NOȚIUNE

În limbajul juridic termenul sau expresia de „izvor de drept” are un înţeles

oarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de „izvor”.

Observăm deci, că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întrutotul cu

sensul etimologic al termenului. Etimologic, termenul de „izvor” sau „izvoare”, în
asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de
factori care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori din
care decurge dreptul.

Altfel spus, izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care asigură
organizarea. Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul normativ, adică
actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin
noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de
stat.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de drept scrise

(actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul, norma socială, cutuma). De
asemenea există o distincție între izvoarele de drept oficiale (legea sau jurisprudența)
de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).

Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie etimologică de înţelesul termenului în

limbaj juridic, în teoria dreptului se face distincţie între expresiile : „izvoare
materiale”, „sociale” sau „izvoare reale” şi expresia „izvoare formale” ale dreptului.

a) Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt concepute

ca adevărate realităţi exterioare ale dreptului şi care determină acţiunea
legiuitoruluisau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (când e vorba
de obicei).

În lucrarea lui Jean – Louis Bergel, izvorul real este denumit ca un izvor
substanţial, făcând referire la rolul fenomenelor sociologice în configuraţia soluţiilor
1
legale. Este evident că analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor
materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii ce dau
conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi relevându-se
legiuitorului sub forma unor comandamente sociale.

b) Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la

întrebarea ,,cine creează dreptul?”, pentru noţiunea de ,,izvor formal” vom răspunde
la întrebarea ,,cum şi în ce forme sunt create normele juridice?”

Astfel, o altă accepţie a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment

în mod deosebit, având în vedere că normele juridice nu se prezintă în formă nudă, ce
le este caracteristică o anumită formă exterioară, care poartă denumirea de izvoare
formale, sau aşa-numitele forme de exprimare a normelor de drept.

Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a

normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice
sunt reflectate. Izvorul formei caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică
pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic. De obicei, acest rol revine
actelor normative.

CLASIFICARE

Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei

normative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare principale, directe sau propriu-
zise şi izvoare subsidiare sau indirecte.

Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintă forme
de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi principale.

Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practica judiciară,

doctrina sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie
„validate” de lege pentru a deveni izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, ca
fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şi
legiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres.
2
 Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului
în: izvoare scrise- legea, doctrina, practica judecătorească şi izvoare nescrise- cutuma,
principiile generale de drept.

Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. De

exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire de
cutumă, doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale. Se mai vorbeşte de izvoare
documentare, prin care se desemnează publicaţiile oficiale care conţin textul autentic
al actelor legislative.

Izvor documentar oficial este Monitorul Oficial al României.

IZVOARELE DREPTULUI NAȚIONAL

În mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi

anume: cutuma, legea, jurisprudenţa şi doctrina, dar, atunci când sunt examinate
izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi ceea ce este denumit
„drept autonom” şi „actele norme” (contractul normativ), precum şi principiile
generale ale dreptului.

A. ACTELE NORMATIVE

1. Constituția

Constituţia este fundamentul întregului sistem juridic, apărând ca o sumă de

principii de bază, ca o stare de spirit care comandă şi controlează orice activitate de
normare. Aşadar, toate celelalte izvoare ale dreptului, indiferent de felul sau poziţia lor
ierarhică, trebuie elaborate pe baza şi în conformitate cu prevederile legii
fundamentale. Normele contrare Constituţiei, prevăzute în orice act normativ, sunt
anulate de Curtea Constituţională.

Constituţia este, deci, ansamblul regulilor ce privesc instaurarea, exercitarea şi

menţinerea puterii de stat.
3
 Din punct de vedere juridic, orice stat, indiferent de forma sa de guvernământ,
are o Constituţie.

2. Legea

Dreptul nescris, dreptul cutumiar, nu a putut, evident, să asigure reglementarea,

conservarea şi apărarea unor relaţii noi, care s-au format odată cu începuturile vieţii
statale şi care, prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi, au reclamat formarea de norme
juridice noi.

Astfel, primele acte normative în statele antice au cuprins, pe lângă reguli

cutumiare, reglementări referitoare la relaţiile de proprietate, la situaţia lipsită de
drepturi a sclavilor, au consacrat împărţirea populaţiei după criteriul averii,
apartenenţei de castă. În toate statele există mai multe categorii de acte normative,
rolul cel mai important avându-1 legea

Conceptul de lege are două accepţiuni. Prin lege lato sensu se înţelege orice act
normativ emis de un organ de stat, care este împuternicit să emită acel act conform
unei proceduri prestabilite (deci nu numai legea).

Stricto sensu, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de
către parlament.

În sensul comun al termenului, legea cuprinde orice regulă de drept obligatorie.

În scopul de a se evita orice confuzie şi a se înţelege mai lesne sensul noţiunii de lege,
în ultima perioadă de timp doctrina utilizează pentru sensul larg şi comun al noţiunii
de lege, denumirea de act normativ.

TRĂSĂTURI:

a) Legea este generală, în sensul că se adresează tuturor membrilor societăţii

care cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. (Singura excepţie
constă în legile individuale, adică acelea care sunt adoptate pentru anumite acte
specifice.)

b) Legea este obligatorie, în sensul că respectarea ei nu depinde de opţiunea

celor chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei.

4
 c) Legea este, de regulă, permanentă, în sensul că ea rămâne în vigoare atâta
vreme cât nu este abrogată. (Singura excepţie o reprezintă legile temporare, care rămân
în vigoare până la împlinirea unei date calendaristice sau întâmplarea unui eveniment
prevăzut în legea însăşi).

Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fi determinat, în

majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine.

Legea este izvor formal de drept principal, izvor de drept scris şi oficial.

3. Decretele

Decretele sunt izvoare de drept doar dacă şi în măsura în care conţin reguli de
conduită generale şi impersonale. De obicei, decretul prezidenţial are caracter
individual, deoarece priveşte reglementarea juridică a situaţiei profesionale a unui
subiect individual de drept (persoană fizică), o amnistie sau o graţiere individuală.

4. Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia

României).

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului (conform art. 115 al. (4) din Constituţia
României). Atât ordonanţele, cât şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului au putere de
lege, dar pentru ca această putere să fie deplină, ele trebuie să fie aprobate de
Parlament.

5. Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia

României).

Tot prin hotărâre de Guvern serealizează aprobarea, aderarea sau acceptarea unor
tratate internaţionale pentru care este cerută această formulă în vedereaproducerii de
efecte juridice, conform Legii nr. 590/2003 privind tratatele.

6. Actele normative adoptate de către conducătorii organelor centrale ale

administraţiei de stat şi actele normative adoptate de organele executive ale
administraţiei locale.

Din această categorie fac parte:

5
 - hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul
General al Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, în limitele
competenţelor acestora;

- ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.

Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de drept, ceea ce

înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme normelor
de drept existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.

B. CUTUMA

Este cel mai vechi izvor de drept. Încă de la apariţia sa, obiceiul juridic urmărea
apărarea valorilor comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şi desfăşurau viaţa şi
munca în comun, pe baza obiceiului, care conturase norme de conduită socotite utile
şi necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei să poată convieţui.

Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo),
în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritatea
cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi”.
Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo, care dă
conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .

6
 În optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru ca obiceiul să
devină drept:

1. O condiţie obiectivă (materială), ceea ce presupunea ca regula respectivă să fi

cunoscut o practică îndelungată;

2. O condiţie subiectivă (psihologică), potrivit căreia regula trebuia să aibă

caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic .

Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face

trimitere la obicei. În acelaşi timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -să
elimine unele obiceiuri, contestându-le în mod expres valabilitatea, aşa cum s-a
întâmplat cu prilejul adoptării Codului civil român. Pe de altă parte, legiuitorul nu este
în măsură să împiedice formarea unor noi cutume, uzuri etc.

C. JURISPRUDENŢA ( PRACTICA JUDICIARĂ )

Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa, desemnează

totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată,
indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătorească
dintr-un stat.

Jurisprudenţa este creaţia unei autorităţi judiciare, de aceea se apropie de lege şi

se deosebeşte de obiceiul juridic. Potrivit rolului lor, instanţele judecătoreşti rezolvă
cauzele deduse în faţa lor şi pronunţă hotărâri pe baza legii. Activitatea judecătorului
este guvernată de două principii: el se pronunţă numai în cauza pe care o judecă şi nu
are dreptul să stabilească dispoziţii generale, în afara speţei deduse în faţa sa (art.9 Cod
civil).

În România, practica judiciară este izvor subsidiar de drept.

D. DOCTRINA

7
 Doctrina a avut un însemnat rol ca izvor de drept, în special în antichitate şi
epoca medievală. Într-adevăr, în dreptul roman jurisconsulţii au desfăşurat o activitate
complexă şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului, aducându-şi o
contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea reglementărilor juridice la realitățile
vieţii sociale.

Astfel, în sec. al III-lea e.n., operele lui Papinian, Paul, Ulpian, alături de cele ale
lui Modestin şi Gaius, au căpătat putere de lege. În continuare, de-a lungul secolelor,
doctrina şi-a adus o însemnată contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea
dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare, dar rolul ei ca izvor
principal de drept a încetat, practic, în epoca modernă.

În prezent, ea este considerată ca un izvor indirect al dreptului. Doctrina este

calificată ca dominantă, atunci când se caracterizează prin multitudinea, constanţa şi
autoritatea opiniilor care o formează.

DREPTUL AUTONOM ŞI CONTRACTUL NORMATIV.

În legătură cu izvoarele formale ale dreptului, trebuie să avem în vedere şi ceea

ce în literatura de specialitate se numeşte „dreptul autonom”. Spre deosebire de dreptul
care emană de la stat, dreptul autonom provine de la formaţiuni sociale, care au fie un
caracter economic (de exemplu, cooperative, corporaţii economice), fie caracter social
(de ex.: sindicatele profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-sportiv (de ex.:
asociaţiile ştiinţifice, federaţiile sportive).

El îmbracă forma unor statute, regulamente, ca de exemplu, regulamentele

federaţiilor sportive, cutume, contracte colective între organizaţiile patronale şi
organizaţiile sindicale.

Izvoarele „dreptului autonom” sunt subsidiare, în raport cu izvoarele dreptului de

provenienţă statală, cărora li se subordonează.

În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept, contractul normativ ocupă un loc

secundar în comparaţie cu celelalte izvoare- obiceiuri juridice, acte normative (legi).

8
 Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şi
obligaţiile unor subiecte precis determinate.

În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte, în

urma acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor
conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de izvor de drept.

În dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai important în

dreptul feudal. Se pot cita, ca exemple, Magna Charta Libertatum, încheiată în 1215
între feudali şi regele Angliei.

Contractul normativ, ca izvor de drept, îşi găseşte o largă aplicabilitate în dreptul

internaţional. Subiectele principale ale dreptului internaţional, statele, îşi
reglementează relaţiile reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord, cartă,
pact, tratat, convenţie etc.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI.

Cuvântul „principiu” provine din grecescul „arhe”, pe care latinii l-au tradus cu
„principium”, și înseamnă: început, obârşie, având şi sensul de element fundamental.

În domeniul dreptului, prin principiu, înţelegem atât un fundament al sistemului

de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în
jurul unor idei călăuzitoare.

Din dreptul roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimare îmbracă
forma unor figuri de stil, precum: „nemo censetur ignorare legem”, potrivit căruia
legea este cunoscută de toţi, nimeni neavând voie să nu o cunoască; „nulla poena sine
legem”- nu există pedeapsă fără lege; „pacta sunt servanda”, în conformitate cu care
înţelegerile (pactele) trebuie respectate; „nemo judex in causa sua”- nimeni nu poate fi
judecător în propriul său proces; „in dubio pro reo”, în virtutea căruia se înlătură
„anticiparea” vinovăţiei unei persoane.

Principiile generale constituie fundamentul principiilor de ramură, căci plecând

de la principiile generale, ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii
specifice, cum ar fi: principiul legalităţii incriminării - în dreptul penal, principiul
9
reparării integrale a prejudiciului - în dreptul civil, principiul respectării tratatelor - în
dreptul internaţional public.

Evoluţia dreptului a consacrat, însă, o serie de principii de largă aplicaţie,

principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din diferite epoci,
printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei, echităţii, egalităţii, libertăţii,
legalităţii, responsabilităţii.

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Prof. R: Miga-Beșteliu definește izvoarele formale ale dreptului internațional ca

fiind mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui drept. Într-o altă opinie, se
arată că prin izvor de drept internațional se înțeleg acele mijloace de exprimare a
normelor rezultate din acordul de voință al statelor.

În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze normele de

drept şi apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care făuresc aceste norme şi le
exprimă în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare ale dreptului
internaţional sunt:

- cutuma internaţională - definită ca o practică generală şi repetată în timp în

raporturile dintre state, acceptată de acestea ca regulă obligatorie este cel mai vechi
izvor al dreptului internaţional;

Pentru ca o practica a statelor saua altor subiecte de drept internaţional sa fie

considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa întrunească
cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;

- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă

de conduita cu forţa juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si
curtoazia internaţionala
10
 - tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau mai multe
state, încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;

- principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de

Justiţie, sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice
naţionale;

- jurisprudenţa internaţională.

Izvoarele dreptului internațional se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Voința comună a două sau mai multe state care stabilesc într-un mod precis o
regulă juridică menită a guverna relațiile dintre acestea;

2. Exteriorizarea acordului de voință prin intermediul unei norme juridice

existente, cutumă, tratat etc.;

3. Existența unei norme juridice care guvernează relațiile între state.

11
 BIBLIOGRAFIE
 Teoria generală a dreptului - Curs universitar (Motoroiu, A. L. -2023)
 Teoria generală a dreptului - Curs Universitatea din Craiova
 LegeAZ
 Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept Mariana PAVLENCU, Academia
„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M

12