OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr.

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 capacitatea de a asimila definitia si acceptiunile dreptului

administrativ;
 capacitatea de a identifica izvoarele dreptului administrativ

Consideraţii introductive privind dreptul administrativ şi administraţia publică

1.1.Dreptul administrativ ramură a dreptului public

1.1.1.)Definiţia dreptului administrativ

Dreptul românesc este un drept unitar. Această unitate rezultând din unicitatea sursei sale
de creaţie, se prezintă într-o diversitate a domeniilor de reglementare a relaţiilor sociale. Normele
juridice, în principiu, se grupează în funcţie de specificul relaţiilor pe care le reglementează.

Dacă avem în vedere cele doua mari diviziuni ale dreptului, în drept public şi drept privat,
vom întelege mai repede de ce dreptul administativ se plasează, ca ramură de drept, în cadrul
dreptului public. Instituţiile juridice nu sunt toate de acelaşi fel, ele se diferenţiază prin natura lor,
prin scopul urmărit, prin mijloacele care li se pun la dispoziţie. Natura interesului reglementat de
fiecare instituţie juridică (privită ca ansamblu de norme juridice cu obiect de reglementare
aproape omogen, în cadrul unei ramuri de drept) au o mare valoare în stabilirea limitelor unei
ramuri de drept sau a drep- tului public ori a dreptului privat.

Caracteristica generala a dreptului este aceea că se ocupă de reglementarea intereselor

publice generale.

Structura celor două mari ramuri ale dreptului, cel privat şi cel public, s-a realizat încă din
antichitate. Această distincţie a fost magistral exprimată de Ulpian 1 “Publicum jus est quod ad
statum rei romanae spectat, privatum est quod ad singulorum utilitatem pertinent”(Dreptul public
este cel care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat-la interesele fiecăruia).

După cum se ştie, un stat de drept este consituit pe cele trei puteri şi anume: puterea
legislativă, executivă şi judecătorească. Această teorie a fost promovată pentru prima oară de
eminetul jurist francez Montesquieu2, care a evidențiat Constituţia, ca lege fundamentală, fiind

1
Gnaeus Domitius Ulpianus(n.170-d.228), cunoscut şi sub numele de Ulpian, a fost unul din cei mai mari jurişti
romani.Este considerat fondatorul diviziunii dreptului între jus civile(drept civil) şi jus publicum(drept public).
2
Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede de Montesquieu(n.18 ianuarie 1689; d.10 februarie 1755)
 singurul act care reglementează modul de organizare al puterilor statului. În acest sens,
Constituţia României, revizuită şi republicată 3, consacră această organizare prin dispoziţiile
fundamentale ale art.1 alin.(4) în sensul că, ”Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale”.

Dreptul administrativ reglementează activitatea unei puteri a statului, puterea executivă sau
administrativă. Comparativ, administraţia se prezinta ca puterea cea mai dinamică a statului,
normele juridice aplicabile administraţiei fiind supuse unui proces necontenit de adaptare.

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul de norme juridice

privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice.

Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii administraţiei,

normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative care nu exista la normele de
drept ce reglementeaza relaţiile dintre particulari(în dreptul privat). Această caracteristică face
din raporturile juridice administrative raporturi de subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcă
dreptul administrativ acţionează în regim de putere publică, normele sale având caracter
imperativ.

Dreptul administrativ, ca drept aplicabil administraţiei, poate fi definit ca fiind ramura

dreptului public care reglementează raporturile din sfera administraţiei publice active, raporturile
acesteia cu celelalte autorităţi publice, cu particularii, cele care privesc organizarea şi
funcţionarea ei , precum şi pe cele de natură conflictuală, dintre administraţie, pe de o parte, şi
cei vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Ramura dreptului administrativ, reprezintă obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului

administrativ care, cercetează normele juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii
de drept şi aspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar
european.

1.1.2Izvoarele dreptului administrativ

În literatura de specialitate nu identificăm o opinie unanimă cu privire la sfera izvoarelor de

drept, însă Teoria generală 4 a dreptului împarte izvoarele de drept în două categorii: izvoare
materiale, care evocă condiţiile materiale, concrete de existenţă care generează norme juridică în
sine şi izvoare formale, prin care se evocă formele de concretizare a normei juridice, exprimarea
propriu-zisă a dreptului.
1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o
familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale
iluminismului francez, fiind consilier și apoi, președinte al Parlamentului din Bordeaux. Cunoscut și ca un
eminent jurist, a fost printre primii promotori ai teoriei separației puterilor în stat, astfel încât, din scrierile sale
s-a inspirat prima Constituție a Statelor Unite ale Americii.
3
Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Consituantă din 21 noiebrie 1991 şi prin referendumul
naţional din 8 decembrie 1991. A fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003.
4
A se vedea, N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, p.188-195; R.Motica, G.Mihai,
Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p.121-140.
 Sursa cea mai relevantă a dreptului administrativ, emană din conţinutul izvoarelor formale,
pe care în cadrul acestei ramuri a dreptului le putem clasifica în două categorii: izvoare formale
scrise şi izvoare formale nescrise.

1.1.3Izvoare formale scrise ale dreptului administrativ

1.Constituţia şi legile constituţionale

Constituţia reprezintă principalul izvor de drept în general şi de drept administrativ în

special. Art. 1 alin.(5) statuează, printre elemenetele fundamentale ale statului de drept,
caracterul obligatoriu al respectării Consituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Noţiunea de
supremaţie a Consituţiei este definită în literatura de specialitate ca fiind o calitate a Consituţiei,
care o situează în vârful insituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal, făcând din
aceasta sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi
juridice.Consituţia a fost înţeleasă ca o lege fundamentală a unui stat, a unei naţiuni organizate,
având un guvernământ autonom, ca lege ce stabileşte modul de organizare şi funcţionare a
autorităţilor publice, competenţele lor şi raporturile dintre ele, precum şi raporturile acestora
privite ca un tot cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile lor.

Cât priveşte legile constituţionale, acestea sunt, potrivit art.73 alin.(2) din Constituţie, cele
prin care se revizuieşte Constituţia.

Din punctul de vedere al aptitudinilor de revizuire pe care acestea le relevă, doctrina

dreptului public consacră faptul că acestea pot da naştere unor constituţii suple, sau a unor
constituţii rigide.

Constituţiile suple se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le stabilesc au

aceeaşi valoare din punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate potrivit
procedurii legislative obişnuite.

Constituţiile rigide sunt cele care răspund nevoii care se resimte în orice stat de a exista
anumite reglementări juridice pe care Parlamentul să nu le poată modifica pe calea legislaţiei
obişnuite.

2.Legea organică şi legea ordinară

Legea reprezintă regula edictată de puterea legiuitoare, care ordonă, opreşte sau permite
ceva şi la care toată lumea este datoare să se supună.

Prevederile art.73 din Constituţie consacră trei categorii de legi şi anume: legile
consituţionale, legile organice şi legile ordinare.

Din punct de vedere didactic, legile organice şi cele ordinare pot fi diferenţiate prin
următoarele criterii:

a)După criteriilor domeniilor în care intervin:

-Legea organică intervine5 în domeniile pe care i le rezervă expres Constituţia, fie prin
 enumerarea acestor domenii(art.73 alin.3 din Constituţie), fie prin norma de trimitere(cuprinsă la
lit.t către toate celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea unor legi
organice).

-Legea ordinară nu are niciun domeniu stabilit de Constituţie, motiv pentru care aceasta
intervine6 în toate celelalte domenii care nu au fost rezervate de legiuitorul constituant legii
organice.

b) După criteriul modului de adoptare:

- Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor Parlamentului, se adoptă cu

votul majorităţii membrilor fiecărei Camere(art.76 alin.1 din Constituţie).

- Legile ordinare şi hotărârile Camerelor, sunt adoptate, cu votul majorităţii membrilor

prezenţi din fiecare Cameră(art.76 alin.2 din Constituţie).

Însă, aceste legi au şi câteva elemente comune şi anume:

a)Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial. Potrivit art.78 din Consituţie “legea se

publică în Monitorul Oficial”.

b)Intrarea în vigoare a legii. Potrivit aceluiaşi art.78 legea poate intra în vigoare la două
momente:

1. fie la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;

2. fie la o dată ulterioară prevăzută în conţinutul ei.

c)Caracterul normativ al legii. Prin intermediul acestui element comun, este evidenţiat faptul
că, legile indiferent că sunt organice sau ordinare, nu sunt făcute pentru anumite persoane în
particular, ci pentru toate, în general.

5
• sistemul electoral,
• organizarea şi funcţionarea partidelor politice,
• organizarea şi desfăşurarea referendumului,
• organizarea Guvernului şi a Consilului Suprem de Apărare al Ţării,
• regimul stării de asediu şi al celui de urgenţă,
• infracţiunile, pedepsele şi regimul de executare a acestora,
• acordarea amnistiei sau a graţierii collective,
• organizarea şi fincţionarea Consilului Superior al Magistaturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi,
• statutul funcţionarilor publici,
• contenciosul administrativ,
• regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii,
• regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială,
• organizarea generală a învăţământului,
• regimul general al cultelor,
• oraganizarea administraţiei locale, a teritorului, precum şi regimul general privind autonomia locală,
• modul de stabilire a zonelor economice exclusive.

6
Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile (de exemplu, Codul civil), care grupează şi sistematizează
într-un singur corp majoritatea reglementărilor aplicabile unui anumit domeniu de activitate.
 3.Ordonanţele de Guvern

Sunt reglementate constituţional de art.108 şi 115 şi reprezintă emanaţia instituţiei

“delegării legislative”, adică a împuternicirii pe care o primeşte Guvernul, deci executivul, de a
emite acte normative cu forţă juridică egală legii.

Delegarea legislativă, reprezintă modalitatea de conlucrare între Parlament şi Guvern, în

virtutea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul este
învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei funcţii legislative 7.

Sistemul constituţional actual consacră două tipuri de ordonanţe:

-Ordonanţe obişnuite(O.G.), emise pe baza unei legi speciale de abilitare adoptate de

Parlament, în domenii care nu fac obiectul legii organice. Unii autori8 opiniază prin faptul că,
aceste ordonanţe se pot emite numai în perioada în care Parlamentul se află în vacanţă . Însă,
Constituţia nu impune o asemenea restricţie şi nimic nu împiedică Parlamentul, să transfere
Guvernului anumite atribuţii de legiferare chiar în perioada în care el se află în sesiune.Această
opinie este îmbrăţişată şi de alţi doctrinari9.

-Ordonanţe de urgenţă(O.U.G.), ce pot fi emise în prisma dispoziţiilor consituţionale numai în

situaţii de urgenţă. Aceste ordonanţe cuprin inclusiv norme de natura legii organice(art.115 alin.5
din Constituţie).

Rolul ordonanţei în general, este acela de a sprijini mecanismele statului de drept. Or,
Parlamentul poate oricum cenzura activitatea Guvernului(art.115 alin.5 din Constituţie), deoarece
ordonanţele pot intra în vigoare numai după ce au fost depuse spre dezbatere în procedură de
urgenţă la Camera competentă să fie sesizată, şi evident au fost publicate în Monitorul Oficial,
ştiut fiind că o Ordonanţă(ca şi o Hotărâre de Guvern sau un decret al Preşedintelui), nepublicată
în Monitorul Oficial, este inexistentă.

Acest rol atribuit Parlamentului de către consituant, face să se aibă în vedere funcţionarea
statului de drept, dar şi de evidenţiere a statului acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării.

4.Decretele în vigoare ale fostului Consiliu de stat

Aceste decrete, reprezentau acte normative cu forţă juridică situată imediat după lege, al
vechiului sistem constituţional insituit în temeiul legii fundamentale din 1965.

Unele din aceste decrete sunt încă în vigoare şi în consecinţă produc efecte juridice. Însă,
incidenţa art.154 alin.1 din actuala Constituţie obligă la un proces de constituţionalizare a
dreptului în ansamblul său, înţelegând că menţinerea în vigoare a unui asemenea act normativ
implică un proces de trecere prin filtrul Constituţiei şi de interpretare a textului aşa cum legea

7
A.Iorgovan, Din nou despre revizuirea Constituţiei, în RDP nr.2/2004, p.31.

8
M.Preda, Drept administrativ, Partea generală, ed. revăzută şi adăugită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.31.
9
V.Vedinaş, Drept administrativ, ediţia aV-a revăzută şi actualizată, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.49.
 fundamentală, obligă.

5.Hotărârile de Guvern

Acestea se adoptă potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, “pentru organizarea executării
legilor”. Ca şi ordonanţele, ele se semnează de către Primul-ministru şi se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial, sub sancţiunea
inexistenţei lor în cazul nepublicării. Excepţia de la principiul obligativităţii publicării, o consituie
potrivit art.108 alin.(4) din Consituţie, numai hotărârile care au un caracter militar şi care urmează
să se comunice numai instituţiilor interesate.

6.Actele administraţiei ministeriale

Ne referim aici atât la actele autorităţilor centrale subordonate Guvernului, cât şi la cele
nesubordonate(autorităţile centrale autonome10) care emit acte cu denumiri diferite(instrucţiuni,
ordine, precizări, etc.). Aceste acte reprezintă izvoare exprese ale dreptului administrativ.

Ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ care emană de la organele centrale de

specialitate trebuie publicate în Monitorul Oficial, Partea I, pentru a fi cunoscute şi opozabile erga
omnes. Nerespectarea acestei proceduri, consituie că acestea nu au nicio forţă juridică, ele
putând fi considerate nişte proiecte de acte normative.

Regimul juridic al acestor categorii de acte este reglementat de actul normativ de infiinţare şi
organizare a autorităţii respective. Cu titlu de exemplu, art.7 alin.(4) din O.U.G. nr.30/2007 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi al Reformei Administrative prevede că
ministrul internelor şi al reformei administrative, în aplicarea prevederilor legale, emite ordine şi
instrucţiuni.

7.Ordinul prefectului

Instituţia prefectului este prevăzută de art.123 din Constituţie, acesta este considerat a fi,
“reprezentantul Guvernului în plan local”.

Potrivit Legii sale de organizare şi funcţionare nr.340/2004, republicată, pentru îndeplinirea

sarcinilor care-i revin, prefectul emite ordine, în condiţiile legii. Aceste ordine pot avea atât
caracter normativ, cât şi caracter individual.

8.Hotărârile Consiliului judeţean

Potrivit art.97 alin.(1) din Legea nr.215/2001, republicată în exercitarea atribuţiilor ce îi

revin, Consiliul judeţean adoptă hotărâri, care pot avea caracter normativ, cât şi caracter
individual. Hotărârile se semnează de preşedinte(în lipsa acestuia, de către vicepreşedintele care
a condus şedinţa) şi se contrasemnează pentru legalitate de secretarul judeţului.

10
Sunt autorităţi care exercită o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării şi executarea în
concret a legii. Au personalitate juridică şi îşi desfăşoară atribuţiile pe întreg teritoriul ţării. Aceste autorităţi
sunt înfiinţate prin dispoziţii constituţionale(Avocatul Poporului, Consiliul Legislatic, Consiliul Superior de
Apărare al Ţării, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, S.R.I.), dar şi prin lege
organică(B.N.R., Autoritatea Electorală permanentă, Agenţia Română de Presă ROMPRES, Consiliul
Concurenţei, C.N.A., C.N.S.A.S., etc).
 9.Hotărârile Consiliului local

În conformitate cu art.45 alin.(1) din Legea nr.215/2001, republicată, în exercitarea

atribuţiilor care-i revin, consiliul local adoptă hotărâri care pot avea caracter normativ, sau
caracter individual. Legea prevede că anumite categorii de hotărâri se pot adopta cu votul a cel
puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie(cele care privesc patrimoniul), sau cu votul
majorităţii consilierilor în funcţie( este vorba despre hotărârile care privesc:bugetul local,
contractarea de împrumuturi în condiţiile legii, cele prin care se stabilesc impozite şi taxe locale,
participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională sau zonală sau de cooperare
transfrontalieră, etc.).

10.Dispoziţiile primarului

Potrivit art.68 din Legea nr.215/2001, republicată, actele pe care primarul le emite în
exercitarea atribuţiilor sale poartă denumirea de dispoziţii, care pot avea caracter normativ sau
individual şi devin executorii după ce sunt aduse la cunoştiinţa publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate.

11.Tratatele internaţionale

În acest context, discutăm despre “tratat”, ca izvor de drept administrativ, nu despre “lege
de ratificare a tratatului”. De aceea este bine de precizat faptul că art.11 alin.(2) din Constituţie,
prevede că tratatele internaţionale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Deci,
tratatul face parte din dreptul intern, nu legea prin care este ratificat.

În cazul în care există neconcordanţe între tratat şi Constituţie, “ ratificarea tratatului se face
numai după revizuirea Consituţiei”.

În spiritul precizării anterioare, putem completa cu o altă obligaţie constituţională, de

această dată prevăzută de art. 20 alin.(1) şi care se referă în a interpreta şi aplica dispoziţiile din
legea fundamentală în material drepturilor omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

În cazul în care există o neconcordanţă între legile interne şi dreptul internaţional în material
drepturilor omului, se instituie un drept de preemţiune al reglementărilor internaţionale asupra
celor interne, cu excepţia situaţiei în care reglementările interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Un regim special este instituit prin art.148 alin.(2) din Constituţia revizuită şi republicată,
potrivit căruia, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum şi
celelalte reglementări comunitare cu character obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Aplicabilitatea
prioritară a dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre a fost afirmată de
Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg în mai multe decizii, cea mai veche find cunoscută
Hotărârea “Costa din 15 iulie 1964”. Din conţinutul acestei decizii, ca şi a altora care au urmat, se
desprinde concluzia că însăşi construcţia comunitară ar fi în pericol, dacă dreptul comunitar nu ar
beneficia de prioritate asupra sistemelor de drept ale statelor membre.

Condiţiile pe care un tratat internaţional trebuie să le îndeplinească pentru a constitui izvor

 de drept, sunt:

1.Una generală şi anume, de a fi ratificate de Parlament.Excepţia însă o insituie art. 19 alin.

(3) din Legea tratatelor nr.590/2003, care prevede că în situaţii extraordinare, tratatele a căror
reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate pe calea ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului, sub condiţia justificării zemeinice a urgenţei ratificării.

2.Una specială, de a reglementa relaţii sociale care se circumscriu sferei administraţiei

publice.

1.1.4.Izvoare formale nescrise ale dreptului administrativ

1.Cutuma sau obiceiul

Putem defini cutuma sau obiceiul ca fiind, uzajul care a fost implantat într-o anumită
colectivitate şi pe care această colectivitate îl consideră obligatoriu din punct de vedere juridic.

Obiceiurile, potrivit unor concepţii11, au o sferă mai largă decât dreptul, deorece în acestea
se regăsesc începuturile organizării juridice a acelei societăţi. Sistemul de norme constituţionale
interne actuale, alocă obiceiului sau cutumei, câteva dispoziţii de mare interes.

Avem în vedere mai art.44 alin.(7) care prevede că “Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.”

Un alt text din Constituţie este art.120 alin.(1), care consacră principiile care guvernează
administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale, respective descentralizarea,
autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. Principiul autonomiei locale permite, cum
s-a exprimat deja în literatura de specialitate, ca anumite practici specifice locului să capete, în
timp, semnificaţia unor reguli obligatorii pentru personalul din administraţia publică, astfel încât
încălcarea lor să atragă aceleaşi consecinţe ca şi încălcarea unei norme propriu-zise de drept.

Chiar dacă îl amintim la final, art.1 alin.(3) din Constituţie prezintă o semnificaţie specială,
deoarece statuează că, “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

2.Jurisprudenţa(inter partes litigantes)

Reprezintă felul în care instanţele de judecată interpretează legea. Există o serie de state
unde modul de interpretare judecătorească a legii consituie izvor de drept.

În acest sens, ne putem opri cu titlu de exemplu, la câteva ţări şi anume:

-În cazul Franţei, în care doctrina actuală apreciază că rolul judecătorului de a crea norme de
drept îl transformă în jurislator. În acelaşi spirit, unii autori 12 afirmă că, dreptul administrativ este
11
S.Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p.134-135.
 un drept făcut esenţial de judecător;

-În Germania-instanţele judecătoreşti au avut contribuţii importante în ceea ce priveşte

dezvoltarea dreptului administrativ. Curtea Constituţională Federală, chiar s-a pronunţat în sensul
în care formarea principiilor generale legale este o sarcină ce aparţine în mod natural, Înaltelor
Curţi;

-În Belgia, jurisprudenţa, cu precădere aceea care aparţine Consiliului de Stat, este
considerată ca având un rol decisiv pentru dreptul administrativ; În Irlanda, jurisprudenţa este
aşezată pe acelaşi plan cu actele parlamentului din punct de vedere al valorii ei de izvor de drept,
în vreme ce dreptul cutumiar şi doctrina sunt considerate izvoare secundare de drept
administrativ.

Întorcându-ne la dreptul intern, putem evoca faptul că actuala lege 13 a contenciosului

administrativ, prin art.23 prevede că hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a
anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor. Acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau,
după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor sau al Municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata
taxelor de publicitate.

3.Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Potrivit art.147 alin.(4), “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al

României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Caracterul obligatoriu al acestor decizii vizează, în primul rând însăşi completelor de judecată
ale Curţii, în scopul realizării unei practice unitare şi a stabilităţii ordinii constituţionale, dar şi
celorlalte subiecte de drept, aceste decizii fiind opozabile erga omnes, nu inter partes litigantes
precum deciziile instanţelor judecătoreşti.

Se spune că, o decizie pronunţată de Curtea Consituţională face corp comun cu legea pe care
o vizează, pe care o goleşte de conţinut, cu privire la articolul sau articolele pe care le declară
neconstituţionale, fie îi întăreşte conţinutul confirmând constituţionalitatea ei.

Însăşi legea organică a Curţii Constituţionale nr.47/1992, republicată, prevede în art.31 alin.
(1) că, “Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.

Însă cele mai importante consecinţe a deciziilor Curţii constituţionale, sunt produse atunci
când s-au admis excepţii de neconstituţionalitate. Consecinţa o constituie, scoaterea din sfera
legislaţiei în vigoare a legilor, ordonanţelor, sau a dispoziţiilor din alte legi sau ordonanţe
constatate prin aceste decizii, ca fiind neconstituţionale.

4.Doctrina(sau dreptul doctrinar)

Celebrul politician român N.Titulescu spunea că, “Ceea ce este opiniunea publică este
doctrină în materie de drept”. În zilele noastre, doctrina ocupă un loc aparte în sistemul izvoarelor
12
G.Vedel, P.Delvolve, Droit administratif, P.U.F., Paris, 1980, p.105.
13
Legea nr. 554 din 02/12/2004, Legea contenciosului administrativ, actualizată şi republicată.
de drept administrativ. În dreptul nostru intern, evocarea părerilor doctrinare, ca izvoare de drept
administrativ, constituie totuşi surse secundare ale acestui drept, după dispoziţiile constituţionale
şi a celor prevăzute în legile organice şi ordinare.

În dreptul administrativ francez, care nu este codificat şi în mare măsură este jurisprudenţial,
doctrina are sarcina pe de o parte în a organiza acest drept de o manieră sistematică, iar pe de
altă parte de a divulga, a face cunoscut, acest drept prin lucrări, articole, etc. Totodată, scopul
doctrinei, este şi în a judeca, sau a evalua acest drept, din punctul de vedere al aplicării sale într-o
manieră favorabilă societăţii civile.