Cursul 2

Izvoarele dreptului administrativ

1 Noţiunea de izvor de drept

Noțiunea de izvor de drept are două accepţiuni:

a) izvor de drept în sens material – reprezintă condiţiile materiale ale societăţii la un moment dat
(factorii de configurare a dreptului) care au stat la baza voinţei legiuitorului de a reglementa un anumit
domeniu social; sunt acele „dat”-uri ale dreptului şi societăţii care determină acţiunea legiuitorului;
b) izvor de drept în sens formal – reprezintă forma de exteriorizare a manifestării de voinţă a
legiuitorului și a autorităților publice care pun în aplicare legea.

2 Izvoarele formale ale dreptului administrativ

2.1 Constituția și legile constituționale

Constituția este legea fundamentală a statului și are forță juridică supremă. Toate celelalte acte
normative trebuie să fie conforme cu prevederile Constituției.
Constituţia în vigoare a României a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991
şi a fost aprobată prin referendumul naţional organizat la data de 8 decembrie 1991 (dată la care a şi intrat
în vigoare).
Legile constituționale sunt, potrivit art. 73(2) din Constituție, cele prin care se revizuiește
Constituţia. Limitele revizuirii sunt prevăzute de art. 152 din Constituție. Astfel, nu pot forma obiectul
legii de revizuire dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială. De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat
suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Constituţia
nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, potrivit
prevederilor art. 151(1) din Constituție, cu o majoritate calificată de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere. Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor
şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor (art. 151(2) din Constituție).

1
 Atât Constituția, cât și legile constituționale trebuie să fie aprobate prin referendum național
pentru a intra în vigoare.
Constituția din 1991 a fost supusă unui proces de revizuire prin Legea
nr. 429/20031, modificările survenite urmărind:
• sporirea garanţiilor constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale (au fost introduse
noi drepturi, cum ar fi libertatea economică, accesul la cultură, dreptul la mediu sănătos);
• îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi
pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (a fost introdus un nou titlu cu denumirea „Integrarea
euroatlantică” şi s-au consacrat principiile integrării în UE ca, de exemplu, dreptul cetăţenilor români de a
alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European);
• rezolvarea unor disfuncţionalităţi constatate în cadrul procesului decizional al autorităţilor
publice (diferenţierea atribuţiilor celor două Camere ale Parlamentului, prelungirea mandatului
prezidenţial la 5 ani; restrângerea imunităţii parlamentare, menţionarea expresă a principiului separaţiei
puterilor în stat, intrarea în vigoare a legilor la 3 zile de la data publicării etc.).
Sunt izvoare ale dreptului administrativ prevederile constituționale referitoare la unele
prerogative ale Președintelui României (Capitolul II din Titlul III), la structura și atribuțiile Guvernului
(Capitolul III din Titlul III), la raporturile Parlamentului cu Guvernul (Capitolul IV din Titlul III) și la
administrația publică (Capitolul V din Titlul III). De asemenea, Constituția cuprinde reglementările
fundamentale privind condițiile în care se poare realiza exproprierea bunurilor proprietate privată (art.
44(3), reglementarea dreptului de petiționare (art. 51), a dreptului persoanei vătămate de o autoritate
publică (art. 52) și a dreptului de proprietate publică (art. 136).

2.2 Legile organice și legile ordinare

Legile sunt actele normative adoptate de Parlament cu competenţă de reglementare primară şi

originară prin care se reglementează în mod primordial relaţiile sociale.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a țării potrivit prevederilor art. 61(1) din Constituție. O consecință a acestei reglementări constă în faptul
că toate celelalte acte juridice trebuie să fie subordonate legii. Parlamentul poate adopta legi în orice
domeniu al realității sociale.
Legile organice se adoptă în domeniile de importanţă deosebită pentru drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituţie (sistemul electoral; organizarea Guvernului și a
Consiliului Suprem de Apărare a Țării, statutul funcționarilor publici, contenciosul administrativ,
organizarea și funcționarea Ministerului Public și a Curții de Conturi, regimul juridic general al
proprietăţii; organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind
autonomia locală etc.), precum şi de alte articole din Constituţie [de exemplu, art. 40 alin. (3) din
Constituţie arată că „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații
poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite
prin lege organică”].

1
Legea de revizuire a Constituţiei a fost adoptată de Parlament la data de 18 septembrie 2003 şi a fost aprobată prin referendumul
organizat în zilele de 18 şi 19 octombrie 2003. În urma Legii de revizuire, Constituţia României a fost republicată în Monitorul
Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare.

2
 Legile organice se adoptă, potrivit prevederilor art. 76(1) din Constituție, cu votul majorității
membrilor fiecărei Camere a Parlamentului (majoritate absolută).
Legile organice sunt un izvor al dreptului administrativ doar în măsura în care conțin norme de
drept administrativ, care reglementează raporturi administrative. Astfel, este un izvor al dreptului
administrativ Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ2.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii care nu cad sub incidenţa legilor organice.
Legile ordinare se adoptă, potrivit prevederilor art. 76(2) din Constituție, cu votul majorității
membrilor prezenți din fiecare Cameră a Parlamentului (majoritate simplă), în condițiile în care cvorumul
legal necesar pentru desfășurarea ședințelor este format din majoritatea membrilor fiecărei Camere (art.
67 din Constituție).
Legile ordinare sunt un izvor al dreptului administrativ doar în măsura în care cuprind norme de
drept administrativ. Astfel, este un izvor al dreptului administrativ Legea nr. 52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică3.

2.3 Ordonanţele simple și ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern

Ordonanţele de Guvern (simple) sunt emise în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de
Parlament, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Ordonanţele de Guvern au aceeaşi forţă
juridică cu legile ordinare de unde rezultă că Guvernul nu poate emite ordonanţe simple în domeniile
rezervate legilor organice şi constituţionale.
Ordonanţele de urgenţă sunt adoptate de Guvern în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu poate fi amânată. Ele pot fi emise atât în domeniul legilor ordinare, cât şi organice4. Ordonanţele de
urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică (art. 106(6) din
Constituție).
Ordonanțele simple și ordonanțele de urgență adoptate de Guvern sunt izvoare ale dreptului
administrativ în măsura în care cuprind norme de drept administrativ. Astfel, sunt izvoare ale dreptului
administrativ: Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a
petiţiilor5; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ6.

2.4 Actele administrative având caracter normativ

Actele administrative având caracter normativ se emit sau se adoptă pentru organizarea executării
reglementărilor primare cuprinse în legi și în ordonanțe.
Sunt acte administrative:
- decretele emise de Președintele României,

2
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07 decembrie 2004, cu modificările ulterioare.
3
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 749 din 3 decembrie 2013.
4
Curtea Constituțională a statuat prin mai multe decizii faptul că prin ordonanță de urgență Guvernul poate reglementa și în
domeniul legii organice – a se vedea Decizia nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 19 mai 1998), Decizia nr.
134/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 25 februarie 1998).
5
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 1 februarie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 233/2002.
6
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, cu modificările ulterioare.

3
 - hotărârile de Guvern, instrucţiuni şi ordine ale miniştrilor, acte ale autorităţilor administrative de
specialitate organizate în subordinea Guvernului (aşa sunt actele cu caracter normativ ale Autorității
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor) sau a ministerelor (aşa sunt actele cu caracter normativ ale
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală aflată în subordinea Ministerului Finanţelor Publice),
- acte administrative ale autorităţilor administrative autonome de la nivel central (aşa sunt actele
cu caracter normativ ale Consiliul Naţional al Audiovizualului, Băncii Naţionale a României etc.) și ale
structurilor lor în teritoriu (de exemplu, actele administrative ale Birourilor teritoriale ale instituției
Avocatului Poporului),
- acte administrative emise de prefect (ordine) și de serviciile publice deconcentrate în teritoriu
ale ministerelor și celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate,
- actele autorităţilor administrației publice locale (hotărârile Consiliului județean, dispozițiile
președintelui Consiliului județean, hotărârile Consiliului local, dispozițiile primarului).
În anumite condiții acte administrative pot emana și de la persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în
regim de putere publică.
Autorităţile publice pot emite sau adopta atât acte administrative cu caracter normativ, cât şi acte
administrative cu caracter individual. Actele administrative normative sunt izvoare ale dreptului dat
fiind că ele conţin norme juridice, adică reguli de conduită obligatorii, generale şi impersonale, care au în
vedere o generalitate de relaţii sociale şi se adresează unui număr nedeterminat de persoane. Spre
deosebire de acestea, actele administrative individuale nu sunt izvoare ale dreptului deoarece ele conţin
reguli de conduită pentru o anume persoană sau pentru un grup determinat de persoane fizice sau juridice
(de exemplu, autorizaţiile de construcţie, procesele-verbale de sancţionare contravenţională, o hotărâre de
Guvern pentru numirea unei persoane într-o anumită funcţie), lipsindu-le, prin urmare, caracterele de
impersonalitate şi generalitate.
Actele administrative cu caracter normativ sunt întotdeauna izvoare ale dreptului administrativ,
indiferent de materia pe care o reglementează, deoarece actul administrativ este întotdeauna un act de
putere publică prin care se organizează executarea legilor, ținând, prin urmare, de însăși esența dreptului
administrativ. În funcție de reglementările pe care le conțin, actele administrative cu caracter normativ pot
fi izvoare și pentru alte ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 905/2017 privind
registrul general de evidenţă a salariaţilor7 este prin natura sa un act administrativ normativ, fiind un
izvor al dreptului administrativ. Dar reglementările din această hotărâre au ca obiect relațiile de muncă și,
prin urmare, ele constituie și un izvor pentru dreptul muncii.

2.5 Uzanțele juridice

Potrivit prevederilor art. 1 C. civ. în cazurile neprevăzute de lege, se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului.
În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în
mod expres la acestea. Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept.

7
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1005 din 19 decembrie 2017, cu modificările ulterioare.

4
 Uzanțele se regăsesc ca izvor de drept, cu preponderenţă, în ramurile dreptului privat. În sensul
Codului civil uzanţele cuprind obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale [art. 1(6) C. civ.].
Obiceiul (cutuma) constă într-o practică generală, relativ îndelungată, repetată, în raporturile
dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie. Rolul cutumei ca izvor de
drept administrativ este foarte limitat deoarece dreptul administrativ reglementează, de regulă, prin norme
imperative conduite care trebuie să fie aplicate în mod uniform pe întreg teritoriul țării. În doctrină s-a
subliniat că pe măsura evoluției autonomiei locale pot apărea unele practici administrative impuse de
condițiile geografice, de gradul de dispersie a locuitorilor, de ocupația acestora, de sărbătorile și
obiceiurile religioase etc. Astfel, de exemplu, există obiceiul ca în multe primării de comune primarul și
funcționarii locali să lucreze și duminica când oamenii vin la târg, la biserică etc.
Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei
profesii sau, după caz, între membri și clienți, cu ocazia exercitării profesiei. Nimic nu oprește ca, în
limitele permise de lege, în raporturile stabilite între funcționari publici din diverse compartimente ale
unei autorități publice, precum și între funcționarii publici și cetățeni să intervină anumite uzuri
profesionale.

2.6 Jurisprudenţa

Jurisprudența reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti. În sistemul de drept romano-

germanic (din care face parte şi dreptul românesc) hotărârile judecătoreşti se bucură doar de autoritatea
relativă a lucrului judecat, fiind obligatorii doar în cauza în care au fost pronunţate. Prin urmare, în acest
sistem de drept hotărârile judecătoreşti nu constituie izvor al dreptului, deoarece precedentele judiciare
nu au o valoare juridică general obligatorie, judecătorul nefiind ţinut să pronunţe aceleaşi soluţii în alte
cauze. Excepţie fac:
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii (art. 514-518 C.
proc. civ.) promovat de Procurorul General, Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție,
colegiile de conducere ale curților de apel sau de Avocatul Poporului atunci când se constată că în
practica instanţelor judecătorești o anumită reglementare este aplicată în mod diferit. Hotărârile Înaltei
Curți de Casație și Justiție în acest caz au rolul de a realiza aplicarea unitară a dreptului pe întreg teritoriul
ţării, fiind obligatorii pentru instanţele inferioare.
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept. Potrivit art. 519 C. proc. civ. dacă, în cursul judecăţii, un complet de
judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea
cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici
nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu
care a fost sesizată. Conform art. 521(3) C. proc. civ. dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
- deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul
Oficial şi au putere numai pentru viitor (art. 147(4) din Constituție). Deciziile prin care se judecă excepţiile
de neconstituţionalitate sunt obligatorii erga omnes (pentru toţi), nu numai pentru părţile din litigiu.

5
Potrivit art. 147(1) din Constituție dispozițiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamentele Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
- hotărârile judecătoreşti prin care sunt anulate acte administrative normative. Hotărârile
judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu
caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor conform art. 23 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea
instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor
ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.

2.7 Doctrina juridică

Doctrina juridică reprezintă literatura juridică (articole, monografii, cursuri, tratate). În sistemul
de drept romano-germanic, cât şi în cel anglo-saxon, opiniile exprimate de autori în doctrină nu au o forţă
juridică obligatorie şi, prin urmare, nu constituie izvor de drept.
Peste tot, însă, atât legiuitorul, cât și judecătorul pentru a-și fundamenta un punct de vedere cu
privire la crearea sau aplicarea unor norme juridice studiază doctrina juridică.

2.8 Poziția tratatelor internaționale și a ordinii juridice a Uniunii Europene în cadrul

izvoarelor dreptului administrativ românesc

2.8.1 Tratatele internaționale

Tratatul internațional este un act juridic bilateral sau multilateral prin care se creează, se
modifică sau se sting drepturi și obligații între subiectele dreptului internațional (state, organizații
internaționale). Cadrul juridic internațional care reglementează tratatele internaționale încheiate între state
este dat de Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor. Încheierea tratatelor între
organizațiile internaționale sau între acestea și state este reglementată de de Convenția de la Viena din
1986.
Conform art. 11(2) din Constituția României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții
contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției [art. 11(3) din
Constituție].
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu
excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile [art. 20(2) din
Constituție].
Pentru ca un tratat internațional să fie izvor al dreptului administrativ acesta trebuie să
îndeplinească următoarele condiții: a) să fie de aplicație directă, nemijlocită; b) să fie ratificat conform
prevederilor Constituției; c) să cuprindă reglementări ale relațiilor sociale ce fac obiectul dreptului
administrativ.

6
 De multe ori, în baza unui tratat încheiat între două state, care cuprinde reglementări cu caracter
de principiu în toate domeniile de interes pentru acestea, se încheie ulterior acorduri care dezvoltă
colaborarea într-un domeniu limitat. Astfel, cooperarea transfrontalieră între România şi Ucraina este
reglementată de Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre cele două state,
semnat la Constanţa la 2 iunie 1997, ratificat de România prin Legea
nr. 129/19978. Pe baza Tratatului de bună vecinătate s-au încheiat acorduri de cooperare în diverse
domenii cu impact asupra cooperării transfrontaliere, inclusiv în domeniul dreptului administrativ, așa
cum este Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Ucrainei privind cooperarea în domeniul
gospodăririi apelor de frontieră, semnat la Galaţi la 30 septembrie 1997, ratificat de România prin Legea
nr. 16/19999.

2.8.2 Ordinea juridică a Uniunii Europene

Normele juridice ale Uniunii Europene formează un ansamblu organizat şi structurat având
propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să emită aceste norme, să le integreze, precum şi
să constate şi să sancţioneze, dacă este cazul, încălcările. Ordinea juridică a Uniunii se regăseşte în cadrul
conceptului de acquis al Uniunii Europene.
Noţiunea de acquis al Uniunii Europene (iniţial acquis comunitar) introdusă prin Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene (art. 2, 3 şi 43) este formată din: conţinutul, principiile şi obiectivele
politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam etc.); legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru
punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii
Europene; acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI); acordurile internaţionale la care UE este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale
UE cu referire la activitatea acesteia.
Dreptul Uniunii Europene se caracterizează prin:
- aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene. Normele de drept ale Uniunii dobândesc
automat statut de drept pozitiv în ordinea juridică internă a statelor membre.
- aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene. Normele de drept ale Uniunii sunt
susceptibile de a crea, prin ele însele, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare.
- prioritatea dreptului Uniunii Europene. Normele Uniunii au prioritate faţă de orice normă
naţională. În România acest lucru este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită: „ca urmare
a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare”.

8
Publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 16 iulie 1997.
9
Publicată în Monitorul Oficial nr. 13 din 19 ianuarie 1999.

7
 3. Codificarea normelor de drept administrativ

România a adoptat Codul administrativ prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/201910, care
a intrat în vigoare la 5 iulie 2019. Codul administrativ reglementează cadrul general pentru organizarea și
funcționarea autorităților și instituțiilor administrației publice, statutul personalului din cadrul acestora,
răspunderea administrativă, serviciile publice, precum și unele reguli specifice privind proprietatea publică și
privată a statului și a unităților administrativ-teritoriale.
Codificarea normelor care reglementează organizarea și funcționarea administrației publice
prezintă un avantaj incontestabil pentru cetățean care va găsi într-un singur act normativ reglementate
toate drepturile și obligațiile care intră în conținutul raportului juridic de drept administrativ.
După 1990 preocupările pentru codificarea administrativă au determinat elaborarea în perioada
2000-2003 de către specialiștii în domeniul administrației publice în cadrul Centrului Regional de Formare
Continuă pentru Administrația Publică Locală Sibiu, în colaborare cu Academia Funcționarilor Publici din
Germania a două proiecte de coduri: Codul administrativ11 care reglementează aspecte de drept substanțial
și Codul de procedură administrativă12 care conține aspecte de procedură contencioasă și necontencioasă.
Aceste proiecte au fost ulterior analizate în cadrul Institutului de Științe Administrative „Paul Negulescu” și
apoi în cadrul unor grupuri de lucru constituite în decursul timpului de ministerul de resort. În anul 2008
Guvernul a aprobat Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură administrativă prin H.G. nr.
1360/200813, iar în 2016 a aprobat Tezele prealabile ale proiectului Codului administrativ prin H.G. nr.
196/201614.
Din păcate, constatăm că un Cod de procedură administrativă nu a fost încă adoptat nici până în
prezent, deși el este solicitat de teoreticienii și practicienii dreptului administrativ. Codul de procedură
administrativă ar trebui să stabilească cadrul normativ principal de înfăptuire a activităţii administraţiei
publice, de reglementare a competenţei autorităţilor publice cu respectarea interesului public şi a drepturilor
subiective și intereselor legitime ale persoanelor, precum şi a regulilor statului de drept.

10
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 5 iulie 2019, cu modificările ulterioare.
11
A se vedea Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrație Publică Locală Sibiu, Codul administrativ al României
– proiect, Editura Global Media, Sibiu, 2002.
12
Codul de procedură administrativă al României, proiect publicat în Revista de Drept Public
nr. 4/2004.
13
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 30 octombrie 2008.
14
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 237 din 31 martie 2016.