CURS1.

CURS DREPTUL AFACERILOR

A. CONCEPTUL DE DREPT.DEFINIȚIE,NOȚIUNEA DE STAT.

B. NORMA JURIDICĂ-DEFINIȚIE.STRUCTURĂ.CLASIFICARE.APLICARE ÎN TIMP-SPAȚIU

C. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR.

A.

1.Definiție:

Noțiunea de drept are o triplă accepțiune:

 În primul său sens,noțiunea de drept desemnează totalitatea regulilor de conduită
impuse de stat în scopul reglementării relațiilor inter-umane.Acesta este sensul
dreptului obiectiv-se definește prin raportarea la obiectul său(reguli de conduită)
constituie dreptul pozitiv.
 În al doilea sens,noțiunea de drept reprezintă prerogativa,facultatea,posibilitatea unei
persoane de a avea o anumită conduită și de a pretinde celorlalți o anumită conduită.
Acesta este sensul de drept subiectiv.
 Al treilea sens ,cuvântul drept desemnează știința socială care studiază statul și regulile
adoptate de el, instituțiile politice și juridice,principiile generale de conducere și
reglementare a societății. În acest sens,ne referim la disciplina de studiu “drept civil”.
Din punct de vedereetimologic,cuvântul “drept” provine din latinădirectum care
însemnafărăocolișuri,potrivitregulii,corect, potrivitdreptății

1.2 Diviziunile dreptului

O primă diviziune a dreptului îl împarte în drept intern și drept internațional.

Dreptul intern se subdivide în drept public și drept privat.

 Dreptul public cuprinde norme juridice care guvernează organizarea statului,raporturile

dintre stat și particulari precum și raporturile dintre diferite organisme ale statului.În
raporturile cu cetățenii săi statul își exercită puterea de stat suverană-fiind raportul de
subordonare.
 Dreptul privat cuprinde normale care guvernează raporturile dintre particulari fiind
raporturi de egalitate juridică.Statul poate însă participa și el la aceste raporturi juridice
(ca persoană juridică).

1.3 Ramurile de drept

Este un ansamblu de norme juridice legate între ele prin obiectul de reglementare și metoda de
reglementare.

Cele mai importante ramuri de drept public :

 Drept constituțional
 Drept administrativ
 Drept fiscal
 Drept penal
 Procesual civil si procesual penal
 Dreptul securității sociale

Ramurile de drept privat:

 Drept civil
 Dreptul afacerilor
 Dreptul muncii

1.4 Principalele sisteme de drept

 Dreptul romano-germanic( continental) căruia îi aparține și sistemul nostru de

drept,este dreptul Europei continentale dar își mai gasește aplicație și în America
Latină,Orientul apropiat și nordul Africii. Izvorul fundamental de drept este actul
normativ,legea în sensul larg,adică regula scrisă,adoptată de organele abilitate ale
statului.
 Dreptul anglo-saxon (sistemul common-law) apărut în Anglia,extins asupra tuturor
coloniilor britanice,prezent in SUA în Canada cu excepția provinciei Quebec.Este un
drept jurisprudențial,are ca izvor de drept precedentele judiciare.
 Sistemul religios ca de exemplu dreptul hindus,dreptul musulman.Acestea au ca izvor de
drept texte sacre,cărți sfinte și coranul.

2.NOȚIUNEA DE STAT
2.1 Definiția statului:

Definiția statului are o triplă accepțiune: populația,teritoriu și puterea publică (suveranitatea)

 Populația în raport cu care statul își exercită puterea suverană fiind o grupare de indivizi
reuniți prin legături de cetățenie și prin stabilirea domiciliului pe teritoriul statului.
  Teritoriul este porțiunea de pământ,de apă precum și de spațiu aerian în limitele
(granițele) căreia se exercită puterea suverană.
 Puterea publică (suveranitatea) este de esență puterea statului de a-i comanda pe
indivizii care intră în compunerea populației sale ca și de a exclude de la o asemenea
comandă orice altă putere din afara granițelor sale.

2.2 Statul de drept si funcțiile sale:

Statul are trei funcții esențiale:

 Funcția legislativă,constând în adoptarea normelor juridice generale,încredințată

Parlamentului.
 Funcția executivă,constând în aducerea la îndeplinire a normelor încredințată
Guvernului(în unele legislații șefului de stat).
 Funcția jurisdicțională constând în soluționarea litigiilor care apar cu prilejul aplicării
normei juridice încredințată instanțelor judecătorești.

2.3 Forma statului

Laturile componente ale formei statului sunt : formă de guvernământ,structură de stat și regim
politic.

 Formele de guvernământ sunt: monarhie (absolută/constituțională) și

republică(parlamentară sau prezidențială).
 Structura de stat cuprinde organizarea puterii pe un anumit teritoriu(state
unitare,state compuse-federații).
 Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere ale
societății(regimuri politice democratice,regimuri autoritare).

În ceea ce privește dreptul afacerilor se definește ca fiind: ansamblu de norme generale de

drept privat și norme speciale de drept privat și public aplicabile profesioniștilor
comercianți,persoane fizice autorizate și societăți(comerciale) în activitatea lor de
afaceri,respectiv de producție,administrare de bunuri sau prestări de servicii a interprinderilor
cu scop lucrativ .

B.
1. NORMA JURIDICĂ

1.1 Definiție
 Reprezintă o regulă de conduită generală imporsanală și obligatorie emisă de stat cu
scopul de a reglementa relațiile sociale care poate fi impusă la nevoie prin forța de
constrângere a statului.

În cadrul societății suntmai multe categorii de norme: sociale,morale,religioase,etice de

conduită,etc.

1.2 Structura normei juridice

Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente : ipoteza,dispoziția și

sancțiunea.

 IPOTEZAreprezită acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete

în care urmează sa se aplice norma,categoria de persoane cărora li se aplică,condițiile
care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei.
 DISPOZIȚIA reprezintă cel mai important element al normei. Ea cuprinde conduita
impusă subiectelor de drept: ce anume trebuie să facă,ce anume nu trebuie să facă,ce
anume pot să facă
 SANCȚIUNEA cuprinde consecințele nerespectării normei și poate să fie
penală,administrativă și civilă.

1.3 Clasificarea normelor juridice:

Normele juridice sunt de mai multe categorii fiind clasificate după mai multe criterii:

Cel mai important criteriu este în funcție de conduita prescrisă.Potrivit acestui criteriu
normele se clasifică în norme imperative și norme dispozitive.

 Normele imperative sunt acele norme de la care nu se poate deroga,ele stabilind în

conținutul lor conduita de urmat a părților.Normele imperative se împart la randul
lor în norme:
 onerative care sunt norme care obligă la o anumită conduită
 prohibitive care interzic destinatarilor adoptarea unor anumite conduite.
 Normele dispozitive sunt acele norme de la care se poate deroga,destinatarul având
posibilitatea de a alege între mai multe conduite. Pot fi permisive sau supletive:
 Normele permisive permit subiectelor de drept să aibă o anumită conduită dacă o
vor.
  Normele supletive stabilesc o anumită conduită care este obligatorie pentru părți
numai dacă acestea nu și-au manifestat voința de a adopta o conduită diferită.Ele
suplinesc voința părților atunci când aceasta nu s-a manifestat.

1.4 Aplicarea în timp și spațiu a normelor:

1.4.1 Aplicarea în timp a normei juridice:

Aplicarea în timp a normei juridice se referă la perioada de timp în care norma juridică produce
efecte,respectiv de la momentul în care intră în vigoare și până la momentul în care nu mai
produce efecte juridice,respectiv momentul ieșirii din vigoare.

Documentul oficial în care se consemnează intrarea în vigoare a actelor normative este

Monitorul oficial.Legea intră în vigoare,de regulă,la trei zile de la momentul publicării Monitorul
oficial.În cazul actelor normative de o complexitate deosebită perioada se poate prelungi.

Ordonanțele guvernului intră în vigoare la fel ca și legile la trei zile de la data publicării în
Monitorul oficial.Este posibil ca ordonanțele să intre în vigoare la o dată ulterioară prevăzută în
actul normativ.

Ordonanțele de urgență a Guvernului intră în vigoarea de la data publicării în Monitorul oficial.

Ordinele de ministru,actele emise de Parlament,altele în afară de legi intră în vigoare în

momentul aplicării în Monitorul oficial cu excepția situației în care în cuprinsul actului este
prevăzută o dată ulterioară.

1.4.2 Aplicarea în spațiu a normei juridice

Aplicarea în spațiu a normei juridice vizează teritoriul în care norma juridică este aplicabilă.

Principalele texte legale din codul civil dispun acestui aspect astfel:

 Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe

întreg teritoriul țării afară de cazul în care se prevede altfel.
 Actele nromative adoptate în condițiile legii de autoritățile și instituțiile administrației
publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială.

În codul penal se stabilește că:

 Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.
  Prin teritoriul României se înțelege întinderea de
pământ,mareateritorială,apele,cusolul,subsolul și spațiul aerian cuprinse între
frontierele de stat.

Din textele amintite se deduce că principiul teritorialității se referă la aplicarea legii în cadrul
teritoriului statului emitent.

De la acest principiu există și excepții: este cazul pe de o parte a teritoriului ambasadelor care
aparțin statelor titulare unde se aplică legea lor,iar la bordul navelor și aeronavelor se aplică
legea pavilionului navei sau aeronavei pe durata croazierii.

De remercat faptul că acest principiu cunoaște și alte efecte de restrângere,astfel,legea

națională nu se aplică unor persoane și al bunurilor acestora.Ca de exemplu personalul
diplomatic care beneficiază de imunitate.

1.4.3 Aplicabilitatea asupra persoanelor a normei juridice:

Aplicabilitatea normei juridice asupra persoanelor este guvernată de principiul personalității

conform căruia legea se aplică tuturor persoanelor care se află în raporturi juridice cu statul fie
că este vorba de cetățenii statului respectiv fie că este vorba de persoane care au altă
calitate,dar se afșă în relații juridice cu statul.

Sub aspectul aplicabilității asupra persoanelor,normele juridice sunt cu aplicabilitate generală

sau aplicabilitate specială.

C. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

1.Izvoarele dreptului reprezintă forme de manifestare a fenomenului juridic.

Se impart în izvoare materiale și izvoare formale:

 Izvoarele materiale reprezintă ansamblul condițiilor materiale de existența ce

generează reglementări juridice. Este vorba de factori
economici,sociali,culturali,etc. Care generează nevoia de reglementare a
legiuitorului.
 Izvoarele formale ale drepruilui desemnează formele specifice de exprimarea
normelor de drept,adica acte normative în care sunt înserate aceste norme.Sunt
izvoare formale:legile,hotărârile guvernului etc.
2.Izvoarele formale ale dreptului afacerilor

2.1.Legea-principalul izvor de drept.

Termenul de lege are doua accepțiuni:

 În primul rand în sens restrâns legea reprezintă actul normativ emis de
parlament;
 În al doilea rând în sens larg legea reprezintă totalitatea actelor normative.

Legile în sens restrâns sunt de trei feluri :

Constituționale,organice și ordinare.

 Conform art 73. Din constituție legile constituționale sunt acele legi prin care se
revizuiește constituția. Reprezintă cea mai importantă categorie de legi.
 Legile organice sunt legi emise în domeniul stabilite de constituție-cele mai
importante de la nivelul societății( sistem electoral,organizarea
partidelor,organizarea referendumului,statutul deputaților,senatorilor).
 Legile ordinare sunt acele legi care sunt emise în domeniile care nu sunt
atribuite de legiuitor în sfera legilor constituționale și acelor organice.

2.2 Uzanțele

Prin uzanță se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.

Uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.Pentru a fi
aplicabile uzanțele trebuie să fie conform ordinii publice și bunuriloe moravuri.

2.3 Principiile generale ale dreptului

Termenul de principiu reprezintă element fundamental ,idee de bază pe care se întemeiază o

teorie științifică,un sistem politic,o normă de conduită,etc.

În cadrul științei dreptului întâlnim principii fundamentale cum ar fi principiul egalității,a

bunei credințe ,a informării,etc.

2.4 Jurisprudență și doctrină juridică

În sistemul de drept românesc,de regulă jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.Cu titlu de
excepție este izvor de drept în cazul deciziilor curții constituționale care sunt obligatorii atât în
ceea ce privește dispozituvul hotărârii cât și ceea ce privește considerentele și în cazul
recursurilor în interesul legii emise de Înalta Curte De Casație și Justiție.

Doctrina juridică nu reprezintă izvoare de drept,nu sunt obligatorii însă legiuitorul trebuie să se
raporteze la acestea.

2.5 Ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului afacerilor

Codul civil stabulește ordinea în care se aplică izvoarele dreptului astfel în cazurile neprevăzute
de lege se aplică uzanțele iar în lipsa acestora dispozițiile legale privitoare la situații
asemănătoare iar când nu există asemenea dispoziții principiile generale ale dreptului.

CURS 2. RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI

Raportul juridic se desfășoară între persoane fizice și juridice.Un altfel de raport juridic
defășurat între o persoană și un lucru sau un animal este de neconceput.

Participanții la raportul juridic de drept al afacerilor sub aspectul profesionștilor sunt

persoane fizice și persoane juridice.

1.Persoana fizică-partea raporturilor juridice

Persoana fizică desemnează omul privit în mod individual ca titular de drepturi și obligații.

1.1 Capacitatea civilă

 Capacitatea civilă privită din perspectiva celor două laturi ale sale: capacitate de
folosință și de exercițiu are următoarele caractere juridice:

 Legalitate

 Universalitate

 Intangibilitate

 Inalienabilitate
  Egalitate

 Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și

obligații(art34 C.civ).

 Începe la nașterea persoanei(art35 C.civ).

 Încetează la decesul persoanei.

 Se dovedește prin cercificat de deces.Decesul persoanei care a dispărut

se declară prin hotărâre judecătorească.

 Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi și de

a-și asuma obligații și de a încheia singur acte juridice civile(art37 C.civ).

 Persoanele lipsite de capacitate deplină de exercițiu sunt minorii

sub 14 ani și interzișii judecătorești.(alienații și debilii
mintali).Persoana lipsită de capacitatea deplină de exercițiu poate
încheia singur anumite acte prevăzute de lege –acte de
conservare,acte de dispoziție de mică valoare(art43 C.civ).

 Persoanele cu capacitate cu exercițiu restrânsă :persoanele între

14 și 18ani;codul prevede două excepții:

a. minorul care se căsătorește de la 16 ani (art39 C.civ)

b. minorul de 16 ani căruia i s-a recunoscut capacitatea de exercițiu anticipată de către instanța
de tutelă (art 40 C.civ)

 Persoanele cu capacitate cu exercițiu deplină sunt majore,pot să

încheie acte juridice civile dupa implinirea vârstei de 18 ani.

 Incompatibilități,decăderi,interdicții- se referă la alte profesii reglementate prin

legi speciale precum si incompatibilități exercitate de funcții ,exercitate de unele
persoane.

Decăderile au în vedere,în esență faptul că o persoană poate deveni profesionist în măsura în

care în cadrul profesiei resprective reputația sa nu a fost atinsă de săvârșirea unor fapte care l-
ar putea face nedemn.
Interdicțiile pot fi legale sau convenționale;Cele legale se referă la anumite activități care nu
pot face obiectul comerțului iar cele convenționale sunt stabilite sub forma unor clauze inserate
în contract,putând să depună efecte între părți.

 Elemente de identidicare a persoanei fizice

-numele cuprinde numele de familie și prenumele.(art83 C.civ).Numele de familie se

dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile în
condițiile prevăzute de lege;prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii;numele se
poate schimba și pe cale administrativă(art 85 C.civ)

- domiciliul este acolo unde persoana fizică declară că are locuința principală(art87 C.civ)

-domiciliul profesional,locul unde o persoană fizică-profesionist-exploateză o interprindere.

-domiciliul ales este acela pe care părțile unui act juridic îl pot alege în vederea exercitării
dreptului sau executării obligațiilor născute din acel act.

-reședința este locul unde persoana fizică îsi are locuința secundară(art 88 C.civ),reședința
obișnuită în care persoana are mai multe cetățenii,se alege o reședință obișnuită;reședința
persoanei fizice străine în țara noastră este supusa regulilor aplicabile domiciliuluio de drept
comun.

2. Persoana juridică-partea raporturilor juridice

Conform codului civil persoanele juridice,entități prevăzute de lege ,precum și orice alte
organizații legal înființate care deși nu sunt declarate de lege ,persoane juridice ce îndeplinesc
condițiile prevăzute de aceasta.

Condițiile esențiale cerute de lege pentru înființarea persoanelor juridice sunt organizarea de
sine stătătoare și un patrimoniu propriu,afectat realizării unui anumit scop licit și moral în acord
cu interesul general.
  Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

 Persoanele juridice de drept public se înființează prin act normativ.Prin excepție

conform codului civil în cazurile anume prevăzute de lege persoanele juridice de drept
public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale sau locale
ori prin alte moduri prevăzute de lege.

 Persoanele juridice de drept privat se pot înființa prin înregistrare la Registrul

comerțului cum ar fi societățile reglementate de legea 31/90 modificată și
republicată,sau prin înregistrarea la judecătorie cum ar fi cazul
asociațiilor,fundațiilor,sindicatelor sau organizațiilor neguvernamentale.

În ceea ce privește capacitatea civilă a persoanei juridice,menționăm că și acestea dobândesc în

condițiile legii capacitatea de exercițiu,respectiv de la momentul înființării legale iar în cazul
persoanelor juridice de drept public de la data stabilirii în actul de inființare.

Odată dobândită capacitatea de exercițiu persoana juridică devine titulară de drepturi și de

obligații având posibilitatea de a încheia acte juridice sau de a desfășura prin reprezentanții
legali activități pentru care au fost autorizate.

Persoana juridică își pierde capacitatea civilă de exercițiu de la momentul începerii sale care
poate surveni prin cazurile prevăzute în codul civil.

3.Conținutul raportului juridic

Din conținutul raportului juridic fac parte drepturile și obligațiile părților,drepturile

reprezentând latura activă a raportului juridic iar obligațiile latura pasivă.

Drepturile și obligațiile sunt analizate din perspectiva dreptului civil(care reprezintă dreptul
comun în materia dreptului privat).

3.1 Drepturile subiective civile.Clasificare

Drepturile subiective se clasifică în funcție de următoarele criterii:

 În funcție de opozabilitatea lor se clasifică în drepturi absolute și drepturi relative.

  În funcție de natura conținutului lor se clasifică în patrimoniale si nepatrimoniale

 În functie de corelația dintre ele sunt principale si accesorii,

 În funcție de gradul de cercitudine oferit titularului lor drepturile se clasifică în pure și

simple și afectate de modalități.

3.1.1 Drepturi absolute și drepturi relative

 Dreptul subiectiv civil absolut este aceldrept care este exercitat de titularul sau
individual fără a mai fi necesară intervenția altei persoane.De exemplu dreptul de
proprietate este un drept absolut,drepturile nepatrimoniale sunt drepturi absolute.

 Dreptul subiectiv civil relativeste acel drept care pentru exercitarea sa presupune
concursul a două persoane respectiv creditorul și debitorul. În virtutea acestui drept
creditorul solicită debitorului să adopte o anumită conduită,de exemplu,proprietarul
are un drept relativ raportat la chiriaș și anume dreptul de a-i cere chiria.

Drepturile relative se mai numesc și drepturi de creanță.

3.1.2 Drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale

 Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi al cărui conținut poate fi exprimată în

bani. Sunt drepturi patrimoniale,drepturi reale și drepturi de creanță.

 Drepturile reale sunt acele drepturi care sunt exercitatea de titular în mod
individual,fără a mai fi necesara intervenția a altei persoane.

 Drepturile de creanță presupun existenta unui creditor și unui debitor .Ca de exemplu
dreptul creditorului în cadrul unui contract de imprumut de a solicita debitorului bunul
care face obiectul contractului.

Deptrurile nepatrimoniale denumite și personal nepatrimonialesunt acele drepturi care nu au

un conținut bănesc,deci nu poate fi exprimat în bani cum este de exemplu dreptul la nume,la
domiciliu,la viață,etc.

3.1.3 Drepturi principale și drepturi accesorii

  Drepturi principale sunt acele drepturi care au o existență de sine
stătătoare,exercitarea lor nedepinzând de alt drept.

 Drepturi accesorii sunt acele drepturi care nu au o existență de sine stătătoare,ele

depind deun drept principal.De exemplu, dreptul principal al unei bănci care a acordat
un împrumut este acela de a solicita rambursarea împrumutului conform contractului și
al graficului iar dreptul accesoriu al băncii grevat pe dreptul principal este posibilitatea
de a solicita și dobândă.Relevanța acestei clasificări rezidă în faptul ca bunul accesoriu
urmeză regimul juridic al bunul principal.

3.1.4 Drepturi pure și simple și drepturi afectate de modalități

 Drepturile pure și simple conferă titularului certitudinea existenței și exercitării lor,

îndeplinirea acestora nedepinzând de niciun eveniment exterior.

 Drepturile afectate de modalități sunt acele drepturi a căror existență sau exercitare
depinde de un eveniment viitor,denumit,din punct de vedere juridic modalitatea.

Modalitățile care pot afecta drepturile sunt termenul,condiția și sarcina.

 Termenul reprezintă un eveniment viitor și sigur de îndeplinire până la care este

amânată începerea sau stingerea exercițiului drepturilor subiective civile.

 Condiția este evenimentul viitor și incert de care depinde existența și exercitarea

dreptului subiectiv civil.

 Sarcina reprezintă o obligație care grevează existența dreptului subiectiv civil și care
trebuie îndeplinită de titularul dreptului.

3.2 Obligațiile civile.Clasificări

Codul civil definește obligația, ca fiind o legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut
să procure o prestație creditorului iar acesta are dreptul să obțină o prestație datorată.
Obligațiile pot să derive din lege,din acte juridice precum contractul sau testamentul și din
fapte juridice cum ar fi gestiunea de afaceri sau imbogățirea fără justăcauză.

Obligațiile sunt de mai multe categorii:

 În funcție de natura lor obligațiile se împart în obligații de a da , de a face , de a nu face.

 În funcție de natura prestațiilor,obligațiile sunt pozitive și negative .

 În funcție de certitudinea îndeplinirii lor obligațiile sunt de diligență sau de rezultat .

3.2.1 Obligația de a da,a face și a nu face

 Obligația de a da reprezintă constituirea sau transmiterea unui drept real

 Obligația de a face îneamnă o prestație pozitivă cum ar fi predarea unui lucru sau
efectuarea unei lucrări.

 Obligația de a nu face reprezintă abținerea unei persoane de a săvârși o anumită

acțiune pe care ar fi putut să o înfăptuiască dar s-a obligat să nu o facă. Oblogația de a
nu face poate rezulta din lege sau din contract.

3.2.2 Obligații pozitive și obligații negative

În funcție de prestația efectuată obligațiile se împart în pozitive și negative

 Obligația de a da și obligația de a face sunt pozitive.

 Obligația de a nu face este negativă.

3.2.3 Obligație de rezultat și obligație de diligență

 Obligațiile de rezultat sunt acele obligații care se caracterizează prin faptul ca debitorul
se obligă să obțină un rezultat precis,determinat,ca de exemplu obligația vânzătorului
de a preda bunul cumpărătorului.

 Obligațiile de diligență sau de mijloace sunt acele obligații care se caracterizează prin
faptul că debitorul nu poate garanta rezultatul obligației,el depunând doar toată
 străduința,respectiv diligențele pentru a îndeplini în obligația,ca de exemplu obligația
unui medic față de pacient.

3.2.4 Obligațiile specifice de mediu

Profesioniștii în desfășurarea activităților de afaceri trebuie să îndeplinescă obligații de mediu

conform legii.

Avizul de mediu

 Este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția

mediului care confirmă integrarea aspectelor privind protecția mediului în
planul sau programul supus autorizării.

Acordul de mediu

 Este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția

mediului prin care sunt stabilite condițiile și după caz măsurile pentru
protecția mediului care trebuiesc respectate în vederea realizării unui
proiect.

Autorizația de mediu

 Este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția

mediului.

4. Obiectul raportului juridic

Vizează conduita părților respectiv acțiunile și inacțiunile acestora.

În cadrul unui raport juridic părțile pot avea diferite conduite caracterizate prin acțiuni sau
inacțiuni în funcție de specificul raportului juridic.

Bunurile reprezintă obiectul derivat al raportului juridic.

4.1 Bunurile și clasificarea acestora

Conform codului civil bunurile sunt lucruri corporale sau necorporale care constituie obiectul
unui drept patrimonial.

Clasificarea bunurilor se face după mai multe criterii:

 Principalul criteriu de clasificare al bunurilor este conform naturii lor,bunurile

fiind mobile sau imobile:

 Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot deplasa singure sau prin
intermediul unei forțe externe.

 Bunurile imobile sunt acele bunuri care nu pot fi deplasabile.

Bunurile pot fi mobile prin natura lor cum ar fi de exemplu un birou,prin determinarea legii
respectiv când legea le consideră mobile cum ar fi de exemplu drepturi și obligații mobiliare și
bunuri mobile prin anticipații cum ar fi recoltele neculese.

Bunurile pot fi imobile prin natura lor ca de exemplu terenurile și casele și prin drepturile la
care se aplică cum ar fi drepturile reale imobiliare-drept de proprietate asupra unui teren și prin
întrebuințare sau destinație.

 După cum pot fi sau nu înlocuite unele cu altele în cadrul unui raport juridic
bunurile pot fi fungibile sau nefungibile ( de exemplu o bacnotă este un bun
fungibil)

 În funcție de cum își consumă subtanța odată cu întrebuințarea bunurile pot

fi consumptibile sau neconsumptibile. ( un exemplu de bun consumptibil –
painea)

 În funcție de cum pot fi împărțite în natură fără a fi schimbată destinația

bunurile sunt divizibile și indivizibile( de exemplu un teren )

 În funcție de relația dintre ele bunurile pot fi principale sau accesorii.

 Bunurile principale au o existență de sine stătătoate,cum ar fi,de

exemplu un scaun.
  Bunurile accesorii depind de cele principale,ca de exemplu antena în
raport cu televizorul.

 După cum sunt sau nu producătoare de fructe,bunurile pot fi frugifere sau

nefrugifere:

 Bunurile frugifere sunt cele care produc fructe,care pot fi

naturale,industriale și civile.

o Fructe naturale sunt produsele directe și periodice a unui

bun .

o Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale

unui bun obținute ca rezultat al intevenței omului.

o Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea

bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic
ca de exemplu chiriile,dobânzile,dividendele.

o Deosebirea între fructe și producte este foarte

importantă,productele sunt produse obținute dintr-un bun
cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia,ca de
exemplu copacii unei păduri.

CURS 3. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR.PARTICIPANȚII LA RAPORTUL JURIDIC

DE DREPT AL AFACERILOR,PROFESIONȘTI,SOCIETĂȚI.

1.Conceptul de profesionist în lumina Noului Cod civil

 Art. 3 C. civ.

 (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi

raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

 (2)Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

  (3)Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ.

Profesionişti:

 Persoană fizică autorizată (P.F.A.), întreprinderi individuale, întreprinderi familiale –

O.U.G. nr. 44/2008),modificată și republicată

 Persoane juridice: societăţile comerciale, companii naţionale, societăţi naţionale, regii

autonome, organizaţii cooperatiste, societăţi cooperative, grupuri de interes economic,
societăţi europene, grupuri europene de interes economic;

 Persoane care desfășoară activități liberale, persoane de drept civil, fizice/ juridice care
nu au calitatea de profesionist.

 Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (P.F.A.)

 Capacitatea juridică – P.F.A. poate fi persoana care are vârsta de 18 ani, deci deplină
capacitate de exerciţiu

 Întreprinderea individuală – nu are personalitate juridică, nu are patrimoniu propriu

 Întreprinderea familială – întreprindere economică fară personalitate juridică organizată

de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa

 Profesioniștii suntsupuși înregistrării/înmatriculării

în Registrul Comerțului (art. 6 alin 1 din Legea nr. 71/2011)

Capacitatea civilă

 Capacitatea civilă privită din perspectiva celor două laturi ale sale: capacitatea de
folosinţă şi de exerciţiu, are următoarele caractere juridice(1):

 Legalitate

 Universalitate

 Intangibilitate

 Inalienabilitate

 Egalitate
  Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii (art.
34 C. civ.)

 începe la naşterea persoanei (art. 35 C. civ.), încetează

la decesul persoanei, se dovedește prin certificat de deces

 decesul persoanei care a dispărut se declară prin hotărâre judecătorească;

Elementele de identificare a persoanei fizice

 numele cuprinde numele de familie şi prenumele

(art. 83 C. civ.);

 numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin

efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege; prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii
Numele se poate schimba pe cale administrativă (art. 85 C. civ.);

 Domiciliul este acolo unde persoana fizică declară că are locuința principală (art. 87 C.
civ.)

 domiciliul profesional, locul unde

o persoană fizică - profesionist -exploatează o întreprindere

 domiciliul ales este acela pe care părţile unui act jurdic îl pot alege în vederea exercitării
dreptului sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 C. civ.);

 Reşedinţa, locul unde persoana fizică îşi are locuinţa secundară (art. 88 C. civ.);

 Reşedinţa obişnuită – în cazul în care persoana are mai multe cetăţenii, se alege o
reşedinţă obişnuită;

 Reşedinţa persoanei fizice străine în țara noastră – este supusă regulilor aplicabile
domiciliului de drept comun

 Reședința reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice în spațiu prin

indicarea locuinței temporare (2);

 Starea civilă = ansamblul de elemente care rezultă din actele şi faptele de stare
civilă şi prin care persoana fizică se individualizează în familie şi societate;
  starea civilă este un ansamblu de elemente;

 aceste elemente rezultă din acte şi fapte de stare civilă;

 aceste elemente produc anumite efecte juridice;

 elementele stării civile determină identificarea persoanei în familie şi societate;

1.2 Persoana fizică autorizată (PFA)

o Întreprinderea individuală

o Întreprinderea familială

Profesioniștii conform O.U.G. Nr. 44/2008

 Formele în care persoanele fizice desfășoară activitățile economice sunt:

 persoană fizică autorizată (PFA);

 întreprindere individuală;

 întreprindere familială;

 Condițiile principale (3):

 să aibă un sediu profesional în România (art. 5);

 activitatea economică să fie înregistrată și autorizată;

 obținerea autorizațiilor, avizelor, licențelor prevăzute de legile speciale;

 Întreprinderea individuală, întreprindere fără personalitate juridică, organizată de un

întreprinzător – persoană fizică;

 Întreprinderea familială, fără personalitate juridică organizată de un întreprinzător

persoană fizică împreună cu familia sa (soția, soțul, copiii acestora care au împlinit
vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele și afinii până la gradul
patru);

 Persoana fizică autorizată (P.F.A.) persoana autorizată să desfășoare orice formă de

activitate economică permisă de lege având vârsta de 18 ani;
  Patrimoniu de afectațiune – totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanei
fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, afectate scopului exercitării activității economice;

 Forma actului încheiat de titular prin care se constituie patrimoniul de afectațiune este
înscris sub semnătura privată sau autentic;

 Publicitatea se realizează prin înscrierea în Registrul Comerțului sau, după caz, în Cartea
Funciară

1.3 Grupările de Interes Economic.Grupările Europene de Interes Economic.Cadru conceptual

 Potrivit art. 118 alin.1 a Legii nr.161/2003,Grupările de Interes Economic(GIE) reprezintă

o asociere între două sau mai multe pesoane fizice şi juridice constituite pe o perioadă
determinată
în scopul înlesnirii sau dezvoltării economice a membrilor săi,
precum şi a îmbunătăţirii rezultatelor activităţilor economice respective.

Trăsăturile Grupului de Interes Economic

 Grupul de interes economic se aseamană cu societăţile de persoane caracter intuitu

persoane.

 Numărul membrilor grupului nu poate fi mai mare de 20.

 Grupul se poate construi şi fără capital social.

 În cazul existenţei unui capital social, aportul membrilor poate fi de orice natură
(lichidităţi, sume de bani, natură, creanţe, muncă (industrie).

 Capitalul social este împărţit în părţi de interes care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile, iar transmiterea lor se poate face numai în condiţiile legii şi ale actului
constitutiv.

 Răspunderea membrilor grupului este solidară şi nelimitată cu excepţia cazului în care în

actul constitutiv s-a prevăzut altfel.

 Grupul nu poate emite acţiuni, obligaţiuni.

 Grupul nu poate să fie membru al altui grup de interes economic sau Grup European de
Interes Economic.
  Sediul Grupului se poate muta şi într-un alt stat
dispunându-se radierea din Registrul Comerţului din România.

 Conducerea Grupului de Interes Economic se realizează prin Adunarea Generală a

Membrilor Grupului care hotărăşte de regulă cu unanimitate de voturi.

 Administrarea Grupului revine de regulă membrilor grupului.

 Controlul de gestiune se face de către membrii grupului care pot să desemneze şi

cenzori.

 Dizolvarea Grupului intervine pentru cauze comune societăţilor comerciale şi pentru alte
cauze specifice societăţilor în nume colectiv.

1.4 Grupările Europene de Interes Economic (GEIE)

 Grupările Europene de Interes Economic reprezintă acea ascociere dintre două sau mai
multe persoane fizice şi juridice constituite pe o perioadă determinată sau
nedeterminată în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii nu sunt supuse autorizării
prevăzute în ceea ce privesc funcţionarea în România a reprezentatelor. Pot infiinţa
filiale, sucursale, reprezentate şi alte unităţi fără pesonalitate juridică. Celelalte
prevederi referitoare la GIE se aplică şi în cazul GEIE.

1.5 Regii autonome

 Regiile autonome sunt persoane juridice care sunt reglementate prin Legea nr. 15/1990
şi s-au constituit pentru reorganizarea unităţilor economice de stat în ramuri strategice
ale economiei naţionale.

 Prin O.U.G. Nr. 30/1997, regimul juridic al Regiei Autonome

s-a modificat astfel încât unele dintre acestea s-au desfiinţat, altele care funcţionau în
domenii importante economice au continuat să existe, iar altele s-au transformat în
societăţi naţionale sau companii naţionale.

1.6 Societăţi cooperative

 Societăţi constituite în domeniul cooperaţiei,constituierea acestora este determinată de

principiul libertăţii(autonomiei de voinţă) aşa cum se prevede în Legea
nr.1/2005.

 Societatea Cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridică

constituită pe baza consimţământului liber exprimat în conformitate cu principul
asocierii voluntare sau deschise potrivit căreia scocietăţiile cooperative sunt asociaţii
 voluntare care se constituie pe baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor
persoanelor capabile să utilizeze serviciile lor şi care sunt de acord să îşi asume
responsabilitatea calităţii de membru cooperator.

 În funcţie de natura activităţii lor, acestea sunt:

 societăţi cooperative meşteşugăreşti;

 societăţi cooperative de consum;

 societăţi cooperative de valorificare;

 societăţi cooperative agricole;

 societăţi cooperative de locuinţe;

 societăţi cooperative pescăreşti;

 societăţi cooperative de transporturi;

 societăţi cooperative forestiere;

 societăţi cooperative de alte forme.

1.7 Organizaţiile cooperatiste

 Sunt structuri distincte de societăţi cooperative – Cooperativa agricolă este

reglementată de Legea cooperaţiei agricole nr. 566/2004, act normativ potrivit căruia se
constituie persoana juridică de drept privat prin ascocierea persoanelor fizice şi sau
juridice în scopul promovării intereselor membrilor cooperatori.

1.8 Cooperativele de credite

 Cooperativele de credit sunt reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de

credit şi adecvarea capitalului.

 Se pot constitui şi organiza sub forma cooperativelor de credit şi a casei centrale a

cooperativei de credit.

CURS 4

PROFESIONIȘTII-COMERCIANȚII PERSOANE FIZICE

Persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:

  individual şi independent, ca persoane fizice autorizate;

 ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;

 ca membri ai unei întreprinderi familiale.

 Cadrul legal il reprezinta Ordonanta de urgenta nr. 44/2008 privind desfasurarea

activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale
si intreprinderile familiale („Ordonanta” sau „OUG nr. 44/2008”);

 Ordonanta, astfel cum a fost modificata, nu se aplică profesiilor liberale, acelor activităţi
economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi special,
activităţi economice pentru care legea instituie anumite restricţii de desfăşurare ori alte
interdicţii şi acelor activităţi interzise expres prin lege pentru libera iniţiativă;

 în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de

stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al
Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege.

Persoana fizică autorizată (PFA)

 persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate juridică,

organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă și
aptitudinile sale profesionale (art. 2 lit. i) şi art. 19 alin. (1) din OUG nr. 44/2008);

 întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat,

permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime,
mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008).
  PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activități prevăzute de codul
CAEN (art. 16 alin. (1) din OUG nr. 44/2008);

 în scopul exercitării activităţii/activităţilor pentru care a fost autorizată, PFA poate stabili
relaţii contractuale, în condiţiile legii, cu orice persoane fizice şi juridice, cu alte PFA,
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activităţi
economice;

 isi poate desfasura activităţile pentru care este autorizată, singură sau împreună cu cel
mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract individual de
muncă, încheiat şi înregistrat în condiţiile legii(art. 17 alin. (1) din OUG nr. 44/2008);

 o persoană titulară a PFA poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un
alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este autorizată; (art. 17
alin. (2) din OUG nr. 44/2008);

 poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca

în¬treprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2)
din OUG nr. 44/2008).

 persoana fizică ce desfăşoară activităţi economice ca PFA este asigurată în sistemul

public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurată în
sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile
prevăzute de lege

 nu poate cumula si calitatea de intreprinzator persoana fizica titular al unei intreprinderi

individuale;

Răspunderea PFA
  titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune; dacă acestea nu sunt
suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale
debitorului;

o patrimoniul de afectaţiune - masă patrimonială în cadrul patrimoniului

întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate,
prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un
act adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice;

 în caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea

nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu
modificările și completările ulterioare.

3.Încetarea activităţii PFA

Potrivit art. 21 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din
registrul comerţului în următoarele cazuri:

a) prin decesul titularului PFA;

b) prin voinţa titularului PFA;

c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin
hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot sau în parte sau modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea
nr. 26/1990).

- cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul actelor

doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul
unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

Persoana fizica in calitate de intreprinzator titular al unei intreprinderi individuale

 întreprindere individuală - întreprinderea economică, fără personalitate juridică,

organizată de un întreprinzător persoană fizică;
 întreprinderea economica, in sensul Ordonantei, - activitatea economică desfăşurată în
mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă,
materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi
în condiţiile prevăzute de lege;

 prin intreprinzator, Ordonanta intelege persoana fizica care organizeaza o intreprindere

economica;

 Intreprinderea individuala:

- nu are personalitate juridica;

- întreprinderea individuală poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de

activităţi prevăzute de codul CAEN;

- întreprinderea individuală poate angaja cel mult 8 salariaţi, terţe persoane, cu contract
individual de muncă încheiat şi înregistrat în condiţiile legii şi poate stabili relaţii
contractuale, în condiţiile legii, cu orice persoane fizice şi juridice, cu alte întreprinderi
individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activităţi
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit în condițiile OUG nr.
44/2008;;

- intreprinzatorul persoana fizica titular al unei intreprinderi individuale poate cumula si

calitatea de salariat al unei terte persoane care functioneaza atat in acelasi domeniu, cat
si intr-un alt domeniu de activitate economica decat cel in care si-a organizat
intreprinderea individuala;

- întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în

sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurat
în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile
prevăzute de lege
 - persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile asumate
în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune.
Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului;

Încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului în următoarele cazuri:

a) prin deces;

b) prin voinţa acestuia;

c) la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se cere în tot
sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat
la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu
a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);

o cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul

a actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe
lângă tribunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană
interesată.

- în cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea,

dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data
dezbaterii succesiunii; dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un re-
prezentant în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.

- activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cu-

prinsul acelei firme a calităţii de succesor.

Persoana fizică in calitate de membru al unei intreprinderi familiale

  Intreprinderea familială este - întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de membrii unei familii (2 sau mai multi membrii ai unei familii);

 Prin familie se intelege, in sensul Ordonantei, sotul, sotia, copiii acestora care au
implinit varsta de 16 ani la data autorizarii intreprinderii familiale, rudele si afinii pana la
gradul al patrulea inclusiv.

Intreprinderea familiala:

- se constituie printr-un acord de constituire, incheiat de membrii familiei in forma scrisa,

ca o conditie de validitate; acordul de constituire va stipula, sub sancţiunea nulităţii,
datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat din rândul
acestora, condiţiile participării, cota procentuală a fiecărui membru la beneficii şi la
pierderi, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale, condiţiile de retragere şi
data întocmirii; cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a
funcţionării trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea acordului de
constituire;

- nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în

registrul comerţului;

- prin acordul de constituire a intreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula

constituirea unui patrimoniu de afectatiune; in acest caz, prin acordul de constituire sau
printr-un act aditional la acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la
constituirea patrimoniului de afectatiune; daca membrii intreprinderii convin in
unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele prevazute pentru participarea la
veniturile nete sau pierderile intreprinderii;

Statutul membrilor întreprinderii familiale

- aceştia răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în

exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare;

Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt următoarele:

– pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;

– pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au
organizat întreprinderea familială;

- membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj;

- actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua
cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului;

Statutul reprezentantului întreprinderii familiale

- reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.

- deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către repre-

zentantul desemnat, care va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul unei
procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată; aceasta se semnează de
către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi de repre-
zentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

- actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se în-
cheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu
privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost
afectate exercitării activității economice a întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la
dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea
membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind incluse în patrimoniul de
afectațiune, dacă acesta a fost constituit;

- în vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru efec-
tuarea unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații con-
tractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu alte întreprinderi
familiale, cu întreprinderi individuale sau cu PFA; întreprinderea familială poate stabili
aceste relații contractuale fără ca aceasta să îşi schimbe statutul juridic dobândit.

Interdicţii

Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract de muncă.

Încetarea activităţii întreprinderii familiale

Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:

– mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;

– mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag
din întreprindere;

– la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori
printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se cere în tot sau
numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti
irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la baza
înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost
dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor

doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde îşi
are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

Conditiile legale desfasurarii activitatii economice de catre persoanele fizice:

1) capacitate: să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor

întreprinderii familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă
vârsta de cel puțin 16 ani (art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/2008);

-persoanele fizice care solicita autorizarea ca PFA si ca titular al unei intreprinderi individuale,
precum si reprezentantul intreprinderii familiale, trebuie sa aiba capacitate deplină de
exerciţiu;

-membrii intreprinderii familiale trebuie sa fi implinit varsta de 16 ani la data autorizarii;

 Incompatibilităţi

Nu pot fi comercianţi, ca urmare a funcţiei pe care o deţin:

– parlamentarii;
– funcţionarii publici, în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

– magistraţii (judecătorii şi procurorii);

– militarii etc.

Nu pot fi comercianţi, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni liberale:
avocaţii, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008 stabileşte expres
că prevederile ordonanţei nu se aplică acestor categorii de persoane, precum şi activităților
economice a căror desfășurare este organizată și reglementată prin legi speciale.

 Decăderi

Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost condamnate penal pentru
una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege (art. 1 lit. i) din Legea nr. 12/1990 privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii
ilicite, republicată). În acest sens trebuie să existe o hotărâre judecătorească (de condamnare).

Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfăşoare activităţi economice – ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai unei
întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei întreprinderi familiale –
dacă „nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care
privesc disciplina financiar-fiscală”.

 Interdicţii

Acestea pot fi legale şi convenţionale:

 Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului
privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia
cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activităţi care sunt considerate infracţiuni (fabricarea
sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).

O interdicție legală în aceste sens este cea prin care se prevede expres că dispozițiile
OUG nr. 44/2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care, prin lege, sunt instituite
anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor activități interzise expres prin lege
pentru libera inițiativă (art. 1 alin. (3)).

 Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi

produc efecte numai între părţile contractante. Exemplificăm în acest sens:
– clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu
vândă decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător); spre exemplu, agentul nu
poate negocia şi nu poate încheia pe contul său, fără consimţământul expres al comitentului, în
regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau
servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie;

– clauze de nonconcurenţă, cu privire la comerciantul agent comercial permanent căruia i

se impune o anumită restrângere de activitate prin această clauză.

2) să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale şi de cele

care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal (art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008);

3) un sediu profesional declarat conform legii;

4) trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de

funcţio¬nare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-
veterinar, al pro¬tecţiei mediului şi al protecţiei muncii (art. 8 alin. (1) lit. d) din
OUG nr. 44/2008);

5) au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal

înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității
econo¬mice (art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008;

6) dovada indeplinirii unor conditii de pregatire profesionala si/sau de atestare a

pregatirii profesionale, in cazul in care se solicita acest lucru prin prevederile
legale speciale;

- PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și întreprinderea familială

sunt plătitoare de impozit pe venit în condițiile prevăzute de Codul fiscal;

- persoana fizica autorizata, titularul intreprinderii individuale si reprezentantul

intreprinderii familiale tin contabilitatea in partida simpla, potrivit Codului fiscal.

Alte prevederi:
  studenţii care vor să înfiinţeze o afacere proprie sunt scutiţi de la plata taxelor pentru
operaţiunile de înregistrare şi autorizare a unui PFA sau a unei întreprinderi individuale
prin oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, precum şi de la plata tarifelor
pentru serviciile de asistenţă prestate de aceste oficii.

 studentul care obţine calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii individuale
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

o să urmeze cursurile unei instituţii de învăţământ superior acreditate în România;

o să fie cel puţin în anul II de studiu şi să fi promovat, integral, la data solicitării,

toate cerinţele programei de învăţământ prevăzute de senatul instituţiei;

o nu a împlinit vârsta de 30 de ani.

 cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării PFA sau a întreprinderii individuale va

fi însoţită de actul doveditor emis de instituţia de învăţământ superior, din care să
rezulte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus.

CURS 1
Cadrul conceptual al termenilor” Operatorilor
economici”,”Profesionist”,”Întreprindere” .

Dificultățile definiției operatorilor econimici pornesc de la faptul că aceștia sunt definiți în

diverse legi economice ca de exemplu în Codul Consumatorului,operatorul economic este
persoana fizică sau juridică autorizată care în cadrul activității sale profesionale
fabrică,importă,depozitează,transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau
prestează servicii.
În analiza operatorilor economici indiferent de cum sunt definiți în diverse legi speciale
trebuie să se pornească de la analiza noțiunii de profesionist.
Pentru explicarea noțiunii de profesionist trebuie să se pornească de la art. 3 C.civ.

Potrivit art. 3 din C.civ.

 (1) “Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști și
raporturilor dintre aceștia sau orice alte subiecte de drept civil.
 (2) Sunt considerați profesionști toți cei care exploatează o întreprindere.
 (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică,de către una sau
mai multe persoane,a unei activități organizate ce constă în producerea,administrarea
 ori înstrăinarea de bunuri sau în prestări de servicii indiferent dacă au sau nu scop
lucrativ”.

Profesionistul nu este o persoană care exercită o profesie sau o meserie,este cel care
exploatează o interprindere,prin urmare,termenul de profesionist capătă o conotație juridică
specială diferită de cea uzuală ; rezultă că acest termen include categoriile de
comerciant,întreprinzător sau operator economic precum și alte persoane autorizate să
desfășoare activități econimice sau profesionale,astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute în
codul civil.

Analizând cele două dispoziții ale art. 3 ,alin (1) și alin(2) din C.civ. constatăm că pentru
definirea profesioniștilor(operatori economici),legiuitorul apelează la conceptul de
(întreprindere ) și la sintagma (exploatarea unei întreprinderi).

În privința întreprinderii C.civ. nu stabilește o definiție lăsând pe seama legislației speciale

și a științelor economice această misiune,astfel întreprinderea reprezintă o formă de organizare
a unei afaceri care presupune existența a trei elemente: prezența unui întreprinzător-
antreprenor(profesionist),organizarea unei întreprinderi și constituirea unui fond de comerț
afectat exercițiului activității comerciale.

O altă definiție a întreprinderii este dată de legiuitor în art.2 lit.f din O.U.G. nr.44/2008 astfel că
întreprinderea este “activitatea econimică desfășurată în mod organizat,permanent și
sistematic,combinând resurse financiare,forța de munca trasă,materii prime,mijloace logistice și
informație pe riscul întreprinzătorului în cazurile și condițiile prevăzute de lege.”

Definiția întreprinderii de afaceri trebuie făcută ținând cont de art. 2 lit.f din O.U.G. nr.
44/2008 și art.3 din C.civ.

În concluzie întreprinderea de afaceri reprezintă o activitate econimică desfășurată în

mod organizat,permanent și sistematic, prin combinarea mai multor factori(naturali,umani și
materiali) constând în producerea și circulația mărfurilor,executarea de lucrări și prestarea de
servicii realizată de către un profesionist în scopul obținerii unui profit.

Întreprinderea poate obândi personalitate juridică(întreprindere societară) dar poate fi și

fără personalitate juridică având un patrimoniu propriu cu implicații din punct de vedere
economic și fiscal.

Clasificarea întreprinderilor

Se face în funcție de obiectul de activitate și scopul urmărit de titularul întreprinderii (subiect

de drept care organizează activitatea).
 Din punct de vedere a literaturii de specialitate,desfășurarea unei activități cu caracter
profesional dacă este făcută în scopul obținerii de profit este proprie activității comerciale pe
cale de consecință,o întreprindere care are ca obiect o activitate econimică și al cărui scop este
obținerea profitului, este o întreprindere de afaceri iar pe de altă parte o întreprindere cu
obiect de activitate neeconomic și având un scop non-profit este o întreprindere nonprofit
(civilă). De aici rezultă că întreprinderile reglementate de art. 3 din C.civ. sunt de două feluri:
întreprinderi de afaceri ( econimică sau comercială) și întreprinderi nonprofit.

Caracterele întreprinderilor de afaceri

Din definiția întreprinderii de afaceri rezultă caracterele acesteia:

A. Activitatea întreprinderii este o activitate econimică(dispozițiile alin.2 din art.3 din

C.civ.) coroborate cu reglementările din legea 31/1990 modificată și republicată.
B. Întreprinderea presupune factori umani și materiali.
C. Întreprinderea economică presupune capital .
D. Întreprinderea economică presupune existența unui risc.

A. În art.2 litera A din O.U.G 44/2008 republicată se definește activitatea

econimică ca fiind activitate agricolă,industrial,comercială,desfășurată pentru
obținerea de bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care
sunt destinate vânzării sau schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari
determinați sau determinabili, în scopul obținerii de profit. Activitatea este
realizată de către un profesionist.Această caracteristică a întreprinderii de afaceri
poate fi lămurită din perspective a două aspecte:
 În primul rând numai profesioniștii pot fi titular a unei întreprinderi în
general,concluzie care rezultă din dispozițiile art. 3 C.civ.
 În al doilea rând,atunci când vorbim de o întreprindere de afaceri
(comercială) ,aceasta poate fi exploatată de acei profesioniști care au
calitatea de comerciant.Conform legii 26/1990 republicată , legii 31/1990
republicată și a O.U.G 44/2008 republicată.

B. Întreprinderea presupune factorii umani și materiali:

 Activitatea este realizată în mod organizat,permanent și systematic prin
utilizarea corelată a mai multor factori( naturali,umani,materiali).
Factorii umani și cei materiali sunt esențiali pentru orice
întreprindere.Se reține că factorii umani,pe lângă întreprinzător,care în
general este un profesionist și care poate fi reprezentat de diferite
 categorii de persoane fizice sau juridice,mai reținem personalul
întreprinderii care poate fi alcățuit din salariați,administrator și
reprezentanți.
Administratorii și reprezentanții sunt factori interni de organizare a
întreprinderii,însărcinați cu gestionarea și reprezentarea întreprinderii în
raporturile juridice cu terții. Primii, reprezintă managerii întreprinderii,cu
atribuții de reprezentare și administrare,grefate în general pe un raport de
mandat,în timp ce reprezentanții au numai atribuții de reprezentare care
se pot fundament ape diverse contracte de
reprezentare(mandate,comision),dar și pe unul de muncă. Partenerii
întreprinderii reprezintă factorii umani exterior întreprinderii indispensabil
în activitatea sa.Aceștia de regulă
sunt:furnizorii,intermediarii,cumpărătorii.
Intermediarii pot fi agenți comerciali,comisionari,concesionari
exclusive,benefeciarii fiind în general cumpărători de bunuri ,lucrări sau
servicii ai profesionistului.

C. O întreprindere nu ar putea supraviețui fără fonduri necesarea activității

sale.Fondurile financiare pot fi de origine internă sau mobilizate de pe piața
financiară.
 Cele de origine internă își pot avea sursa în aporturi de capital făcute de
către asociați/acționari sau ulterior fonduri produse prin activitatea
desfășurată de întreprindere.Desigur,acestea pot fi atrase și de pe piața
financiară prin intermediul instituțiilor financiare(bănci).

D. Riscul reprezintă o caracteristică esențială a întreprinderii de afaceri

(comercială).Elementele fundamentale ce defines implicarea profesionistului în
organizarea întreprinderii sunt: inițiativa și riscul.
 Inițiativa se manifestă atât în faza constitutivă a întreprinderii cât și pe
parcursul exercitării afacerii,mecanismul întreprinderii urmând a fi pus în
accord cu evoluția mediului de afaceri.
 Riscul pe care și-l asumă profesionistul și care este specific oricărei
întreprinderi constă în asumarea de către acesta a tuturor consecințelor
patrimoniale derivând din activitatea concretă a întreprinderii.

În ceea ce privește exploatarea unei întreprinderi în concepția legiuitorului, Codului civil

,profesionistul este acela care exercită în mod sistematic o activitate organizată. Caracterul
sistematic , continuu și organizat al activității este specific profesionistului ,ceea ce înseamnă că
acea persoană care desfășoară una dintre activități prevăzute de lege ca operațiuni
singulare,ocazionale,fără a-și creia un cadru organizat ,nu poate fi considerat profesionist.

Exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane,a unei activități organizate –
întreprindere presupunere un caraterul continuu nu izolat al activității care se realizează cu
titlul de profesie.

Dacă toate persoanele care exploatează o întreprindere conform art. 3 poartă denumirea
generic de profesioniști, există diferențieri în funcție de statutul juridic,de regimul juridic
aplicabil fiecării categorii.Astfel,potrivit legislației speciale, există diverse categorii de
profesioniști,în rândul lor un loc important îl ocupă-comercianții. În concepția legiuitorului se
păstrează termenul de comerciant prevăzută în art. 11 din legea de aplicarea a C.civ și a
dispozițiilor legii 26/1990,republicată. Astfel potrivit acestor reglementări au obligația să ceară
matricularea sau după caz înregistrarea în Registrul comerțului: persoanele fizice
autorizate,întreprinderile individuale si familiale,societățile,companiile naționale și societățile
naționale,regiile autonome,grupările de interes economic,societățile cooperative,organizațiile
cooperatiste.societățile europene,societățile cooperative europene și grupurile europene de
interes economic,cu sediu principal în România precum și alte persoane fizice și juridice
prevăzute de lege. Deși legiuitorul consideră ca persoanele fizice și juridice care au obligația
înmatriculării sau înregistrării în Registrul comerțului a firmei sau activității desfășurate sunt
considerate comercianți,este important de subliniat faptul că nu toate acestea desfășoară
activitate de comerț,potrivit criteriului tradițional(obiectiv) de calificare a comercianților. În
acest sens,exemplificăm grupările de interes economic sau societățile cooperative care pot
avea ca obiect activități.în concluzie,cu caracter civil .

În prezentul cadru legislativ este limpede că termenul de comerț este folosit în

accepțiunea sa economică.În aceeași ordine de idei,termenul de comerciant se referă la
persoana care se ocupă cu comerțul. Comerciantul este inclus în categoria profesioniștilor care
poate desfășura și alte activități respectiv de producție de prestări de servicii. Mai mult decat
atât,există comercianți ca de exemplu comisionarii,mandatarii care prin natura activității pe
care o desfășoară reprezintă o prestare de servicii.

În Codul civil sunt menționate categoriil de comercianți fără a se defini acesta. Sintetizând
ideile exprimate rezultă următoarele:

Comerciantul nu mai este definit potrivit activității pe care o desfășoară și eventual potrivit
criteriului formal,resprectiv obținerea de autorizație prevăzută de lege și înregistrarea sau după
caz înmatricularea în Registrul comerțului,fie că e vorba de persoană fizică-comerciant care își
organizează activitatea sub forma persoanei fizice autorizate,întreprinderii individuale sau a
întreprinderii familiale ( conform O.U.G. nt .44/2008 modifcicată și republicată) fie ca societăți
( legea nr.31/1990 modificată și republicată).

Societățile sunt calificate potrivit criteriului formal-un criteriu modern,respectiv dacă

societatea se constituie în una din formele prevăzute de lege.

Activitățile de producție,comerț sau prestări de servicii pot fi exercitate atât de comercianți

cât și de alți profesioniști,adică de toate persoanele care exploatează o întreprindere ( art.3 din
C.civ).

În economia textelor O.U.G 44/2008 modificată și republicată,se marchează principiile

formale a unei activități economice autorizate și condițiile în care se poate realiza
aceasta.Astfel,principiile care se desprind din conținutul art.3 sunt :

 Orice persoană fizică,cetățean român sau cetățean a unui stat membru a UE poate
desfășura activități economice pe teritoriul României,principiul care se aplică în baza
dreprului de liberă inițiativă,al dreprului la liberă asociere și al dreptului de
stabilire;dreptul de stabilire este prevăzut în art.2 C din O.U.G 44/2008
modificată,potrivit căruia acesta reprezintă “prerogative unui cet[éan a unui stat
membru al UE sau al Spațiului economic eurupean” de a desfășura activități economice
pe teriroriul unui alt stat membru,prin intermediul unui sediu permanent,în condiții de
egalitate de tratament cu cetățenii statului gazdă.
 Activitățile economice pot fi desfășurate în toate domeniile,meseriile,ocupațiile sau
profesiile pe care legea nu le interzice în mod express pentru libera inițiativă.
 Să aibă un sediu profesional pe teritoriul României,sediu professional fiind sediul
principal declarat la Registrul Comerțului,reprezentând un atribut de identificare a
persoanei fizice .Sediul permanent este cprespondent sediului professional pentru
cetățenii altor state member ale UE sau a Spațiului Economic European.
Sediul professional este diferit din punct de vedere al noțiunii de” punctele de lucru”.
 Activitatea economică să fie înregistrată și autorizată atât activitatea care are caracter
permanent cât și cea desfășurată ocazional sau temporar.
 Înaintea începerii activității să fi obținut autorizațiile,avizele,licențele prevăzute în legi
speciale.
 Scopul activității desfășurate de profesionistul (întreprinzător) persoană fizică/juridică
este obținerea unui profit.În Codul civil ,legiuitorul delimitează diferitelecategorii de
profesioniști în funcție de scopul lucrativ sau non-lucrativ.Obținerea profitului reprezintă
o trăsătură esențială a profesionistului deoarece raportarea doar la scopul lucrativ nu
surprinde ceea ce este specific acestei categorii de profesioniști,aceasta fiind exprimarea
generală.
 În concluzie,o societate care are ca obiect de activitate,vânarea cu amănuntul este
profesionist,ne punem întrebarea de ce ? Răspunsul este pentru că aceasta îndeplinește toate
condițiile prevăzute de lege:

 Societatea desfășoară din punct de vedere juridic,o activitatea economică;

 Activitatea se desfășoară în mod sistematic-implică o continuitate a desfășurării a
activității;
 Caracterul organizat-implică operațiuni de alocare a resurselor și de stabilire a minimului
material și legal impus de exercitarea unei activități;
 Activitatea constă în producerea ,administrarea,înstrăinarea de bunuri sau presatrea de
servicii-fiind incluse într-o activitate pe care o regăsim în Codul CAEN.

În cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile
la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau după caz la persoanele juridice.

Pe cale de consecință la categoria operatorilor economici,pe lângă societăți așa cum sunt
reglementate de dispozițiile legii 31/1990 modificată și republicată,mai apar regiile
autonome,grupările de interes economic,societățile cooperative,organizațiile
cooperatiste,cooperativele de credit,societățile europene,societățile cooperative europene.

Regiile autonome sunt persoane juridice care sunt reglementate prin legi speciale
înființate fie prin hotărâri de Guvern ,fie prin decizia organelor administrației locale ,au gestiune
economică proprie și autonomie economică financiară. Grupurile de interes economic sunt
reglementate de către legea 161/2003 ca o asociere dintre două sau mai multe persoane fizice
sau juridice constituite pe o perioadă determinată în scopul în lesnirii sau dezvoltării activităților
economice a membrilor săi precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității economice. Din
definiția formulată de legiuitor rezultă că grupul de interes economic este persoană juridică cu
scop patrimonial și (în condițiile Codului civil scopul este lucrativ).

Societățile cooperative

Se constituie în domeniul cooperației.Constituirea este dominată de principiul libertății de

voință așa cum rezultă din exprimarea legiuitorului în art. 7 coroborat cu art. 3 din legea nr.
1/2005 republicată . Societatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/
juridice după caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea în scopul
promovării intereselor economice,sociale și culturale ale membrilor cooperatori, fiind deținută
în comun și controlată democratic de către mebrii săi în conformitate cu principiile
cooperatiste. Una din particularitățile societății este cea privitoare la constituire și funcționare
în conformitate cu principiile cooperatiste. În textul legii cu unele excepții sunt aceleași tipuri de
societăți existente în 31/1990 republicată.

Organizațiile cooperatiste

Sunt structuri distincte de societățile cooperative .Organizația cooperatistă fiind o structură

asociativă specifică domeniului agriculturii și creditului. Cooperativa agricolă este reglementată
de legea cooperației agricole nr. 566/2001 ,act normativ potrivit căruia aceasta este o persoană
juridică de drept privat și se constituie prin asocierea persoanelor fizice și/ juridice în scopul
promovării intereselor membrilor cooperatori, în conformitate cu orincipiile cooperatiste și al
aplicării politicilor de stimulare a asociației producătorilor în agricultură.

Cooperativele de credit

Sunt reglementate de O.U.G nr. 99/2006 și se constituie ca o asociație autonomă de

persoane fizice unite în mod voluntar în scopul satisfacerii nevoilor și aspirațiilor lor comune
,aspirații de ordin economic,social,cultural a cărei activitate se desfășoară în principal pe baza
principiului întrajutorării membrilor cooperatori.

Societățile europene

În conformitate cu art 270 din lg 31/1990 republicată se pot constitui societăți comerciale
europene care îți stabilesc sediul pe teritoriul României,societăți cărora le sunt aplicabile
prevederile Regulamentului Consiliului ( C.E) nr 2157/2001 privind statul societăților
europene,cele din lege precum și cele privitoare la societățile pe actiuni,în măsura
compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului comunitar.

Societăți cooperative europene (S.C.E)

În România prin O.U.G 52/2008 modificarea și completarea legii 31/1990 și pentru

completarea legii 26/1990 a fost creat cadrul legal intern necesar aplicării directe a
Regulamentului Consiliului (C.E) nr. 1435/2003 privind statutul societății cooperative europene.
Astfel societatea cooperativa europeană reprezintă în sensul legii societatea al cărui capital este
divizat în părși sociale,care are ca obiect principal satisfacția nevoilor si/ dezvoltarea activității
economice și sociale ale membrilor săi și care este constituită în condițiile și mecanismele
prevăzute de Regulamentul Consiliului ( C.E) nr. 1435/2003.
CURS 5

PROFESIONIȘTII- DESPRE SOCIETĂȚI (COMERCIALE)

1 .Terminologie

 Codul civil adoptat prin legea nr. 287/2009,republicată și mai cu seamă codul de
procedură civilă adoptat prin legea nr. 137/2010,cu modificările intervenite prin
legea nr. 76/2012 au adus schimbări subtanțiale în privința terminologiei folosite
de legiuitor în legea societății nr. 31/1990 republicată .

 Prin unificarea dreptului privat și prin “ dispariția” a dreptului commercial,

legiuitorul a consideratcăsocietățile care se constituieșifuncționează pe bazalegii
nr 31/1990 artrebuisă nu maipoartedenumirea de ’’ societățicomerciale”
astfelîncâtprinrenunțarea la cuvântul commercial titlul legii nr. 31/1990
modoficată se modifică în “ legeasocietăților”.

 Dispoziția din legea de punereînaplicare a codului de

procedurăcivilăprivindrenunțarea la termenul “comercial” se corelează cu
dispozițiacuprinsăîn art. 1888 C.civ,în care legiuitorulprevedeformelesocietare.

1.2 Conceptul de societate

Poate fi analizat din douăpuncte de vedere:

 Contractual

 Instituțional-ca persoanăjuridică

Din punct de vedere contractual societateacomercialăreprezintăacordul de

voințădintredouăsaumaimultepersoane,numiteasociațisaufondatorioriacționari care se
înțelegsă se asocieze,săcontribuie la formareacapitalului social
înscopuldesfășurăriiuneiactivitățieconomicepentruîmpărțireabeneficiilor (profit) suportând
evident șipierderile. Înaccepțiuneasa de contract,societateatrebuiesăîndeplineascăcondițiile de
validitate commune tuturorcontractelor( C.civ) darșicondițiilor special prevăzuteîn special
înlegea nr. 31/1990,modificatășirepublicată.
Din punct de vedereinstituțional,societatea (comercială)
estepersoanajuridicăurmândsăîndeplineascăcondițiilegeneraleprevăzute de C.civ.
pentruoricepersoanăjuridicășicondițiile special prevăzute de leaga nr. 31/1990.

1.3Cadrul general al societăților(comerciale)

Legea general aplicabilă a societățilorestelegea nr 31/1990,republicată cu

modificărileșicompletărileulterioare. Eaestelegeageneralăînraport cu alteacte normative special
aplicabileanumitorcategorii de societăți care se organizeazășifuncționeazăîndiferitedomenii, ca
de exempludomeniulasigurărilor,pieței de capital, domeniubancar,etc. Legeaconținenorme cu
caracterimperativ. Dispozițiileaplicatesocietăților sunt înstrânsălegăturășiconcordanță cu
reglementărileadoptate la nivelul U.E înmaterie de societăți.

De asemenea,reglementărilesubsidiareînC.civ se aplicăsocietăților, care

constituiedreptulcomunînmaterie.

1.4 Definiția societăților

Legeasocietăților nr. 31/1990 ,modificată ș republicată nu conține o definiție a

societățilordaraceasta ,esteconturată de cătredoctrină precum șiînC.civ (art.1864) .

Societateapoate fi definită ca fiind, de regulă,acordul de

voințădintredouăsaumaimultepersoaneprin care convinsăcontribuie cu
aporturibănești,altebunurișicunoștințespecificesauprestațiipentru a desfășurauneleactivități cu
scop lucrativ (producție,comerțsauprestări de servicii)învedereaobțineriiunui profit pe care
săîlîmpartă. Societatea (comercială) are întoatecazurilepersonalitatejuridică.

1.5 Clasificarea societăților(comerciale)

Societățile se clasificădupămaimultecriterii,astfel:

 Clasificareasocietățilorpotrivitcodului civil (art.1888 C.civ),potrivitacetuicriteriuavem :

 Simplă

 Înparticipație

 Înnumecolectiv

 Încomandităsimplă

 Societate cu răspunderelimitata

 Societate pe acțiuni
  Societateîncomandită pe acțiuni

 Societăți cooperative

 Un alt tip de societăți

 Înfuncție de criteriulîntinderiirăspuderiiasociaților:

 Societățiîn care asociații au o răspunderenelimitatăpentruobligațiilesociale –

societăți de persoane,(spreexemplusocietateînnumecolectiv).

 Societățiîn care asociații au o răspunderelimitatăpentruobligațiilesociale.

(societățile de capitalurișisocietăți cu răspunderelimitată).

 Categorieintermediară- societateîncomandităsimplășisocietateîncomandită pe
acțiuni, asociațiicomanditari au o răspunderelimitată,asociațiicomanditați au o
răspunderenelimitatășisolidară.

 Înfuncție de criteriulnaturiiasocierii :

 Societăți de persoane

 Societăți de capitaluri

1.6Trăsături generale ale societăților potrivit criteriului naturii asocierii

1.6.1. Societăţi de persoane

 Prototipulsocietăţilor de persoaneîlconstituiesocietateaînnumecolectiv; o
categorieaparte o reprezintăspeciasocietăţiiîncomandităsimplă pe care o vomprezenta sub
titlul “Deosebiri”.

a) Trăsături caracteristicesocietăţilor de persoane

 Societăţile de persoane se caracterizează prin număr redus de membri; limitarea se explică

deoarece la baza asocierii stă cunoaşterea reciprocă, onestitatea, priceperea profesională,
spiritul de iniţiativă, conştiinciozitatea, puterea de muncă, solvabilitatea, devotamentul
fiecăruia. Cu alte cuvinte, elementul personal, “intuitupersonae”, este predominant. Dacă
aceste calităţi sunt avute în vedere, vom înţelege de ce primele entităţiasociative s-au
constituit între membrii aceleiaşi familii (de exemplu între fraţi, între tată şi fiu, între bunic
şinepoţi, între care încrederea reciprocă este liantul principal). Din acest punct de vedere
putem afirma că societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de asociere sub
formă de societate comercială.

 Răspunderea asociaţilor este nemărginită (nelimitată) în sensul că, indiferent de

contribuţia fiecărui asociat la constituirea societăţii comerciale (aport) fiecare răspunde
pentru datoriile societăţii comerciale cu întreaga avere personală, nu în limita aportului;
această răspundere este solidară, în sensul că, în caz de neplată a datoriilor sociale, oricare
dintre asociaţi poate fi ţinut să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său),
dar, în acelaşi timp, această răspundere este subsidiară, în sensul că, deoarece societatea
comercială are personalitate juridică proprie, ea trebuie întâi urmărită la plata propriilor
datorii, numai în cazul în care nu poate plăti (în termenii Legii nr. 31/1990, modificată,
această consecinţă se regăseşte în dispoziţia articolului 3, alineatul 2) respectiv “creditorii
societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă
societatea nu plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor
îndrepta împotriva acestor asociaţi”.

Dreptul asociaţilor de a cere cu prioritate urmărirea bunurilor din patrimoniul societăţiişi numai
după aceea, subsidiar, bunurile din patrimoniul unuia dintre asociaţi, corespunde beneficiului în
discuţiune ce aparţineasociaţilor, în acest sens asemănarea cu fidejusorii fiind relevantă. Acest
beneficiu conferă caracterul subsidiar al răspunderii.

 Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi transmise,
în principiu; explicaţiaporneşte de la caracterul subiectiv, personal al societăţilor în nume
colectiv; cesiunea părţilor de interes sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat
operează numai dacă în actele constitutive se prevede, în mod expres, continuarea
activităţii cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de continuitate cu succesorii. În
 reglementarea actuală societăţile de persoane au obligaţia să verse integral capitalul social
subscris chiar de la data constituirii .
1

 Nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru care asociaţii nu sunt
acţionari.

 Nu se pot recruta asociaţi pe baza subscripţiei publice.

 Puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară de stipulaţie contrară,
majoritatea asociaţiilor nu poate decide să schimbe sau să modifice tipul de societate,
contractul, obiectul activităţii, pentru că principiul de decizie este al unanimităţii.

 În lipsă de stipulaţie contrară, toţiasociaţii au dreptul să administreze societatea în virtutea

prezumţiei (presupunerii) că şi-au acordat reciproc mandat în această privinţă (pot fi
administratori fie asociaţii, fie, în temeiul republicării Legii nr. 31/1990, chiar terţe persoane,
adică neasociaţi).

 Calitatea obligatorie de a fi comerciant cerută fiecărui asociat al societăţii în nume colectiv,

potrivit dreptului francez (ce decurge din calitatea de a administra societatea comercială,
adică de a săvârşi acte de comerţ) nu este prevăzută de dreptul român; asociaţii pot fi,
aşadar, comercianţi sau necomercianţi, fără ca după dobândirea calităţii de asociat să
devină automat şicomercianţi.

 Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în
acelaşi fel de comerţ sau unul asemănător; totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de activităţi
dacă au consimţământul expres sau tacit al celorlalţi (se consideră tacit consimţământul dat
când participarea la astfel de activităţi a fost cunoscută de ceilalţiasociaţişiaceştia nu au
interzis continuarea lor).

 Pentru că fiecare asociat răspunde cu averea personală, pe care va trebui să o declare la

constituire, prin contractul de societate se poate prevedea că asociaţii pot lua din casa
societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor particulare, dar că acel asociat care, fără
consimţământul scris al celorlalţi, ar întrebuinţa capitalul, bunurile sau creditul societăţii în
folosul său sau în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce
au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.

 Se admit aporturi de bunuri în natură, dar şi în creanţe.

 Controlulactivităţiieconomico-financiare se realizează de regulă de către asociaţi; numirea

cenzorilor este facultativă.
1
 În societăţile de persoane, printre cauzele care atrag dizolvarea acestora se numără:
retragerea, excluderea, incapacitatea, falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel
colectivul se reduce la un singur membru, fără să existe în actul constitutiv o clauză de
continuitate cu succesorii sau o altă modalitate de a asigura pluralitatea de membri; de
unde deducem că numărul minim de asociaţi la societăţile de persoane este de doi membri
(întărită şi de caracterul bilateral al actului constitutiv).

 La societăţile de persoane nu se cere un minim de capital social la constituire pentru că,

oricum, fiecare garantează cu întreaga avere (nelimitat).

 Firma cuprinde numele asociaţilor, sau cel puţin a unuia din ei, cu menţiunea „şialţii”.

 Actul constitutiv este contractul de societate, nefiind necesară redactarea unui statut; actul
constitutiv este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică la societăţile de persoane.

 Acesta trebuie să cuprindă date de identificare ale asociaţilor, care pot fi persoane fizice sau
juridice, forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema, obiectul de activitatea cu
precizarea domeniului şi a activităţii principale, capitalul social cu menţionarea aportului
fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea lui şi modul de evaluare, cine sunt
asociaţii ce reprezintă societatea sau administratorii ..... cu datele de identificare şi puterile
ce li s-au conferit; partea asociaţilor la beneficii şi la pierderi; sediile secundare, durata
societăţiişi modul de dizolvare şi lichidare.

 Fondatorii societăţii pot fi semnatarii actului constitutiv sau persoanele care au un rol
determinant în constituirea societăţii în schimb nu pot fi fondatori persoanele care sunt
incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luate de mită, pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şisancţionarea spălării
banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării
actelor de terorism, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de Legea 31/1990 republicată;

b) Deosebiri

Spre deosebire de societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă cuprinde

două categorii de asociaţi:
 comanditaţii care, asemenea asociaţilorsocietăţii în nume colectiv, răspund nelimitat,
solidar şi subsidiar pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale; toţicomanditaţii, unii dintre ei,
sau doar unul, în funcţie de prevederile actului constitutiv, sunt şi administratorii societăţii
comerciale;

 comanditarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social , fapt pentru care ei nu
pot încheia operaţiuni în contul societăţii decât dacă au împuternicire să administreze
societatea, printr-o procură specială; fără această împuternicire nu se pot face decât servicii
în administraţia internă (nu în raporturile cu terţii), acte de supraveghere şi să participe la
numirea şi revocarea administratorilor. Două sunt căile prin care comanditarii devin
automat comanditaţi: atunci când fac acte de administrare externă, fără împuternicire,
moment din care răspund nelimitat şi solidar faţă de terţişi când numele lor este trecut în
firma societăţii (de regulă firma cuprinzând numele comanditaţilor, pentru că ei răspund cu
întreaga avere); în ambele cazuri, pentru existenţasocietăţii este mai utilă trecerea acestor
asociaţi din categoria “comanditari” în “comanditaţi”, decât excluderea lor.

Pentru că existenţa celor două categorii de asociaţi este de esenţasocietăţii în

comandită simplă, înseamnă că pentru existenţa ei valabilă este necesar să existe cel puţin un
comanditar şi un comanditat (aşadar: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau
excluderea unui asociat, când prin aceasta o categorie de asociaţi dispare, atrag dizolvarea
societăţii în comandită simplă).

Toate celelalte caracteristici enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi

pentru societatea în comandită simplă.

1.6.2. Societăţi de capitaluri

Prototipul societăţilor de capitaluri este societatea pe acţiuni (ale cărei trăsături le vom
analiza la litera a – Asemănări), o categorie aparte reprezentând-o societatea în comandită pe
acţiuni (a se vedea litera b – Deosebiri).

a) Trăsături caracteristice societăţilor de capitaluri

 societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un număr mai mare de acţionari, calităţile

personale ale acţionarilor fiind fără relevanţă;

 prevalează elementul obiectiv, esenţială fiind contribuţia pecuniară a fiecărui acţionar la

capitalul social (“intuitupecuniae”);
 fiind societăţi mari, capitalul minim cerut pentru constituirea valabilă este de 90.000 lei, cu
posibilitatea ca Guvernul să poată modifica acest capital minim, cel mult o dată la 2 ani,
astfel încât acesta să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 Euro; numărul
acţionarilor nu poate fi mai mic de doi, evitând un termen de graţie de 9 luni în care se
poate reconstitui numărul minim de acţionari;

 se constituie prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică;

 răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiunieste limitată la aportul social;

 capitalul social este divizat în acţiuni (sau obligaţiuni) care sunt negociabile şi transmisibile;
fiind negociabile pot fi vândute pe pieţele financiare organizate, când sunt cotate la burse;
când nu, pot fi vândute pe pieţele neorganizate;

 administrarea societăţii se face după principiul votului majorităţii, administratorii pot fi

acţionari sau terţe persoane (neasociaţi), constituiţi de regulă într-un consiliu de
administraţie; acţionariineadministratori nu pot gera interesele societăţii comerciale;

 acţionariipot fi comercianţi sau necomercianţi, nefiind relevate calităţile lor personale, ci

contribuţia pecuniară;

 se admit: aportul în numerar (lichidităţi) şibunuri în natură, fiind interzis aportul în

creanţeşi în industrie;

 controlulactivităţii revine comisiei de cenzori (minim trei şi tot atâţiasupleanţi);

 în firma societăţii pe acţiuni nu se foloseşte numele acţionarilor, ci o denumire proprie,

fără legătură cu numele acţionarilor;

 moartea, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu duc la dizolvarea societăţii; în schimb,

scăderea capitalului social sub o anumită limită sau a numărului de acţionari, pot conduce la
dizolvare.

b) Deosebiri

Trăsăturile societăţii în comandită pe acţiuni corespund celor ale societăţii în comandită simplă,
dar, fiind o societate de capitaluri, preia caracteristicile societăţii pe acţiuni, mai înainte
prezentate.

1.6.3. Societăţi cu răspundere limitată

 Definită ca fiind o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri,
societatea cu răspundere limitată poate fi explicată ca societate de persoane cu intruziuni ale
elementelor specifice, societăţilor de capitaluri şi, paradoxal, la fel de corect, ca societate de
capitaluri care preia unele trăsături ale societăţilor de persoane. De aceea prezentăm
asemănările cu societăţile de persoane (a) şi apoi cu societăţile de capitaluri (b).

a) Asemănări cu societăţile de persoane

 numărul relativ mic de asociaţi, respectiv maxim 50 asociaţi;

 diviziunile de capital social, numite părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile (ca
excepţie pot fi transmise asociaţilor; de exemplu: clauza de continuitate cu succesorii sau
chiar terţilor, dar cu condiţiaobţinerii acordului a ¾ din capitalul social pentru cesiunea
părţilor sociale);

 nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni;

 firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi.

 în lipsă de cenzori sau auditori financiari; fiecare dintre asociaţi, care nu are calitate de
administrator, poate exercita dreptul de control, asemănător dreptului ce-l au asociaţii la
societăţile în nume colectiv;

b) Asemănări cu societăţile de capital

 răspunderea limitată a asociaţilor care atrage obligativitatea îndeplinirii condiţieiunui

capital minim, respectiv 200 lei, divizat în părţi sociale în valoare de cel puţin 10 lei;

 hotărârile asociaţilor se iau în Adunarea generală, care decide, în lipsă de stipulaţie

contrară, prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilorşi a părţilor sociale (când
obiectul îl constituie modificarea actului constitutiv, e necesar votul tuturor asociaţilor). Prin
actul constitutiv se poate stabili ca votarea să se facă şi prin corespondenţă.

 administrarea societăţii poate fi făcută de asociaţi sau de terţi;

 controlul gestiunii se face de către înşişiasociaţii (ca la societăţile de persoane), dar, când
numărul asociaţilordepăşeşte cifra 15, este obligatorie numirea de cenzori;

 nu se admit decât aporturi în natură şi numerar; fiind interzis aportul în creanţeşi în

industrie;

 deşi între cauzele de dizolvare sunt şi unele specifice societăţilor de persoane, scăderea
capitalului social sub limita legală (ca la societăţi de capitaluri) atrage dizolvarea societăţii cu
răspundere limitată.

c) S.R.L.-ul unipersonal

În cazul S.R.L.-ului unipersonal actul constitutiv, reprezentând voinţa unei singure

persoane, îmbracă forma unui act juridic unilateral, respectiv statutul.

Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele pe care Adunarea
generală a asociaţilor le exercită în cazul societăţilorpluripersonale.

Când aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este
necesară expertiza de specialitate a acestuia pentru a se asigura o evaluare obiectivă a
bunurilor.

Unicul asociat poate fi şi administrator, caz în care, dacă a vărsat contribuţiile la

asigurările sociale, inclusiv pentru pensia suplimentară, poate beneficia de pensie de la
asigurările sociale. Asociatul unic poate fi salariat cu excepţia cazului când este şi administrator
unic sau membru al consiliului de administraţie. Aşadar, calitatea de salariat a asociatului unic
poate fi cumulată cu cea de administrator numai dacă este o pluralitate de administratori ai
S.R.L.-ului şi asociatul unic nu face parte din consiliul de administraţie.

Dacă extindem prevederile privind administrarea S.A. şi la S.R.L. vom reţine că numărul
minim de administratori este de 3 pentru societăţile comerciale care fac obiectul obligaţiei
legale de auditare, adică acele societăţi ale căror situaţii financiare intră sub incidenţa
reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de
contabilitate.

S.R.L.-ul unipersonal poate fi înţeles ca treaptăaevoluţieiactivităţiicomerciale,

princomparaţie cu activitateacomerciantului-persoanăfizică. Deoarececomerciantul
(persoanăfizică)
răspunde nelimitat pentru obligaţiile comerciale asumate, iar, pe de altă parte, în cadrul
societăţilor comerciale se realizase deja trecerea de la societăţi de persoane (cu răspunderea
nelimitată a asociaţilor) la societăţile de capitaluri (cu răspunderea limitată a asociaţilor), se
punea logic întrebarea de ce o singură persoană fizică n-ar putea răspunde doar în limita
aportului său la capitalul social. Răspunsul l-a constituit apariţia S.R.L.-ului unipersonal, dar în
care, prin bunurile constituite ca aport la patrimoniul respectiv, societatea comercială
dobândeştepersonalitate juridică proprie. Pentru că acest S.R.L. este unic şi irepetabil,
înţelegem de ce Legea nr. 31/1990, modificată, menţionează expres că o persoană fizică sau o
persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitatăşi
că o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

CURS 6 .Constituirea societăţilor comerciale

1.1. Procedura de constituire a societăţilor comerciale

Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura constituirii societăţilor

comerciale conform Legii nr. 31/1990 (ce includea: redactarea şi autentificarea actului
constitutiv, autorizarea judecătorească incluzând sau nu avizul consultativ al Camerei de
Comerţşi Industrie, înmatricularea la Registrul Comerţului, publicarea în Monitorul Oficial şi
înregistrarea la administraţia financiară) prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999 privind
accelerarea reformei economice procedura constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele
acesteia prin preluarea de către Oficiul Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci
aflate în sarcina altor instituţii. Prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu
depunerea cererii de înmatriculare a societăţii comerciale la Oficiul Registrului Comerţului
competent, nu instanţa judecătorească, ci judecătorul delegat (afiliat MINISTERULUI JUSTIŢIEI)
autorizează desfăşurareaactivităţii, după care, pe lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul
Registrului Comerţului este obligat, dar pe cheltuiala societăţii comerciale ce solicită
înmatricularea, să obţină atât publicarea în Monitorul Oficial cât şi înregistrarea fiscală a
societăţii comerciale.

Potrivit Legii nr. 359/2004 (cu modificările aduse de O.U.G. 626/2006 şi Legea 360/2006)
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la
autorizarea funcţionării persoanelor juridice, se crează servicii de asistenţă acordate
solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului pentru efectuarea procedurilor necesare
înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive sau modificatoare. Activitatea acestor
servicii se desfăşoară în cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin
personal specializat din cadrul oficiilor registrului comerţului.

Simplificarea procedurii rezidă din crearea în cadrul oficiului registrului comerţului de pe

lângă tribunal a unor Birouri Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării
funcţionăriicomercianţilor.

“Unicitatea” procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se obţine de

la aceeaşiinstituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială conţinând codul unic de
înregistrare. Practic, etapele ar putea fi sintetizate astfel:

 depunerea cererii-tip de înregistrare la Biroul Unic (care va fi însoţită de o suită de

documente ce dovedesc vărsămintele efectuate şi dreptul de proprietate asupra bunurilor
aportate);

 cererea-tip, odată depusă, declanşeazăobligaţia Biroului Unic de a:

a) rezerva firma societăţii comerciale şi efectuarea, în numele societăţii comerciale, a

vărsămintelor reprezentând aportul în numerar;

b) redacta actul constitutiv (care nu mai este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică, fiind
admisă şi forma de înscris sub semnătură privată, dar cu dată certă);

c) redacta şiobţinedeclaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a

cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;

d) obţine de la judecătorul delegat încheierea de autorizare a funcţionăriisocietăţii comerciale;

e) obţine, pe cale electronică, de la Ministerul Finanţelor Publice codul unic de înregistrare;

f) obţinerea înregistrării comerciantului în Registrul Comerţului;

g) publica în Monitorul Oficial, în formă simplificată, încheierea judecătorului delegat, precum

şi a actului constitutiv;

h) obţine toate avizele, autorizaţiileşi/sau acordurile necesare funcţionării, ce se vor alătura

certificatului unic de înregistrare, sub forma unei anexe.

Odată cu obţinerea certificatului de înregistrare a societăţii comerciale, aceasta

dobândeşte personalitate juridică.

1.2. Actul constitutiv

 Înfuncţie de forma de societatecomercială, actulconstitutivpoatesă fie:

 numai contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă;

 contract de societate şi statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe

acţiunişisocietăţii cu răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţiasociaţi);

 numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală.

Forma în care poate fi prezentat actul constitutiv este:

 autentificat în faţa notarului public, formă cerută în mod obligatoriu când:

 printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;

 forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a

unora dintre ei (deci este cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în
comandită pe acţiuni);

 societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.

 sub semnătură privată, dar cu dată certă.

Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv. Tot act constitutiv poate fi denumit numai contractul sau numai statutul
societăţii.

Semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant la

constituirea societăţii sunt considerate fondatori.

Persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori, membrii ai

consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost
alese, sunt decăzute din drepturi.

Pentru constituirea valabilă, fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţia, pe

proprie răspundere, că îndeplinesc condiţiile legale.

În cazul societăţii pe acţiunişi în comandită pe acţiuni, în afara constituirii prin

subscripţie simultană (în sensul că acţionarii care au iniţiat societatea pot constitui, prin
contribuţiile lor minimul de capital cerut de lege, respectiv 90.000 lei, neapelând astfel la terţe
persoane pentru a-l realiza), este posibilă şi constituirea prin subscripţie publică (caz în care
societăţile astfel constituite sunt considerate societăţi deschise, denumirea provenind de la
faptul că, pentru a-şi realiza capitalul social se apelează la banii publici, în sensul că alături de
fondatori vor contribui şiterţe persoane, numite subscriitori, care, completând prospectele de
emisiune îşi manifestă voinţa de a deveni acţionari ai societăţii comerciale ce a emis
prospectele). Prospectul de emisiune conţinemenţiunile prevăzute de lege pentru actul
constitutiv al societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană (pentru ca subscriitorul să cunoască
societatea comercială emitentă şi să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă să contribuie sau nu la
constituirea ei), cu excepţia clauzelor privind administratorii, cenzorii sau auditorii financiari,
precum şi directorii, membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere (care vor fi aleşi la
prima adunare generală la care vor participa acţionarii-fondatori şi subscriitorii, motiv pentru
care adunarea poartă denumirea de constitutivă, punând temelia noii societăţi), dar va conţine
în plus data închiderii subscripţieişi consemnarea sumei cu care subscriitorul înţelege să
contribuie la formarea capitalului social. Prospectul de emisiune, semnat de fondatori, se
întocmeşte în formă autentică şi se depune la Oficiul Registrului comerţului din judeţul în care
va avea sediul spre a fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi publicat în
Monitorul Oficial.

Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune al
fondatorilor, vizate de judecătorul delegat, constituirea societăţii putându-se face în mod
valabil numai dacă întregul capital a fost subscris şi fiecare subscriitor-acceptant a vărsat în
numerar jumătate (50%) din valoarea acţiunilor subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în 12
luni de la înmatricularea societăţilor comerciale.

Dacă subscrierea se face cu bunuri în natură, acestea trebuie predate integral, încă de la
început (nefiind posibilă predarea în tranşe).

1.3. Aporturile asociaţilor

 Noţiunea

Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic.

 Sub aspect juridic, prin aport se înţelegeobligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul
devine debitor al societăţii, iar după vărsarea lui integrală – creditor al acesteia, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate.

 Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de
către asociat.

Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşinoţiunea este folosită şi
în sensul ei etimologic.

 Obiectul aportului
 Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al asociatului, care
prezintă interes pentru activitatea societăţii.

Potrivit Codului civil, fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri,
sau industria sa”; deci aportul poate fi:

 în numerar

 în natură

 în industrie

a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o

transmită societăţii.

Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în

numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei.

Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

b) Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.), bunuri
mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste

aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a
bunurilor către societate.

Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra

bunului ori doar a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin
proprietatea societăţii. Se înţelege că dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate,
bunul va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând vreun drept asupra lui. În
consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii,
asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la contravaloarea sa.

În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal,
raporturile dintre asociat şi societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător
şi cumpărător.

Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, Legea nr. 31/1190

modificată, prevede că bunul devine proprietatea societăţii “din momentul înmatriculării ei în
Registrul comerţului”.
 Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către
asociat; el va fi obligat să aducă în societate un alt bun, ori un aport în numerar echivalent.

Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea
stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în
schimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către
experţi. Din interpretarea reglementărilor recente, considerăm că înţelesul ce trebuie desprins
este că evaluarea convenţională nu mai este posibilă, fiind obligatorie evaluarea experţilor.
Această modificare se

explică prin faptul că în unele cazuri, în practică au avut loc supraevaluări ale bunurilor
aportate, fapt ce diminua garanţia creditorilor sociali. În contractul de societate trebuie să se
prevadă şi valoarea bunului şi modul de evaluare.

În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în
folosinţasocietăţii, în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt
guvernate de regulile referitoare la uzufruct. Întrucât societatea dobândeşte numai un drept de
folosinţă, asociatul rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea societăţii,
are dreptul la restituirea bunului.

Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele,
brevetele de invenţie, mărcile, know-how-ul etc.

Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei
de bani care face obiectul creanţei (executarea obligaţiei de vărsământ). Aporturile în creanţe
au regimul juridic al aporturilor în natură.

Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi,

legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publică şi în societatea cu răspundere limitată. Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca
aport, raporturile dintre asociat şi societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanţă (din
dreptul civil). Prin derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru solvabilitatea
debitorului.

c) Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe care

asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţaşi calificarea sa.

Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv
şiasociaţilorcomanditaţi din societatea în comandită simplă.

Un atare raport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un

element al gajului general al creditorilor societăţii. Potrivit legii prestaţiile în muncă sau servicii
nu pot constitui aport la formarea ori la majorarea capitalului social. Totuşi, în schimbul
aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a
activului şi, totodată are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie în
muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei

Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea

patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui
asociat.

Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele să aibă acelaşi
obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.

Întrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între

naştereaobligaţieişi executarea ei; obligaţiase naşte la încheierea contractului de societate, pe
când executarea ei poate fi îndeplinită la constituirea societăţii sau ulterior, la termenele
stabilite în actul constitutiv.

Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte

prin semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.

Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ); asociaţii

sunt obligaţi să-şi îndeplinească obligaţia de aportare potrivit stipulaţiilor din contractul de
societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.

Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei

asumate, cu consecinţele prevăzute de lege.

Potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, “asociatul care întârzie să depună aportul social
este răspunzător de daunele pricinuite”. Deci indiferent de obiectul aportului, dacă asociatul nu
a respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite
prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.

 Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul
“este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul”.

Aceste consecinţe consacrate de Legea nr. 31/1990, republicată, sunt diferite de cele
prevăzute de dreptul comun pentru nerespectarea obligaţiilorbăneşti.
Mai întâi, observăm că pentru nevărsarea la termen a sumei de bani datorată ca aport,
asociatul datorează dobânzile legale, ca şi în dreptul comun, fără dovada cauzării unui
prejudiciu. Dar, în plus, dacă se face dovada că prin nerespectarea obligaţiei au fost cauzate
prejudicii, asociatul

 datorează şi despăgubiri. Deci, dobânzile se cumulează cu despăgubirile şi nu se impută

asupra lor. Dobânzile joacă rolul unor amenzi civile, iar nu rolul tradiţional, de despăgubiri
pentru daunele moratorii.

 În al doilea rând, observăm că în privinţa datei de la care curg dobânzile legale, legea
derogă de la dreptul comun. Într-adevăr, aceste dobânzi sunt datorate din ziua în care
trebuia să se facă vărsământul, adică de la data de la care trebuia executată obligaţia, iar nu
de la data chemării în judecată, aşa cum prevede Codul civil. Soluţia constituie o aplicare a
principiului potrivit căruia, în materie comercială dobânzile curg de drept, din ziua când
devin exigibile.

 Pentru cazul când obiectul aportului este o creanţă, legea prevede că dacă
societatea n-a putut încasa creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe
lângă despăgubiri, răspunde de suma datorată cu dobânda legală, din ziua
scadenţeicreanţei.

Deci, în acest caz, întrucât obligaţia privind efectuarea aportului nu s-a executat la
termen, asociatul datorează suma şi dobânzile legale de la data scadenţeicreanţei, precum şi
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii.

În sfârşit, în cazurile prevăzute de lege, nerespectarea obligaţiilor privind vărsarea

aportului, poate avea şiconsecinţa gravă a excluderii asociatului din societate.

1.4. Capitalul social. Precizări terminologice

Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea

acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţiişi totodată,
ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar
nu trebuie confundate.

 Capitalul social

Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.

 Capitalul social al unei societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii aporturilor
asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital
nominal.

 semnificaţia contabilă: capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o

cifră convenită de asociaţi.

În bilanţulsocietăţii, capitalul social apare evidenţiatla pasiv deoarece el reprezintă

aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii trebuie restituite. În schimb, bunurile
efective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului întrucât ele
aparţinsocietăţii.

 semnificaţia juridică: capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii.

Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe
toată durata societăţii. El poate fi modificat în sensul măririi sau micşorării sale, numai în
condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate,

legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:

 90.000 lei în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni;

 200 lei în cazul societăţii cu răspundere limitată.

Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se
diminuează într-o anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurareaactivităţii, legea prevede
obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo
repartizare sau distribuire de beneficii.

Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se
determină beneficiile şi se calculează rezervele acesteia.

Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu poate fi folosit

pentru distribuirea dividendelor către asociaţi.

Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real. Aceasta
impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile
asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi păstrarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a
unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mică decât capitalul social.

În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii; coincide cu capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în

patrimoniul societăţii.

În anumite cazuri, legea stabileştecondiţii privind vărsarea capitalului (de exemplu: în

cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat
de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% decât cel subscris, dacă prin lege nu se
prevede altfel; restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea
societăţii.

Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după
forma juridică a societăţii:

 părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şisocietăţii în comandită simplă;

 părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;

 acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni.

Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau
acţiuni, corespunzător valorii aportului fiecăruia (articolele 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990,
republicată).

1.5 Patrimoniul societăţii

Noţiunea de patrimoniu al societăţii, sau de patrimoniu social este distinctă de cea de

capital social.

Patrimoniul societăţii, potrivit principiilor dreptului civil, îl constituie totalitatea

drepturilor şiobligaţiilor cu valoare economică aparţinândsocietăţii. Patrimoniul
societăţii cuprinde activul socialşipasivul social, care se evidenţiază în situaţia financiară anuală
(termen introdus prin legea nr. 161/2003), cu respectarea dispoziţiilor legii contabilităţii.

 Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile constituite ca aport în societate şi
cele dobândite în cursul activităţiisocietăţii.

 Pasivul social cuprinde obligaţiilesocietăţii, indiferent de natura lor.

 Într-adevăr, în momentul constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de
societate are aceeaşi valoare cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurareaactivităţii
comerciale, patrimoniul societăţii se poate mări dacă societatea obţine PROFIT(termen introdus
prin Legea nr. 161/2003 în locul noţiunii de beneficiu), sau poate să înregistreze o anumită
micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.

Rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societăţii. În
realitate, veritabila garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii: în cazul
nerespectării obligaţiilor de către societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul
societăţii; limita urmăririi este dată de capitalul social, deoarece, prin publicitatea contractului
de societate, terţii au luat cunoştinţă de capitalul social. Concluzia se întemeiază şi pe
dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, care precizează că obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social.

Beneficiile (termenul nou folosit de Legea nr. 161/2003 este de profit)

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşuratăşi
de a le împărţi între asociaţi.

Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de

dividend.

Scopul urmărit constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şiasociaţie: pe

când societatea comercială se constituie pentru realizarea şiîmpărţirea unor beneficii,
asociaţiaurmăreşte un scop ideal, moral, cultural, sportiv etc.

Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra pierderi în loc de beneficii, datorită

legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi. Deci, desfăşurând
activitate comercială în comun, asociaţii participă împreună atât la profitul cât şi la pierderile
societăţii.

În general, prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani. Multă vreme s-a considerat în
2

doctrina dreptului comercial că beneficiul constituie un câştig material care sporeşte

patrimoniul asociaţilor. În consecinţă nu erau recunoscute drept beneficiu avantajele, chiar
evaluabile în bani, care nu contribuiau la creşterea averii asociaţilor, ci le permiteau numai să
facă economii ori să reducă cheltuielile. În această situaţie se aflau asigurările mutuale.

2Pentru detalii a se vedea S. Angheni, M.Volonciu, C.Stoica, „Drept comercial - ediţia a 4-a”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2008, pg. 92 – 93.
 În perioada modernă această concepţie a evoluat, înregistrându-se o tendinţă de lărgire
a noţiunii de beneficiu: s-a considerat că reprezintă beneficiu şi serviciile sau bunurile procurate
de societate în condiţii mai avantajoase decât acelea care s-ar putea obţine individual. Tot
astfel, s-au recunoscut ca societăţi comerciale societăţile de asigurare mutuală în care
beneficiul rezidă în evitarea unor cheltuieli.

Urmând această tendinţă, printr-o lege din 1978, în dreptul francez s-a consacrat
concepţia potrivit căreia o societate comercială poate avea ca scop nu numai realizarea
şiîmpărţirea beneficiilor, ci şi realizarea de economii.

Legea interzice ca un asociat să perceapă toate câştigurile realizate şi să fie scutit de

participare la pierderi (clauză leonină); fiecare asociat participă la beneficiile şi pierderile
societăţii în proporţie cu cota de participare la capitalul social, (principiul proporţionalităţii).

1.6 Filiala şi sucursala

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment,
perspectivele dezvoltării activităţiisocietăţii; este vorba de posibilitatea extinderii
activităţiisocietăţii în alte localităţi sau tot în aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar
într-un alt stabiliment. O atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale
care să desfăşoareaceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.

Pentru asemenea cazuri Legea nr. 31/1990 republicată, prevede condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.

Înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi fie la, fie
după constituirea societăţii în cursul existenţei acesteia; în acest ultim caz înfiinţarea
sucursalelor şi/sau filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii care se
realizează în condiţiile Legii nr. 31/1990, republicată.

Filiala, potrivit art. 42 din Legea 31/1990, este o societate comercială cu personalitate
juridică, constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea
capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este totuşi
dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.

Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu; prin actele
juridice ale reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şiîşi asumă obligaţii, cu angajarea
unei răspunderi proprii.
 Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr.
31/1990, republicată, şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.

Sucursala, potrivit Legii nr. 31/1990, este un dezmembrământ fără personalitate juridică
al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu anumite fonduri, în
scopul de a desfăşura o activitate economică din cadrul obiectului de activitate al societăţii-
mamă. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.

Întrucât nu are personalitate juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la

circuitul juridic; actele juridice pe care le reclamă desfăşurareaactivităţii sucursalei se încheie de
către reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială.

Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de

denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut
de sucursală.

Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei la Registrul comerţului din

judeţul în care va funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşijudeţ sau
din aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea va fi înregistrată la acelaşi Registru al
comerţului, însă distinct, ca înregistrare separată.

Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la Registrul comerţului, în condiţiile

prevăzute de lege pentru reprezentanţiisocietăţii.

Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţeşi alte asemenea sedii) se menţionează

numai în cadrul înregistrării societăţii principale la Registrul comerţului de la sediul principal.

Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi

sucursalelor şi filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste societăţi
pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic,
dar în timp ce filialele vor avea naţionalitate străină (a statului în care au fost constituite, pentru
că au personalitate juridică proprie), sucursale vor avea naţionalitateasocietăţii-mamă (neavând
personalitate juridică distinctă de a acesteia).

1.7. Acţiuni, părţi sociale şipărţi de interes

a) Acţiunileemise de societate
 Acţiunea este o fracţiune a capitalului social care trebuie să fie egală ca valoare cu
celelalte acţiuni din aceeaşi emisiune.

Acţiunea este şi un titlu de credit, încorporând drepturile şiobligaţiile izvorâte din

calitatea de acţionar; dar ea nu îndeplineştecondiţiile autonomiei (acţiunileîşi au izvorul în actul
constitutiv al societăţii ce le emite, acţionarulîşi poate transmite acţiunileterţilor, dar
dobânditorul lor devine titularul unui dreptderivatşinu originar) şiliteralităţii (drepturile
conferite acţionarilor sunt incomplet determinate prin acţiune, pentru a cunoaşte întinderea
lor trebuie cercetat actul constitutiv). Absenţa autonomiei şiliteralităţii conferă acţiunilor
caracterul de titluri speciale, corporative, societare sau de participaţiune.

 Caracterele acţiunilor

 au o anumită valoare nominală care, conform Legii nr. 31/1990 republicată, nu

poate fi mai mică de 0,1 lei;

 sunt fracţiuni egale de capital social;

 sunt indivizibile, nu se pot transmite fracţionat; în cazul transmiterii

proprietăţiiacţiunii către mai multe persoane (de exemplu în caz de succesiune),
legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un reprezentant dintre ei;

 sunt titluri negociabile (încorporează valori patrimoniale).

 Clasificarea acţiunilor

a) după identificarea titularului, acţiunile pot fi:

 nominative

 în formă materială - singulară;

- cumulative.

 în formă dematerializată

 la purtător

 Acţiunile nominative identifică pe titularul lor; în acţiune se menţionează numele,

prenumele şi domiciliul acţionarului-persoană fizică sau denumirea şi sediul acţionarului-
 persoană juridică. Aceleaşi elemente de identificare apar şi în registrul de acţiuni al societăţii
comerciale.

Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite printr-o declaraţie

făcută în registrul de acţiuni al societăţii eminente, semnată de acţionarul-cedent şi
dobânditorul-cesionar sau mandatarii lor şimenţiunea înscrisă pe acţiune.

În cazul acţiunilor nominative în formă materială (pe suport de hârtie) pot fi emise titluri
singulare (dau drept la o acţiune) sau titluri cumulative (pentru mai multe acţiuni). Astfel, pot
exista acţiuni cu valoare de 0,1 lei, dar pot exista titluri care cuprind mai multe acţiuni (în
franceză “coupiures”), de exemplu: un înscris ce cuprinde 5 acţiuni are o valoare de 0,5 lei şi
unul care cuprinde 10 acţiuni are o valoare de 1 leu. Acţiuniledematerializate sunt înscrise într-
un registru independent privat.

 Acţiunile la purtător sunt acţiunile în care nu apar elemente de identificare ale titularului,
deci posesorul acţiunii este titularul ei.

În acest caz, dreptul de proprietate asupra acţiunilorse transmite prin simpla tradiţiune
(remitere materială, predare) a lor.

Dacă în actul constitutiv nu se prevede felul acţiunilor, vor fi considerate nominative

(modificare adusa de Legea 161/2003) . Legea nr. 31/1990 republicată admite conversia
(transformarea) acţiunilor nominative în acţiuni la purtător şi invers.

b) după cum conferă sau nu titularului avantaje faţă de ceilalţiacţionari, acţiunile pot fi:

 ordinare

 preferenţiale (privilegiate)

 Acţiunile ordinare nu conferă titularului avantaje faţă de ceilalţiacţionari.

În principiu, ele conferă titularului următoarele drepturi:

 de a participa la adunarea generală a acţionarilor (personal sau prin

reprezentare), de a alege sau de a fi ales în organele de conducere ale
societăţii comerciale;

 de a vota, drept exercitat conform principiului proporţionalităţii numărului

de voturi cu numărul de acţiunideţinute;

 de a primi dividende, ce reprezintă cota-parte din beneficiul ce se va plăti

fiecărui acţionar;
  de a fi informat asupra gestiunii societăţii comerciale, cel mult de două ori pe
an putând consulta documentele societăţii comerciale şi efectua copii
legalizate după acestea (de exemplu copie după procesul-verbal de şedinţă al
consiliului de administraţie);

 de control, manifestat prin aceea că acţionarii, consultând documentele

societăţii pot sesiza, în scris, consiliul de administraţie, iar în cazul în care nu
va primi răspuns în termen de 15 zile de la înregistrarea cererii, acţionarul se
poate adresa instanţei competente, obligând societatea comercială la
despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere;

 de expertiză, care poate fi exercitat doar de acţionarii care reprezintă cel

puţin 10% din capitalul social; conferă acestora posibilitatea de a se adresa
instanţei în sensul desemnării unuia sau mai multor experţiînsărcinaţi să
analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii, întocmind un raport
înaintat cenzorilor societăţii comerciale;

 de a obţine în cazul lichidăriisocietăţii comerciale a unei părţi din

patrimoniul societăţii, corespunzătoare contribuţieiacţionarului la
constituirea societăţii comerciale (aportului şi eventual a altor contribuţii
care se vor stabili prin bilanţul final de lichidare).

Obligaţiile principale ale acţionarului sunt:

 de a vărsa integral aportul subscris; până în momentul în care acţiunea nu este achitată
integral, ea este nominativă; toţi cei care au deţinutacţiunea sunt răspunzători de plata ei.
Şi o acţiune la purtător neachitată se consideră nominativă până la scadenţă, societatea
comercială având dreptul să urmărească pentru vărsământ pe toţi aceia care au avut
acţiunea în patrimoniul lor (de exemplu, atunci când mai multe persoane deţinacţiuni în
indiviziune, ca urmare a unei succesiuni); Când acţionarii nu şi-au efectuat obligaţia de
vărsământ la termen, societatea comercială îi invită să şi-o îndeplinească printr-o somaţie
colectivă, publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial (Partea a IV-a)
şi într-un ziar de largă răspândire.

 de a suporta pierderile societăţii comerciale proporţional cu contravaloarea aportului.

 Acţiunilepreferenţiale conferă titularului dreptul la un dividend prioritar ce se plăteşte din

beneficiul distribuibil, la sfârşitulexerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări.
 Aceste acţiuni conferă drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu
excepţia dreptului de a participa la vot în adunările generale.

Acest tip de acţiuni nu pot depăşi ¼ din capitalul social, iar valoarea lor nominală trebuie
să fie egală cu cea a unei acţiuni ordinare.

Reprezentanţii, administratorii şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu

dividend prioritar.

Acţiunilepreferenţiale pot fi convertite în acţiuni ordinare şi invers.

A. Obligaţiunile emise de societăţi comerciale

Dezideratul privind obţinerea unui capital suplimentar se poate realiza de societăţile pe

acţiunişi în comandită pe acţiuni printr-un împrumut pe termen lung în forma specifică a
emisiunii de obligaţiuni.

Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani

împrumutate; ele încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente.

Obligaţiunile, ca şiacţiunile, pot fi nominative sau la purtător.

Condiţiile emiterii obligaţiunilor prezintă unele particularităţi:

 emiterea se hotărăşte numai de Adunarea generală extraordinară a acţionarilorşi numai

când întregul capital social a fost vărsat (pentru că nu este posibil să se apeleze la banii
terţilor cât timp proprii acţionari nu şi-au îndeplinit obligaţia de vărsare a aportului);

 suma pentru care se emit obligaţiuni nu poate fi mai mare de 3 /4 din capitalul vărsat
existent, conform ultimului bilanţ aprobat (pentru că, aşa cum orice împrumut trebuie
garantat, şi societatea ce apelează la împrumuturi prin emiterea de obligaţiuni trebuie să
garanteze că există un “provizion”, în cazul nostru capitalul social vărsat);

 valoarea nominală a obligaţiunii nu poate fi mai mică de 25 lei;

 obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să aibă valoare egală şi trebuie să fie integral
vărsate (nici 30%, nici 50% ca la subscripţia de acţiuni);

 obligaţiunile dau dreptul la dobânda înscrisă în obligaţiune.

Rambursarea obligaţiunilor se poate face:

 printr-o restituire totală la scadenţă (sistem de origine americană), caz în care plata se face
la datele înscrise în tabloul de plăţi cuprins în obligaţiune;

 anticipat, prin tragere la sorţi, când rambursarea se face la o sumă superioară valorii
nominale a obligaţiuniişi înainte de scadenţă; diferenţa reprezintă prima sau premiul şi are
menirea de a compensa dobânzile pe perioada rămasă până la scadenţă.

Deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunări speciale care:

 se convoacă de deţinătorii reprezentând ¼ din valoarea obligaţiunilor dintr-o emisiune;

 poate desemna un reprezentant care să-i reprezinte pe obligatari în Adunarea generală a

acţionarilorşi în justiţie; împuternicitul nu are drept de vot în Adunarea generală a
acţionarilor, dar poate cere consemnarea opiniei sale în registrul de şedinţe al Adunării
generale a acţionarilorşi dacă hotărârea acesteia, contrară intereselor obligatarilor, încalcă
opinia obligatarului-reprezentant, este posibilă adresarea în faţainstanţei, pentru protejarea
intereselor obligatarilor;

 obligatarii pot constitui un fond necesar remunerării reprezentantului şi acoperirii

cheltuielilor de apărare a drepturilor lor (eventual o cotă-parte din dobânzile datorate
obligatarilor de societatea comercială).

B.Certificatele de părţi sociale

Sunt emise de societăţile cu răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 republicată

precizând că aceste părţi sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

Administratorii societăţii cu răspundere limitată pot elibera, la cerere, un certificat

constatator al drepturilor asupra părţilor sociale, dar cu menţiunea că acest certificat nu poate
servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sancţiuneanulităţii transmiterii.
Deci certificatele de părţi sociale nu pot fi transmise prin gir, dar nici prin remitere materială (ca
la acţiunile la purtător) sau înregistrarea transmiterii (ca la acţiunile nominative).

Prin specificul lor, certificatele de părţi sociale se analizează ca titluri de legitimare

(lipsindu-le caracterul constitutiv şi literal al titlurilor de credit).

Transmiterea lor este totuşi posibilă:

 către asociaţi, prin decizia adunării generale;

 în cazul clauzei de continuitate cu succesorii (ca la societăţile de persoane);

 către terţi, când cesiunea părţilor este hotărâtă prin votul asociaţilor, reprezentând 3/ 4 din
capitalul social (este o dovadă că societatea cu răspundere limitată este o formă mixtă,
necerându-se nici unanimitatea ca la societăţile de persoane, dar nefiind suficientă nici
majoritatea simplă, respectiv 50% plus 1).

Conform Legii nr. 31/1990 republicată, valoarea minimă a unei părţi sociale este de 10
lei.

C.Părţi de interes

În cazul societăţilor de persoane, diviziunile de capital nu se numesc nici acţiuni, nici

părţi sociale, ci părţi de interes (reflectând caracterul personal al acestor societăţi). Nici Legea
nr. 31/1990 şi nici doctrina nu tratează această materie, dar deducem că regimul lor juridic este
asemănător părţilor sociale.

Constituirea societăţilor (comerciale)

1.1. Procedura de constituire a societăţilor

Simplificarea procedurii rezidă din crearea în cadrul oficiului registrului comerţului de pe

lângă tribunal a unor Birouri Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării
comercianţilor.

“Unicitatea” procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se obţine de

la aceeaşi instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială conţinând codul unic de
înregistrare. Practic, etapele ar putea fi sintetizate astfel:

 depunerea cererii-tip de înregistrare la Biroul Unic (care va fi însoţită de o suită de

documente ce dovedesc vărsămintele efectuate şi dreptul de proprietate asupra bunurilor
aportate);

 cererea-tip, odată depusă, declanşează obligaţia Biroului Unic de a:

i) rezerva firma societăţii comerciale şi efectuarea, în numele societăţii comerciale, a

vărsămintelor reprezentând aportul în numerar;

j) redacta actul constitutiv (care nu mai este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică, fiind
admisă şi forma de înscris sub semnătură privată, dar cu dată certă);
k) redacta şi obţine declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a
cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;

l) obţine de la judecătorul delegat încheierea de autorizare a funcţionării societăţii

comerciale;

m) obţine, pe cale electronică, de la Ministerul Finanţelor Publice codul unic de înregistrare;

n) obţinerea înregistrării comerciantului în Registrul Comerţului;

o) publica în Monitorul Oficial, în formă simplificată, încheierea judecătorului delegat, precum

şi a actului constitutiv;

p) obţine toate avizele, autorizaţiileşi/sau acordurile necesare funcţionării, ce se vor alătura

certificatului unic de înregistrare, sub forma unei anexe.

Odată cu obţinerea certificatului de înregistrare a societăţii comerciale, aceasta

dobândeşte personalitate juridică.

1.2. Actul constitutiv

 Trebuie să aibă conținutul prevăzut de lege,mai exact,conținutul minim de clauze este

prevăzut de:

 Art.7 – pentru societatea în nume colectiv,societatea în comandită simplă și

societatea cu răspundere limitată;

 Art.8 – pentru societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

 Clauzele se referă la: datele de identificare ale asociaților,datele de identificare ale

societății care se constituie (forma juridică,firma,sediul social,emblema),obiectul de
activitate cu precizarea domeniului activității principale,capitalul social subscris și
vărsat,aportul asociaților(valoarea,felul,modul de evaluare,data vărsării
integrale),asociații care reprezintă și / sau administrează societatea,administratorii
neasociați,durata societății,clauze privind conducerea ,administrarea și controlul
societății,modul de distribuire a profitului și a pierderii,sediile secundare,modul de
dizolvare și de lichidare a societății.
 

În funcţie de forma de societate (comercială), actul constitutiv poate să fie:

 contract

 Contractual de statutul de societate

CONDIȚII GENERALE DE VALIDITATE A CONTRACTELOR

 Sunt prevăzute patru condiții generale de fond comun tuturor contractelor(prevăzute de

art. 1179 din Noul Cod civil)

a. Consimțământul valabil al părților/asociaților

 Trebuie să fie exprimat în mod liber și să nu fie viciat prin viciile de

consimțământ(eroare,dol,violență).

b. Capacitatea juridică a părților /asociaților

 Părțile /asociații trebuie să aibă capacitatea juridică de a contracta ( capacitate

de folosință și de exercițiu).

c. Obiectul contractului nu se confundă cu obiectul societății

 Constă în prestația la care se obligă părțile/asociații;

 Trebuie să fie determinat sau determinabil,posibil și licit.

d. Cauza(scopul) contractului

 Prevăzută în art. 1235 noul Cod civil “cauza este motivul care determină fiecare
parte să încheie contractual”;

 Trebuie să fie reală,licită și morală.

 STATUL
  DEFINIȚIE: -este un act constitutiv suplimentar care dezvoltă clauzele
contractului de societate în ceea ce privește organizarea și funcționarea
organelor societare(organe de conducere,de administrare și de control din
structura societății); este prevăzut ca act constitutiv pentru anumite forme
societare: societățile de capitaluri și societățile cu răspundre limitată;

 Potrivit legii,actul constitutiv:

 numai contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă;

 contract de societate şi statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe

acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţi asociaţi);

 numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală.

Forma în care poate fi prezentat actul constitutiv este:

 autentificat în faţa notarului public, formă cerută în mod obligatoriu când:

 printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;

 forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a

unora dintre ei (deci este cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în
comandită pe acţiuni);

 societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.

 sub semnătură privată, dar cu dată certă.

Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv. Tot act constitutiv poate fi denumit numai contractul sau numai statutul
societăţii.

Semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant la

constituirea societăţii sunt considerate fondatori.

Persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori, membrii ai

consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost
alese, sunt decăzute din drepturi.

Pentru constituirea valabilă, fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţia, pe

proprie răspundere, că îndeplinesc condiţiile legale.
 În cazul societăţii pe acţiunişi în comandită pe acţiuni, în afara constituirii prin
subscripţie simultană (în sensul că acţionarii care au iniţiat societatea pot constitui, prin
contribuţiile lor minimul de capital cerut de lege, respectiv 90.000 lei, neapelând astfel la terţe
persoane pentru a-l realiza), este posibilă şi constituirea prin subscripţie publică (caz în care
societăţile astfel constituite sunt considerate societăţi deschise, denumirea provenind de la
faptul că, pentru a-şi realiza capitalul social se apelează la banii publici, în sensul că alături de
fondatori vor contribui şiterţe persoane, numite subscriitori, care, completând prospectele de
emisiune îşi manifestă voinţa de a deveni acţionari ai societăţii comerciale ce a emis
prospectele). Prospectul de emisiune conţinemenţiunile prevăzute de lege pentru actul
constitutiv al societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană (pentru ca subscriitorul să cunoască
societatea comercială emitentă şi să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă să contribuie sau nu la
constituirea ei), cu excepţia clauzelor privind administratorii, cenzorii sau auditorii financiari,
precum şi directorii, membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere (care vor fi aleşi la
prima adunare generală la care vor participa acţionarii-fondatori şi subscriitorii, motiv pentru
care adunarea poartă denumirea de constitutivă, punând temelia noii societăţi), dar va conţine
în plus data închiderii subscripţieişi consemnarea sumei cu care subscriitorul înţelege să
contribuie la formarea capitalului social. Prospectul de emisiune, semnat de fondatori, se
întocmeşte în formă autentică şi se depune la Oficiul Registrului comerţului din judeţul în care
va avea sediul spre a fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi publicat în
Monitorul Oficial.

Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune al
fondatorilor, vizate de judecătorul delegat, constituirea societăţii putându-se face în mod
valabil numai dacă întregul capital a fost subscris şi fiecare subscriitor-acceptant a vărsat în
numerar jumătate (50%) din valoarea acţiunilor subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în 12
luni de la înmatricularea societăţilor comerciale.

Dacă subscrierea se face cu bunuri în natură, acestea trebuie predate integral, încă de la
început (nefiind posibilă predarea în tranşe).

1.3. Aporturile asociaţilor

 Noţiunea

Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic.

 Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul
devine debitor al societăţii, iar după vărsarea lui integrală – creditor al acesteia, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate.
 Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de
către asociat.

Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşinoţiunea este folosită şi
în sensul ei etimologic.

 Obiectul aportului

Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al asociatului, care
prezintă interes pentru activitatea societăţii.

Potrivit Codului civil, fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri,
sau industria sa”; deci aportul poate fi:

 în numerar

 în natură

 în industrie

a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o

transmită societăţii.

Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în

numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei.

Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

b) Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.), bunuri
mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste

aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a
bunurilor către societate.

Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra

bunului ori doar a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin
proprietatea societăţii. Se înţelege că dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate,
bunul va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând vreun drept asupra lui. În
consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii,
asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la contravaloarea sa.
 În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal,
raporturile dintre asociat şi societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător
şi cumpărător.

Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, Legea nr. 31/1190

modificată, prevede că bunul devine proprietatea societăţii “din momentul înmatriculării ei în
Registrul comerţului”.

Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către
asociat; el va fi obligat să aducă în societate un alt bun, ori un aport în numerar echivalent.

Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea
stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în
schimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către
experţi. Din interpretarea reglementărilor recente, considerăm că înţelesul ce trebuie desprins
este că evaluarea convenţională nu mai este posibilă, fiind obligatorie evaluarea experţilor.
Această modificare se

explică prin faptul că în unele cazuri, în practică au avut loc supraevaluări ale bunurilor
aportate, fapt ce diminua garanţia creditorilor sociali. În contractul de societate trebuie să se
prevadă şi valoarea bunului şi modul de evaluare.

În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa
societăţii, în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de
regulile referitoare la uzufruct. Întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă,
asociatul rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul
la restituirea bunului.

Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele,
brevetele de invenţie, mărcile, know-how-ul etc.

Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei
de bani care face obiectul creanţei (executarea obligaţiei de vărsământ). Aporturile în creanţe
au regimul juridic al aporturilor în natură.

Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi,

legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publică şi în societatea cu răspundere limitată. Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca
aport, raporturile dintre asociat şi societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanţă (din
dreptul civil). Prin derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru solvabilitatea
debitorului.
 c) Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe care
asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţaşi calificarea sa.

Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv
şiasociaţilorcomanditaţi din societatea în comandită simplă.

Un atare raport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un

element al gajului general al creditorilor societăţii. Potrivit legii prestaţiile în muncă sau servicii
nu pot constitui aport la formarea ori la majorarea capitalului social. Totuşi, în schimbul
aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a
activului şi, totodată are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie în
muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei

Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea

patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui
asociat.

Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele să aibă acelaşi
obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.

Întrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între

naştereaobligaţieişi executarea ei; obligaţiase naşte la încheierea contractului de societate, pe
când executarea ei poate fi îndeplinită la constituirea societăţii sau ulterior, la termenele
stabilite în actul constitutiv.

Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte

prin semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.

Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ); asociaţii

sunt obligaţi să-şi îndeplinească obligaţia de aportare potrivit stipulaţiilor din contractul de
societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.

Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei

asumate, cu consecinţele prevăzute de lege.

Potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, “asociatul care întârzie să depună aportul social
este răspunzător de daunele pricinuite”. Deci indiferent de obiectul aportului, dacă asociatul nu
a respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite
prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
  Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul
“este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul”.

Aceste consecinţe consacrate de Legea nr. 31/1990, republicată, sunt diferite de cele
prevăzute de dreptul comun pentru nerespectarea obligaţiilorbăneşti.

Mai întâi, observăm că pentru nevărsarea la termen a sumei de bani datorată ca aport,
asociatul datorează dobânzile legale, ca şi în dreptul comun, fără dovada cauzării unui
prejudiciu. Dar, în plus, dacă se face dovada că prin nerespectarea obligaţiei au fost cauzate
prejudicii, asociatul

 datorează şi despăgubiri. Deci, dobânzile se cumulează cu despăgubirile şi nu se impută

asupra lor. Dobânzile joacă rolul unor amenzi civile, iar nu rolul tradiţional, de despăgubiri
pentru daunele moratorii.

 În al doilea rând, observăm că în privinţa datei de la care curg dobânzile legale, legea
derogă de la dreptul comun. Într-adevăr, aceste dobânzi sunt datorate din ziua în care
trebuia să se facă vărsământul, adică de la data de la care trebuia executată obligaţia, iar nu
de la data chemării în judecată, aşa cum prevede Codul civil. Soluţia constituie o aplicare a
principiului potrivit căruia, în materie comercială dobânzile curg de drept, din ziua când
devin exigibile.

 Pentru cazul când obiectul aportului este o creanţă, legea prevede că dacă
societatea n-a putut încasa creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe
lângă despăgubiri, răspunde de suma datorată cu dobânda legală, din ziua
scadenţeicreanţei.

Deci, în acest caz, întrucât obligaţia privind efectuarea aportului nu s-a executat la
termen, asociatul datorează suma şi dobânzile legale de la data scadenţeicreanţei, precum şi
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii.

În sfârşit, în cazurile prevăzute de lege, nerespectarea obligaţiilor privind vărsarea

aportului, poate avea şiconsecinţa gravă a excluderii asociatului din societate.

1.4. Capitalul social. Precizări terminologice

Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea

acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţiişi totodată,
ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii.
 Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar
nu trebuie confundate.

 Capitalul social

Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.

Capitalul social al unei societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii aporturilor
asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital
nominal.

 semnificaţia contabilă: capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o

cifră convenită de asociaţi.

În bilanţulsocietăţii, capitalul social apare evidenţiatla pasiv deoarece el reprezintă

aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii trebuie restituite. În schimb, bunurile
efective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului întrucât ele
aparţinsocietăţii.

 semnificaţia juridică: capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii.

Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe
toată durata societăţii. El poate fi modificat în sensul măririi sau micşorării sale, numai în
condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate,

legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:

 90.000 lei în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni;

 200 lei în cazul societăţii cu răspundere limitată.

Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se
diminuează într-o anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurareaactivităţii, legea prevede
obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo
repartizare sau distribuire de beneficii.

Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se
determină beneficiile şi se calculează rezervele acesteia.

Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu poate fi folosit

pentru distribuirea dividendelor către asociaţi.
 Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real. Aceasta
impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile
asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi păstrarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a
unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mică decât capitalul social.

În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii; coincide cu capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în

patrimoniul societăţii.

În anumite cazuri, legea stabileştecondiţii privind vărsarea capitalului (de exemplu: în

cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat
de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% decât cel subscris, dacă prin lege nu se
prevede altfel; restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea
societăţii.

Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după
forma juridică a societăţii:

 părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şisocietăţii în comandită simplă;

 părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;

 acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni.

Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau
acţiuni, corespunzător valorii aportului fiecăruia (articolele 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990,
republicată).

Considerații generale,importanța și utilitatea conceptului „Fond de Comerț” în mediul

economic.Delimitarea fondului de comerț de alte noțiuni juridice.

Considerații generale:
 În patrimoniul profesionistului-comerciant ,există un ”ansamblu” de bunuri afectate
activității acestuia ,bunuri care ,în funcție de natural lor,sunt corporale sau
necorporale(incorporale),mobile sau immobile.

Fondul de comerț nu se poate confunda cu patrimoniul, deosebirea esențială constând în

faptul că fondul de comerț nu curpinde drepturi și obligații ,ci numai bunuri afectate
activității pe care o desfășoară profesionistul.În timp ce patrimoniul,include toate drepturile
și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acestuia (art.31 C.civ).

Importanța și utilitatea conceptului “fond de comerț” în cadrul legislativ actual.

Reconfigurarea dreptului comercial în condișiile adoptării codului civil,definirea

patrimoniului,a patrimoniului de afectațiune,a patrimoniului profesional-individual naște
întrebarea legitimă a importanței utilității conceptului de fond de comerț.

Intresul,utilitatea conceptului “fond de comerț” se întemeiază pe aspect de ordin general

,dar mai ales pe considerente specific operațiunilor economice ,juridice,în care sunt prezente
persoane fizice sau juridice calificate ca profesioniști .Astfel,fondul de comerț,element esențial
al patrimoniului profesioniștilor este o realitate care nu poate să fie ignorată.

Definiția noțiunii este necesară în contextual liberii circulației a

produselor,serviciilor,persoanelor și capitalurilor în cadrul UE ,lubertăți care impun
desfășurarea activității economice/publice de către persoanele fizice și juridice în condițiile
respectării legislației concurenței loiale.

Noțiune şi definiţie:

Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și

incorporale – mărci, firme, embleme, brevet de invenție, vad comercial, utilizat de operatorul
economic în activitatea desfășurată (OUG nr. 88/2018).

Caractere juridice:
  Fondul de comerț reprezintă o universalitate, deci un ansamblu de bunuri
privind ca un tot unitar asupra căruia pot fi efectuate operaţiuni juridice;

 Fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi nu de drept, deci din fondul

de comerţ nu fac parte creanţele şi debitele (acestea sunt incluse în noţiunea
de patrimoniu).

Elementele corporale:

Bunurile care servesc comerciantului în exploatarea fondului și anume materiale, utilaje,

echipamente, birotică, mărfuri etc.

Elementele incorporale:

Elementele necorporale (incorporale) ale fondului de comerț cuprind drepturile care

privesc: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile de fabrică
și comerț, drepturile de autor.

1. FIRMA

Definiția legală:

a. Temei legal: art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind

Registrul Comerțului rep. 1998, cu modificările
și completările ulterioare;
 b. „Firma este numele său, după caz, denumirea sub care
un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.”

Caracteristici:

 este un atribut de identificare a comerciantului; este necesar să fie precizată în

actul constitutiv al societăților comerciale conform art. 7 și 8 din Legea nr.
31/1990 rep.;

 firma trebuie să aibă caracter de noutate, mai exact, să se deosebească de

celelalte firme existente, inclusiv de firmele folosite de comercianții din
sectorul public
(art. 38 din Legea nr. 26/1990 rep., cu modificările și completările ulterioare);

o dacă o firmă nouă este asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge o

mențiune caresăo deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai
precisă a persoanei, fie prin indicarea felului comerțului;

 firma trebuie să fie disponibilă , adică nu trebuie să fi fost deja înscrisă în

Registrul Comerțului de către un alt comerciant și nu trebuie să producă
confuzie cu alte firme existente;

o disponibilitatea firmei este verificată de oficiul Registrului Comerțului,

înainte de întocmirea actelor constitutive;
  Liceitatea firmei:conceptul de liceitate are semnificația că aceasta trebuie să se
deosebească de firmele utilizate de comercianții din sectorul public; art. 40 din Legea
Registrului Comerțului prevede că „Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire
întrebuințată de comercianții
din sectorul public”.

Conținutul firmei:

 Firma trebuie să aibă conținutul stabilit de Legea nr. 26/1990 rep., cu modificările și
completările ulterioare, adică un conținut diferențiat în raport de forma juridică a
societății sau de calitatea de comerciant – persoană fizică ori persoană juridică sau,
după caz, asociație familială:

 în cazul societăților comerciale conținutul firmei diferă pentru societățile de

persoane față de societățile de capitaluri și, respectiv, societatea cu
răspundere limitată;

 firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului

scris în întregime sau din numele și inițiala prenumelui acestuia (art. 31 al. 1
din Legea Registrului Comerțului).

 Transmiterea firmei:

o transmiterea firmei poate avea loc numai odată cu fondul de comerț; se poate
face prin acte juridice între vii (inter vivos) sau prin acte juridice „mortis
causa”;

 Înregistrarea firmei:

o firma beneficiază de protecție juridică numai dacă a fost înregistrată în

Registrul Comerțului; conform disp. art. 30 al. 4 din Legea nr. 26/1990 rep., cu
modificările și completările ulterioare, „Dreptul de folosință exclusivă asupra
firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul
comerțului”;
  Apărarea firmei:

o comerciantul dispune de câteva acțiuni judiciare: acțiunea în contrafacerea

sau uzurparea firmei, acțiunea în concurență neloială, acțiunea în despăgubiri
(materiale și morale).

2. EMBLEMA

Definiția legală: emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un
altul de același gen.

Caractere juridice:

 este un atribut de identificare a comerciantului care asigură un supliment de

individualizare pentru comercianții care desfășoară activitatea în același
domeniu și pe aceeași piață;

 emblema are caracter facultativ: spre deosebire de firmă, emblema nu este

obligatorie;

 emblema trebuie să aibă caracter de noutate, trăsătură care decurge din art.
43 al Legii Registrului Comerțului, care prevede că: „Orice emblemă va trebui
să se deosebească de emblemele înscrise în același Registru al Comerțului,
pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe
piața unde comerciantul își desfășoară activitatea”;

 emblema trebuie să fie disponibilă, în sensul că nu trebuie să fie deja înscrisă în

Registrul Comerțului de către un alt comerciant și nu trebuie să producă
confuzie;

 disponibilitatea se verifică de biroul unic înainte de întocmirea actelor

constitutive;
  emblemele se scriu în primul rând în limba română pentru a nu se confunda cu
firma şi cu litere mai mari.

 Înregistrarea emblemei:

o dreptul de folosință exclusivă asupra emblemei se dobândește prin înscrierea

acesteia în Registrul Comerțului;

 Utilizarea emblemei:

o emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă, înscrisă pe documentele

comerciantului: facturi scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe,
publicații etc.;

 Transmiterea emblemei:

o se poate transmite separat de fondul de comerț, spre deosebire de firmă;

 Apărarea emblemei: emblema poate fi protejată prin următoarele acțiuni judiciare:

acțiunea în concurență neloială, acțiunea în daune materiale și morale pentru
prejudiciul cauzat, acțiunea penală în cazul în care fapta săvârșită de alt comerciant cu
privire la emblema unui comerciant întrunește elementele unei infracțiuni.

3. CLIENTELA
  Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice
comerciant (profesionist). Din punct de vedere contabil, se exprimă sub forma unei
cifre;

Factorii care influențează clientela sunt:

 Factori interni obiectivi (de ex.: calitatea imobilizărilor producţie, calitatea

produselor)

 Subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de ex.: fidelitatea,

calitatea prestaţiei efectuate, dinamism etc.)

 Factori externi care influenţează clientela şi valoarea firmei (de ex.: elementele
legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.)

4. VADUL COMERCIAL

 Desemnează aptitudinea întreprinderii comerciale, respectiv a fondului de comerț

aparținând unui comerciant, de a atrage clientela, un anumit număr de clienți, în mod
constant, permanent, datorită unor factori ce caracterizează activitatea
comerciantului (expectativa câștigurilor viitoare);

 Reprezintă potențialitatea fondului de comerț de a atrage clientela prin factori cum

sunt: locul amplasării localului în care se exercită activitatea comercială, prețurile
practicate, calitatea mărfurilor și serviciilor oferite clientei, reclama comercială
realizată, influența tendinței (”trend”) care se manifestă pe piață etc.;

5. MĂRCILE DE FABRICĂ SAU DE COMERŢ

  Mărcile de fabrică sau de comerț sunt semne, desene și chiar denumiri care
individualizează produsele unui fabricant sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-
le de produsele ce aparțin altui comerciant;

Condițiile de fond privind mărcile:

 noutatea mărcii – se referă la necesitatea existenței unei deosebiri a produselor unui

comerciant de ale altora care dețin mărci legal dobândite;

 specializarea mărcii – constă în calitatea mărcii de

a individualiza și de a distinge mărfurile unui comerciant;

 marca trebuie să contribuie la distingerea provenienței mărfurilor unui comerciant din

aceeași ramură de comerț sau industrie;

 compoziția mărcii – este guvernată de principiul liberei alegeri a mărcii, în sensul că un

comerciant are posibilitate să aleagă liber marca, unica limitare referindu-se doar la
denumirile generice ale produselor;

 protecţia juridică a mărcilor se realizează prin înregistrarea acestora la Oficiul de Stat

pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.) în REGISTRUL NAŢIONAL AL MĂRCILOR;

 duratadeprotecţieestepeoperioadăde10anicuposibilitateareînnoiriidacăsemenţincond
iţiileîn care dreptul a fost dobândit.

6. BREVETUL DE INVENȚIE
  Titlul de protecție pentru invenție, conferă un drept exclusiv de exploatare și
reprezintă un bun incorporal al fondului de comerț.

Condiții de fond: noutatea, în sensul că invenția trebuie

să fie originală.

Condiții de formă: înregistrarea, în sensul că invenția trebuie înregistrată la Oficiul de

Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.).

Protecția juridică conferită de înregistrarea legală operează timp de 20 de ani.

Conferă titularului/succesorilor legali, în principal, dreptul de a exploata în folosul său

obiectul brevetului de invenție, dreptul de a-l transmite prin acte juridice între vii și mortis
causa, dreptul de a urmări în instanță pe cel care a uzurpat dreptul derivând din berevetul de
invenție.

Se împart în două categorii: principale și de perfecționare.

Acte juridice și operațiuni privind fondul de comerț:

În legislaţia romană,există în prezent două dispoziţii care se referă în mod expres la

operaţiunile care se pot face asupra fondului de comerţ;
 În Legea26/90,republicată în care sunt prevăzute actele juridice (,,intervivos’’) asupra
fondului de comerţ;

Acestea sunt în principal: vânzare, donaţia, locaţiunea, vânzarerealămobiliară;

Deşi legea nu o prevede expres, există şi o altă operaţiune juridică, respectiv aportul în
societate al fonduluidecomerţ(considerându-seaportîn natură).

Delimitarea fondului de comerț de alte noțiuni juridice

Delimitarea fondului de comerț de patrimoniu.

 Patrimoniul,reprezintă o universalitatea juridică,adică totalitatea drepturilor și

obligațiilor cu conținut economic care aparțin subiectului de drept. Fondul de comerț
reprezintă o universalitate de fapt,adică o sumă de elemnte de activ patrimonial ,
acesta necuprinzând elemente specifice pasivului patrimonial ,deci nefiind o
universalitate juridică .

Delimitarea fondului de comerț de noțiunea patrimoniului de afectațiune:

  Patrimoniul de afectațiune reprezintă o masă patrimonială (universalitate
juridică ) ce reprezintă o fracțiune de patrimoniu care aparține comerciantului
persoană fizică sau celui care exercită o profesiune liberală și reprezintă o sumă de
drepturi și obligații , pe când fondul de comerț reprezintă o sumă de elemente de
activ, de bunuri mobile corporale sau incorporale,afectate exercițiului comerțului.

Delimitarea fondului de comerț de noțiunea de întreprindere:

 Întreprinderea este o afacere organizată ca activitatea continuă,sistematică și

orientată într-un scop specific,ceea cea înseamnă obținere de profit în contextul unui
risc asumat. Fondul de comerț este mijlocul pe care îl are la dispoziție profesionistul
,pe care și-l gândește strategic atunci când exercită o
întreprindere.Deci,întreprinderea presupune fondul de comerț dar nu se rezumă la
acesta.

CURS 6. PARTICIPAREA LA PROFIT ȘI PIERDERI

1. Noțiunea de profit

Scopul constituirii unei societăți comerciale este,în principal,obținerea de profit care urmează
să fie împărțit între asociați. Obținerea de profit și partajarea lui între asociați este un scop
comun tuturor formelor de asociere ,chiar dacă este o societate simplă sau o asociațiune în
participație .Ceea ce particularizează societatea (comercială) este faptul că,pe lângă
obținerea de profit și împărțirea lui,societatea urmărește și obținerea unei economii.

Singurele structuri instituționale de drept privat care nu urmăresc împărțirea profitului și

nici a economiilor sunt asociațiile cu scop nelucrativ,căci cele cu scop lucrativ pot obține
rezultate financiare care să servească dezvoltării lor.

Profitul poate fi defenit ca un câștig pecuniar sau un câștig material care ajută la formarea
averii asociaților. Această definiție nu este în toate cazurile valabilă,căci beneficiile pot consta
nu numai în sume de bani,ci și în alte bunuri materiale.Există societăți care împart asociaților
cu titlu de beneficii,bunurile pe care le-au produs (de exemplu,societățile constituite în
agricultură).
 2. Împărțirea profitului și suportarea pierderilor

Măsura diviziunii este determinată de valoarea aporturilor sociale,dacă nu se convine

altfel,legea interzicând ca un asociat să perceapă totalitatea câștigurilor realizate și să fie
scutit de participarea la pierderi (clauză leonină). O asemenea clauză va fi considerată
nescrisă (art.1902 alin. (5) C.civ.),cu excepția aportului în prestații sau cunoștințe specifice
pentru care asociatul respectiv este scutit de a participa la pierderi dacă s-a prevăzut în mod
expres în contract.

Cadrul juridic comun privind participarea la profit și pierderi în materia societății este stabilit
în art. 1902 alin.(1) C.civ., care trimite la legile speciale aplicabile după caz,ceea ce înseamnă
că,în cazul societăților comerciale aplicabilă este Legea societăților nr. 31/1990,republicată
,cu modificările și completările ulterioare.

Analizând dispozițiile din Legea societăților nr. 31/1990 cu cele din art. 1902 C.civ., constatăm
că în Codul civil,dreptul comun în materie,există mai multe reguli legate de participarea la
profit și pierderi.

În Legea societăților nr .31/1990 există dispoziția cuprinsă în conținutul art. 7 c are se referă
la actul constitutiv al societății în nume colectiv,în comandită simpla sau cu răspundere
limitată ,care printre alte mențiuni trebuie să conțină (lit. f) “parteafiecărui asociat la
beneficii și pierderi”și în art.8 privind actul constitutiv al societății pe acțiuni care trebuie să
conțină “modul de distribuire a beneficiilor ;șide suportare a pierderilor” (lit
k),așaîncâtdispozițiile din Legeasocietăților nr. 31/1990 se vorcompleta cu cele din Codul civil.
În art. 1902 legiuitorulstabileșteprinnorme,deregulă cu character dispozitiv,următoarele:

- Dacă nu s-a convenitaltfelîncontract,parteafiecăruiasociat la profit șipierderieste

proportional cu aportulsău la capitalul social (alin.2,teza I);

- Dacăaportulconstăînprestațiisaucunoștințespecifice,parteaasociatuluirespectiv la
profit șipierderiesteegală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportulcelmaimic
,dacă nu s-a convenitaltfel( alin.2,teza a II-a);

- Participarea la profit a asociațilorpoate fi șiînproporțiediferită de participarea la

pierderi,dardiferențeletrebuiesă fie “rezonabile”potrivit cu împrejurările
si,evident,să se fi prevăzut în contract (alin (3) ) ;

- Dacă în contract s-a prevăzut numai partea de câștig (profit) în aceeași proporție se
va participa și la pierderi (alin (4) ).
3.Raportuldintre profit șidividente

Profitulnu se confundă cu dividentele .Potrivit art.67 din Legeasocietăților nr. 31/1990

,republicată, dividentulestecota-parte din profit ce se
vaplătifiecăruiasociat.Așadar,dividenduleste o parte din profit și, deci, nu se poateconfunda
cu acesta.

Criteriile de împărțire(distribuire) a dividendelor.Asociații,decomunaccord,potstabilicriteriile

de distribuire a dividendelor. Înlipsauneistipulațiuniexprese,dividendele se
vorplătiînproporție cu cota de participare la capitalul social vărsat. Dividendele se pot
distribuinumaidacăexistaprofituri determinate potrivitlegii art.67 alin (3) din
Legeasocietăților nr.31/1990, republicată.Așadar,profitultrebuiesă fie real și util.

Profiturilesunt fictive încazulcând,laîncheiereaexercițiuluifinanciar al societății ,nu există

profit de distribuit. Dacă se distribuieprofiturifictive,operațiuneaesteilicităși are
dreptconsecințăchiarrăspundereapenală a administratorilor , dacăfaptaîntruneșteelementele
constitutive ale infracțiunii de înșelăciunesau a alteifapteprevăzute de
legilepenalesauceleextrapenale.

Regimuljuridic al dividendelor.Platadividendelorsuntsumele de bani care se

plătescasociațilorșireprezintăcota parte cerevinefiecăruia din profitulrealizat de societate
,art.67alin.(1) și (2) din Legeasocietăților nr. 31 /1990,republicată.

Bunurile care se distribuieși se plătescasociaților cu titlu de dividend pot fi numaisume de

bani. Aceastăconcluzierezultă din interpretarea art.67 alin (2) în care se
prevedecăsocietateadatoreazădobândapenalizatoareîncazulîn care nu plăteșteasociaților la
termenulstabilitsumeledatorate cu titlu de dividende.

Legiuitorulstabileșteîn art. 67 alin (2) reguliprivitoare la

distribuireașiplatadividendelor,regulicare au character dispozitiv (supletiv),așa cum rezultă
din conținutuldispozițieilegale”dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel”.

Dispozițiile legale care suplinesc voința asociaților care nu au derogat prin actul constitutiv
stabilesc următoarele reguli :

- În primul rând ,dividendele se distribuie numai din profituri determinate potrivit

legii,adică potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 67 alin.(2) și (3) din Legea
societăților nr. 31/1990,republicată.

- În al doilea rând,regula distribuirii dividendelor este aceea potrivit căreia acestea

se acordă în funcție de cota de participare la capitalul social vărsat,dacă nu s-a
prevăzut altfel în actul constitutiv.
 - În al treilea rând,cu privire la data distribuirii dividendelor,ca noutate,legea
prevede în prezent că societatea poate distribui dividende și în cursul anului
financiar trimestrial pe baza situațiilor financiare intermediare și, evident
,anual,după regularizarea efectuată prin situațiile financiare anuale.

- În al patrulea rând,plata dividendelor se va face dacă s-a optat pentru varianta

trimestrială ,în termenul stabilit de adunarea generală a asociațiilor ,sau, după caz
de legile speciale.

Dacă la încheierea exercițiului financiar există diferențe în urma regularizării situațiilor

financiare,plata diferențelor se va face în termen de 60 de zile de la data aprobării situațiilor
financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Cu ocazia regularizării situațiilor financiare este posibil să se constate fie că societatea trebuie
să plăteasă asociaților/acționarilor diferențele de dividende cuvenite,fie că
asociații/acționarii au încasat în plus dividendele distribuite în timpul anului financiar
(trimestrial) și ,evident,trebuie să le restituie.

În ambele situații plata diferențelor de dividende către asociați/acționare sau restituirea de

către aceștia a sumelor încasate în plus se va face în termen de 60 de zile de la data aprobării
situațiilor financiare anuale.

Sancțiunea care intervine în cazul în care societate debitoare sau asociații/acționaro-debitori

nu-și execută obligația de plată sau de restituire a dividendelor este obligarea celui în cauză la
plata dobânzii penalizatoarea.

Dobânda legală penalizatoare se aplică dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării generale care a aprobat situațiile financiare aferente exercițiului financiar încheiat
nu s-a prevăzut o dobândă mai mare,așadar,dispozițiile legale care reglementează dobânda
legală penalizatoare au, în acest caz, caracter pozitiv.

Tot cu titlu de sancțiune,legiuitorul prevede în art 67 alin. (4) din Legea societăților nr.
31/1990,republicată,că în situația în care s-au distribuit dividende cu încălcarea dispozițiilor
legale,asociații vor restitui sumele încasate dacă din împrejurările concrete ar fi trebuit să
cunoască .

Dreptul material la acțiune privind rstituirea dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de

la data distribuirii lor art.67 alin 5.

4. Affectio societatis
 Intenția de a se asocia reprezintă voința părților de a aduce și exploata ceva în
comun,împărțind foloasele și riscurile(pierderile ce ar rezulta)

Affectatio societatis este evident și rezultă ,implicit,din definiția contractului de societate

prevăzută în art 1881 C civ. “seobligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei
activități”.

În cazul societății simple ,ca și în cazul societăților (comerciale )care nu au caracter intuitu
personae,affectatio societatis este un element proeminent.

Doctrina de specialitate a atribuit înțelesuri diferite sintagme affectatio societatis cu aplicații

în diferite structuri asociative,chiar și în interiorul firmelor de societăți (comerciale).Astfel,de
la accepțiunea de „colaborare voluntară și activă,interesată și egalitară a asociaților” la
„voință de unitate sau o convergență de interse”

Voința de a se asocia și de a coopera în activitatea societății este diferită în funcție de forma

de societate.Astfel,în cazul societăților de persoane,factorul psihologic-affectios societatis-
este mult mai puternic decat în cazul societăților de capital unde voința asociațiilor de a
participa la activitatea societății se concretizează în participarea la adoptarea hotărârilor și la
controlul activității.

Totodată,este important de precizat faptul că,atât doctrina,cât și jurisprudența au ajuns la

concluzia că elementul subiectiv –affectio societatis- trebuie să existe nu numai la
constituirea societății,ci pe toată durata de existență a acestuia. În cazul în care dispare
încrederea ,voința de a colabora cu ceilalți asociați la” viața societății”,acesta poate fi un
motiv de dizolvare a societății ,conform art.227 alin (1) lit e. din Legea societăților nr.
31/1990,republicată care prevede „neînțelegeri” dintre asociați.

5.Acțiunile

1.Noțiune

Acțiunilesunttitluri de valoareemise de către o societatecomercială de capital

constituităîncondițiilelegii (Legea nr.31/1990
,republicată,cumodificărileșicompletărileulterioare).

Conceptuljuridicde acțiunepoateaveamaimulteînțelesuri .Astfel,într-o

primăaccepțiune,pornind de la faptulcă,înconformitate cu Legeasocietăților nr.
31/1990,capitalulestereprezentatprinacțiunileemise de societate,acțiuni de valoareegală ,s-a
consideratcă o acțiunereprezintă o fracțiune a
capitaluluisocial.Așadar,sumaacțiunilorformeazăcapitalul social.

În al doilearând,avândînvederefaptulcăacțiuneaapareșica fundament al raportuluijuridicce se

nașteîntresocietateșiasociatul “actionar”, acțiuneaînseamnășiun
raportjuridic,respective,unraportsocietar,în care ambelesubiecte au atâtdrepturi
,câtșiobligații. Societatea are, în principal,dreptul de a pretinde de la acționar valoarea
acțiunilor subscrise și obligația de a-i plăti dividende,în condițiile prevăzute de lege și de actul
constitutiv,iar acționarul are,în principal,dreptul de a încasa dividende și obligația de a achita
acțiunile subscrise.

În al treilea rând,termenul de acțiune desemnează și titlul negociabil,exprimat în formă

materializată sau dematerializată,care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o
societate de capital.

Astfel,acțiunile pot fi considerate și titluri de credit ,cu un anumit specific,respectiv titluri

de credit societar.Cu toate acestea,acțiunile presupun o singură trăsătură specifică titlurilor
de credit ,respectiv faptul că ele încorporează dreptul patrimonial în cuprinsul titlului,fără
însă a fi autonome(își găsesc izvorul în actul constitutiv al societății) și literale,din cuprinsul
acțiunii nerezultând efectiv drepturile ce revin titularilor lor.Ca titluri de credit ,acțiunile
încorporează drepturi complexe ,pe de o parte drepturi patrimoniale,pe de altă parte
drepturi nepatrimoniale(dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere ale
societății) .

2.Caracteristicile acțiunilor

În primul rând, orice acțiune are o valoare nominală,stabilită în actul constitutiv,care

reprezintă o fracțiune din capitalul social al societății respective.Valoarea nominală a acțiunii
nu se confundă cu valoarea patrimonială sau cu valoarea de piață.Valoarea patrimonială se
determină în funcție de rezultatele activității societății,de fapt,de valoarea activului net
bilanțier,iar valoarea de piață se stabilește în funcție de cerere și de ofertă.Aceste valori pot fi
mai mici sau mai mari decât valoarea nominală a acțiunii.Potrivit art.92 alin 1 din Legea
societăților nr. 31/1990,republicată,acțiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică
decât valoarea nominală.

Conform art.93 alin 1 din Legea societăților nr 31/1990,republicată,valoarea nominală

minimă a unei acțiuni este de 0,1 lei.

În al doilea rând,potrivit art.102 din Legea societăților nr 31/1990,republicată,acțiunile sunt

indivizibile ,adică nu pot fi fracționate.
În cazul acțiunilor deținute de mai mulți coproprietari ,caracterul indivizibil al acțiunii se
menține ,deoarece coproprietarii au obligația ,prin lege,să desemneze un reprezentant care
să exercite toate drepturile care izvorăsc din acțiuni,indiferent dacă este vorba de acțiuni
nominative.Atunci când coproprietatea intervine ca urmare a transmiterii unei acțiuni
nominative către mai multe persoane,actul de transmitere va fi înregistrat numai după ce
coproprietarii și-au desemnat reprezentantul unic care va exercita drepturile rezultate din
acțiune.În situația în care coproprietarii nu se înțeleg cu privire la persoana care urmează să
exercite drpturile specifice acționarilor ,problema se rezolvă pe cale jurisdicțională. Calitatea
de coproprietar al acțiunilor naște si obligații ,toți coproprietarii fiind răspunzători în solidar
pentru efectuarea vărsămintelor datorate pentru acțiunea respectivă.

În al treilea rând,acțiunile din aceeași emisiune au valoare egală,conferind titularilor sau

posesorilor lor drepturi egale. Cu toate acestea,potrivit art. 94 alin 2, dacă în actul constitutiv
s-a prevăzut astfel,se pot emite categorii de acțiuni care conferă titularilor sau posesorilor
drepturi diferite.

Prin excepție de la art. 94 din Legea societăților nr.31/1990,republicată, există acțiuni care
conferă titularilor lor drepturi preferențiale ,respectiv acțiunile cu dividend prioritar.

Acțiunile sunt titluri negociabile ,titluri de valoare care conferă titularului sau posesorului
dreptul de a efectua operațiuni speculative,fie pe piețe financiare organizate,dacă sunt
cotate,fie prin negociere directă.

3. Felul acțiunilor

Potrivit noii reglementări, art.91 se modifică și va avea următorul conținut:

„Art.91 –(1) În societatea pe acțiuni,capitalul social este reprezentat prin acțiuni nominative
emise de societate.

-(2) Felul acțiunilor va fi determinat prin actul constitutiv.Acțiunile nominative pot fi

emise în formă materială,pe suport hârtie,sau în formă dematerializată,caz în care se
înregistrează în registrul acționarilor.”

Potrivit noii reglementări, art.94 se modifică și va avea următorul conținut:

„(1) Acțiunile trebuie să fie de o egală valoare;ele acordă proprietarilor drepturi egale”

Potrivit noii reglementări, art.98 se modifică și va avea următorul conținut

 (1) “Dreptul de proprietateasupraacțiuniloremiseînformămaterială se
transmiteprindeclarațiefăcutăînregistrulacționarilorșiprinmențiuneafăcutăpetitlu,sem
nată de cedentși de cesionarsau de mandatariilor. Dreptul de
proprietateasupraacțiuniloremiseînformădematerializată se
transmiteprindeclarațiefăcutăînregistrulacționarilor ,semnată de cedentși de
cesionarsau de mandatariilor. Prinactulconstitutiv se pot prevedeașiînalteforme de
transmitere a dreptului de proprietateasupraacționarilor.”

Potrivit noii reglementări, art.99 se modifică și va avea următorul conținut:

„(1) Constituirea de ipoteci mobiliare asupra acțiunilor se face prin înscris sub semnătură
privată,în care se vor arăta cuantumul datoriei,valoarea și categoria acțiunilor cu care se
garantează,iar în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în formă materială,și prin
menționarea ipotecii pe titlu ,semnată de creditor și debitorul acționar sau de mandatarii
acestora”.

4. Mențiuni obligatorii în cuprinsul acțiunii:

Pentru a fi considerată valabilă,acțiunea va cuprinde mențiunile obligatorii impuse de lege

,respectiv:

a) Denumirea societății emitente;

b) Durata societății emitente;

c) Data actului constitutiv;

d) Numărul din registrul comerțului ,sub care a fost înregistrată societatea;

e) Codul unic de înregistrare al societății;

f) Numărul Monitorului Oficial în care s-a realizat publicitata societății constituite;

g) Capitalul social al societății eminente;

h) Numărul de acțiuni pentru care s-a realizat vărsământul ;

i) Numarul de acțiuni în care e împărțit capitalul social ,numărul de ordine al acestora și

valoarea nominală;

j) Avantajele rezervate fondatorilor

 În cazul acțiunilor nominative,în conținutul acțiunii trebuie să se menționeze și elementele
de identificare acționarului(dacă este persoană fizică ,numele,prenumele,domiciliul și codul
numeric personal,iar dacă este persoană juridică ,denumirea,sediul,numărul de înmatriculare
și codul unic de înregistrare)

Orice acțiune,pentru a fi validată trebuie semnată de doi membrii ai consiliului de

administrație ,respectiv al directoratului sau după caz,semnătura administratorului
unic,respectiv al directorului general unic.

Dacă o societatate nu emite acțiuni pe suport material,aceasta va fi eliberată la solicitarea

acționarului sau din oficiu,un cercificat de acționar care va cuprinde în mod obligatoriu toate
mențiunile ce trebuie să se regăsească în conținutul unei acțiuni precum și numărul categoria
și valoarea nominală a acțiunilor acelui acționar,poziția la care este înscris acționarul în
registrul acționarilor și numărul de ordine al acțiunilor emise.

CURS 6 mODIFICAREA SOCIETĂȚIILOR ( COMERCIALE)

Reorganizarea societatilor (comerciale).Dizolvarea si lichidarea

1.Fuziunea este operaţia prin care:

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau

b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni
la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionariisocietăţii divizate.

1.2 Divizarea este operaţiunea prin care:

a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate către acţionariisocietăţii divizate;
 b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele
şi pasivele sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare ş, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionariisocietăţii divizate.

Efectele fuziunii sau divizării sunt:

a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea

absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă
sau fiecare dintre societăţile beneficiare al tuturor activelor şi pasivelor societăţii
absorbite(divizate; acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare
stabilite în proiectul de fuziune/divizare;

b) acţionarii sau asociaţiisocietăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv

asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu
regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;

c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe.

Trebuie reţinute următoarele interdicţii:

 Nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru
acţiuni/părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute:

a) de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând
în nume propriu, dar în contul societăţii; sau

b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând
în nume propriu, dar în contul societăţii.

 Nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi
schimbată pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute:

a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii; sau

b) de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în
nume propriu, dar pe seama societăţii.
1.3. Dizolvarea societăţii comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalităţii

juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea
patrimoniului societăţilor în cauză.

Dizolvarea se poate produce:

 pe baza unei hotărâri a asociaţilor (denumită şi voluntară; de exemplu: dizolvarea

anticipată), caz în care hotărârea se publică în Monitorul Oficial (pentru a face posibilă
exercitarea dreptului de opoziţie al creditorilor în termen de 30 de zile de la publicare)
şi se întocmeştebilanţ de lichidare;

 prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat (de exemplu: pentru

neînţelegeri grave dintre asociaţi care împiedică funcţionareasocietăţii) sau când
însăşiinstanţa dispune falimentul societăţii comerciale respective, motiv pentru care
este o cale de dizolvare silită; dizolvarea mai poate fi pronunţată de instanţă în cazul
declarării nulităţiisocietăţii comerciale, ca efect al nerespectării condiţiilor de fond şi
formă impuse de lege; instanţa mai poate pronunţa dizolvarea societăţii când
societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, când
societatea nu a mai depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situaţiile financiare anuale sau alte acte, care potrivit legii se depun la Oficiul
Registrului Comerţului sau când societatea şi-a încheiat activitatea, sau nu are sediu
cunoscut, ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul sau reşedinţa cunoscute (cu
excepţiainactivităţii temporare, definită ca fiind perioada de maxim trei ani în care
societatea poate să nu desfăşoare nici o activitate, dar să anunţe în acest sens
organele fiscale şi Registrul Comerţului);

 dizolvarea de drept, în temeiul legii, când a trecut timpul stabilit pentru durata
societăţii (de exemplu: s-a stabilit în actul constitutiv durata de 5 ani şiaceştia s-au
împlinit), în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii sau realizării acestuia (de
exemplu: nu s-a obţinut concesiunea sau obiectul societăţii a fost construirea unei
şosele, care s-a realizat).

Există o suită de cazuri speciale de dizolvare specifice anumitor forme de societăţi

comerciale:
  în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, când
prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul oricărui
asociat când numărul asociaţilor se reduce la unu (dacă nu există clauză de
continuitate cu succesorii, iar în cazul societăţii cu răspundere limitată, nu se
decide transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată
unipersonală);

 la societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, când prin

retragerea sau decesul unuia (unora) din asociaţi dispare categoria de
asociaţicomanditaţi sau comanditari;

 la societăţile pe acţiunişi în comandită pe acţiuni, în cazul pierderii unei

jumătăţi din capitalul social sau al reducerii sub minimum legal (fie a capitalului
social, sub limita minimă de 90.000 lei, fie a numărului de acţionari, sub limita
de 2);

În caz de dizolvare societatea trebuie să plătească moştenitorilor partea ce li se

cuvine, după ultimul bilanţ contabil aprobat (în termen de 3 luni de la notificarea decesului
asociatului).

Efectele dizolvăriisocietăţii comerciale sunt:

 are loc deschiderea procedurii lichidării, administratorii având obligaţia de a convoca

adunarea generală pentru desemnarea lichidatorilor;

 societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile de lichidare, dar

sunt interzise orice operaţiuni comerciale noi;

 în anumite cazuri (cum ar fi fuziunea şi divizarea) dizolvarea are loc fără lichidare;

 societatea comercială îşi încetează existenţa din momentul radierii din registrul
existent la Oficiul Registrului Comerţului;

1.4 Lichidarea societăţii comerciale

Încetarea existenţeisocietăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să

pună capăt activităţii, prin intermediul lichidatorilor, şi să ducă în final la încetarea statutului
de persoană juridică a societăţii.
 Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt:

 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, legea cere ca

toate actele care emană de la societate să arate că aceasta este în lichidare;

 lichidarea se face în interesul asociaţilor, fapt dovedit prin aceea că lichidarea poate fi
cerută numai de către asociaţi cu excluderea creditorilor societăţii; adunarea
asociaţilornumeşte lichidatorii (care preiau gestiunea societăţii de la administratori),
stabilindu-le puterile, înseşicondiţiile lichidării se stabilesc prin actul constitutiv (de
către asociaţi);

 lichidarea societăţii este obligatorie deoarece societatea nu poate rămâne în faza de

dizolvare.

Activitatea lichidatorilor se caracterizează prin faptul că:

 actul de numire al lichidatorilor de către adunarea generală (sau, în mod excepţional,

de către instanţă, când condiţiile pentru convocare şi luarea deciziei de lichidare nu
sunt întrunite) se va depune la Oficiul Registrului Comerţului;

 până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor;

 lichidatorii pot fi atât persoane fizice câr şi persoane juridice, unde lichidatorii trebuie
să fie autorizaţi;

 lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii;

 lichidatorii vor face bilanţul după inventarierea bunurilor;

 operaţiunile de lichidare includ operaţiuni de lichidare a activului, care cuprind

transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le
are faţă de terţişilichidarea pasivului, prin care se înţelege plata datoriilor societăţii
către creditorii săi; după terminarea acestor operaţiuni se trece la repartizarea
activului net între asociaţi după care procedura lichidării se încheie;

 lichidatorii îşi îndeplinesc obligaţiile sub controlul cenzorilor (consiliului de

supraveghere);

 lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării şi se poate
prelungi cu cel mult 2 ani;
  după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din Registrul
comerţului (dată de la care încetează personalitatea juridică a societăţii);

 Radierea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 200 ei pentru fiecare zi de

întârziere, trebuie cerută în termen de 15 zile de la terminarea lichidării. Amenda va fi
aplicată de judecătorul delegat. Radierea se poate face şi din oficiu;

registreleşiactelesocietăţiitrebuiepăstrate 5 ani după data depunerii lor la

OficiulRegistruluiComerţului.

CONTRACTUL. TEORIA GENERALĂ.

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Obiective

Această unitate de învățare are rolul de a familiariza studenții cu aspectele generale

referitoare la instituția contractului. În același timp, va fi analizat contractul de vânzare,
având în vedere că este cel mai întâlnit și important contract civil.

1. Noțiune

Codul civil definește contractul în art. 1166 ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai
multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Subliniem faptul că instituția contractului este foarte întâlnită în viața fiecăruia dintre noi. De
la simplele cumpărături sau cumpărarea unui bilet de tren, până la creditarea obținută de la o
bancă pentru achiziționarea unei locuințe, toate acestea sunt contracte pe care le încheiem
aproape zilnic.

2. Clasificarea contractelor

Având în vedere complexitatea vieții economice și sociale, contractele pot fi de mai multe
tipologii, redăm în cele ce preced principalele criterii de clasificare ale contractelor:

1. În funcție de reciprocitatea prestațiilor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau

unilaterale.

Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractual este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi (art. 1171 C. civ.). Cu titlu de exemplu, contractul
de vânzare este bilateral, deoarece naște drepturi și obligații interdependente între toate
părțile contractante, iar un simplu contract de donație, neafectat de nicio sarcină este un
contract unilateral.

2. În funcție de scopul urmărit de părți la momentul încheierii contractului, contractele pot fi

cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este cu titlu oneros.

Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a
obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit (art. 1172 C. civ.).

Contractul de închiriere este cu titlu oneros atunci când proprietarul primește un beneficiu
denumit chirie, iar comodatul, care prin natura sa este un împrumut de folosință gratuită este
un contract cu titlu gratuit.

3. În funcție de cunoașterea de către părți a întinderii drepturilor și obligațiilor lor,

contractele sunt comutative sau aleatorii.

Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi

obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
Este aleatoriu contractual care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia
dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert (1173 C. civ.).

Contractul de mandat este un contract comutativ, deoarece părțile își cunosc de la început
întinderea drepturilor și a obligațiilor.

Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, deoarece părțile nu cunosc întinderea

drepturilor și obligațiilor lor, acestea fiind influențate de evenimente exterioare.

4. În funcție de formalitățile care trebuiesc îndeplinite pentru încheierea valabilă a

contractelor, acestea pot fi consensuale, solemne sau reale.

Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi
prevăzute de lege. Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
remiterea bunului (art. 1174 C. civ.).

Un exemplu de contract consensual este contractul de vânzare încheiat între un vânzător de

fructe și un cumpărător, deoarece nu sunt necesare formalități pentru încheierea sa valabilă.
Atunci când obiectul contractului este un teren, contractul devine solemn, deoarece trebuie
încheiat în fața unui notar, în caz contrar va fi lovit de nulitate absolută.

Gajul cu deposedare este un contract real, deoarece presupune transmiterea bunului mobil
care face obiectul contractului. Un alt exemplu de contract real este darul manual, oferit cu
diferite ocazii.

În dreptul roman, transmiterea (remiterea) materială a bunului era denumită tradițiune,

termen care s-a păstrat și până în ziua de astăzi.

5. În funcție de modul de executare, contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu),
sau cu executare succesivă.

Contractele cu executare dintr-o dată presupun o singură executare, iar contractele cu

executare succesivă, presupun mai multe executări pentru îndeplinirea obiectului
contractului.

Contractul de vânzare este un contract cu executare dintr-o dată, iar contractul individual de
muncă sau contractul de închiriere presupun executări, prestații, succesive.

De reținut faptul că, în ceea ce privește consecințele neexecutării culpabile a contractelor, în

cazul contractelor cu executare dintr-o data se aplică rezoluțiunea, iar în cazul contractelor cu
executare succesivă se aplică rezilierea.

6. În funcție de cum au sau nu o reglementare legală (un sediu al materiei), contractele pot fi
numite sau nenumite

Contractul de donație este un contract numit, deoarece are o reglementare proprie în

cuprinsul Codului civil, iar contractul de prestări servicii este un contract nenumit.

7. În funcție de caracterul negociat al contractelor, acestea pot fi negociabile, de adeziune sau

obligatorii

Contractele negociate sunt acele contracte în care părțile pot să își impună propriile clauze la
momentul semnării contractelor și ulterior, prin modificarea contractului.

Contractele de adeziune sunt acele contracte, neobligatorii pentru părți, dar care se
caracterizează prin faptul că numai o singură parte stabilește clauzele contractuale, cealaltă
parte neavând posibilitatea de a negocia, dacă dorește să devină parte în contract.
Contractele obligatorii sunt acele contracte care trebuiesc încheiate în mod obligatoriu de
anumite categorii de persoane.

Contractul de vânzare este un contract negociat, deoarece părțile amenajează împreună

conținutul contractului.

Contractul de transport pe calea ferată, contractele de creditare încheiate între clienți cu

băncile, contractele de telefonie fixă sau mobilă reprezintă contracte de adeziune.

Cu privire la contractele forțate, acestea reprezintă o realitate apărută ca urmare a

complexității vieții sociale, astfel, cu titlu de exemplu, șoferii sunt obligați să încheie
contractul de răspundere civilă obligatorie (R.C.A.), proprietarii de locuințe sunt obligați și ei
să încheie contracte de asigurare.

De remarcat faptul că, există o tendință de răspândire a contractelor de adeziune și forțate în

dauna celor negociate de către părți, fapt care poate fi probat doar cu o simplă analiză a
contractelor pe care cetățenii le încheie uzual.

3. Încheierea contractului

Încheierea contractului și executarea sa este guvernată de anumite principii care

configurează cadrul de desfășurare a relațiilor juridice dintre părțile contractante.

Este vorba despre principiul libertății contractuale și principiul bunei credințe1.

Principiul libertății contractuale are mai multe fațete: pe de o parte se referă la faptul că
părțile au posibilitatea de a decide dacă doresc sau nu să contracteze, iar pe de altă parte,
partenerii contractuali au dreptul de a stabili care asigură conținutul contractului.

Cu privire la buna credință, art. 1170 C. civ. stabilește că părţile trebuie să acţioneze cu bună-
credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele
nu pot înlătura sau limita această obligaţie.

Buna credință se prezumă până la proba contrară. De reținut faptul că, buna credință nu este
doar un simplu deziderat, acest principiu reprezentând o veritabilă prevedere legală, iar cei
care încalcă acest principiu suportă consecințele legii.

- Condiții de validitate, esențiale, pentru încheierea contractului

Condițiile de validitate, esențiale, pentru încheierea contractului sunt analizate din

perspectiva condițiilor de fond și de formă.

- Condiții de fond, esențiale, pentru încheierea contractului.

Condițiile de fond pentru validitatea contractului sunt capacitatea de a contracta,
consimțământul, obiectul și cauza.

1 A se vedea F. C. Stoica, Dreptul afacerilor. Contracte. Editura ASE, București, 2012,p. 14.

- Capacitatea de a contracta

Legiuitorul a instituit regula conform căreia orice persoană poate contracta, după cum
prevede art. 1180 C. civ. astfel: poate contracta orice persoană care nu este declarată
incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte. Așadar, regula în materie civilă
cu privire la încheierea contractelor o constituie capacitatea de a contracta.

Capacitatea de a contracta este influențată de capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice și

juridice. Astfel, persoanele fizice cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, deci cei care au
capacitate restrânsă de exercițiu pot încheia doar anumite categorii de acte care nu implică
modificări semnificative ale patrimoniului, respectiv acte de conservare și acte de
administrare.

Persoanele fizice care au capacitate deplină de exercițiu pot încheia orice categorie de acte
juridice, inclusiv acte juridice de dispoziție.

Persoanele juridice dobândesc capacitatea de a încheia acte juridice de la momentul

constituirii lor legale.

- Consimțământul

Consimțământul reprezintă o condiție de fond, esențială pentru încheierea valabilă a

contractului, care constă în exteriorizarea voinței de a contracta a părților.

Consimțământul poate fi exteriorizat în mod expres sau tacit. Un exemplu de consimțământ

tacit este tacita reconducțiune, adică prelungirea în mod tacit a contractului de locațiune,
dacă această operațiune nu este interzisă prin contract.

Pentru a fi valabil exprimat, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să

provină de la o persoană cu discernământ, să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a
produce efecte juridice și să nu fie afectat de vicii de consimțământ1.

Cu privire la viciile de consimțământ menționăm că acestea sunt următoarele: eroarea, dolul,

violența și leziunea.
Eroarea este explicată de legiuitor în art. 1207 C. civ. astfel:

(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere
anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

(2) Eroarea este esenţială:

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă,
potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia
cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

1 B. Oglindă, Dreptul afacerilor...op. cit. p. 214-216.

Din prevederile articolului amintit, rezultă că eroarea poate fi esențială, fapt care atrage
nulitatea contractului, sau neesențială, care de regulă, nu atrage anularea contractului,
atrăgând doar o diminuare a contraprestațiilor părților.

- Dolul

Conform art. 1214 C. civ., consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-
o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a
omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie.

Dolul reprezintă, așadar, o eroare provocată de către o persoană cu scopul de a determina o

altă persoană să contracteze. Sancțiunea care intervine în această situație este nulitatea
relativă a contractului încheiat.

- Violența

Conform art. 1216 C. civ.:

 1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri
justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.

(2) Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea
să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau
bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi

iminent.

Violența, ca viciu de consimțământ poate fi fizică sau psihică.

Violența fizică, denumită de romani vis înseamnă amenințarea fizică a unei persoane cu
scopul de a o determina să contracteze. Violența psihică, denumită și metus, se manifestă
prin inducerea unei personae a unei temeri cu scopul de a o determina să contracteze.

Violența, odată dovedită, atrage nulitatea contractului încheiat sub imperiul acestui viciu de
consimțământ.

- Leziunea

Conform art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează
în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

Leziunea semnifică deci, o disproporție vădită între contraprestațiile părților, de care profită o
parte mai experimentată în scopul de a determina cealaltă parte să contracteze.

Spre deosebire de vechea reglementare, legiuitorul a extins, prin actualul Cod civil,
aplicabilitatea acestei instituții și pentru majori.

4.Obiectul contractului

Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea,

împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale, după cum dispune art. 1225 alin. (1) C. civ.

Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau licit, sub sancțiunea nulității absolute.

Legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că obiectul contractului este ilicit atunci când este
prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri (art. 1225 alin. (3) C. civ.).

5. Cauza contractului
Conform art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul.

Cauza contractului reprezintă răspunsul la întrebarea de ce încheiem acest contract?, care

este, așadar, scopul contractului.

CONTRACTUL 2

CONTRACTUL DE VANZARE

1. Condiții de formă pentru încheierea valabilă a contractului

De regulă, părțile pot alege orice formă pentru încheierea unui contract, simplul acord de
voințe fiind suficient, nefiind constrânși să încheie, de exemplu, contractul în formă scrisă.

Este vorba despre principiul consensualismului, care guvernează încheierea contractului,

astfel, art. 1178 C. civ., conform căruia, contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Cu titlu de excepție, legiuitorul a instituit anumite condiții de formă pentru valabilitatea

contractului, în special pentru a proteja anumite categorii de contractanți.

Condițiile de formă, care reprezintă excepții de la principiul consensualismului sunt

următoarele:

- forma ad validitatem, pentru valabilitatea contractului;

- forma ad probationem, pentru probarea contractului;

- forma care are în vedere opozabilitatea față de terți;

Forma ad validitatem reprezintă ansamblul de formalități pe care legea le solicit părților

contractante cu scopul încheierii valabile a contractului.

Este vorba despre conștientizarea de către părți a importanței contractului încheiat și a

asumării consecințelor care derivă din încheierea actului respectiv. Cu titlu de exemplu,
contractul de donație este un contract care se încheie în formă scrisă, în fața notarului, ad
validitatem. În cazul în care părțile nu se prezintă în fața notarului pentru a oficializa donația,
contractul este lovit de nulitate absolută.

La fel este cazul și în situația vânzării de terenuri și a ipotecii.

Forma ad probationem, presupune întocmirea unor formalități cerute de lege în scopul
probării contractului. Spre deosebire de situația anterioară, când formalitățile erau cerute de
legiuitor pentru însăși încheierea valabilă a contractului, în această situație formalitățile sunt
cerute doar în vederea probării acestuia. Așadar, neîndeplinirea condițiilor cerute de lege ad
probationem nu atrage anularea contractului, consecințele fiind doar pe tărâm probator –
contractul nu poate fi probat. Este cazul formei scrise a contractului individual de muncă,
formă cerută de legiuitor ad probationem.

Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți, reprezintă ansamblul de formalități care are
ca scop asigurarea contractului ca opozabil față de terți, adică față de cei care nu au participat
la încheierea sa.

Prin respectarea acestor formalități, terții nu pot invoca necunoașterea actului juridic încheiat
de părți. Cu titlu de exemplu, publicitatea în Cartea funciară sau în Arhiva Electronică de
Garanții Mobiliare, au ca scop asigurarea opozabilității față de terți a actelor sau contractelor
încheiate.

2. Efectele contractului

Efectele contractului reprezintă ansamblul de drepturi și obligații care incumbă părților

semnatare ale contractului.

Practic, efectele contractului reprezintă îndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat
contractul de către părți.

Efectele contractului sunt guvernate de următoarele principii1:

- Principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda);

- Principiul irevocabilității;

- Principiul relativității (res inter alios acta, aliis necque nocere, necque postest);

Principiul forței obligatorii este reglementat de art. 1270 C. civ., care stabilește următoarele:

(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Așadar, un
contract încheiat are forță de lege între părțile contractante, în sensul că acestea sunt
obligate să îndeplinească întocmai dispozițiile contractuale.

Acest principiu comportă și anumite excepții, este vorba despre situațiile în care efectele
contractului nu se produc după cum au dorit părțile la momentul încheierii contractului. Este
cazul impreviziunii, care reprezintă un eveniment nedorit de părți și neașteptat care produce
un puternic dezechilibru între contraprestațiile părților, fapt care conduce la adaptarea
contractului sau chiar la încetarea acestuia.

1 A se vedea I. N. Militaru, Dreptul afacerilor.

Introducere în dreptul afacerilor.Raportul juridic de afaceri. Contractul, Editura Universul

Juridic, București, 2013,p. 158-169.

Principiul irevocabilității, este reglementat de art. 1270 alin. (2) C. civ., în virtutea căruia,
contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de
lege.

Este o reglementare firească, aflată în strânsă legătură cu principiul pacta sunt servanda,
astfel, principalele etape din viața unui contract, precum modificarea sau încetarea se află la
dispoziția părților contractante.

Și acest principiu cuprinde anumite excepții, este vorba despre situațiile în care un contract
poate fi denunțat unilateral de către o parte, cu titlu de exemplu, art. 2030 alin. (1) C. civ.
stabilește că mandatul încetează prin revocarea sa de către mandant, așadar de către o
singură parte.

Principiul relativității, se referă la faptul că un contract produce efecte numai între părțile
contractante, neproducând efecte și pentru terți.

Este un aspect firesc, deoarece, de regulă, un act juridic încheiat între anumite persoane nu
poate să producă efecte pentru terți, deci pentru cei care nu au luat parte la încheierea
contractului.

Principiul relativității cuprinde și excepții, cum ar fi situația terților, avânzilor cauză, simulația,
însă, excepția veritabilă de la acest principiu este stipulația pentru altul. Această din urmă
excepție este reglementată de art. 1284 – 1288 C. civ. Art. 1284 stabilește că Oricine poate
stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. (2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.

3. Nulitatea contractului

Conform art. 1246 C. civ., orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune.

Nulitatea reprezintă o sancțiune care privează actul juridic de efectele pe care ar fi trebuit să
le producă, datorită nerespectării condițiilor de fond sau de formă impuse de legiuitor pentru
încheierea valabilă a actului juridic.
Nulitatea este de mai multe feluri. Cea mai importantă clasificare a nulității este în funcție de
interesul urmărit, în funcție de acest criteriu, nulitatea fiind absolută sau relativă.

Nulitatea absolută intervine atunci când sunt încălcate dispoziţii legale instituite pentru
ocrotirea unui interes general. De exemplu, încheierea unui contract de vânzare a unui teren
fără îndeplinirea formalităților cerute de lege cu privire la forma solemnă a contractului se
sancționează cu nulitatea absolută. Este vorba despre ocrotirea unuiinteres general: regimul
juridic al circulației terenurilor.

Cu privire la regimul juridic al nulității absolute, art. 1247, alin. (2), (3) și (4) C. civ. prevede
următoarele:

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de
excepţie. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile

prevăzute de lege.

Nulitatea relativă intervine atunci când contractul a fost încheiat cu încălcarea unei dispoziţii
legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular. De exemplu, contractul încheiat de
către o persoană fără discernământ se sancționează cu nulitatea relativă.

Cu privire la regimul juridic al nulității relative, art. 1248 alin. (2), (3) și (4) C.civ. prevede
următoarele:

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată. Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa
judecătorească.Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.

Un alt criteriu de clasificare a nulității este în funcție de întinderea acesteia, nulitatea fiind
totală sau parțială.

Nulitatea totală intervine atunci când întregul contract este lovit de nulitate, iar nulitatea
parțială intervine atunci când doar anumite clauze din contract sunt nule.

După modul în care este consacrată în lege, nulitatea poate fi expresă sau virtuală, nulitatea
expresă fiind prevăzută în concret în lege, iar nulitatea virtuală, deși nereglementată de lege,
intervine atunci când nu este respectată o condiție care, din interpretarea textului legal, este
esențială pentru validitatea contractului.

De reținut faptul că o formă a nulității nu exclude o altă categorie de nulitate, de exemplu, un

contract poate fi lovit de nulitate absolută, parțială și expresă, la fel cum un alt contract
poate fi lovit de nulitate relativă, totală și virtuală.
4. Modificarea contractului

Pe parcursul executării contractului, pot interveni anumite evenimente care să determine

părțile contractante să modifice condițiile de executare a contractului.

Aceste evenimente, normale în viața de afaceri, sunt consemnate în acte adiționale la

contract, care cuprind noul accord de voințe al părților.

5. Încetarea contractului

Art. 1321 C. civ. stabilește cazurile de încetare a contractului, astfel, contractul încetează, în
condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea
termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de
executare, precum şi din orice alte cause prevăzute de lege.

Cu privire la efectele încetării, la încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile

asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în
natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.

6. Contractul de vânzare

6.1. Noțiune

Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă
să îl plătească (art. 1650 C. civ.).

Sediul materiei pentru contractul de vânzare se regăsește în Codul civil, art. 1650-1762.

6.2. Cerințe speciale de validitate a contractului de vânzare

a. Capacitatea

Codul civil stabilește regula capacității, conform căreia, pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora
nu le este interzis prin lege.

Cu titlu de excepție, legiuitorul a stabilit anumite categorii de incapacități:

- sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii
publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea (art. 1653 alin. (1) C. civ.).
- mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, sub sancțiunea nulității
relative;

- părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care

le reprezintă, sub sancțiunea nulității relative;

- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte

asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau
care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează,sub sancțiunea nulității absolute;

b. Consimțământul

Părțile contractului de vânzare, trebuie să își dea acordul pentru încheierea contractului, în
condițiile generale cerute de lege. Astfel, consimțământul pentru încheierea contractului de
vânzare trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie dat în scopul de a
produce efecte juridice și să nu fie afectat de vicii de consimțământ (eroare, dol, violență,
leziune).

c. Obiectul contractului

Cu privire la obiectul contractului, C. civ. stabilește că orice bun poate fi vândut în mod liber,
dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut sunt următoarele1:

- să fie posibil;

- să existe sau să poată exista. Cu privire la această din urmă condiție, adică la vânzarea
bunului viitor, C. civ. stabilește în art. 1658 că dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care

bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în

materie de carte funciară.

- să fie în circuitul civil. Regula o constituie aflarea în circuitul civil a lucrurilor. Cu titlu de
excepție, legiuitorul a exclus din circuitul civil anumite bunuri, precum apa de izvor, aerul,
care sunt bunuri comune care fac parte din patrimoniul umanității, iar alte bunuri au fost
excluse parțial, în sensul că pot fi vândute sau cumpărate numai în anumite condiții, cum ar fi
cazul armelor și munițiilor, unele medicamente etc.

- să fie determinat sau determinabil;

1 A se vedea și C. Leaua, Dreptul afacerilor...op. cit. p. 125 – 126. 94

- să fie licit și moral;

- să fie în proprietatea vânzătorului, deși în anumite situații prevăzute de lege este posibilă și
vânzarea bunului altuia.

Prețul vânzării, de asemenea element al obiectului contractului trebuie să îndeplinească

următoarele condiții:

- să fie exprimat în bani. În cazul în care prețul nu este exprimat în bani, nu suntem în
prezența unui contract de vânzare, ci a unui contract de schimb.

- să fie real și serios. Dacă prețul este derizoriu, se consideră că părțile nu au dorit să încheie
un contract de vânzare.

- să fie determinat sau determinabil. Prețul poate fi determinat de părți sau chiar de către un
terț, de exemplu, de un expert, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun valoros, de
exemplu, o colecție de artă.

d. Cauza contractului

Cauza contractului de vânzare reprezintă motivul determinant pentru care părțile încheie
contractul.

Există un scop mediat care constă în prefigurarea prestației celeilalte părți și un scop imediat
care se referă la folosirea bunului sau a prețului de către partea care la dobândește.

e. Condiții de formă

De regulă, contractul de vânzare este consensual, simplul accord de voințe al părților fiind
necesar pentru încheierea valabilă a contractului.

Cu toate acestea, în anumite situații, pentru diferite tipologii de vânzare, legiuitorul a instituit
condiții ad validitatem. Este cazul vânzării de terenuri care, după cum am amintit, implică
anumite solemnități, respectiv autentificarea actului de vânzare de către un notar.

6.3. Conținutul contractului de vânzare

a. Obligațiile vânzătorului
În executarea contractului, vânzătorul are următoarele obligații: să transmită proprietatea
bunului, să predea bunul, să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii, viciilor și cu
privire la buna funcționare a bunului.

Cu privire la transmiterea bunului, art. 1673 alin. (1) C. civ. stabilește că vânzătorul este
obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut.

Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au

aparţinut vânzătorului (art. 1673 alin. (2) C. civ.).

Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă (art. 1764 C. civ.).

Cu privire la predarea bunului, art. 1685 C. civ. prevede că predarea se face prin punerea
bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după
împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.

Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat
folosinţei sale perpetue.

În materia garanției contra evicțiunii, evidențiem faptul că evicțiunea desemnează o

tulburare care l-ar împiedica pe proprietar să stăpânească bunul conform prevederilor
contractuale și a dispozițiilor legii.

Vânzătorul are, așadar obligația de a-l garanta pe comparator împotriva oricărei evicțiuni
provenite din fapta sa sau a unui terț.

Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar
conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii, după cum prevede art.
1698 alin. (1) C. civ.

Cu privire la garanția contra viciilor, art. 1707 C. civ. Stabilește că vânzătorul garantează
cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la
care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea
încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de
specialitate, de către un comparator prudent şi diligent.

Viciile aparente nu atrag răspunderea vânzătorului, ele pot atrage doar o diminuare a
prestațiilor părților.
În cazul în care lucrul care face obiectul vânzării este viciat, cumpărătorul poate cere
rezoluțiunea contractului solicitând și daune interese.

Garanția pentru buna funcționare, este reglementată de art. 1716 C. civ., astfel: în afară de
garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna
funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul
termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa. Dacă reparaţia este imposibilă sau
dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specială,
vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în contract
sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul
a solicitat repararea bunului.

Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, el

este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în schimbul înapoierii
bunului, conform art. 1716 alin. (3) C. civ.

Curs 7

Considerații generale,importanța și utilitatea conceptului

„Fond de Comerț” în mediul economic.Delimitarea fondului de
comerț de alte noțiuni juridice.

Considerații generale:

În patrimoniul profesionistului-comerciant ,există un ”ansamblu” de bunuri afectate

activității acestuia ,bunuri care ,în funcție de natural lor,sunt corporale sau
necorporale(incorporale),mobile sau immobile.
Fondul de comerț nu se poate confunda cu patrimoniul, deosebirea esențială constând în
faptul că fondul de comerț nu curpinde drepturi și obligații ,ci numai bunuri afectate activității
pe care o desfășoară profesionistul.În timp ce patrimoniul,include toate drepturile și datoriile ce
pot fi evaluate în bani și aparțin acestuia (art.31 C.civ).

Importanța și utilitatea conceptului “fond de comerț” în cadrul legislativ actual.

 Reconfigurarea dreptului comercial în condișiile adoptării codului civil,definirea
patrimoniului,a patrimoniului de afectațiune,a patrimoniului profesional-individual naște
întrebarea legitimă a importanței utilității conceptului de fond de comerț.
Intresul,utilitatea conceptului “fond de comerț” se întemeiază pe aspect de ordin general
,dar mai ales pe considerente specific operațiunilor economice ,juridice,în care sunt prezente
persoane fizice sau juridice calificate ca profesioniști .Astfel,fondul de comerț,element esențial
al patrimoniului profesioniștilor este o realitate care nu poate să fie ignorată.
Definiția noțiunii este necesară în contextual liberii circulației a
produselor,serviciilor,persoanelor și capitalurilor în cadrul UE ,lubertăți care impun
desfășurarea activității economice/publice de către persoanele fizice și juridice în condițiile
respectării legislației concurenței loiale.

Noțiune şi definiţie:

Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și incorporale

– mărci, firme, embleme, brevet de invenție, vad comercial, utilizat de operatorul economic în
activitatea desfășurată (OUG nr. 88/2018).

Caractere juridice:

 Fondul de comerț reprezintă o universalitate, deci un ansamblu de bunuri privind ca un

tot unitar asupra căruia pot fi efectuate operaţiuni juridice;

 Fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi nu de drept, deci din fondul de comerţ
nu fac parte creanţele şi debitele (acestea sunt incluse în noţiunea de patrimoniu).

Elementele corporale:

Bunurile care servesc comerciantului în exploatarea fondului și anume materiale, utilaje,

echipamente, birotică, mărfuri etc.

Elementele incorporale:

Elementele necorporale (incorporale) ale fondului de comerț cuprind drepturile care privesc:
firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile de fabrică
și comerț, drepturile de autor.

2. FIRMA

Definiția legală:
 a. Temei legal: art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind
Registrul Comerțului rep. 1998, cu modificările
și completările ulterioare;

b. „Firma este numele său, după caz, denumirea sub care

un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.”

Caracteristici:

 este un atribut de identificare a comerciantului; este necesar să fie precizată în actul

constitutiv al societăților comerciale conform art. 7 și 8 din Legea nr. 31/1990 rep.;

 firma trebuie să aibă caracter de noutate, mai exact, să se deosebească de celelalte

firme existente, inclusiv de firmele folosite de comercianții din sectorul public
(art. 38 din Legea nr. 26/1990 rep., cu modificările și completările ulterioare);

o dacă o firmă nouă este asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge o mențiune

caresăo deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei,
fie prin indicarea felului comerțului;

 firma trebuie să fie disponibilă , adică nu trebuie să fi fost deja înscrisă în Registrul
Comerțului de către un alt comerciant și nu trebuie să producă confuzie cu alte firme
existente;
o disponibilitatea firmei este verificată de oficiul Registrului Comerțului, înainte de
întocmirea actelor constitutive;

 Liceitatea firmei:conceptul de liceitate are semnificația că aceasta trebuie să se deosebească

de firmele utilizate de comercianții din sectorul public; art. 40 din Legea Registrului Comerțului
prevede că „Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții
din sectorul public”.

Conținutul firmei:

 Firma trebuie să aibă conținutul stabilit de Legea nr. 26/1990 rep., cu modificările și
completările ulterioare, adică un conținut diferențiat în raport de forma juridică a societății sau
de calitatea de comerciant – persoană fizică ori persoană juridică sau, după caz, asociație
familială:
 în cazul societăților comerciale conținutul firmei diferă pentru societățile de persoane
față de societățile de capitaluri și, respectiv, societatea cu răspundere limitată;
  firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele și inițiala prenumelui acestuia (art. 31 al. 1 din Legea
Registrului Comerțului).

 Transmiterea firmei:
o transmiterea firmei poate avea loc numai odată cu fondul de comerț; se poate face prin
acte juridice între vii (inter vivos) sau prin acte juridice „mortis causa”;

 Înregistrarea firmei:
o firma beneficiază de protecție juridică numai dacă a fost înregistrată în Registrul
Comerțului; conform disp. art. 30 al. 4 din Legea nr. 26/1990 rep., cu modificările și
completările ulterioare, „Dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se
dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului”;

 Apărarea firmei:
o comerciantul dispune de câteva acțiuni judiciare: acțiunea în contrafacerea sau
uzurparea firmei, acțiunea în concurență neloială, acțiunea în despăgubiri (materiale și
morale).

2. EMBLEMA

Definiția legală: emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de
același gen.

Caractere juridice:

 este un atribut de identificare a comerciantului care asigură un supliment de

individualizare pentru comercianții care desfășoară activitatea în același domeniu și pe
aceeași piață;

 emblema are caracter facultativ: spre deosebire de firmă, emblema nu este obligatorie;

 emblema trebuie să aibă caracter de noutate, trăsătură care decurge din art. 43 al Legii
Registrului Comerțului, care prevede că: „Orice emblemă va trebui să se deosebească de
emblemele înscrise în același Registru al Comerțului, pentru același fel de comerț,
precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară
activitatea”;

 emblema trebuie să fie disponibilă, în sensul că nu trebuie să fie deja înscrisă în Registrul
Comerțului de către un alt comerciant și nu trebuie să producă confuzie;

 disponibilitatea se verifică de biroul unic înainte de întocmirea actelor constitutive;

  emblemele se scriu în primul rând în limba română pentru a nu se confunda cu firma şi
cu litere mai mari.

 Înregistrarea emblemei:
o dreptul de folosință exclusivă asupra emblemei se dobândește prin înscrierea acesteia în
Registrul Comerțului;

 Utilizarea emblemei:
o emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă, înscrisă pe documentele
comerciantului: facturi scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații etc.;

 Transmiterea emblemei:
o se poate transmite separat de fondul de comerț, spre deosebire de firmă;

 Apărarea emblemei: emblema poate fi protejată prin următoarele acțiuni judiciare: acțiunea
în concurență neloială, acțiunea în daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat, acțiunea
penală în cazul în care fapta săvârșită de alt comerciant cu privire la emblema unui comerciant
întrunește elementele unei infracțiuni.

4. CLIENTELA

 Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice comerciant
(profesionist). Din punct de vedere contabil, se exprimă sub forma unei cifre;

Factorii care influențează clientela sunt:

 Factori interni obiectivi (de ex.: calitatea imobilizărilor producţie, calitatea produselor)

 Subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de ex.: fidelitatea, calitatea

prestaţiei efectuate, dinamism etc.)

 Factori externi care influenţează clientela şi valoarea firmei (de ex.: elementele legate
de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.)

4. VADUL COMERCIAL
  Desemnează aptitudinea întreprinderii comerciale, respectiv a fondului de comerț aparținând
unui comerciant, de a atrage clientela, un anumit număr de clienți, în mod constant, permanent,
datorită unor factori ce caracterizează activitatea comerciantului (expectativa câștigurilor
viitoare);

 Reprezintă potențialitatea fondului de comerț de a atrage clientela prin factori cum sunt: locul
amplasării localului în care se exercită activitatea comercială, prețurile practicate, calitatea
mărfurilor și serviciilor oferite clientei, reclama comercială realizată, influența tendinței
(”trend”) care se manifestă pe piață etc.;

5. MĂRCILE DE FABRICĂ SAU DE COMERŢ

 Mărcile de fabrică sau de comerț sunt semne, desene și chiar denumiri care individualizează
produsele unui fabricant sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparțin
altui comerciant;

Condițiile de fond privind mărcile:

 noutatea mărcii – se referă la necesitatea existenței unei deosebiri a produselor unui comerciant
de ale altora care dețin mărci legal dobândite;

 specializarea mărcii – constă în calitatea mărcii de

a individualiza și de a distinge mărfurile unui comerciant;

 marca trebuie să contribuie la distingerea provenienței mărfurilor unui comerciant din aceeași
ramură de comerț sau industrie;

 compoziția mărcii – este guvernată de principiul liberei alegeri a mărcii, în sensul că un

comerciant are posibilitate să aleagă liber marca, unica limitare referindu-se doar la denumirile
generice ale produselor;

 protecţia juridică a mărcilor se realizează prin înregistrarea acestora la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.) în REGISTRUL NAŢIONAL AL MĂRCILOR;

 duratadeprotecţieestepeoperioadăde10anicuposibilitateareînnoiriidacăsemenţincondiţiileîn
care dreptul a fost dobândit.

6. BREVETUL DE INVENȚIE
  Titlul de protecție pentru invenție, conferă un drept exclusiv de exploatare și reprezintă un bun
incorporal al fondului de comerț.

Condiții de fond: noutatea, în sensul că invenția trebuie

să fie originală.

Condiții de formă: înregistrarea, în sensul că invenția trebuie înregistrată la Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.).

Protecția juridică conferită de înregistrarea legală operează timp de 20 de ani.

Conferă titularului/succesorilor legali, în principal, dreptul de a exploata în folosul său obiectul

brevetului de invenție, dreptul de a-l transmite prin acte juridice între vii și mortis causa, dreptul de a
urmări în instanță pe cel care a uzurpat dreptul derivând din berevetul de invenție.

Se împart în două categorii: principale și de perfecționare.

Acte juridice și operațiuni privind fondul de comerț:

În legislaţia romană,există în prezent două dispoziţii care se referă în mod expres la operaţiunile care
se pot face asupra fondului de comerţ;

În Legea26/90,republicată în care sunt prevăzute actele juridice (,,intervivos’’) asupra fondului de

comerţ;

Acestea sunt în principal: vânzare, donaţia, locaţiunea, vânzarerealămobiliară;

 Deşi legea nu o prevede expres, există şi o altă operaţiune juridică, respectiv aportul în societate al
fonduluidecomerţ(considerându-seaportîn natură).

Delimitarea fondului de comerț de alte noțiuni juridice

Delimitarea fondului de comerț de patrimoniu.

 Patrimoniul,reprezintă o universalitatea juridică,adică totalitatea drepturilor și obligațiilor cu

conținut economic care aparțin subiectului de drept. Fondul de comerț reprezintă o
universalitate de fapt,adică o sumă de elemnte de activ patrimonial , acesta necuprinzând
elemente specifice pasivului patrimonial ,deci nefiind o universalitate juridică .

Delimitarea fondului de comerț de noțiunea patrimoniului de afectațiune:

 Patrimoniul de afectațiune reprezintă o masă patrimonială (universalitate juridică ) ce

reprezintă o fracțiune de patrimoniu care aparține comerciantului persoană fizică sau celui care
exercită o profesiune liberală și reprezintă o sumă de drepturi și obligații , pe când fondul de
comerț reprezintă o sumă de elemente de activ, de bunuri mobile corporale sau
incorporale,afectate exercițiului comerțului.

Delimitarea fondului de comerț de noțiunea de întreprindere:

 Întreprinderea este o afacere organizată ca activitatea continuă,sistematică și orientată într-

un scop specific,ceea cea înseamnă obținere de profit în contextul unui risc asumat. Fondul de
comerț este mijlocul pe care îl are la dispoziție profesionistul ,pe care și-l gândește strategic
 atunci când exercită o întreprindere.Deci,întreprinderea presupune fondul de comerț dar nu se
rezumă la acesta.

CURS 8. PARTICIPAREA LA PROFIT ȘI PIERDERI

1. Noțiunea de profit
Scopul constituirii unei societăți comerciale este,în principal,obținerea de profit
care urmează să fie împărțit între asociați. Obținerea de profit și partajarea lui
între asociați este un scop comun tuturor formelor de asociere ,chiar dacă este o
societate simplă sau o asociațiune în participație .Ceea ce particularizează
societatea (comercială) este faptul că,pe lângă obținerea de profit și împărțirea
lui,societatea urmărește și obținerea unei economii.
Singurele structuri instituționale de drept privat care nu urmăresc împărțirea
profitului și nici a economiilor sunt asociațiile cu scop nelucrativ,căci cele cu scop
lucrativ pot obține rezultate financiare care să servească dezvoltării lor.
Profitul poate fi defenit ca un câștig pecuniar sau un câștig material care ajută
la formarea averii asociaților. Această definiție nu este în toate cazurile
valabilă,căci beneficiile pot consta nu numai în sume de bani,ci și în alte bunuri
materiale.Există societăți care împart asociaților cu titlu de beneficii,bunurile pe
care le-au produs (de exemplu,societățile constituite în agricultură).

2. Împărțirea profitului și suportarea pierderilor

Măsura diviziunii este determinată de valoarea aporturilor sociale,dacă nu se
convine altfel,legea interzicând ca un asociat să perceapă totalitatea câștigurilor
realizate și să fie scutit de participarea la pierderi (clauză leonină). O asemenea
clauză va fi considerată nescrisă (art.1902 alin. (5) C.civ.),cu excepția aportului
în prestații sau cunoștințe specifice pentru care asociatul respectiv este scutit de
a participa la pierderi dacă s-a prevăzut în mod expres în contract.
Cadrul juridic comun privind participarea la profit și pierderi în materia societății
este stabilit în art. 1902 alin.(1) C.civ., care trimite la legile speciale aplicabile
după caz,ceea ce înseamnă că,în cazul societăților comerciale aplicabilă este
Legea societăților nr. 31/1990,republicată ,cu modificările și completările
ulterioare.
Analizând dispozițiile din Legea societăților nr. 31/1990 cu cele din art. 1902
C.civ., constatăm că în Codul civil,dreptul comun în materie,există mai multe
reguli legate de participarea la profit și pierderi.
În Legea societăților nr .31/1990 există dispoziția cuprinsă în conținutul art. 7 c
are se referă la actul constitutiv al societății în nume colectiv,în comandită simpla
sau cu răspundere limitată ,care printre alte mențiuni trebuie să conțină (lit. f)
 “parteafiecărui asociat la beneficii și pierderi”și în art.8 privind actul constitutiv al
societății pe acțiuni care trebuie să conțină “modul de distribuire a beneficiilor
;șide suportare a pierderilor” (lit k),așaîncâtdispozițiile din Legeasocietăților nr.
31/1990 se vorcompleta cu cele din Codul civil. În art. 1902
legiuitorulstabileșteprinnorme,deregulă cu character dispozitiv,următoarele:
- Dacă nu s-a convenitaltfelîncontract,parteafiecăruiasociat la profit
șipierderieste proportional cu aportulsău la capitalul social (alin.2,teza I);
- Dacăaportulconstăînprestațiisaucunoștințespecifice,parteaasociatuluirespecti
v la profit șipierderiesteegală cu cea a asociatului care a contribuit cu
aportulcelmaimic ,dacă nu s-a convenitaltfel( alin.2,teza a II-a);
- Participarea la profit a asociațilorpoate fi șiînproporțiediferită de participarea
la pierderi,dardiferențeletrebuiesă fie “rezonabile”potrivit cu împrejurările
si,evident,să se fi prevăzut în contract (alin (3) ) ;
- Dacă în contract s-a prevăzut numai partea de câștig (profit) în aceeași
proporție se va participa și la pierderi (alin (4) ).

3.Raportuldintre profit șidividente

Profitulnu se confundă cu dividentele .Potrivit art.67 din Legeasocietăților nr. 31/1990

,republicată, dividentulestecota-parte din profit ce se
vaplătifiecăruiasociat.Așadar,dividenduleste o parte din profit și, deci, nu se
poateconfunda cu acesta.

Criteriile de împărțire(distribuire) a
dividendelor.Asociații,decomunaccord,potstabilicriteriile de distribuire a dividendelor.
Înlipsauneistipulațiuniexprese,dividendele se vorplătiînproporție cu cota de participare la
capitalul social vărsat. Dividendele se pot distribuinumaidacăexistaprofituri determinate
potrivitlegii art.67 alin (3) din Legeasocietăților nr.31/1990,
republicată.Așadar,profitultrebuiesă fie real și util.

Profiturilesunt fictive încazulcând,laîncheiereaexercițiuluifinanciar al societății ,nu există

profit de distribuit. Dacă se distribuieprofiturifictive,operațiuneaesteilicităși are
dreptconsecințăchiarrăspundereapenală a administratorilor ,
dacăfaptaîntruneșteelementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciunesau a
alteifapteprevăzute de legilepenalesauceleextrapenale.

Regimuljuridic al dividendelor.Platadividendelorsuntsumele de bani care se

plătescasociațilorșireprezintăcota parte cerevinefiecăruia din profitulrealizat de societate
,art.67alin.(1) și (2) din Legeasocietăților nr. 31 /1990,republicată.

Bunurile care se distribuieși se plătescasociaților cu titlu de dividend pot fi numaisume

de bani. Aceastăconcluzierezultă din interpretarea art.67 alin (2) în care se
prevedecăsocietateadatoreazădobândapenalizatoareîncazulîn care nu
plăteșteasociaților la termenulstabilitsumeledatorate cu titlu de dividende.

Legiuitorulstabileșteîn art. 67 alin (2) reguliprivitoare la

distribuireașiplatadividendelor,regulicare au character dispozitiv (supletiv),așa cum
rezultă din conținutuldispozițieilegale”dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel”.

Dispozițiile legale care suplinesc voința asociaților care nu au derogat prin actul
constitutiv stabilesc următoarele reguli :

- În primul rând ,dividendele se distribuie numai din profituri determinate potrivit

legii,adică potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 67 alin.(2) și (3) din Legea
societăților nr. 31/1990,republicată.
- În al doilea rând,regula distribuirii dividendelor este aceea potrivit căreia
acestea se acordă în funcție de cota de participare la capitalul social
vărsat,dacă nu s-a prevăzut altfel în actul constitutiv.
- În al treilea rând,cu privire la data distribuirii dividendelor,ca noutate,legea
prevede în prezent că societatea poate distribui dividende și în cursul anului
financiar trimestrial pe baza situațiilor financiare intermediare și, evident
,anual,după regularizarea efectuată prin situațiile financiare anuale.
- În al patrulea rând,plata dividendelor se va face dacă s-a optat pentru
varianta trimestrială ,în termenul stabilit de adunarea generală a asociațiilor
,sau, după caz de legile speciale.

Dacă la încheierea exercițiului financiar există diferențe în urma regularizării situațiilor

financiare,plata diferențelor se va face în termen de 60 de zile de la data aprobării
situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Cu ocazia regularizării situațiilor financiare este posibil să se constate fie că societatea

trebuie să plăteasă asociaților/acționarilor diferențele de dividende cuvenite,fie că
asociații/acționarii au încasat în plus dividendele distribuite în timpul anului financiar
(trimestrial) și ,evident,trebuie să le restituie.

În ambele situații plata diferențelor de dividende către asociați/acționare sau restituirea

de către aceștia a sumelor încasate în plus se va face în termen de 60 de zile de la data
aprobării situațiilor financiare anuale.

Sancțiunea care intervine în cazul în care societate debitoare sau asociații/acționaro-

debitori nu-și execută obligația de plată sau de restituire a dividendelor este obligarea
celui în cauză la plata dobânzii penalizatoarea.

Dobânda legală penalizatoare se aplică dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării generale care a aprobat situațiile financiare aferente exercițiului financiar
încheiat nu s-a prevăzut o dobândă mai mare,așadar,dispozițiile legale care
reglementează dobânda legală penalizatoare au, în acest caz, caracter pozitiv.

Tot cu titlu de sancțiune,legiuitorul prevede în art 67 alin. (4) din Legea societăților nr.
31/1990,republicată,că în situația în care s-au distribuit dividende cu încălcarea
dispozițiilor legale,asociații vor restitui sumele încasate dacă din împrejurările concrete
ar fi trebuit să cunoască .

Dreptul material la acțiune privind rstituirea dividendelor se prescrie în termen de 3

ani de la data distribuirii lor art.67 alin 5.

4. Affectio societatis

Intenția de a se asocia reprezintă voința părților de a aduce și exploata ceva în

comun,împărțind foloasele și riscurile(pierderile ce ar rezulta)

Affectatio societatis este evident și rezultă ,implicit,din definiția contractului de societate

prevăzută în art 1881 C civ. “seobligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei
activități”.

În cazul societății simple ,ca și în cazul societăților (comerciale )care nu au caracter

intuitu personae,affectatio societatis este un element proeminent.

Doctrina de specialitate a atribuit înțelesuri diferite sintagme affectatio societatis cu

aplicații în diferite structuri asociative,chiar și în interiorul firmelor de societăți
(comerciale).Astfel,de la accepțiunea de „colaborare voluntară și activă,interesată și
egalitară a asociaților” la „voință de unitate sau o convergență de interse”

Voința de a se asocia și de a coopera în activitatea societății este diferită în funcție de

forma de societate.Astfel,în cazul societăților de persoane,factorul psihologic-affectios
societatis- este mult mai puternic decat în cazul societăților de capital unde voința
asociațiilor de a participa la activitatea societății se concretizează în participarea la
adoptarea hotărârilor și la controlul activității.

Totodată,este important de precizat faptul că,atât doctrina,cât și jurisprudența au

ajuns la concluzia că elementul subiectiv –affectio societatis- trebuie să existe nu numai
la constituirea societății,ci pe toată durata de existență a acestuia. În cazul în care
dispare încrederea ,voința de a colabora cu ceilalți asociați la” viața societății”,acesta
poate fi un motiv de dizolvare a societății ,conform art.227 alin (1) lit e. din Legea
societăților nr. 31/1990,republicată care prevede „neînțelegeri” dintre asociați.
5.Acțiunile

1.Noțiune

Acțiunilesunttitluri de valoareemise de către o societatecomercială de capital

constituităîncondițiilelegii (Legea nr.31/1990
,republicată,cumodificărileșicompletărileulterioare).

Conceptuljuridicde acțiunepoateaveamaimulteînțelesuri .Astfel,într-o

primăaccepțiune,pornind de la faptulcă,înconformitate cu Legeasocietăților nr.
31/1990,capitalulestereprezentatprinacțiunileemise de societate,acțiuni de valoareegală
,s-a consideratcă o acțiunereprezintă o fracțiune a
capitaluluisocial.Așadar,sumaacțiunilorformeazăcapitalul social.

În al doilearând,avândînvederefaptulcăacțiuneaapareșica fundament al
raportuluijuridicce se nașteîntresocietateșiasociatul “actionar”, acțiuneaînseamnășiun
raportjuridic,respective,unraportsocietar,în care ambelesubiecte au atâtdrepturi
,câtșiobligații. Societatea are, în principal,dreptul de a pretinde de la acționar valoarea
acțiunilor subscrise și obligația de a-i plăti dividende,în condițiile prevăzute de lege și de
actul constitutiv,iar acționarul are,în principal,dreptul de a încasa dividende și obligația
de a achita acțiunile subscrise.

În al treilea rând,termenul de acțiune desemnează și titlul negociabil,exprimat în formă

materializată sau dematerializată,care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o
societate de capital.

Astfel,acțiunile pot fi considerate și titluri de credit ,cu un anumit specific,respectiv

titluri de credit societar.Cu toate acestea,acțiunile presupun o singură trăsătură
specifică titlurilor de credit ,respectiv faptul că ele încorporează dreptul patrimonial în
cuprinsul titlului,fără însă a fi autonome(își găsesc izvorul în actul constitutiv al
societății) și literale,din cuprinsul acțiunii nerezultând efectiv drepturile ce revin titularilor
lor.Ca titluri de credit ,acțiunile încorporează drepturi complexe ,pe de o parte drepturi
patrimoniale,pe de altă parte drepturi nepatrimoniale(dreptul de a alege și de a fi ales în
organele de conducere ale societății) .

2.Caracteristicile acțiunilor

În primul rând, orice acțiune are o valoare nominală,stabilită în actul constitutiv,care

reprezintă o fracțiune din capitalul social al societății respective.Valoarea nominală a
acțiunii nu se confundă cu valoarea patrimonială sau cu valoarea de piață.Valoarea
patrimonială se determină în funcție de rezultatele activității societății,de fapt,de
valoarea activului net bilanțier,iar valoarea de piață se stabilește în funcție de cerere și
de ofertă.Aceste valori pot fi mai mici sau mai mari decât valoarea nominală a
acțiunii.Potrivit art.92 alin 1 din Legea societăților nr. 31/1990,republicată,acțiunile nu
vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală.

Conform art.93 alin 1 din Legea societăților nr 31/1990,republicată,valoarea nominală

minimă a unei acțiuni este de 0,1 lei.

În al doilea rând,potrivit art.102 din Legea societăților nr 31/1990,republicată,acțiunile

sunt indivizibile ,adică nu pot fi fracționate.

În cazul acțiunilor deținute de mai mulți coproprietari ,caracterul indivizibil al acțiunii se

menține ,deoarece coproprietarii au obligația ,prin lege,să desemneze un reprezentant
care să exercite toate drepturile care izvorăsc din acțiuni,indiferent dacă este vorba de
acțiuni nominative.Atunci când coproprietatea intervine ca urmare a transmiterii unei
acțiuni nominative către mai multe persoane,actul de transmitere va fi înregistrat numai
după ce coproprietarii și-au desemnat reprezentantul unic care va exercita drepturile
rezultate din acțiune.În situația în care coproprietarii nu se înțeleg cu privire la persoana
care urmează să exercite drpturile specifice acționarilor ,problema se rezolvă pe cale
jurisdicțională. Calitatea de coproprietar al acțiunilor naște si obligații ,toți coproprietarii
fiind răspunzători în solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate pentru acțiunea
respectivă.

În al treilea rând,acțiunile din aceeași emisiune au valoare egală,conferind titularilor

sau posesorilor lor drepturi egale. Cu toate acestea,potrivit art. 94 alin 2, dacă în actul
constitutiv s-a prevăzut astfel,se pot emite categorii de acțiuni care conferă titularilor
sau posesorilor drepturi diferite.

Prin excepție de la art. 94 din Legea societăților nr.31/1990,republicată, există acțiuni

care conferă titularilor lor drepturi preferențiale ,respectiv acțiunile cu dividend prioritar.

Acțiunile sunt titluri negociabile ,titluri de valoare care conferă titularului sau
posesorului dreptul de a efectua operațiuni speculative,fie pe piețe financiare
organizate,dacă sunt cotate,fie prin negociere directă.

3. Felul acțiunilor

Potrivit noii reglementări, art.91 se modifică și va avea următorul conținut:

„Art.91 –(1) În societatea pe acțiuni,capitalul social este reprezentat prin acțiuni

nominative emise de societate.

-(2) Felul acțiunilor va fi determinat prin actul constitutiv.Acțiunile nominative pot

fi emise în formă materială,pe suport hârtie,sau în formă dematerializată,caz în care se
înregistrează în registrul acționarilor.”

Potrivit noii reglementări, art.94 se modifică și va avea următorul conținut:

„(1) Acțiunile trebuie să fie de o egală valoare;ele acordă proprietarilor drepturi egale”

Potrivit noii reglementări, art.98 se modifică și va avea următorul conținut

(1) “Dreptul de proprietateasupraacțiuniloremiseînformămaterială se

transmiteprindeclarațiefăcutăînregistrulacționarilorșiprinmențiuneafăcutăpetitlu,se
mnată de cedentși de cesionarsau de mandatariilor. Dreptul de
proprietateasupraacțiuniloremiseînformădematerializată se
transmiteprindeclarațiefăcutăînregistrulacționarilor ,semnată de cedentși de
cesionarsau de mandatariilor. Prinactulconstitutiv se pot prevedeașiînalteforme
de transmitere a dreptului de proprietateasupraacționarilor.”

Potrivit noii reglementări, art.99 se modifică și va avea următorul conținut:

„(1) Constituirea de ipoteci mobiliare asupra acțiunilor se face prin înscris sub
semnătură privată,în care se vor arăta cuantumul datoriei,valoarea și categoria
acțiunilor cu care se garantează,iar în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în
formă materială,și prin menționarea ipotecii pe titlu ,semnată de creditor și debitorul
acționar sau de mandatarii acestora”.

4. Mențiuni obligatorii în cuprinsul acțiunii:

Pentru a fi considerată valabilă,acțiunea va cuprinde mențiunile obligatorii impuse de

lege ,respectiv:

a) Denumirea societății emitente;

b) Durata societății emitente;
c) Data actului constitutiv;
d) Numărul din registrul comerțului ,sub care a fost înregistrată societatea;
e) Codul unic de înregistrare al societății;
f) Numărul Monitorului Oficial în care s-a realizat publicitata societății constituite;
g) Capitalul social al societății eminente;
h) Numărul de acțiuni pentru care s-a realizat vărsământul ;
i) Numarul de acțiuni în care e împărțit capitalul social ,numărul de ordine al
acestora și valoarea nominală;
j) Avantajele rezervate fondatorilor

În cazul acțiunilor nominative,în conținutul acțiunii trebuie să se menționeze și

elementele de identificare acționarului(dacă este persoană fizică
,numele,prenumele,domiciliul și codul numeric personal,iar dacă este persoană
juridică ,denumirea,sediul,numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare)

Orice acțiune,pentru a fi validată trebuie semnată de doi membrii ai consiliului de

administrație ,respectiv al directoratului sau după caz,semnătura administratorului
unic,respectiv al directorului general unic.

Dacă o societatate nu emite acțiuni pe suport material,aceasta va fi eliberată la

solicitarea acționarului sau din oficiu,un cercificat de acționar care va cuprinde în mod
obligatoriu toate mențiunile ce trebuie să se regăsească în conținutul unei acțiuni
precum și numărul categoria și valoarea nominală a acțiunilor acelui acționar,poziția la
care este înscris acționarul în registrul acționarilor și numărul de ordine al acțiunilor
emise.

CURS10 .MODIFICAREA SOCIETĂȚIILOR ( COMERCIALE)

Reorganizarea societatilor (comerciale).Dizolvarea si lichidarea

1.Fuziunea este operaţia prin care:

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală
a acţiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionariisocietăţii divizate.

1.2 Divizarea este operaţiunea prin care:

a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate către acţionariisocietăţii divizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare ş, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionariisocietăţii divizate.

Efectele fuziunii sau divizării sunt:

 a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea
absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă sau
fiecare dintre societăţile beneficiare al tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite(divizate;
acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de
fuziune/divizare;
b) acţionarii sau asociaţiisocietăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv
asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile
de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
Trebuie reţinute următoarele interdicţii:

 Nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru
acţiuni/părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute:
a) de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând
în nume propriu, dar în contul societăţii; sau
b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în
nume propriu, dar în contul societăţii.
 Nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi
schimbată pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute:
a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii; sau
b) de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în
nume propriu, dar pe seama societăţii.

1.3. Dizolvarea societăţii comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalităţii

juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea
patrimoniului societăţilor în cauză.
Dizolvarea se poate produce:
 pe baza unei hotărâri a asociaţilor (denumită şi voluntară; de exemplu: dizolvarea
anticipată), caz în care hotărârea se publică în Monitorul Oficial (pentru a face posibilă
exercitarea dreptului de opoziţie al creditorilor în termen de 30 de zile de la publicare) şi se
întocmeştebilanţ de lichidare;
 prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat (de exemplu: pentru neînţelegeri
grave dintre asociaţi care împiedică funcţionareasocietăţii) sau când însăşiinstanţa dispune
falimentul societăţii comerciale respective, motiv pentru care este o cale de dizolvare silită;
dizolvarea mai poate fi pronunţată de instanţă în cazul declarării nulităţiisocietăţii
comerciale, ca efect al nerespectării condiţiilor de fond şi formă impuse de lege; instanţa
mai poate pronunţa dizolvarea societăţii când societatea nu mai are organe statutare sau
acestea nu se mai pot întruni, când societatea nu a mai depus, în cel mult 6 luni de la
 expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte, care potrivit legii se
depun la Oficiul Registrului Comerţului sau când societatea şi-a încheiat activitatea, sau nu
are sediu cunoscut, ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul sau reşedinţa cunoscute
(cu excepţiainactivităţii temporare, definită ca fiind perioada de maxim trei ani în care
societatea poate să nu desfăşoare nici o activitate, dar să anunţe în acest sens organele
fiscale şi Registrul Comerţului);
 dizolvarea de drept, în temeiul legii, când a trecut timpul stabilit pentru durata societăţii
(de exemplu: s-a stabilit în actul constitutiv durata de 5 ani şiaceştia s-au împlinit), în cazul
imposibilităţii realizării obiectului societăţii sau realizării acestuia (de exemplu: nu s-a
obţinut concesiunea sau obiectul societăţii a fost construirea unei şosele, care s-a realizat).
Există o suită de cazuri speciale de dizolvare specifice anumitor forme de societăţi
comerciale:
 în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, când prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul oricărui asociat când numărul
asociaţilor se reduce la unu (dacă nu există clauză de continuitate cu succesorii, iar în cazul
societăţii cu răspundere limitată, nu se decide transformarea societăţii în societate cu
răspundere limitată unipersonală);
 la societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, când prin retragerea sau
decesul unuia (unora) din asociaţi dispare categoria de asociaţicomanditaţi sau
comanditari;
 la societăţile pe acţiunişi în comandită pe acţiuni, în cazul pierderii unei jumătăţi din
capitalul social sau al reducerii sub minimum legal (fie a capitalului social, sub limita
minimă de 90.000 lei, fie a numărului de acţionari, sub limita de 2);
În caz de dizolvare societatea trebuie să plătească moştenitorilor partea ce li se cuvine,
după ultimul bilanţ contabil aprobat (în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului).
Efectele dizolvăriisocietăţii comerciale sunt:
 are loc deschiderea procedurii lichidării, administratorii având obligaţia de a convoca
adunarea generală pentru desemnarea lichidatorilor;
 societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile de lichidare, dar sunt
interzise orice operaţiuni comerciale noi;
 în anumite cazuri (cum ar fi fuziunea şi divizarea) dizolvarea are loc fără lichidare;
 societatea comercială îşi încetează existenţa din momentul radierii din registrul existent la
Oficiul Registrului Comerţului;

1.4 Lichidarea societăţii comerciale

Încetarea existenţeisocietăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să

pună capăt activităţii, prin intermediul lichidatorilor, şi să ducă în final la încetarea statutului de
persoană juridică a societăţii.

Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt:

 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, legea cere ca toate
actele care emană de la societate să arate că aceasta este în lichidare;
 lichidarea se face în interesul asociaţilor, fapt dovedit prin aceea că lichidarea poate fi
cerută numai de către asociaţi cu excluderea creditorilor societăţii; adunarea
asociaţilornumeşte lichidatorii (care preiau gestiunea societăţii de la administratori),
stabilindu-le puterile, înseşicondiţiile lichidării se stabilesc prin actul constitutiv (de către
asociaţi);
 lichidarea societăţii este obligatorie deoarece societatea nu poate rămâne în faza de
dizolvare.

Activitatea lichidatorilor se caracterizează prin faptul că:

 actul de numire al lichidatorilor de către adunarea generală (sau, în mod excepţional, de
către instanţă, când condiţiile pentru convocare şi luarea deciziei de lichidare nu sunt
întrunite) se va depune la Oficiul Registrului Comerţului;
 până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor;
 lichidatorii pot fi atât persoane fizice câr şi persoane juridice, unde lichidatorii trebuie să fie
autorizaţi;
 lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii;
 lichidatorii vor face bilanţul după inventarierea bunurilor;
 operaţiunile de lichidare includ operaţiuni de lichidare a activului, care cuprind
transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are
faţă de terţişilichidarea pasivului, prin care se înţelege plata datoriilor societăţii către
creditorii săi; după terminarea acestor operaţiuni se trece la repartizarea activului net între
asociaţi după care procedura lichidării se încheie;
 lichidatorii îşi îndeplinesc obligaţiile sub controlul cenzorilor (consiliului de supraveghere);
 lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării şi se poate
prelungi cu cel mult 2 ani;
 după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din Registrul
comerţului (dată de la care încetează personalitatea juridică a societăţii);
 Radierea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 200 ei pentru fiecare zi de întârziere,
trebuie cerută în termen de 15 zile de la terminarea lichidării. Amenda va fi aplicată de
judecătorul delegat. Radierea se poate face şi din oficiu;
registreleşiactelesocietăţiitrebuiepăstrate 5 ani după data depunerii lor la
OficiulRegistruluiComerţului.