1

1. DEFINITI CONCEPTUL DE DREPT.

Dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu instituite sau recunoscute de
stat, a căror finalitate este ordonarea relațiilor sociale, care se îndeplinește pe baza conștiinței
juridice a membrilor societății, iar la nevoie prin intermediul forței de constrângere a statului.

2. CE INTELEGETI PRIN DREPT OBIECTIV, DREPT POZITIV SI DREPT

SUBIECTIV?
Dreptul obiectiv - reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a
reglementa relațiile dintre oameni în cadrul societății;

Dreptul pozitiv - reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv, respectiv totalitatea

normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat pe un anumit teritoriu;

Dreptul subiectiv – reprezintă posibilitatea unei persoane, recunoscută și ocrotită de dreptul

obiectiv (de lege), de a avea o anumită conduită și de a pretinde persoanei obligate să
aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la
nevoie prin forța de constrângere a statului;
3. CARE ESTE DIFERENTA DINTRE SISTEMUL DE DREPT
CONTINENTAL SI SISTEMUL DE DREPT COMMON-LAW?
O primă familie este reprezentată de dreptul romano-germanic sau continental – caracterizat
prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa de
codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol.

O alta este familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, S.U.A. şi alte ţări ce au
urmat exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi juristprudenţială,
alături bineînţeles de legile scrise.

Mai există o grupare, a sistemelor filozofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s-ar
încadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional.

4. ENUMERATI SI DESCRIETI PE SCURT PRINCIPALELE RAMURI DE

DREPT
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare
diviziunii în drept public şi drept privat. În dreptul public intră dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul
internaţional public iar în dreptul privat, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului
internaţional, dreptul internaţional, privat etc. S-a conturat, aşa cum menţionam, existenţa unui
drept mixt (dreptul muncii, dreptul familiei, legislaţie socială, legislaţie rurală etc.).

Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile

fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării de stat, sistemul, principiile de
2

organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum şi drepturile şi, îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor.

Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. El se referă la organizarea organelor
administraţiei de stat, la raporturile lor reciproce şi cu alte organe de stat precum şi la
modalităţile de exercitare a competenţei cu care sunt înzestrate organele administraţiei de stat.

Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea

financiară a organelor de stat, întocmirea bugetului, perceperea impozitelor stabilite, modul de
cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările.

Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale
în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea dreptul civil include şi norme
juridice care reglementează relaţiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea
persoanei cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă.

Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de
muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului la muncă, condiţiile
muncii, ale salarizării, ale angajării, concedierii, în legătură cu drepturile salariaţilor.

Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în conformitate cu interesele
societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este măsura pedepsei pe care trebuie să o
aplice justiţia, celor care s-au făcut vinovaţi de săvârşirea acestor fapte socialmente periculoase
prevăzute de legea penală.

Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrând în sistemul intern de drept al vreunui
stat. Aceasta nu reprezintă în condiţiile actuale, voinţa unui singur stat, ci a mai multor state.
Dreptul internaţional contemporan este definit ca totalitatea normelor care se creează prin
acordul dintre state, suverane şi egale în drepturi, care exprimă voinţele concordante ale
acestor state, reglementează relaţiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de
necesitate prin constrângere exercitată de către state individual sau colectiv.

5. Ce înțelegeți prin noțiunea de izvor al dreptului?

În teoria dreptului, precum şi în general, în ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului este
folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a
normelor juridice – actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară etc.

 Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează
dreptul, geneza dreptului.
3

 Izvoarele formale au în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material, forma pe
care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Pe acestea le avem, de regulă, în vedere
atunci când vorbim de izvoarele dreptului.

6. CARE SUNT CATEGORIILE DE LEGI DIN PUNCTUL DE VEDERE AL

FORTEI JURIDICE?
Din punct de vedere al forţei juridice se disting următoarele categorii de legi:
 constituţionale sau fundamentale;
 organice (adoptate cu două treimi din voturi);
 ordinare – celelalte legi (adoptate cu majoritate simplă).

7. CE ESTE LEGEA?
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului,
adoptat de Parlament, ca organ suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a
poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară în
sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat,
potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul normativ al reglementărilor
instituite de ea.

Codurile ca o formă anume sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. De altfel, în practica
legislativă românească adoptarea codurilor s-a făcut prin legi. După ce am evidenţiat conţinutul
normativ al legii ca izvor de drept, este necesar să adăugăm, de asemenea, ca o caracteristică ce
ţine de formă, dar foarte importantă, faptul că legea se adoptă după o anumită procedură precis
stabilită (de Constituţie, Regulamentul Parlamentului) şi a cărei respectare este obligatorie, ca o
condiţie a validităţii ei. Astfel procedura de adoptare a legii cunoaşte ca momente distincte şi
precis determinate, iniţiativa legislativă, dezbaterea proiectului de lege, votarea şi adoptarea
legii.

În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în: generale, speciale şi
excepţionale. Distincţia între legea generală şi specială trebuie văzută în mod complex, în sensul
că legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de
reglementările legii generale, comune denumită şi dreptul comun.

Pe de altă parte, aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum
o raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială. Importanţa distincţiei în lege
generală şi specială priveşte procesul de interpretare şi aplicare. Legea specială se aplică
materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs, cu legea generală se aplică legea
specială.
4

8. Explicați actele normative subordonate legii

Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în sistemul de drept al fiecărui
stat. Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului, purtând denumirea de regulă, de
decrete, acte ale organelor centrale executive (Guvern, Consiliu de miniştri, ministere etc.)
având denumirea de hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, precum şi
acte ale organelor locale, (hotărâri, decizii, ordine).

Decretele – de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale Preşedintelui), potrivit domeniilor în
care sunt date, precum şi practicii conducerii de stat – sunt în principiu acte concrete,
individuale (denumiri sau rechemări în funcţie, de acordări şi avansări în grade militare, graţieiri
etc.).
Guvernul, ca organ al puterii executive adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri, pe baza
şi în vederea executării legilor.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare, în condiţiile “delegării

legislative”, în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste ordonanţe sunt supuse aprobării
ulterioare prin lege. Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordinele şi alte
asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter normativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători
ai organelor centrale ale administraţiei de stat.

Hotărârile organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în care au caracter normativ,
sunt de asemenea, izvoare de drept.

9. Ce înțelegeți prin jurisprudență?

Alte izvoare de drept:
Jurisprudenţa, (precedentul judiciar sau practica judiciară) ca izvor de drept, admite ca o
hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare să devină obligatorie
în soluţionarea unor cauze similare viitoare.
Cutuma, spre deosebire de uzanţă sau practică, ca izvor de drept, este o regulă de
conduită ce se formează ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ
îndelungată într-o colectivitate umană.

10. Definiți conceptul de normă juridică

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, generală şi
impersonală, cu aplicare repetată, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta a
cărei respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului.

Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. De aici decurge
faptul că regula de conduită prescrisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplice la un
număr nedefinit de cazuri şi de persoane. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte
5

drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică, ale subiecţilor raporturilor juridice, în mod
generic.

Norma juridică este de asemenea impersonală, aceasta subliniind faptul că norma juridică nu se
adresează unei sau unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca atare. Caracterul
impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează absolut pe toată lumea. Unele norme pot
viza toţi cetăţenii, altele vizează numai o anumită categorie de persoane ca de exemplu cei care
se încadrează într-un anumit statut social cum ar fi cel de alegători, funcţionari publici,
proprietari, chiriaşi, pensionari etc.

Norma juridică este obligatorie. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de
drept, în mod necesar regulile de drept trebuie să aibă un caracter obligatoriu, altfel n-am mai
avea certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Normele de
drept, conţinând precepte de conduită nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă o
poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie.

11. Clasificați normele juridice

Există diferite clasificări ale normelor juridice, în funcţie de criteriul avut în vedere.

După obiectul pe care-l reglementează, adică relaţiile sociale la care se referă normele juridice, se
constituie şi disting ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept constituţional, drept penal, drept
civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.). Acesta poate fi şi un criteriu de clasificare a
normelor juridice, ca norme de drept constituţional, penal, civil, comercial etc.

După forţa juridică pe care o au normele juridice, ţinând seama de ierarhia şi forma de exprimare
ca acte normative, distingem norme din legi, norme din decrete, din hotărâri ale guvernului, ş.a.m.d.

După sfera de aplicare şi gradul de generalitate avem norme generale, norme speciale şi norme de
excepţie.

După modul în care sunt redactate normele, distingem norme juridice complete, şi norme juridice
incomplete care se completează cu trimitere la alte norme.

O clasificare de importanţă deosebită este făcută din punct de vedere al caracterului conduitei, a
naturii conduitei pe care o prescriu. În general, literatura juridică contemporană clasifică normele
juridice, având în vedere acest criteriu, în onerative, prohibitive şi permisive.

Normele juridice onerative (onus, oneris = sarcină) sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia
de a săvârşi o acţiune.

Normele prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte. Acestei categorii
de norme juridice îi aparţine marea majoritate a normelor de drept penal, numeroase norme de
drept administrativ, ş.a.

Normele juridice permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o
conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după propria
apreciere.
6

12. Ce se înțelege prin raport juridic ?

Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă o fizionomie specifică şi devin
raporturi juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic este o relaţie
socială reglementată de norma juridică.

Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt: existenţa normei juridice, subiectele de
drept şi faptele juridice.

Înţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale definitorii.

Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată, între oameni. Este de esenţa
dreptului, alteritatea, existenţa altei persoane.

Raportul juridic este, totodată un raport de voinţă.

Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine, pe de o parte voinţa
statală, exprimată în normele juridice cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic.

Istoricitatea reprezintă o altă trăsătură a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic
marcată de istoria societăţii, atât în ceea ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe
care le cuprinde cât şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea
acestor elemente constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o etapă la alta a dezvoltării
sociale, de la o ţară la alta.

13. Ce se înțelege prin capacitate de exercițiu?

În general capacitatea juridică este unică. În ramura dreptului civil se disting două aspecte.
Capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de-aşi exercita drepturile şi de-aşi asuma
obligaţiile săvârşind acte juridice. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când
persoana devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu
restrânsă, prezumându-se că el nu are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient
discernământ. Nu au capacitate de exerciţiu:
a. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b. persoana pusă sub interdicţie

14. Subiectele raportului juridic

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie
organizaţi în diverse grupuri ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept persoana
fizică trebuie să aibă capacitate juridică. Aceasta desemnează aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.
7

Capacitatea juridică este generală, când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se
referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (exemplu capacitatea juridică a militarilor,
funcţionarilor).

15. Clasificarea drepturilor subiective

În cadrul raportului juridic dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică
titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului
pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de
constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului în caz de nevoie.
După criteriul provenienţei lor drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii:
-drepturi fundamentale care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ
(dreptul la viaţă, demnitate, libertate etc.)
- drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu etc.);
- drepturi ce derivă din însăşi voinţa indivizilor (exemplu dreptul de a încheia contracte).

După gradul de opozabilitate distingem:

- drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă);

- drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul
este opozabil faţă de vânzător – persoana căreia i-a achitat preţul bunului);

După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:

- drepturi patrimoniale care au un caracter economic;

- drepturi reale (titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva);

- drepturi de creanţă (subiectul activ-numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv numit debitor să
dea, să facă sau să nu facă ceva).

- drepturi nepatrimoniale care nu au caracter economic, al căror conţinut nu poate fi exprimat

în general în bani.

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei;

- drepturi care privesc identificarea persoanei;

- drepturi care decurg din creaţia intelectuală.

16. Ce sunt faptele juridice?

8

Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă, dreptul civil distingând un sens
larg, care semnifică raportul juridic de obligaţie; un sens restrâns, pentru a desemna obligaţia
subiectului pasiv faţă de subiectul activ; şi obligaţia, în sensul de înscris constatator.
Ca element corelativ al raportului juridic obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a
subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face
ceva, conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.

Obiectul raportului juridic

Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul
realizării drepturilor şi obligaţiilor cu care nu se confundă. În literatura juridică nu există
unanimitate de păreri în această privinţă înregistrându-se şi opinii în conformitate cu care
obiectul raportului juridic îl constituie lucrul material implicat în raportul juridic. Unele raporturi
juridice ca de exemplu în cazul exercitării dreptului la vot nu vizează un lucru material.
Se poate considera că în raporturile juridice în care intervine un lucru material acesta
formează obiectul raportului juridic, de esenţa raportului juridic rămânând conduita
subiecţilor.

Faptele juridice
În literatura juridică, având în vedere criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în
evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa oamenilor (un cutremur
poate produce anumite pagube materiale sau chiar pierderi de vieţi omeneşti, deci anumite
consecinţe juridice fiind prin aceasta un fapt juridic).
Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică
sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le
încalcă (contravenţiile, infracţiunile).

17. Răspunderea juridică și formele acesteia

Răspunderea juridică

Conduita umană poate să fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să contravină
acestora. În primul caz, conduita este licită, legală, iar în al doilea caz, ea este ilicită sau ilegală.

Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni
prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi
îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au. Deci, conduita licită este dată de acţiunile sau
inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice.

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,
săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu,
încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.
9

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între
autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie
instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui
raport este complex, fiind format în esenţă din dreptul statului ca reprezentant al societăţii de
a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legile şi
obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de
drept.

Formele răspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcţie de o serie de factori care
trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi ca de pildă, valorile sociale lezate, tipul de
normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia
făptuitorului etc.

Astfel, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ca: răspunderea
penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.

Răspunderea penală este definită ca “însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca
urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport
complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la
răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l
constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a
se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”.

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului
cauzat printr-o faptă ilicită. S-a apreciat că natura juridică a acestei răspunderi este dată de
faptul că ea atrage o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii, ea având un caracter reparator, fără a dicta, în acelaşi timp, o
pedeapsă.

Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul
comun al răspunderii civile, un caracter special, derogator. Dacă în cazul răspunderii delictuale,
obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligaţia de a
nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată
este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel
păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile, - contractuale.

Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei contravenţii care este definită
ca o faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută ca
atare, de lege, sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie

Răspunderea disciplinară a fost definită ca “o instituţie specifică dreptului muncii şi constă într-
un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către
10

orice persoană încadrată, indiferent de funcţie sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor
asumate prin contractul de muncă”.
18. Noțiunea de act juridic și elementele acestuia
Noţiunea de act juridic civil şi elementele sale

Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, respectiv, de a da naştere, modifica ori stinge raporturi juridice civile.

Termenul de “act juridic” are două sensuri:

 ca operaţiune “negotium juris” – deci manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a

produce efecte juridice;
 ca mijloc de probă “instrumentum probationis” – deci înscris constatator al operaţiunii
juridice
Actele juridice civile se clasifică după mai multe criterii:

 după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa de ale încheia, ele se împart în acte
juridice unilaterale şi acte juridice bi- sau multilaterale.
 după scopul urmărit de părţi la încheierea lor, ele se împart în acte juridice cu titlu
oneros (acte comutative aleatoare) şi cu titlu gratuit (libertăţi şi acte dezinteresate).
 după efectele produse, actele juridice se clasifică în acte juridice constitutive, translative
şi declaratoare de drepturi.
 după importanţa lor în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, actele juridice se împart
în acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Elementele actului juridic sunt:

-consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza
 Consimţământul poate fi viciat prin eroare, violenţă şi leziune.
 Capacitatea de a încheia un act juridic civil reprezintă aptitudinea unui subiect de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile.
 Obiectul actului juridic îl reprezintă acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite ori de
care sunt ţinute părţile actului juridic.
 Cauza (scopul) actului juridic constă în scopul urmărit de părţi la încheierea unui
asemenea act.
 Condiţia formei actului juridic este cerută uneori de lege pentru însăşi valabilitatea sa
(ad validitatem), alteori doar ca o condiţie de probă (ad probationem), iar alteori pentru
opozabilitatea faţă de terţi.

19. Nulitatea actului juridic

Nulităţile se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care reţinem:

În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parţială sau totală.

11

Nulitatea este parţială atunci când desfiinţează numai în parte efectele actului juridic şi anume efectele
care contravin legii, menţinându-le pe cele care nu contravin legii.

Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic civil în întregime, lipsindu-l în totalitate de
efectele sale.

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil,
nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă.

Nulitatea absolută este acea nulitate care intervine în cazul încălcării, cu ocazia încheierii actului juridic, a
unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes public.

Nulitatea relativă este acea nulitate care intervine în cazul încălcării cu ocazia încheierii actului juridic, a
unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes individual, personal.

Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic sunt:

- lipsa consimţământului;
- nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice şi juridice
(încheierea actului juridic cu depăşirea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice sau prin
care nu se ţine seama de îngrădirile aduse prin lege capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice);
- lipsa obiectului actului juridic ori acesta este ilicit sau imoral;
- lipsa cauzei actului juridic ori aceasta este ilicită sau imorală;
- încheierea actului juridic cu nerespectarea formei cerute de lege ca o condiţie „ad validitatem”;
- încheierea actului juridic în lipsa autorizaţiei cerute de lege;

Cauzele care atrag nulitatea relativă a actului juridic sunt:

- consimţământul a fost viciat (prin unul din viciile de consimţământ);
- lipsa consimţământului datorită lipsei de discernământ;
- încălcarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice

20. Scurtǎ privire istoricǎ asupra dreptului afacerilor

Scurtǎ privire istoricǎ asupra dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor este teoretizat într-o variantǎ nuanțatǎ a dreptului comercial, care cuprinde, alǎturi
de informațiile specifice acestei din urmǎ ramuri, şi elemente din dreptul civil, drept comun în materie,
norme cu privire la managementul firmelor cat şi elemente de drept financiar, bancar şi fiscal, toate
acestea guverneazǎ activitatea economicǎ.

In sens juridic, traditional, a fost utilizata notiunea de activitate comerciala, activitate ce includea
producerea de bunuri, circulatia bunurilor si a capitalului si prestarea de servicii cu exceptia activitatilor
specifice profesiilor liberale si agriculturii.

La desfasurarea activitati economice participa in principal, profesionistii comercianti astfel incat, in

obiectul dreptului comercial includem nu numai activitatea economica sipersoanele ce o desfasoara ci si
raporturile juridice la care participa aceste persoane,profesionistii comercianti.
12

Fata de aceste argumente, putem defini dreptul comercial ca un ansamblu de norme juridice ce
reglementeaza desfasurarea activitatii economice, precum si raporturilor juridice la care participa
persoanele ce au calitatea de profesionisti agenti economici.

Prima reglementare moderna a activitatii comerciale din tara noastra s-a realizat in anul 1887, prin
adoptarea Codului Comercial Roman, in vigoare pana la 1 octombrie 2011.

Sursa de inspiratie a acestei prime codificari a legislatiei comerciale din tara noastra a fost reprezentata
de Codul comercial italian, apreciat ca cea mai moderna si completa reglementare a timpului.

Codul Comercial Roman, ca si cel italian, a fost inscris pe linia traditiei franceze, intemeindu-se pe
sistemul obiectiv de determinare a sferei sale de aplicatie; dispozitiile codului comercial roman
reglementau raporturile juridice nascute din savarsirea actelor, faptelor si operatiunilor calificate ca fiind
fapte de comert, indiferent de calitatea persoanei ce savarseste aceste fapte de comert.

Astfel, in chiar textul sau, codul comercial roman indica enuntiativ care sunt actele, faptele si operatiunile
pe care le considera a fi fapte de comert obiective indiferent de calitatea de comerciant sau nu a
persoanei ce le savarsea.

Toate raporturile juridice nascute din savarsirea de fapte de comert erau guvernate de legile comerciale:
"Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi incat priveste acest
act, legii comerciale, afara de dispozitiunile privitoare la chiar persoana chiar a comerciantilor si de
cazurile in care legea ar dispune altfel" (art.56 c.com.).

In temeiul acestei conceptii, stabilindu-se faptele de comert se determina si calitatea de comerciant si,
in esenta, domeniul dreptului comercial. Aceasta deoarece, conform art.7 c.com.: "Sunt comercianti
aceia care fac fapte de comert avand comertul ca profesiune obisnuita, si societatile comerciale", s-a
considerat ca, va fi comerciant orice persoana ce savarseste fapte de comert, cu titlu de profesie si in
nume propriu.

Dupa 1990, s-a produs o reforma profunda a dreptului romanesc, reforma ce a vizat si legile ce
reglementeaza activitatea economica. S-au adoptat legi speciale privind societatile comerciale,
falimentul, societatile bancare, activitatea de asigurari si reasigurari, registrulcomertului s.a., fara ca
acestea sa fie incluse in corpul Codului Comercial chiar daca, prin aceasta, prevederi corespondente
materiilor astfel reglementate, au fost abrogate

Avand in vigoare aproximativ 60% articolele sale, Codul Comercial Roman din 1887 a fost abrogat
partial prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil Roman de la 1 octombrie
2011.

Prin Noul Cod Civil se incearca trecerea la conceptia monista asupra dreptului privat, cel putin din punct
de vedere al corpului unic al reglementarii acestuia: un singur cod pentru ambele domenii ale dreptului.

In acest context legislativ, dreptul comercial reprezinta o ramura a dreptului privat, suficient de bine
conturata pentru a-si continua existenta.

Dupa 230 de ani, procesul codificarii dreptului romanesc a condus la adoptarea formala a sistemului
unitatii dreptului privat fara a elimina complet divizarea dreptului privat in drept civil si drept comercial.

Instrument modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale existenţei individuale şi sociale, noul
Cod civil valorifică experienţa reformelor recente în domeniul dreptului civil realizate de alte state (Italia,
13

Franţa, Canada- provincia Quebec, Olanda, Spania), precum şi prevederile din instrumente de drept
european şi internaţionale.

Noul Cod civil a modificat radical concepţia de ansamblu asupra materiei, optând, după modelul
Codurilor civile italian, elveţian şi, mai recent, olandez, pentru o concepţie monistă de reglementare a
raporturilor de drept privat.

21. Conceptul de profesionist

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil dispune abrogarea Codului comercial şi
înlocuirea, în cuprinsul legii societăţilor comerciale, a termenului „act de comerţ” cu o sintagmă
enumerativă „activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii” şi integrarea în conceptul de
„profesionist” a mai multor termeni care se subsumează definiţiei de „persoană care exploatează o
întreprindere” („comerciant, întreprinzător, agent economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare o activitate cu sau fără caracter economic, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil” - art. 8 din Legea 71/2011

Cu toate acestea, notiunea de profesionist este o notiune generala ce include in ea atat pe profesionistii
ce exploateaza o intreprindere economica cat si o intreprindere neeconomica si, pentru acest motiv,
trebuie stabilite criteriile distinctiei necesare dintre profesionistii

Existenta unui regim juridic distinct al profesionistilor comercianti si cel al profesionistilor necomercianti
este sugerat si intr-un act normativ recent: O.G. nr.13/2011 prin care se mentioneaza direct distinctia
intre raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ si cele care
decurg din exploarea unei intreprinderi cu scop lucrativ.

22. Întreprinderea şi tipuri de întreprindere

Întreprinderea şi tipuri de întreprindere

Existǎ trei tipuri principale de profesionisti comercianti: persoane fizice, persoane fizice asociate
sub forma unei întreprinderi şi persoanele juridice, toate aparţinând în fapt, aceleiaşi mari categorii de
gen: întreprinderea.

Persoanele juridice, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi intreprinderile familiale,

sunt desemnate generic prin noţiunea de întreprindere.

Întreprinderea economică, este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și

sistematic, combinând resursele financiare, forța de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și
informație, pe riscul întreprinzatorului, in condițiile și în cazurile prevăzute de lege.

Tipul de activitate, economică sau civilă, exercitată în exploatarea întreprinderii este criteriul distincției
dintre profesioniștii comercianți și profesioniștii necomercianți.

Profesioniștii necomercianți sunt cei ce exploatează o întreprindere, ce desfășoară o activitate civilă, o

activitate ce nu poate fi calificată ca activitate economică.
14

Profesionisti comercianți sunt cei ce exploateaza o intreprindere ce desfasoara activitate economica cu

scop lucrativ, o intreprindere economica.

În interesul bunei desfășurări a activității economice, legea institutie anumite obligații ale
profesioniștilor comercianți, considerate obligații profesionale ale profesioniștilor comercianți.

Profesioniștii comercianți au obligația ca la începutul activității economice să se înregistreze în

Registrul Comerțului și, pe parcursul desfășurării activitatii economice să ceară efectuarea de mențiuni
in Registrul Comerțului, ori de câte ori intervin modificări în activitatea acestora. La incetarea desfășurării
activităților economice, profesioniștii comercianți au obligația să solicite radierea lor din Registrul
Comerțului.

Deasemenea, orice comerciant sau profesionist agent economic trebuie să țină evidența contabilă a
activității economice, prin ținerea unor registre contabile în care să consemneze toate operațiunile
economice. Și, în cele din urmă, comerciantul sau profesionistul agent economic are obligația de a
desfășura activitatea economică în limitele unei concurențe licite, permise.

Formele de desfășurare a activităților economice de către profesioniștii comercianți sunt speciale si

expres prevăzute de lege, atât pentru persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice. În toate
cazurile, prin reglementări speciale corespunzatoare se stabilește statutul juridic al acestora, distinct de
cel al profesioniștilor necomercianți.

Art.1 al Legii nr.26/1990, privind registrul comerțului, enumeră următoarele categorii de

profesioniști care, activând in domeniul economic, au obligația de a se înregistra în Registrul

Comerțului :

a) persoanele fizice autorizate

b) întreprinderile individuale

c) întreprinderile familiale

d) societățile comerciale

e) companiile naționale și societățile naționale

f) regiile autonome

g) grupurile de interes economic

h) societățile cooperative

i) alte persoane fizice si juridice prevăzute de lege

23. Persoana fizică

15

Spre deosebire de societatea comercială, care „se naște” comerciant, în sensul că este înființată cu
scopul de a realiza operațiunile economice determinate prin actele sale constitutive, o persoana fizică
dobândește această calitate, dacă întrunește cumulativ următoarele condiții:
a) realizează activitati economice la modul profesional, cu caracter de continuitate, in nume si pe risc
propriu.
b) solicita si obtine inregistrarea in registrul comertului si autorizarea desfasurarii activitatii
In prezent, procedura de inregistrare si autorizare este reglementata de Ordonanta de Guvern nr.44 din
2008. Potrivit acestui act normativ, obtinerea de catre persoanele fizice a autorizatiei necesare
desfasurarii activitatii lor economice se poate solicita astfel:
a) individual si independent, ca persoane fizice autorizate, (identificate cu abrevierea PFA)
b) ca intreprinzatori titulari ai unei intreprinderi individuale
c) ca membri ai unei intreprinderi familiale
Anterior inceperii activitatii, persoana fizica va solicita :
a) inregistrarea in registrul comertului
b) acordarea autorizatiei de functionare
Pot desfasura activitati economice, in una din cele trei forme enumerate, persoanele fizice care:
a) au implinit varsta de 18 ani, respectiv de 16 ani, in cazul membrilor intreprinderii familiale;
b) nu au savarsit fapte sanctionate de legile financiare, vamale si cele care privesc disciplina financiar-
fiscala, de natura celor care se inscriu in cazierul fiscal;
c) au un sediu profesional declarat intr-un imobil asupra caruia au un drept de folosinta dobandit in
conditiile legii;
d) declara pe proprie raspundere ca indeplinesc conditiile de functionare prevazute de legislatia specifica
in domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protectiei mediului si al protectiei muncii.
Ca efect al solutionarii cererii de inregistrare si autorizare a functionarii se elibereaza certificatul de
inregistrare continand codul unic de inregistrare al persoanei fizice. Este documentul care atesta
inregistrarea acesteia in registrul comertului, autorizarea functionarii precum si luarea in evidenta de
catre autoritatea fiscala competenta. Altfel spus, este documentul care confera legalitate activitatii
economice realizate de o persoana fizica.

24. Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, (PFA)

Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, (PFA)

 are dreptul de a colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, cu intreprinzatori
titulari ai unei intreprinderi individuale, cu reprezentantii unei intreprinderi familiale, cu
alte persoane fizice sau juridice, in scopul desfasurarii activitatii pentru care a fost
autorizată
 poate angaja cu contract de munca terte persoane pentru desfasurarea activitatii pentru
care a fost autorizata;
 poate cumula calitatea de persoana fizica autorizata cu cea de salariat al unei terte
persoane indiferent ca functioneaza in acelasi domeniu sau intr-unul distinct, in schimb nu
16

poate cumula aceasta calitate cu cea de intreprinzator persoana fizica titular al unei
intreprinderi individuale;
 este asigurata in sistemul public de pensii si are dreptul de a fi asigurata in sistemul
asigurarilor sociale de sanatate si al asigurarilor pentru somaj
 poate fi supusa procedurii simplificate a insolventei, in conditiile Legii nr.85/2006;
 raspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectațiune, daca aceasta a fost
constituit, si, in completare, in masura in care acesta nu este suficient, cu averea sa
personala

25. Regimul juridic al intreprinzatorului persoana fizica titular

al unei intreprinderi individuale
 poate angaja terte persoane cu contract individual de munca, poate colabora cu alte PFA,
cu alti intreprinzatori persoane fizice titulari ai unor intreprinderi individuale sau
reprezentanti ai unor intreprinderi familiale, cu alte persoane juridice;
 poate cumula calitatea de intreprinzator titular al unei intreprinderi individuale cu cea de
salariat al unei terte persoane, indiferent ca activitatea acesteia este in acelasi domeniu
sau intr-unul distinct;
 este asigurat in sistemul public de pensii si are dreptul de a fi asigurat in sistemul
asigurarilor sociale de sanatate si al asigurarilor pentru somaj;
 poate fi supus procedurii simplificate a insolventei, in conditiile Legii nr.85/2006;
 raspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectatiune, daca acesta a fost
constituit, si, in completare, cu averea sa personala

26. Regimul juridic al intreprinderii familiale

 Este constituita din 2 sau mai multi membri ai unei familii care pot fi simultan PFA sau
titulari ai unor intreprinderi individuale sau pot cumula calitatea de salariat al unei terte
persoane cu activitate in acelasi domeniu sau unul distinct de cel al intreprinderii familiale;
membrii familiei incheie un acord de constituire, a carui forma scrisa este o conditie de
validitate
 In continutul lui va fi indicat numele membrilor, al reprezentantului intreprinderii, data,
participarea fiecarui membru la întreprindere, cotele procentuale in care se vor imparti
veniturile intre acestia, raporturile dintre ei, conditiile de retragere.
 Elementele obligatorii ale acordului sunt comparabile cu cele ale actelor constitutive ale
societatii comerciale, desigur intr-o forma simplificata, corespunzatoare structurii mai
putin complexe si lipsite de personalitate juridica a intreprinderii familiale
 Membrii intreprinderii familiale sunt asigurati in sistemul public de pensii si au dreptul de
a fi asigurati in sistemul asigurarilor sociale de sanatate si al asigurarilor pentru somaj;
 Nu poate angaja terte persoane cu contract de munca;
 Poate colabora cu toate tipurile de comercianti ( PFA, intreprinzatori titulari ai unei
intreprinderi individuale, intreprinderi familiale, societati comerciale, etc.)
17

 Nu are personalitate juridica si nu are, ca urmare, un patrimoniu propriu; prin acordul de

constituire, membrii acesteia pot insa conveni asupra constituirii unui patrimoniu de
afectatiune reglementand si cotele fiecarui membru la constituirea acestui patrimoniu;
 Membrii răspund solidar si indivizibil, cu patrimoniul de afectatiune, pentru datoriile
contractate de reprezentantul intreprinderii; in lipsa patrimoniului de afectatiune sau, in
completarea lui, raspund cu intreg patrimoniul, corespunzator cotelor de participare
convenite prin acordul de constituire.

27. Patrimoniul de afectatiune

 Reprezinta ansamblul bunurilor, drepturilor si obligatiilor alocate de persoana fizica

autorizata in oricare din cele trei forme permise de lege, desfasurarii activitatii sale
economice. Ca urmare, creditorii personali ai persoanei fizice autorizate,(PFA),
intreprinzatorului titular al unei intreprinderi individuale sau ai membrilor intreprinderii
familiale nu vor putea sa urmareasca, in scopul recuperarii creantelor lor, bunurile din
patrimoniul de afectatiune, ci doar pe cele personale ale respectivelor persoane. La fel,
creditorii comerciali vor urmari cu prioritate bunurile din patrimoniul de afectatiune si
doar in mod complementar pe cele personale ale debitorului lor comerciant persoana
fizica. Se face astfel distinctia intre doua categorii de creditori ai comerciantului persoana
fizica, creditorii comertului si respectiv creditorii personali.

28. Clasificarea contractelor

Contractul

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Clasificarea contractelor

1. Contracte consensuale, solemne și reale

Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților. În
dreptul nostru, contractele consensuale constituie regula.

Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități
prevăzute de lege. Astfel, potrivit legii, anumite contracte se pot încheia doar în formă autentică, fiind
necesar, de regulă autentificarea lor de un notar public. Înscrisul notarial este cerut nu pentru proba
contractului ci pentru însăși validitatea contractului. Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea
absolută a contractului (ex. contractul de înstrăinare a unui imobil, contractul de donație, contractul de
ipotecă imobiliară).

Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun al
debitorului (ex. contractul de transport de mărfuri, împrumutul, depozitul, gajul etc).

2. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale

18

Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și
interdependente. Obligația fiecărei părți își are cauza juridică în obligația celeilalte. (ex. contractul de
vânzare – cumpărare, contractul de închiriere etc)

3. Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit

Contractul este cu titlu oneros atunci când fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în
schimbul obligațiilor asumate.
a. Contractul comutativ este acel contract în care la momentul încheierii sale, existența
drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă (ex. contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu
un preț determinat etc)
b. Contractul aleatoriu este acel contract care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă
cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce
depind de un eveniment viitor și incert (ex. contractul de asigurare, contractul de rentă
viageră)

Contractul este cu titlu gratuit atunci când una dintre părți urmărește să procure celeilalte
părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj (ex contractul de donație, contractul de
comodat).
a. Contractele dezinteresate sunt acele contracte prin care se urmărește a se face un serviciu
cuiva, fără a se micșora niciun patrimoniu (ex. împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit,
comodatul etc.)
b. Liberalitățile sunt acele contracte prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul,
fără a se urmări un contraechivalent. (Ex. contractul de donație)

4. Clasificarea contractelor după durata de executare

După criteriul menţionat, contractele se împart în contracte cu executare imediată şi cu executare

succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror îndeplinire se produce într-un
singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp (contractul de închiriere,
de asigurare etc.). Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un contract, care în mod obişnuit
se execută dintr-o dată, să capete o execuţie succesivă (vânzarea-cumpărarea cu plata în rate).

5. Clasificarea contractelor după legătura dintre ele

După unele corelaţii existente între ele, contractele se împart în: contracte principale şi accesorii.
Contractele principale au existenţă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există decât ca anexe
ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (garanţia mobiliară, ipoteca, cauţiunea). Stingerea
obligaţiilor care formează obiectul contractului principal produce de drept stingerea acelora care
constituie obiectul contractului accesoriu.

6. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor.

Doctrina şi jurisprudenţa contemporană consideră că este necesar să se reţină şi o clasificare după

modul în care se exprimă voinţa părţilor: contracte negociabile si contracte de adeziune.

În cazul contractelor negociabile părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul clauzelor contractuale.
19

În contractul de adeziune conţinutul este stabilit în mod unilateral, cealaltă parte poate adera sau nu la
contract (de exemplu, contractul de asigurare).

Majoritatea contractelor de adeziune sunt tipizate (contractul de transport de mărfuri, contractul bancar
etc.). Clauzele esenţiale sunt dinainte fixate, pe formulare imprimate, întocmite de autoritatea
respectivă.

29. Condiţiile validării contractelor

Condiţiile validării contractelor
Pentru validarea contractelor trebuie îndeplinite următoarele patru condiţii: capacitatea
părţilor de a contracta; consimţământul valabil al părţilor ; un obiect determinat şi licit; o cauză licită
şi moralǎ.

Capacitatea părţilor de a contracta

Capacitatea contractuală. Această capacitate îmbracă două aspecte: capacitatea de folosinţă, care
începe la data înfiinţării şi încetează la data desfiinţării persoanei juridice, şi capacitatea de exerciţiu,
care se dobândeşte în momentul alegerii organelor conducătoare. Capacitatea contractuală a
profesionistului se manifestă conform cu principiul specialităţii, adică fiecare profesionist în parte poate
avea numai acele drepturi care corespund scopului sau obiectului activităţii. Scopul este stabilit, după
caz, prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.

Aspecte specifice privind capacitatea părţilor în contractele comerciale. Calitatea de parte în contract o
pot avea atât profesioniştii, dar şi celelalte subiecte de drept civil. Persoanele fizice pot încheia, în
calitate de consumatori, orice contract comercial. Chiar şi minorii sub 14 ani pot încheia în mod valabil
acele contracte care sunt uzuale şi cotidiene (de exemplu, cumpărarea unui bilet de transport în comun).

Consimţământul părţilor

Consimţământul este necesar la formarea tuturor contractelor. În lipsa lui contractul este nul.

În teoria juridică consimţământul înseamnă mai întâi voinţa internă, individuală, distinctă a fiecărei părţi
de a contracta. În al doilea rând, reprezintă însăşi acordul de voinţă al părţilor la formarea unui
contract sau adeziune la propunerea de a contracta a celeilalte părţi. La contractele negociate
consimţământul este necesar şi pentru stabilirea conţinutului acestora, iar dacă legea prevede o condiţie
de formă, consimţământul intervine şi pentru stabilirea formei contractelor.

Manifestarea consimţământului presupune îndeplinirea mai multor condiţii: să provină de la o persoană

cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie declarat, exteriorizat,
întrucât numai voinţa internă nu produce efecte juridice; să nu fie alterat de vreun viciu.

Viciile consimţământului

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul şi
violenţa.
20

Eroarea. Este definită ca o falsă reprezentare a realităţii, o părere greşită cu privire la anumite
împrejurări legate de încheierea contractelor. Se manifestă o opoziţie între scopul urmărit şi rezultatul
obţinut. Eroarea este considerată viciu de consimţământ când se referă la următoarele aspecte:
calităţile obiectului; identitatea obiectului; natura juridică a contractului. Eroarea determină nulitatea
contractului.

Dolul. Este o manoperă frauduloasă pentru a determina o persoană fizică sau juridică să contracteze.
Fără folosirea unor mijloace viclene persoana nu ar fi contractat. Dolul este, prin urmare, o eroare
provocată. Mijloacele viclene folosite trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să poată induce în eroare
partea cu care se contractează. El trebuie să emane de la cealaltă parte contractantă ori de la
mandatarul lui. De asemenea, trebuie să fie anterior încheierii contractului. Dolul are ca efect atât
anularea actului, cât şi acordarea de despăgubiri.

Violenţa. Constă în faptul că o persoană încheie un contract sub constrângere sau cu ameninţarea unui
rău însemnat şi imediat, de natură să-i provoace o temere. Răul poate viza: integritatea fizică, morală
sau patrimonială.

Violenţa presupune două condiţii: să fie determinantă pentru încheierea unui contract, adică să aibă un
anumit grad de intensitate care să inspire cu adevărat frică; să fie nelegitimă.

Spre deosebire de eroare şi dol, care împiedică voinţa de a se manifesta în cunoştinţă de cauză, violenţa
împiedică voinţa de a se manifesta în mod liber. Violenţa vizează voinţa, dar nu o distruge.

Obiectul contractului

Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si

altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor
contractuale.

Obiectul unui contract trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie determinat sau determinabil
la încheierea contractului (determinat prin datele de identificare, determinabil prin elementele cu
ajutorul cărora va fi determinat în viitor); să fie în circuitul civil sau comercial (bunurile proprietate
publică sunt scoase din circuitul civil sau comercial); bunul să existe în momentul încheierii contractului
(bunurile viitoare pot forma, uneori, obiectul contractului de vânzare-cumpărare, cum ar fi cazul vânzării
unei recolte ce urmează să fie strânsă); bunul sǎ fie licit.

Cauza (scopul) contractului

Este o altă condiţie de validitate a contractului. Cauza este finalitatea, scopul urmărit de o persoană
prin încheierea contractului. Astfel, într-un contract de vânzare cauza obligaţiei cumpărătorului este
dobândirea bunului, iar cauza obligaţiei vânzătorului este obţinerea preţului.

Antecontractul sau promisiunea de a contracta

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil al părţilor, prin care se obligă să încheie
în viitor contractul dorit. Un asemenea act juridic obligaţional, preliminar este denumit antecontract,
promisiune de a contracta, contract provizoriu, contract-cadru etc.

Antecontractul este un act juridic bilateral prin care părţile se obligă să încheie în viitor un anumit
contract, în conformitate cu prevederile legale şi voinţa părţilor.
21

Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate elementele esenţiale ale convenţiei proiectate. Dacă
este o vânzare-cumpărare trebuie să conţină, neapărat, obiectul şi preţul. Promisiunea este utilă când,
de exemplu, părţile nu dispun de toate condiţiile pentru a realiza un contract definitiv.

Nerespectarea promisiunii de a contracta antrenează răspunderea contractuală a vinovatului.

30. Forma şi dovada contractului

Forma şi dovada exteriorizează acordul de voinţă al părţilor contractante. Ele sunt cerinţe distincte:
forma priveşte existenţa contractului iar dovada se referă la confirmarea existenţei contractului.

La unele contracte forma include dovada, la altele sunt separate. De exemplu, contractul sub formă
verbală poate fi dovedit prin orice mijloc de probă: cu martori, prin mărturisirea celui vinovat etc.

Contractele solemne pot fi dovedite numai prin înscris întocmit cu ocazia încheierii acestora. Înscrisul
constituie atât forma cât şi dovada contractului. Celelalte contracte, nesolemne, pot fi întocmite fie
verbal, fie printr-un înscris, după voinţa părţilor.

Nulitatea contractului

Nulitatea este o sancţiune care intervine în cazul încheierii contractului cu nerespectarea dispoziţiilor
legale. Sancţiunea constă în desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. sancţionatorie, nulitatea are şi
funcţia de garanţie a principiului legalităţii şi funcţie preventivă.

Nulitatea se aplică oricărui contract şi provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii
contractului. Ea se poate întemeia pe considerente de apărare a intereselor generale sau pe necesitatea
protejării intereselor particulare.

În situaţia în care contractul se încheie prin fraudarea legii sau când contractului îi lipsesc una sau mai
multe condiţii de validitate (de exemplu, lipsa consimţământului) sau nu s-a respectat forma solemnă
prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului, nulitatea este absolută. În acest caz, nulitatea poate
fi invocată în faţa instanţei de către orice persoană interesată ca actul să nu producă efecte.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă, adică actul nu poate deveni niciodată valabil, oricât timp ar
trece, deoarece nu se poate admite ca ceea ce este oprit de lege să devină valabil prin scurgerea
timpului. Instanţa de judecată chemată să se pronunţe asupra validităţii actului nu va face decât să
constate nulitatea absolută a actului.

Nulitatea este relativă în următoarele situaţii: consimţământul exprimat la încheierea contractului a fost
viciat prin eroare, dol sau violenţă; una din părţi a încheiat contractul fără să aibă capacitate de exerciţiu
sau având capacitate restrânsă. Nulitatea relativă poate fi invocata numai de cel al carui interes este
ocrotit prin dispozitia legala incalcata. Nulitatea relativa nu poate fi invocata din oficiu de instanta
judecatoreasca.

Efectul principal al nulităţii absolute şi al nulităţii relative este desfiinţarea contractului cu efect
retroactiv. Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate vor fi restituite, părţile fiind
repuse în situaţia anterioară încheierii contractului.
22

31. Contractul de vânzare

Vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite sau, dupa caz, se obliga sa transmita
cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il
plateasca.

Obiectul contractului

Orice bun poate fi vandut în mod liber, daca vanzarea nu este interzisǎ ori limitatǎ prin lege sau prin
convenție ori testament. Daca obiectul vanzǎrii il constituie un bun viitor, cumpǎrǎtorul dobandeşte
proprietatea in momentul in care bunul s-a realizat.

Obligatiile principale ale vanzatorului sunt:

 a. sǎ transmitǎ proprietatea bunului sau, dupǎ caz, dreptul vandut;
 b. sǎ predea bunul;
 c. sǎ îl garanteze pe cumpǎrǎtor contra evicțiunii şi viciilor bunului

Transmiterea proprietatii sau a dreptului vandut

Vanzǎtorul este obligat sǎ transmitǎ cumpǎrǎtorului proprietatea bunului vandut iar odatǎ cu
proprietatea cumpǎrǎtorul dobandeste toate drepturile şi actiunile accesorii ce au apartinut
vanzǎtorului. Cu excepția cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor nu rezultǎ contrariul,
proprietatea se strǎmutǎ de drept cumpǎrǎtorului din momentul încheierii contractului, chiar dacǎ bunul
nu a fost predat ori prețul nu a fost plǎtit încǎ.

Obligaţia de predare a mărfii vândute

Predarea se face prin punerea bunului vandut la dispoziția cumpǎrǎtorului, impreunǎ cu tot ceea ce este
necesar, dupǎ imprejurǎri, pentru exercitarea liberǎ şi neîngraditǎ a posesiei.

Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante, iar în lipsa unui termen,
cumpǎrǎtorul poate cere predarea bunului de îndatǎ ce prețul este plǎtit. Dacǎ însǎ, ca urmare a unor
împrejurari cunoscute cumpǎrǎtorului la momentul vanzǎrii, predarea bunului nu se poate face decat
dupǎ trecerea unui termen, pǎrțile sunt prezumate cǎ au convenit ca predarea sa aiba loc la expirarea
acelui termen.

Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul stabilit prin contract de către părţile
contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la
locul care a rezultat din natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite,
predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau cel puţin domiciliul ori
reşedinţa, la momentul încheierii contractului.

Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către vânzător implică şi garanţia contra evicțiunii
(pentru liniştita stăpânire a bunului) şi pentru viciile lucrului, dar şi pentru buna funcționare.
23

Vanzǎtorul este de drept obligat sǎ îl garanteze pe cumpǎrǎtor împotriva evicțiunii care l-ar impiedica
total sau parțial în stǎpanirea netulburatǎ a bunului vandut. Chiar dacǎ s-a convenit cǎ vanzatorul nu
va datora nicio garanție, el rǎspunde totuşi de evicțiunea cauzatǎ ulterior vanzǎrii provenitǎ din cauze pe
care, cunoscandu-le în momentul vanzǎrii, le-a ascuns cumpǎrǎtorului.

Vanzǎtorul garanteaza cumpǎrǎtorul contra oricaror vicii ascunse care fac bunul vandut impropriu
întrebuințǎrii la care este destinat sau care îi micşoreazǎ în asemenea mǎsurǎ întrebuințarea sau
valoarea încat, dacǎ le-ar fi cunoscut, cumpǎrǎtorul nu ar fi cumpǎrat sau ar fi dat un preț mai mic

Obligaţiile cumpărătorului

Obligaţia cumpărătorului de a lua în primire bunul vandut constă în îndeplinirea oricărui act care poate
fi cerut în mod rezonabil de cumpărător, care să permită vânzătorului să efectueze livrarea. Luarea în
primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract. Dacă părţile nu au stabilit
un termen, predarea mărfii se face, potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de
voinţă sau la cererea vânzătorului.

Plata preţului. Cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile necesare referitoare la formalităţile prevăzute în
contract spre a permite plata preţului (virament, cec etc.). Preţul este cel stabilit prin contract,
determinat direct sau implicit.

Locul plăţii. Plata preţului se face la locul determinat de părţi în contract. În absenţa unei înţelegeri a
părţilor, preţul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut (prin urmare o excepţie de la regula
generală potrivit căreia plata se face la domiciliul debitorului).

Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens,
preţul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător, ca o derogare de la regula generală
potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.

Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului. Neexecutarea

obligaţiilor contractuale de către una din părti, dă dreptul celeilalte părţi de a cere, pe cale
judecătorească, rezoluţiunea contractului. În contract părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi
implicită la rezoluţiunea de drept a contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de către una
din părţi (pact comisoriu).

32. CONTRACTUL DE CREDIT BANCAR

Contractul de credit bancar

Contractul de credit bancar este definit ca fiind acordul de voinţǎ prin care o societate bancară, în
calitate de creditor (împrumutător), dă o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice, care
dobândeşte astfel calitatea de debitor (împrumutat) şi care se obligă să restituie împrumutul la un
anumit termen (scadenţă) şi a plăti un preţ, numit dobândă, pentru această operaţie.

Contractul bancar, este, de regulă, de adeziune, adică viitorul debitor aderă la un contract tip stabilit de
către bancă. Banca îşi rezervă libertatea de a perfecta contractul după aprecierea sa asupra clientului,
24

mai ales asupra posibilităţilor de a fi solvabil, adică de a putea restitui împrumutul şi dobânda la
scadenţă.

Orice credit implică un decalaj între momentul acordării creditului şi cel al scadenţei, când se
îndeplineşte termenul rambursării datoriei şi dobânzii.

Creditul se bazează pe încrederea pe care creditorul o are cu privire la cel creditat sau referitor la valorile
pe care debitorul le-a transmis creditorului, pentru a obţine creditul.

Pentru evitarea sau atenuarea riscului, băncile îşi iau măsuri de precauţie (de siguranţă) :
a. Mai întâi ele verifică situaţia financiară şi personală a debitorului. În acest scop, băncile
consultă bilanţul şi contul de profit şi pierderi ale întreprinderii debitorului, apelând la
sistemele de informare.

b. Banca poate solicita de la debitor garanţii reale sau/şi garanţii personale.

c. Instituţia bancară îşi rezervă dreptul de a urmări utilizarea creditului. Sumele acordate trebuie să fie
folosite pentru operaţiuni comerciale în scopul cărora au fost împrumutate. Eventual, obiectivele
realizate cu împrumutul vor reprezenta garanţii.

Dobânda

Ceea ce determină şi stimuleză acordarea creditului este beneficiul realizat de părţi. Beneficiul
creditorului se numeşte dobândă şi reprezintă preţul plătit de către debitor creditorului său pentru
acordarea împrumutului. Nivelul dobânzii este determinat de preţul la care banca îşi procură resursele
de creditare.

Rezilierea contractului

Societăţile bancare nu pot rezilia contractul decât cu unele excepţii:

a) banca poate anula sau reduce creditul acordat dacă clientul a furnizat date nereale la încheierea
contractului

b) rezilierea fără preaviz se poate face dacă clientul a încălcat condiţiile de credit şi dacă situaţia sa
economică şi financiară nu asigură certitudinea rambursării.

33. CONTRACTUL DE LEASING

Prin contract de leasing se înţelege acea convenţie prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este,
către cealaltă parte - denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune
al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale.

Leasingul este o modalitate de finanţare a întreprinderilor care doresc să achiziţioneze utilaje şi

echipamente de folosinţă îndelungată dar care nu au posibilităţi financiare. Acest fel de finanţare vine în
întâmpinarea agenţilor economici care nu pot obţine credite de la bănci sau nu vor să-şi greveze bunurile
imobile şi mobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri.
25

Contractul de leasing presupune participarea următoarelor părţi:

a) locatorul sau finanţatorul, societate comercială specializată în operaţiuni de leasing, care
se obligă faţă de beneficiar să procure bunul solicitat şi să-i transmită posesia şi folosinţa.
În cele mai multe cazuri, locatorul cumpără bunul de la furnizor şi devine proprietarul lui,
înstrăinând beneficiarului doar posesia şi folosinţa.
b) beneficiarul sau utilizatorul, partea care solicită locatorului achiziţionarea unui bun de la o
terţă persoană şi transmiterea în favoarea sa a posesiei şi folosinţei bunului respectiv,
contra unei sume de bani numită rată de leasing.

Diverse forme de leasing

a. în raport de modul în care părţile contractante îşi stabilesc relaţiile dintre ele leasingul
poate fi direct, ceea ce presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi
clientul utilizator, sau indirect, ceea ce presupune încheierea contractului prin societăţi
specializate.
b. în funcţie de obiectul concret, leasingul este mobiliar şi imobiliar. În activitatea comercială
este practicat, mai ales, leasingul mobiliar care se referă indeosebi la echipamentul
industrial. Leasingul imobiliar este operaţiunea prin care societăţile de leasing dau în
locaţie imobile de folosinţă profesională, cumpărate sau construite pe contul său, cu
promisiunea de vânzare la expirarea contractului de închiriere sau reînchiriere.
c. leasing: financiar şi operaţional

Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din
următoarele condiţii:
a. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul încheierii contractului de leasing;
b. părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului
dreptul de proprietate asupra bunului;
c. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului
d. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata
normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este
transferat.

34. CONTRACTUL DE LOCATIUNE

Contractul de locațiune este contractul prin care o parte, numitǎ locator, se obligǎ sǎ asigure celeilalte
pǎrți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumitǎ perioadǎ, în schimbul unui preț, denumit
chirie.

Locațiunea bunurilor imobile si aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locatiunea bunurilor
agricole poartǎ denumirea de arendare.

Contractul de locaţiune are ca obiect numai bunul determinat şi neconsumabil, întrucât locatarul va
trebui să-l restituie la expirarea contractului în aceeaşi stare în care l-a primit.
26

Preţul locaţiunii. Chiria constituie preţul locaţiunii şi se fixează în raport cu durata contractului, fie global,
fie pe unitate de timp. Ea se determină în momentul încheierii contractului şi se plăteşte la termenele
stipulate, de regulă în mod succesiv.

Obligaţiile locatorului

Locatorul are urmǎtoarele obligații principale:

a. Sǎ predea locatarului bunul dat în locațiune la locul şi termenul stabilit în contract;
b. Sǎ menținǎ bunul în stare corespunzǎtoare de folosințǎ pe toata durata locațiunii.
Locatorul este obligat sǎ efectueze toate reparațiile care sunt necesare pentru a menține
bunul în stare corespunzǎtoare de întrebuințare pe toatǎ durata locatiunii, conform
destinatiei stabilite.
c. Sǎ asigure locatarului liniştita şi utilǎ folosințǎ a bunului pe tot timpul locațiunii,
abţinându-se de la orice fapt personal de natură a tulbura folosinţa lucrului de către
locatar.

Obligațiile principale ale locatarului sunt:

a. Sǎ ia în primire bunul dat în locațiune;
b. Sǎ plǎteasca chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;
c. Sǎ foloseascǎ bunul cu prudențǎ şi diligențǎ, potrivit destinației stabilite prin contract sau,
în lipsǎ, potrivit celei prezumate dupǎ anumite împrejurari, cum ar fi natura bunului,
destinația sa anterioarǎ ori cea potrivit cǎreia locatarul îl foloseşte.
d. Sa restituie bunul la încetarea, din orice cauzǎ, a contractului de locațiune

35. CONTRACTUL DE MANDAT

Mandatul este contractul prin care o parte, numita mandatar, se obligǎ sǎ încheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama celeilalte pǎrți, numita mandant.

Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activitǎți profesionale prezintǎ unele elemente care-l
diferențiazǎ de mandatul dintre douǎ persoane fizice:
a. este întotdeauna cu titlu oneros. Mandatul fiind plătit, mandatarul este răspunzător atât
pentru dol cât şi pentru culpa comisă în executarea mandatului;
b. are ca obiect încheierea actelor juridice în legǎturǎ cu activitǎțile de producție, comerț sau
prestǎri servicii ale mandantului;
c. mandatarului îi este permisă o mai mare libertate în acţiune, datorită situaţiei
schimbătoare a pieţei. Mandatarul poate angaja pe mandant chiar peste prevederile
mandatului primit, dacă aceasta duce la îndeplinirea în bune condiţii a afacerii
încredinţate;

Obligaţiile mandatarului:
a. Mandatarul este obligat să trimită mandantului sumele cuvenite ca urmare a executării
mandatului. În caz contrar trebuie să plătească dobânzile cuvenite mandantului de la data
naşterii acestei obligaţii.
b. Mandatarul este răspunzător de stricăciunile lucrurilor încredinţate. Dacă se constată că
bunurile primite prezintă semne de stricăciune suferite în timpul transportului, mandatarul
27

trebuie să ia toate măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de cel care a
facut transportul.
c. Mandatarul este răspunzător de daunele produse, dacă acestea au provenit din depăşirea,
fără o justificare plauzibilă, a mandatului primit.
d. La terminarea operaţiunilor încredinţate, mandatarul este obligat să înştiinţeze de această
situaţie pe mandant, pentru acceptarea executării mandatului.
e. Mandatarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui
bun comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale.

Obligaţiile mandantului
a. Mandantul se obligă să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru
executarea mandatului.
b. El trebuie să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului.
c. Mandantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea
mandatului.
36. CONTRACTUL DE COMISION

Contractul de comision este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu reprezentare indirectă. Părţile
contractante sunt comisionarul şi comitentul. Comisionarul îl reprezintă pe comitent în stabilirea şi
realizarea de afaceri, în numele său, dar pe seama comitentului. Comisionul are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale de către comisionar în beneficiul comitentului. Pentru această activitate, comisionarul
primeşte o remunerație ce poartă numele de comision.

Împuternicirea comitentului prin care comisionarul poate să încheie acte juridice poartă numele de
procură.

Din contractul de comision se nasc obligaţii în raporturile comisionarului atât cu comitentul, cât şi cu
terţul. Aşa, de pildă, dacă comitentul însărcinează pe comisionar să cumpere pentru el anumite bunuri,
comisionarul se află într-un raport de obligaţie cu comitentul şi cu terţul. Între comitent şi terţ nu există
nici-un raport juridic.

Întrucât acţionează în nume propriu şi încheie acte juridice ca o profesiune obişnuită, comisionarul
dobândeşte calitatea de comerciant.

Domenii de aplicare. Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice.
Contractul de comision este folosit pentru realizarea unor operaţii de vânzare-cumpărare de mărfuri, de
prestǎri servicii, de operaţiuni cu valori mobiliare şi altele.

Obligaţiile comitentului:
a. să plătească remuneraţia (comisionul), cuvenit comisionarului, stabilită pe bază de
convenţie a părţilor, sub forma unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate.
Obligaţia curge din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii,
indiferent dacă acestea au fost sau nu executate;
b. să restituie cheltuielile suportate de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite, inclusiv
să suporte prejudiciul suferit de acesta din urma, dacă e cazul.

Obligaţiile comisionarului:
28

a. să execute mandatul încredinţat de comitent, conformându-se instrucţiunilor acestuia, în

ceea ce priveşte termenul, preţul, calitatea, cantitatea etc;
b. să dea socoteala comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit, cum ar fi o informare
asupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură a modifica împuternicirea
primită;
c. să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi calităţile unui profesionist, răspunzând
pentru neîndeplinirea obligaţiilor, chiar şi în cazul unei culpe uşoare.

37. CONTRACTUL DE SOCIETATE

Contractul de societate este acel contract prin care, două sau mai multe persoane, denumite asociați,
se obligă să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi
bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestări, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se
folosi de economiile ce ar putea rezulta.

Contractul de societate are următoarele elemente specifice:

a. fiecare asociat se obligă să pună în comun anumite aporturi în numerar, în bunuri sau în
prestații necesare desfășurării unei activități
b. asociații se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități ( affectio
societatis)
c. toți asociații participă la împărțirea beneficiilor ori se folosesc de economia ce ar putea
rezulta și fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor

Caracterele juridice ale contractului de societate

a. Contractul de societate este un contract bilateral (sinalagmatic) sau plurilateral; la
încheierea contractului participă două sau mai multe persoane, care își asumă obligații
reciproce
b. Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, fiecare asociat urmărește
realizarea unui folos patrimonial, adică obținerea unui beneficiu
c. Contractul de societate este un contract comutativ, întinderea obligației fiecărui asociat
este cunoscută din momentul încheierii contractului
d. Contractul de societate este un contract consensual

Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară pentru dovada
contractului. În cazul aportului unor bunuri imobile, contractul de societate trebuie încheiat în formă
autentică.

Atunci când contractul privește înființarea unei societăți cu personalitate juridică, acesta trebuie încheiat
în formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul
societății.

Societățile pot fi: simple, în participație, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată,
pe acțiuni, în comandită pe acțiuni.

Prin contractul de societate, asociații pot conveni constituirea unei societăți cu personalitate juridică.
Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului.

Efectele contractului de societate

29

Asociații contribuie la formarea capitalului social al societății prin aporturi bănești sau în bunuri.
Capitalul social se divide în părți egale, numite părți de interes, care se distribuie asociaților proporțional
cu aporturile fiecăruia, dacă prin contractul de societate nu se prevede altfel.

Scopul societății este acela de a realiza profit și de a-l împărți între asociați. Partea fiecărui asociat la
profit și pierderi este proporțională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel prin
contractul de societate.

Adunarea asociaților

Hotărârile privind societatea se iau de asociați în cadrul adunării asociaților. Hotărârile cu privire
la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaților, dacă prin contractul de societate sau prin lege nu
se stabilește altfel.

Administrarea societății

Administratorii sunt numiți prin contractual de societate sau în condițiile stabilite prin acest
contract. Administratorii pot fi asociați sau neasociați. Ei pot fi persoane fizice ori persoane juridice.
Administratorul, în absența opoziției asociaților, poate face orice act de administrare în interesul
societății. Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare.

38. CLASIFICAREA SOCIETATILOR

Societățile pot fi: simple, în participație, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere
limitată, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni.

Societatea comerciala poate fi definita ca fiind entitatea cu personalitate juridica, constituita potrivit
legii, prin asocierea mai multor persoane in conditiile reglementate prin actul constitutiv, pentru a realiza
activitati economice deci, cu scopul de a obtine profit.
Potrivit legii, societatea comerciala devine persoana juridica din momentul inregistrarii ei in registrul
comertului. Ea dobandeste asadar, o identitate proprie, distincta de cea a asociatilor care o constituie,
configurata de urmatoarele elemente care o personalizeaza:
a. are o organizare de sine statatoare, convenita de asociati prin actul constitutiv, cu
respectarea conditiilor impuse de lege, in functie de forma juridica;
b. are un patrimoniu propriu, ca ansamblu de drepturi si obligatii cu continut economic,
distinct si independent de patrimoniul oricarei alte persoane, inclusiv al asociatilor si
afectat realizarii activitatii comerciale proprii; element specific al patrimoniului societatii
comerciale este capitalul social;
c. are propriile elemente de identificare, decurgand din calitatea sa de subiect de drept
distinct, (denumire, sediu ) ;
d. are capacitate juridica, (responsabilitate juridica) proprie, distincta de cea a asociatilor,
ceea ce ii permite sa participe in nume propriu la raporturile juridice, corespunzatoare
realizarii obiectivelor si scopurilor sale

Legea societatilor comerciale reglementeaza cinci forme juridice in care se poate constitui societatea
comerciala si anume :
30

1. societatea in nume colectiv

2. societatea in comandita simpla,

3. societatea pe actiuni;

4. societatea in comandita pe actiuni

5. societatea cu raspundere limitata

Clasificarea societatilor comerciale

I. In functie de natura asocierii sunt :

a) societati de persoane; cele in care asocierea este consecinta relatiei dintre asociati, a increderii
reciproce pe care si-o acorda; societatea este constituita, asadar, in considerarea persoanei asociatilor,
(intuitu personae). Relevanta relatiei dintre asociati, imprima societatilor din aceasta categorie o serie de
elemente specifice, cum ar fi cele legate de atribuirea denumirii, numarul relativ restrans de asociati,
raspunderea nelimitata si solidara a acestora, conditiile rigide de transmitere a partilor de interes,
deci, de dobandire sau incetare a calitatii de asociat, cauzele de dizolvare a societatii, etc. Fac parte din
acesta categorie societatea in nume colectiv, (cea mai reprezentativa), si societatea in comandita simpla.

b) societati de capitaluri; in care relevanta relatiei dintre asociati se estompeaza in favoarea importantei
marimii aportului adus la capitalul social ; determinanta este investitia de capital a asociatilor. Ca
urmare, sunt societati care reunesc un numar mare de asociati, care, de cele mai multe ori, nici nu se
cunosc intre ei. Dobandirea calitatii de actionar nu mai este conditionata, in cazul societatilor din aceasta
categorie, de acordul celorlalti actionari, si nu mai reprezinta, ca urmare, element de modificare a actelor
lor constitutive. In aceasta situatie se regaseste societatea pe actiuni.

c. Societatea cu raspundere limitata nu este integrata complet in nici una din categoriile mentionate.
Ea reprezinta o forma intermediara, creata din imbinarea de trasaturi proprii atat societatilor de
persoane cat si celor de capitaluri. De exemplu, ca si in cazul celor de persoane, infiintarea ei este bazata
pe relatia dintre asociati, ceea ce justifica dealtfel, limitarea numarului maxim al acestora la 50.
Raspunderea asociatilor este limitata, ca si in cazul actionarilor societatilor de capitaluri si regulile de
organizare si functionare sunt, la randul lor, asemanatoare acestei din urma categorii. Prin vointa
asociatilor, exprimata in actul constitutiv, pot fi accentuate trasaturile proprii societatilor de capitaluri
sau, dimpotriva, celor de persoane.

II. In functie de intinderea raspunderii asociatilor sunt:

1. societati in care asociatii raspund nelimitat si solidar; societatea in nume colectiv si societatile in
comandita (simpla si pe actiuni) in privinta asociatilor comanditati.

a) Nelimitata: asociatii raspund pentru obligatiile societatii nu doar in limita aportului lor patrimoniul ci,
in subsidiar, si cu propriul patrimoniu, in masura in care cel al societatii este insuficient pentru a acoperi
integral obligatiile sociale.

b) Solidara; fiecare dintre asociati va raspunde pentru intreaga obligatie a societatii, neacoperita din
valorificarea patrimoniului acesteia. Raspunderea fiecarui asociat fata de creditorii societatii nu este,
asadar, dimensionata la valoarea aportului sau la capitalul social. Acest aport primeste relevanta
numai in relatia cu ceilalti asociati, de la care asociatul poate pretinde, pe cale de regres, recuperarea
31

sumei corespunzatoare cotei lor de participare la capital, dupa ce el a achitat creditorilor intreaga datorie
a societatii.

2. societati in care asociatii raspund limitat, societatea pe actiuni, societatea cu raspundere limitata,
societatile in comandita, (simpla si pe actiuni), in privinta asociatilor comanditari.

Raspunderea limitata consta in obligatia fiecarui asociat de a raspunde pentru obligatiile societatii
numai in limita aportului sau la capitalul social. Creditorii nu au dreptul de a-si extinde urmarirea, in
vederea recuperarii creantelor lor fata de societate, asupra patrimoniului personal al asociatilor.

39. SOCIETATEA IN NUME COLECTIV

Este cea mai veche şi mai simplă formă de societate comercială.

Societatea în nume colectiv se defineşte ca fiind societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspundere nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de creditorii societăţii şi
asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar dacă creditorii nu-şi pot îndestula
creanţele din patrimoniul societăţii.

Particularitatea menţionată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv este bazată pe
încrederea între asociaţi. De cele mai multe ori ei fac parte din aceeaşi familie. Ceea ce prevalează la
constituirea asociaţiei este elementul personal şi nu valoarea aportului adus de asociaţi. De regulă,
societatea în nume colectiv, datorită numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea se
constituie, de obicei, pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau industriale.

Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori, care pot fi membri asociaţi
sau specialişti neasociaţi, persoane fizice sau juridice.

Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară
dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să
lucreze împreună, deciziile lor trebuie luate în unanimitate. În caz de divergenţe între administratori, vor
hotărâ asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

40. SOCIETATEA IN COMANDITA

Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii (împrumutătorii) şi

comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate ca şi asociaţii în nume colectiv,
ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar pentru o
sumă limitată. Ei formează patrimoniul iniţial al societăţii, mărginindu-şi riscurile la nivelul aporturilor lor.
Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi.
32

Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume colectiv, Legea nr. 31/1990
face trimitere la norme valabile pentru ambele tipuri de societăţi sau numai pentru asociaţii comanditaţi.

Deciziile societăţii

În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi comanditaţi, deliberează şi decid,
proporţional cu participarea la capitalul social, cu excepţia cazului când prin contractul de asociere s-a
prevăzut altfel.

Administrarea societăţii

Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei sunt comercianţi.

Drepturile comanditarului

Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El poate participa la numirea
şi la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de lege.

41. SOCIETATEA PE ACTIUNI

Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate. Societatea pe acţiuni
este acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea
capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru
desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale numai în limita acţiunilor lor.

Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa acţiunilor pe care le

deţin.

Numărul minim de acţionari trebuie să fie de 2, iar capitalul social minim trebuie să fie de 90.000 lei.
Nerespectarea acestor cerinţe duce la dizolvarea societăţii.

Capitalul social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite acţiuni. Acţiunile sunt
înscrisuri de valoare care constituie titluri ce atestă participarea la capitalul social al unei societăţi.
Acţiunile dau dreptul deţinătorilor să primească un dividend. Dividendul este partea din profitul
societăţii pe acţiuni care se repartizează pentru fiecare acţiune.

Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă de la un deţinător la altul
fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin urmare, persoana acţionarului nu contează şi, din
această cauză, societatea pe acţiuni are un caracter anonim.

Organele de conducere

Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a acţionarilor. Ea funcţionează
după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot este ataşat unei acţiuni, toţi acţionarii având drept
de vot. Dar, majoritatea nu se calculează după numărul acţionarilor, ci în funcţie de capitalul deţinut de
acţionari. Acţionarul sau grupul de acţionari care va poseda aproximativ jumătate din acţiuni va putea să-
şi impună voinţa masei de acţionari, între care este împărţit restul de capital.
33

Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii sau consiliul de

administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ de control.

Administratorii şi cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care desemnează persoane fizice.

42. SOCIETATEA CU RASPUNDERE LIMITATA

Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau
mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât şi în alte ţări.

Societatea cu răspundere limitată este un tip de societate, care împrumută unele trăsături, atât de la
societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este, în
acelaşi timp, o societate de persoane şi de capitaluri. Constituie o societate de persoane pentru că
părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor
neasociaţi decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi. Societatea cu răspundere
limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în
raport cu care îşi limitează riscul (de unde şi denumirea de societate cu răspundere limitată). Ca urmare,
fiecare asociat va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai până la limita capitalului subscris personal.

Legea stabileşte condiţia ca societatea cu răspundere limitată să nu poată depăşi 50 de asociaţi. În

schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană. Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi
este divizat în fracţiuni egale, numite părţi sociale. Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi
trebuie să fie acoperite cu vărsăminte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise liber şi
necondiţionat numai între asociaţi.

Organele de conducere

Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul majorităţii absolute a asociaţilor
şi a părţilor sociale. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul
tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin hotărârea adunării generale.

Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de administrare la alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu au voie nici să facă acelaşi fel de comerţ
ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice. Sancţiunea este
revocarea administratorului şi plata de daune.

Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către asociaţi. Dacă numărul asociaţilor
este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este obligatorie.

Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă de dividende.

34

Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest motiv, este foarte
răspândită.

Caracteristici :

a. asociatii, persoane fizice sau juridice, sunt animati de afectio societatis, ca si in cazul
societatilor in nume colectiv si au raspundere limitata, asemeni actionarilor din societatile pe actiuni;
este singura societate care se poate constitui in forma atipica de societate cu unic asociat si singura al
carei numar maxim de asociati este limitat la 50;

b. actele constitutive ale societatii sunt contractul de societate si statutul care pot fi redactate si
sub forma unui inscris unic, act constitutiv ;

c. firma societatii se compune dintr-o denumie proprire, in masura sa o diferentieze de a altor

societati, insotita de sintagma societate cu raspundere limitata sau de initialele S.R.L

d. capitalul social minim este de 200 lei si este divizat in fractiuni numite parti sociale, cu o
valoare minima de 10 lei. In actul constitutiv se va indica aportul fiecarui asociat si numarul partilor
sociale detinute ; este obligatorie varsarea integrala a capitalului social la constituirea societatii, ca si in
cazul societatilor de persoane ; Sursele capitalul social la constituirea societatii, vor fi : aporturi in
numerar, obligatorii, si, eventual, aporturi in natura, constand in bunuri evaluabile economic. Nu sunt
permise aporturile in creante. In cazul aporturilor in natura, in actul constitutiv va fi indicat modul de
evaluare a lor, prin intelegerea asociatilor sau prin expertiza;

Spre deosebire de actiuni, partile sociale nu sunt titluri negociabile, nu pot fi tranzactionate liber,
societatea pastrand trasaturi ale societatilor de persoane. Ca urmare, transmiterea lor in favoarea unor
terte persoane se poate face numai cu acordul asociatilor care detin cel putin trei patrimi din capitalul
social.

43. SOCIETATEA IN COMANDITA PE ACTIUNI

Societatea în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la societatea în comandită

simplă cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.

Ca şi societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi: comanditaţii, care răspund
nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi comanditarii, care răspund numai cu aportul lor.
Întregul capital social este împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca şi în cazul societăţilor
pe acţiuni.

Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.

Conform Legii nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile
referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia acelora care privesc administrarea societăţii.

Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi, cărora li se vor aplica
dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii în nume colectiv. Revocarea administratorilor
comanditaţi este de competenţa adunării generale extraordinare.
35