CURSUL II

TEORIA LEGII CIVILE

1. Izvoarele dreptului civil

1.1. Noţiunea de izvor al dreptului civil
Noţiunile de izvor al dreptului civil şi izvor de drept în general au sensuri diferite, aşa cum s-a precizat
în literatura juridică.
Într-un sens filozofic, noţiunea de izvor semnifică condiţiile de existenţă care dau naştere normelor de
drept civil – situaţie în care putem vorbi de izvor de drept civil în sens material – adică acele necesităţi care
determină şi impun la un moment dat apariţia unor norme juridice civile şi care pot fi de natură economică,
socială sau politică (de exemplu: edictarea Legii nr. 18/1991 – privind fondul funciar a fost determinată de
condiţiile social-politice de după 1989).
Într-un al doilea sens se are în vedere forma specifică prin care se exprimă normele de drept civil – legi,
hotărâri, ordonanţe de guvern etc. În această situaţie folosim expresia de izvor formal.
Noţiunea de izvor al dreptului civil a fost definită ca reprezentând ,,formele în carte sunt exprimate
regulile de conduită generale , abstracte şi impersonale, de aplicabilitate repetată, care privesc comportarea
subiectelor de drept în raporturi juridice civile’’.
În vechea reglementare a Codului civil din 1864 nu a existat o prevedere referitoare la izvoarele
dreptului civil, doctrina şi jurisprudenţa fiind acelea care le-a clasificat în izvoare formale (adică actele
normative emanate de la organele legislative – respectiv legea, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele
miniştrilor, hotărârile organelor locale ale puterii, etc.) şi izvoare neformale (din care făceau parte obiceiul,
regulile de convieţuire socială, principiile de drept civil, doctrina şi jurisprudenţa).
Noul Cod civil, valorificând cercetările doctrinare şi jurisprudenţa, a reglementat în art.1) Izvoarele
dreptului civil, în sensul că acestea sunt: „legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”, ca izvoare formale
şi jurisprudenţa, doctrina şi morala precum şi regulile de convieţuire socială, ca izvoare neformale.
1.2. Forme de exprimare a izvoarelor dreptului (categorii)
Întocmai ca şi în alte ramuri de drept normele de drept civil sunt cuprinse în actele normative ce emană
de la organele cu atribuţii de legiferare. Prerogativele legiferării sunt stabilite prin Constituţie.
În art. 67 din Constituţie se prevede: „Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii deputaţilor”, iar în art. 73 alin. 1 se arată că „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare”. „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”, precizează art. 78 din Constituţie.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 90/2001 „Guvernul este autoritatea publică a
puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” iar în art. 26 alin. 1 se
prevede că: „În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri
excepţionale, ordonanţe de urgenţă, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie. „ (2) Membrii Guvernului pot
propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea
exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia”. În art. 27 alin. 3 se precizează că: „Hotărârile şi
ordonanţele Guvernului se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii
lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenta hotărârii
sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.
De asemenea, mai reţinem şi faptul că în conformitate cu art. 108 alin. 1, 2 şi 3 din Constituţie:
„Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se
emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta”.
În art. 121-123 din Constituţie şi Legea nr. 215/2001 se prevede că autorităţile publice locale sunt
consiliile locale, primarii aleşi şi prefecţii numiţi de Guvern. Consiliul local adoptă hotărâri iar primarul ori
prefectul emit dispoziţii, respectiv ordine.
Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că principalele forme juridice în care pot fi exprimate
izvoarele de drept civil sunt legile, hotărârile şi ordonanţele Guvernului.
Izvoare de drept civil pot fi considerate şi decretele care conţin norme generale, emise de Preşedintele
României, în temeiul art. 100 alin. 1 din Constituţie şi care au ca obiect de reglementare relaţii sociale care intră
în obiectul dreptului civil. Este evident că decretele prezidenţiale individuale nu pot avea această calitate de izvor
de drept civil.

1
 De asemenea pot avea caracter de izvor al dreptului civil şi ordinele, instrucţiunile, regulamentele emise
de un ministru sau alt şef al unui organ al administraţiei de stat, numai dacă acestea au ca obiect de reglementare
relaţii sociale care fac obiectul dreptului civil.
Atât timp cât unele acte normative anterioare nu au fost abrogate şi care reglementau raporturi civile cu
aplicabilitate şi în prezent ele constituie izvoare ale dreptului civil. Este vorba de legi, decrete, hotărâri ale
Consiliului de Miniştri, ordine, instrucţiuni (De exemplu: Decretul nr. 212/1974 privind ratificarea Pactului
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale).
Reglementările internaţionale (Convenţii, Pacte, Acorduri etc.) pot fi considerate izvoare ale dreptului
civil în măsura în care acestea au fost ratificate de România (este parte la ele) şi privesc relaţii sociale care fac
obiectul dreptului civil român. Enumerăm o parte din acestea:
- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (ratificat prin Decretul nr.
212/1974);
- Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată prin Legea nr. 18/1990).
În art. 11 alin. 2 din Constituţia României se prevede că: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern” iar în art. 20 din Constituţie se dispune „Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în noul Cod civil care în art.4, intitulat „Aplicarea prioritară a
tratatelor internaţionale privind drepturile omului” se dispune: „(1) În materiile reglementate de prezentul cod,
dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”.
După cum se poate observa din reglementările prezentate mai sus conflictele dintre actele internaţionale
privind drepturile omului şi noul Cod civil sunt sancţionate cu inaplicabilitatea normelor interne contrare, cu
excepţia celor mai favorabile, potrivit principiului priorităţii reglementărilor internaţionale.
De asemenea, o aplicare prioritară, în raport cu dreptul civil intern, o au şi normele dreptului Uniunii
Europene, (dreptul comunitar), potrivit principiului priorităţii dreptului comunitar. În acest sens art. 5 C. civil.
dispune că: „În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului comunitar se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea sau statutul părţilor”.
1.3. Actele normative – izvoare ale dreptului civil
1.3.1. Izvoare formale
1.3.1.1. Legile
În general, noţiunea de lege are un sens larg prin care se au în vedere toate actele normative pentru a
căror respectare intervine forţa de constrângere a statului. În sens restrâns accepţiunea noţiunii de lege este aceea
de act normativ edictat de puterea legislativă a ţării, Parlamentul, compus din Camera deputaţilor şi Senat.
Aşa cum am mai arătat, în Constituţie se precizează că „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare” (art. 73 alin. 1).
Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei precum şi Constituţia însăşi, (art. 73 alin. 2
din Constituţia României).
Constituţia – este legea fundamentală a ţării şi deşi constituie principalul izvor al dreptului
constituţional, ea constituie un important izvor pentru dreptul civil deoarece:
- drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt în acelaşi timp drepturi subiective civile care au ca titular
persoana fizică – ca şi principalul drept real care este proprietatea sub cele două forme – publică şi privată;
- principiile fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar chiar textele constituţionale;
-normele constituţionale care reglementează organele statului interesează dreptul civil sub aspectul
regimului juridic al persoanelor juridice române.
Legile organice sunt acele acte normative care reglementează dezvoltă şi detaliază anumite domenii, de
importanţă esenţială pentru societate. Astfel potrivit art. 73 alin. 3 lit. m) din Constituţie, prin legea organică se
reglementează „regimul general al proprietăţii şi al moştenirii” instituţii de bază ale dreptului civil.
Legile ordinare reprezintă categoria celorlalte legi adoptate de Parlament şi care au ca obiect de reglementare o
anumită sferă de relaţii sociale. Astfel de legi ordinare sunt: Legea nr. 31/1990, Legea societăţii; Legea fondului
funciar nr. 18/1991; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică; Legea privind
asigurările şi reasigurările în România nr. 136/1995; Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.
8/1996; Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996; Legea privind regimul armelor şi muniţiilor nr.
295/2004; Legea cu privire la actele de stare civilă nr. 119/1996; Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate

2
publică; Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente; Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii; Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegeticetc.
În această categorie a legilor ordinare intră şi codurile. Codul nu este altceva decât o grupare
sistematizată de norme juridice care au ca obiect reglementarea majorităţii relaţiilor sociale specifice unei ramuri
de drept. În acest sens vorbim de Codul penal, Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de procedură
civilă, Codul fiscal, Codul muncii etc.
Noul Codul civil român a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Codul civil este actul normativ care este considerat cel mai important izvor al dreptului civil pentru că
în cuprinsul său sunt grupate marea majoritate a normelor juridice ale acestei ramuri de drept.
- Decretele-legi – sunt acte normative care au fost adoptate de către Consiliul Frontului Salvării
Naţionale iar mai apoi de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, în perioada decembrie 1989 – mai
1990 – dată la care au fost organizate alegerile democratice.
În acest sens exemplificăm Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondul
statului către populaţie.
- Decretele – sunt unele acte normative emise de fostul Consiliu de Stat, înainte de anul 1990 şi au fost
menţinute în vigoare întrucât conţin norme prin care se reglementează raporturi juridice ce fac obiectul dreptului
civil. (De exemplu: Decretul nr. 212/1974 privind ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale).
1.3.1.2. Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României
Hotărârile Guvernului sunt emise pe baza şi în vederea executării legilor.
Printr-o hotărâre a Guvernului sunt reglementate relaţii care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă
faţă de cele reglementate prin lege.
Fiind un act administrativ – hotărârea Guvernului poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ
în baza prevederilor art. 52 din Constituţie.
Din multitudinea de hotărâri ale Guvernului vom exemplifica doar câteva: Hotărârea Guvernului nr.
131/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor
pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor
de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor; Hotărârea Guvernului nr. 216/1999 pentru
aprobarea normelor metodologice – cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.
Ordonanţele Guvernului României – sunt emise în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele şi
condiţiile prevăzute de aceasta.
Ordonanţele sunt simple – când sunt emise în temeiul legii de abilitare şi de urgenţă când sunt emise în
lipsa unei legi de abilitare emisă de Parlament şi sunt justificate prin apariţia unor împrejurări excepţionale.
Astfel de acte normative sunt: Ordonanţa Guvernului nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin
împădurire a terenurilor degradate, aprobată şi modificată prin Legea nr. 107/1999; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 105/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei
Naţionale pentru Locuinţe; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului
înconjurător etc..
1.3.1.3. Actele administrative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi
acte normative adoptate de organele administraţiilor locale
Asemenea acte emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat sunt: ordine,
instrucţiuni şi regulamente.
Actele emise de organele administraţiei publice locale sunt: Hotărârile – adoptate de Consiliile locale şi
judeţene precum şi dispoziţiile emise de acestea, prefecţii emit ordine iar Delegaţia permanentă a Consiliului
Judeţean emite decizii.
Aceste categorii de acte normative devin izvoare de drept civil numai atunci când în conţinutul lor sunt
reglementate raporturi juridice ce fac obiectul de reglementare a dreptului civil şi au aplicabilitate pe raza de
competenţă a organului emitent.

1.3.1.4. Reglementările instituţiilor Uniunii Europene, cu aplicabilitate directă în dreptul intern,

precum şi Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi declaraţia Universală a Drepturilor Omului
În acest sens art. 4 C. civ. dispune: „1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind
drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod
conţine dispoziţii mai favorabile”, iar în art. 5 C. civ. se reglementează aplicarea prioritară a dreptului Uniunii
Europene, precizându-se că: „În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se
aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”.

3
 1.3.1 5. Uzanţele
Potrivit prevederilor art. 1 alin. 2 C. civ. „În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele,…”.
Conţinutul uzanţelor este precizat de art. 1 alin. 6 C. civ. astfel: „În sensul prezentului cod, prin uzanţă se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale”.
Obiceiul (cutuma) reprezintă o lege nescrisă, un drept sau o obligaţie statornicite prin tradiţie, o practică
îndelungată, continuă şi generală pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.
În Codul civil sunt numeroase referirile exprese la uzanţe. Astfel în art. 1272 alin. 1 se dispune:
„Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care
practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”. Asemenea
referiri se mai găsesc şi în alte articole din Codul civil cum ar fi: art. 613 alin. 2 referitoare la distanţa minimă în
construcţii; art. 662 alin. 2 privind obligaţia de construire a despărţiturilor comune; art. 1268 alin. 2 referitor la
interpretarea contractului; art. 1958 alin. 1 privind contractul de transport; art. 2010 alin. 2 referitor la contractul
de mandat; art. 2069 alin. 1 privind contractul de expediţie, etc.
Conform prevederilor art. 1 alin. 4 C. civ. „Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor
moravuri sunt recunoscute ca izvor de drept”.
1.3.1.6. Ordinea publică
Ordinea publică reprezintă totalitatea regulilor juridice care se impun din motive de moralitate sau de
securitate socială iar bunele moravuri sunt regulile impuse de morala socială a unei epoci date. Bunele moravuri
au un conţinut cutumiar şi evolutiv.
1.3.1.7. Principiile de drept civil
Potrivit art.1 alin. 2 din Codul civil ,, În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului.’’
În doctrina anterioară apariţiei noului Cod civil s-a susţinut că principiile de drept civil „fiind consacrate
în texte exprese din diferite acte normative, nu pot fi considerate un izvor distinct, ci ele se aplică în calitatea lor
de dispoziţii ale actelor normative”.
Principiile de drept civil cum sunt principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile,
principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor
subiective civile, sunt cuprinse în principiile generale ale dreptului şi acestea vor constitui izvor de drept numai
în situaţiile neprevăzute de lege sau de uzanţe în care nu există dispoziţii asemănătoare.
În acest sens art. 5 alin.3 din noul Cod de procedură civilă dispune: ,,În cazul în care o pricină nu poate
fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale
privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în
vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii’’.
1.3.2. Izvoarele neformale
1.3.2.1. Jurisprudenţa
Jurisprudenţa (precedentul judiciar sau practica judecătorească) nu reprezintă altceva decât totalitatea
soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti şi ele nu sunt considerate izvoare de drept civil nici în
reglementarea Codului civil. Judecătorul este acela care aplică legea şi nu o creează, iar soluţiile pronunţate de
acesta sunt obligatorii numai pentru părţile din cauza respectivă, neavând un caracter genral şi impersonal.
În acest sens art. 124 alin. 3 din Constituţie dispune că: „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii”, iar în art. 5 alin. 4 din noul Cod de procedură civilă se prevede: „Este interzis judecătorului să stabilească
dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii”.
În literatura de specialitate s-a statuat ideea că nimic nu se poate opune procedeului ca un judecător să ia
în consideraţie, în speţa pe care o judecă, o soluţie dată anterior, de aceeaşi instanţă, într-un proces asemănător,
însă această soluţie, chiar dacă ar influenţa mai multe procese nu se transformă într-o normă obligatorie, astfel că
nu poate fi şi creatoare de drept.
Cu tilul de excepţie anumite hotărâri judecătoreşti capătă valoare de izvor de drept. Astfel, potrivit art.
147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării lor în
Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor, prevedere ce se regăşeşte şi în art. 31 alin. 1 din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru deciziile prin care sunt soluţionate
excepţiile de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe în totalitate sau numai a unor dispoziţii ale acestora.
În cazul unei decizii de neconstituţionalitate, actul normativ, (sau o dispoziţie a acestuia) declarat
neconstituţional nu va mai putea fi aplicat de niciun judecător, şi în acest fel decizia de neconstituţionalitate va
avea valoare de izvor de drept.
De asemenea, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, republicat, ,,Pentru a se asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul
Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept

4
care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti’’, iar în art. 515 C.pr.civ. se dispune: ,, Recursul în
interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii
au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii’’. Dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial
al României, Partea I ( art. 517 alin.4 C.pr. civ.)
Inspirându-se din Dreptul Uniunii Europene, privind procedura pronunţării unei hotărâri preliminare de
către Curtea de Justiţie a UE, autorii actualului Cod de procedură civilă au introdus o nouă instituţie procesuală,
în art. 519-521, şi anume seisizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Potrivit art. 521 alin. 3 din C.pr.civ.,, Dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar
pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I’’.
În ţara noastră practica judiciară nu area calitatea de izvor de drept, dar în special practica Curţii
Constituţionale ori cea a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie, prezintă o importanţă tot mai mare în aplicarea unitară
a legii şi avertizează legiutorul asupra perfecţionării legislaţiei
1.3.2.2. Doctrina
Doctrina este reprezentată de lucrările şi studiile de specialitate scrise de jurişti prin care se comentează
şi se interpretează normele juridice. Ea nu constituie un izvor de drept, dar soluţiile şi propunerile de lege
ferenda formulate de autori contribuie la perfecţionarea normelor de drept.
1.3.2. 3.Morala (Bunele moravuri)
Morala reprezintă ansamblul normelor de conveţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă
de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Societatea, opinia publică sancţionează faptele imorale prin oprobiul public, dsipreţ, etc., măsuri ce pot
atrage din partea subiectului eventuale mustrări de conştiinţă, de regrete, păreri de rău etc.
Morala ca izvor de drept a fost apreciat ca fiind o etică adaptată anumitor locuri şi anumitor timpuri.
Morala devine izvor formal de drept în măsura în care regulile acesteia sunt încorporate în lege, altfel morala nu
poate fi impusă cu forţa de constrângere a statului.
Astfel, cu titlu de exemplu, noul Cod civil face timiteri la bunele moravuri în art.1 alin. 4 privind
izvoarele dreptului; art. 11 privind respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri; art. 14 alin. 1 privitor la
buna-credinţă; art.1225 alin. 3 privind obiectul contractului; art.1236 alin. 3 privind condiţiile cauzei; art. 1255
alin. 1 privind nulitatea parţială etc.
Secţiunea a III-a. Aplicarea Legii civile
§ 1. Aplicarea legii civile în timp
1. Chestiuni prealabile
Actele normative în general, dar şi cele care constituie izvoare ale dreptului civil în special, au o acţiune
simultană în sensul că:
- activează un anumit interval de timp – o anumită durată de aplicabilitate în timp - ceea ce este
denumită aplicarea legii în timp;
- acţionează pe un anumit teritoriu care aparţine statului român – ceea ce înseamnă aplicarea legii civile
în spaţiu;
- se aplică anumitor destinatari – nu există o singură lege care se aplică tuturor subiectelor de drept –
aspect cunoscut sub denumirea de aplicarea legii civile asupra persoanelor.
Aşa cum s-a precizat în literatura juridică, privindu-le global, legile civile se succed din punct de vedere
al timpului, coexistă din punct de vedere al spaţiului (teritorial) şi există o pluralitate de legi din punct de vedere
al persoanelor (subiectelor de drept civil) cărora li se aplică.
2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile
Potrivit prevederilor art. 78 din Constituţie – „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră
în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. În consecinţă, din
interpretarea prevederilor acestui articol, rezultă că şi legea civilă intră în vigoare în aceleaşi condiţii, adică la 3
zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la data prevăzută în textul ei.
Conform art. 6 alin.1 C. civ. „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Acesta nu are putere
retroactivă”.
De exemplu, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele
măsuri adiacente, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 653/22. 07. 2005 şi a intrat în vigoare la data de 26.
07. 2005.
De asemenea Legea cooperaţiei agricole nr. 566/2004 a prevăzut în art. 77 că „Prezenta lege intră în
vigoare la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Legea devine obligatorie de la
data intrării în vigoare.
Acţiunea legii în timp se întinde până la ieşirea ei din vigoare care se face prin procedeul tehnico-juridic
denumit abrogare.

5
 Abrogarea unei legi poate fi expresă – atunci când se precizează că un anumit act normativ sau numai
unele dispoziţii dintr-un act normativ se abrogă şi implicită – atunci când prin noua reglementare se prevăd
dispoziţii incompatibile cu cele ale vechii reglementări, fără a se prevedea în mod expres că se abrogă
dispoziţiile anterioare contrarii.
În conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, ,,(1) Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi
reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială. (2) În
cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai
la textele rămase în vigoare.
(3) Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui
act de abrogare anterior sa se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele
Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament. (4) Dacă o
normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această
obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul. (5) Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte
normative, actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate’’.
Pentru a exemplifica prezentăm mai jos două situaţii de abrogare expresă şi abrogare tacită a legilor.
Astfel, art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 Codul civil
dispune că: „La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă:
a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864,
nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr.
13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 1169—1174 şi
1176—1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
b) Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte şi pentru adaosul unui alineat
la art. 1.089 din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 40 din 20 februarie 1879;
c) Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia
dispoziţiilor art. 46—55, 57, 58 şi 907—935, aplicabile în continuare în raporturile dintre profesionişti, care se
abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, a cărţii a II-a «Despre comerţul maritim şi despre
navigaţie», precum şi a dispoziţiilor art. 948, 953, art. 954 alin. (1) şi art. 955, care se abrogă la data intrării în
vigoare a Codului maritim;
d) Decretul nr. 2.142 din 11 iunie 1930 pentru promulgarea Legii privind funcţionarea cărţilor funduare
centrale pentru căile ferate şi canaluri nr. 148/1930, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 12 iunie 1930;
e) Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie, publicată în Monitorul Oficial
nr. 173 din 30 iulie 1934;
f) art. 17 şi art. 19 – 28 din Legea nr. 153/1937 privind magazinele generale şi garantarea mărfurilor şi
cerealelor (docuri şi silozuri), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 81 din 7 aprilie 1937;
g) Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărțile funciare, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificările ulterioare;
h) Codul civil Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 206 din 6 septembrie 1940, cu
modificările ulterioare;
i) Codul comercial Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 194 din 23 august 1940, cu
modificările şi completările ulterioare;
j) Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, publicată în Monitorul
Oficial nr. 133 din 10 iunie 1944;
k) Legea nr. 163/1946 pentru înlocuirea provizorie cu cărţi de evidenţă funciară a cărţilor funciare
distruse, sustrase sau pierdute, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 14 martie 1946, cu modificările
ulterioare;
l) Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din Vechiul Regat în cărţi de
publicitate funciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 12 iulie 1947, cu modificările ulterioare;
m) Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei, republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956,
cu modificările şi completările ulterioare;
n) Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial
nr. 8 din 30 ianuarie 1954, cu modificările şi completările ulterioare;
o) Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 9 din 31 ianuarie 1954, cu excepţia art.
30 – 43, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
p) Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15
iulie 1960;
q) art. 1 – 33 şi art. 36 – 147 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992, cu
completările ulterioare;

6
 r) Legea arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 7 aprilie
1994, cu modificările şi completările ulterioare;
s) art. 21 – 33 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 393 din 31 decembrie 1997;
ş) art. 7, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 2 noiembrie 2009;
t) art. 32 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările următoare;
ţ) art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare;
u) Titlul VI "Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare" din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri
pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai
1999, cu modificările ulterioare;
v) art. 12, art. 14 – 25, art. 32 alin. (2), art. 43 şi art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare; de la aceeaşi dată dispoziţiile art. 12 şi art. 14 – 25 nu se mai
aplică nici contractelor de închiriere a locuinţei în curs de executare;
w) Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 581 din 6 august 2002;
x) art. 40 alin. (1), art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările
ulterioare;
y) art. 1, art. 5 – 13, art. 16, art. 18 alin. (2) teza I, art. 56 alin. (1) – (4), art. 57, art. 59-63 şi art. 65 din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
788 din 19 noiembrie 2009;
z) art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 679 din 28 iulie 2004, cu modificările şi completările ulterioare;
aa) Titlul X "Circulaţia juridică a terenurilor" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare;
bb) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale”.
Desuetudinea – (ieşirea din uz) a unui act normativ intervine atunci când acel act normativ nu mai este
aplicat, fără a fi abrogat, deoarece nu mai există raţiunile pentru care a fost adoptat.
În exemplificarea acestui mod de neaplicare a legii civile în timp apelăm la situaţia Legii nr. 21/1924
privind asociaţiile şi fundaţiile care în perioada 1950-1990 nu a mai fost aplicată, dar nici nu a fost abrogată,
această măsură fiind luată prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
3. Principiile şi excepţiile de la aplicarea legii în timp
3.1. Principiul neretroactivităţii legii civile noi
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula potrivit căreia o lege civilă se aplică numai
situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea în vigoare a ei, neavând aplicabilitate pentru faptele sau actele
juridice născute, modificate sau care s-au stins anterior intrării în vigoare a noii legi. Acest principiu a fost
expres consacrat în art. 1 Codul civil din 1864 unde se preciza: „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are
putere retroactivă”.
Acelaşi principiu a fost preluat şi de Constituţie unde în art. 15 alin. 2 se precizează că: „Legea dispune
numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. De asemenea, noul Cod civil
dispune în art. 6 alin. 1 că „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Acesta nu are putere
retroactivă”.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este un factor de stabilitate în circuitul civil. El se impune
atât organelor de jurisdicţie – în sensul că nu se poate aplica legea nouă la situaţii juridice născute sub imperiul
vechii legi, - cât şi părţilor – deoarece ele nu ar putea prin voinţa lor, să supună raportul juridic pe care l-au
născut legii vechi, întrucât ar însemna să se dea posibilitatea părţilor să stabilească ele domeniul de aplicare în
timp a legii.
Datorită caracterului imperativ a prevederilor constituţionale (art. 15 alin. 2) nici legiuitorul nu va mai
putea adopta legi retroactive cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Legea civilă, (norma juridică civilă), are aplicabilitate numai pentru viitor. La data intrării în vigoare a
unei legi pot exista diferite situaţii juridice aflate în diferite faze de derulare. În legislaţia anterioară nu exista o
reglementare care să ducă la clarificarea acestora. Noul Cod civil, valorificând creator doctrina şi practica

7
judiciară, a reglementat modul de soluţionare a conflictului de legi intertemporal, stabilind norme juridice
tranzitorii.
O primă situaţie este cea reglementată de art. 6 alin. 2 C. civ. potrivit căruia „Actele şi faptele juridice
încheiate ori, după caz săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte
juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii sau producerii lor”.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă art. 38 alin. 2 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române potrivit
cu care „(2) Cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor rezolva în
conformitate cu prevederile acesteia. Condiţiile de dobândire a cetăţeniei române rămân supuse reglementarilor
în vigoare la data depunerii cererii”.
Un al doilea caz priveşte situaţiile juridice în care acestea au produs o parte din efecte. Soluţionarea
acestui conflict intertemporal se va face potrivit prevederilor cuprinse în art. 6 alin. 6 C. civ., conform căruia
„Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie adopţie şi
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste raporturi subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”. De reţinut că, aşa
cum s-a subliniat în doctrină, aceste prevederi legale nu sunt contrare principiului neretroactivităţii legii întrucât
legea nouă nu este retroactivă atunci când modifică o stare de drept născută anterior, însă numai pentru viitor.
În cazul în care situaţia juridică priveşte un act juridic lovit de nulitate conform cu prevederile legii
vechi acesta rămâne supuse legii vechi deoarece validitatea actului este apreciată în funcţie de condiţiile ce erau
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lui. În acest sens art. 6 alin. 3 C. civ. dispune:„Actele juridice
nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse
dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile, ori după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi”.
3.2. Principiul aplicării imediate a legii civile noi
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept în conformitate cu care imediat ce
legea a intrat în vigoare, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor apărute după acest moment, nemaifiind
posibilă aplicarea legii vechi. Noul Cod civil consacră acest principiu în art. 6 alin. 5 şi 6, sens în care
dispune:„(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate, sau după caz produse ori
săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6)
Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie adopţie şi
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste raporturi subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
Acest principiu derivă din principiul neretroactivităţii şi are la bază două raţiuni:
- este consecinţa firească a principiului neretroactivităţii în sensul că dacă legea nu are puterea
retroactivă, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată;
- regula de interpretare, consacrată de art. 1268 C. civ., (art. 978 Codul civil din 1864), conform căreia
„Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce
niciunul. ” – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării).
Noul Cod civil consacră şi o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile şi anume ultra-
activitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Acesta constă în aplicarea într-o perioadă limitată de timp a legii
vechi, cu titlu tranzitoriu unor situaţii juridice în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a noii legi,
aplicarea acestei legi fiind prorogată până la consumarea respectivelor situaţii juridice. În sensul celor prezentate
mai sus art. 6 alin. 4 C. civ. dispune: „Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data
intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
După cum se poate observa această excepţie trebuie prevăzută expres de noua lege şi de regulă se aplică
situaţiilor juridice individuale care sunt supuse unor norme permisive ori supletive. În situaţiile prevăzute de
normele imperative (prohibitive) se prezumă că legiuitorul a înţeles să le asigure aplicarea imediată chiar şi în
cazul situaţiilor juridice individuale (voluntare).
Referitor la aplicarea în timp a prevederilor noului Cod civil remarcăm faptul că Legea nr. 71/2011
privind punerea în aplicare acestuia prevede numeroase dispoziţii tranzitorii. Situaţii similare se regăsesc şi în
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
§2. Aplicarea legii civile în spaţiu. Principiu şi excepţii
Aplicarea legii civile în spaţiu înseamnă cunoaşterea limitelor teritoriului în care acţionează legea şi
presupune cunoaşterea a două aspecte:
- unul naţional care priveşte situaţia raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil care au
cetăţenia ori naţionalitatea română pe teritoriul statului român;
- unul internaţional care vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de extraneitate
(cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui obiect civil şi
consumarea efectelor sale).

8
 În ceea ce priveşte prima situaţie – aspectul intern – naţional – aplicarea legii în spaţiu se face potrivit
următoarei reguli: actele normative civile care emană de la organele centrale ale statului au aplicabilitate pe
întreg teritoriul ţării, iar reglementările civile care emană de la organele locale de stat se aplică numai pe
teritoriul unităţii teritorial-administrative respective.
În sensul celor prezentate mai sus noul Cod civil, în art. 7 dispune: „(1) Actele normative adoptate de
autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.
(2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se
aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”.
După aderarea României la Uniunea Europeană, dreptul UE se aplică pe întreg teritoriul, potrivit
principiului teritorialităţii.
Mai reţinem că noţiunea de teritoriu cuprinde întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu
subsolul şi spaţiul aerian, marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia, suprafaţa navelor şi a
aeronavelor, precum şi teritoriul şi spaţiul ambasadelor şi consulatelor României din străinătate, (art. 8 din noul
Codul penal).
În plan internaţional acţiunea legii civile în spaţiu se rezolvă de către normele conflictuale ale dreptului
internaţional privat care presupune existenţa unui conflict de legi în spaţiu.
În vederea rezolvării conflictelor de legi având un element de extraneitate se impune mai întâi
determinarea instituţiilor juridice în care trebuiesc incluse raporturile juridice (calificarea faptelor) respectiv:
(imobile, contracte, forma actelor, succesiunile etc.). Numai în baza acestei calificări legea (norma conflictuală)
stabileşte dacă într-o speţă sau alta se aplică legea naţională sau legea străină.
Raporturile de drept internaţional privat sunt reglementate în prezent de Codul civil, în Cartea a VII-a
(art. 2557-2663). Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost
abrogată prin art. 83 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă.
Principiul extrateritorialităţii legii civile este reglementat de art. 8 C. civ. care prevede:„În cazul
raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de
normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul Cod civil”.
§ 3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Normele juridice civile se aplică oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice priviţi fie individual (ca
persoane fizice) fie ca subiecte colective de drepturi (persoane juridice).
Unele din normele juridice civile se aplică numai persoanelor fizice, altele se aplică numai persoanelor
juridice, iar altele se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. În acest sens pentru o mai bună înţelegere
se face distincţie între:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare adică aplicabile atât persoanelor fizice cât şi celor juridice
cum ar fi: Codul civil, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori etc. ;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice – spre exemplu:, Legea 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă etc. ;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice cum ar fi: Legea nr. 31/1990, Legea
societăţii, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
Secţiunea a IV-a. Interpretarea legii civile
1. Noţiunea de interpretare a legii civile
Interpretarea legii civile este operaţiunea logică – raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi
sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa
practică în ipotezele ce le conţin.
Din definiţie rezultă elementele definitorii ale interpretării legii civile şi anume:
- interpretarea legii civile este o etapă a procesului aplicării legii civile ce aparţine în primul rând
legiuitorului, care înaintea adoptării legii civile analizează împrejurările privind desfăşurarea raporturilor juridice
civile, generale şi ipotetice şi apoi interpretului (organ judiciar sau subiecţi) cu ocazia aplicării lor unor raporturi
juridice particulare şi concrete;
- conţinutul interpretării este de fapt tocmai operaţiunea logică raţională de lămurire sau explicarea
sensului voinţei legiuitorului, se explică sensul normelor de drept civil;
- scopul interpretării normelor dreptului civil este corecta încadrare a diferitelor situaţii concrete din
circuitul civil în ipoteza normei de drept civil fapt ce asigură o justă şi corectă aplicare a legii civile.
2. Necesitatea interpretării legii civile
Necesitatea interpretării legii civile (a normelor de drept civil) este determinată în practică de mai multe
împrejurări şi anume:
- complexitatea şi varietatea situaţiilor practice care pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor legii civile,
dinamica vieţii social-economice şi politice atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional (vezi procesul
integrării în U. E.) sunt factori care duc la faptul ca uneori legea civilă să fie depăşită de evoluţia acestora, să

9
apară situaţii juridice noi pe care legiuitorul nu a putut să le prevadă la data adoptării legii. În asemenea cazuri se
pune problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi sau nu încadrată într-o anumită normă de drept civil.
Această activitate implică în mod necesar o interpretare a legii civile.
- interpretarea legii civile este impusă uneori datorită faptului că în norma juridică termenii folosiţi de
legiuitor sunt ambigui sau sensul exact al dispoziţiei legale nu este suficient de explicit. De exemplu, art. 40
C.civ.privind capacitatea civilă anticipată dispune: ,, Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu’’, iar art. 2522 alin. 1 din Codul civil
privind prescripţia extinctivă prevede: ,,1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea
cauzei’’. Motivele temeinice vor fi apreciate ca atare de către judecător pe baza probelor administrate în cuază.
- interpretarea mai este necesară şi datorită faptului că unele expresii utilizate de legiuitor au un sens
tehnic juridic şi nu semnificaţia din vorbirea curentă. De exemplu – mobil, imobil, forţa majoră, a da.
Astfel termenul de a da în dreptul civil reprezintă obligaţia debitorului care constă în constituirea sau
transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Termenul de consumator folosit în vorbirea curentă
se referă la toată lumea, dar potrivit art. 2 pct.2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorului, ,,consumator - orice persoană fzică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care
actionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale’’.
Noul Cod civil reglementează regulile de interpretare în art. 9-11 din Capitolul III al titluli prliminar ,,
Interpretarea şi efectele legii civile’’.
3. Clasificarea interpretării legii civile
Clasificarea interpretării legii civile se face în general în funcţie de trei criterii:
3.1. În funcţie de forţa sa dată de organul de la care provine distingem interpretarea oficială şi
neoficială.
3.1.1. Interpretarea oficială este făcută de către un organ al puterii legislative, executive sau
judecătoreşti în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii. Astfel art. 9 alin. 1 C. civ. dispune: „Cel care a
adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială”.
În situaţia în care interpretarea provine de la însuşi organul de stat care a edictat actul normativ
interpretarea oficială este autentică. Aceasta se caracterizează prin norme interpretative (generale, abstracte).
În conformitate cu art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, „1)Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se
realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative
cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea
legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare,
arbitrale sau administrative, adoptate până la acea data, cu respectarea drepturilor câştigate”.
Astfel, în situaţia unui articol dintr-o lege adoptată de Parlament care este neclar, acesta poate fi
interpretat tot printr-o lege emanată de Parlament.
Situaţia este identică şi în cazurile unor hotărâri ale Guvernului sau ale altor organe de stat investite cu
prerogativa emiterii de acte normative.
Potrivit prevederilor art. 9 alin. 2 C. civ. norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
Referitor la acest ultim aspect, într-o lucrare recentă se afirmă, justificat, că ,,...soluţia neretroactivităţii
legii de interpretare, împărtăşită de Codul civil, este de preferat. Este de presupus că asupra multor situaţii
juridice litigioase să nu se poată interveni. Apoi chiar dacă o rejudecare a cauzei ar mai putea fi făcută, apare
problema unei posibile perturbări a circuitului civil, de pildă în cazul unor înstrăinări între timp a bunurilor aflate
în litigiu’’.
Interpretarea oficială autentică are caracter general obligatoriu la fel ca însuşi actul normativ interpretat.
- Interpretarea oficială judiciară este aceea făcută de instanţele judecătoreşti cu ocazia aplicării
normelor de drept civil la situaţii juridice concrete în soluţionarea litigiilor din competenţa lor. Această
interpretare este obligatorie numai în speţa judecată şi soluţionată prin hotărârea judecătorească definitivă, având
putere de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur).
Acest lucru semnifică faptul că o nouă acţiune în justiţie având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi
părţi nu mai pot forma obiectul unui proces civil nou.
Potrivit art. 9 alin. 3 C. civ. „Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în
cazul dedus judecăţii”.
3.1.2. Interpretarea neoficială (doctrinară), este dată legii civile de doctrină ori de avocaţi prin
pledoariile lor în faţa instanţei. Interpretarea neoficială nu are forţa juridică obligatorie, dar ea poate fi însuşită
datorită forţei de convingere date de caracterul ştiinţific ori rigurozitatea raţionamentelor pe care se bazează.
3.2. În funcţie de rezultatul interpretării distingem – interpretarea literală (declarativă), interpretarea
extensivă şi interpretarea restrictivă.

10
 3.2.1. Interpretarea literală este impusă de concluzia că „între formularea textului legal interpretat şi
cazurile din practică ce se încadrează ipoteza sa există concordanţe, nefiind motive, prin urmare, nici de a
extinde şi nici de a restrânge aplicaţiunea dispoziţiei în cauză”.
În acest sens aducem ca exemplu art. 43 C. civ., (art. 11 din Decretul nr. 31/1954), potrivit căruia „… nu
au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc. Pentru cei
care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali în
condiţiile prevăzute de lege”.
Interpretarea literală nu trebuie confundată cu interpretarea gramaticală care este o varietate a
interpretării legii civile după metoda de interpretare. În practică se poate ajunge la o interpretare literală folosind
fie metoda interpretării gramaticale, fie folosind o altă metodă de interpretare cum este cea logică.
3.2.2. Interpretarea extinctivă – „este impusă de concluzia că între formularea textului legal interpretat
şi cazurile din practică la care se aplică acel text nu există concordanţă, în sensul că textul trebuie extins şi asupra
unor cazuri care nu se încadrează în litera (formularea) textului, deci interpretarea extinctivă este cerută de
formularea prea restrictivă a unui text legal, faţă de intenţia reală a legiuitorului, pe care o conţine acel text
legal”.
În practică o interpretare extinctivă a fost dată în art. 21 din Decretul nr. 31/1954 prin care se
reglementa situaţia comorienţilor, astfel: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare,
fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Acest articol a fost interpretat extensiv în sensul că textul este aplicabil şi în cazul în care moartea a
survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi moment, fără a se stabili că una a supravieţuit alteia, ele fiind
socotite că au murit deodată.
În prezent, potrivit art. 957 alin. 2 C. civ., prin formularea folosită, în sensul că nu se mai face referire la
împrejurarea decesului, (aceiaşi împrejurare sau împrejurări diferite) interpretarea extinctivă nu mai este
posibilă, acoperindu-se astfel toate situaţiile avute în vedere de legiuitor.
Interpretarea extensivă nu este admisă în următoarele situaţii:
- când legea stabileşte o excepţie de la regula generală; De exemplu art. 10 C. civ. Dispune că:,, Legile
care derogă de la de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancţiuni civile se aplcă numai cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege’’.
- când legea prevede o enumerare limitativă;
- când legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o anumită situaţie.
3.2.3 Interpretarea restrictivă – rezultă din faptul că în urma comparării formulării textului legal şi
cazurile de aplicare practică se constată că legea are o formulare prea largă, prea cuprinzătoare, faţă de ipotezele
care se pot încadra în text.
Exemplificăm acest gen de interpretare prin prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 care
precizează că „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române” – deci priveşte numai
societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi.
3.3. După metoda de interpretare folosită se poate vorbi despre:
- interpretarea gramaticală;
- interpretarea sistematică;
- interpretarea istorico-teleologică;
- interpretarea logică.
3.3.1. Interpretarea gramaticală presupune lămurirea înţelesului (conţinutului) unei norme juridice (a
unei dispoziţii legale civile) pe baza regulilor gramaticii, adică avându-se în vedere sintaxa şi morfologia
propoziţiei ori a frazei, de semantica termenilor utilizaţi şi textul interpretat ca şi de semnele de punctuaţie.
Deci, folosirea metodei gramaticale de interpretare a textului presupune ca să se analizeze înţelesul,
sensul cuvintelor, termenii în care este redactată norma juridică de drept civil.
Din acest punct de vedere se pot întâlni trei categorii de înţelesuri ale cuvintelor şi anume:
- înţelesul obişnuit – se întâlneşte la marea majoritate a cuvintelor folosite de legiuitor în redactarea
textelor legale. Exemplu: art. 613 alin. 3 C. civ., „Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau
ramurile arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum şi dreptul de a păstra fructele
căzute în mod natural pe fondul său”;
- înţelesul diferit - cu o altă semnificaţie decât cea din vorbirea curentă, aflat în conţinutul normei
juridice civile.
Vom exemplifica afirmaţia de mai sus cu prevederile cuprinse în art. 536-539 C. civ., care se referă la
bunuri imobile şi mobile care în vorbirea curentă au înţelesul de teren, un bun mişcător, etc.
Astfel potrivit art. 536 C. civ., „Bunurile sunt mobile sau imobile. ” În art. 537 C. civ. sunt prezentate
bunurile imobile prin natura lor în sensul că: „Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural
sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent”. De asemenea, în art. 538 C. civ., se instituie două

11
noi categorii de imobile, acelea care rămân imobile şi acelea care devin imobile. Potrivit acestor prevederi „(1)
Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât
timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate
de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor
vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie”.
Conform art. 539 C. civ. „(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.(2) Sunt
bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produsă, captată
şi transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau
imobiliară a sursei acestora”.
De asemenea, în categoria bunurilor mobile, noul Cod civil a introdus şi pe aceea a bunurilor mobile
prin anticipaţie pe care le defineşte în art. 540 ca fiind „(1) Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului,
fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când,
prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.”
Din conţinutul textului sus-citat rezultă că bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin
natura lor, dar părţile unui act juridic le califică expres ca bunuri mobile în considerarea a ceea ce vor deveni
ulterior detaşării lor de bunul imobil din care provin.
- termeni specifici – proprii dreptului civil cum ar fi: gaj general sau garanţia comună a creditorilor,
conform art. 2324 C. civ., (art. 1718 Codul civil din 1864), ipoteca, definită de art. 2343 C. civ., (art. 1746 Codul
civil din 1864), ca fiind „…un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”,
privilegiul, reglementat de art. 2333 şi urm. C. civ., (art. 1722 Codul civil din 1864), şi care nu este altceva
decât„… preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale”, servitutea, care potrivit art. 755
C. civ. (art. 576 Codul civil din 1864) „…este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar”, prescripţia reglementată de art. 2500-2543 C. civ., (art. 1890-1902 Codul civil
din 1864).
În această a treia categorie de termeni trebuie incluşi şi cei care au înţelesul determinat prin lege, care îi
şi defineşte.
Pentru a exemplifica această din urmă categorie facem trimitere la prevederile art. 3 din Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice care dispune că „(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi
expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) asigurat - persoana fizică pentru care angajatorul este obligat să reţină şi să plătească contribuţia
individuală de asigurări sociale, precum şi persoana fizică ce achită, în nume propriu, contribuţia de asigurări
sociale, conform prezentei legi;
b) case de pensii sectoriale - casele de pensii care funcţionează în subordinea Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, cu respectarea legislaţiei
în vigoare privind protecţia informaţiilor clasificate în instituţiile din sistemul naţional de apărare naţională,
ordine publică şi siguranţă naţională;
c) contract de asigurare socială - contractul încheiat voluntar între persoane fizice şi casele teritoriale
de pensii în scopul asigurării în sistemul public de pensii;
d) contribuabil - persoana fizică sau juridică ce plăteşte contribuţii de asigurări sociale sistemului public
de pensii, conform prezentei legi;
e) declaraţie individuală de asigurare - documentul depus la casele teritoriale de pensii, pe baza căruia
se înregistrează în sistemul public de pensii persoanele care desfăşoară activităţi independente, asigurate
obligatoriu prin efectul legii în sistemul public de pensii;
f) declaraţie nominală de asigurare - declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor
de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat…”
În ceea ce priveşte interpretarea gramaticală trebuie ca prin aceasta să se analizeze din punct de vedere
morfologic textul respectiv.
Astfel dacă între două condiţii prevăzute de lege se află conjuncţia şi aceasta se interpretează că cele
două condiţii sunt cerute cumulativ.
De exemplu în art. 35 C. civ., se arată: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea acesteia” iar în art. 36, teza I C. civ., se prevede: „Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă acesta se naşte viu”.
Analiza gramaticală a acestui text conduce la concluziile următoare:
- art. 35 C. civ., consacră regula potrivit căreia capacitatea de folosinţă a persoanei începe de la naşterea
sa, iar art. 36, teza I, C. civ., stabileşte excepţia – în sensul că trebuie îndeplinite două condiţii cumulative şi
anume: să fie vorba de drepturi şi nu de obligaţii în favoarea copilului conceput şi copilul să se nască viu (nu
viabil sau mort).
În situaţia folosirii particulei sau ne aflăm în prezenţa unor condiţii alternative.
De exemplu art. 87 C. civ., precizează că: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor
şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală”. Interpretarea gramaticală

12
a acestei prevederi legale ajunge la concluzia că: dacă persoana fizică are o singură locuinţă principală aceea este
domiciliul său; dacă persoana fizică are mai multe locuinţe principale, domiciliul acesteia va fi acolo unde
aceasta declară că îşi are locuinţa principală.
3.3.2. Interpretarea sistematică are în vedere lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale în context cu
legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ.
Acest gen de interpretare a legii civile se întâlneşte frecvent în practică mai ales atunci când este
necesară determinarea domeniului de aplicare a unei dispoziţii, pornind de la calificarea ei ca normă generală ori
normă specială, operaţiune care impune respectarea următoarelor două reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant);
- norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).
În aceste două reguli – norma generală reprezintă regula iar norma specială constituie excepţia. Un
exemplu de interpretare sistematică îl reprezintă art. 1267 C. civ. potrivit căruia „Clauzele se interpretează unele
prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.
3.3.3. Interpretarea istorico-teleologică este operaţiunea care urmăreşte stabilirea sensului unei
dispoziţii legale, avându-se în vedere finalitatea dată de legiuitor actului normativ la data adoptării lui din care
face parte acea dispoziţie într-un anumit context istoric dat.
În vederea realizării acestei forme de interpretare trebuie avute în vedere în special expunerile de motive
întocmite pentru adoptarea actului normativ interpretat, forma iniţială a proiectului de act normativ cât şi
preambulul actului normativ, ca şi dispoziţiile legale care urmează a fi abrogate. De exemplu în art. 1847 alin. 2
C. civ. se dispune că „Subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Printr-o
interpretare teleologică se ajunge la concluzia că arendarea, respectiv contractul de arendare, are un caracter
intuitu personae, adică se încheie în considerarea persoanei arendaşului.
3.3.4. Interpretarea logică este o operaţiune prin care se urmăreşte lămurirea înţelesului normei juridice
civile pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.
Încă din dreptul roman în interpretarea logică a textelor actelor normative s-au impus o serie de reguli a
căror utilitate s-a păstrat şi în prezent.
Acestea sunt:
a.Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis). În
conformitate cu această regulă excepţia trebuie să-şi găsească aplicaţia numai în ipotezele la care se referă,
neputând fi extinsă şi la alte ipoteze, cazuri.
Regula de mai sus este aplicabilă în practica judiciară în vederea stabilirii sensului exact al art. 508 C.
civ., care prevede că: „(1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol
viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau
stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea
gravă a interesului superior al copilului”.
Acest text reprezintă o îngrădire a capacităţii şi este o excepţie deoarece regula este aceea prevăzută în
art. 29 C. civ., potrivit căreia „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau parte,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”.
b. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus).
Această regulă are în vedere faptul că unei formulări generale a textului legal îi corespunde o aplicare
de asemenea generală, fără a introduce distincţii de către cel ce o interpretează, pe care legea nu le conţine.
O asemenea regulă de interpretare este avută în vedere în cazul art. 276 C. civ. potrivit căruia „Este
interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal”. Potrivit regulii de interpretare de mai sus,
interdicţia se va aplica indiferent dacă starea de alienaţie sau debilitate mintală au fost constate sau nu prin
procedura interdicţiei judecătoreşti, (reglementată prin art. 164-177 C. civ.), întrucât legea nu face nici o
precizare în acest sens.
c. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus
interpretandus et potius ut valeat quam ut pereat). Această regulă de interpretare rezultă din prevederile art.
1268 alin. 3 C. civ., pentru interpretarea clauzelor îndoielnice, dar pentru identitate de raţiune, ea a fost extinsă şi
la interpretarea normei de drept civil.
În interpretarea logică – pe lângă cele trei reguli, frecvent sunt utilizate argumentele de logică juridică
care nu sunt altceva decât raţionamente care ajută la determinarea sensului unor norme juridice civile. Valoarea
acestora este una relativă. Asemenea argumente pot fi:
Argumentul per a contrario are la bază regula logică a terţului exclus – tertium non datur. Acest
principiu (regulă) mai este exprimat prin adagiul – qui dicit de uno, negat de altero (atunci când se afirmă ceva,
se neagă contrariul).
Un exemplu în care poate fi folosit acest argument este art. 2501 C.civ., conform căruia „Drepturile la
acţiune, având un obiect patrimonial (s. n.), sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-

13
ar dispune altfel”. Folosind argumentul per a contrario – rezultă că dreptul la acţiune, având un obiect
nepatrimonial (s. n.) nu se stinge prin prescripţie.
Valoarea acestui argument de interpretare logică este totuşi, relativă, întrucât nu tot ce este interzis
expres, este permis întotdeauna.
De exemplu, art. 11 C. civ., potrivit căruia „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Folosind argumentul per a
contrario ar rezultă că se poate deroga, prin convenţii sau un act unilateral de la legile celelalte care nu
interesează ordinea publică şi bunele moravuri, ceea ce este fals, (desigur dacă nu ne aflăm în prezenţa unor
dispoziţii imperative).
b. Argumentul a fortiori, (cu atât mai mult) constă în raţionamentul că se poate extinde aplicarea unei
norme juridice edictate pentru o anumită situaţie la o situaţie concretă neprevăzută de aceasta deoarece raţiunile
care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc mai evident în cazul dat.
În concluzie, recunoaşterea unui drept subiectiv cu o sferă mai largă implică a fortiori şi recunoaşterea
unor drepturi cu o sferă mai restrânsă adică, cine poate mai mult, poate şi mai puţin (qui potest plus, potest
minus).
Având la bază un asemenea argument putem înţelege că, dacă în urma divorţului unul dintre soţi poate
să menţină numele dobândit prin căsătorie, (art. 383 C. civ.) a fortiori soţul supravieţuitor poate să menţină
numele din căsătoria care a încetat prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii.
c. Argumentul de analogie este raţionamentul care are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni,
trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie exprimată prin adagiul – Ubi est eadem legis ratio ibi eadem legis
dispozitio (unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo este aceeaşi aplicare a ei).
Acest argument de interpretare logică – este des folosit în practică pentru completarea lacunelor legii,
situaţie în care interpretul trebuie să găsească un text de lege care să poată fi aplicat la situaţia concretă,
neprevăzută de lege.
Această operaţiune de completare a lacunelor legii se face fie apelând la legile civile (analogia legis) fie
la principiile dreptului civil (analogia iuris).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 2 şi 3 din noul Cod de procedură civilă, republicat, „(2) Niciun judecător
nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină
nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor
legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având
în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.
d. Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este raţionamentul care demonstrează că
numai soluţia propusă este admisibilă, astfel s-ar ajunge la consecinţe absurde.
Un astfel de argument se întâlneşte în cazul art. 1624 alin. 1 C. civ. privind modul de stingere a unei
obligaţii prin confuziune. De exemplu în situaţia în care debitorul are calitatea de unic moştenitor al creditorului,
prin moştenire devine şi creditor al datoriei care o avea faţă de succesiune, datoria acestuia se stinge prin
confuziune; o altă interpretare ar fi absurdă.

14