Sunteți pe pagina 1din 34

1

Capitolul I
Consideratii generale privind dreptul civil

§1. Terminologie si definire

Expresia "drept civil" poate fi luatã în trei sensuri si anume:


Mai întâi ea desemneazã ramura de drept civil a sistemului de drept
românesc. Într-un al doilea sens, expresia "drept civil" evocã acea posibilitate sau
prerogativã recunoscutã de legea civilã titularului dreptului civil. În sfârsit, într-o a treia
acceptiune, prin drept civil se desemneazã o ramurã a stiintei juridice, stiintã ce are ca obiect
dreptul civil; disciplina de învãtãmânt.
Definiţia pe care o propunem: dreptul civil este ramura care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane (fizice şi juridice) având la bază
libertatea şi egalitatea juridică.

§2. Diviziunea dreptului

Dreptul, în general, se împarte în primul rând în Drept international


(public si privat) si Drept national.
Dreptul national se împarte si el în drept public si drept privat.Dreptul
public se ocupã de constituirea statului si a puterilor publice si de raporturile
dintre stat si particulari în general. Principalele lui subdiviziuni sunt: dreptul
constitutional, dreptul administrativ, drept penal etc.
Dreptul privat se ocupã de actele particularilor care nu pun în discutie
decât interesele individuale; el este dreptul persoanelor private (persoane
fizice si persoane juridice de drept privat). El cuprinde în principal dreptul
civil, dreptul comercial, dreptul familiei etc.

§3. Principalele sisteme de drept

Împãrtirea clasicã le divide în patru: sistemul anglo-saxon (common-


law), sistemul romano-germanic, sistemul comunist, sistemul religios.
2

Sistemul common-law. El a apãrut în Anglia ca un drept jurisprudential


si s-a extins în SUA, Australia, Noua Zeelandã, Canada mai putin provincia
Quebec etc.
Sistemul romano - germanic. Acest sistem are o arie largã de
rãspândire în întreaga lume, inclusiv în America Latinã, unele tãri din
Orientul Apropiat si chiar în Africa. El poate fi divizat în drepturile latine
bazate pe dreptul roman (Franta, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, România
etc.) si drepturile germanice, ele fiind formate din aliajul dreptului roman si
cutumele germanice (Germania, Austria, Scandinavia, Elvetia etc.).
Sistemul comunist. Acest drept profund ideologizat a fost dreptul fostei
URSS si a tarilor satelite ale acesteia (tarile socialiste); doctrina era cea
marxist-leninista.
Sistemul religios. Abordarea drepturilor religioase trebuie sa aiba în ve-
dere, într-o oarecare masura, diviziunea: drepturi orientale si drepturi euro-
pene. Modelul este ilustrat de dreptul musulman.

§ 6. Domeniul dreptului civil

Institutiile dreptului civil sunt: raportul juridic civil (care cuprinde


normele privitoare la pãrtile, continutul si obiectul acestui raport), bunurile,
izvoarele raportului juridic civil (adicã actele si faptele juridice) si dovada
sau proba acestui raport; actul juridic civil, prescriptia extinctivã, subiectele
dreptului civil (persoana fizicã si persoana juridicã), drepturile reale
principale (dreptul de proprietate cu dezmembrãmintele sale - uzul,
uzufructul, abitatia, servitutea, administrarea ori folosinta), obligatiile civile,
contractele civile speciale (contractul de vânzare-cumpãrare, contractul de
donatie, contractul de locatiune, contractul de mandat etc.), dreptul de
proprietate intelectualã (dreptul de autor si de inventator), succesiunile.
În al doilea rând, obiectul dreptului civil este format din raporturi patri-
moniale si raporturi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice ori
persoanele juridice.

§7. Principiile dreptului civil

În dreptul civil, dupã pãrerea noastrã, deosebim douã categorii de


principii si anume:
1) - principiile fundamentale ale dreptului român care au incidentã si în
dreptul civil;
2) - principiile generale ale dreptului civil român.

2
3

Sunt principii fundamentale ale dreptului român si îsi au


aplicatiune în întreaga legislatie a României: principiul democratiei,
principiul egalitãtii în fata legii, principiul legalitãtii si principiul separatiei
puterilor în stat. Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare,
de bazã, aplicabile tuturor institutiilor dreptului civil. Cele mai importante
sunt: principiul proprietãtii, principiul egalitãtii în fata legii civile, principiul
îmbinãrii intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii
drepturilor subiective civile şi principiul bunei credinţe. Aceste principii le gãsim
formulate în legea civilã lato sensu.

§8. Delimitarea dreptului civil fatã de alte ramuri de drept

Delimitarea dreptului civil fatã de alte ramuri de drept vizeazã mai


multe criterii. Acestea, în general, sunt: obiectul de reglementare, metoda
de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul
sanctiunilor si principiile dreptului civil.
Obiectul de reglementare al dreptului civil este format din douã mari
categorii: raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale; nu însã toate
aceste raporturi fac parte din obiectul dreptului civil.
Metoda de reglementare. Specificã dreptului civil este metoda egalitãtii
juridice a pãrtilor dintr-un raport juridic civil
Alt criteriu care ajutã la delimitarea ramurilor de drept este acela al
caracterului normelor: norme dispozitive si norme imperative. Pentru dreptul
civil sunt specifice normele dispozitive (permisive, supletive sau
interpretative).
Alt criteriu de delimitare a dreptului civil este caracterul sanctiunii.
Pentru dreptul civil sanctiunea specificã este restabilirea dreptului
subiectiv civil încãlcat care se face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie
prin încetarea actiunii de vãtãmare a dreptului personal nepatrimonial.

§9. Norme imperative si norme dispozitive

Principala clasificare care are în vedere caracterul normelor, distinge


între normele dispozitive si normele imperative.
Normele dispozitive (interpretative sau declarative) înlesnesc libertatea
pãrtilor fie suplinindu-le vointa neexprimatã, fie întregindu-le vointa, fie
protejându-le drepturile sau interesele în privinta cãrora are a decide însusi
titularul dreptului. Normele permisive nici nu impun si nici nu interzic
sãvârsirea unei actiuni, lãsând la aprecierea pãrtilor sã aleagã conduita pe
4

care voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege (de
exemplu, art. 1296 C.civ.).
Normele supletive sunt acele reglementãri legale care în anumite
situatii permit ca persoanele singure sã-si aleagã conduita de urmat si
numai în situatia în care nu si-au ales singure aceastã conduitã, se vor
aplica prevederile normei (art. 1305 C.civ).
Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau
onerativ, stabilesc o conduitã univocã si strict determinatã de la care
subiectul raportului de drept civil nu se poate abate decât asumându-si
riscul sanctiunii prevãzute de lege.

§10. Izvoarele dreptului civil

Notiune. Definire. Clasificare. În general, prin izvor de drept civil


întelegem forma specificã de exprimare a normelor de drept civil.
Izvoarele formale ale dreptului civil pot fi clasificate dupã mai multe
criterii. Astfel:
1. Dupã criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma
distingem:
a) Legile (în sens restrâns) adicã actele normative adoptate de organul
legiuitor al statului (Parlamentul). La rândul lor legile pot fi clasificate în trei
categorii: legi constitutionale, legi organice, legi ordinare.
2. Alte izvoare ale dreptului civil. Morala nu constituie un izvor de drept
distinct ci unul derivat în mãsura în care ea este încorporatã în lege.
Obiceiul sau cutuma (obiceiul pãmântului, datina juridicã etc.) este o
regulã de conduitã statornicitã de-a lungul vremii în practica vietii sociale si
care tinde uneori a deveni regulã de drept.
3. Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil jurisprudenta
(practica judiciarã) si doctrina (stiinta dreptului).

§11. Aplicarea legii civile în timp, în spatiu si asupra


persoanelor

11.1. Consideratii generale.


În timp legile au o viatã a lor delimitatã între momentul intrãrii lor în
vigoare si momentul iesirii lor din vigoare, iar situatiile juridice se înscriu în
timp prin data constituirii si data stingerii lor.
În spatiu legile civile au aplicabilitate pe un anumit teritoriu, apartinând
unui stat (sau numai pe o parte a acelui teritoriu, dacã e vorba de legile

4
5

locale) si nu au nici o eficientã pe teritoriul altui stat care are propriile sale
legi; situatiile juridice se încadreazã, de regulã, în limitele teritoriului unui
stat dar uneori ele pot cuprinde si elemente de extraneitate, desfãsurându-
se, succesiv sau simultan, pe teritoriul a douã sau mai multe state.
Principiul fundamental care guverneazã aplicarea legii civile asupra
persoanelor este acela al egalitãtii subiectilor de drept civil în fata legii
civile, dublat de acela al generalitãtii aplicãrii legii civile la toate raporturile
de drept civil.

§. 12. Interpretarea legii civile

Interpretarea legii este o operatie logico-juridicã rationalã, de lãmurire


si explicare a continutului si sensului normei, în sensul unei juste aplicãri.
12.1. Interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala
A. Interpretare oficialã, realizatã de un organ de stat îndreptãtit sã facã
aceastã interpretare; sunt interpretãri oficiale, dupã caz:a) Interpretarea
autenticã; b) Interpretarea legalã; c) Interpretarea judiciarã.
12.2. Interpretarea literalã, extensivã sau restrictivã. Dupã
rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:
a) Interpretarea literalã (sau strictã) ; b) Interpretarea extensiva; c)
Interpretarea restrictiva .
12.3. Metodele de interpretare : a) Interpretarea gramaticalã ;b) Interpretarea logicã este
aceea care se face dupã anumite reguli rationale numite argumente. Cele mai frecvent utilizate
sunt: argumentul a pari (sau de analogie), argumentul a fortiori, argumentul per a contrario,
argumentul reductio ad absurdum si argumentul ab eodem ;c) Interpretarea sistematicã ; d)
Interpretarea istoricã (numita uneori evolutivă; f) Interpretarea structuralista .

Test pentru autocontrol:


Definiţi dreptul civil şi funcţiile dreptului civil.
Identificaţi deosebirile dintre principalele sisteme de drept.
Enumeraţi şi explicaţi principiile dreptului civil.
Care sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp? Dar în spaţiu?
Care sunt izvoarele dreptului civil?
Daţi exemplu de o normă civilă dispozitivă-permisivă folosind Codul civil
Ce înţelegeţi prin argumentul a pari?

Capitolul II
Raportul juridic civil
6

§1. Notiune. Caracter. Structurã

Notiunea de raport juridic civil. Sunt raporturi juridice acele raporturi


sociale care sunt reglementate de lege (de norme juridice).
Raporturile personale (nepatrimoniale) si raporturile patrimoniale
reglementate de norme de drept civil sunt raporturi juridice civile. Asa sunt,
de pildã, raporturile de proprietate, cele de obligatii, cele de succesiune,
rudenie etc.
Caracterele juridice ale raporturilor juridice civile sunt urmãtoarele:
a) Raportul juridic civil este un raport social ; b) Raportul juridic civil are
un caracter volitional ; c) Raportul juridic civil se caracterizeazã
esentialmente prin pozitia juridicã de egalitate a pãrtilor (subiectilor).
Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsã unitate, trei
elemente distincte:
a) Subiectii sau pãrtile raportului juridic, adicã persoanele (fizice sau
juridice) între care se leagã raportul juridic;
b) Continutul raportului juridic, adicã drepturile si obligatiile care leagã
cele douã pãrti ale raportului juridic;
c) Obiectul raportului juridic, adicã însãsi prestatia (actiunea sau
inactiunea) pe care o parte a raportului juridic este îndreptãtitã sã o
pretindã celeilalte si pe care aceastã din urmã parte este obligatã sã o
sãvârseascã (sau sã se abtinã de la sãvârsirea ei).

§2. Subiectii raportului juridic civil

2.1. Notiune. Prin subiect al raportului juridic civil se întelege calitatea


de a fi titular al drepturilor si obligatiilor ce alcãtuiesc continutul raportului
juridic. Sunt deci subiecti, persoanele fizice sau persoanele juridice între
care se leagã un raport juridic si care au unul fatã de celãlalt fie drepturi
subiective, fie obligatii civile corelative acestor drepturi.
2.5. Capacitatea civilã de folosintã este aptitudinea generalã de a
avea drepturi si obligatii civile, adicã aptitudinea de a fi subiect de drept
civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile. Capacitatea civilã de
folosintã este recunoscutã de lege tuturor persoanelor fizice, fãrã nici o
discriminare (art. 4, Decretul nr. 31/1954); Capacitatea civilã de folosintã a
persoanelor fizice începe odatã cu nasterea persoanei si înceteazã odatã cu
moartea sa.
2.6. Capacitatea civilã de exercitiu este aptitudinea persoanelor de
a dobândi drepturi si de a-si asuma obligatii prin acte juridice proprii. Dacã

6
7

toate persoanele fizice au capacitatea de folosintã recunoscutã de lege pe


simplul considerent cã ele existã ca fiinte umane, apoi nu toate persoanele
fizice au capacitatea de exercitiu ci numai acelea care au o vointã
constientã, care au discernãmântul faptelor lor, deoarece numai acestea îsi
pot da seama de consecintele actelor lor producãtoare de efecte juridice.
Pânã la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiti de capacitate de
exercitiu. Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc, potrivit legii, o
capacitate civilã de exercitiu restrânsã. De regulã, capacitatea de exercitiu
dobânditã la vârsta majoratului dureazã toatã viata încetând - odatã cu
capacitatea de folosintã - la moartea persoanei.

§3. Continutul raportului juridic civil

3.1. Notiunea de drept subiectiv civil. Dreptul obiectiv recunoaste


indivizilor largi prerogative de actiune sub forma unor drepturi individuale,
adicã drepturi subiective.
Nota bene. Nu existã drept subiectiv decât în cadrul permis de dreptul
obiectiv.
3.3. Notiunea de continut al raportului juridic civil. Continutul
raportului juridic civil este alcãtuit din drepturile si obligatiile pãrtilor
(subiectilor) adicã din drepturile subiectului activ si din obligatiile subiectului
pasiv între care se stabileste raportul juridic; nota bene, elementele
continutului raportului juridic civil sunt: dreptul subiectiv si obligatia civilã.
3.4. Definitia si caracterele juridice ale dreptului subiectiv. Prin
drept (civil) subiectiv întelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a
desfãsura o anumitã conduitã, garantatã de lege prin putinta de a pretinde
subiectului pasiv o anumitã comportare corespunzãtoare care poate fi
impusã la nevoie prin forta de constrângere a statului.
Reciproca dreptului subiectiv este obligatia, adicã legãtura de drept prin
care debitorul se gãseste obligat fatã de creditor sã dea, sã facã sau sã nu
facã ceva, sub constrâgere statalã ; obligatia este aspectul negativ al
raportului obligational.
Drepturile civile subiective prezintã urmãtoarele caractere specifice:
a) Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existenta unei obligatii
corelative ; b) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a
pretinde subiectului pasiv sã-si îndeplineascã obligatia corelativã ; c) Dreptul
subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a desfãsura o anumitã
conduitã ; d) Dreptul subiectiv ia fiintã ca atare din momentul nasterii
raportului juridic.
8

3.5. Clasificarea drepturilor civile subiective. Drepturi absolute


si drepturi relative.

a) Drepturile absolute sunt acelea cãrora le corespunde obligatia gene-


ralã a tuturor persoanelor de a se abtine de a le încãlca.
Sunt drepturi absolute: 1. Drepturile personale extrapatrimoniale
(dreptul la nume, la onoare etc; drepturile rezultând din raporturile
conjugale si din raporturile de familie; drepturile nepatrimoniale de autor, de
inventator si cele conexe lor etc.) 2. Drepturile reale principale si cele
derivate din dreptul de proprietate privatã.
b) Drepturile relative - în opozitie cu cele absolute - sunt cele cãrora le
corespunde obligatia uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar
momentul stabilirii raportului juridic, de a da (adicã de a constitui sau
strãmuta un drept real asupra unui lucru), de a face (de a sãvârsi anumite
acte sau fapte juridice), sau de a nu face ceva (de a se abtine de la
sãvârsirea anumitor acte sau fapte juridice).
Sunt drepturi relative toate drepturile de creantã, adicã cele care
rezultã din acte juridice sau din fapte juridice în temeiul cãrora una sau mai
multe persoane determinate, în calitate de creditor, are dreptul de a
pretinde si obtine de la una sau mai multe persoane determinate, în calitate
de debitor, îndeplinirea obligatiei corelative de a da, a face sau de a nu face
ceva. Astfel sunt: dreptul vânzãtorului de a primi pretul si al cumpãrãtorului
de a primi lucrul cumpãrat, dreptul persoanei pãgubite printr-o faptã ilicitã si
culpabilã de a primi despãgubiri etc.
Drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale (sau
extrapatrimoniale). Drepturile subiective civile sunt patrimoniale sau
nepatrimoniale dupã cum ele au sau nu au un continut economic, evaluabil
în bani.
Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale si drepturi de cre-
antã. Drepturile subiective civile cu continut economic (drepturi
patrimoniale) pot fi subclasificate în:
a) Drepturi reale în temeiul cãrora titularul îsi poate exercita atributele
(prerogativele) corespunzãtoare în mod direct asupra unui lucru si care
permite a se retine din utilitãtile sale economice fãrã a avea nevoie de
concursul altor persoane. La rândul lor acestea de divid în drepturi reale
principale (dreptul de proprietate si dezmembramintele sale : uz, uzufruct,
abitatie, servitute, superficie) si drepturi reale accesorii (gaj, ipoteva,
privilegii).

8
9

b) Drepturile de creantã sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cã-


rora subiectul activ numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv numit
debitor, ca acesta sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva; adicã sã
îndeplineascã o obligatie corelativã prin executarea cãreia se realizeazã
dreptul creditorului.

3.6. Clasificarea obligatiilor civile corelative drepturilor


subiective

Obligatia civila poate fi definita ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de


a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ corespunzatoare
dreptului subiectiv corelativ, conduita care consta în a da, a face sau a nu
face ceva si care la nevoie poate fi impusa prin forta coercitiva a statului.
Obligatiile civile (corelative drepturilor) pot fi clasificate în functie de
diferite criterii. Astfel:
b) În functie de obiectul lor, obligatiile se pot împãrti în:
- obligatii de a da, a face sau a nu face ceva ; - obligatii pozitive (dare si
facere) si obligatii negative (non facere); - obligatii determinate (sau de
rezultat) si obligatii de prudentã sau diligentã (ori de mijloace). Obligatia de
rezultat rezidã în îndatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat;
c) În functie de puterea sanctiunii lor, obligatiile se împart în obligatii
civile (perfecte) si obligatii naturale (imperfecte).
d) În functie de opozabilitatea lor, obligatiile pot fi obisnuite (opozabile
numai debitorului), opozabile si tertelor persoane (scriptae in rem) sau
obligatii reale (propter rem).

3.8. Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept.

Abuzul de drept în dreptul civil însemnã exercitarea unui drept civil


subiectiv dincolo de limitele sale firesti, adicã exercitarea lui în alt scop
decât acela în vederea cãruia dreptul respectiv este recunoscut de lege.
Adesea abuzul de drept este o sursã de rãspundere civilã.
Sanctiunea abuzului de drept constã în refuzul organului jurisdictional
de a protegui dreptul folosit abuziv iar atunci când el se concretizeazã într-o
faptã ilicitã cauzatoare de prejudicii, va fi antrenatã rãspunderea civilã.

3.9. Apãrarea drepturilor civile prin mijloace juridice. Principalul


mijloc juridic de drept civil pentru apãrarea drepturilor subiective este
posibilitatea acordatã de lege titularilor de drepturi de a cere, prin actiune
10

în justitie, interventia fortei de constrângere a statului pentru a obtine


respectarea sau restabilirea dreptului împotriva oricãrei persoane care l-ar
nesocoti sau încãlca si pentru a impune prin constrângere juridicã exe-
cutarea silitã a hotãrârii judecãtoresti astfel pronuntate.

§4. Obiectul raportului juridic civil

Notiunea de obiect al raportului juridic. Prin obiect al raportului


juridic întelegem actiunea sau abtinerea la care este îndreptãtit subiectul
activ si de care este tinut subiectul pasiv al raportului juridic adicã conduita
sau comportamentul subiectilor raportului.

§5. Bunurile

5.1. Notiunile de "lucru" si "bun". Pentru ca un lucru sã devinã bun


în sens juridic este necesar ca acesta sã fie util omului, sã aibã o valoare
economicã si sã fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi ce
intrã în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei
persoane juridice.

5.2. Clasificarea bunurilor.


1. Bunuri imobile (nemiscãtoare) si bunuri mobile (miscãtoare). Aceasta
este clasificarea prevãzutã în mod expres în Codul civil care în art. 461
statueazã cã "toate bunurile sunt imobile sau mobile".
2. Bunuri scoase din circuitul civil si bunuri aflate în circuitul civil.
Aceasta diviziune a bunurilor are la baza criteriul posibilitatii încheierii de
acte juridice civile cu privire la unele bunuri.
3. Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) si bunuri
determinate prin caractere generice (res genera).
4. Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasifica
în consumptibile si neconsumptibile dupa cum întrebuintarea lor obisnuita
implica sau nu consumarea lor materiala sau juridica (înstrainarea) de la
prima utilizare.
5. Bunuri fungibile si bunuri nefungibile. Aceastã clasificare are în
vedere numai bunurile mobile nu si pe cele imobile. Bunurile fungibile sunt
acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligatii (res
quarum una alterius vice fungitur).
6. Bunuri divizibile si bunuri indivizibile.

10
11

Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de împãrtire, fãrã ca


prin aceastã operatie sã li se schimbe destinatia.
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împãrtite fãrã a li se
schimba destinatia.
7. Bunuri principale si bunuri accesorii. Sunt situatii când un bun, fãrã a-
si pierde o existentã distinctã, ajunge într-o dependentã fatã de altul; în alte
cuvinte, unul apare ca principal iar celãlalt ca accesoriu (auxiliar) celui
dintâi.
8. Bunuri simple si bunuri compuse. Bunurile simple sunt acele bunuri
care formeazã o unitate indivizibilã si care sunt supuse în mod natural unui
regim juridic omogen (de exemplu, aurul, un teren gol, o perlã etc.).
9. Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere. Bunurile frugifere, în opozitie
cu bunurile nefrugifere, sunt acele bunuri susceptibile de a produce fructe
fãrã consumarea substantei lor.
Textul art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe: naturale,
industriale si civile.
10. Bunuri corporale si bunuri incorporale. Aceastã distinctie este opera
doctrinei. Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existentã materialã
fiind percepute prin simturile omului; prin contrast, bunurile incorporale sunt
acele bunuri care nu au o existentã materialã (corp, substantã), cãrora le
lipseste materia tangibilã, cum ar fi drepturile.
11. Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt
acele bunuri care pot fi urmãrite în cadrul executãrii silite a debitorului.
12. Bunuri din domeniul public si bunuri din domeniul privat. Această clasificare
se referă exclusiv la bunurile care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
13. Bunuri de capitalizare si bunuri de consumatie. Sunt bunuri de
capitalizare acelea care formeazã baza cea mai consistentã a averii private.
Sunt bunuri de consumatie bunurile de confort sau de uz curent.

§6. Faptele juridice. Izvoarele raportului juridic civil concret

Faptele juridice sunt acele împrejurãri care, potrivit legii, atrag dupã
sine anumite consecinte juridice. Dupã caracterul volitional, faptele juridice
si o datã cu ele izvoarele raportului juridic civil se clasificã în actiuni umane
si evenimente.
a) Actiunile umane la rândul lor se împart în douã categorii si anume:
- actiuni sãvârsite cu intentia de a produce efecte juridice si actiuni
sãvârsite fãrã intentia de a produce efecte juridice dar care efecte se produc
totusi, în puterea legii;
12

b) Evenimentele (adicã faptele naturale) sunt acele fapte juridice care


se produc independent de vointa omului si de care norma de drept civil
leagã anumite efecte juridice (consecinte juridice).

Test pentru autocontrol :


Ce întelegeti prin raport juridic civil ?
Ce întelegeti prin capacitate de exercitiu ? Care sunt fazele acesteia ?
Din ce este format continutul raportului juridic civil?
Realizati o schema a drepturilor subiective.
Faceti o comparatie între drepturile relative si cele absolute.
Ce întelegeti prin “abuz de drept” si care este sanctiunea.
Realizati o schema a clasificarii bunurilor.

Capitolul III
Actul juridic civil

§1. Notiune si clasificare

Vom defini actul juridic civil ca fiind acea manifestare de vointã


destinatã sã producã anumite efecte juridice (sã creeze, sã modifice sau sã
stingã un raport juridic civil) în limitele si conditiile dreptului obiectiv.
Clasificarea actelor juridice :
1. Acte juridice unilaterale (testamentul), bilaterale (contractul) si
multilaterale(contractul colectiv de munca).
2. Acte juridice cu titlu oneros (vânzarea-cumpararea) si acte juridice cu
titlu gratuit (donatia).
3. Acte juridice comutative si acte juridice aleatorii. Numai actele
juridice cu titlu oneros pot fi subclasificate astfel.
5. Acte juridice între vii si acte pentru cauzã de moarte.
6. Acte constitutive, translative sau declarative.
7. Acte de conservare, de administrare si de dispozitie.
8. Acte consensuale, acte solemne si acte reale.
9. Acte juridice subiective si acte juridice conditie.
10. Acte juridice principale si acte juridice accesorii.
12
13

11. Acte cauzale si acte abstracte.

§2. Conditii pentru valabilitatea actului juridic

2.1. Terminologie. Codul nostru civil nu se referã la actul juridic civil în


general ci la prototipul sãu - contractul civil - stabilind în art. 948 regula
potrivit cãreia "conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt:
1.capacitatea de a contracta; 2. consimtãmântul valabil al pãrtii ce se
obligã; 3. un obiect determinat; 4. o cauzã licitã".

2.2. Clasificarea conditiilor.

A) Dupã criteriul aspectului la care se referã conditiile de validitate ale


actului juridic civil, pot fi:
a) Conditii de fond ; b) Conditii de formã ; c) Conditii de publicitate.
B) Dupã importanta lor pentru existenta actului, conditiile sau
elementele structurale ale actelor juridice civile pot fi:
a) Conditii esentiale ; b) Conditii neesentiale (întâmplãtoare)
C) Dupã criteriul izvorului lor formal, conditiile de validitate pot fi:
a) Conditii legale ; b) Conditii conventionale sau voluntare
D) Dupã criteriul legãturii lor cu actul la care se referã, conditiile de
validitate pot fi: a) Conditii intrinseci ; b) Conditii extrinseci .
E) Dupã criteriul efectelor pe care lipsa lor le produce, conditiile pot fi:
a) Conditii de validitate ; b) Conditii de eficacitate.

2.3. Capacitatea. - Prin capacitate civilã întelegem aptitudinea


persoanei (fizice sau juridice) de a fi subiect de drept, adicã de a sta în
raporturi juridice civile si de a încheia acte juridice civile spre a deveni astfel
titular de drepturi si obligatii civile.
Este suficient sã amintim cã, în principiu, toate persoanele au
capacitate civilã de exercitiu cu exceptia celor pe care legea le declarã în
mod expres ca fiind lipsite sau restrânse în aceastã capacitate. Acest
principiu este consacrat de textul art. 949 C. civ. potrivit cãruia "poate
contracta orice persoanã ce nu este declaratã necapabilã de lege".
Art. 950 C. civ. - indicã si exceptiile de la acest principiu dispunând cã:
"Incapabilii de a contracta sunt: 1. Minorii; 2. Interzisii; 4. În genere toti acei
cãrora legea le-a prohibit oarecare contracte" (textul pct. 3 care prevedea
incapacitatea femeii mãritate a fost abrogat în 1932).
14

2.4. Consimtãmântul

Definitia si conditiile consimtãmântului. Consimtãmântul este manifes-


tarea de vointã a subiectului de drept de a fi legat prin actul juridic la care
consimte (o manifestare unilateralã de vointã).
Pentru a dobândi valoare juridicã, deci pentru a fi valabil, consimtã-
mântul trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele conditii:
- sã emane de la o persoanã cu discernãmânt;
- sã fie exteriorizat;
- sã fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
- sã nu fie alterat de vreun viciu de consimtãmânt.

2.5. Viciile de consimtãmânt


A. Eroarea. Eroarea poate fi definitã ca fiind falsa reprezentare a
realitãtii în constiinta persoanei care delibereazã si adoptã hotãrârea de a
încheia actul juridic. Potrivit criteriului consecintelor pe care le produce,
eroarea se clasificã în: eroare obstacol, eroare viciu de consimtãmânt si
eroare indiferentã.
1) Eroarea obstacol . Sunt considerate erori obstacol:
- eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio), ;
- eroare asupra identitãtii obiectului actului juridic (error in corpore sau
error in objecto).
2. Eroarea viciu de consimtãmânt sau eroarea gravă (numitã în doctrina
francezã eroare-nulitate) este eroarea care poartã asupra calitãtilor
substantiale ale obiectului actului juridic (error in substantia sau error in
materia) sau asupra identitãtii ori calitãtilor persoanei cocontractante (error
in personam).
a) Eroarea asupra substantei obiectului actului juridic. Exemplu: existã
eroare asupra substantei când o persoanã dorind sã cumpere un tablou autentic, cumpãrã din
eroare o copie; sau când cumpãrã un obiect fiindcã îl crede din aur iar în realitate obiectul este de
alamã; este evident cã persoana n-ar fi cumpãrat copia sau obiectul de alamã, dacã ar fi cunoscut
adevãratele calitãti ale obiectelor cumpãrate.
b) Eroarea asupra persoanei . Exemplu: când o persoană dorind să comande un
tablou unui pictor consacrat, se adresează din eroare altuia, eroarea constituie un viciu de vointă,
deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunostea identitatea aceluia căruia i s-a
adresat. Tot astfel, disimularea confesiunii religioase cu ocazia încheierii căsătoriei poate fi
analizată ca o cauză care antrenează o eroare asupra calitătilor esentiale ale persoanei.

14
15

3. Eroarea indiferenta (inexpresiva sau usoara) este eroarea care nu


are nici o influenta asupra validitatii actului juridic deoarece poarta asupra
unor împrejurari mai putin importante ale actului juridic.
Sanctiunea erorii : eroarea obstacol (indiferent cã este error in
negotiam sau error in corpore) antreneazã nulitatea absolutã. Pentru
eroarea viciu de consimtãmânt sanctiunea este nulitatea relativã iar eroarea
indiferentã - asa cum am arãtat - nu desfiinteazã actul juridic încheiat.
Dupã criteriul naturii realitãtii asupra cãreia poartã eroarea, se disting:
a) Eroarea de fapt (error facti) care constã în falsa reprezentare a unei
situatii de fapt cu privire la încheierea actului juridic.
b) Eroarea de drept (error iuris) care constã în falsa reprezentare a
existentei ori continutului unei norme de drept.
B. Dolul (viclenia). Prin dol se întelege inducerea în eroare a unei
persoane prin mijloace viclene în scopul încheierii unui act juridic.
Structura dolului se compune din douã elemente:
a) un element intentional (subiectiv) ; b) un element material
(obiectiv).
Pentru a constitui viciu de consimtamânt, dolul trebuie sa îndeplineasca
doua conditii cumulative: a) sa fie determinant pentru manifestarea de
vointa; b) sã provinã de la cealaltã parte sau mai exact spus, de la una din
pãrtile contractante.
C. Violenta. Consimtamântul la încheierea unui act juridic este viciat
prin violenta atunci când persoana în cauza este amenintata cu un rau în
asa fel încât i se insufla o temere de natura a o face sa încheie un act juridic
pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Si violenta are o structura complexa incluzând doua elemente
distincte:- un element exterior constând într-o amenintare cu un rau ; - un
element psihologic constând din starea de teama insuflata persoanei.
Doctrina si practica disting între:
1. Violenta fizica (vis), atunci când amenintarea cu un rau priveste
integritatea fizica ori bunurile persoanei.
2. Violenta morala (metus) atunci când amenintarea se refera la
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
D. Leziunea. Leziunea a fost definita ca reprezentând paguba
materiala pe care o sufera una din partile unui contract oneros si comutativ
din cauza disproportiei vadite de valoare dintre cele doua prestatii reciproce
(privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus, ea reprezintã un
dezechilibru economic al contractului.
16

Din punct de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate foarte


restrânsa pentru ca, potrivit art. 1165 C. civ., "Majorul nu poate, pentru
leziune, sa exercite actiunea în resciziune".

2.6. Obiectul actului juridic civil. Notiune. Potrivit art. 962 C. civ.
(care se referã expres numai la conventii dar se aplicã oricãror acte
juridice), "obiectul conventiilor este acela la care pãrtile sau numai una din
pãrti se obligã". Rezultã de aici cã prin "obiect al actului juridic" trebuie sã
întelegem prestatia (adicã actiunea sau inactiunea) pe care subiectul activ o
poate pretinde iar subiectul pasiv este obigat sã o sãvârseascã în temeiul
angajamentului luat prin încheierea actului juridic.
Conditiile obiectului actului juridic.
În lumina dispozitiilor legale aceste cerinte sunt:
a) Obiectul trebuie sã existe.
b) Obiectul (lucrul la care se refera prestatia) trebuie sa fie în circuitul
civil
c) Obiectul trebuie sã fie determinat sau determinabil.
d) Obiectul actului juridic trebuie sã fie posibil cãci "nimeni nu se poate
obliga la imposibil" (ad impossibilium nulla est obligatio).
e) Obiectul actului juridic trebuie sa fie licit.
f) Obiectul actului juridic trebuie sã constea într-un fapt personal al
celui ce se obligã.
g) La actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale, se
mai cere o conditie cu privire la obiectul obligatiei de a da: cel ce se obligã a
da trebuie sã fie titularul dreptului respectiv.

2.7. Cauza actului juridic civil.

Notiunea de cauzã a actului juridic. Prin "cauzã", în sensul textelor


citate, se întelege scopul concret în vederea cãruia se încheie un act juridic.
Cauza cuprinde în dreptul nostru douã elemente distincte:
a) un element abstract, obiectiv si invariabil în aceeasi categorie de
acte juridice ; b) un element concret, subiectiv si variabil de la caz la caz.
Conditiile de valabilitate ale cauzei actului juridic.
a) Cauza trebuie sã existe
b) Cauza trebuie sã fie realã, adicã sã nu fie falsã.
c) Cauza trebuie sã fie licitã şi morală (art 968 C.civ.)

2.8. Forma actului juridic civil.

16
17

În sens restrâns, prin "forma" actului juridic civil întelegem modul în


care se exteriorizeaza vointa interna a partii (partilor) actului juridic.
Problema formei actului juridic civil este dominatã de principiul
consensualismului potrivit cãruia un act juridic civil este valabil încheiat prin
simpla manifestare de vointã a pãrtilor, indiferent de forma în care ea se
exteriorizeazã (solo consensu).
A. Forma cerutã "ad validitatem". Legiuitorul a prevãzut pentru unele
acte juridice civile, necesitatea încheierii lor într-o anumitã formã solemnã
cerutã ca conditie de validitate a actului (ad validitatem sau ad
solemnitatem) (exemplu: contractul de donatie – art. 813 C.civ.).
B. Forma cerutã "ad probationem". Uneori, chiar pentru actele juridice
consensuale, legea sau vointa pãrtilor poate sã impunã încheierea actului
juridic într-o anumitã formã (scrisã) necesarã nu pentru validitatea actului
juridic ca atare (ca negotium) ci doar pentru dovedirea existentei si
continutului acestuia (ad probationem).
(deoarece manifestarea de vointã trebuie sã îmbrace forma scrisã).
C. Forma cerutã pentru opozabilitatea fatã de terti. Aceastã formã
înseamnã acele formalitãti care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face
actul juridic opozabil si persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

§3. Modalitãtile actului juridic

3.1. Notiune. Prin modalitãti ale actului juridic civil întelegem anumite
elemente sau împrejurãri viitoare care înfluenteazã existenta sau
executarea drepturilor si obligatiilor ce rezultã din actul juridic.
Aceste elemente sau împrejurãri - ulterioare momentului încheierii
actului - pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalitãtii numitã
termen), fie într-un eveniment natural sau într-o actiune omeneascã (în
cazul modalitãtii numitã conditie si a celei numitã sarcinã).
3.3. Termenul. Notiune. Termenul (ca modalitate a actului juridic) este
un eveniment viitor si sigur ca realizare de care depinde fie începerea, fie
stingerea efectelor actului juridic.
Clasificarea termenelor. Termenele pot fi clasificate în functie de mai
multe criterii:
- a. Termenul cert ; b. Termenul incert (de pildã, data mortii
întretinutului în contractul de vânzare cu clauzã de întretinere sau o
închiriere a unei locuinte pânã la moartea locatarului).
18

- a. Termen voluntar (sau conventional) ; b. Termen legal, stabilit de


legiuitor; c. Termenul judiciar, stabilit de cãtre judecãtor.
- a. Termen expres ; b. Termen implicit (tacit) .
- a. Termenul suspensiv ; b. Termenul extinctiv.
Efectele termenului. Ceea ce este caracteristic acestei modalitãti a
actului juridic din punct de vedere al efectelor sale, este faptul cã termenul
nu afecteazã existenta ci numai executarea actului juridic, adicã a
drepturilor si obligatiilor izvorâte din act.
Renuntarea la termen si decaderea din beneficiul termenului. Partea în
favoarea careia s-a stabilit un termen suspensiv poate sa renunte la acest
termen; în acest caz, obligatia devine de îndata exigibila ca o obligatie pura
si simpla.

3.4. Conditia. Definitie. Conditia este un eveniment viitor si nesigur în


ce priveste realizarea sa, de care depinde însãsi existenta actului juridic
(adicã nasterea ori desfiintarea sa). Termenul se traduce prin “când”, condiţia
prin “dacă”.
Clasificarea conditiilor. Dupã criteriul efectelor pe care le produce
distingem:
a. Conditie suspensivã, b. Conditia rezolutorie.
Dupã criteriul naturii evenimentului viitor în care constã conditia
distingem:
a. Conditie cazualã, b. Conditia mixtã, c. Conditia potestativã.
Dupã modul în care este formulatã distingem conditia pozitivã si
conditia negativã constând în neîndeplinirea unui eveniment. Aceastã
clasificare este mai putin importantã .
Efectele conditie sunt diferite dupa cum este vorba despre conditie
suspensiva sau rezolutorie.
Regula de bazã în materia efectelor conditiei este aceea potrivit cãreia
toate efectele conditiei se produc retroactiv, din chiar momentul încheierii
actului juridic, si nu numai din momentul îndeplinirii conditiei.

3.6. Sarcina. Notiune. Sarcina este o obligatie (de a da, a face sau a
nu face ceva) impusã de cãtre dispunãtor gratificatului în actele juridice cu
titlu gratuit (donatii sau legate testamentare).
Spre deosebire de termen si conditie care pot afecta orice act juridic
civil, sarcina poate afecta numai liberalitãtile.
Efectele sarcinii. Dacã gratificatul îndeplineste sarcina actul juridic
gratuit se consolideazã ca si când ar fi fost un act pur si simplu.

18
19

Dacã însã gratificatul nu executã sarcina, dispunãtorul sau mostenitorii


sãi au dreptul sã cearã revocarea donatiei sau a legatului. Revocarea va
produce efecte retroactive întocmai ca si rezolutiunea unui contract oneros.

§4. Efectele actului juridic civil

Existã trei mari principii care guverneazã efectele actului juridic civil si
anume: principiul fortei obligatorii a actului juridic, principiul irevocabilitãtii
actului juridic si principiul relativitãtii efectelor actului juridic civil.

4.2. Principiul fortei obligatorii a actului juridic. Continutul


principiului fortei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda) este
stabilit prin dispozitia art. 969 alin. 1 C. civ. potrivit cãruia "Conventiile legal
fãcute au putere de lege între pãrtile contractante".
4.3. Principiul irevocabilitãtii actului juridic. Acest principiu este
consacrat de alin. 2 al art. 969 C. civ. care, referindu-se la conventii -
dispune cã "ele se pot revoca numai prin consimtãmânt mutual sau din
cauze autorizate de lege", de unde rezultã per a contrario cã actul juridic nu
poate fi revocat prin vointa unilateralã a uneia din pãrtile care l-a încheiat.
4.4. Principiul relativitãtii efectelor actului juridic civil. Acest
principiu este consacrat de textul art. 973 C. civ. astfel: "Conventiile nu au
efect decât între pãrtile contractante". Regula este cunoscutã si dreptului
roman fiind exprimatã în adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere
neque prodesse potest.
Exceptiile de la principiul relativitãtii actului juridic civil sunt :
a. Stipulatia pentru altul ; b. Actiunile directe, c. Contractul colectiv de
muncã
"Exceptiile aparente" la principiul relativitãtii sunt : a. Avânzii-cauzã ; b.
Promisiunea pentru altul ; c. Simulatia ; d. Reprezentarea.

§5. Nulitatea actului juridic civil

5.1. Definire. Nulitatea este sanctiunea de drept civil care


desfiinteazã actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea
conditiilor sale de validitate (de fond sau de formã) impuse de lege.
Nulitatea este principala si cea mai vastã specie a ineficacitãtii actului juridic
civil.
5.4. Functiile nulitatii. Ca sanctiune juridica civila, nulitatea
îndeplineste o functie preventiva; de asemenea o functie represiva
20

sanctionând încalcarea savârsita; si o functie reparatorie prin care se


asigura restabilirea ordinii de drept încalcate.

5.5. Delimitarea nulitatii de alte cauze de ineficacitate a actului


juridic civil. a. Rezolutiunea este sanctiunea civila care consta în
desfiintarea cu efect retroactiv (ex tunc) a unui contract sinalagmatic cu
executare imediata, la cererea uneia din parti ca urmare a neexecutarii
obligatiei celeilalte parti din cauze imputabile acesteia
Rezolutiunea se deosebeste de nulitate prin:
- domeniul de aplicare; - cauzele care o determinã; - modul de aplicare; -
rãspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiintarea actului.
b. Rezilierea este sanctiunea civilã care constã în desfiintarea pentru
viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivã în timp ca urmare
a neexecutãrii obligatiei uneia din pãrti din cauze imputabile acesteia.
c. Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sanctiunea civilã care face ca
un act juridic sau situatia juridicã creatã prin acest act sã nu producã efecte
si sã nu se impunã respectului tertelor persoane, ca urmare a nerespectãrii
de cãtre pãrti a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul sã fie
opozabil tertilor.
d. Revocarea, prin prisma analizatã, este acea sanctiune civilã care
constã în înlãturarea efectelor actului juridic civil datoritã ingratitudinii
gratificatului ori neexecutãrii culpabile a sarcinii.
e. Caducitatea este acea cauzã de ineficacitate care constã în lipsirea
de efecte a unui act juridic datoritã unui eveniment independent de vointa
sau de culpa pãrtilor si care survine ulterior încheierii valabile a actului. În
mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea loc.
f. Reductiunea succesoralã este sanctiunea civilã care constã în reduce-
rea liberalitãtilor excesive, cu efecte retroactive de la data deschiderii
succesiunii, a legatelor si a donatiilor fãcute de defunct, la cererea
mostenitorilor rezervatari, în mãsura necesarã reîntregirii rezervei lor
succesorale.
g. Inexistenta.
Din cele expuse rezultã cã inexistenta este sanctiunea care declarã
invaliditatea unui act juridic civil care s-a îndeplinit cu neobservarea
conditiilor esentiale prevãzute de lege pentru existenta sa; actul inexistent
nefiind o realitate juridicã, este un act aparent.

20
21

5.6. Cauzele nulitãtii sunt acele împrejurãri care învedereazã lipsa


unui element structural al actului juridic sau încãlcarea unei conditii legale
de validitate a actului.
Cauzele de nulitate absolutã :
- nesocotirea regulilor privind capacitatea în unele ipoteze ; - lipsa
consimtãmântului în cazul erorii obstacol nevalabilitatea obiectului actului
juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic ; - nerespectarea formei cerute ad
validitatem; - lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative; -
încalcarea ordinii publice; - fraudarea legii; - încalcarea dreptului de
preemtiune al statului (de pilda, art. 52 din Codul silvic, Legea nr. 26/1996).
Cauzele de nulitate relativa: - -lipsa discernamântului în momentul
încheierii actului juridic civil; - viciile de consimtamânt: eroarea (mai putin
eroarea obstacol), dolul, violenta si leziunea; - nerespectarea dreptului de
preemtiune (de pilda, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia
juridicã a terenurilor).

5.7. Clasificarea nulitãtilor. Cea mai importantã clasificare a


nulitãtilor se face în functie de natura interesului ocrotit prin norma
încãlcatã si numai derivat de regimul juridic care li se aplicã; ea distinge
nulitãtile absolute de cele relative.
Astfel, în principiu, nulitatea absolutã intervine în cazul în care la înche-
ierea actului s-au încãlcat norme juridice imperative (de ordine publicã) care
au ca scop ocrotirea unor interese generale pe când nulitatea relativã
intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încãlcat dispozitii
legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale (de interes privat).
Regimul juridic al nulitãtii absolute diferã de regimul juridic al nulitãtii
relative sub trei aspecte:
a. Nulitatea absolutã poate fi invocatã de orice persoanã interesatã si
chiar din oficiu de cãtre instanta de judecatã, pe când nulitatea relativã,
poate fi invocatã, de regula, numai de cãtre persoana ocrotitã prin dispozitia
legalã încãlcatã la încheierea actului ;
b. Nulitatea absolutã poate fi invocatã oricând, fie pe cale de exceptie,
fie pe cale de actiune (actiunea în constatarea nulitãtii absolute fiind
imprescriptibilã), pe când nulitatea relativã nu poate fi invocatã decât în
limita termenului legal de prescriptie, actiunea în anulare fiind prescriptibilã
în termenul general de prescriptie de 3 ani dacã legea nu prevede un
termen mai scurt
22

c. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmarea actului, pe


când nulitatea relativa poate fi acoperita prin confirmarea actului de catre
cel îndreptatit a cere anularea lui.
5.8. Efectele nulitãtii actului juridic. Consideratii generale. În
esentã, efectul nulitãtii constã în desfiintarea actului juridic si a raportului
juridic creat prin act.
Cele trei principii ale efectelor nulitãtii sunt: principiul retroactivitãtii,
principiul repunerii în situatia anterioarã si principiul resoluto jure dantis
resolvitur jus accipientis, adicã desfiintarea actelor subsecvente ca urmare a
anulãrii actului initial.
5.9. Mentinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul
unor principii de drept. Neaplicarea în unele situatii a consecintelor firesti
ale nulitãtii actului juridic se explicã si se întemeiazã pe aplicarea altor
principii de drept care impun aceastã solutie. Astfel:
a. Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic ale cãrui
conditii de validitate sunt în întregime îndeplinite.
b. Principiul raspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C. civ.
c. Principiul validitatii aparentei în drept exprimat de adagiul latin error
communis facit jus, poate justifica si el uneori mentinerea efectelor juridice
produse de un act lovit de nulitate.

Test de autocontrol:
Ce întelegeti prin act juridic civil?
Identificati articolul din Codul civil care reglementeaza conditiile de
valabilitate ale actului juridic civil.
Dati exemplu de eroare asupra substantei obiectului actului juridic.
Realizati o privire comparativa asupra viciilor de consimtamânt.
Ce întelegeti prin forma ad validitatem? Aplicatii ale acestei forme.
Car sunt efectele conditiei rezolutorii?
Explicati principiul pacta sunt servanda. Articolul din Codul civil.
Care sunt principalele diferente dintre nulitatea absoluta si nulitatea
relativa?
Explicati principiul restitutio in integrum.

22
Capitolul IV
Proba dreptului subiectiv civil

§1. Obiectul si sarcina probei

În general prin probe sau dovezi vom întelege acele mijloace de convin-
gere cu ajutorul carora se stabileste existenta sau inexistenta unui fapt
juridic sau unui act juridic din care izvorasc drepturi sau obligatii.
Obiectul probei îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de
drepturi si obligatii. Altfel spus obiectul probei este constituit din toate
faptele, toate evenimentele care au relevantã juridicã.
Sarcina probei, adicã obligatia de a dovedi existenta actului sau faptului
juridic generator de drepturi si obligatii, revine, în primul rând,
reclamantului sau, altfel spus, celui care invocã dreptul sau obligatia
respectivã (art. 1169 C.civ.) ; asadar, actori incumbit probatio (sarcina
probei incumbã reclamantului).
Sarcina probei se inverseazã însã în cazul prezumtiilor legale.
Conditiile generale de admisibilitate a probelor : a. sã nu fie opritã de
lege; b. sã fie verosimilã ; c. sã fie utilã ; d. sã fie pertinentã ; f. sã fie
concludentã ;

§2. Mijloacele de probã

2.1. Consideratii generale. Potrivit art. 1170 C. civ. "dovada se poate


face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumtii si prin mãrturisirea uneia din
pãrti...". La aceste mijloace de probã Codul de procedurã civilã mai adaugã si
reglementeazã expertiza (art. 201-214) si cercetarea la fata locului (art. 215-
217).
2.2. Înscrisurile. Notiune. Înscrisurile sunt declaratii sau consemnãri
ale pãrtilor, fãcute în formã scrisã, cu privire la acte sau fapte din care
izvorãsc raporturile juridice dintre ele.
Cele mai importante sunt : înscrisul autentic si înscrisul sub semnatura
privata.
Alte înscrisuri : registrele comerciantilor, registrele si hârtiile casnice,
orice adnotatie "fãcutã de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui
titlu de creantã", rãbojurile, înscrisurile si celelalte imprimãri asimilate lor
24

care au apãrut ulterior elaborãrii Codului (înregistrãri magnetice, fonice sau


video, fotografii etc.).
2.3. Mãrturia (proba testimonialã). Notiune. Mãrturia este relatarea
fãcutã oral în fata instantei de cãtre o tertã persoanã - alta decât pãrtile -
numitã martor, cu privire la acte sau fapte întâmplate în trecut si aflate în
legãturã cu pretentiile pãrtilor, despre care are cunostintã personalã.:
2.4. Mãrturisirea (recunoasterea). Notiune. Mãrturisirea este
declaratia unei persoane prin care aceasta recunoaste ca adevãrat un fapt
pe care adversarul ei îsi întemeiazã pretentiile sale în justitie, declaratie de
naturã a produce efecte juridice împotriva autorului ei.
2.5. Prezumtiile. Notiune. Potrivit art. 1199 C. civ., "prezumtiile sunt
consecintele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut".
Clasificarea prezumtiilor. Dupã cum rationamentul deductiv specific
prezumtiilor este opera legiuitorului sau a judecãtorului, prezumtiile pot fi
legale sau simple (judecãtoresti).
Prezumtiile legale se subclasificã în functie de forta lor probantã în:
- prezumtii relative - juris tantum ; - prezumtii absolute - juris et de
jure.

Test de autocontrol :
Ce întelegeti prin proba dreptului subiectiv ?
Care este obiectul probei si cui incumba sarcina ei ?
Care sunt mijloacele de proba ?
Care este forta probanta a înscrisului autentic în comparatie cu cea a
înscrisului sub semnatura privata ?
Care sunt conditiile de admisibilitate a marturiei ? Explicati.
Dati exemplu de o marturisire calificata.
Dati exemplu de o prezumtie juris tantum.
Prin ce se deosebeste o prezumtie absoluta de una relativa ?

Capitolul V
Prescriptia extinctivã

§1. Consideratii preliminare privind prescriptia extinctivã

24
Raportul juridic civil

Notiune si definire. Putem defini prescriptia extinctivã ca fiind mijlocul


de stingere a dreptului la actiune în sens material ca urmare a neexercitãrii
lui în termenul prevãzut de lege. Este reglementata de Decretul nr.
167/1958.
Efectul prescriptiei extinctive este prevãzut constã în stingerea
dreptului la actiune pe care îl are orice titular de drepturi subiective civile.
Ceea ce se stinge prin prescriptia extinctivã este doar dreptul la actiune
în sens material, adicã dreptul reclamantului de a obtine admiterea actiunii
si recunoasterea dreptului pretins prin ea, precum si obligarea pârâtului la
executarea obligatiei corelative pe cale silitã.
Principiile prescriptiei extinctive. Potrivit Decretului nr. 167/1958
efectele prescriptiei extinctive sunt supuse urmãtoarelor douã reguli:
a) stingerea dreptului la actiune privind un drept principal stinge si
dreptul la actiune privind drepturile accesorii (art. 1 alin. 2); asadar se aplicã
regula accesorium sequitur principale;
b) dacã un debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul cu privire
la fiecare dintre aceste prestatii se stinge printr-o prescriptie deosebitã (art.
12). Exemplu: dobânzi, chirii, arenzi, rente viagere etc. (Gh. Beleiu, op. cit., p.
243).

§2. Domeniul de aplicare a prescriptiei extinctive

Prin domeniu al prescriptiei extinctive vom întelege totalitatea


drepturilor subiective ale caror drepturi la actiune sunt sub incidenţa sau câmpul
prescripţiei extinctive.
A. Domeniul prescripţiei extinctive în materia drepturilor patrimoniale.
Prescriptia extinctiva în domeniul drepturilor de creanta. În principiu,
drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă sunt pescriptibile extinctiv.
2. Prescriptia extinctivã în domeniul drepturilor reale. Actiunile
privitoare la drepturile reale principale nu intra sub incidenta Decretului nr.
167/1958 în timp ce actiunile relative la drepturile reale accesorii ramân, în
principiu, sub aceasta reglementare.
Actiunea în revendicare imobiliara (proprietate privata) este
imprescriptibila sub aspect extinctiv dar poate fi paralizata daca se invoca
uzucapiunea (prescriptia achizitiva).
Actiunea în revendicare mobiliara si imobiliara care urmareste valorifi-
carea dreptului de proprietate publica este imprescriptibila în temeiul preve-
derilor art. 1844 C. civ. Actiunea prin care se urmareste iesirea din
indiviziune si, deci, împartirea succesiunii este imprescriptibila.
26

Actiunea negatorie prin care proprietarul cere încetarea exercitiului


nelegitim asupra bunului sau, al unui drept de uz, uzufruct, abitatie,
servitute sau superficie, este considerata imprescriptibila.
B. Domeniul prescriptiei extinctive în materia drepturilor personal
nepatrimoniale. Din interpretarea per a contrario a art. 1 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958 se ajunge la concluzia cã dreptul la actiune pentru valorificarea
unor drepturi personale nepatrimoniale nu este supus prescriptiei extinctive
cu unele exceptii.

§3. Termenele de prescriptie extinctivã

Termenele de prescriptie sunt statuate, asa cum am arãtat, prin lege,


ceea ce înseamnã cã pãrtile nu pot sã stabileascã sau sã modifice aceste
termene prin acte juridice civile.
Termenul general de prescriptie atât pentru persoanele fizice, cât si
pentru persoanele juridice, va fi cel prevãzut în art. 3 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, adicã termenul de 3 ani. Un alt termen general de prescriptie
este cel de 30 de ani.
Termenele speciale de prescriptie extinctivã sunt acele termene care
derogã de la termenul general de prescriptie si sunt cuprinse fie în Decretul
nr. 167/1958, fie în legi civile ulterioare acestui act normativ, fie în legi
anterioare, dacã sunt mai scurte decât termenele corespunzãtoare
prevãzute de decretul sus mentionat.

§4. Începutul cursului prescriptiei extinctive

Regula generalã privind începutul cursului prescriptiei extinctive. Prin-


cipiul consacrat atât de Codul civil (art. 1886) cât si de Decretul nr.
167/1958 (art. 7 alin. 1) este acela cã prescriptia extinctivã începe sã curgã
la data când se naste dreptul la actiune sau dreptul de a cere executarea
silitã.
§5. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive

Notiune, justificare si efecte. Prin suspendare prescriptia nu curge cât


timp dureazã împiedicarea dar îsi reia cursul la încetarea împiedicãrii iar la
stabilirea momentului împlinirii termenului se tine seama si de termenul
scurs înainte de ivirea împiedicãrii.
Cauzele de suspendare a prescriptiei pot fi cauze generale, care actio-
neazã în raporturile dintre orice persoane, sau cauze speciale care se referã

26
Raportul juridic civil

numai la raporturile dintre anumite persoane ; ele sunt reglementate de art.


13 din Decretul 167/1958.

§6. Întreruperea prescriptiei extinctive

Notiune si efecte. Cursul prescriptiei se întrerupe cu efect retroactiv


(stergând timpul deja scurs de la nasterea dreptului la actiune si pânã la
interventia cauzei de întrerupere) atunci când - fie cã titularul dreptului la
actiune iese din pasivitatea sa si introduce actiunea sau cererea de
executare - fie cã debitorul recunoaste pretentia creditorului, înlãturând
astfel orice îndoialã cu privire la temeinicia pretentiei sau la caracterul ei
litigios (art. 17 din Decretul nr. 167/1958).

§7. Repunerea în termenul de prescriptie

Pentru a putea opera repunerea în termen trebuie sã fie îndeplinite


urmãtoarele conditii: a) în primul rând, trebuie sã existe o cerere de
chemare în judecatã ; b) depãsirea termenului de introducere a actiunii sã
se fi datorat unor "cauze temeinic justificate" ; c) introducerea actiunii - si,
odatã cu ea, a cererii de repunere în termen - trebuie sã fi fost fãcutã în
termen de cel mult o lunã de la încetarea cauzelor care au justificat
depãsirea termenului de prescriptie ; d) repunerea în termen sã fie stabilitã
de instantã prin hotãrâre motivatã.

Test de autocontrol :
Faceti o comparatie între prescriptia extinctiva si prescriptia achizitiva.
Care este regimul actiunii în revendicare imobiliara din punctul de
vedere al prescriptibilitatii sub aspect extinctiv ?
Care este termenul în care se prescrie o actiune personala, în general ?
În ce termen se prescrie actiunea în tagada paternitatii ? Dar în
stabilirea paternitatii ?
Care sunt cauzele de suspendare a prescriptiei extinctive ?
Care sunt efectele întreruperii prescriptiei extinctive ?
Ce întelegeti prin « cauze temeinic justificate » care ar putea antrena
repunerea în termenul de prescriptie ?
28

PERSOANA FIZICĂ

CAPITOLUL I
EXISTENŢA PERSOANEI FIZICE

§. 1. Definire. Numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea


de persoane. Deci, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept. Subiectul de drept este
persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este titulară de
drepturi şi obligaţii civile.
Clasificarea persoanelor fizice: a) minorii în vârstă de până la 14 ani; b)minorii între 14 şi
18 ani; c) majorii care au împlinită vârsta de 18 ani. Există şi alte clasificări ale persoanei fizice în
funcţie de cetăţenie, domiciliu.
Personalitatea juridică este inerentă fiinţei umane; ea este aptitudinea de a deveni subiect de
drept; nu se confundă cu capacitatea civilă.
§. 2. Drepturile personalităţii. Sub această denumire sunt calificate acele drepturi inerente
calităţii de persoană umană care aparţin oricărui om. Aceste drepturi sunt înzestrate cu o acţiune
în justiţie. În această categorie vom include dreptul la propria imagine, dreptul la onoare, dreptul
la demnitate, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la propria voce. Această enumerare nu
este definitivă.

§. 3. Viaţa. Capacitatea de folosinţă.


1. Definiţie. Capacitatea de folosinţă este acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
2. Începutul capacităţii de folosinţă. Regula este că fiecare om dobândeşte capacitatea de
folosinţă prin naştere cu condiţia ca copilul să se nască viu. Capacitatea anticipată de folosinţă
este dobândită de copilul conceput cu condiţia să se nască viu. Acesta poate dobândi numai
drepturi.
3. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă: legalitate, generalitate, inalienabilitate,
intangibilitate, egalitate, universalitate.
§. 4. Moartea. Încetarea capacităţii de folosinţă
1. Momentul morţii. Multă vreme s-a considerat că momentul morţii este acela când se
opreşte inima şi respiraţia. Actualmente momentul morţii este considerat acela când survine
moartea cerebrală.
Moartea unei persoane poate fi constatată în mod fizic sau prin hotărâre judecătorească.
2. Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane se poate cere dacă a trecut un an
de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Aceasta implică o calculare a termenului
de un an, o procedură de declarare a dispariţiei (care are două faze) şi efectele hotărîrii
judecătoreşti declarative de dispariţie (constituie o condiţie de fond prealabilă declarării
judecătoreşti a morţii persoanei).

28
Raportul juridic civil

3. Declararea judecătorească a morţii prezintă două variante: declararea judecătorească a


morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii
neprecedată de declararea prealabilă a dispariţiei. De asemenea, ea presupune o procedură (art. 40
din Decretul nr. 32/1954), stabilirea datei morţii, rectificarea datei morţii dacă se va dovedi ca
adevărată o altă dată a morţii, efectele hotărârii judecătoreşti de moarte precum şi anularea
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (în cazul în care cel declarat mort trăieşte) şi efectele
anulării declarării morţii.
§. 5. Comorienţii. Situaţia comorienţilor este reglementată de art. 21 din Decretul nr.
31/1954 care spune că dacă mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare fără să se poată
stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată.
§. 6. Incapacităţile de folosinţă ale persoanei fizice. Prin incapacitate înţelegem starea
unei persoane care a fost lipsită prin lege de folosinţa sau exerciţiul anumitor drepturi.
Incapacităţile au un caracter de excepţie.
Incapacităţile de folosinţă se clasifică după mai multe criterii. Astfel deosebim incapacităţi cu
caracter de sancţiune, incapacităţi cu caracter de protecţie, incapacităţi stabilite de legea civilă şi
incapacităţi stabilite prin legea penală, incapacităţi absolute şi incapacităţi relative.

Test de autocontrol:
Care sunt caracterele juridice ale drepturilor personalităţii?
Ce înţelegeţi prin capacitate de folosinţă a persoanei fizice? Explicaţi caracterele acesteia.
Care este prezumţia timpului legal al concepţiunii? Ce fel de prezumţie este aceasta?
Când încetează capacitatea de folosinţă a persoanei juridice?
Care sunt ipotezele morţii unei persoane?
Expuneţi procedura declarării judecătoreşti a morţii.
Care sunt efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii?
Ce înţelegeţi prin comorienţi? În ce materie interesează ipoteza comorienţilor?

CAPITOLUL II
CAPACITATEA DE EXERCIŢIU

§. 1. Definiţie. Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile prin încheierea de acte juridice.
Caracterele juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate.
§. 2. Fazele capacităţii de exerciţiu. Acestea sunt următoarele:
- faza lipsei totale a capacităţii de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub
interdicţie);
- faza capacităţii de exerciţiu restrînse (minorii între 14 şi 18 ani);
- faza capacităţii de exerciţiu depline (majorii, cei peste 18 ani).
30

Test de autocontrol:
Ce înţelegeţi prin capacitate de exerciţiu? Explicaţi caracterele juridice ale capacităţii de
exerciţiu.
Care sunt diferenţele între minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cei cu capacitate
restrânsă?
Ce acte juridice pot încheia singuri minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
Care este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate fără încuviinţarea ocrotitorului legal
de către minorii cu capacitate restrânsă?

CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

§. 1. Definire, natură juridică, caractere. Mijloacele de individualizare a persoanei pot fi


definite ca acele calităţi sau atribute care au ca scop individualizarea persoanei fizice. Natura
juridică a acestora este de drepturi personale nepatrimoniale. Caracterele juridice generale sunt
cele specifice drepturilor personal nepatrimoniale plus unele specifice fiecărui mijloc. Astfel ele
sunt: drepturi absolute, inalienabile, imprescriptibile, cu caracter strict personal.
§. 2. Numele. El este un mijloc de individualizare a persoanei care constă în folosirea unui
şir de cuvinte pentru a desemna o persoană în familie şi societate. Numele cuprinde atât numele de
familie cât şi prenumele (art. 12 din Decr. 31/1954).
Caracterele juridice ale numelui : opozabilitate faţă de terţi, personalitate, legalitate,
universalitate, unitate.
§.3. Numele de familie (patronimic). Numele de familie este format din unul sau mai
multe cuvinte dobândit în condiţiile legii.
Dobândirea numelui de familie operează în virtutea regulilor imperative şi depinde de
filiaţie. Stabilirea numelui de familie distinge trei ipoteze în funcţie de situaţia juridică în care se
află copilul la naştere : 1) ipoteza copilului din căsătorie ; 2) ipoteza copilului din afara căsătoriei ;
3) ipoteza copilului găsit, din părinţi necunoscuţi.
Modificarea numelui de familie are loc în următoarele condiţii : schmbări intervenite în
filiaţia persoanei ; schimbări determinate de adopţie ; schimbări determinate de căsătorie.
Schimbarea (care nu se confundă cu modificarea) numelui de familie şi a prenumelui se
poate realiza pe cale administrativă.
§. 4. Domiciliul este cel care individualizează persoana fizică în spaţiu.
Caractere: stabilitate, unicitate, obligativitate.
Felurile domiciliului: După modul de determinare este de trei feluri:
- domiciliu de drept comun (voluntar) :
- domiciliu legal ;

30
Raportul juridic civil

- domiciliu convenţional.
§. 5. Starea civilă. Prin stare civilă înţelegem suma de calităţi şi particularităţi care prin
consecinţele pe care legea le prevede contribuie la individualizarea juridică a persoanei. Ea are
două laturi: este un drept subiectiv de individualizare şi este o sumă de calităţi ale persoanei.
Elementele stării civile pot fi următoarele: date privind filiaţia (din căsătorie, din afara
căsătoriei etc.); date de ordin familial (căsătorit, văduv etc.); factori de ordin natural, biologic
(sex, vârstă, sănătate).
Caractere: indivizibilă, indisponibilă, imprescriptibilă, caracter strict personal.
Starea civilă mai trebuie analizată prin prisma acţiunilor de stare civilă şi actelor de stare
civilă.

Test de autocontrol:
Ce semnifică numele persoanei?
Enumeraţi ipotezele şi explicaţi stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei.
Cum se stabileşte numele unui copil găsit, din părinţi necunoscuţi sau abandonat la naştere?
Ce nume va purta copilul din căsătorie în ipoteza unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii
admisă?
Care sunt ipotezele în cazul modificării numelui în cazul soţului adoptat?
Consideraţi că soţului care i s-a încuviinţat păstrarea numelui avut în timpul căsătoriei după
desfacerea acesteia poate trasmite soţului dintr-o căsătorie subsecventă acest nume? Argumentaţi.
Care este regula care guvernează prenumele?
Care sunt regulile incidente domiciliului de drept comun?
Care sunt caracterele juridice ale stării civile?
Ce înţelegeţi prin posesie de stat?

CAPITOLUL IV
OCROTIREA PERSOANEI FIZICE

Sunt unele persoane care datorită vârstei, sănătăţii fizice sau mintale sau altor circumstanţe
au nevoie de o protecţie specială. Aceste persoane sunt: minorii a căror ocrotire se realizează prin
ocrotirea părintească, prin tutelă, curatelă dar şi prin alte mijloace; alinaţii sau debilii mintali a
căror ocrotire se realizează prin punerea sub interdicţie şi instituirea tutelei sau curatelei
persoanele aflate în situaţii deosebite a căror ocrorire se realizează prin curatelă.

Test de autocontrol:
Care sunt modalităţile de ocrotire a persoanelor minore?
Cum se exercită şi care este conţinutul ocrotirii părinteşti?
Care sunt cazurile deschiderii tutelei minorului?
Explicaţi atribuţiile tutorelui.
Care sunt cazurile de instituire a curatelei minorului?
32

Care sunt condiţiile punerii sub interdicţie a majorului?


Care sunt regulile care se aplică curatelei majorilor?
Are vreo influenţă instituirea curatelei majorului asupra capacităţii de exerciţiu a acestuia?
Explicaţi.

PERSOANA JURIDICĂ

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII PRELIMINARII

§. 1. Definiţie. Persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare şi


patrimoniu proprii, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile şi asumării
obligaţiilor corelative conferite de lege.
§. 2. Tipologia persoanelor juridice. În funcţie de regimul aplicabil se distinge între
persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Din prima categorie fac
parte: statul, unităţile administrativ-teritoriale, organele puterii legislative, organele puterii
executive, organele puterii judecătoreşti ş.a.
Persoanele juridice de drept privat se împart la rândul lor în persoane juridice cu scop
lucrativ şi persoane juridice fără scop lucrativ.
Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale (Legea nr. 31/1990).
Formele pe care le îmbracă societăţile comerciale sunt următoarele: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată. Primele două sunt societăţi de persoane, celelalte două sunt
societăţi de capitaluri iar ultima se situează la frontiera dintre cele două.
Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt asociaţiile şi fundaţiile.
§. 3. Elemente definitorii ale persoanei juridice. Organizarea proprie, patrimoniul propriu
şi scopul determinat şi licit sunt elementele imperativ cerute de lege pentru constituirea oricărei
persoane juridice.

Test de autocontrol:
Realizaţi o schemă a formelor persoanelor juridice după criteriile cunoscute.
Comparaţi societatea pe acţiuni cu societatea în nume colectiv.
Ce înţelegeţi prin asociaţie? Dar prin federaţie?
Explicaţi elementele constitutive ale persoanei juridice.

32
Raportul juridic civil

CAPITOLUL II
ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE

§. 1. Definire. Moduri de înfiinţare. Prin înfiinţare a persoanei juridice se desemnează


procesul de constituire a entităţii cu respectarea cerinţelor legale, pentru a deveni subiect de drept.
Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice sunt următoarele: actul de dispoziţie al
organului de stat competent, actul de înfiinţare recunoscut, actul de înfiinţare autorizat şi alte
moduri reglementate de lege. În sfera actelor de dispoziţie se înscriu legile adoptate de Parlament,
hotărârile Guvernului, hotărîrile organelor administraţiei publice locale.
Înfiinţarea prin act de înfiinţare recunoscut se aplică anumitor organizaţii cooperatiste.
Înfiinţarea prin act autorizat se aplică persoanelor juridice fără scop lucrativ ca şi celor cu
scop lucrativ. Asociaţiile şi fundaţiile (O.G. nr. 26/2000 modificată) dobândesc personalitate
juridică din momentul înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Societăţile comerciale cu
capital privat sunt supuse dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
§. 2. Capacitatea civilă a persoanei juridice. Acest concept semnifică aptitudinea
persoanei juridice de a fi subiect de drept, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi
de a încheia acte juridice proprii. În structura capacităţii civile se disting două elemente :
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se divide în capacitate de folosinţă deplină şi capacitate de
folosinţă restrânsă. Aceasta din urmă la rândul ei este prezentă sub două forme : capacitate de
folosinţă anticipată şi capacitate de folosinţă reziduală. Prima este atribuită persoanei juridice
pentru dobândirea personalităţii juridice ; cea de-a doua în vederea desfăşurării procesului de
desfiinţare a persoanei juridice. Între aceste două momente persoana juridică are capacitate de
folosinţă deplină care este supusă principiului specialităţii sub sancţiunea nulităţii absolute a
actelor juridice încheiate cu nesocotirea acestuia.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte juridice civile prin organele sale de conducere. Momentul
dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al dobândirii capacităţii de folosinţă.

Test de autocontrol:
Explicaţi procedura de înfiinţare a unei societăţi cu răspundere limitată.
Ce înţelegeţi prin capacitate de folosinţă a persoanei juridice? De câte feluri este ea?
Care sunt caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă?
Faceţi o schemă a începutului capacităţii de folosinţă ţinând cont de formele ei.
Explicaţi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Care sunt principiile capacităţii de exerciţiu?

CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA PERSOANEI JURIDICE
34

Prin identificare înţelegem individualizarea subiectului colectiv de drept civil în raporturile la


care participă ca subiect distinct.
Atributele generale de identificare sunt următoarele: denumirea, sediul naţionalitatea,
contul bancar. În afara acestora mai există unele atribute specifice anumitor persoane juridice, de
pildă, emblema, marca de calitate, indicaţiile geografice, codul fiscal, codul unic de înregistrare,
număr de telefon, telex, fax etc.

Test de autocontrol:
Ce înţelegeţi prin identificare a persoanei juridice?
Care sunt atributele de identificare?
Explicaţi noţiunea de sediu.
Care este actul normativ care reglementează denumirea persoanei juridice?

CAPITOLUL IV
REORGANIZAREA ŞI ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

Reorganizarea este operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care
produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor (Decretul nr. 31/1954).
Reorganizarea îmbracă două forme: comasarea şi divizarea.
Comasarea este procedeul tehnico-juridic de reunire a două sau mai multe persoane juridice
existente într-una singură. Ea se realizează prin fuziune şi absorbţie.
Divizarea este o formă a reorganizării realizată prin împărţirea patrimoniului persoanei
juridice şi transmiterea fracţiunilor obţinute către una sau mai multe persoane juridice existente ori
care iau fiinţă cu acest prilej. Ea poate fi totală sau parţială.
Încetarea persoanei juridice. Această sintagmă desemnează dispariţia persoanei juridice ca
subiect de drept, încetarea capacităţii juridice. Încetarea are loc fie prin reorganizare (mai sus
menţionată), fie prin dizolvare. Încetarea prin dizolvare este definitivă, spre deosebire de
reorganizare, deoarece în locul persoanei dizolvate nu apar alte subiecte de drept cărora să le
transmită patrimoniul în tot sau în parte.

Test de autocontrol:
Cum definiţi reorganizarea în comparaţie cu încetarea persoanei juridice?
Care sunt formele pe care le îmbracă reorganizarea? Explicaţi-le.
Care este diferenţa dintre comasare şi divizare?
Care sunt cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale? Dar ale asociaţiilor şi fundaţiilor?

34