

În functie de natura conținutului:

- Drepturi nepatrimoniale
 care privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei
(dreptul la viață, de sănătate, la onoare, demnitate, etc)
 identificarea persoanei fizice (dreptul la nume, la domiciliu, la
starea civilă, etc) precum și ale persoanelor juridice (dreptul la
denumire, sediu,etc )

17
  care decurg din creația intelectuală - se referă la drepturi
nepatrimoniale care decurg din raporturile juridice. (ex: Dreptul
autorului unei creații de a fi recunoscut ca autor al creației
respective).
- Drepturi patrimoniale
 Drepturi patrimoniale reale (IUS IN RE) - sunt acele drepturi în
temeiul cărora titularul își poate exercita prerogativele asupra unui
lucru în mod direct și nemijlocit, fără concursul altei persoane. (ex:
dreptul de proprietate)
 Drepturi patrimoniale de creanță (IUS AD PERONAM) - drepturi
personale - este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul
activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv numit debitor
să dea, să facă sau să nu facă ceva sub sancțiunea constrângerii
de către stat.

Diferența între drepturi absolute și drepturi relative

În cazul drepturilor absolute subiectul pasiv este nedeterminat, iar în cazul
drepturilor relative subectul pasiv este determinat.
Obligația corelativă a unui drept absolut este o obligație negativă, (de a nu face),
generală (aparține tuturor celorlalte obligații de drept) și abstractă (nu se spune ce
anume să nu faci).
Obligația corelativă a unui drept relativ este o obligație pozitivă (de a da sau a
face) sau negativă (de a nu face), este particulară ( ncumbă – aparține - subiectului
pasiv), este concretă.

DIFERENȚE

1. Drepturile reale:
 Sunt drepturi absolute
 Sunt limitate ca număr
 Sunt expres prevăzute de lege
 Presupune existența două prerogative care aparțin titularului
2. Drepturi creanță - sunt drepturi relative, sunt nelimitate ca număr
3. Dreptul de urmarire - dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla
4. Dreptul de preferinta - reprezintă dreptul titularului unei garanții reale de a se
indestula cu preferință din vânzarea bunului obiect al garantiei. (ex: ipoteca)

În funcție de corelația dintre drepturile subiective:

1. Drepturi principale - care au existență de sine stătătoare și nu depind de un alt

drept - dreptul de proprietate
2. Drepturi accesorii

18
3. Drepturi de creanta = DREPTURI PRINCIPALE – nu au existență de sine stătătoare
și depind de existența unui alt drept - dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile,
drepturi de retenție.

In funcție de gradul de certitudine conferit titularilor:

1. Drepturi pure si simple - este acel drept subiectiv a cărui existență sau exercitare
nu depinde de o împrejurare viitoare;
2. Drepturi afectate de modalitati - este acel drept al cărui existență sau exercitare
depinde de o împrejurare viitoare certă sau incertă.

4. Obiectul raportului juridic desemneazǎ acțiunea pe care titularul dreptului

subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic.

5. Faptulul juridic desemneazǎ o împrejurare care are efecte juridice, creeazǎ,

modifică sau stinge raporturile juridice. Prin urmare nu orice împrejurare este fapt
juridic, ci numai împrejurarea de existența căreia normele de Drept leagă consecințe
juridice (de regulă sunt descrise ăn ipoteza normei juridice). Se aceea unele împrejurări
sunt ocrotite de normele juridice, altele sunt interzise.

Clasificare:
În conformitate cu criteriul intervenției sau neintervenției normei umane, avem:
1. Evenimentele - sunt împrejurǎri ce nu depind de voința oamenilor, dar ale căror
rezultate produc consecințe juridice dacă legea prevede acest lucru. (ex:
fenomenele naturale - calamitățile, naşterea etc).
2. Acțiunile - sunt manifestări de vointă ale oamenilor care produc efecte juridice
dacă legea prevede astfel.
a. acțiuni ilicite - cele acțiuni sǎvârşite în scopul producerii de efecte
juridice se numesc acte juridice.
b. acțiuni licite - sunt fie obligații pentru subiecte de Drept, fie
permisiuni.
3. Stǎrile - sunt fapte juridice, de două feluri:
a. au caracter volițional sau volitiv (căsătoria, starea de neutralitate)
b. fără caracter volițional (starea de rudenie).

6. Rǎspunderea juridicǎ desemnează obligația persoanei de a suporta

consecințele nerespectării unor reguli de conduită. De aceea, noțiunea de răspundere
juridică este strâns legată de notiunea de sancțiune. În principiu, fiecărei ramuri de
Drept îi corespunde o formă de rǎspundere. Astfel, avem:
a) Raspundere civilă, reglementatǎ de Codul Civil, care este de 2 feluri:
- răspundere contractuală (prevăzută în contract)
- răspundere delictuală
b) Rǎspundere penală - se naşte între stat şi infractor ca un raport de
constângere (dreptul statului de a sancționa).
Forme de răspundere penală:
- privarea de libertate

19
 - amenda penală
- interzicerea unor drepturi
- confiscarea (bunuri care au fost obținute prin săvârşirea unor fapte ilicite sau au
fost folosite în scopul săvârşirii unor fapte ilicite.
c) Răspundere disciplinară - este specifică funcționarilor de stat care îşi incalcă
obligațiile de serviciu, comitând abateri.
- mustrare
- reducere din salariu
- retrogradare
- suspendarea din funcție
- amânarea la promovare
- destituirea din funcție

Prin urmare, formele de răspundere utilizate în Drept au următoarele trăsături

comune:
- legalitatea răspunderii
- principiul răspunderii pentru vină
- prezumția de nevinovăție
- principiul proportionalității (sancțiunea să fie proporțională cu gravitatea faptului)

7. Condițiile răspunderii juridice. Pentru ca răspunderea juridică să se

declanşeze este nevoie de existența cumulativă a următoarelor trei condiții (elemente):
1. Conduita ilicită - înseamnă comportamentul care nesocoteşte o prevedere
legalǎ. Menționăm că prin comportament întelegem fie o acțiune, fie o inacțiune. Prin
urmare, conduita ilicită prezintǎ pericol social şi tocmai gradul de pericol social
delimitează formele răspunderii juridice.
2. Vinovăția - înseamnă atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită față de
fapta sa şi față de consecințele acesteia. Deci vinovăția presupune libertatea voinței
individului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament.
Prin urmare, dacă factori naturali sau umani împiedică individul să acționeze cu
discernământ răspunderea juridică nu se mai declanşează (adică actul ilicit s-a săvârşit
dar nu cu vinovăție).
Cazuri de exonerare (excludere) a răspunderii:
- starea de minoritate (discernământul insuficient)
- alienația mintală (iresponsabilitatea)
- legitima apărare
- starea de necesitate
- cazul fortuit (întâmplarea)
- constrângerea morală (şantajul)
- beția involuntară
3. Legǎtura cauzalǎ - între fapta ilicită şi făptuitor trebuie să existe o legătură
directă de cauzalitate. În ultimele secole însă relația de cauzalitate a fost
analizată mai cu seamă din perspectiva evaluării condițiilor în care relația cauză -
efect se produce.

20