ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ELEMENTE DE DREPT CIVIL

CONF. UNIV. DR. ANDREI DUŢU-BUZURA

1
 PARTEA I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

2
 CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – PRINCIPALA RAMURĂ DE DREPT PRIVAT

§1. NOŢIUNEA ȘI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

Sistemul dreptului românesc1 este alcătuit din mai multe ramuri, iar diferențierea pe
ramuri a normelor juridice se face după anumite criterii bine determinate.
Dreptul civil este acea ramură a sistemului dreptului care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil (art. 2).
Concizia unui atari definiţii impune explicarea ei şi, implicit, a elementelor sale.

A. Expresia „drept civil” desemnează, în acest context, ramura de drept civil2 a

sistemului de drept românesc, adică totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest
domeniu.
Normele dreptului civil sunt cuprinse în „izvoarele dreptului civil” (Codul civil și alte
acte normative); toate acestea formează conținutul dreptului civil.
Totalitatea normelor de drept civil este ordonată în instituțiile dreptului civil, adică
grupe de norme de drept civil care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil.
În ordinea studiului lor în cadrul facultăţilor de specialitate, instituțiile dreptului civil
sunt următoarele: raportul juridic civil; actul juridic civil; prescripția extinctivă, subiectele
dreptului civil; drepturile reale principale; obligațiile civile, în general; contractele civile
speciale; succesiunile (dreptul de moștenire).

B. Cel de-al doilea element al definiției privește obiectul dreptului civil, care este
format din raporturi patrimoniale și raporturi nepatrimoniale (numite și „personale
nepatrimoniale”), stabilite între persoane, ca subiecte de drept civil, aflate pe poziții de
egalitate juridică (art. 2 C. civ.).
Este patrimonial3 acel raport al cărui conținut poate fi evaluat în bani, adică economic
(de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare sau dintr-un fapt ilicit ce cauzează un
prejudiciu material).

1
Prin „sistemul dreptului românesc” înțelegem totalitatea normelor juridice adoptate de statul
român, norme rânduite în cadrul ramurilor de drept care, la rândul lor, sunt alcătuite din instituții
juridice.
2
Prin ramură de drept se înțelege totalitatea normelor juridice care reglementează un anumit
domeniu de relații sociale. Astfel, de pildă, constituie ramuri ale dreptului dreptul civil, dreptul penal,
dreptul administrativ etc.
3
Raporturile patrimoniale civile sunt alcătuite din următoarele subdiviziuni: raporturile reale,
adică acelea care au în conținutul lor drepturile reale (dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale
principale); raporturile obligaționale (sau de obligații), care conțin drepturile de creanță (este de
creanță dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ – creditor – poate cere subiectului pasiv –
debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva), indiferent de izvorul lor – act juridic sau fapt juridic (licit
sau ilicit).
3
 Este nepatrimonial4 acel raport al cărui conținut nu poate fi evaluat în bani (de
exemplu, raportul ce are în conținutul său dreptul la nume ori denumire, sau dreptul la
domiciliu ori sediu).
Subliniem că dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale și
nepatrimoniale din societate. Există şi alte ramuri ale dreptului care reglementează astfel de
raporturi, precum dreptul comercial, dreptul familiei etc.

C. Cel de-al treilea element al definiției privește subiectele raportului de drept civil,
care sunt persoanele fizice și persoanele juridice.
Așadar, pentru dreptul civil, este subiect nu numai omul privit individual, ca fiinţă
umană („persoană fizică”), ci și colectivul de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege,
are calitatea de subiect colectiv de drept civil („persoană juridică”). Potrivit art. 3 Cod civil –
intitulat marginal aplicarea generală a Codului civil – „Dispozițiile prezentului cod se aplică
și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte
de drept civil” (alin. 1); „Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o
întreprindere” (alin. 2); „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau
nu un scop lucrativ” (alin. 3).

D. În fine, al patrulea element al definiției se referă la poziția juridică a subiectelor

raportului de drept civil, care este de egalitate juridică, adică de nesubordonarea unei părți
față de cealaltă.
Egalitatea juridică a părților constituie atât metoda de reglementare specifică dreptului
civil, cât și trăsătura caracteristică a raportului de drept civil.

§2. IPOSTAZA DE „DREPT COMUN” A DREPTULUI CIVIL

Articolul 1 din Codul civil în vigoare, intitulat marginal „obiectul și conținutul

Codului civil”, stipulează, la al doilea alineat, că „Prezentul cod este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă
litera sau spiritul dispozițiilor sale”.
Pe cale de consecință, dreptul civil are rolul de a fi „dreptul comun” în materie de
raporturi juridice între subiecții de drept. Această ipostază poate fi explicată prin următoarea
idee: atunci când o altă ramură de drept nu conține norme proprii care să reglementeze un
anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la norma corespunzătoare din dreptul civil.
Într-o exprimare mai plastică, putem spune că dreptul civil „împrumută” norme ale
sale altor ramuri de drept, atunci când acestea nu deţin norme proprii pentru un caz ori
problemă specifică; sau, invers, alte ramuri de drept „împrumută” norme de la dreptul civil.

4
Raporturile nepatrimoniale sunt alcătuite din următoarele subdiviziuni: raporturi care privesc
existența și integritatea subiectelor de drept civil, adică acelea care au în conținutul lor drepturi
personale nepatrimoniale precum: dreptul la viață, sănătate, reputație; raporturi de identificare, cu
ajutorul cărora se individualizează subiectele de drept civil, cum sunt drepturile la nume, denumire,
sediu etc.; raporturi generate de creația intelectuală, care conțin drepturi personale nepatrimoniale ce
au ca izvor opera științifică, literară, artistică etc. (de exemplu, dreptul la paternitatea operei).
4
 §3. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

După structura sa interioară, dreptul este alcătuit din principii de drept și norme
juridice. Cuvântul „principiu” evocă întotdeauna o regulă generală mai importantă decât
altele.
În dreptul civil putem distinge trei categorii de principii, și anume:

 principiile fundamentale ale dreptului român care au incidență în dreptul civil;

 principiile generale ale dreptului civil român, care sunt idei directoare, de bază,
aplicabile tuturor instituțiilor de drept civil;
 reguli de bază – numite, oarecum impropriu, principii – aplicabile uneia sau mai
multor instituții de drept civil.

A. Sunt principii fundamentale ale dreptului român și își au aplicațiune în întreaga

legislație a României: principiul egalității în fața legii, principiul legalității și principiul
separației puterilor în stat. Aceste principii sunt înscrise în Constituție și în alte legi.

B. Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga
legislație civilă, ele fiind consacrate expres de normele dreptului civil5.
Așadar, aceste principii au vocație generală, ele privind toate instituțiile dreptului
civil, chiar dacă nu-și manifestă prezența cu aceeași intensitate. În opinia noastră, au această
valoare următoarele: principiul egalității în fața legii civile, principiul proprietății, principiul
ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile, principiul liberei exercitări a drepturilor
subiective civile, principiul bunei-credințe.

a) Principiul egalității în fața legii

Acest principiu este consacrat astfel:
- în ceea ce priveşte persoanele fizice, la art. 30 din Codul civil: „Rasa, culoarea,
naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia,
convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă
situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
- pentru persoanele juridice, acest principiu este consacrat în art. 192 din Codul civil,
după cum urmează: „Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile
categoriei din care fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se
prevede altfel”.

b) Principiul proprietății
Acest principiu general este consacrat în legea fundamentală (art. 44) și dezvoltat de
normele dreptului civil.
Potrivit art. 555 alin. 1 din Codul civil, „Proprietatea privată este dreptul titularului
de a poseda, folosi sau dispune de un bun în mod evolutiv, absolut și perpetuu, în limitele
stabilite de lege”.

5
A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român,
București, 1947, p. 25; P.C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept, Editura Europa Nova, București,
1994, p. 24; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere. Editura All Beck, București, 2000, p. 3-11.
5
 Normele dreptului civil reglementează conținutul dreptului de proprietate – posesia
(usus), folosința (fructus) și dispoziția (abusus) – și mijlocul specific de ocrotire a lui care este
acțiunea în revendicare (art. 563 alin. 1 din Codul civil).
Norma prevăzută la art. 562 din Codul civil, care are ca denumire marginală „stingerea
dreptului de proprietate”, dispune că: „Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea
bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau
într-un alt mod în cazurile și condițiile anume determinate de lege” (alin. 1); „Exproprierea
se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii cu justă și
prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar si expropriator” (alin. 3).
De precizat că, la art. 554 alin. 2 din Codul civil se subliniază că „Dacă prin lege nu
se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului
de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă”.

c) Principiul ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile

În afară de consacrarea în cadrul Constituției, acest principiu este prevăzut în cadrul
Pactului internațional privind drepturile civile și politice ale omului6.
Potrivit art. 26 din documentul internaţional, „Toate persoanele sunt egale în fața legii
și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea
trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și
eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare”.
În caz de încălcare a dreptului subiectiv civil, se poate obține restabilirea lui, pe calea
procesului civil (reglementat, în principal, de către Codul de procedură civilă).

d) Principiul liberei exercitări a drepturilor subiective civile

Exercitarea drepturilor subiective civile în condițiile stabilite de lege presupune, mai
întâi, recunoașterea, garantarea și ocrotirea lor. Aceste aspecte sunt reglementate în Pactul
internațional privind drepturile civile și politice ale omului sus-menţionate; însă cel mai
important aspect îl constituie libera exercitare a oricărui drept subiectiv recunoscut, cu
respectarea limitelor și condițiilor stabilite de lege7.
Chiar dacă legislația noastră civilă nu conține expres o normă generală referitoare la
libera exercitare a drepturilor subiective civile, din economia acestei legislații şi mai ales din
spiritul acesteia rezultă faptul că exercitarea liberă a acestor drepturi a devenit o realitate.
Într-adevăr, ideea de libertate a fost consacrată ca principiu ce cârmuiește voința
părților în formarea actului juridic civil, fiind denumită de autori prin sintagma „principiul
libertății încheierii actelor juridice civile” (numit și „principiul autonomiei de voință”).
Plecând de la temeiul stabilit prin art. 11 („Nu se poate deroga prin convenții sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”),
acest principiu desemnează prerogativa subiectelor de drept de a încheia convenții ori de a

6
Ratificat în România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial
nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
7
Dintre normele dreptului civil care stabilesc exercitarea drepturilor subiective civile în anumite
limite, cu titlu de exemplu, amintim art. 555 C. civ., care prevede că „Proprietatea privată este
dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în
limitele stabilite de lege” și art. 556 din același cod, care prevede că: „Dreptul de proprietate poate fi
exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care
formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege” (alin. 1); „Prin lege
poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate” (alin. 2); „Exercitarea dreptului de
proprietate poate fi limitată și prin voința proprietarului, cu excepțiile prevăzute de lege” (alin. 3).
6
face acte unilaterale, sub singura condiție de a respecta dispozițiile imperative ale legii și
bunele moravuri.

e) Principiul bunei-credințe
Prezumția bunei-credințe este stabilită expresis verbis la art. 14 C. civ., care prevede:
„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își
execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”
(alin. 1); „Buna-credință se prezumă până la proba contrară” (alin. 2).
Principiul bunei-credințe presupune ca părțile unui raport juridic civil trebuie să se
comporte cu onestitate, altfel spus, să fie animate de o intenție sinceră și loială; buna-credință
se prezumă (bona fides praesumitur).
În doctrină, s-a exprimat punctul de vedere conform căruia buna-credință este un
concept complex în care faptele psihologice se împletesc cu normele morale8.

Importanța practică a principiilor enumerate rezidă în:

- interpretarea normelor dreptului civil, atunci când legea este obscură sau primitoare
de mai multe sensuri. În astfel de cazuri, organul de jurisdicție trebuie să interpreteze legea în
consens cu principiile dreptului civil și nu împotriva acestora;
- suplinirea lacunelor care pot apărea în legislația civilă.

C. În dreptul civil român (ca și în alte ramuri ale dreptului), întâlnim, pe lângă
principiile generale ale acestei ramuri de drept, și principii ale unei ori unor instituții de
drept civil.
Aceste principii sunt idei de bază ce se aplică, de obicei, numai în privinţa unei
instituții a dreptului civil sau, prin excepţie, în două sau mai multe. Prin urmare, ele au o
vocație mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil care, cum arătam, au o vocație
generală, ele privind toate instituțiile dreptului civil.
Regăsim asemenea principii în cadrul diferitelor instituții de drept civil, precum:
– principiul consensualismului9, care privește forma actului juridic civil;
– principiul forței obligatorii10 (pacta sunt servanda, adică convențiile trebuie
respectate);

8
A se vedea D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei,
București, 1981, p. 7-18.
9
Așa de pildă, în principiu, vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul
acord de voință al părților (solo consensu, de la adv. lat. solum – sau tantum – numai, doar), fără
îndeplinirea vreunei formalități. Prin excepție de la principiul consensualismului, în cazurile special
prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn (de exemplu, terenurile pot fi înstrăinate, sub
sancțiunea nulității absolute, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică şi a fost înregistrat la
cartea funciară).
10
Pornind de la prevederea art. 1270 alin. 1 C. civ. – „Contractul valabil încheiat are putere de
lege între părțile contractante” – putem defini principiul forței obligatorii ca fiind acea regulă potrivit
căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel
spus, actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale (contractele),
principiul forței obligatorii se exprimă și în formula, larg răspândită în doctrină, potrivit căreia
„contractul este legea părților”.
Pentru analiza principiului consacrat de art. 1270 C. civ. (pacta sunt servanda) și conexiunile
acestuia cu relativitatea efectelor actului juridic, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic,
Editura Rosetti, București, 2000, p. 177-192; I. Albu, A. Man, Utilitatea tehnologiei juridice latine, cu
referire specială la adagiile pacta sunt servanda și rebus sic stantibus, în „Dreptul” nr. 2/1996, p. 20-
27; G. Giurcă (I), Gh. Beleiu (II), Teoria impreviziunii rebus sic stantibus în dreptul civil, în „Dreptul”
nr. 10-11/1933, p. 29-36.
7
 – principiul irevocabilității11 și principiul relativității12 (rebus sic stantibus – cât timp
lucrurile rămân neschimbate, deci rămân așa), care privesc efectele actului juridic civil;
– principiul îmbogățirii fără justă cauză ca izvor de obligații13;
– principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, adică regula de drept în
virtutea căreia anularea actului inițial atrage desființarea și a actului subsecvent, următor,
datorită legăturii sale cu primul. În literatura de specialitate se arată că aceasta este o
consecință a celorlalte principii ale efectelor nulității, respectiv retroactivitatea efectelor
nulității și repunerea în situația anterioară (restitutio in integrum), cât și a principiului nemo
plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, potrivit căruia nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are el însuși.
– principiul validității aparenței în drept; având în vedere „puterea creatoare de drept a
aparenței, atunci când ea dă naștere unei erori obștești”14, aplicare a principiului error
communis facit jus, doctrina a definit aparența în drept ca fiind „o stare de fapt
necorespunzătoare unei stări de drept, căreia ordinea juridică îi atribuie totuși efecte de drept
spre a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se putea imputa o culpă, s-au încrezut
în ea, fiind victimele unei erori obștești și invincibile”15.
Aparența în drept, însă, nu este numai o simplă stare de fapt căreia ordinea juridică îi
atribuie efecte de drept, ci – totodată – ea dă expresie și unui principiu, și anume „principiul
validității aparenței în drept”, regulă generală consacrată în unele dispoziții normative și în
soluții ale practicii judiciare, potrivit căreia „cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o
aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea, trebuie ocrotiți
juridicește, neputând fi vătămați prin înlăturarea actului pe care l-au încheiat astfel”16.

După cum se poate observa, principiile dreptului civil sunt foarte diferite; unele se
degajă din lege (de exemplu, art. 919 C. civ. stabilește principiul că până la proba contrară,
posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară), altele
sunt independente de lege (de pildă, accesorium sequitur principale, accesoriul urmează
principalul), iar altele au preexistat unei consacrări legale (error communis facit jus)17.

11
Irevocabilitatea convențiilor este prevăzută de art. 1270 alin. 2 C. civ.: „Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege. Așadar,
irevocabilitatea este o consecință și în același timp, o garanție a principiului forței obligatorii a actului
juridic civil. Cu privire la noțiunea de revocare și principiul irevocabilității actelor juridice, a se vedea
T. Tamaș, Unele considerații referitoare la revocarea unilaterală a contractelor, în „Dreptul” nr.
12/1999, p. 52-57.
12
Este consacrat legal în art. 973 C. civ.: „Convențiile n-au efect decât între părțile
contractante”. Principiul relativității efectelor actului poate fi, deci, definit, ca regula potrivit căreia
acest act produce efecte numai față de autorii sau autorul actului, el neputând să profite ori să dăuneze
altor persoane.
13
Îmbogățirea fără just temei ca izvor de obligații, deși nu este înscrisă expres în Codul civil, se
deduce din principiul echității, care stă la baza acestei reglementări, potrivit căruia nici o persoană nu
are dreptul să-și mărească patrimoniul în detrimentul altuia.
14
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România,
Editura Academiei, București, 1966, p. 199.
15
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969, p. 90.
16
D. Mureșan, Principiul validității aparenței în drept, în „Dicționar de drept civil” de M.
Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 402.
17
În cazul actelor de dispoziție lovite de nulitate, error communis facit jus produce efecte dacă,
între alte condiții, de strictă aplicare, este întrunită și cerința caracterului oneros a actului juridic
subsecvent (referitor la aceste condiții, a se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,
Editura Științifică, București, 1969, p. 357).
8
 D. Maximele și adagiile juridice. Maximele juridice nu sunt altceva decât formule
imaginate de doctrina sau jurisprudența veche care, într-o formă sintetică şi condensată,
exprimă reguli ale dreptului general admise în toate epocile istorice. Unele dintre ele sunt
consacrate de Codul civil, altele, fără a-și pierde valabilitatea, au rămas în afara textului
legislativ.
Adagiul juridic este un enunț concis, tradițional și memorabil, considerat ca adevărat,
semnificând o regulă de drept. De principiu, adagiile juridice s-au convertit din „reguli” în
„argumente”, iar prin intermediul jurisprudenței, ele s-au transformat, cu timpul, în norme
juridice, în înțelesul de „reper de interpretare și aplicare a normelor dreptului pozitiv”18.
Unele adagii pot fi considerate și „principii” sau „maxime”; de pildă: pacta sunt
servanda (convențiile trebuie respectate); iura novit curia (instanța de judecată cunoaște
dreptul); nemo censetur ignorare legem (adagiu ce exprimă principiul conform căruia nimeni
nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii sau eroarea sa în drept).
Deosebirile dintre maximele juridice și principiile dreptului civil nu sunt de conținut
ci, mai degrabă, de formă. Într-adevăr, în spatele aproape fiecărei maxime sau adagiu juridic
se regăseşte un principiu de drept. Așa cum s-a afirmat în doctrină, „maximele juridice latine
reprezintă în formă sintetică regulile juridice romane care, înfruntând scurgerea secolelor,
au rămas valabile și azi ca unele ce exprimă principiile dreptului din toate timpurile și toate
locurile”19.

Într-o speță, s-a decis că titlul subdobânditorului de bună-credință nu poate fi pus la adăpost de
efectele nulității titlului statului, dacă este cu titlu gratuit. Această concluzie este fundamentată,
judicios, pe ideea că, nefiind vorba de evitarea unei pagube, ci de păstrarea unui folos fără echivalent,
echitatea și stabilitatea raporturilor juridice nu justifică păstrarea actului subsecvent (Curtea Supremă
de Justiție, decizia nr. 2163 din 31 mai 2002, nepublicată).
18
A se vedea: I. Deleanu, Gh. Buta, Forța normativă a adagiilor juridice, în „Dreptul” nr.
1/2012, p. 150; I. Deleanu, Cunoașterea legii și eroarea de drept, în „Dreptul” nr. 7/2004, p. 38-62.
Autorul susține că sensul adagiului este altul decât acela care a fost cultivat în timp. El nu semnifică
prezumția cunoașterii legii în orice circumstanțe, ci numai că legea are forță obligatorie față de toți,
chiar față de aceia care au ignorat-o; altfel zis, el semnifică faptul că, în lipsa unor excepții, nimeni nu
se poate sustrage de la aplicarea sau respectarea legii, invocându-și ignoranța ori eroarea comisă.
Pe larg, a se vedea și C. Thibierge, Introduction, în „La force normative. Naissance d un
concept”, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Bruylant, 2009.
19
A se vedea: Vl. Hanga, Adagii juridice latinești, Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 3; I.
Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000; L. Cârjan, Dicționar de cultură juridică latină, Editura
Universitară, București, 2013.
9
 CAPITOLUL II

TEORIA GENERALĂ A LEGII CIVILE

§1. IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil”

Expresia „izvor de drept civil” este are două înțelesuri.

Într-un prim sens, prin izvor al dreptului civil înțelegem condițiile materiale de
existență care generează normele acestei ramuri (noțiunea de „izvor de drept civil” în sens
material).
În cel de-al doilea sens, expresia „izvor de drept civil” desemnează formele specifice
de exprimare a normelor dreptului civil (noțiunea de „izvor de drept civil” în sens formal).

2. Formele de exprimare a izvoarelor dreptului civil

Potrivit Codului civil, „Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile
generale ale dreptului” (art. 1 alin. 1).

A. Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele dreptului civil sunt legile20
– acte normative adoptate de Parlamentul României – și hotărârile Guvernului României
pentru organizarea executării legilor.
În doctrină se face deosebire între legea fundamentală, care este Constituția, și
celelalte legi, categorie care include și codurile.

a) Legea fundamentală – Constituția – are forța juridică superioară tuturor legilor,

stabilind în conținutul său prerogativele legiferării.
Astfel, potrivit art. 73 alin. 1 din Constituția României: „Parlamentul adoptă legi
constituționale21, legi organice22 și legi ordinare” (s.n.).
Deși este principalul izvor pentru dreptul constituțional, Constituția este izvor
important și pentru dreptul civil, deoarece unele din drepturile fundamentale ale cetățenilor
reprezintă, în același timp, drepturi subiective civile, care au ca titular persoana fizică; în plus,
principiile fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar chiar textele constituționale.

b) Cel mai important izvor de drept civil este însă Legea nr. 287/2009 privind Codul
23
civil .
20
Stricto sensu (în sens restrâns) termenul lege desemnează actul normativ ce emană de la
puterea legislativă – Parlamentul României. Lato sensu (în sens larg), prin lege se desemnează și
celelalte acte normative: decrete, hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor etc.
21
Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției.
22
Lege organică – lege relativă la organizarea puterii publice, dar fără caracter constituțional
(DEX).
10
 Ca legi – izvoare de drept civil mai menționăm și actele normative adoptate de un
ministru, indiferent de denumire: ordin24, instrucțiune, regulament etc., precum și actele
normative emanate de la consiliile locale, prefecți sau primari sub formă de hotărâri, ordine
sau dispoziții, dacă au ca obiect de reglementare relații sociale ce intră în obiectul dreptului
civil.

c) În ce privește actele Guvernului, art. 108 alin. 1-3 dispune: „(1) Guvernul adoptă
hotărâri și ordonanțe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3)
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile
prevăzute de aceasta”.
Trebuie să amintim că, potrivit art. 100 (1) din Constituție, „În exercitarea atribuțiilor
sale, Președintele României emite decrete”. Evident, pot fi socotite izvoare ale dreptului civil
numai acele decrete care conțin norme generale (nu și decretele individuale!) și numai dacă
aceste norme intră în obiectul dreptului civil.

d) Sunt izvoare de drept civil uzanțele și principiile generale ale dreptului (art. 1 C.
civ.).
În sensul prezentului Cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale (art. 1 alin. 6).
„În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile
legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile
generale ale dreptului” (alin. 2).
„În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea
trimite în mod expres la acestea” (alin. 3).
Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept.
„Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor.
Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în
domeniu se prezumă că există, până la proba contrară” (alin. 5).

e) În categoria izvoarelor dreptului civil trebuie încadrate și reglementările

internaționale (convenții, pacte, acorduri etc.) cu condiția ca România să fie parte la ele (prin
aderare ori ratificare25) și, evident, numai dacă privesc relații sociale ce intră în obiectul
dreptului civil român.
Astfel, potrivit art. 4 din Codul civil, remarcăm că s-a conceptualizat principiul
preeminenței normelor privind drepturile fundamentale ale omului cuprinse în pactele și
tratatele internaționale la care România este parte. În același timp, cu excepția dispozițiilor
mai favorabile, se instituie principiul aplicării prioritare a tratatelor și pactelor internaționale
la care România este parte în fața prezentului cod.

Publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 511 din 27 iulie 2009 și a intrat în
23

vigoare la 1 octombrie 2011, cu excepția art. 214, 216-218, art. 225 alin. 1 și 2 și art. 226 și 228 care
au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial (art. 220 și 221 din lege).
24
Cu titlu de exemplu: Ordinul nr. 47/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea Normelor
cu privire la organizarea spectacolelor, a concertelor, a altor activități artistice și distractive la care se
percep tarife de intrare.
25
Aderarea este o modalitate de a deveni parte la un tratat pentru un stat care nu a semnat
tratatul respectiv, putând fi utilizată atunci când tratatul este deschis aderării altor state decât cele
semnatare. Ratificarea este o modalitate de exprimare a consimțământului de către statele care au luat
parte la negocierea tratatului, prin aceasta tratatul fiind supus controlului parlamentar. Pentru
amănunte, a se vedea A. Năstase, Al. Bolintineanu, Drept internațional contemporan, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1995, p. 25-36.
11
 „În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și
libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este
parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul Cod conține dispoziții mai
favorabile”.
În fine, s-a concretizat și principiul aplicării cu prioritate a dreptului comunitar
indiferent de calitatea sau statutul părților. Astfel, conform art. 5 – intitulat marginal aplicarea
prioritară a dreptului Uniunii Europene – „în materiile reglementate de prezentul Cod,
normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
statutul părților”.

B. Unii autori au considerat că, alături de actele normative sus-menționate – ca forme

(tipuri) de izvoare ale dreptului civil român – și jurisprudența constituie un izvor de drept.
Într-o apreciere mai veche, s-a considerat că, deși practica judiciară nu este un izvor
juridic al dreptului, totuși ea își păstrează valoare de izvor social, care semnalează
legiuitorului punctele în care intervenția lui ar fi necesară și, deseori, chiar și soluțiile pe care
le-ar putea consacra pe cale normativă26. Ea se conjugă, desigur, cu decăderea jurisprudenței
la stadiul de „practică judiciară”, chiar dacă „deciziile de îndrumare” ale instanței supreme
jucau un rol unificator și uniformizator asupra concluziilor hotărârilor judecătorești.
Într-adevăr, argumentele tradiționale care neagă jurisprudenței calitatea de izvor de
drept și o reduce la rangul de simplă autoritate își păstrează actualitatea și sunt invocate ca
atare: absența, în sistemul de drept continental, a caracterului obligatoriu al „precedentului
judiciar”, care consacră reguli jurisprudențiale cu statutul de directivă, de orientare, de
indicație, iar apoi posibilitatea modificării la orice moment a jurisprudenței de către lege.

§2. APLICAREA LEGII CIVILE

Ca orice lege, și legea civilă acționează concomitent (simultan) sub două aspecte:
a) pe o anumită durată (căci legea civilă nu este eternă), ceea ce se numește
„aplicarea legii civile în timp”;
b) pe un anumit teritoriu (există atâtea legi civile naționale câte state suverane
coexistă), ceea ce se numește aplicarea legii civile în spațiu.
Privindu-le global, legile civile:
a) se succed – din punctul de vedere al timpului;
b) coexistă – din punctul de vedere al spațiului (teritoriului).
De reținut că legea civilă se aplică – sub cele două aspecte – cât timp este în vigoare.

1. Aplicarea legii civile în timp

În ceea ce privește aplicabilitatea legii în timp, Codul civil dispune că legea civilă este
26
A se vedea: Mircea Duțu, Jurisprudența în paradigma cunoașterii, explicării și aplicării
dreptului, în „Dreptul” nr. 7/2014, p. 111-123; B. Diamant, Câteva argumente în sprijinul tezei că
jurisprudența constituie izvor de drept, în „Dreptul” nr. 4/2001, p. 107-109.
12
aplicabilă, cât timp este în vigoare, neavând putere retroactiv.
Textul art. 6 din Codul civil consfințește două reguli fundamentale de drept, și anume:
prima, care impune neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că trecutului juridic nu i se
aplică noul Cod; și a doua, care se referă la aplicarea imediată a legii noi numai actelor și
situațiilor juridice pendinte, dar și efectelor viitoare ale celor trecute, derivate din starea și
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de
vecinătate dacă acestea subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Aceeaşi dispoziţie sus-menţionată reglementează aplicarea în timp a legii civile în
vigoare și coliziunea legilor civile care se succed în timp. Se răspunde, pe această cale, şi la
întrebarea dacă domeniul de aplicare în timp a legii noi poate cuprinde toate actele și faptele
juridice, precum și efectele acestora intervenite înainte de intrarea sa în vigoare (facta
praeterita) sau, dimpotrivă, numai pe cele care survin după abrogarea legii vechi (facta
futura) ori la hotarul dispozițiilor între o lege veche și una nouă (facta pendentia)27.

Ca și obiectul său, legea civilă este legată de un început, de o durată în timp și de un

sfârșit. De aceea, timpul pentru legea civilă are o triplă semnificație: există un moment al
începerii acțiunii sale în timp; o durată a acțiunii în timp; și, respectiv, încetarea acțiunii
civile în timp. Primul moment este marcat pe plan juridic de intrarea în vigoare a legii civile,
al doilea de perioada activă a legii civile și al treilea de ieșirea din vigoare a legii civile.

A. Intrarea în vigoare a legii civile

În principiu, legea civilă intră în vigoare la trei zile de la data publicării sale în
mijlocul de publicitate oficială a statului (publicaţia „Monitorul Oficial al României”). În
situația în care, în cuprinsul actului normativ, se prevede o dată diferită, acesta intră în vigoare
la acea dată.
Intrarea în vigoare a legii semnifică faptul că ea este validă și dobândește forță
juridică, devine obligatorie pentru toți cei cărora li se adresează. Altfel spus, aceasta începe să
producă efecte juridice și poate fi dusă la îndeplinire cu sprijinul forței de constrângere a
puterii publice. Regula de bază care domină acest proces de intrare în vigoare a normelor
juridice cuprinse într-un act normativ (lege, ordonanță, hotărâre a Guvernului etc.) rezidă în
aceea că obligațiile sau drepturile prescrise pentru subiecții de drept nu pot fi exigibile înainte
ca aceștia să poată afla conținutul lor. În virtutea principiului nemo censetur ignorare legem,
se instituie obligația autorităților publice de a aduce la cunoștința membrilor societății
obligațiile și drepturile care le sunt conferite printr-o nouă lege. Ca atare, legea nu poate intra
în vigoare înainte de aducerea acesteia la cunoștința populației.
Până la revizuirea Constituţiei (29 octombrie 2003), în România, intrarea în vigoare a
legii civile avea loc la data publicării acesteia în „Monitorul Oficial”, partea I, sau la o dată
ulterioară precizată în cuprinsul legii. După această dată, legea fundamentală introduce, prin
art. 78, o nouă regulă, potrivit căreia „Legea se publică în Monitorul Oficial al României și
intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul
ei”28. Ca atare, în raport cu data revizuirii Constituției, vom avea, pentru trecut și pentru
viitor, două reguli diferite de intrare în vigoare a actelor normative: cele publicate anterior
datei de 29 octombrie 2003, care nu prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare,
devin valide de la data publicării lor în „Monitorul Oficial al României”, partea I; cele
27
Cu privire la această întrebare, a se vedea: M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp și în
spațiu. Conflictele de legi, în „Tratat de drept civil”, vol. I, Partea generală, de Traian Ionașcu ș.a.,
Editura Academiei, București, 1967, p. 77 și urm.
28
A se vedea I. Vida, Acțiunea normei juridice în timp, în „Dreptul” nr. 12/2004, p. 81-103.
13
publicate ulterior datei de 29 octombrie 2003, care nu prevăd o dată certă pentru intrarea în
vigoare devin obligatorii la 3 zile de la publicarea lor în „Monitorul Oficial al României”,
Partea I.
Achiesăm la soluția exprimată în doctrină29, în sensul că, termenul de 3 zile de la
publicare până la intrarea în vigoare, prevăzut în art. 78 din Constituția revizuită, se
calculează pe zile libere.

B. Ieșirea din vigoare a legii civile

Legea civilă iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă efecte juridice,
prin abrogare, ajungere la termen, cădere în desuetudine sau ca urmare a unei decizii a Curții
Constituționale prin care se proclamă neconstituționalitatea acesteia.

Abrogarea este operațiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate” ale

acestuia; prin abrogare sunt scoase din sistemul legislației acele reglementări juridice care au
căzut în desuetudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conținut diferit
față de cele anterioare.
Realizarea funcției de eliminare a antinomiilor juridice – prin scoaterea din vigoare a
unor dispoziții normative care se află în contradicție cu altele – se realizează prin abrogare
expresă (directă30 sau indirectă31) ori abrogare tacită sau implicită32.

Căderea în desuetudine33 reprezintă o altă modalitate de ieșire din vigoare a normelor

juridice; aceasta intervine când ipoteza normei juridice a încetat să se mai raporteze la relații
sociale vii. Altfel spus, atunci când realitățile sociale ce cad sub incidența normei juridice
încetează să mai existe, norma juridică rămâne fără obiect și își încetează aplicabilitatea.
De exemplu, sunt și rămân căzute în desuetudine după Revoluția din decembrie 1989
normele juridice referitoare la relațiile cu autoritățile publice ale fostei puteri politice, care au
fost desființate de noua putere politică. De asemenea, normele privitoare la relațiile dintre
unitățile socialiste au căzut în desuetudine odată cu privatizarea acestora, cu introducerea
economiei de piață și cu apariția unor noi relații economice.

29
A se vedea: C.L. Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în lumina dispozițiilor
constituționale revizuite, în „Dreptul” nr. 4/2004, p. 24.
30
În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se abrogă anumite categorii de acte
normative, identificate prin titlu, număr și an al adoptării, data publicării și numărul „Monitorului
Oficial al României” în care au fost publicate.
31
Realizarea funcției abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează deopotrivă și
prin abrogare expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării exprese directe, legiuitorul identifică și
individualizează reglementările juridice care pot intra în contradicție cu noua reglementare juridică,
scoțându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se
mulțumește să înscrie la sfârșitul noului act normativ formula „orice dispoziție contrară se abrogă”. În
cazul abrogării expres indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenționează să le abroge
expres, ci lasă această operațiune la îndemâna organului de stat abilitat să aplice legea.
32
În cazul abrogării tacite sau implicite, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face
de autoritatea care aplică legea, în virtutea contradictorialității a două texte legislative, apărute la date
diferite sau la nivele ierarhice diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voință a legiuitorului,
organul de aplicare a legii este dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica
textul legal ce urmează a fi aplicat într-un caz dat.
33
A se vedea, în acest sens: N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București,
2002, p. 165; Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 294 și
urm.

14
 Deciziile Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unei legi
sau a unei ordonanțe ori ale unor dispoziții ale acestora. Potrivit art. 147 alin. 1 din
Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Același alineat, precizează că pe durata acestui termen de 45 de zile, dispozițiile constatate ca
fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

C. Succesiunea legilor civile în timp

În practică, cele mai multe probleme de aplicare a legii civile se pun în legătură cu
aplicarea sa în timp, în caz de succesiune a legii civile. Pentru rezolvarea acestora, de-a lungul
timpului, s-au cristalizat anumite principii, cu unele excepții pe care acestea le comportă.

I. Principiile care guvernează aplicarea legii în timp sunt:

– principiul neretroactivității legii civile noi;

– principiul aplicării imediate a legii civile noi.

După cum se poate observa din chiar denumirea lor, aceste două principii se presupun
și se completează reciproc.

a) Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege
civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor
anterioare, trecute. Noua lege nu poate atinge situațiile juridice definitiv formate (constituite,
modificate sau stinse) și nici efectele pe care le-au produs înainte de intrarea sa în vigoare.
Conform adagiului latin tempus regit actum, ele rămân supuse legii vechi.
Constituția dispune, în art. 15 alin. 2, că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.Complinitor, art. 6 Cod civil
prevede că: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă” (alin. 1).
Codul declară ferm că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau
produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi „nu pot genera alte efecte decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii juridice sau, după caz, a săvârșirii ori
producerii lor” (alin. 2).
Codul exprimă, univoc, ideea conform căreia valabilitatea unui act juridic se apreciază
în lumina legii în vigoare la data formării actului. Această idee a fost aplicată de Legea nr.
71/201134 în cazul căsătoriei (art. 25 alin. 1), adopției (art. 49), scrisorilor de garanție și
ipotecilor (art. 150 alin. 1 și art. 168), gajului (art. 187 alin. 1), drepturilor de retenție existente
sub imperiul legii vechi (art. 189 alin. 1) etc.
Totodată, Codul prevede că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze
de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi,
neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace, potrivit dispozițiilor legii noi” (art. 6
alin. 3)35.
Respectând regula neretroactivității, Codul prevede că: „Prescripțiile, decăderile și
34
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
35
Legea nr. 71/2001 admite, totuși, că în cazul în care după intrarea în vigoare a Codului civil
intervine un fapt care potrivit dispozițiilor acestuia acoperă nulitatea sau faptul presupune curgerea
unui termen pentru a acoperi nulitatea, căsătoria nu mai poate fi nulă sau anulată (art. 25 alin. 2 și 3).
15
uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit” (art. 6 alin. 4).
Legea sus-menţionată prevede că dispozițiile art. 602-625 prin care sunt reglementate
limitele legale ale dreptului de proprietate privată nu se aplică situațiilor juridice născute
anterior intrării în vigoare a Codului civil (art. 59). În mod identic este tratată și reglementarea
sancțiunii judiciare prescrisă pentru depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății (art.
61). După cum, în accepțiunea Legii, instituțiile nou create cum sunt consiliul de familie în
cazul tutelei și curatelei (art. 17), accesiunea naturală asupra animalelor (art. 57), prezumția de
mandat tacit reciproc între părinți în cazul actelor curente (art. 50) sunt de imediată aplicare și
nu se pot naște din fapte anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.

b) Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Codul civil prevede expres că „dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și
faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare,
precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” (art. 6 alin. 5). Este vorba
de acte, fapte și situații juridice actuale, în categoria cărora Legea nr. 71/2011 a inclus și
actele de exercitare, după intrarea în vigoare a noului Cod, a unor drepturi născute și
neexecutate sub imperiul legii vechi, precum drepturile personalității (art. 53) și drepturile de
uzufruct (art. 69), sau tacita relocațiune, dacă împlinirea termenului contractului de locațiune
încheiat anterior Codului se produce sub imperiul acestuia (art. 129) etc.
De asemenea, sunt actuale dacă survin sub imperiul noului Cod: darea în plată (art.
112), imputația plății (art. 113), clauza penală referitoare la o obligație născută sub imperiul
legii vechi (art. 115), preluarea bunului sau descoperirea viciilor ascunse după intrarea în
vigoare a Codului în cazul contractelor de vânzare încheiate sub imperiul legii vechi (art. 120,
121), tacita relocațiune dacă împlinirea termenului contractului de locațiune încheiat anterior
Codului se produce sub imperiul acestuia (art. 129) etc.
„Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile
de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă
aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi” (art. 6 alin. 6).
În doctrină s-a concluzionat că noul art. 6 Cod civil reprezintă norma generală
aplicabilă soluționării oricărui conflict de legi civile în timp36. În cazul conflictului de legi
rezultând din intrarea în vigoare a Codului civil, această normă a fost particularizată prin art.
1-5 din Legea nr. 71/2011.
În fine, Codul civil cunoaşte numeroase inovații legislative care creează noi instituții
juridice, cărora Legea nouă le este de imediată aplicare; astfel, dispozițiile Codului privind:
proprietatea periodică (art. 687 și urm.), fiducie (art. 773 și urm. C. civ.), administrarea
bunurilor altuia (art. 792-857 C. civ.), logodna (art. 266-270 C. civ.), consiliul de familie în
cazul tutelei și curatelei (art. 124 și urm. C. civ.), cesiunea uzufructului (art. 714 C. civ.),
modificarea contravențională a regimului matrimonial (art. 369 C. civ.), divorțul prin acordul
soților pe cale administrativă sau notarială (art. 375 și urm. C. civ.), reglementările privind
apărarea drepturilor nepatrimoniale (art. 252-257 C. civ.) etc.

II. Excepțiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:

a) retroactivitatea legii civile noi, adică aplicarea legii civile noi la situațiile juridice

36
A se vedea P. Perju, Conflictul de legi în timp în reglementarea noului Cod civil și a legii
pentru punerea în aplicare a acestuia, în „Dreptul” nr. 9/2011, p. 11-21.
16
anterioare adoptării ei; această excepție își poate găsi aplicarea numai dacă este consacrată
expres în legea nouă, deoarece excepțiile nu se prezumă (nu se presupun), ele fiind de strictă
interpretare și aplicare;

b) ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, pentru

încă un interval de timp oarecare, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare legea nouă, la
unele situații determinate, precizate expres în legea nouă; fiind tot o excepție, și supraviețuirea
legii vechi trebuie stipulată expres în legea nouă37.

Cu privire la asemenea situații juridice, Legea nr. 71/2011 prevede că încheierea,

interpretarea, executarea și încetarea contractului sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la
data când a fost încheiat (art. 102), ceea ce înseamnă că în cazul contractelor încheiate
anterior Codului, legea veche supraviețuiește.
Tot astfel, în înțelesul dat ultraactivității de Legea nr. 71/2011, rămân sub acțiunea
legii vechi și situații juridice obiective (legale), adică situații juridice ale căror conținut și
efecte sunt imperativ stabilite de lege, cum sunt cele care vizează limitele legale ale
proprietății private, moștenirea (art. 91), prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în
vigoare a noului Cod etc.
În determinarea practică a legii aplicabile38 la o situație juridică concretă, determinată,
cu respectarea principiilor menționate mai sus, este de mare folos observarea regulii
următoare: o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în
vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.

2. Aplicarea legii civile în spațiu

În precizarea regulilor și excepțiilor privind aplicarea legii civile în spațiu trebuie să

ținem seama de faptul că există două aspecte ale problemei: unul intern, care vizează situația
raporturilor civile stabilite între subiecte de drept civil de cetățenie ori naționalitate română,
pe teritoriul României; unul internațional, care vizează ipoteza raporturilor civile cu un
element de extraneitate: cetățenie, naționalitate, locul încheierii ori executării contractului,
locul producerii delictului civil ori consumării efectelor sale etc.

A. În ceea ce privește aspectul intern al aplicării legii civile, norma de la art. 7 din
Codul civil – care are ca denumire marginală „teritorialitatea legii civile” – dispune că:
„Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel” (alin. 1);
„Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile
administrației publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială” (alin. 2).

37
Anumite interese ocrotite prin normele legale în conflict pot determina pe legiuitor ca, voit, să
deroge de la dreptul comun al aplicării imediate a legii civile noi și să prescrie ultraactivitatea
(supraviețuirea) legii vechi. Această derogare are caracter vremelnic (tranzitoriu) și se întinde,
exclusiv, asupra situațiilor juridice pendinte. Judecătorii, respectând și voința legiuitorului, sunt
obligați să dea eficiență ultraactivității, deoarece, în mod contrar, ei ar conferi putere retroactivă legii
noi, încălcând astfel dispozițiile art. 6 C. civ. În același sens, a se vedea Curtea Supremă de Justiție,
secția civilă, decizia nr. 792/2003, în „Dreptul” nr. 1/2004, p. 212-213.
38
Indiscutabil, regulile privind neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii noi, și
ultraactivitatea legii vechi sunt interferente.

17
 B. În ceea ce privește aspectul internațional al aplicării legii civile, norma de la art. 8
din Codul civil - care are ca dimensiune marginală „Extrateritorialitatea legii civile” -
dispune că „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii
civile aplicabile se face ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în
cartea a VII-a din prezentul Cod civil”.
Art. 2557 alin. 3 Cod civil precizează că: „Dispozițiile prezentei cărți sunt aplicabile
în măsura în care convențiile internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii
Europene sau dispozițiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare”.
În concluzie, corecta aplicare a legii civile presupune respectarea principiilor care
cârmuiesc acțiunea acesteia sub cele două aspecte: timp și spațiu.

§3. INTERPRETAREA LEGII CIVILE

1. Definiția interpretării legii civile

Prin „interpretarea legii civile” înțelegem operațiunea rațională de lămurire,

explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil, în scopul justei aplicări, prin
corecta încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele ce ele (normele) le
conțin.
Din această definiție rezultă că „interpretarea legii civile”39 este o noțiune ce conține
trei elemente definitorii, și anume:
- interpretarea legii este o primă etapă o procesului aplicării legii civile40; această
aplicare nu presupune, întotdeauna, intervenția unui organ de jurisdicție civilă (de regulă, o
instanță judecătorească); bunăoară, interpretarea legii civile intervine la încheierea unui
contract civil, prin voința exclusivă a părților, iar acestea, pentru stabilirea exactă a drepturilor
și obligațiilor lor contractuale, procedează la o „interpretare” a normelor civile aplicabile
unui contract41;
- conținutul interpretării este tocmai lămurirea sau explicarea sensului voinței
legiuitorului exprimată într-o anumită normă de drept civil;
- scopul interpretării este corecta încadrare a diferitelor situații din circuitul civil, în
ipoteza normei de drept civil, care asigură justa aplicare a legii civile.

39
A se vedea, în acest sens, Yolanda Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în „Tratat
de drept civil”, vol. I, Partea generală de Tr. Ionescu ș.a., Editura Academiei, București, p. 140; Elena
Cârcei, În legătură cu interpretarea legii și a convențiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, p. 40-47.
40
Necesitatea interpretării legii civile rezultă din faptul că situațiile din viața socială sunt foarte
diversificate, astfel încât, în majoritatea cazurilor, o anumită situație concretă nu se încadrează perfect
în prevederile unei reguli de drept.
41
Între părțile contractante, contractul valabil încheiat are putere de lege (art. 1270 alin. 1 C.
civ.), iar potrivit art. 14 Cod civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele
moravuri” (alin. 1); „Buna-credință se prezumă până la proba contrară” (alin. 2).
Principiile înscrise în aceste dispoziții ale Codului civil trebuie înțelese în sensul că ceea ce
determină, într-o convenție, cuprinsul, natura și întinderea raporturilor obligatorii dintre părți este, mai
presus de toate, voința părților contractante, în toate urmările pe care această voință comună,
interpretată și adusă la îndeplinire cu bună-credință și potrivit principiilor de legalitate și echitate, le
indică, în conformitate cu natura raportului, adică a scopului pe care părțile l-au avut în vedere, iar nu
voința unilaterală, a uneia dintre părți, care ar denatura drepturile și obligațiile pe care și le-au asumat.
18
 2. Necesitatea interpretării legii civile

În practică, interpretarea legii civile este impusă de mai multe împrejurări.

Mai întâi, după cum demonstrează realitatea, oricât de bună ar fi o lege la data
adoptării ei, ea este „depășită” de dinamica vieții, apărând situații care nu au fost avute în
vedere de legiuitor la acel moment. În asemenea cazuri, se pune problema de a ști dacă o
situație nou ivită poate fi sau nu încadrată într-o anumită normă de drept civil, iar rezolvarea
problemei solicită stabilirea sensului (înțelesului) acelei norme.
Apoi, interpretarea legii civile este impusă de formulările – de multe ori generale – pe
care le utilizează legiuitorul în redactarea textelor, în grija sa, perfect justificată, de a nu-i
scăpa anumite situații din viața practică. Or, asemenea formulări cer explicarea sensului lor,
pentru a se putea stabili dacă o situație sau alta se încadrează ori nu în ipoteza normei astfel
redactată.
În fine, interpretarea legii civile este cerută de utilizarea, de către legiuitor, a unor
termeni sau cuvinte ori expresii care au un sens tehnico-juridic, iar nu cel din vorbirea
obișnuită. Bunăoară, asemenea termeni sunt, de exeplu: „mobil”, „forță majoră”,
„rezoluțiune” ori „reziliere” etc., explicarea lor făcându-se cu ocazia studierii instituțiilor
dreptului civil în care sunt folosiți (bunuri, răspundere, contract civil ş.a.).

3. Clasificarea interpretării legii civile

a) Potrivit unui prim criteriu de clasificare, respectiv în funcție de forța sa –

obligatorie sau neobligatorie – distingem între interpretarea oficială (care este obligatorie) și
interpretare neoficială (care nu este obligatorie, din punct de vedere juridic).
Este oficială acea interpretare făcută, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin potrivit legii,
de către un organ de stat îndreptățit să facă acea interpretare (Parlamentul, Guvernul etc.).
Dacă interpretarea provine de la însuși organul de stat care a edictat actul normativ supus
interpretării, iar aceasta se concretizează în norme interpretative (generale, abstracte),
interpretarea oficială se numește autentică. Această interpretare are caracter general
obligatoriu, ca însuși actul normativ interpretat.
Art. 9 C. civ. – intitulat marginal „interpretarea legii” – dispune că „cel care a
adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială” (alin. 1), precizând
totodată că „norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor” (alin. 2).
Iar, potrivit art. 10 – intitulat marginal „interzicerea analogiei”- „Legile care derogă
de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.
Tot oficială este și interpretarea judiciară, dată de instanțele judecătorești cu prilejul
aplicării normei la situații juridice concrete cu ocazia soluționării litigiilor deduse judecății.
Obligativitatea acestei interpretări este relevantă numai în speța respectivă, adică numai
pentru părțile litigante și pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea
judecătorească respectivă care, după rămânerea ei definitivă, are putere de lucru judecat (res
judicata pro veritate habetur)42 dată de organele puterii judecătorești (instanțele judecătorești)
numită și interpretare juridică. Obligativitatea acestei interpretări este numai la speță, adică
în cazul soluționat prin hotărârea judecătorească definitivă.
Art. 9 alin. 3 C. civ. precizează că „Interpretarea legii de către instanță se face numai

42
Altfel spus, o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces
având același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți.
19
în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății”.
Este neoficială interpretarea care se dă legii în doctrină (literatura de specialitate) ori
de către avocat, în pledoariile sale în fața instanței judecătorești. O asemenea interpretare nu
are putere juridică obligatorie, dar ea poate fi însușită – dată fiind forța de convingere pe care
o conține, datorită rigurozității demonstrației – de organul de stat aparținând puterii
legislative, executive ori judecătorești căruia i se adresează.

b) Un al doilea criteriu de clasificare este rezultatul interpretării, în funcție de care se

distinge: interpretarea literală (numită și declarativă), interpretarea extensivă și interpretarea
restrictivă.
Este literală43 interpretarea impusă de concluzia că între formularea textului legal
interpretat și cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa există concordanță, nefiind
motive, prin urmare, nici de a extinde și nici de a restrânge aplicațiunea dispoziției în cauză.
Este extensivă interpretarea impusă de concluzia că între formularea textului legal
interpretat și cazurile din practică la care se aplică acel text nu există concordanță, în sensul că
textul trebuie extins și asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera (formularea) textului.
Interpretarea extensivă este inadmisibilă în următoarele situații: 1. când legea cuprinde
o enumerare limitativă; 2. când legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o
anumită situație; 3. când legea stabilește o excepție de la regula generală44.
Este restrictivă interpretarea impusă de concluzia că între formularea unui text legal și
cazurile de aplicare în practică există neconcordanță, în sensul că formularea este prea largă
față de ipotezele care se pot încadra în text.

c) Al treilea criteriu este cel al metodei de interpretare folosite, în funcție de care se

disting: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică
și interpretarea logică.

Interpretarea gramaticală este lămurirea înțelesului unei dispoziții legale civile pe

baza regulilor gramaticii, adică ținând seama de sintaxa și morfologia propoziției ori frazei, de
semantica termenilor utilizați în textul interpretat, precum și de semnele de punctuație.
Interpretarea sistematică constă în lămurirea înțelesului unei dispoziții legale ținându-
se seama de legăturile sale cu alte dispoziții, din același act normativ ori din alt act normativ.
Interpretarea istorico-teleologică înseamnă stabilirea sensului unei dispoziții legale
ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care
face parte acea dispoziție, într-un context istoric dat. Pentru această interpretare, este de mare
interes „expunerea de motive” la adoptarea unei legi; de asemenea, trebuie să se țină seama de
prevederile din „preambulul” unui act normativ.
Interpretarea logică a normelor juridice este aceea care se face după anumite reguli
raționale numite argumente. Ea a fost utilizată din cele mai vechi timpuri, dobândind o
dezvoltare aparte în dreptul roman, ceea ce a dus la formularea unor reguli și argumente de
interpretare logică:

43
Această interpretare este întâlnită frecvent în practica interpretării legii civile, fiind impusă ori
de texte clar, precis redactate, ori de dispoziții care conțin enumerări limitative. Terminologic,
interpretarea „literală” se numește și declarativă; fiind numită „literală” după rezultatul (concluzia)
interpretării, ea nu trebuie confundată cu interpretarea „gramaticală” (care este o varietate a
interpretării legii civile după metoda de interpretare); în practică, se poate ajunge la o interpretare
„literală” (nu literară) fie folosind metoda interpretării gramaticale, fie folosind o altă metodă de
interpretare, cum este cea logică.
44
O. Ungureanu, op. cit., p. 40.
20
 - Excepția este de strictă interpretare și aplicare: exceptio este strictisimae
interpretationis.
Această regulă precizează că excepțiile admise de lege sunt limitative și că deci
interpretul nu are posibilitatea de a admite excepții fără text. Pentru a statua o excepție
legiuitorul folosește de obicei expresii ca: „totuși”, „cu toate acestea” etc.

- Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă: ubi lex non distinguit
nec nos distinguere debemus.
Această regulă ține seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie
să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincții pe care legea nu le
conține.

- Regula de interpretare logică, potrivit căreia actus interpretandus est potius ut

valeat quam ut pereat, circumscrie că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării
ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice45.

Argumente de interpretare logică:

- Argumentul per a contrario. Acest argument valorifică regula logicii potrivit căreia,
atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul: qui dicit de uno, negat de altero.
Așadar, dacă o prevedere legală reglementează un anumit aspect, se înțelege că ea
neagă aspectul contrar și viceversa, respectiv dacă textul legal neagă un aspect înseamnă că
afirmă contrariul.
Acest argument poate fi folosit în înțelegerea art. 11 din noul Cod civil: „Nu se poate
deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică și bunele moravuri”; într-adevăr, per a contrario se poate deroga prin convenție sau
act unilateral, de la legile celelalte, care nu interesează ordinea publică și bunele moravuri.

- Argumentul a fortiori (cu atât mai mult). În baza acestui argument, se ajunge la
extinderea aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situație, la un caz nereglementat
expres, deoarece rațiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc,
și mai evident, în cazul dat.
De exemplu, în rezolvarea problemei de a ști dacă textele civile ce reglementează
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune se aplică, ori nu, și la dobândirea altor
drepturi reale principale, se apelează la acest argument, raționându-se astfel: dacă prin
uzucapiune se poate dobândi dreptul de proprietate (cu cele trei prerogative ale sale: usus,
fructus și abusus), cu atât mai mult se poate dobândi un dezmembrământ al acestui drept.
Pe acest argument se bazează și maxima: qui potest plus, potest minus (cine poate mai
mult, poate și mai puțin).

- Argumentul de analogie (a pari) se referă la faptul că unde există aceleași rațiuni

trebuie aplicată aceeași lege, respectiv aceeași soluție (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est
legis dispositio).
Acest argument este folosit, în practică, pentru rezolvarea „lacunelor legii”, ceea ce se
realizează prin aplicarea „prin analogie” a normelor de drept civil edictate pentru cazuri
asemănătoare. De principiu, extensia analogică a unei norme juridice este admisibilă dacă în
discuție se află raporturi sociale care sunt, deopotrivă, atât asemănătoare, cât și de aceeași
natură cu cele reglementate expres de către aceasta.

45
A se vedea Yolanda Eminescu, op. cit., p. 144.
21
 În practica noastră judiciară sunt frecvente cazurile de aplicare a argumentului de
analogie, bazat pe identitatea de rațiune ori motive.

- Argumentul reducerii la absurd: reductio ad absurdum. Pe baza acestui argument se

învederează că numai o anumită soluție este admisibilă, rațional, soluția contrară fiind o
absurditate, ce nu poate fi, deci, acceptată.

- Argumentul ab eadem (sau al formei echivalente) exprimă situația în care deși o

formă prescrisă de lege nu a fost observată, această omisiune este acoperită dacă a fost
folosită o altă formă echivalentă. În general, dreptul consideră ca echivalente formele care
ating același scop46.

46
De pildă, un testament olograf, pentru a fi valabil, legea cere să fie în întregime scris, datat și
semnat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.). Data trebuie indicată prin ziua, luna și anul întocmirii.
Dacă testamentul este datat „în ziua de Crăciun a anului 2010”, el nu îndeplinește condiția de formă
cerută de lege, deoarece nu precizează nici ziua și nici luna. Dar cum ziua de Crăciun cade invariabil
în 25 decembrie, prin argumentul ab eadem vom avea o datare completă și deci testamentul va fi
valabil.
22
 CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

§1. NOŢIUNE ȘI CARACTERE

1. Noțiunea de raport juridic civil

Prin raport juridic civil se înțelege relația socială patrimonială sau nepatrimonială
(personală), reglementată de norma de drept civil47.
O relație socială devine, deci, raport juridic prin reglementarea ei de către norma
juridică; datorită acestei reglementări, relația socială dobândește caracter juridic, îmbrăcând
astfel și forma de raport juridic.
Sunt raporturi juridice numai acele relații sociale care sunt recunoscute de legiuitor ca
trebuind să producă efecte juridice și care, în acest scop, sunt reglementate de lege (de norme
juridice), cu posibilitatea de constrângere din partea organelor competente ale statului.
Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relație socială, nu orice relație
socială, prin ea însăși, este raport juridic civil. Pentru a avea această calitate, este absolut
necesar ca ea să îmbrace „haina juridică”, ceea ce se realizează prin reglementarea sa de către
norma de drept civil.
Natura raportului juridic depinde de natura relației sociale pe care norma juridică o
reglementează. O mare parte dintre relațiile sociale existente între oameni sunt reglementate
de norme aparținând ramurii dreptului civil, fiind, prin urmare, „raporturi juridice civile”.
Astfel, relațiile sociale patrimoniale (de proprietate, de obligații, de succesiuni etc.),
reglementate de norma juridică civilă, părțile fiind pe poziție de egalitate, sunt raporturi
juridice civile. Tot astfel, sunt raporturi juridice civile și relațiile sociale nepatrimoniale (prin
care se manifestă individualitatea persoanei cu însușirile ei caracteristice) reglementate de
norma juridică civilă, părțile fiind de asemenea în poziție de egalitate juridică.

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura
47

Universul Juridic, București, 2007, p. 501.

23
 2. Caracterele raportului juridic civil

a) Raportul juridic civil are caracter social. Ca orice raport juridic, raportul juridic
civil este un raport social, adică un raport între oameni, priviți fie individual – în calitate de
persoane fizice – fie în cadrul organizațiilor sociale, persoane juridice, în care se grupează sau
ale căror colective le alcătuiesc.
Noțiunea de raport juridic implică, în mod necesar, o relație socială, o relație între
oameni, adică norma juridică reglementează conduita oamenilor în relațiile dintre ei, iar nu
între om și un lucru48. Așadar, caracterul social al raportului juridic civil decurge din aceea că,
pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relația dintre oameni nu-și
pierde trăsătura de a fi relație socială și, pe de altă parte, norma de drept civil (ca orice normă
juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de ființe
sociale, dotate cu rațiune.
Într-adevăr, legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri; chiar atunci când
se vorbește de „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor
– ei între ei – cu privire la lucruri ori bunuri.

b) Raportul juridic civil are caracter volițional, pe de o parte, prin faptul că el este un
raport social reglementat de lege, iar pe de altă parte, prin faptul că cele mai multe raporturi
juridice civile se stabilesc prin voința părților implicate (a subiecților de drept între care se
leagă raportul juridic respectiv).
– Raportul juridic civil are caracter volițional, în sensul că el este condiționat și
reglementat de norma de drept.
Acest prim aspect al caracterului volițional al raportului juridic civil – comun tuturor
raporturilor juridice – trebuie înțeles astfel: o relație socială devine raport de drept civil pentru
că acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă.
– Raportul juridic civil are un caracter volițional și în sensul că implică în mod necesar
manifestarea voinței părților sau cel puțin a voinței uneia dintre ele.
Acest al doilea aspect – specific – vizează raporturile juridice civile care izvorăsc din
actele juridice civile; într-adevăr, după cum se va vedea, actul juridic civil înseamnă
manifestare de voință în scopul de a produce efecte juridice.
Prin urmare, la această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voința exprimată
în norma de drept civil care reglementează actul juridic civil, există și voința autorilor ori
autorului actului juridic civil. Pentru această categorie de raporturi juridice, se vorbește în
doctrină, de caracterul dublu volițional (ori dublu „caracter volițional”)49.
48
Este deci fundamental greșită teza potrivit căreia dreptul de proprietate ar da naștere unui
raport juridic între proprietar și lucrul la care se referă dreptul acestuia. Criticând această teză, N.
Titulescu arată că o asemenea concepție implică în mod necesar „o obligație în sarcina unui lucru, ceea
ce este o absurditate.” (N. Titulescu, Observații asupra reorganizării facultăților de drept, în
“Cronica”, București, iulie 1904, p. 47).
Raportul de proprietate este și el un raport juridic între oameni, între titularul dreptului de
proprietate, ca subiect activ, și toate celelalte persoane – obligate să-l respecte –, ca subiecte pasive.
Faptul că raportul de proprietate se referă la lucruri nu-i afectează caracterul social.
A se vedea și I. Lulă, Observații asupra subiectului pasiv al dreptului de proprietate, în
„Dreptul” nr. 7/2007, p. 64-85.
49
În cazul raporturilor juridice care izvorăsc din acte juridice – constituind marea majoritate a
raporturilor juridice civile (concrete) – ele au de la naștere dublul caracter volițional, aceste raporturi
juridice emanând, într-adevăr, atât din voința statului, cristalizată în normele juridice care
reglementează relațiile sociale convertite în raporturi juridice, cât și din voința subiectivă a părților
care-și manifestă voința de a le crea, încheind actul juridic ce le dă naștere. În toate cazurile însă,
24
 c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților
(subiecților)
Conținutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părți față de cealaltă. În
opoziție cu raportul juridic administrativ sau penal, în care una dintre părți este în poziție de
subordonare, în raportul juridic civil poziția părților este aceea de egalitate juridică.
Egalitatea juridică a părților reprezintă, deci nu numai metoda de reglementare a
dreptului civil, ci și un caracter propriu raportului juridic civil.
De reținut că acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al dreptului
civil care este „principiul egalității în fața legii civile”, întrucât, în cazul „caracterului” e
vorba de poziția unei părți față de cealaltă – care este de nesubordonare –, pe când în cazul
„principiului” este vorba de poziția subiectelor de drept civil față de legea civilă.
Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în fața legii civile50, ci este vorba de poziția
juridică de egalitate a unei părți a raportului față de cealaltă în sensul că nici una din părți nu
poate impune celeilalte părți voința sa, ci numai împreună, de comun acord, părțile pot stabili,
modifica sau stinge raportul juridic dintre ele. Pe de altă parte, nu este vorba de o egalitate
reală, materială între părți (unul poate fi bogat, altul sărac etc.), ci de o egalitate juridică a
voințelor celor două părți, fiecare bucurându-se în egală măsură de dreptul de a încheia sau nu
un act juridic, de dreptul de a recurge la acțiunea în justiție dacă cealaltă parte își încalcă
obligațiile asumate etc. Este vorba deci, în esență, de nesubordonarea unei părți față de
cealaltă; altfel spus, părțile se află pe picior de egalitate juridică.

§2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsă unitate, trei elemente
distincte:
a) subiecții sau părțile raportului juridic, adică persoanele fizice și persoanele
juridice care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile;

b) conținutul raportului juridic, adică drepturile subiective și obligațiile civile pe care

le au părțile;
c) obiectul raportului juridic, adică însăși prestația (acțiunea sau inacțiunea) la care
sunt îndreptățite părțile ori pe care acestea sunt ținute să o săvârșească (sau să se abțină de la
săvârșirea ei); cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot
avea ori trebuie să o aibă părțile.
Fiind constitutive, adică esențiale, aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ,
pentru a fi în prezențe unui raport juridic civil.

manifestarea de voință a părților este prezentă în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care
formează conținutul actului juridic.
50
Principiul egalității în fața legii civile este consacrat, pentru persoanele fizice, în art. 30 din
noul Cod civil.
Pentru persoana juridică, acest principiu trebuie înțeles astfel: toate persoanele juridice dintr-o
anumită categorie se supun – în mod egal – legilor civile edictate pentru reglementarea acelei categorii
de subiecte de drept civil.
25
 1. Subiecții raportului juridic civil

A. Noțiune

În viața juridică, oamenii apar în raporturile dintre ei ca titulari de drepturi și purtători

de obligații, fie individual, când este vorba de persoana fizică, fie organizat în condițiile legii
ca o entitate distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenții acesteia, când este vorba de
persoana juridică. Sintagma „subiecte de drept civil” nu este nouă, ea fiind folosită de
majoritatea lucrărilor noastre de drept. S-a ajuns să se discute despre subiecte de drept și nu
de subiecți de drept, pentru că prima dintre exprimări sugerează, prin însăși denumirea ei,
ideea că dreptul nu se ocupă de om, în sine, ci de om în calitatea sa de persoană, de actori pe
scena juridică, purtători de drepturi și obligații51.
Doctrina română de drept civil agreează, în mare parte, sintagma „subiecte de
52
drept” ; există însă și autori care, analizând structura raportului juridic civil, au în vedere
subiecții acestuia. Astfel, profesorul O. Ungureanu, care s-a ocupat cu predilecție de
drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 are în vedere „subiectele de drept
civil”, ulterior, în anul 2007, vorbește de „subiecții raportului juridic civil53”, formulă pe care
o găsește preferabilă.
Un alt autor apreciază că expresia „subiecte de drept” n-ar putea desemna decât teme
ale dreptului, în timp ce participanții la raporturile juridice nu pot fi decât subiecți ai
acestora54.
Trebuie avut în vedere însă faptul că norma stipulată la art. 25 din Codul civil având
ca denumire marginală „subiectele de drept civil” dispune că acestea sunt „persoanele fizice
și persoanele juridice” (alin. 1). Codul precizează, totodată, că „Drepturile și libertățile civile
ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt
ocrotite și garantate de lege” (art. 26).
Iar potrivit art. 27 C. civ.: „cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile
legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” (alin. 1);
“asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice străine” (alin. 2).
În consecinţă, prin subiect al raportului juridic civil se înțelege calitatea persoanei
fizice sau juridice de a fi titular al drepturilor subiective și obligațiilor civile ce alcătuiesc
conținutul raportului juridic.

I. Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică „omul, privit individual, ca
titular de drepturi și de obligații civile” (alin. 2).
● Persoana care dobândește sau exercită drepturi subiective civile este un subiect
51
Cuvântul „persoană” își trage originea din cuvântul etrusc phersu. De fapt, ideea de a lega
înțelesul cuvântului persoană de mască, aparține grecilor și pasiunii lor pentru teatru, și nu romanilor
care l-au preluat, doar consacrându-l. La origini, termenul semnifica aspectul, figura umană pentru ca,
mai apoi, cuvântul latin persona să însemne masca pe care actorul și-o punea înainte de a intra pe
scenă, cea care, prin grimasa ce-i era amprentată, anunța fie destinul tragic al personajului întruchipat,
fie accentele comice ale rolului în care a fost distribuit.
52
A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Editura Universul Juridic, București, 2007; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I,
Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 19.
53
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a 8-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.
71.
54
A se vedea S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiție și modernitate în ceea ce privește
terminologia juridică normativă, în „Dreptul” nr. 12/2010, p. 16.

26
activ, iar persoana căreia îi incumbă obligații civile este un subiect pasiv. În raporturile
juridice de obligație subiectul activ se numește creditor, iar cel pasiv – debitor.

În dreptul civil, majoritare sunt cazurile în care raportul juridic civil se stabilește între
doi subiecți: unul activ și unul pasiv. Se spune că un asemenea raport este simplu, sub
aspectul subiectelor sale.
Există și cazuri în care raportul juridic se stabilește între mai multe persoane, fie ca
subiecți activi, fie ca subiecți pasivi; în astfel de raporturi de drept civil, pluralitatea de
subiecte se înfățișează astfel:

a) În raporturile reale, având în conținut dreptul de proprietate, subiectul pasiv –

nedeterminat – este constituit, întotdeauna din pluralitatea tuturor celorlalte subiecte de drept
civil, în afară de titularul dreptului de proprietate;
– coproprietatea: mai multe persoane dețin în proprietate un bun ori câteva bunuri
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare își cunoaște cota ideală de drept
(1/2, 1/4 etc.), dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui, astfel că
dreptul său se întâlnește cu al celorlalți în orice părticică a bunului;
– indiviziunea; mai multe persoane dețin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar; fiecare își cunoaște cota ideală de drept, dar nu are un anumit
bun sau anumite bunuri, pe care să le dețină în exclusivitate; e cazul, de exemplu, al
moștenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
– devălmășia: soții dețin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu acest titlu
juridic; „partea” fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea criteriului „gradul
de contribuție” la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă – în cele trei forme – încetează prin împărțire ori partaj.

b) În raporturile nepatrimoniale, decurgând din creația intelectuală (operă și

invenție), pluralitatea se înfățișează drept coautorat: „opera comună” a fost creată de mai
multe persoane, cu contribuția fiecăreia determinată (operă comună divizibilă) ori
nedeterminată (operă comună indivizibilă).

c) În raporturile obligaționale (de creanță) pluralitatea poate fi: activă (când există
mai mulți creditori); pasivă (când există mai mulți debitori); mixtă (când există mai mulți
creditori și mai mulți debitori).

În domeniul raporturilor obligaționale regula o reprezintă divizibilitatea, care

înseamnă:
– în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor
decât partea sa;
– în caz de pluralitate pasivă: fiecare codebitor nu este ținut decât pentru partea sa din
datoria comună.

Excepțiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea și indivizibilitatea.

Solidaritatea poate fi activă (mai mulți creditori), cât și pasivă (mai mulți debitori),
dar indivizibilitatea este doar pasivă.
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă întreaga
datorie de la debitor; debitorul plătitor se liberează față de toți creditorii solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii
datorii; dacă unul dintre debitori plătește, creanța se stinge față de creditor, rămânându-i, însă,
dreptul de regres contra celorlalți codebitori.

27
 II. Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică „orice formă de
organizare cere întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații
civile”55 (alin. 3).
Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații
legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condițiile prevăzute la art. 187 (art. 188 C. civ.).
Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat (art. 189). Persoanele
juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege
(art. 190). Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege (art. 191 alin. 1). Prin
excepție de la dispozițiile alin. 1, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de
drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale sau locale
ori prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. 2).
Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care
fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.
192). Entităţile astfel constituite participă în nume propriu la circuitul civil și răspund pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art.
193 alin. 1).
Noul Cod civil a introdus noțiunile de profesioniști și respectiv exploatare de
întreprinderi, noțiuni inexistente în vechea reglementare, menționând că „dispozițiile noului
Cod civil se vor aplica raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia
și orice alte subiecte de drept civil” (art. 3).
Astfel, noțiunea de profesionist include categoriile de comerciant întreprinzător,
operator economic precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice
sau profesionale. Exploatarea unei întreprinderi de către profesioniști presupune exercitarea
sistematică a unei activități organizate care poate consta în producere, administrare ori
înstrăinare de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
Totodată dispar expresiile utilizate de vechiul cod, gen „acte de comerț”, „fapte de comerț”, și
se înlocuiesc cu „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”56.

B. Categoriile subiecților de drept civil

Din cele arătate mai sus rezultă că există două mari categorii de subiecți de drept
civil: persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil și persoanele juridice,
care sunt subiecte colective de drept civil.
Fiecare dintre aceste categorii comportă unele subcategorii.

55
Cele trei condiții obligatorii, esențiale pentru existența calității de persoană juridică sunt
prevăzute de art. 187 din Codul civil în formula următoare: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și
moral, în acord cu interesul general”.
56
Totuși, privit în ansamblu, comerciantul rămâne totuși o categorie distinctă în cadrul
subiecților de drept, intenția legiuitorului în acest sens deducându-se și din menținerea Legii nr.
26/1990 privind Registrul Comerțului, care enumeră categoriile de comercianți persoane fizice și
persoane juridice.
Chiar dacă noul Cod civil asigură o reglementare generală profesioniștilor (comercianți și
necomercianți) acesta va fi susținut de legile lor speciale care vor asigura diferențierea specifică între
categoriile de comercianți (întotdeauna profesioniști), între profesioniștii comercianți și profesioniștii
necomercianți, dar și între profesioniști și non-profesioniști.
28
 Astfel, în categoria persoanelor fizice, deosebim:

a) După criteriul capacității:

– minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu;
– minorii între 14 și 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exercițiu
restrânsă;
– majorii, care sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplină capacitate de
exercițiu.

b) După criteriul cetățeniei:

– persoane fizice de cetățenie română;
– persoane fizice de cetățenie străină; aici se includ și persoanele fizice fără cetățenie,
numite apatrizi, și cele cu dublă cetățenie (din care nici una nu este română).
Art. 27 C. civ. precizează că: „Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile
legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” (alin. 1);
„Asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice” (alin. 2).

În categoria persoanelor juridice, de asemenea deosebim:

a) După regimul juridic, art. 189 C. civ. deosebește:

– persoane juridice de drept privat;
– persoane juridice de drept public;
„Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
formele prevăzute de lege” (art. 190).
„Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege” (art. 191 alin. 1 Cod
civ.); „Prin excepție de la dispozițiile alin.(1), în cazurile anume prevăzute de lege,
persoanele juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației
publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege” (art. 101 alin. 2 Cod civ.).

b) După criteriul naționalității:

– persoanele juridice de naționalitate română (în principiu cele cu sediul în
România);
– persoane juridice de altă naționalitate, străină.

C. Capacitatea civilă

Conform art. 28 din Cod civil – intitulat marginal „capacitatea civilă” :

„(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exercițiu”.
În partea introductivă a dreptului civil este necesar să înfățișăm și câteva noțiuni
generale privind capacitatea subiectelor de drept civil, de asemenea noțiuni fiind nevoie
pentru înțelegerea problemelor ce urmează.
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca
gen proxim noțiunea de „capacitate juridică” sau „capacitate de drept”, care înseamnă
aptitudinea – generală și abstractă – de a fi titular de drepturi și obligații.
În structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.

29
 a) Capacitatea civilă a persoanelor fizice
● Capacitatea de folosință a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi și obligații civile (art. 34 din Codul civil), adică aptitudinea de a fi subiect de drept
civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile.

Conținutul acestei capacități este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile și

obligațiile civile, cu excepția celor oprite de lege.
Capacitatea civilă de folosință este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără
nici o discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile și obligațiile civile
recunoscute de dreptul obiectiv) și este egală pentru toate persoanele fizice.
În acest sens, art. 987 alin. 1 C. civ. statuează că „Orice persoană poate face și primi
liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea”.
Textul art. 29 Cod civil intitulat marginal „Limitele capacității civile” dispune că:
„(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la
capacitatea de exercițiu”.
Evident, se poate renunța la un drept subiectiv civil, dar nu se poate renunța la însăși
aptitudinea de a avea drepturi, adică la capacitatea de folosință.
Începutul și sfârșitul acestei capacități sunt stabilite de art. 35 și 36 din Codul civil,
astfel:
„Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu
moartea acesteia” (art. 35).
„Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște
viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile” (art. 36).
Potrivit acestor reguli, capacitatea de folosință a persoanelor fizice de a primi
liberalități începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia. În ce
privește dobândirea de drepturi (dar nu și asumarea de obligații!), capacitatea civilă de
folosință a omului începe chiar din momentul concepției, cu condiția de a se naște viu57
(infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur).

În același sens, în materie de succesiune, art. 957 alin. 1 C. civ. statuează: „O

persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Dispozițiile art. 36,
53 și 208 sunt aplicabile”.
„Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de
moarte rămasă definitivă” (art. 53).
„Prin excepție de la prevederile art. 205 alin.(3) și dacă prin lege nu se dispune altfel,
orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data
actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii
moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia ființă în mod legal” (art. 208).

● Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a încheia

57
A se vedea M. Udroiu, O. Predescu, Abordări europene cu privire la începutul vieții
persoanei, în „Dreptul” nr. 3/20l0, p. 237. Autorii remarcă că, exceptând Convenția americană a
drepturilor omului, care stipulează în art. 4 că dreptul la viață trebuie protejat „în general din
momentul concepției”, cea mai mare parte a textelor internaționale se referă la un drept care protejează
ființa vie și nu ființa care urmează să se nască.

30
singură, acte juridice civile, adică aptitudinea persoanelor fizice de a dobândi drepturi și de
a-și asuma obligații prin acte juridice proprii (art. 37 din Codul civil).
În principiu, persoana fizică dobândește deplina capacitate de exercițiu la vârsta
majoratului (18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că acesta are o voință conștientă și
dispune de discernământul necesar aprecierii consecințelor actelor juridice pe care le încheie.
Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit 16 ani
capacitatea deplină de exercițiu (art. 40).
Noul Cod civil nu aduce nici o modificare în privința vârstei majoratului. Referitor la
aceasta, art. 38 alin. 2 din actualul Cod civil stabilește, în aceiași termeni cu cei din vechea
reglementare, că persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Dacă toate persoanele fizice au capacitatea de folosință recunoscută de lege pe simplul
considerent că ele există ca ființe umane, în schimb nu toate persoanele fizice au capacitatea
de exercițiu, ci numai acelea care au o voință conștientă, care au discernământul faptelor lor,
deoarece numai acestea își pot da seama de consecințele actelor lor producătoare de efecte
juridice.
Potrivit art. 43 din Codul civil, intitulat marginal „lipsa capacității de exercițiu”:
„(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 42
alin.(1) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia
singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul
său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite
acest lucru.

În art. 41 – capacitatea de exercițiu restrânsă – se stipulează că:

„(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de
către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute
de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel
mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur
acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor”.
Potrivit art. 988 alin. 1 C. civ.: „Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția
cazurilor prevăzute de lege”.
Așadar, în principiu, persoanele fizice dobândesc deplina capacitate civilă de exercițiu
la vârsta majoratului (18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că ele au o voință conștientă
și dispun de discernământ necesar aprecierii consecințelor actelor juridice pe care le încheie.
Reglementând vârsta matrimonială, dispozițiile noului Cod civil consacră regula că
aceasta coincide cu împlinirea vârstei majoratului. În acest sens, prevederile art. 272 alin. 1
din noul Cod civil58 arată că o căsătorie se poate încheia dacă viitori soți au împlinit vârsta de

58
A se vedea A.-G. Gavrilescu, Vârsta matrimonială în actuala statornicire a Codului civil
român, în „Dreptul” nr. 12/2013, p. 34-52.
31
18 ani. Așadar, din momentul în care bărbatul și femeia devin majori, dobândind capacitate
deplină de exercițiu, aceştia au dreptul și în același timp libertatea de a se căsători fără a avea
nevoie de vreo autorizare din partea părinților sau altei persoane și chiar împotriva voinței
acestora.
Iar potrivit art. 40 Cod civil, intitulat marginal „capacitatea de exercițiu anticipată”:
„Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau
tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie”.
Dacă regula o constituie căsătoria la vârsta de cel puțin 18 ani, excepția, prevăzută de
art. 272 alin. 2 C. civ. o reprezintă posibilitatea încheierii căsătoriei de minorul (atât bărbatul,
cât și femeia) care a împlinit vârsta de 16 ani59.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiți de capacitate de exercițiu fiind
prezumați de lege a nu avea discernământ.
Întrucât însă au capacitatea de folosință ei pot deveni titulari de drepturi și obligații,
dar actele juridice din care acestea izvorăsc vor trebui să fie încheiate, în numele minorului
incapabil, de către reprezentanții săi legali, adică de către părinți sau, când ambii părinți sunt
morți, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești ori puși sub interdicție, de către tutorele
numit potrivit legii spre a asigura ocrotirea minorului.
Cu toate acestea, art. 42 Cod civil – privind regimul unor acte ale minorului lipsit de
capacitate de exercițiu – dispune că: „Minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților
sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul”.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc, potrivit legii, o capacitate civilă
de exercițiu restrânsă care le îngăduie, potrivit art. 41 alin. 2, să încheie ei înșiși actele juridice
prin care dobândesc drepturi și își asumă obligații, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților
sau a tutorelui chemați potrivit legii să le asigure ocrotirea.
Art. 44 C. civ. precizează că:
„(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin.(3) și la art. 43 alin.(3), precum
și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
(2) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate
invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din
minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească”.
Potrivit art. 988 alin. 2 C. civ., „Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după
dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în
folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta
să fi fost primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situația
în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului”.
De regulă, capacitatea de exercițiu dobândită la vârsta majoratului durează toată viața,
încetând – odată cu capacitatea de folosință – la moartea persoanei.
Cu toate acestea, legea prevede că și persoanele majore pot fi uneori lipsite de
capacitate de exercițiu și anume atunci când, suferind de o alienație mintală sau de debilitate
mintală (și fiind deci lipsite de discernământ, de o voință conștientă) sunt puse sub interdicție
prin hotărâre judecătorească.
59
Conform art. 272 alin. 2 Cod civil se poate căsători și minorul care a împlinit vârsta de 16 ani,
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: există motive temeinice; există un aviz medical
favorabil; există încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui sau al altor reprezentanți,
acreditări legale potrivit legii; există autorizarea „instanței de tutelă” în a cărei rază teritorială își are
minorul domiciliul.
32
 Interzișii sunt complet lipsiți de capacitatea de exercițiu, ca și minorii sub 14 ani, dar,
la fel ca și aceștia, bucurându-se de capacitatea de folosință, vor putea deveni titulari de
drepturi și obligații prin intermediul reprezentării lor legale de către un tutore numit în acest
scop, care va încheia în numele și în contul lor actele juridice necesare.

b) Capacitatea civilă a persoanei juridice

Amintim că, potrivit art. 28 din Codul civil – intitulat marginal „Capacitatea civilă”:
„(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exercițiu”.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de

drept civil de a avea drepturi și obligații civile.
Potrivit art. 205 din Codul civil, capacitatea se dobândește de la data înregistrării sau
de la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest articol):
„(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi și obligații de la data înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după
caz, potrivit art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau
de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data
actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura
necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
(4) Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele
unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru
actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de
cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a
preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la
data încheierii lor și produc efecte depline”.
Potrivit art. 208 C. civ. – intitulat marginal “capacitatea de a primi liberalități” – “Prin
excepție de la prevederile art. 205 alin. 3 și dacă prin lege nu se dispune altfel, orice
persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de
înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii
testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia ființă în mod legal”.
Capacitatea de folosință civilă a persoanei juridice este cârmuită de principiul
specialității. Principiul nu este consacrat in terminis în legislație – denumirea și creația sa sunt
creația doctrinei și jurisprudenței, dar existența acestuia poate fi dedusă din art. 206 din Codul
civil, care dispune că: „Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice” (alin.
1); „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi și obligații civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut” (alin. 2).
Într-o definiție doctrinară, principiul capacității de folosință a persoanei juridice
constituie „acea regulă de drept civil potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu

33
poate avea decât acele legături și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul ei”60.
Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”; acest text consacră
principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-și exercita

drepturile civile și de a-și îndeplini obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice de către
organele sale de conducere.
Potrivit art. 209 C. civ. – intitulat marginal „data dobândirii capacității de exercițiu”:
„(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin
organele sale de administrare, de la data constituirii lor”, adică prin persoanele fizice
încredințate cu conducerea lor potrivit legii, actului de înființare sau statutului.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. 1, persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei
juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de
administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel
prin lege, actul de constituire sau statut”.
Potrivit art. 210 C. civ. – intitulat marginal “lipsa organelor de adminsitrare”:
„(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către
persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu
depășirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru
înființarea persoanei juridice, precum și actele încheiate de alte persoane nedesemnate
obligă persoana juridică în condițiile gestiunii de afaceri.
(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ținut față de terți
dacă aceasta nu se înființează ori dacă nu își asumă obligația contractată, în afara cazului
când prin contract a fost exonerat de această obligație”.
Iar potrivit art. 219 C. civ. – intitulat marginal „răspunderea pentru fapte juridice”
„(1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate.
(2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au
săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți”.

Altfel spus, faptele (licite sau ilicite) săvârșite de aceste organe obligă însăși persoana
juridică (dacă au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcției lor, adică de organ al persoanei
juridice și nu în calitate de persoană fizică); faptele ilicite atrag, însă, și răspunderea personală
a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

2. Conținutul raportului juridic civil

60
Sancțiunea încheierii de către persoana juridică de acte juridice cu încălcarea art. 206 C. civ.
este nulitatea absolută. Nulitatea este expres prevăzută în art. 3 al textului citat, care dispune că: „Actul
juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin.(1) și (2) este lovit de nulitate absolută”.

34
 Conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile și obligațiile părților,
adică din drepturile subiectului activ și din obligațiile subiectului pasiv între care se stabilește
raportul juridic.
Între drepturi și obligații există o strânsă legătură de interdependență, în sensul că
fiecărui drept subiectiv civil îi corespunde o obligație corelativă și invers, fiecărei obligații îi
corespunde un drept corelativ al celeilalte părți; nu există drept fără obligație corelativă61.
Dreptul subiectiv civil și obligația civilă constituie, prin urmare, elementele
conținutului raportului juridic civil.
Cunoașterea acestor elemente implică o analiză distinctă a fiecăruia.

A. Drepturile subiective civile

a) Definiția și caracterele juridice ale dreptului subiectiv

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –
persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și
ale moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să
facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și, în caz de nevoie, să ceară concursul forței
coercitive a statului.

Drepturile civile subiective62 prezintă următoarele caractere juridice specifice:

- Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existența unei obligații corelative în sarcina
altei (altor) persoane, implicând deci, în mod necesar, existența unui raport juridic între doi
sau mai mulți subiecți de drept;
- Dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv
să-și îndeplinească obligația corelativă63 și de a recurge la nevoie la concursul aparatului de
constrângere a statului pentru a obține îndeplinirea acestei obligații;
- Dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea de a desfășura o anumită
conduită sau de a săvârși anumite acte de conduită căreia îi corespunde o anumită comportare
corelativă din partea subiectului pasiv;
- Dreptul subiectiv ia ființă ca atare din momentul nașterii raportului juridic, chiar
dacă titularul său nu a început încă să-l execute (căci dreptul reprezintă doar posibilitatea
juridică a unei conduite și nu însăși această conduită).
„În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și
libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este

61
Spre exemplu, într-un contract de vânzare, vânzătorul are dreptul de a pretinde și a primi
prețul bunului vândut, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a cumpărătorului de a plăti acel
preț; pe de altă parte, vânzătorul are obligația de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului
vândut și obligația de a garanta pe cumpărător împotriva evicțiunii și împotriva viciilor ascunse ale
lucrului, iar cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului și de a fi garantat.
62
Cu privire la noțiunea de drept subiectiv civil, a se vedea D. Ștefănescu, Contribuții la
elaborarea unei noi definiții a dreptului subiectiv, în „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 77-83, iar pentru
teoriile cu privire la existența și conținutul dreptului subiectiv, a se vedea O. Ungureanu, op. cit., p. 54
și urm.
63
În mod corespunzător, cum vom arăta, obligația civilă constă într-o îndatorire (iar nu într-o
facultate sau posibilitate) de a avea o anumită comportare corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ, comportare care poate consta, după caz, într-o acțiune (dare sau facere) sau într-o inacțiune
ori abținere (non-facere) și care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului.
35
parte” (art. 4 alin. 1).
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate regle-
mentările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai
favorabile” (art. 4 alin. 2).

b) Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile civile subiective sunt extrem de numeroase și variate. Ele pot fi clasificate
după diferite criterii.

● În funcție de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute și relative.

Drepturile subiective civile absolute sunt acelea cărora le corespunde obligația

generală a tuturor persoanelor de a se abține de a le încălca.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere juridice specifice:
– raportul juridic care are în conținutul său un drept absolut se stabilește între titularul
dreptului (ca subiect activ) și toate celelalte persoane (ca subiect pasiv universal, nedeterminat
în momentul stabilirii raportului juridic);
– conținutul obligației corelative care revine subiecților pasivi (nedeterminați) îl
constituie îndatorirea lor generală de a se abține de la orice act sau fapt care ar putea aduce
atingerea dreptului subiectiv, adică obligația de a nu face nimic de natură a încălca sau
stânjeni exercitarea dreptului subiectiv;
– drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la onoare
etc. drepturile rezultând din raporturile conjugale și raporturile de familie; drepturile
nepatrimoniale de autor, de inventator etc.); drepturile reale principale și cele derivate din
dreptul de proprietate privată.

Drepturile subiective civile relative – în opoziție cu cele absolute – sunt cele cărora le
corespunde obligația uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul
stabilirii raportului juridic, de a da (adică de a constitui sau strămuta un drept real asupra
unui lucru), de a face (de a săvârși anumite acte sau fapte juridice), sau de a nu face ceva (de
a se abține de la săvârșirea anumitor acte sau fapte juridice).
Drepturile relative prezintă anumite caractere juridice specifice:
– raportul juridic care cuprinde în conținutul său un drept relativ se stabilește între
titularul dreptului (subiect activ) și una sau mai multe persoane determinate (ca subiect pasiv);
– conținutul obligației subiectului pasiv determinat este îndatorirea – de cele mai
multe ori pozitivă – de a da sau a face ceva, fie uneori îndatorirea negativă de a nu face ceva
(de a se abține de la anumite acte sau fapte);
– drepturile relative sunt opozabile numai față de persoana (sau persoanele) care
constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv; ele sunt deci erga certa
personam (inter partes).
Sunt drepturi relative toate drepturile de creanță, adică acele drepturi care rezultă din
acte juridice sau din fapte juridice în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate,
în calitate de creditor, are dreptul de a pretinde și obține de la una sau mai multe persoane
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligației corelative de a da, a face sau de a nu
face ceva.

● În funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective civile se împart în

36
patrimoniale și nepatrimoniale.

Drepturile subiective civile sunt patrimoniale sau nepatrimoniale după cum ele au sau
nu au un conținut economic, evaluabil în bani.
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește,
pecuniar. Marea majoritate a drepturilor civile intră în această categorie (căci dreptul civil
reglementează, în principiu, raporturi juridice cu conținut economic).
Unele drepturi patrimoniale sunt absolute și, prin urmare, opozabile erga omnes (cum
sunt drepturile reale64), iar celelalte sunt relative și deci opozabile numai debitorului
(drepturile de creanță65).
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv care nu are un
conținut economic și deci nu poate fi evaluat în bani.
Sunt nepatrimoniale: drepturile care privesc existența și integritatea persoanei
(dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la demnitatea umană ș.a.); drepturile care privesc
identificarea persoanei (pentru persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul
la domiciliu și la reședință etc.; pentru persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu,
ș.a.); drepturile ce decurg din creația intelectuală (dreptul de autor, de inventator și cele
conexe lor etc.).
Spre deosebire de drepturile patrimoniale care pot fi absolute sau relative, drepturile
nepatrimoniale sunt întotdeauna absolute, deci sunt opozabile tuturor.
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale se pot împleti cu drepturi patrimoniale
(de exemplu, drepturile decurgând din creația intelectuală cuprind atât prerogative
nepatrimoniale, cum este acela de a fi recunoscut ca autor al operei sau invenției, adică
„dreptul la paternitatea operei sau invenției”, cât și prerogativele cu conținut economic, ca
dreptul de a fi remunerat în caz de editare, reprezentare sau difuzare a operei, sau dreptul de a
fi despăgubit în caz de folosință fără drept a acesteia) sau pot da naștere unor consecințe de
ordin patrimonial (de exemplu, din drepturile rezultate din rudenie sau căsătorie decurge și
obligația de întreținere sau dreptul la moștenire).
Diviziunea drepturilor subiective în drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale
permite clasificarea prejudiciilor în prejudicii patrimoniale, pe de o parte, și prejudicii nepatri-
moniale66 sau „daune morale” pe de altă parte.

64
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său își poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
65
Dreptul de creanță este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ – numit
creditor – poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanță mai sunt denumite adesea și drepturi personale – în opoziție cu cele reale –
spre a sublinia ideea că ele sunt opozabile numai anumitor persoane determinate (debitor).
66
Prejudiciile nepatrimoniale sunt denumite, prin tradiție, daune morale, întrucât sunt prejudicii
care, îndeobște, rezultă din atingeri aduse unor valori morale ale omului; în acest sens se vorbește și
despre patrimoniul moral al persoanelor fizice (a se vedea, în acest sens, M. Eliescu, Răspunderea
civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972, p. 106).
Între prejudiciile nepatrimoniale pe care autorii le enumeră încercând să le clasifice sunt
menționate și cele care decurg din atingerile aduse demnității, prin insulte, calomnii și alte fapte de
aceeași natură.
Referindu-se la dreptul la demnitate, textele normative îl denumesc diferit: în timp ce în art. 58,
noul Cod civil include printre drepturile personalității „dreptul la onoare și reputație”, în art. 72 este
denumit „dreptul la demnitate”, drept care potrivit alin. 2, privește onoarea și reputația. Ceea ce nu
afectează coerența terminologică, fiind doar alternative de exprimare (a se vedea C. Turianu, Insulta și
calomnia prin presă, Editura All Beck, București, 2000, p. 145 și urm.
Spre deosebire de paguba materială care fie diminuează patrimoniul victimei, fie că o lipsește de
un beneficiu viitor, pe care aceasta l-ar fi realizat în mod neîndoielnic, dauna morală nu aduce nici o
37
 ● După corelația dintre ele, drepturile subiective se împart în principale și accesorii.

Este principal acel drept subiectiv care are o existență de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de vreun alt drept.

Exemple de drepturi principale: drepturile reale principale (respectiv dreptul de

proprietate în toate formele sale)67 și drepturile reale principale derivate, corespunzătoare
dreptului de proprietate privată; ele se mai numesc dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate (Codul civil reglementează următoarele drepturi reale principale derivate: dreptul
de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitație, dreptul de servitute și dreptul de superficie)68.

Este accesoriu acel drept subiectiv a cărui soartă juridică depinde de existența altui
drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.

Sunt drepturi reale accesorii, constituite în scopul garantării unor drepturi de creanță:
gajul (sau amanetul), ipoteca, privilegiile, dreptul de retenție69; ele însoțesc întotdeauna un
drept de creanță70.

pierdere de ordin pecuniar. În alți termeni, dauna morală este un prejudiciu extrapatrimonial, adică
orice altă daună neeconomică.
67
Dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de
proprietate privată (a se vedea Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al
acesteia).
Dreptul de proprietate privată se împarte în: a) dreptul de proprietate particulară, care aparține
persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip particular, b) dreptul de proprietate privată al statului,
unităților administrativ-teritoriale/județul, municipiul, orașul, comuna) precum și altor persoane
juridice înființate de stat, cum sunt regiile autonome.
68
Dreptul de uz este un drept real care conferă titularului prerogativele de a se folosi de lucru și
de a-i culege fructele numai pentru nevoile sale și ale familiei; este, de fapt, o varietate a dreptului de
uzufruct.
Dreptul de uzufruct este un drept real care conferă titularului său posesia și folosința asupra
lucrurilor ce aparțin altuia având însă îndatorirea de a conserva substanța lucrurilor respective. Este un
drept care, de regulă, se constituie asupra bunurilor neconsumptibile.
Dreptul de abitație este un drept de folosință (uz) având ca obiect o casă de locuit; în principiu,
acest drept nu poate fi cedat și nici închiriat.
Dreptul de servitute este un drept real imobiliar perpetuu și indivizibil care dezmembrează
proprietatea, conferind titularului său anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia.
Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de proprietate ce o persoană
numită superficiar o are asupra construcțiilor, plantațiilor și altor lucrări aflate pe terenul altei
persoane, teren în privința căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. Constituie o excepție
de la regula potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde și proprietatea a ceea ce se află pe el.
69
Dreptul de ipotecă este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei obligații (art.
1746 și urm. C. civ.).
Dreptul de gaj este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil „spre
siguranța datoriei” (art. 1685 și urm. C. civ.).
Privilegiile sunt drepturi care îi dau creditorului posibilitatea ca creanța sa să fie preferată față
de alți creditori, chiar dacă aceștia sunt creditori ipotecari.
În rândul drepturilor reale accesorii este inclus (de doctrină și jurisprudență) și dreptul de
retenție care dă posibilitatea celui care deține un bun al altuia să nu-l restituie proprietarului până nu i
se plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
70
Drepturile de creanță – denumite adesea și drepturi personale spre a sublinia ideea că ele sunt
opozabile numai anumitor persoane determinate (debitor) – sunt constituite din două elemente: o
38
 Drepturile reale accesorii nu au o existență de sine stătătoare, fiind atașate de un alt
drept principal. De aceea, nașterea precum și stingerea lor depind de existența valabilă a
dreptului principal de creanță.
Această împărțire a drepturilor subiective civile este importantă pentru că dreptul civil
accesoriu depinde de soarta dreptului civil principal (accesorium sequitur principale).

● După gradul de siguranță pe care îl oferă titularul lor, drepturile subiective civile
pot fi: pure și simple și afectate de modalități.

Este pur și simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine titularului
său, întrucât nici existența și nici executarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare; un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată după nașterea lui și necondiționat. Exemplu:
printr-un dar manual (donația unui bun mobil corporal), donatorul dobândește de îndată, în
mod irevocabil, dreptul de proprietate al bunului cu care a fost gratificat.
Este afectat de modalități acel drept subiectiv civil a cărui existență ori exercitare
depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Cum „modalitățile actului juridic civil” sunt termenul, condiția și sarcina, înseamnă
că este afectat de modalitate acel drept subiectiv care este însoțit de o împrejurare viitoare
care se subsumează acestor „modalități”.

c) Recunoașterea, ocrotirea și exercitarea drepturilor subiective civile

● Recunoașterea și ocrotirea drepturilor subiective civile

Posibilitatea desfășurării unei anumite conduite devine un drept subiectiv (civil) numai
în măsura în care este recunoscută printr-o normă juridică (dreptul obiectiv).
Recunoașterea drepturilor subiective civile este făcută de diferite izvoare de drept
civil, pe categorii ori specii de asemenea drepturi. Exempli gratia, menționăm aici
următoarele:

– Codul civil recunoaște majoritatea drepturilor patrimoniale (reale și de creanță), prin

chiar reglementarea lor.
Astfel, în partea a III-a - Despre bunuri sunt reglementate drepturile reale principale
(proprietatea, uz, uzufruct, servitute, abitațiune).

- Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului și Convenția

internațională privind drepturile copilului recunosc, de asemenea, multe drepturi subiective
civile pentru persoana fizică;

– Constituția consacră, de asemenea, anumite drepturi cu caracter fundamental ale

cetățeanului român care, însă, sunt drepturi subiective civile.
Art. 15 din Constituție statuează că: „Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile

relație interpersonală între creditor și debitor și un element economic care constă într-un drept asupra
patrimoniului debitorului, drept pe care autorii îl numesc gaj general.
Garanțiile reale constă în afectarea specială a unui bun (bunuri) pentru garantarea obligației, în
instituirea unui drept accesoriu, de garanție, cu privire la acel bun. Din acest drept real decurge, pentru
creditor, atât un „drept de preferință”, cât și un „drept de urmărire” (este cazul gajului, ipotecii și al
privilegiilor reale). În acest sens, a se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Garanțiile de executare a
obligațiilor comerciale, Editura Scripta, 1998, p. 3 și urm.
39
consacrate prin Constituție și prin alte legi…”, iar art. 21 consacră și principiul ocrotirii
eficiente a acestor drepturi statuând că: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru
apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și că „nici o lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept”.
Articolele următoare ale Constituției consacră și garantează expres drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor dintre care multe au caracter de drepturi civile: dreptul
la viață și la integritatea fizică și psihică a persoanei (art. 22); dreptul la viață intimă,
familială și privată (art. 26); dreptul la domiciliu și la inviolabilitatea domiciliului și a
reședinței (art. 27); dreptul la proprietate (art. 44); dreptul la moștenire (art. 46) etc.
În sfârșit, trebuie reținut faptul că drepturile subiective sunt ocrotite chiar și împotriva
încălcării lor de către autoritățile publice ale statului, art. 52 alin. 1 din Constituție prevăzând
că „Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să
obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”.

● Exercitarea drepturilor subiective civile

Principiile exercitării drepturilor subiective civile

Dreptul subiectiv civil înseamnă, după cum am arătat cu ocazia definirii lui, nu numai
posibilitatea unei conduite, ci și măsura acelei conduite. Tocmai această „măsură” cere să
precizăm principiile care trebuie observate de titularul unui drept subiectiv cu ocazia
exercitării lui.

Aceste principii sunt următoarele:

– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei; acest
principiul rezultă din mai multe norme de drept civil, precum art. 11 din Codul civil: „Nu se
poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare (adică acte juridice unilaterale – n.n.),
de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință; acest principiu rezultă din
art. 14 Cod civil, potrivit căruia: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își
exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea
publică și bunele moravuri”; de altfel, acest principiu a fost ridicat la rang de principiu
constituțional (art. 57).
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale materiale ori juridice; spre
exemplu, proprietarul unui teren trebuie să respecte hotarul, linia vecinătății, iar
împrumutătorul nu poate cere de la împrumut decât ceea ce datorează.

d) Abuzul de drept

Art. 15 din Codul civil, cu denumirea marginală „Abuzul de drept”, prevede că

„Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.
Sfera de aplicare a abuzului de drept ține de calitatea generală de a fi titular de drept,
nefiind restrânsă la calitatea de proprietar, deși teoria abuzului de drept s-a dezvoltat pe seama
abuzului de drept de proprietate. Aproape toate drepturile sunt susceptibile de exercitare
abuzivă, cu excepția acelora care, prin natura lor, pot fi exercitate discreționar, cum sunt, de
pildă, drepturile personalității71.
Din dispozițiile art. 15 C. civ. reies două forme de manifestare a exercițiului abuziv a

71
A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 626.
40
unui drept.
Potrivit primei modalități, exercițiul dreptului este socotit ca abuziv atunci când este
exercitat cu intenția de a păgubi pe altul sau de a-l vătăma, ceea ce presupune o deturnare
intenționată, cu rea credință, a dreptului, de la scopul său firesc și legitim. Legiuitorul
sancționează, astfel, folosirea dreptului într-un mod nelegitim, în dezacord cu interesul social
care a determinat legitimarea și protecția sa ca drept. Prerogativele proprietății (usus, fructus
și abusus) trebuie să profite titularului dreptului în vederea realizării interesului său legitim,
iar nu să fie deturnate pentru a șicana sau a face rău altuia72.
Vinovăția făptuitorului, sub forma intenției, explicit formulată de legiuitor, trebuie
dovedită de partea lezată, deoarece buna credință se prezumă întotdeauna.
A doua modalitate de manifestare a abuzului de drept presupune exercitarea unui
drept subiectiv civil dincolo de limitele sale firești, normale, rezonabile, adică exercitarea lui
în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege73.
Pentru a dovedi abuzul de drept în această situație specială este necesar să se facă
dovada că depășirea exercitării dreptului este contrară bunei credințe.
Altfel spus, abuzul de drept intervine, în general, atunci când dreptul subiectiv civil nu
este exercitat cu respectarea principiilor sus-enunțate, ci cu rea-credință, fără respectarea legii
și a moralei, a limitelor sale sau împotriva scopului lor economic și social74.
Modul obișnuit de sancționare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului
forței de constrângere a statului, în sensul că organul jurisdicțional, constatând că este în
prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului,
așa cum a fost formulată, iar dacă exercițiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va
înlătura o astfel de apărare.
Neîndoielnic, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudiciu (material ori moral), va interveni răspunderea civilă față de cel
vătămat într-un drept al său.
Pornind de la ideea că expresia abuz de drept înseamnă o „depășire a hotarului
dreptului subiectiv” și de la conceptul că exercițiul dreptului trebuie să corespundă scopului
economic al acestuia și funcționării sale normale, literatura de specialitate propune
determinarea existenței abuzului pe criterii obiective75.
Așadar, apare insuficient să considerăm că exercițiul dreptului este abuziv numai în
ipoteza în care, subiectiv, ar fi edictat exclusiv de intenția de a cauza altuia o pagubă.
Așa de pildă, în materia raporturilor de vecinătate, sunt considerate că întrec aceste
limite și deci constituie abuz de drept: săpăturile sau alte lucrări care atrag ruina clădirilor
vecine; producerea prin exercițiul unor activități industriale, de zgomote sau trepidații, care
fac nelocuibile casele vecine și le micșorează valoarea76 etc.
În doctrină77 s-a subliniat că actele materiale asupra bunurilor aflate în coproprietate

72
A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 626.
73
A se vedea O. Ungureanu, op. cit., p. 73.
74
Abuzul de drept a fost și este viu disputat în doctrină. Cu privire la tendințele afirmate în
această materie, a se vedea: Irina Sferdian, Inconvenientele de vecinătate în reglementarea noului Cod
civil, în „Dreptul” nr. 2/2015, p. 9-13; O. Popa, P. Pordea, Gh. Oprea, Elemente de caracterizare a
abuzului de drept în materie civilă, în „Revista română de drept” nr. 9/1978, p. 57-64.
75
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921, p. 151-152.
76
D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu
legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, București, 1906, p. 240-242.
77
Cu privire la abuzul de drept în exercitarea dreptului de proprietate privată, a se vedea: V.
Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, 2004, p. 280. Iar în
cazul coproprietății și indiviziunii, a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 148-158.
41
sau indiviziune se pot face de fiecare coproprietar sau indivizar cu condiția să respecte dreptul
egal al celorlalți coproprietari sau indivizări, adică să nu împiedice folosința legal îndrituită
acestora. Actele materiale care depășesc această limită reprezintă, indiscutabil, o exercitare
abuzivă a dreptului de coproprietate ori în indiviziune, configurată juridic ca abuz de drept78.
Exercitarea abuzivă a unui drept real poate conduce la încetarea dreptului, adică la
decăderea din drept. Astfel se întâmplă, conform art. 747 C. civ., în cazul uzufructului, textul
prevăzând în mod expres că acesta poate înceta „la cererea nudului proprietar atunci când
uzufructuarul abuzează de folosința bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se
degradeze” (alin. 1).
Instanța, după gravitatea împrejurărilor, putând hotărî „fie stingerea uzufructului, fie
preluarea folosinței bunului de către nudul proprietar, cu obligația acestuia de a plăti
uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea
rentei, instanța poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară” (alin. 3).
Tot astfel, în conformitate cu art. 1119 din Codul civil, moștenitorul „care, cu rea-
credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație
supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă
anterior renunțase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau
ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa
la distribuirea bunului donat” (alin. 1).
Așadar, succesibilul care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu știință și rea-
credință n-a trecut în inventar bunuri din moștenire „nu se poate folosi de beneficiul de
inventar”, ceea ce revine la a spune că este decăzut din dreptul de a se folosi de această
modalitate de acceptare a moștenirii, iar potrivit art. 703 moștenitorul pierde dreptul de a
renunța la moștenire în cazul în care a sustras sau a ascuns bunuri din succesiune; el pierde și
dreptul de proprietate asupra bunurilor ascunse sau sustrase.

B. Obligația civilă

a) Definiția obligației civile

După cum am arătat, conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile
subiectului activ și obligațiile subiectului pasiv, între care există o strânsă legătură de
interdependență; oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligație civilă; nu
există drept fără o obligație corelativă.
Art. 1164 Cod civil, definind conținutul raportului obligațional, arată că „Obligația
este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație

78
Aplicarea acestor principii a făcut-o Tribunalul Suprem, între altele, prin decizia nr. 734 din
25 martie 1989 („Dreptul” nr. 3/1990, p. 61), într-un caz de exercitare abuzivă a dreptului de
proprietate comună pe cote – părți.
Dreptul de coproprietate asupra unui bun îndreptățește pe titulari la realizarea deplină a
prerogativelor proprietății, dar, în același timp, îi obligă la o exercitare în limitele impuse de împlinirea
interesului lor, în acord cu interesul celorlalți coproprietari.
Așadar, când drepturile civile sunt abătute de la finalitatea care le justifică existența, sau când
sunt exercitate cu rea – credință, exercițiul lor devine abuziv și, în acest caz, nu se mai bucură de
ocrotirea legii.
Așa fiind, în speță, pretenția pârâților de a avea acces permanent prin ușa ce asigură intrarea din
interior în holul casei scărilor, bazată pe dreptul de folosință comună pe care îl au asupra
dependințelor– pivnița și podul – apare ca o exercitare abuzivă a dreptului lor, cât timp prin ușa de la
holul apartamentului, creată în acest scop, au asigurată legătura, normală și corespunzătoare, cu scările
de acces la dependințele respective.
42
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.
În doctrină, însă, s-au formulat mai multe definiții pentru obligația civilă79 care, în
esență, cuprind aceleași elemente, existând numai anumite diferențe de formulări.
Definim obligația civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic
civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită
care constă în a da, a face sau a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța
coercitivă a statului.

Reținem, ca elemente definitorii ale obligației civile80, următoarele:

– obligația civilă înseamnă, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o
posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
– îndatorirea poate consta în a da, a face ori a nu face ceva;
– în caz de neconformare de bună voie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv
prin forța de constrângere a statului.
Potrivit art. 1226 C. civ.: „Obiectul obligației este prestația la care se angajează
debitorul” (alin. 1); „Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel
puțin determinabil și licit” (alin. 2).

b) Izvoarele obligațiilor civile

Potrivit art. 1165 Cod civil „Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și
din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.
a) Contractul este definit la art. 1166 C. civ. ca „acordul de voințe între două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”
b) Cvcasicontractul este definit la art. 986 C. civ. ca un fapt juridic licit și voluntar din
care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți.
În această categorie, Codul nostru civil cuprinde:
- gestiunea de afaceri, care constă în fapta unei persoane de a gera (administra)
interesele altei persoane, însă fără a exista un mandat din partea acelei persoane (art. 1339-
1340 C. civ.);
- plata nedatorată, care se caracterizează prin aceea că o persoană plătește alteia fără a
datora sau care nu îi incumbă, ceea ce implică restituirea sumei plătite (art. 1341-1344 C.
civ.);
- îmbogățirea fără justă cauză, când cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără
justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la restituire (art. 1345-1348).
c) Delictul este un fapt intențional și ilicit (art. 1357 C. civ.).
d) Legea ar fi acel izvor de obligații care nu necesită intervenirea unui fapt juridic,

79
Termenul de obligație este primitor de mai multe sensuri, și anume: în sens larg, el
desemnează raportul obligațional (adică raport civil, în care subiectul activ – creditorul – poate
pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea. să facă ori să nu facă ceva ), iar în sens restrâns, se
conferă numai semnificația de datorie a debitorului.
Într-un al treilea sens, oarecum impropriu, termenul în discuție primește semnificația de înscris
constatator al unei obligații (instrumentum), cum sunt obligațiunile sau cecurile, în astfel de situații
făcându-se confuzie între raportul juridic obligațional și înscrisul constatator al existenței sale.
Pentru dezvoltarea istorică a noțiunii de „obligație” a se vedea I. Albu, Drept civil. Introducere
în studiul obligațiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14-30.
80
A se vedea: D. Hantea, Cu privire la conținutul noțiunii de obligație civilă, în „Dreptul” nr.
5/1998, p. 40-43; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex,
București, 1998, p. 18-25.
43
obligațiile luând naștere direct și nemijlocit din lege, ca de pildă obligațiile fiscale, pensiile
alimentare, obligațiile tutorelui etc.

c) Clasificarea obligațiilor civile

Obligațiile civile (corelative drepturilor) pot fi clasificate în funcție de diferite criterii,

astfel:

● În primul rând distingem obligația legală și obligația naturală81. Ceea ce deosebește

obligația naturală de cea legală, este lipsa sancțiunii legale pentru legătura juridică (juris
vinculum) dintre două persoane.
Obligația naturală, întrucât este o obligație fără sancțiune, nu poate face obiectul
executării silite, dar dacă este executată de bună voie nu se admite repetițiunea (art. 1092,
alin. 2 C. civ.).
Obligația naturală este deci susceptibilă de plată voluntară dar nu poate fi cerută de
creditor prin acțiune.

 Clasificare obligațiilor după modalități

„Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități” (art.
1396 alin. 1 C. civ.).
„Obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități” (art. 1396 alin. 2).

Conform art. 1397 alin. 1 C. civ., obligația simplă nu este afectată de termen sau
condiție și poate fi executată imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului. În plus,
se arată la următorul alineat, aceasta este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau
desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în
momentul în care debitorul s-a obligat sub condiție”.
La rândul lor, obligațiile susceptibile de modalități pot fi afectate de termen sau
condiţie, conform art. 1398 C. civ.

● Clasificarea obligațiilor după obiectul lor

În funcție de obiectul lor, deosebim:

- obligația de a da, obligația de a face și obligația de a nu face ceva (aut dare, aut
facere, aut non facere);
- obligația pozitivă (a da, a face) și obligația negativă (a nu face);
- obligația de rezultat (determinată) și obligația de diligență (de mijloace).

a) Obligațiile de a da, a face și a nu face

În dreptul civil, obligația de a da (dare) este îndatorirea de a constitui sau a transmite

un drept real.
De exemplu, obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligație de „a da”. Tot obligație de „a

81
„Obligațiile naturale sunt legături imperfecte dar nesancționate, echitatea fiind fundamentul
lor” (C. Hamangiu, N. Georgean, Cod civil adnotat, 1930, vol. I, speța 19, p. 226).
44
da” este și îndatorirea pe care și-o asumă împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă, în
favoarea împrumutătorului, pentru a-i garanta creanța.
Obligația de a face (facere) este îndatorirea de a realiza o acţiune materială – a
executa o lucrare, a presta un serviciu ori a preda un lucru (de exemplu, obligația
vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului sau cea a antreprenorului de a executa o
lucrare).
Din textul art. 1527 alin. 1, rezultă că, în caz de neexecutare, obligația de a face este
susceptibilă de o constrângere directă a debitorului la executarea ei 82, iar potrivit art. 1528
alin. 1, creditorul poate fi autorizat de justiție, de câte ori aceasta este cu putință, să execute el
obligația, pe cheltuiala debitorului83.
A nu face, ca obligație corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de
a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept. A nu face, ca obligație corelativă unui
drept relativ, înseamnă a nu realiza o anumită acţiune pe care debitorul ar fi putut-o face dacă
nu s-ar fi obligat la abținere. De exemplu, obligația pe care și-o asumă autorul unei piese de
teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a piesei sale către vreun alt teatru, timp
de 5 ani de la prima reprezentație realizată de teatrul căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată
piesa. Tot obligația de „a nu face” este și obligația pe care și-o asumă nepoata față de unchi,
printr-un contract de donație, de a nu se căsători până la absolvirea liceului sau a facultății.
Clasificarea obligațiilor civile în „a da”, „a face” și „a nu face” prezintă importanță
juridică în ceea ce privește clasificarea actelor juridice (de pildă, contractul de rentă viageră se
deosebește față de contractul de vânzare cu clauză de întreținere prin aceea că primul
presupune o obligație de „a da”, pe când al doilea dă naștere la o obligație de „a face”), dar
şi în ceea ce priveşte posibilitatea aducerii la îndeplinire a obligațiilor prin executare silită.

b) Obligații de rezultat și obligații de diligență

Este de rezultat (numită și determinată) acea obligație care constă în îndatorirea

debitorului de a obține un rezultat determinat. De exemplu, obligația vânzătorului de a preda
cumpărătorului lucrul vândut.
Potrivit art. 1481 alin. 1: „În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să
procure creditorului rezultatul promis.”
Este de diligență (numită și de mijloace) acea obligație care constă în îndatorirea
debitorului de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga
însă la realizarea rezultatului concret.
Potrivit art. 1481, alin. 2 „În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.”
De exemplu, obligația avocatului de a reprezenta și asista în justiție pe clientul său ori
obligația profesorului de a medita un elev în vederea promovării unui examen84.

● Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor

1. După opozabilitatea lor, obligațiile civile se împart în:

- obișnuite (opozabile numai inter partes);

82
Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură,
cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
83
În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să
execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.
84
În mod obișnuit, obligația medicului față de pacientul său este considerată o obligație de
mijloace (v. Trib. Suprem, dec. civ. nr. 106/1964, în Culegere de decizii pe anul 1964, p. 112).
45
 - opozabile și terților (scriptae in rem);
- reale (propter rem).

a) Numim obișnuită acea obligație civilă care incumbă debitorului față de care s-a
născut. Este obligația opozabilă „între părți”. Marea majoritate a obligațiilor civile sunt de
acest fel.

b) Este obligație opozabilă și terților (numită și scriptae in rem) acea obligație care
este strâns legată de posesiunea unui bun, astfel încât creditorul nu-și poate realiza dreptul său
decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun.
Exemplu: obligația cumpărătorului unui bun care formează obiectul unui contract de
locațiune, potrivit art. 1811 C. civ.: „Dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locațiunea a fost notată în
cartea funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locațiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a
îndeplinit aceste formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința
locatarului”.

c) Este obligație reală (numită și propter rem)85 îndatorirea ce revine, potrivit legii,
deținătorului unui bun, în considerarea importanței deosebite a unui astfel de bun pentru
societate86. Exemplu, obligația deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva ori obligația
deținătorului unui bun din patrimoniul național de a-l conserva.

2. În funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligațiilor civile deosebim :

- obligații civile perfecte;
- obligații civile imperfecte;

a) Este perfectă acea obligație civilă a cărei executare este asigurată, în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce
poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, ca regulă). Marea majoritate a
obligațiilor civile este formată din obligațiile perfecte.

b) Este imperfectă (numită și naturală) acea obligație – tot juridică – a cărei executare
nu se poate obține pe cale silită, dar odată executată, de bună voie de către debitor, nu este
permisă restituirea ei. Ea reprezintă o categorie intermediară între obligația juridică și
obligația morală (acesteia din urmă îi lipsește constrângerea statală).

În ce privește temeiul plății, conform art. 1470 C. civ., orice plată presupune o datorie,
iar potrivit art. 1471 C. civ., restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au

A se vedea I. Lulă, Privire generală asupra obligațiilor „propter rem”, în „Dreptul” nr.
85

8/2000, p. 8-22.
86 Obligațiile reale de a face, denumite și obligații propter rem, sunt strâns legate de un lucru, imobil sau mobil, astfel încât se transmit o dată cu
acestea. Ele „decurg din stăpânirea unor bunuri” și „obligă numai în legătură cu acele lucruri, adică propter rem” (I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul
obligațiilor, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1984, p. 66). În acest sens, conform art. 560 C. civ. „Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la
grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”. Acest text instituie
obligații reale de a face cu caracter reciproc în raporturile de vecinătate.

46
fost executate de bunăvoie.

Exemple:
- cheltuielile de nuntă constituie o obligație a părinților lipsită de sancțiune iar în cazul
în care au fost efectuate de bunăvoie nu se poate cere restituirea lor;
- obligația de întreținere între rude, care potrivit legii nu sunt îndatorate la întreținere;
- obligațiile izvorâte din jocuri și pariuri, altele decât cele organizate de stat etc.

După cum se poate observa, sancțiunea juridică a obligației naturale nu o constituie

calea ofensivă a acțiunii, ci aceea pasivă a excepțiunii.

3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înțelegem acțiunea la care este îndreptățit
subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv.

Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita subiecților
acestui raport.

A. Corelații

a) Corelația dintre obiectul și conținutul raportului juridic civil

Deși în strânsă legătură, obiectul și conținutul raportului juridic civil nu se confundă.

În adevăr, prin conținut înțelegem drepturile și obligațiile subiecților, adică
posibilitățile juridice de a pretinde și a îndeplini anumite acțiuni sau inacțiuni și respectiv
îndatoririle juridice asumate, pe când prin obiect înțelegem înseși aceste acțiuni sau inacțiuni
pe care subiectul activ le poate pretinde iar cel pasiv este ținut să le îndeplinească.

b) Corelația dintre obiectul raportului juridic civil și noțiunea de

„bunuri”

În raporturile patrimoniale, conduita oamenilor se referă, adesea, la lucrurile din lumea

exterioară, numite și bunuri.
Acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil dată fiind natura socială a
acestui raport.
Totuși pentru ușurința exprimării – adică brevitatis causa – se folosește și exprimarea
că „obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori niște bunuri”.
„Bunul”, deci, este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

B. Bunurile

a) Definiția bunului în dreptul civil

Potrivit art. 535 C. civ. „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial”.
Prin lucru se înțelege tot ceea ce există în realitate, în afară de ființe, şi se află în
natură, fiind perceptibil prin simțurile noastre, altfel spus, având o existență materială. Din

47
punct de vedere juridic, lucrurile sunt „corporale” sau „necorporale”87.
În doctrină, sunt considerate „corporale” bunurile care au o existență fizică
perceptibilă direct, cu ajutorul simțurilor umane, sau indirect, prin intermediul diverselor
aparate. Sunt perceptibile direct, spre exemplu, terenurile, construcțiile și vehiculele, iar
indirect, undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice fel (a se
vedea art. 539 alin. 2 C. civ.).
În schimb, sunt „necorporale” lucrurile „intangibile”, care au o existență ideală,
abstractă. Literatura de specialitate include în această categorie, spre exemplu, creanțele,
titlurile de valoare, fondurile de comerț, creația intelectuală.
În prezent, sub aspect juridic, pentru ca un „lucru” să se convertească într-un „bun”
este necesar să întrunească trei cerințe, și anume: să aibă valoare economică, adică să fie
evaluabil în bani; să fie util omului, adică să servească acestuia pentru satisfacerea diverselor
trebuințe materiale și/sau spirituale; să facă obiectul unui drept patrimonial88. Așadar, în
temeiul art. 535 C. civ., pentru a fi în prezența unui „bun” se impune existența concomitentă a
unui „lucru”, indiferent că este corporal sau necorporal, și a unui „drept patrimonial” asupra
acelui lucru, indiferent că este real sau de creanță. Sintetic spus, din punct de vedere strict
juridic, „lucrul” și „dreptul patrimonial” constituie elementele necesare și suficiente pentru
existența juridică a „bunului”.

Concluzia care rezultă este că ori de câte ori în conținutul raportului juridic intră un
drept patrimonial, obiectul derivat al acestuia este însăși bunul89.

b) Corelația dintre noțiunile de „bunuri”, universalitate de fapt și

„patrimoniu”

Ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane este denumit în Codul civil ca
fiind universalitate de fapt. Astfel, potrivit art. 541 alin. 1: „Constituie o universalitate de fapt
ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin
voința acesteia sau prin lege”.
Reamintim că, în concepția Codului civil, drepturile patrimoniale sunt considerate
bunuri.
De altfel, în sensul curent, patrimoniul desemnează averea sau avuția unei persoane
(din lat. patrimonium care derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi
familiale) 90.
În acest sens larg, numim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor,
care au valoare economică, aparținând unei persoane fizice sau juridice91.
Este, așadar, de reținut că bunurile intră în componența patrimoniului; altfel spus, între
bun și patrimoniu există corelația de tip parte – întreg.

87
Pentru unele detalii ]n acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, Natalia Saharov, Considerații critice în
legătură cu reglementarea bunurilor în Codul civil, în dreptul nr. 1/2014, p. 57-66.
88
Sub imperiul vechilor reglementări, în lipsa unui text legal care să-i stabilească semnificația, în
doctrină s-a decis că, pentru existența „bunului”, alături de posibilitatea evaluării în bani și utilitatea
lui pentru om, era suficientă „posibilitatea” (susceptibilitatea) aproprierii acestuia pe calea dreptului
patrimonial. Evident, în prezent, nu mai este suficient ca lucrul să fie „apropriabil”, ci trebuie să facă
efectiv obiectul unui drept patrimonial.
89
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.90.
90
A se vedea, în acest sens, A. Duţu, Patrimoniul în dreptul civil şi în dreptul mediului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
91
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, vol. I, Editura
Wolters Kluwer, București, 2008, p. 12.
48
 Drepturile și obligațiile patrimoniale și bunurile la care acestea se referă, aparținând
unei persoane, pot fi privite atât individual – ut singuli – cât și în universalitatea lor –
universitas juris – ca element activ al patrimoniului.

c) Clasificarea bunurilor

● În funcție de natura lor și de calificarea dată de lege bunurile se împart in imobile

(nemișcătoare) și mobile (mișcătoare)

Principala diviziune a bunurilor este prevăzută în mod expres în Codul civil care, în
art. 536 statuează că „toate bunurile sunt mobile sau imobile” (s.n.).
Această clasificare a fost și este considerată fundamentală, adică o summa divisio
pentru simplul motiv că se aplică necesarmente tuturor bunurilor.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o așezare fixă și stabilă cum sunt:
pământul, clădirile și în general tot ceea ce este legat de sol.
Potrivit art. 537 C. civ. „Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă,
plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent”
Iar conform art. 538 C. civ., intitulat marginal „Bunurile care rămân sau devin
imobile”: „Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și
părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate
spre a fi reintegrate” (alin. 1); „Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor
vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinație” (alin. 2).
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o așezare fixă și stabilă, fiind susceptibile
de deplasare de la un loc la altul, fie cu energie proprie (de exemplu: animalele), fie cu
ajutorul unei energii străine; în consecinţă, sunt considerate mobile toate celelalte bunuri sau
drepturi ce nu pot fi definite imobile.
Conform art. 539 C. civ. , „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri
mobile” (alin. 1); „Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora,
precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice
persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora” (alin. 2).
Codul civil prevede, conform art. 540, intitulat marginal „Bunurile mobile prin
anticipație”, că: „Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă,
plantațiile și construcțiile încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin
voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor” (alin. 1);
„Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară” (alin. 2).

Importanța juridică a clasificării bunurilor în mobile și imobile se concretizează în

regimul juridic, sub diferite aspecte, dintre care amintim:

– în ce privește efectele posesiei: potrivit art. 1919 alin. 3 C. civ.: „Până la proba
contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea
funciară”.
– în ce privește drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe când
gajul (amanetul) privește un mobil;
– în dreptul internațional privat: imobilului i se aplică lex rei sitae (legea țării pe

49
teritoriul căreia e situat), pe când mobilului rex personalis (adică legea proprietarului bunului,
care este ori lex patriae ori lex domicilii);
– în ce privește competența teritorială: litigiul cu privire la un imobil se judecă de
instanța în raza căreia se află bunul, pe când cu privire la un mobil este competentă instanța
domiciliului pârâtului, ca regulă (actor sequitur forum rei).

● După regimul circulației lor juridice, distingem între bunuri aflate în circuitul
civil (in commercio) și bunuri scoase din circuitul civil (extra commercium)

a) Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în
alți termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile
ce se află în circuitul civil.

De reținut că regula o formează aceste bunuri; deci, legea trebuie să prevadă, expres,
excepțiile. Este sensul pe care îl are, spre exemplu, art. 1229 C. civ.: „Numai bunurile care
sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”.

Din această categorie de bunuri fac parte două subdiviziuni:

• bunuri care pot circula liber, neîngrădit, putând fi dobândite sau înstrăinate de orice
persoană;
• bunuri care pot fi dobândite, deținute ori înstrăinate condițional, adică în condiții
restrictive, cum sunt armele și munițiile, supuse reglementării Legii nr. 295/2004 privind
regimul armelor de foc și al munițiilor.

b) Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic
civil; se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile.

Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3 din Constituție), precum și bunurile
enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituție care nu pot fi decât obiect al proprietății publice.
În condițiile actualului Cod civil, bunurile proprietate publică pot fi date în
administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate;
de asemenea ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică, dar nu pot fi
înstrăinate – dobândite (de exemplu, prin vânzare) cât timp fac parte din domeniul public.
În afară de bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituție ca fiind scoase din
circuitul civil, mai putem adăuga și alte bunuri care au același regim, cuprinse în legi
ordinare. Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, „Terenurile care
fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi
introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.
Importanța juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilității actelor
juridice civile sub aspectul obiectului lor. Astfel, nerespectarea prevederilor legale care
prohibesc sau supun unor condiții actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage după
sine, pe lângă nulitatea absolută a actelor încheiate, uneori și răspunderea administrativă sau
penală.

● După modul în care sunt determinate, deosebim între bunuri individual

determinate (res certa) și bunuri determinate generic (res genera)

a) Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinței
exprimate în act juridic, se individualizează prin însușiri proprii, specifice. De obicei, bunurile

50
determinate individual sunt unicatele (manuscrisul unei lucrări, o pictură, o sculptură etc.),
precum și cele care pot fi individualizate prin caracterele lor particulare (o casă identificată
prin localitate, stradă, număr; un televizor individualizat prin marcă, serie etc.)
b) Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însușirile
speciei ori ale categoriei din care fac parte. Individualizarea lor se face prin cântărire,
măsurare, numărare etc. (de exemplu: banii, cerealele, combustibilii ș.a.)

Această clasificare a bunurilor prezintă importanță juridică în ceea ce privește:

– momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale: în
principiu, când obiectul actului îl formează res certa, dreptul real se transmite în momentul
realizării acordului de voință, chiar dacă nu s-a predat bunul (art. 1273 C. civ.)92, pe când în
cazul în care obiectul actului îl constituie res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsa unei stipulații contrare);
– suportarea riscului contractului: dacă obiectul actului este res certa, iar bunul piere
fortuit înainte de predarea lui, debitorul este liberat de obligația predării; dacă obiectul actului
este res genera, care piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este liberat de obligația de
predare, el trebuind să procure alte bunuri de gen, căci genera non pereunt;
– locul predării bunului: în lipsă de stipulație contrarie, bunul individual determinat
trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării (art. 1689 C. civ.), pe când predarea
unui bun de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului, iar nu al creditorului căci, în
principiu, plata „este cherabilă, iar nu portabilă” (art. 1720 C. civ.)93.

● După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligații civile deosebim
bunuri fungibile și bunuri nefungibile

Potrivit art. 543 alin. 1 C. civ. „Bunurile sunt fungibile sau nefungibile”. Această
clasificare are în vedere numai bunurile mobile, nu și pe cele imobile.

a) Potrivit art. 543 alin. 2: „Sunt fungibile94 bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligații”.
Exemplu: banii, țigările, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri
generice.
Potrivit art. 543 alin. 3: „Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi
considerat ca nefungibil”.

92
Potrivit art. 1273 C. civ.: „Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință
al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri
determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”
(alin. 1); „Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului
proprietății bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voința
părților se dispune altfel” (alin. 2); „Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile
speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile” (alin. 3).
93
Art. 1689 C. civ. prevede: „Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în
momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia,
din uzanțe.”.
Art. 1720 C. civ. dispune că: „În lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să
plătească prețul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce
proprietatea este transmisă”.
94
Fungibilitatea este un raport de echivalență între două sau mai multe lucruri generice în
temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligații.
51
 b) Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei
obligații, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. Exemplu: un
tablou, o mobilă executată la comandă specială, un cal de curse etc.

Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat de natura bunului, cât și prin
voința părților unui act juridic civil.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.

Importanța juridică a clasificării bunurilor în fungibile și nefungibile se evidențiază în

materia executării obligațiilor civile95.
Pe când plata în cazul unor bunuri fungibile este liberatorie pentru debitor dacă s-a
predat creditorului un lucru de același gen, obligația nu se stinge dacă în locul bunului
nefungibil (cert) debitorul predă un altul, chiar dacă acesta ar întruni toate calitățile primului.

● După cum folosirea lor implică ori nu consumul ori înstrăinarea lor, distingem
bunurile consumptibile și neconsumptibile

Potrivit art. 544 C. civ., „Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile”.

Bunurile se clasifică în consumptibile și neconsumptibile după cum întrebuințarea lor
obișnuită implică sau nu consumarea lor materială sau juridică (înstrăinarea) de la prima
utilizare.

a) Este consumptibil acel bun mobil care nu poate fi folosit fără ca prima lui
întrebuințare să nu implice consumarea substanței ori înstrăinarea lui (de exemplu: alimentele,
combustibilul, banii etc.).
Potrivit art. 544 alin. 3, „Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea”.

b) Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca prin aceasta să fie
necesară consumarea substanței ori înstrăinarea lui (de exemplu: terenurile, clădirile,
mobilele, hainele etc.).

Această clasificare este utilă în materie de uzufruct și de împrumut de folosință

(comodat). Astfel, când obiectul uzufructului e un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie
să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui –
salva substantia rei – pe când în situația în care obiectul acestuia este bun consumptibil, e
vorba de cvasiuzufruct, la care se referă art. 712 C. civ96.

95
Sunt edificatoare, sub acest aspect, dispozițiile în materie de împrumut. Astfel, după ce în art.
2164 C. civ. se prevede că: „În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie
aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului
acestora” (alin. 1); „În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu
este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă
părțile nu au convenit altfel” (alin. 2); „Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeași natură,
calitate și în aceeași cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data și locul
unde restituirea trebuia să fie făcută” (alin. 3).
96
Art. 712 C. civ. dispune: „Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, și bunuri consumptibile,
cum ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligația de a
restitui bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea
lor la data stingerii uzufructului”.
52
 Obiectul împrumutului de folosință – numit comodat97 – îl constituie un bun
neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumație – numit mutuum98– îl formează
bunuri consumptibile.
Interesul juridic al acestei împărțiri a bunurilor rezidă în aceea că numai asupra
bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care să permită titularului lor o utilizare
prelungită, continuă și, concomitent, să impună obligația de a le restitui după întrebuințare în
individualitatea lor.

● După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în bunuri

frugifere și nefrugifere

Conform art. 547 C. civ., „Produsele bunurilor sunt fructele și productele”.

Cea mai mare parte a bunurilor sunt frugifere; există însă și bunuri care nu procură
nici un venit denumite bunuri sterile (bijuterii, lingourile de aur etc.).

a) Este frugifer acel bun care produce periodic, fără consumarea substanței sale, alte
bunuri ori produse numite fructe.

b) Este nefrugifer bunul care nu are însușirea de a da naștere periodic, la produse fără
consumarea substanței sale.

Textul alineatului 1 al art. 548 C. civ. distinge trei categorii de fructe – în dreptul civil
– iar alineatele 2, 3 și 4 le definesc99.
- „Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și
sporul animalelor” (art. 548 C. civ. alin. 2). Fructele naturale sunt, deci, acele produse pe care
un bun le dă fără nici o intervenție a omului, cum sunt: iarba crescută pe un teren necultivat,
prăsila animalelor, vânatul ori ciupercile dintr-o pădure etc.
- „Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel” (art. 548 C. civ. alin. 3).
Fructele industriale sunt, deci, acele produse obținute ca urmare a activității omului, ca de
exemplu: recolta produsă pe terenul agricol, produsele diferitelor plantații etc.
- „Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și
dividendele” (art. 548 C. civ. alin. 4). Fructele civile reprezintă echivalentul în bani sau în alte
lucruri al utilizării unui bun cum sunt: chiriile, dobânzile, arendele; așadar, ele reprezintă
avantajele de ordin material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.
Dacă fructele sunt tot ceea ce produce periodic fără consumarea substanței sale,
„Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea” (art. 549 C.
civ.).

97
Împrumutul de folosință (comodat) este contractul prin care împrumutătorul predă, cu titlu
gratuit, un bun neconsumptibil pentru folosință temporară împrumutatului, acesta obligându-se a-l
înapoia; este într-un fel un depositum irregulare.
98
Împrumutul de consumație (mutuum) este contractul prin care împrumutătorul transmite în
proprietate o sumă de bani sau o cantitate de alte bunuri consumptibile celui împrumutat, acesta
obligându-se să le restituie în aceeași cantitate și calitate cu cele ce i-au fost predate.
99
Art. 548 alin. 1: „Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile. Fructele civile se numesc și
venituri”.
53
 În materie de uzufruct, pe când fructele se cuvin uzufructuarului, productele aparțin
nudului proprietar. În materie de posesiune, posesorul de bună credință dobândește, prin
efectul legii și ca o recunoaștere a bunei sale credințe, toate fructele bunurilor aflate în
posesiunea sa, pe când productele aparțin proprietarului.

● După cum pot fi ori nu împărțite fără să-și schimbe destinația lor, bunurile se
împart în divizibile și indivizibile

Conform art. 545 C. civ. „Bunurile sunt divizibile sau indivizibile” (alin. 1);
„Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri
indivizibile” (alin. 2); Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat
indivizibil” (alin. 3).

a) Este divizibil acel bun care poate fi împărțit fără să-și schimbe, prin aceasta,
destinația sa economică.
b) Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărțit fără a nu-și schimba, prin aceasta,
destinația sa economică.

Spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărțită, fiind bun divizibil, pe când un
costum de haine n-ar putea fi divizat în două, trei sau mai multe părți deoarece, în acest caz,
nu ar mai putea servi destinației pentru care a fost confecționat.
Această împărțire a bunurilor prezintă utilitate juridică în materie de partaj și de
obligații.

Partajul se aplică în caz de proprietate comună: coproprietate, indiviziune și

devălmășie. Dacă bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia din proprietari, cu obligarea lui
la plata unei sulte către ceilalți, fie este scos în vânzare prin licitație și se împarte prețul.
Bunul indivizibil care formează obiectul unei obligații cu mai multe subiecte (pluralitate
pasivă), determină o indivizibilitate naturală, fiecare dintre debitori fiind ținut pentru întreaga
datorie.

● După corelația dintre ele, împărțim bunurile în principale și accesorii

Conform art. 546 C.civ: „Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv,
întrebuințării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”
(alin. 1); „Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri”
(alin. 2); „Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal” (alin. 3);
„Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior
drepturi privitoare la bunul principal” (alin. 4); „Separarea temporară a unui bun accesoriu
de bunul principal nu îi înlătură această calitate” (alin. 5) „Drepturile unui terț privitoare la
un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu” (alin. 6).
a) Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la
întrebuințarea altui bun.
b) Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuințarea altui bun,
principal. Exemplu: cutiile pentru instrumente muzicale, cheile pentru lacăt, pompa pentru
bicicletă, lopețile pentru barcă, bețele pentru schi etc.

Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligațiilor civile; când se

54
datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât și pe cel accesoriu (în
lipsă de stipulație contrară expresă), căci accesorium sequitur principale.

● După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale și incorporale100

a) Sunt corporale (res corporales) acele bunuri care au o existență materială fiind
percepute de simțurile omului (se văd, pot fi atinse și pot fi posedate; ele vin de la natură)101.
b) Sunt incorporale (res incorporales) acele valori economice care nu au o existență
materială (corp, substanță), cărora le lipsește materia tangibilă, nu cad sub simțuri și se percep
doar cu mintea102.

Drepturile nepatrimoniale sunt asemenea bunuri. Exemplu: dreptul de autor care

înseamnă facultatea autorului de a exploata în exclusivitate opera sa; în afară de moștenitori,
numai el are acest drept. Cu toate că autorul va beneficia de drepturile de autor materializate
într-o sumă de bani (bun corporal) dreptul în sine nu se identifică cu suma de bani primită.
Dreptul de autor sau prerogativa ori facultatea pe care el o are asupra operei este un lucru
abstract (incorporal). Tot astfel, sunt abstracte (deci bunuri incorporale) drepturile de creanță.

4. Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice

Codul civil oferă, în cuprinsul art. 18-24, o perspectivă de ansamblu asupra publicităţii
şi modalităţilor sale de realizare. Astfel, drepturile, actele și faptele privitoare la starea și
capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparțin acestora, precum și orice alte
raporturi juridice sunt supuse publicității în cazurile expres prevăzute de lege (art. 18 alin. 1).
Conform alineatului al doilea al aceluiaşi articol, publicitatea se realizează prin cartea
funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului
cod și arhivă, prin registrul comerțului, precum și prin alte forme de publicitate prevăzute de
lege.
Articolul 19 C. civ. explică sumar condițiile de publicitate; în primul rând, se
stipulează în alin. 1, procedura și condițiile de publicitate se stabilesc prin lege. Îndeplinirea
formalității de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de
capacitatea de exercițiu (alin. 2), iar orice renunțare sau restrângere a dreptului de a îndeplini
o formalitate de publicitate, precum și orice clauză penală sau altă sancțiune stipulată pentru a
împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise (alin. 3). În fine, conform alin. 4,
nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității,
dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.
În ceea ce priveşte efectele publicităţii, art. 20 alin. 1 arată că aceasta asigură
opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum și a oricărui alt raport juridic supus
publicității, stabilește rangul acestora și, dacă legea prevede în mod expres, condiționează
constituirea sau efectele lor juridice. Ca o excepţie, se prevede, la alin. 2, faptul că între părți

100
A se vedea Cornelia Munteanu, Considerații asupra bunurilor incorporale în actualul și în
noul Cod civil, în „Dreptul” nr. 3/20l0, p. 60-71.
101
„Ele pot fi dominate în fapt, pot fi posedate” (O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a
8-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 126).
102
În doctrina noastră s-a reținut că bunurile necorporale sunt acele drepturi subiective pe care
legea, prin prevederile ei, le aduce în sfera lucrurilor (a se vedea I. Reghini, Bunurile, în „Introducere
în dreptul civil”, vol. II, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Editura Hamangiu, București, p.
39).
55
sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele
juridice, precum și orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost
îndeplinite formalitățile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Deşi publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate,
se arată la alin. 3 al art. 20, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, ea poate produce
efecte achizitive în favoarea terților dobânditori de bună-credință. În fine, conform alin. 4,
publicitatea nu întrerupe cursul prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Art. 21 C. civ. arată că, dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public,
se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii (alin. 1). Ca o
consecinţă firească a acestei susţineri rezultă că, în cazul în care un drept, act sau fapt a fost
radiat, se prezumă că el nu există (alin. 2).
Codul civil instituie o serie de sancţiuni pentru situaţiile în care formalitatea de
publicitate nu a fost realizată, cea mai importantă fiind inopozabilitatea operaţiunii juridice
supusă publicităţii; conform art. 22 alin. 1 C. civ., în situaţia în care aceasta nu era prevăzută
de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse
publicității sunt inopozabile terților, afară de cazul în care se dovedește că aceștia le-au
cunoscut pe altă cale. Prin urmare, atunci când legea prevede că simpla cunoaștere de fapt nu
suplinește lipsa de publicitate, absența acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată,
inclusiv de terțul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus
publicității. De precizat că, în toate cazurile, simpla cunoaștere a dreptului, actului, faptului
sau raportului juridic nu suplinește lipsa de publicitate față de alte persoane decât terțul care,
în fapt, le-a cunoscut (alin. 3).
Art. 23 C. civ. statuează obligativitatea concursului dintre formele de publicitate,
eliminând posibilitatea ca îndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe să acopere neîndeplinirea
alteia. În fine, prin art. 24 se garantează accesul publicului la registrele publice, în sensul că
orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condițiile legii, „să consulte registrele
publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situație juridică și să obțină extrase sau
copii certificate de pe acestea”.

56
 CAPITOLUL IV

IZVOARELE ȘI PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

§1. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiuni generale

Pentru existența raportului juridic civil abstract – pe care l-am definit ca fiind relația
socială, patrimonială ori nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil – sunt necesare
două premise: subiectele de drept civil (persoane fizice și persoane juridice) care stabilesc
relația socială și norma juridică civilă.

Pentru existența, însă, a unui raport juridic civil concret, la cele două premise de mai
sus – subiectele și norma de drept civil – se mai adaugă una: o împrejurare (act sau fapt
juridic concret) de care legea civilă să condiționeze, să lege un astfel de raport.

Această a treia premisă – care generează o situație juridică determinată, concretă, între
anumite subiecte de drept civil – constituie obiectul raportului juridic civil concret.

2. Definiția izvorului raportului juridic civil concret

Prin „izvor al raportului juridic civil concret” se înțelege o împrejurare – act sau fapt
– de care legea civilă leagă nașterea unui raport juridic civil concret.
Două precizări sunt necesare aici în legătură cu noțiunea de „izvor al raportului
juridic civil concret”.
Mai întâi, e vorba de faptul că un act sau fapt din societate nu are, prin el însuși,
valoare de izvor al unor efecte de drept civil; pentru a dobândi o asemenea valoare juridică
este necesar ca norma de drept civil să i-o confere. În adevăr, nu toate conduitele umane au
importanță pentru drept; pentru a fi relevante din punct de vedere juridic, este necesar ca
acestea să fie consacrate printr-o normă de drept.
În general, norma juridică este constituită din: ipoteză, care descrie împrejurările în
care se aplică dispoziția normei; dispoziție, care prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o
persoană aflată în condițiile descrise în ipoteză; și, în fine, o sancțiune, care stabilește
57
măsurile ce se iau împotriva celor ce au nesocotit dispoziția. Atunci când, în mod practic, sunt
întrunite condițiile cerute de ipoteza și dispoziția normei, legea ordonă o consecință juridică.
Așadar, pentru producerea unor consecințe juridice, sunt necesare anumite premise indicate de
regulă în lege; aceste premise sunt faptele juridice (în sens larg).
Apoi, actul sau faptul care constituie un „izvor al raportului juridic civil concret”;
prin urmare, acesta este, eo ipso, și izvorul drepturilor și obligațiilor civile care formează
conținutul acelui raport.

3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

Faptele juridice sunt acele împrejurări, care, potrivit legii, produc efecte juridice
independente de voința omului.
După legătura lor cu voința umană, faptele juridice și, odată cu ele, izvoarele
raportului juridic concret, se împart în acțiuni omenești și fapte naturale (numite și
evenimente); primele depind de voința omului, iar secundele sunt independente de voința
umană.
După sfera lor, distingem între faptul juridic lato sensu și faptul juridic stricto sensu.

a) Acțiuni omenești și fapte naturale (evenimente)

Sunt acțiuni umane faptele omului – comisive ori omisive – săvârșite cu sau fără
intenția de a produce efecte juridice, prevăzute de legea civilă cu această semnificație.
Prin urmare, această primă categorie de izvoare ale raporturilor juridice civile concrete
reunește atât acțiunile voluntare dorite, cât și cele involuntare, nedorite de om. Spre
exemplificare, menționăm că un contract civil este un act, adică un act voluntar, intenționat,
pe când vătămarea sănătății altcuiva reprezintă un fapt omenesc, care obligă la repararea
prejudiciului, indiferent că fapta este săvârșită cu intenție ori din neglijență sau imprudență.

Acțiunile omenești pot fi clasificate după anumite criterii.

Astfel, după cum legea civilă condiționează sau nu nașterea raportului juridic civil de
existența intenției producerii acestui efect deosebim:
– acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice – de a crea, modifica ori
stinge un raport juridic civil – care se numesc acte juridice civile;
– acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc
în puterea legii; acestea nu sunt acte, ci fapte juridice.
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem între:
– acțiunile licite, adică săvârșite cu respectarea dispozițiilor legale, și
– acțiunile ilicite, adică cele săvârșite cu încălcarea prevederilor legale; exemplul tipic
de acțiune ilicită – comisivă ori omisivă – este delictul civil ori fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii.

Evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări care se produc independent de

voința omului și de care legea civilă leagă nașterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt
asemenea fapte: moartea, cutremurul, inundația etc.; nașterea înseamnă apariția unui subiect
de drept civil; cutremurul de pământ ori inundația poate fi forță majoră care, potrivit legii
civile, apără de răspundere civilă.

Importanța juridică a acestei clasificări a izvoarelor raporturilor juridice civile

concrete – în acțiuni umane și evenimente – se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care
58
menționăm:
– capacitatea civilă cunoaște reguli diferite, după cum e vorba de acte juridice ori
fapte juridice (umane ori naturale);
– reprezentarea operează numai în materie de acte juridice, iar nu și de fapte juridice
etc.

b) Fapt juridic lato sensu și fapt juridic stricto sensu

În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât acțiunile omenești – săvârșite cu sau
fără intenție de a se produce efecte juridice – cât și evenimentele, faptele naturale. Deci, lato
sensu „fapt juridic” este sinonim cu „izvor al raportului juridic civil concret”.
În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omenești săvârșite fără
intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc însă în puterea legii, și faptele
naturale (evenimentele).
Interesul juridic al clasificării faptelor juridice în fapte juridice stricto sensu și lato
sensu rezidă din materia probațiunii, deoarece, de regulă, primele pot fi dovedite cu orice
mijloc de probă îngăduit de lege, pe când actele juridice sunt supuse unor condiții restrictive
de probațiune.

§2. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiuni generale

a) Importanța probelor în procesul civil

Probele sunt o instituție centrală în cadrul procesului judiciar, ele fiind unul dintre cei
mai importanți factori în opera de distribuire a justiției, pentru că, fără probe, darea hotărârii
judecătorești este practic imposibilă.
Într-adevăr, pentru a putea pronunța hotărârea, judecătorul trebuie să cunoască
raporturile reale dintre părți, respectiv faptele care au dat naștere conflictului dintre ele, și
apoi să facă, la aceste fapte, aplicarea normei de drept corespunzătoare.
Dacă judecătorul cunoaște ori este presupus a cunoaște legea, în schimb, probele sunt
indispensabile pentru aflarea stării de fapt, deoarece el este străin de raporturile dintre părți;
astfel, probele sunt tocmai mijloacele prin care el poate lua cunoștință de aceste raporturi.
Opera de distribuire a justiției nu poate fi realizată decât dacă hotărârea instanței se
sprijină pe atare dovezi, încât să formeze convingerea oricui că exprimă adevărul și este
dreaptă.

b) Definirea noțiunii de probă

Prin probă se înțelege mijlocul juridic de stabilire a existenței unui act sau a unui fapt
juridic și, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative.
Cuvântul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.
59
 Sub aspect terminologic, termenul „probă” este folosit în două sensuri:
Într-un sens mai larg, prin probă se înțelege:
1) fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt;
2) fie mijlocul prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit;
3) fie rezultatul, realizat prin folosirea mijloacelor de probă (înscrisuri, mărturii,
mărturisiri, probe materiale, expertize), adică măsura în care acestea au reușit să formeze
convingerea judecătorului despre existența sau inexistența faptului.
Într-un sens mai restrâns, cuvântul „probă” este folosit cu două accepțiuni: 1) mijloc
de probațiune, adică mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt103; 2) fapt probator, adică un
fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probațiune, este folosit la rândul său
pentru a dovedi un alt fapt determinant în rezolvarea cauzei. Astfel, din împrejurarea că
anumiți arbori au fost tăiați, se poate ajunge la concluzia că s-a săvârșit o strămutare a
hotarului între două proprietăți.
Privite din acest punct de vedere, faptele sunt de două categorii:
1) fapte care trebuie dovedite, denumite și fapte principale, care constituie însuși
obiectul probațiunii, de exemplu, încheierea unui contract, încălcarea terenului altuia etc.;
2) fapte probatorii, adică acele fapte care nu constituie însuși raportul litigios, dar care
sunt folosite pentru a se ajunge la stabilirea existenței ori a inexistenței raportului litigios.

c) Subiectul probațiunii

Cuvintele „probă” și „a proba” înseamnă, în esență, a convinge instanța că situația

de fapt, de care depinde recunoașterea dreptului pretins, a existat sau nu în realitate.
Probele lucrează asupra facultăților de percepție și de raționament ale judecătorului.
Subiectul probei este, prin urmare, însuși judecătorul, în conștiința căruia are loc
transformarea faptelor obiective în adevăr subiectiv.

d) Obiectul probațiunii (thema probandum)

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit în proces pentru a demonstra

existența unui drept subiectiv civil și a obligației corelative.
Formează obiect al probei toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care sunt
izvoare ale raporturilor juridice civile concrete. În alți termeni, constituie „obiect al probei”
actul ori faptul juridic care a dat naștere la dreptul subiectiv civil și obligația corelativă.
Precizări în legătură cu unele particularități ale obiectului probei, în unele situații
speciale:
Mai întâi, trebuie reținut că norma de drept civil nu constituie obiect al probei,
deoarece judecătorul e prezumat a cunoaște legea (jura novit curia)104. Așadar, în procesul
civil, normele juridice române105 nu pot forma obiectul probațiunii.

103
Acesta este înțelesul cel mai obișnuit al cuvântului, atât în lege cât și în vorbirea curentă.
104
Deci, normele de drept (material și procesual-civil) „nu trebuie dovedite”, deoarece ele sunt
legalmente prezumate ca fiind cunoscute. Într-adevăr toți destinatarii legii civile sunt prezumați a
cunoaște normele de drept de la data publicării lor (nemo censetur ignorare legem), puterea acestei
prezumții legale fiind absolută (a se vedea D. Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VII, Iași, 1901,
p. 102).
105
Așadar, principiul inadmisibilității probei normelor juridice funcționează numai cât privește
normele de drept române, numai pe acestea judecătorul fiind obligat, în virtutea sarcinilor de serviciu
(rezultate din legea de organizare judecătorească), să le cunoască și să le aplice. Uneori însă, în
realizarea justiției, judecătorul se vede confruntat cu nevoia cunoașterii și aplicării unor norme din legi
străine. În astfel de cazuri, stabilirea normelor juridice străine constituie, atât în procesul civil, cât și în
60
 Însă sunt și situații când în realizarea justiției, judecătorul se vede, uneori, confruntat
cu nevoile cunoașterii și aplicării unor norme din legi străine. În astfel de cazuri, stabilirea
normelor juridice străine constituie, atât în procesul civil, cât și în procesul penal, o
„chestiune de fapt supusă probațiunii”106.
În adevăr, orice proces poate fi redus la o conexitate dintr-o stare de fapt determinată
și o normă de drept corespunzătoare. De exemplu, cumpărătorul cheamă în judecată pe
vânzător pentru a fi obligat să-i predea bunul vândut, obligația vânzătorului fiind prevăzută de
art. 1672 C. civ.; în consecinţă, reclamantul trebuie să dovedească numai starea de fapt, adică
existența contractului de vânzare, și faptul că a plătit prețul. El nu trebuie să dovedească deci
și existenţa normei de drept în care sunt încadrate aceste fapte.
Apoi, faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilă
dovedirea lor ca atare (de exemplu, nu pot face dovada că nu am fost niciodată în București,
pentru că ar fi trebuit să dovedesc că zi de zi mă aflam în altă localitate).
În schimb, un fapt negativ determinat constituie obiect al probei, el dovedindu-se prin
probarea faptului pozitiv contrar (de exemplu, se poate dovedi că la o anumită oră nu am fost
într-o anumită localitate, dovedind unde mă găseam la acea oră).
Uneori, legea însăși pretinde dovada unui fapt negativ: e cazul, spre exemplu, al plății
nedatorate (art. 1341 C. civ.), ori cel al tăgăduirii paternității (art. 429 din Codul civil).
În fine, faptele care trebuie să fie dovedite sunt fie materiale, fie psihologice. Faptele
materiale sunt exteriorizate (de exemplu, un arbore a fost tăiat, o persoană a rămas infirmă în
urma unui accident). Faptele psihologice, cum sunt dolul, reaua-credință etc., nu se
exteriorizează decât prin rezultatul lor.
Vom examina câteva categorii de fapte care ridică unele discuții:
Faptele necontestate sunt acele fapte asupra existenței cărora toate părțile din proces
sunt de acord (de exemplu, în legătură cu un accident de automobil, ele sunt de acord asupra
vitezei mașinii sau asupra gradului de invaliditate al victimei).
Fiind împrejurări admise, acceptate de părțile unui litigiu, nu necesită, în principiu,
probarea lor107.
Faptele cunoscute personal de judecător. Este posibil ca uneori judecătorul să
cunoască personal faptele care formează obiectul litigiului din alte împrejurări decât acelea
ale dosarului. Aceasta ridică problema dacă el poate să se sprijine pe cunoștințele sale
personale și dacă poate să respingă probele cerute de părți, pe motiv că sunt inutile. Răspunsul
este negativ; altminteri, s-ar deschide câmp liber arbitrariului și ar ridica instanței superioare
posibilitatea exercitării dreptului de control judiciar. În cazul în care judecătorul cunoaște
împrejurări de fapt și depoziția sa este necesară pentru rezolvarea procesului, el va fi audiat ca
martor, devenind, pe această cale, incompatibil.
Faptele notorii sunt faptele cunoscute de un mare număr de persoane, mergând de la

procesul penal, o „chestiune de fapt supusă probațiunii”. De exemplu, în litigiile de drept internațional
privat, în care les causae este o lege străină, magistratul poate solicita părții să dovedească existența și
conținutul normei juridice străine (există însă, și procedura obținerii legii străine prin Ministerul
Justiției și Ministerul Afacerilor Externe).
106
A se vedea A. Ionașcu, Probele în procesul civil, București, 1969, p. 44.
107
Cât privește forța lor probantă, părerile sunt împărțite. Unii autori consideră că faptele
necontestate nu au forță probantă, deoarece însăși mărturisirea părților este lăsată la aprecierea
judecătorului (a se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, Editura
Didactică și Pedagogică, 1996, p. 147). Așa fiind, judecătorul are dreptul să se îndoiască de realitatea
faptelor necontestate și să se convingă, pe bază de probe, dacă faptele acestea sunt reale sau fictive.
În procedurile altor state, faptele necontestate sunt considerate ca dobândite cauzei și
judecătorul nu se poate îndoi de veracitatea lor deoarece actele de voință ale părților sunt obligatorii;
de aceea se consideră că orice probă este și inutilă și inadmisibilă.
61
faptele îndeobște cunoscute de toată lumea, până la cele cunoscute de majoritatea populației
dintr-un oraș ori județ.
Instanța se poate folosi în darea soluției de un atare fapt notoriu, părțile fiind
dispensate de a mai administra probe în dovedirea lor. Mai exact, faptele notorii se dovedesc
prin probarea doar a notorietății (iar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea
notorietății).
Faptele contestate, denumite și fapte prezumtive, sunt acele fapte pe care legea însăși
le consideră existente, care nu pot fi, în principiu, contestate și, ca atare, dovedirea lor nu mai
este necesară.
Este vorba de acele situații în care legea însăși, generalizând raporturi de fapte
frecvente, trage din ele concluzia care se degajă în mod logic și constant.
Se ajunge astfel la o deducție pe care legea însăși o impune ca o realitate obiectivă.
Acestea sunt prezumțiile sau probele indirecte de care ne vom ocupa în cele ce
urmează. Existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo
dovadă în stabilirea situației de fapt pe care o legea o presupune (art. 328 alin. 1 C. pr. civ.)108
și, în cazul prezumțiilor absolute, nici dovada contrară nu este posibilă.

e) Condițiile de admisibilitate a probelor

Pentru a fi încuviințată de instanță, proba trebuie să îndeplinească, cumulativ,

următoarele condiții:
– Proba să nu fie oprită de lege.
Această condiție se pune, în primul rând, sub aspectul dreptului material; de exemplu,
la înscrisurile autentice nu se poate contesta constatarea personală a organului instrumentator
decât prin înscrierea în fals și inadmisibilitatea probei pentru combaterea prezumțiilor legale
absolute.
– Proba să fie verosimilă, adică obiectul probațiunii să nu contrazică legile naturii, să
nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile (să tindă, deci, la dovedirea unor fapte credibile).
– Proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu pricina. Dacă proba cerută nu are
legătură cu obiectul procesului, ea nu folosește la rezolvarea pricinii și constituie un mijloc de
tergiversare a judecății.
– Proba să fie concludentă, adică de natură să conducă la rezolvarea cauzei. Prin
urmare, spre deosebire de admisibilitate la care, de obicei, se pune în discuţie o chestiune de
drept, la concludență – care presupune că în drept proba este admisibilă – judecătorul
apreciază în fapt, la speță, dacă acea probă este de natură să conducă la rezolvarea cauzei.
Încuviințarea, fără un examen serios prealabil a probelor, duce la încărcarea dosarului
cu material inutil, la complicarea procesului și deschide poarta uneia din formele sub care se
manifestă uneori abuzul de drept procesual.

f) Sarcina probei

Sarcina probei este reglementată, în art. 249 C. pr. civ., astfel: „Cel care face o
susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute
de lege”. Cum primul care se adresează justiției este reclamantul, înseamnă că lui îi revine,
mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse. Această primă regulă este cristalizată în maxima:
onus probandi incumbit actori.
108
„Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce
privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită
prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta”.

62
 Sarcina probei, prin urmare, incumbă reclamantului. În adevăr, atunci când
reclamantul într-o acțiune civilă pretinde că este proprietarul lucrului care se află în posesia
pârâtului sau, în alt exemplu, că acesta îi datorează o sumă de bani, primul voiește să schimbe
situația prezentată de care beneficiază adversarul său. Atâta timp cât reclamantul nu-și
dovedește dreptul său, este rațional și în interesul superior al stabilității drepturilor în
societate, să prevaleze prezumția că acel care deține lucrul este proprietar, ori că cel chemat în
judecată ca debitor, nu datorează nici o sumă de bani.
Odată ce, însă, reclamantul a făcut dovada faptului generator al dreptului său, este
rândul pârâtului ca, în apărare, să dovedească faptele pe care-și sprijină susţinerile sale.
Așadar, pârâtul este obligat acum să iasă din pasivitate și să se apere; el va trebui, deci, să-și
facă dovezile pentru a paraliza dreptul reclamantului. Aceasta se cheamă o „contra-dovadă”
și ea este necesară după ce dovada a fost efectuată. Altfel spus, sarcina probei trece la el.
Am arătat, în mod schematic, cui îi incumbă sarcina probei. Va trebui însă să ținem
seama că procesele prezintă, ca și viața însăși, situații mult mai variate și mai complexe.
Astfel, în străduința fiecăreia dintre părți de a forma convingerea judecătorului în avantajul
său, apărarea pârâtului poate fi combătură de reclamant prin replică, iar replica dată de pârât
prin duplică și așa mai departe. Să luam un exemplu: reclamantul cere prin acțiune restituirea
unui lucru împrumutat, față de care pârâtul se apără invocând eliberarea sa de obligația de a
restitui lucrul, fiindcă acesta a pierit prin caz fortuit. Reclamantul obiectează că pierderea
lucrului nu la-a putut elibera pe pârât, deoarece a fost pus în întârziere. La aceasta pârâtul
răspunde că ar fi pierit și la reclamant dacă ar fi fost restituit. În fiecare din aceste situații,
trebuie dovedite susținerile părților.
Prezintă astfel un mare interes practic chestiunea de a ști care din cele două părți în
litigiu trebuie cea dintâi să administreze proba alegațiunilor sale, dată fiind dificultatea
efectuării probei, faptele de probat fiind adesea obscure și nuanțate.

2. Mijloace de probă

a) Înscrisurile

Codul civil nu conține o definiție generală a înscrisului ca mijloc de probă, dar

definește speciile de înscrisuri: autentic, sub semnătură privată, începutul de probă scrisă.
Prin înscris se înțelege consemnarea de date despre acte și fapte juridice, pe un
anumit suport material (pe hârtie, sticlă, carton, scândură etc.).
În mod obișnuit, înscrisul este întocmit în mod special în scopul de a dovedi ulterior,
la nevoie, un raport juridic, și constituie ceea ce se cheamă o probă preconstituită chiar în
momentul încheierii unui act juridic.
Înscrisurile sunt mijloace de probă demne de crezare datorită însușirii lor de a
conserva bine, în timp, date despre acte și fapte juridice, în comparație, bunăoară, cu
fragilitatea memoriei unui martor109.

109
Dar, așa cum s-a precizat în literatura juridică., forță probantă are doar înscrisul original. În
adevăr, copiile legalizate de pe înscrisuri, în general, n-au o putere doveditoare proprie, situație în care
judecătorul poate cere totdeauna înfățișarea înscrisului original. Nu mai puțin, pentru ipoteza în care
originalul nu mai există, judecătorul este dator să observe că, în puterea legii, copiile întocmite de pe
copii legalizate ale înscrisurilor autentice nu au nici o putere doveditoare chiar dacă ar fi legalizate,
pentru că, așa cum s-a arătat „valoarea unei legalizări depinde de confruntarea copiei cu originalul,
care este obligatorie și care în acest caz n-a avut loc” (A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Editura
Științifică, București, 1969, p. 160).
63
 Potrivit art. 1241 C. civ. „Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub
semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege”.

• Înscrisul autentic
Într-un sens larg, înscrisuri autentice sunt acelea al căror conținut este nediscutabil, ca
opus al înscrisului fals. În limbajul juridic, însă, noțiunea de înscris autentic este dată de art.
269 C. pr. civ.: „Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat
de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu
autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă
la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut,
semnătura acestora și data înscrisului” (alin. 1); „Este, de asemenea, autentic orice alt
înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter” (alin. 2).
Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile notariale, actele de stare
civilă, hotărârile organelor jurisdicționale (și, în primul rând, hotărârile judecătorești),
procesele verbale de îndeplinirea actelor de procedură etc.
Conform art. 1243 Cod civil „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un
notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”
(alin. 1); „Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori” (alin.
2).
În unele cazuri, forma autentică este cerută chiar pentru validitatea actului.
Conform art. 1244 C. civ. „În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie
încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută
sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”.
Redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă pentru părți mari avantaje
datorită puterii probatorii excepționale pe care legea o acordă acestor acte.
În ce privește puterea doveditoare a înscrisului autentic, urmează a distinge:
– mențiunile ce reprezintă constatările personale ale agentului instrumentator, făcute
cu propriile simțuri (adică constatările realizate ex proprii sensibus), fac dovada deplină, ele
neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals (procedură dificilă și riscantă)110;
– declarațiile și enunțările părților cuprinse într-un înscris autentic, indiferent dacă
privesc raportul juridic încheiat ori sunt în legătură cu acesta, au putere doveditoare până la
proba contrară. Efectul doveditor, în sensul arătat, se produce față de părți și terți, adică față
de orice persoană111;
– mențiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de dovadă
scrisă.
În ce privește consecințele juridice ale înscrisului nul ca înscris autentic, este necesară
următoarea distincție:
– când forma autentică este cerută de lege pentru valabilitatea operațiunii juridice
(adică e vorba de forma impusă ad validitatem), nulitatea înscrisului atrage însăși nulitatea
actului juridic pe care-l constată112;
– când înscrisul autentic a fost întocmit doar pentru proba actului juridic (ad

110
În practica judiciară s-a decis, corect, că: „Constatările personale ale notarului,, menționate
într-un înscris autentic cum sunt cele referitoare la prezența părților, modul de identificare a lor sau
luarea consimțământului nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals” (Trib. Suprem,
dec. Nr. 2413/1979, în „Revista română de drept” nr. 7/1981, p. 57).
111
A se vedea A. Ionașcu, op. cit., p. 111 și 113.
112
Astfel, potrivit art. 1242: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei
pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă” (alin. 1); „Dacă părțile s-au
învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se
socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată” (alin. 2).
64
probationem), deși nul ca înscris autentic, el poate valora ca înscris sub semnătură privată113,
dacă sunt întrunite cerințele art. 272 alin. 2 C. pr. civ. „Înscrisul prevăzut la alin.(1) face însă
deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți, iar dacă nu este
semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă”

• Înscrisul sub semnătură privată

Se numește „înscris sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de cel ori de
cei de la care provine. Există, deci, o singură condiție cerută pentru valabilitatea unui astfel de
înscris: semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.
Semnătură, în sensul de aici, este numai cea executată de mâna autorului înscrisului.
Prin urmare, nu îndeplinește această condiție „semnătura” dactilografiată, fotografiată,
executată prin parafă ori prin punere de deget.
Condiții speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:
– Condiția pluralității de exemplare (numită și cerința multiplului exemplar) este
cerută de art. 274 C. pr. civ. pentru convențiile sinalagmatice: „Înscrisul sub semnătură
privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost
făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt” (alin. 1); „Un singur
exemplar original este suficient pentru toate persoanele având același interes” (alin. 2);
„Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor ce au fost
făcute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl
privește, obligația constatată în acel înscris” (alin. 3); „Pluralitatea exemplarelor originale
nu este cerută când părțile, de comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele”
(alin. 4).
Rațiunea acestei dispoziții legale constă în faptul că, existând obligații reciproce, este
firesc ca fiecare dintre contractanți să posede dovada scrisă de care să se poată servi, în cazul
când celălalt nu-și îndeplinește obligația.
– Condiția scrierii în întregime ori punerii formulei „bun și aprobat” înainte de
semnare. Potrivit art. 275 C. pr. civ.: „Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură
parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile,
trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de
semnătură, să fie scris cu mâna sa "bun și aprobat pentru...", cu arătarea în litere a sumei
sau a cantității datorate” (alin. 1); „Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită
de cea arătată în formula "bun și aprobat", se prezumă că obligația nu există decât pentru
suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și formula "bun și aprobat" sunt scrise în întregime
cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedește în care parte este greșeală sau
dacă prin lege se prevede altfel” (alin. 2).
În aplicarea dispozițiilor art. 275 C. pr. civ., doctrina și jurisprudența sunt ferme în a

113
„Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau a incapacității funcționarului,
sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părțile
contractante”. Este o aplicație a ideii conversiunii actelor juridice (privite ca instrumentum
probationis).
Rezultă, în principiu, că înscrisul autentic neregulat întocmit are valoare de înscris sub
semnătură privată, dar condiționat de tripla condiție ca actul juridic să fie semnat de părți, să fie
consemnat de un agent instrumentator competent și să facă parte din categoria actelor juridice
nesolemne, adică pentru care înscrisul se invocă ad probationem și nu ad validitatem (a se vedea: D.
Alexandresco, Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil, Tipografia Națională, Iași, 1901, p.
149-151).
În privința efectelor, vom deosebi că înscrisul, nefiind autentic, nu se bucură de puterea pe care
o conferă actelor autentice, încât constatările ex propriis sensibus ale agentului instrumentator pot fi
combătute prin orice mijloc de probă (și nu exclusiv prin înscriere în fals).
65
considera că înscrisul sub semnătură privată care constată o obligație unilaterală de a plăti o
sumă de bani, dacă n-a fost scris în întregul său, de mâna celui care se obligă sau care, fiind
scris de altul, nu cuprinde înaintea semnăturii debitorului mențiunea „bun și aprobat”, urmată
de indicarea în litere a sumei la care s-a obligat, scrisă de mâna debitorului este lovit de
nulitate114. În acest caz înscrisul constituie un început de dovadă scrisă care obligă pe
judecător să admită completarea probatoriului cu alte mijloace de dovadă, inclusiv proba cu
martori și prezumții.
Art. 275 C. pr. civ. este un text de protecție pentru debitor, împiedicând practica
semnăturilor date în alb, care lasă deținătorilor de rea credință posibilitatea de a completa
înscrisul, contrar înțelegerii dintre părți.
Condiția cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat și datat de mâna
testatorului.
Potrivit art. 1041 C. civ. „Sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf
trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului”.

b) Mărturia (proba cu martori ori testimonială)

Martorii sunt persoane străine de proces, dar care au cunoștințe despre fapte ce sunt
concludente în rezolvarea pricinii, de exemplu, au fost prezente când părțile au încheiat
contractul, când o persoană și-a făcut testamentul etc. Martorul a recepționat și reținut în
memoria sa aceste întâmplări și el relatează instanței faptele pe care le cunoaște, ajutând-o
astfel să stabilească adevărul.
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în fața instanței de judecată, cu
privire la acte sau fapte litigioase, săvârșite în trecut, despre care are cunoștință personal.
Regula generală este că faptele juridice pot fi dovedite, neîngrădit, cu martori; în ce
privește însă actele juridice există următoarele excepții, stabilite de art. 309 C. pr. civ., astfel:
- „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este
mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui
întreprinzător sau altui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea
specială cere probă scrisă” (alin. 2);
- „În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta
nu poate fi dovedit cu martori” (alin. 3);
- „este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea
cere forma scrisă” (alin. 4);
- „Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un
înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4)” (alin. 5).

114
Sancțiunea nerespectării acestei formalități cerute de art. 268 C.pr.civ., este aceea că înscrisul
este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afectează convenția ca act juridic, ce poate fi dovedită prin
alte mijloace de probă, chiar prin proba cu martori și prezumții, pentru că, deși nul ca înscris, acesta
constituie totuși un început de probă scrisă (a se vedea Trib. Suprem, dec. nr. 2561/1987, în „Revista
română de drept” nr. 7/1998, p. 55).
În atare împrejurări, instanța trebuie chiar din oficiu să pună în discuție administrarea probelor
necesare, avându-se în vedere caracterul de început de dovadă scrisă al înscrisului (a se vedea D.
Suciu, O. Ungureanu, notă la dec. civ. nr. 130/1985 a Trib. Jud. Sibiu, în „Revista română de drept”
nr. 10/1986, p. 61).

66
 Aceste reguli comportă anumite excepții, în care proba cu martori devine admisibilă.

1) Începutul de dovadă scrisă. „Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere,
chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori
de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul
pretins.” (art. 310 alin. 1 C. pr. civ.). „Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar
nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar
competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea
persoană” (art. 310 alin. 2 C. pr. civ.).
Textul cere deci ca înscrisul folosit ca început de dovadă scrisă să întrunească
următoarele trei condiții:
– existența unei scrieri. Orice fel de înscris, chiar nesemnat și nedatat, poate juca
funcția de scriptură, de exemplu, un înscris autentic nevalabil ca atare din cauza lipsei unei
formalități esențiale sau înscrisul sub semnătură privată căruia îi lipsește mențiunea
multiplului exemplar sau formula „bun și aprobat”;
– înscrisul să emane de la acel căruia îi este opus, întrucât el are caracterul unei
mărturisiri incomplete. Dar dacă înscrisul întocmit de un altul este semnat de parte, el
constituie început de dovadă scrisă;
– înscrisul să fie de natură a face să fie crezut faptul pretins. Desigur, rezolvarea
problemei dacă „scrierea face credibil faptul pretins” (cum cere art. 304 alin. 1 C. pr. civ.)
este o chestiune, de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată. Astfel, s-a decis că are
acest caracter o scrisoare emanată de la debitor și adresată creditorului, prin care se scuză că
nu i-a putut plăti datoria.
Desigur, scrierea adusă ca început de dovadă scrisă nu poate fi considerată niciodată
ca o probă deplină a faptului pretins, oricât de verosimil ar face ea acest fapt. „Scrierea
respectivă rămâne un început de dovadă scrisă, care trebuie să fie completat prin alte probe:
martori, prezumții etc. Ea este un început de probă, un mijloc preliminar, care face
admisibile alte dovezi în completare”115.

2) Imposibilitatea de a preconstitui sau păstra proba scrisă. Este ipoteza prevăzută de

art. 309 alin. 4 C. pr. civ., după care: „partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală
de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic” (pct. 1); „partea a pierdut
înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră” (pct. 3).
În cântărirea depozițiilor martorilor, judecătorul are de rezolvat succesiv două
probleme: a) dacă declarația martorului este sinceră și b) presupunând că martorul este de
bună-credință, dacă declarația lui corespunde realității obiective.
În ceea ce privește prima problemă, ea este rezolvată de instanță ținând seama de o
serie de elemente de fapt, variabile de la speță la speță cum ar fi, de pildă, măsura în care
martorul este interesat în proces, gradul lui de rudenie, de afecțiune sau de dușmănie cu una
din părți, izvorul informațiilor martorului etc.
În ceea ce privește a doua problemă, adică dacă declarația martorului corespunde
realității, este mai dificilă pentru că ea presupune nu numai o experiență profesională și
cunoașterea oamenilor, dar și o temeinică pregătire științifică în legătură cu psihologia
martorului, trebuind să se țină seama de acele evenimente verificate care sunt de natură să
influențeze justețea percepțiilor și a memoriei martorului.

c) Mărturisirea (recunoașterea)

115
A. Ionașcu, op. cit., p. 195.
67
 Mărturisirea este recunoașterea pe care o persoană o face cu privire la existența sau
inexistența unui fapt, pe care o altă persoană își întemeiază fie pretenția, fie apărarea.
În ceea ce privește admisibilitatea, ca și celelalte probe, mărturisirea nu se poate referi
decât la chestiuni de fapt; ea este pur și simplu un mijloc de probațiune, întocmai ca și
înscrisurile (care constituie, în fapt, o mărturisire anticipată) sau ca depozițiile de martori.
Instanța de judecată apelează nu la voința, ci la memoria și conștiința părții, pentru
cunoașterea raporturilor juridice dintre părți.
Făcută sau nu în fața judecătorului, adică judiciară116 sau extrajudiciară117,
mărturisirea este admisibilă ca mijloc de probațiune numai în legătură cu drepturile de care
partea poate să dispună, dacă se referă la faptul afirmat de partea adversă, dacă este conștientă
și liberă și dacă este expresă. Astfel:
– mărturisirea este admisibilă numai în legătură cu drepturile de care partea care o face
poate să dispună; drepturile care nu pot fi stinse prin tranzacția părților nu pot fi influențate de
mărturisire, pentru a nu se realiza pe cale ocolită ceea ce legea interzice.
– mărturisirea este un act unilateral de voință, constând în recunoașterea pretenției sau
faptului afirmat de partea adversă, de aceea ea își produce efectele fără a fi nevoie să fie
acceptată de cealaltă parte din proces. În consecință, ea este irevocabilă, cu excepția cazului
erorii de fapt, de exemplu, când moștenitorul care recunoscuse o datorie a defunctului
descoperă ulterior chitanța liberatoare;
– voința celui care face mărturisirea trebuie să fie conștientă și liberă; recunoașterea nu
are valoare dacă a fost dată sub imperiul violenței, ori în stare de nebunie, beție, hipnoză. Pe
de altă parte, incapabilii, precum minorii și interzișii, nu pot face o recunoaștere valabilă118.
Mărturisirea prin definiție trebuie să fie expresă; ea nu poate fi dedusă tacit din tăcerea
părții. Totuși, art. 358 C. pr. civ. dă dreptul instanței să considere ca o mărturisire refuzul
părții de a se prezenta atunci când este chemată spre a fi interogată sau de a răspunde la
întrebările care i-au fost puse. Este mai degrabă o prezumție de mărturisire, care poate fi
răsturnată prin prezentarea ulterioară, spre deosebire de mărturisirea expresă care, în
principiu, nu mai poate fi retractată.
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numește interogatoriu și
este reglementat de art. 351-358 C. pr. civ.

d) Prezumțiile

• Noțiunea de prezumție și funcțiile acesteia

În limbajul obișnuit, termenul de prezumție semnifică formarea unei păreri întemeiate

pe fapte aparente, pe ipoteze, pe deducții etc.
Altfel spus, prezumția este o supoziție, o presupunere, recunoașterea unui fapt ca
autentic până la proba contrară.
Pe plan juridic, definiția prezumțiilor este cuprinsă în dispozițiile art. 327 C. pr. civ.

116
Potrivit art. 1206 C. civ.: „Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de
însăși partea prigonitoare sau de un împuternicit special al ei spre a face mărturisire” (alin. 1). „Ea
(mărturisirea – n.n.) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit…” (alin. 2).
Altfel spus, ea este indivizibilă.
117
Potrivit art. 1205 C. civ.: „Mărturisirea extrajudiciară verbală poate servi ca dovadă când
obiectul contestației nu poate fi dovedit prin martori”.
118
Analizând actuala reglementare – în Codul civil și în Codul de procedură civilă – a diferitelor
aspecte legate de mărturisire, ajungem la concluzia că aceasta nu mai constituie, obligatoriu, o probă
suficientă pentru admiterea acțiunii, instanța având obligația de a verifica realitatea celor afirmate și
facultatea de a aprecia dacă se găsește sau nu în prezența unei mărturisiri depline.
68
Acest text de lege prevede că prezumțiile sunt „consecințele pe care legea sau judecătorul le
trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”.
Atari consecințe (concluzii logice) care se deduc de la un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut sunt fie opera judecătorului (prezumții simple) fie sunt prevăzute de legiuitor într-
o normă juridică specială (prezumții legale).
Așadar, în esență, prezumția este o presupunere făcută de legiuitor sau de judecător.
Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existența altui fapt vecin și conex, datorită
tocmai legăturii ce există între cele două fapte. Adică, în materialitatea sa, faptul generator de
daune dedus judecății este greu sau imposibil de dovedit, ceea ce-l face necunoscut, dar
existența lui poate fi indusă dintr-un fapt vecin și conex, ușor sau cel puţin mai ușor de
dovedit119. Este însă necesar să fie indubitabil probată existența faptului vecin și conex, iar
legătura dintre acest fapt și faptul generator de drepturi trebuie să fie suficient de strânsă120,
adică concludentă, pentru a naște probabilitatea.
Este vorba, până la urmă, de o prezumție simplă care convinge că faptul generator de
drepturi dedus judecății rămâne într-atât de probabil, încât poate fi socotit ca adevărat. Astfel,
chitanța semnată de creditor, atestând primirea plății, constituie o probă directă în privința
căreia judecătorul nu are nevoie să recurgă la nici un raționament, pe când remiterea titlului
de la creditor la debitor nu dovedește imediat și direct liberarea debitorului, ci judecătorul
trebuie să facă raționamentul că, din moment ce creditorul s-a privat de instrumentul
doveditor al creanței sale, aceasta înseamnă că el a fost plătit sau a renunțat la creanță.
Pornind de la constatarea de fapt și, de altfel, rațională, conform cărei așa se procedează de
obicei în raporturile dintre creditori și debitori (debitorul care plătește, având interesul să
ceară restituirea dovezii pe care o posedă creditorul), legiuitorul însuși a tras concluzia, creând
o prezumție legală că remiterea titlului prezumă plata (art. 1503 C. civ).

Clasificarea prezumțiilor

După autorul lor, prezumțiile se împart în două categorii: prezumții legale și prezumții
judiciare (ale judecătorului), după cum consecințele trase dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut sunt opera legii sau a magistratului.

• Prezumții legale

Prin urmare, prezumțiile legale nu pot exista decât în temeiul unui text de lege, și,
fiind determinate special, ele sunt limitative și de strictă interpretare, nefiind posibil să fie
extinse prin analogie la alte cazuri particulare.
Exemplificăm următoarele prezumții legale:

- Starea bunurilor indicate în inventar

„Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bună stare la data întocmirii
acestuia, cu excepția cazului în care inventarul cuprinde o mențiune contrară agreată de
beneficiar sau, în absența acordului beneficiarului, mențiunea este însoțită de un document
doveditor” (art. 822 C. civ.).

- Prezumția existenței sau inexistenței unui drept tabular

„Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă
că dreptul există în folosul ei” (art. 900 alin. 1); „Dacă un drept real s-a radiat din cartea

119
A se vedea A. Ionașcu, op. cit., p. 284.
120
Ibidem, p. 286-288.
69
funciară, se prezumă că acel drept nu există” (art. 900 alin. 2).

- Prezumția de posesie și prezumția de proprietate

„Până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor” (art. 919
alin. 1); „Detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba
intervertirii sale” (art. 919 alin. 2); „Până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară” (art. 919 alin. 3).

- Viciile posesiei
„Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă” (art. 922 alin. 2).

- Prezumția de titlu de proprietate

„Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un
titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”(art. 935).

- În materie de simulație
„Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenții,
descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și
descendenții soțului acestei persoane” (art. 992 alin. 2).

- În materia donațiilor simulate

„Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la
a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din
căsătoria cu donatorul” (art. 1033 alin. 2).

- Prezumția de renunțare la moștenire

„Este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care,
deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în
condițiile legii, nu acceptă moștenirea în termenul prevăzut la art. 1103” (art. 1112 alin. 1).

- Proba cauzei unui contract

„Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară” (art. 1239 alin. 2).

- În caz de plată nedatorată

„Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie
proprie” (art. 1341 alin. 3).

- Condiția rezolutorie
„Până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența
obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini” (art. 1401 alin.
2).

- Efectele îndeplinirii condiției

„Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul
încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu
rezultă contrariul” (art. 1407 alin. 1).

- Prezumția de egalitate
„Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligații divizibile
sunt ținuți față de creditor în părți egale. Această regulă se aplică, în mod similar, și în

70
privința creditorilor” (art. 1423).

- Prezumția de divizibilitate. Excepții

„Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a
fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materială sau intelectuală” (art. 1424).

- Reprezentarea reciprocă a creditorilor

„Creditorii solidari sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa
pentru gestionarea și satisfacerea interesului lor comun” (art. 1436 alin. 1).

- Prezumție de solidaritate
„Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul
activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1446).

- Regresul între codebitori

„Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din
convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul” (art. 1456 alin. 2).

- Renunțarea la drept
„Renunțarea la un drept nu se prezumă” (art. 13).

- În materia publicității unui drept, act sau fapt

„Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el
există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii.” (art. 21 alin. 1); „În cazul în
care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există” (art. 21 alin. 2).

- Data prezumată a morții celui dispărut

„Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se
socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morții.” (art. 52 alin. 1);
„În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din
viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz”
(art. 52 alin. 2).

- Prezumția de consimțământ
„Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția
unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară
activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este
prezumat, nefiind necesar un acord scris” (art. 76 alin. 1).

- Prezumția de domiciliu
„Reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut” (art. 90 alin. 1);
„În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului
domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește” (art. 90 alin.
2).

- Dovada bunurilor soților

„Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită” (art. 343 alin. 1); „Pentru bunurile

71
mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar
de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa
inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune” (art. 343 alin. 3).

- Inventarul bunurilor mobile

„În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate
exclusivă aparține soțului posesor” (art. 1361 alin. 4).

- Prezumția de paternitate
„Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” (art.
414 alin. 1).

- Prezumția filiației față de pretinsul tată

„Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama
copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.” (art. 426 alin. 1); „Prezumția este
înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil” (art.
426 alin. 2).

- Modul de exercitare a autorității părintești

„Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act
curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că
are și consimțământul celuilalt părinte” (art. 503 alin. 2).

- Prezumțiile în favoarea proprietarului imobilului

„Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și
că este a lui, până la proba contrară.” (art. 579 alin. 1); „Proba contrară se poate face când s-a
constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu și-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege” (art. 579 alin. 2).

- Prezumția de coproprietate
„Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba
contrară.” (art. 633).

- Întinderea cotelor-părți
„Cotele-părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost
dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.” (art. 634
alin. 2).

- Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune

„Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a fi
în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un
semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune, în condițiile legii.” (art. 660).

- Durata uzufructului
„Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după caz, că
este constituit pe o durată de 30 de ani.” (art. 708 alin. 3).

- Prezumția executării prestației accesorii

„Chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume,

72
până la proba contrară, executarea prestațiilor accesorii.” (art. 1501).

- Prezumția executării prestațiilor periodice

„Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul
obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente
anterior.” (art. 1502).

- Remiterea înscrisului original al creanței

„Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței, făcută de creditor
către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naște prezumția stingerii obligației prin plată.
Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale.” (art.
1503 alin. 1); „Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică,
creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea
obligației.” (art. 1503 alin. 2); „Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor
menționate la alin.(1) în posesia înscrisului original al creanței s-a făcut printr-o remitere
voluntară din partea creditorului.” (art. 1503 alin. 3).

- Prezumția de culpă
„Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării.” (art. 1548).

- Momentul predării
„În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul
este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul
vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părțile sunt
prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.” (art. 1693).

- Restituirea bunului în caz de locațiune

„Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare
corespunzătoare de întrebuințare potrivit destinației stabilite.” (art. 1821 alin. 2).

- Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros

„Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane
fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare
a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.” (art. 2010 alin. 1).

- Natura împrumutului
„În lipsa unei stipulații contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.” (art.
2159 alin. 1); „Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se
prezumă a fi cu titlu oneros.” (art. 2159 alin. 2).

- Prezumția efectuării în termen a actelor

„Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au
fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora
când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.” (art. 2556).
- declararea unor acte ca nule, întrucât sunt făcute în frauda legii; de exemplu: ca
urmare a interdicției donațiilor între soți, art. 1033 alin. 2 C. civ. prezumă ca persoane
interpuse pe rudele pe care donatorul le poate moșteni;
- dobândirea proprietății sau liberarea debitorului în împrejurări determinate; astfel,
art. 1503 C. civ., prezumă că remiterea titlului original făcută de creditor debitorului

73
presupune plata creanței; art. 939 C. civ. bazează uzucapiunea, adică dobândirea dreptului de
proprietate pe faptul stăpânirii bunului în mod public și netulburat un anumit interval de timp.

Prezumțiile legale constau în generalizarea unor anumite situații de fapt care se repetă
necontenit în viața zilnică, având prin aceasta un înalt grad de probabilitate. Fiindcă, în cazuri
excepționale, prezumția legală poate să nu corespundă adevăratului material, legea permite în
general dovada contrară. Astfel, soțul poate dovedi în anumite condiții că nu este tatăl
copilului născut după desfacerea căsătoriei și înainte de recăsătorirea mamei, dar conceput în
timpul căsătoriei. De asemenea, creditorul are dreptul să dovedească, împotriva prezumției
legale, că debitorul și-a însușit prin fraudă titlul creanței.
După criteriul puterii lor doveditoare, prezumțiile legale au fost împărțite în două mari
grupe: prezumții legale absolute și prezumții legale relative.

- Prezumțiile absolute – juris et de jure – împotriva cărora nu este îngăduită dovada

contrară (se mai numesc și irefragabile). Sunt asemenea prezumții: cea a puterii lucrului
judecat (res judicata pro veritate habetur); cea privind limita maximă, de 300 zile, și cea
minimă, de 180 zile, dinaintea nașterii copilului care marchează timpul legal al concepțiunii
(art. 412 C. civ.);

- Prezumțiile relative – juris tantum – adică cele ce pot fi răsturnate prin orice mijloc
de probațiune, chiar și prin simple prezumții ale omului sau prin martori.

Majoritatea prezumțiilor legale e formată din prezumții relative121.

Prezumțiile legale relative la rândul lor se subdivid în prezumții care pot fi combătute
prin orice mijloace de dovadă (inclusiv prin martori sau prezumții simple) și prezumții
relative care pot fi combătute numai de anumite persoane sau numai în anumite condiții
prevăzute de lege.
Astfel, există însă și cazuri în care legea, deși răsturnarea prezumției este permisă,
totuși restrânge posibilitățile probatorii, de exemplu, răspunderea paznicului lucrului,
prevăzută de art. 1376 alin. 2 C. civ., nu poate fi răsturnată decât dovedindu-se forța majoră,
culpa victimei sau a unui terț.
Dovada acestor împrejurări de fapt, însă, poate fi făcută prin orice mijloc de
probațiune.

• Prezumții simple (sau ale omului)

Prezumțiile simple, judiciare, sunt întemeiate pe un adevăr aparent și sunt destinate să

estompeze dificultatea unei probe directe. Ele pot fi folosite neîngrădit, singurele îngrădiri
fiind comune inadmisibilității probei cu martori. Prezumțiile judiciare sunt nelimitate ca
număr.
Prezumțiile simple, judiciare, sunt definite prin art. 329 din Codul de procedură civilă,

121
Exempli gratia, sunt prezumții legale relative:
– cea stabilită de art. 579 C. civ.: „Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul
imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară.” (alin. 1); „Proba contrară se poate
face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu și-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.” (alin. 2).
– cea stabilită de art. 967 alin. 2 C. civ.: „Cauza este prezumată până la dovada contrarie”;
– cea stabilită de art. 1534 C. civ.: „Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”;
– cea prevăzută de art. 1899 alin. 2 C. civ.: „Buna-credință se presupune totdeauna și sarcina
probei cade asupra celei ce alege rea – credință” (bona fides praesumitur).
74
după cum urmează: „În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului,
acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea
faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu
martori.”
Art. 329 C. pr. civ., în prima sa parte, lasă prezumțiile „la luminile și înțelepciunea
judecătorului”, ceea ce înseamnă că, la speță, el va aprecia dacă prezumția are greutate și
puterea de a naște o asemenea posibilitate. Cu alte cuvinte, deducția pe care o trage
judecătorul pornind de la un fapt conex trebuie să fie logică și convingătoare.
Aceste prezumții - așa cum se subliniază în literatura juridică122 - dau posibilitatea
judecătorului de a folosi experiența sa proprie, de a face uz de puterea sa de judecată și
înțelegere, pornind de la fapte probatorii dovedite prin mijloacele de probațiune obișnuite,
pentru a trage concluzia existenței sau neexistenței faptului principal litigios. Aceste prezumții
sunt indispensabile în orice sistem probator, sunt inerente operei însăși de judecată, pentru că
probele directe sunt de multe ori nesatisfăcătoare pentru rezolvarea litigiilor și, în marea
majoritate a cazurilor, judecătorul este obligat să recurgă la probe indirecte pentru aflarea
adevărului.
Toate prezumțiile simple, judecătorești, sunt relative. Forța lor probantă depinde de
forța de convingere pe care ele o pot exercita asupra judecătorului; acesta singur rămâne
stăpân pe apreciere. Această libertate este necesară în cazul prezumțiilor (la fel ca și în cazul
mărturiei) datorită fragilității și incertitudinii acestor mijloace de dovadă. Așa se explică de ce
ele, în general, vor fi îndepărtate în prezența unui act scris.
Art. 329 C. pr. civ., în partea sa finală, aduce o limitare a dreptului instanței de a
recurge la proba prin prezumții, în sensul că ele nu sunt permise „numai în cazurile în care
legea admite dovada cu martori”.

122
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Universitatea
București, 1975, p. 363.
75
 CAPITOLUL V

ACTUL JURIDIC CIVIL

§1. DEFINIŢIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin act juridic civil se înțelege o manifestare de voință făcută cu intenția de a

produce efecte juridice, respectiv, de a naște, a modifica ori a stinge un raport juridic civil
concret.
Rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele:
– prezența unei manifestări de voință, care să provină de la un subiect de drept civil
(persoană fizică ori juridică);
– manifestarea de voință trebuie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice
civile; această trăsătură definitorie diferențiază actul juridic civil123 de faptul juridic civil124
(săvârșit fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc, însă, în puterea
legii);
– efectele juridice urmărite, la manifestarea voinței, pot consta în a da naștere, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil concret; prin această trăsătură, actul juridic civil
se diferențiază de actele juridice din alte ramuri de drept (precum: actul administrativ, actul
de comerț etc.). În doctrină, practică și chiar legislație, expresia „act juridic civil” ori „act
juridic” sau, pur și simplu, termenul „act” se întrebuințează cu două sensuri ori înțelesuri.
Într-un prim sens, se desemnează tocmai manifestarea de voință cu intenție de a
produce efecte juridice civile (cu semnificația, deci, de operațiune juridică – negotium juris).
În al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință (adică suportul
material care consemnează manifestarea de voință exprimată – instrumentum probationis).
De reținut că, uneori, în același articol dintr-o lege civilă se au în vedere ambele
sensuri ale termenului de „act”. Cu titlul de exemplu, cităm cazul art. 1108 C. civ.:
„Acceptarea poate fi expresă sau tacită (alin. 1); Acceptarea este expresă când succesibilul își
însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată” (alin. 2) (instrumentum probationis -n.n.). „Acceptarea este tacită când succesibilul
face un act sau fapt (negotium juris – n.n.), pe care n-ar putea să-l facă decât în calitate de

123
Se numește deci act juridic orice act făcut de om în mod voluntar și cu intenția de a crea, a
transmite sau a stipula un drept.
124
Precizăm că, în sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omenești
săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii, precum
și faptele naturale (evenimentele), împrejurări care se produc independent de voința omului și de care
legea civilă leagă nașterea de raporturi juridice civile concrete; sunt asemenea fapte: moartea,
cutremurul, inundația etc.
76
moștenitor” (alin. 3).

§2. CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

Dintre clasificările actelor juridice civile, care se fac în doctrină, menționăm

următoarele:

a) În funcţie de numărul părţilor: acte unilaterale, bilaterale și multilaterale

Potrivit art. 1324 C. civ.: „Este unilateral actul juridic care presupune numai
manifestarea de voință a autorului său.”.
Art. 1325 C. civ., cu referire la „regimul juridic”, precizează că: „Dacă prin lege nu se
prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale.”.
Art. 1326 C. civ. – intitulat marginal „Actele unilaterale supuse comunicării” –
precizează că: „Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau
stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară
potrivit naturii actului.” (alin. 1); „Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate
face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.” (alin. 2); „Actul unilateral produce
efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat
cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.” (alin. 3).
Sunt acte civile unilaterale: testamentul (art. 1034 C. civ.), acceptarea succesiunii (art.
1108 C. civ.), renunțarea la o moștenire (art. 1100 C. civ.), denunțarea unui contract (art. 1276
C. civ.), oferta (art. 1188 C. civ.), promisiunea unilaterală (art. 1327 C. civ.), promisiunea
publică de recompensă (art. 1328 C. civ.) ş.a.
Este bilateral actul juridic care reprezintă voința concordantă (acordul de voinţe) a
două părți.
Principalele acte juridice bilaterale sunt contractele125: vânzarea, donația, mandatul,
împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral actul juridic civil care este rodul acordului de voință ce provine de la
trei sau mai multe părți. Este un asemenea act contractul de societate126.

125
În consonanță cu definiția preferată de lege prin art. 1166 C. civ. („Contractul este acordul de
voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic”), doctrina dreptului civil înțelege în mod constant a desemna prin contract un acord de voință
realizat între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice (de a crea un raport
juridic, nou, de a modifica ori a stinge un raport juridic preexistent), subliniindu-se că întâlnirea
concordantă a voinței părților este un element esențial al contractului, deosebindu-l de actul juridic
unilateral, acesta din urmă apărând ca produs al unei unice voințe (a se vedea, de pildă: C. Hamangiu,
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All, București, 1997,
p. 484; L. Pop. Teoria generală a obligațiunilor, Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 29; C.
Stătescu, Considerații generale cu privire la contract ca izvor de obligații, în „Teoria generală a
obligațiilor” de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura All, București, 1994, p. 22.).
126
Potrivit art. 1881 C. civ.: „Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin
aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau
de a se folosi de economia ce ar putea rezulta” (alin. 1).
77
 Nu trebuie însă confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale și bilaterale
(făcută după criteriul numărului părților), cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (cele
care dau naștere la obligații numai pentru una din părți, cum este donația, împrumutul etc.) și
bilaterale sau sinalagmatice (cele care dau naștere la obligații pentru ambele părți, precum
vânzarea, antrepriza).
În acest sens, art. 1171 C. civ. precizează că: „Contractul este sinalagmatic atunci
când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar,
contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor
părți”.

Această clasificare – în uni-, bi- și multilaterale – prezintă importanță juridică în ce

privește:
– aprecierea valabilității actului (la cel unilateral se verifică o singură voință juridică,
pe când la cel bilateral trebuie cercetată fiecare dintre cele două voințe juridice);
– regimul juridic – diferențiat – al viciilor de consimțământ (eroarea, dolul, violența și
leziunea).

b) În funcţie de scopul urmărit la încheierea lor: acte cu titlu oneros și acte cu titlu
gratuit

Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care o parte urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial în schimbul folosului patrimonial procurat celeilalte părţi.
În acest sens, art. 1172 C. civ. prevede: „Contractul prin care fiecare parte urmărește
să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros” (alin. 1).
Intră în această categorie contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de
locațiune (și cel de închiriere a suprafețelor locative), contractul de rentă viageră (și cel de
vânzare cu clauză de întreținere), împrumutul cu dobândă etc.
Actele cu titlu oneros pot fi subclasificate în comutative și aleatorii.
Este comutativ127 acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părțile cunosc existența și
întinderea obligațiilor lor.
Un asemenea act este contractul de vânzare, antrepriză, locaţiune etc.
Este aleatoriu128 acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părțile nu cunosc
întinderea obligațiilor, existând șansa unui câștig și riscul unei pierderi datorită unei
împrejurări viitoare incertă. Sunt aleatorii: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare
cu clauza întreținerii, jocul sau prinsoarea.

Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial fără
a se urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb129 (de exemplu, donația, comodatul,
împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat, legatul).
Actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în liberalități și acte dezinteresate:
Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul își micșorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părți.

127
Potrivit art. 1173 alin. 1 C. civ.: „Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii
sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată
sau determinabilă”
128
Potrivit art. 1173 alin. 2 C. civ.: „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin
voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert”
129
Potrivit art. 1172 alin. 2 C. civ.: „Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure
celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.
78
 Sunt liberalități: donațiile și legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj
patrimonial fără a-și micșora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, depozitul
neremunerat, comodatul etc.
Clasificarea actelor juridice civile în cu titlu oneros și cu titlu gratuit are importanța sa
juridică, manifestată în diferențele de regim juridic, între ele, în ce privește:
- capacitatea de a le încheia (în general, legea civilă este mai pretențioasă atunci când
este vorba despre actele cu titlu gratuit);
- aplicarea viciilor de consimțământ (de pildă, leziunea nu privește actele cu titlu
gratuit).

c) În funcţie de efectul lor: acte constitutive, translative și declarative

Este constitutiv acel act juridic civil care dă naștere la un drept subiectiv civil care nu
a existat anterior. Ca exemple, pot fi citate ipoteca convențională (care creează dreptul real
accesoriu numit ipotecă), amanetul (gajul) sau instituirea unui uzufruct.
Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, spre exemplu, contractele de
vânzare, de donație etc.
Este declarativ acel act juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea
unui drept subiectiv preexistent. De exemplu, partajul (împărțeala) intră în această categorie.
Această clasificare prezintă importanță juridică sub diferite aspecte:
– actul constitutiv și cel translativ își produc efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe
când cel declarativ produce efecte și pentru trecut (ex tunc);
– numai actele constitutive și cele declarative sunt supuse, în principiu, publicității
imobiliare;
– just titlu, pentru uzucapiunea de 10-20 ani, poate fi doar un act translativ, iar nu și
unul declarativ130.

d) În funcţie de importanţa lor: acte juridice de conservare, de administrare și de

dispoziție

Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos deoarece, cu o cheltuială
mică, se salvează un drept de o valoare mai mare (de exemplu: întreruperea unei prescripții
prin acțiunea în justiție, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somația etc.).
Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în
valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (de exemplu: închirierea unui bun, în anumite
condiții, culegerea fructelor, reparațiile de întreținere, asigurarea unui bun etc.).
Este de dispoziție actul juridic civil care are ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui
bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj). Ca exemple pot fi citate
vânzarea și donația.
Această clasificare prezintă importanță juridică în materia capacității de a încheia
actele juridice civile, în materie de reprezentare, precum și în ce privește acceptarea
moștenirii.

e) În funcţie de conţinutul lor: acte juridice civile patrimoniale și nepatrimoniale

130
Potrivit art. 1897 C. civ.: „Justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum
vânzarea, schimbul etc.”.
79
 Este patrimonial actul juridic civil care are un conținut evaluabil în bani. De regulă,
sunt asemenea acte cele ce privesc drepturile reale și de creanță (de exemplu: contractele de
vânzare, de donație, de împrumut etc.).
Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conținut neevaluabil în bani (de
exemplu: convenția părinților unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele de familie
al unuia dintre ei).
Această împărțire a actelor juridice civile își vădește utilitatea în materia efectelor
nulității (nu se pune problema „restituirilor” în cazul anulării actului nepatrimonial) și în cea a
ocrotirii incapabilului.

f) În funcţie de modul de formare: acte juridice civile consensuale, solemne și reale

Potrivit art. 1174 C. civ. „Contractul poate fi consensual, solemn sau real” (alin. 1).
Este, deci, consensual131 actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de
voință (actul consensual reprezintă regula, din punctul de vedere al formei în care se încheie
actele juridice civile).
Solemn132 este acel act juridic civil la a cărui încheiere manifestarea de voință trebuie
să îmbrace o anumită formă, cerută de lege. Forma solemnă pentru un asemenea act constituie
o condiție de valabilitate (forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca acte solemne
menționăm: donația133, ipoteca convențională și testamentul134.
Este real135 actul juridic care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voință
este însoțită de remiterea (predarea) bunului (de exemplu: împrumutul, depozitul, darul
manual).
Același act juridic poate fi, uneori, consensul (ca regulă) și alteori solemn (cum este
vânzarea unui teren); de asemenea, același act poate fi, ca regulă, act solemn (de exemplu:
donația), iar altă dată să fie act real (de exemplu: darul manual).
Importanța juridică a acestei clasificări se manifestă, în ce privește aprecierea
valabilității actelor civile, din punctul de vedere al formei de încheiere.

g) În funcţie de momentul în care îşi produc efectele: acte juridice între vii și pentru
cauză de moarte

Actul între vii – inter vivos – este actul juridic civil care își produce efectele
necondiționat de moartea autorului. Majoritatea actelor civile este formată din actele între vii.
Actul pentru cauză de moarte – mortis causa – este actul juridic civil care nu-și
produce efectele decât la moartea autorului (de exemplu, testamentul).
Această clasificare prezintă importanță juridică în ce privește capacitatea de a fi
încheiate, ca și în ce privește forma în care se pot încheia.

131
„Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al
părților” (alin. 2).
132
„Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități
prevăzute de lege” (alin. 3).
133
Art. 1011 C. civ. prevede: „Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității
absolute” (alin. 1).
134
Art. 1040 C. civ. prevede că: „Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic”. Art. 1043
alin. 1 prevede că: „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă
persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii” (alin. 1).
135
„Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului”
(alin. 4).
80
 h) În funcţie de legătura lor cu modalităţile: acte pure și simple și acte afectate de
modalități

Este pur și simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen, condiție ori
sarcină. Unele acte civile sunt incompatibile cu modalitățile, ca de pildă: actul de opțiune
succesorală (acceptarea ori renunțarea la moștenire) ori actul de recunoaștere a filiației.
Este afectat de modalități actul juridic civil care cuprinde o modalitate (de exemplu:
contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreținere – în care este prezent
termenul, contractul de asigurare, contractul de donație cu sarcină ş.a.).

i) În funcţie de raporturile dintre ele: acte juridice civile principale și accesorii

Este principal actul juridic civil care are o existență de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta altui act juridic (majoritatea actelor juridice civile sunt acte principale).
Este accesoriu acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act
juridic principal (clauză penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convențională, arvuna etc.).
Această clasificare prezintă utilitate în ce privește aprecierea valabilității și a
eficacității actelor juridice civile; raportului dintre actul accesoriu și cel principal i se aplică
adagiul: accesorium sequitur principale.

j) În funcţie de reglementarea şi denumirea lor legală: acte juridice numite (tipice)

și acte nenumite (atipice)

Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă,
precum și o reglementare proprie. Majoritatea actelor civile este formată din acte numite,
tipice (contractele civile și actele unilaterale).
Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură de o denumire și de o
reglementare proprie (de exemplu: contractul de vânzare cu clauză de întreținere).
Potrivit art. 1168 C. civ. – intitulat marginal „Regulile aplicabile contractelor
nenumite” – „Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu
care se aseamănă cel mai mult”.
Importanța juridică a acestei clasificări se întâlnește în ce privește determinarea
regulilor aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este cârmuit de normele care regle-
mentează actul numit cel mai apropiat, ci se aplică normele generale privind actul juridic
civil.

§3. CONDIŢIILE (ELEMENTELE) ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin condițiile actului juridic civil136 înțelegem elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
Potrivit art. 1179 C. civ., condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt:

136
De subliniat că, în limbajul juridic, termenul de „condiție” este utilizat în mai multe sensuri:
a) element al actului juridic civil; b) modalitate a actului juridic (eveniment viitor și nesigur de care
depinde nașterea ori desființarea unui act juridic civil; c) clauză (prevedere) a actului juridic civil.
81
capacitatea de a contracta; consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză
licită și morală.
Distingem următoarele categorii de condiții:

– condiții de fond (care privesc conținutul actului juridic civil) și de formă (care se
referă la exteriorizarea voinței);
– condiții esențiale (cerute pentru chiar valabilitatea actului) și neesențiale
(întâmplătoare, care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuție valabilitatea actului);
– condiții de validitate (a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) și de
eficacitate (a căror nerespectare atrage inopozabilitatea actului juridic civil);
– condiții generale (cerute pentru orice act juridic) și speciale (cerute sau impuse doar
pentru anumite categorii de acte juridice civile).

Condițiile de fond, esențiale ale actului juridic civil sunt: capacitatea, consimțământul,
obiectul și cauza.

1. Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea reprezintă o condiție (cerință) de fond, esențială și de validitate, impusă,

cu caracter general, pentru orice act.
„Capacitatea de a încheia acte civile” constă în aptitudinea (vocația) subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile, prin încheierea de acte de drept
civil.
Prin urmare, această capacitate (de a încheia acte juridice civile) este numai o parte a
capacității civile, reunind în structura sa o parte din capacitatea de folosință a persoanei, plus
capacitatea de exercițiu a acesteia137.
Principalele reglementări în domeniul capacității de a încheia actul juridic civil se
găsesc în Codul civil (art. 1180 C. civ.: „Poate contracta orice persoană care nu este
declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”).
Dispoziții privind capacitatea de a încheia acte juridice sunt prezentate în art. 1181 C.
civ.: „Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în
cartea I”.
Principiul ori regula este capacitatea de a încheia actul juridic civil (excepția fiind
incapacitatea). Așadar, excepția de la posibilitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie
expres prevăzută de lege, iar textele de excepție, după cum se știe, sunt de strictă interpretare
și aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).
Cu caracter general, acest principiu se desprinde din prevederea art. 29 C. civ.:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege” (alin. 1);
„Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea
de exercițiu” (alin. 2).
Expresia capacitatea civilă desemnează capacitatea subiectelor de drept civil. Ea are
ca gen proxim noțiunea de „capacitate juridică”, care înseamnă aptitudinea generală de a fi
titular de drepturi și obligații.

137
Reamintim că, în privința corelației dintre capacitatea de folosință (în general) și capacitatea
de exercițiu, prima reprezintă premisa juridică (legală) a capacității de exercițiu a persoanei, cealaltă
premisă, naturală (de fapt) fiind discernământul juridic. Absența oricăreia dintre aceste capacități (de
folosință sau de exercițiu) împiedică formarea valabilă a actului civil.
82
 În structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care
constă în aptitudinea generală și abstractă a omului de a avea drepturi și obligații (art. 34 C.
civ.); aceste drepturi și obligații sunt civile, iar nu drepturi și obligații în general, ceea ce
rezultă din art. 26 al aceluiaşi act normativ, care recunoaște persoanei fizice și persoanei
juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi.
Potrivit art. 35 din Cod civil: „Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei
și încetează odată cu moartea acesteia”, iar potrivit art. 36 C. civ.: „Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412
referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile”.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a dobândi și

de a exercita drepturi subiective civile și de a-și îndeplini obligațiile civile, prin încheierea de
acte juridice civile (art. 37 C. civ.).
Potrivit prevederilor art. 38 alin. 1 și 2 și art. 39 C. civ., capacitatea deplină a
persoanei fizice de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice (capacitatea de exercițiu),
începe de la data când persoana devine majoră (adică de la împlinirea vârstei de 18 ani) sau
când minorul se căsătorește, dobândind astfel capacitatea deplină de exercițiu.
Capacitatea de folosință este, deci, premisa necesară, obligatorie, a capacității de
exercițiu; altfel spus, persoana fizică nu poate avea capacitate de exercițiu fără a avea, în
prealabil, capacitate de folosință.
Potrivit art. 11, „În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc” (alin. 1); „Pentru
cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 42 alin.(1) sunt
aplicabile în mod corespunzător” (alin. 2).
În art. 41 se prevede că: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exercițiu restrânsă” (alin. 1); „Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu
restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar
în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau
autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului” (alin. 2); „Cu toate
acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare,
acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu
caracter curent și care se execută la data încheierii lor” (alin. 3).

Capacitatea de folosință a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de

drept civil de a avea drepturi și obligații civile.
Potrivit art. 205 Cod civil „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor” (alin. 1); „Celelalte
persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de
la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerințe prevăzute de lege” (alin. 2); „Cu toate acestea, persoanele juridice
prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să
își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în
mod valabil” (alin. 3).

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea de a-și exercita

drepturile civile și de a-și îndeplini obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către

83
organele sale de administrare.
Potrivit art. 209: „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor” (alin. 1); „Au
calitatea de organe de administrare, în sensul alin.(1), persoanele fizice sau persoanele
juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în
raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice” (alin.
2).
Mai trebuie reținut că, pentru persoana juridică, regula capacității de a încheia acte
juridice civile este subordonată principiului specialității capacității138.
Pentru persoanele fizice, în ipoteza nerespectării regulilor privind capacitatea de
exercițiu a persoanei fizice, fiind vorba de ocrotirea unui interes preponderent individual,
sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă.
Astfel, potrivit art. 44 C. civ. „Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41
alin.(3) și la art. 43 alin.(3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de
tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă,
chiar fără dovedirea unui prejudiciu”.
Pentru persoanele juridice, lipsa capacității de folosință și nerespectarea principiului
specialității capacității de folosință a acestora atrag nulitatea absolută a actului civil respectiv.

2. Consimțământul

Prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială, de fond și generală a actului

juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Sub aspect terminologic, termenul „consimțământ” are fie înțelesul de voință
exteriorizată a uneia dintre părțile actului bilateral ori a autorului actului unilateral, fie sensul
de acord de voință139.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să provină de la o persoană cu discernământ;
– să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
– să fie exteriorizat;
– să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

138
Reamintim că, potrivit art. 206, „Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații
civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”
(alin. 1); „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi și obligații civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (alin.
2); „Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin.(1) și (2) este lovit de nulitate absolută”
(alin. 3).
139
Noțiunea de consimțământ, așa cum s-a subliniat are un dublu înțeles: într-un prim înțeles,
consimțământul semnifică manifestarea prin care o persoană își exprimă voința de a efectua un act
juridic, de a se obliga juridicește. În acest înțeles sunt considerate consimțământ atât voința de a
încheia un act juridic unilateral, precum și voințele exprimate separat de participanții la un act juridic
convențional, bilateral sau multilateral. În cel de-al doilea înțeles, considerat mai aproape de
semnificația sa etimologică, noțiunea de consimțământ definește acordul de voință al părților în actele
juridice bilaterale sau multilaterale.
Noțiunea în discuție își găsește justificarea în prevederile art. 1179 alin. 1 din Codul civil, care
enumeră printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții și pe aceea a valabilității
consimțământului celui care se obligă și în prevederile art. 1206 din Codul civil, potrivit cărora
consimțământul nu este valabil când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență.
84
 a) Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ

Potrivit art. 1204 C. civ.: „Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și
exprimat în cunoștință de cauză”
Această condiție decurge din caracterul conștient al actului juridic civil; pentru a i se
recunoaște efecte juridice – de a naște, a modifica ori a stinge raporturi juridice civile concrete
– subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de aprecia, de a discerne efectele juridice care
se produc în baza manifestării sale de voință.
Consimțământul este unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă
voința persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul
astfel încheiat să fie sancționat cu nulitate absolută.
Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă însă nu inexistența
consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia deoarece, în acest caz, consimțământul
există. Ne aflăm deci în fața unui viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă
a actului, sancțiunea nulității fiind edictată, de data aceasta, în vederea protejării persoanei
interesate140.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana fizică141 lipsită de capacitate de exercițiu (minorul sub 14 ani și cel pus sub
interdicție judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede,
fie stării de sănătate mintală.
Așa cum învederează practica, în afară de incapacitățile legale (cazuri în care legea
prezumă persoana ca lipsită de discernământ) există și cazuri de incapacități naturale în care
se găsesc persoane capabile după lege; deci, în drept, persoana este capabilă (are
discernământ) dar, în fapt, ea este lipsită temporar de discernământ. În acest sens se citează
cazurile de beție, hipnoză, somnambulism, mânie puternică (ab irato)142.
Potrivit art. 1205 C. civ.: „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la
momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în
neputință de a-și da seama de urmările faptei sale” (alin. 1); „Contractul încheiat de o
persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost
făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute” (alin. 2).

Sancțiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă a actului juridic civil.

b) Consimțământul trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice

Această condiție decurge din esența actului juridic civil, care este o manifestare de
voință, făcută în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, a modifica ori a stinge

140
Soluția se impune cu atât mai mult, deoarece actele juridice încheiate personal, chiar de cei
puși sub interdicție pentru cauză de alienație sau de debilitate mintală, deci pentru lipsă de
discernământ, nu sunt sancționate cu nulitate absolută, ci cu nulitate relativă, de protecție.
141
Pentru persoana juridică nu se pune problema, deoarece reprezentantul ei legal este,
întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.
142
După cum s-a arătat, stările de inconștiență și tulburările mintale grave sunt tipice prin a
exclude luciditatea și, corelativ, existența voinței.. Nu mai puțin, starea de mânie oarbă (ab irato)
caracteristică furibundului, poate aboli existența voinței. Drept urmare, actele juridice încheiate sub
imperiul unei asemenea stări pot fi anulate, dar numai dacă, ținându-se seama de circumstanțele
cauzei, se apreciază că mânia a fost destul de puternică pentru a fi echivalentă inconștienței (M.
Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei, Editura Academiei, București, 1996, p. 161).
85
un raport juridic civil concret, după caz.
Lipsește intenția de a produce efecte juridice când declarația de voință a fost făcută în
glumă (jocandi causa), din prietenie sau pură complezență; când s-a făcut sub condiție pur
potestativă „din partea celui care se obligă”, adică „mă oblig dacă vreau”, când manifestarea
de voință este prea vagă, imprecisă.

c) Consimțământul trebuie să fie exteriorizat

Această condiție este impusă de chiar definiția consimțământului: hotărârea de a

încheia actul manifestată în exterior, adică exteriorizată.
Exteriorizării consimțământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care
înseamnă că părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor; altfel spus,
simpla manifestare de voință nu este numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul civil să se
nască valabil din punctul de vedere al formei sale143.
Manifestarea de voință poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită
(implicită). Pentru anumite acte, este necesară manifestarea expresă a voinței (cum e cazul
actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori tacită de
voință (cum e cazul acceptării moștenirii).
Modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi
ori fapte concludente (neechivoce).
Cât privește valoarea juridică a tăcerii, a adagiului qui tacit consentire videtur (cine
tace pare să consimtă), în dreptul civil, trebuie reținut că, în principiu, simpla tăcere nu
valorează consimțământ. Prin excepție, tăcerea valorează, totuşi, consimțământ: când legea
prevede expres aceasta (cazul tacitei relocațiuni la care se referă art. 1810 alin. 1 C. civ.);
când, prin voința expresă a părților se atribuie tăcerii valoare de consimțământ (de pildă, în
cazul stabilirii modalității de reînnoire a convenției inițiale ori de denunțare, în anumite
condiții, a acesteia); când, potrivit obiceiului, tăcerii i se atribuie valoare de consimțământ.

d) Consimțământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimțământ

Această condiție – negativă – este impusă de caracterul conștient, liber al

consimțământului.
Sunt vicii de consimțământ: eroarea, dolul (viclenia), violența și leziunea.

• Eroarea este o falsă reprezentare a realității, o credință greșită a cuiva despre ceva.
Este, așadar, vorba despre un element psihologic care este greu de dovedit ca atare144.

Pentru a nu crea disfuncții grave siguranței circuitului civil, erorii nu i se conferă

efecte decât atunci când este vorba despre așa-numita eroare esențială, când, sub aparența
unor declarații de voință concordante, există în realitate dezacord între părți, fiecare crezând
că a consimțit la altceva145.

143
De la acest principiu există și excepții: în cazul actelor solemne, de pildă, manifestarea de
voință trebuie să îmbrace o formă specială (de regulă, forma autentică).
Astfel, potrivit art. 1178 C. civ. „Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților,
dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
144
A se vedea: D. Chirică, Eroarea, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Dreptul”
nr. 7/2005, p. 9-39; O. Ungureanu, Reflecții privind eroarea în dreptul civil, în „Juridica” nr. 4/2001,
p. 153 și urm.
145
Potrivit art. 1207 C. civ.: „Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o
eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe
86
 Eroarea esențială, care poate purta fie asupra naturii convenției (de pildă, cazul
aceluia care primește lucrul ca dăruit, pe când, în realitate, i-a fost vândut146), fie asupra
identității obiectului convenției (de pildă, fiecare parte, în cazul vânzării-cumpărării de valori,
consimte la înstrăinarea, respectiv achiziționarea altui bun decât cel pe care-1 are în vedere)
este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât, practic, în asemenea situații, acordul de voințe
lipsește.
În cazul erorii - viciu de consimțământ, care cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, în sensul art. 1207 alin. 2 pct. 3 C. civ. (de pildă, în considerația unei anumite
persoane, cineva face donația unui bun lui A, crezând că o face lui B147), convenția este numai
anulabilă, iar nu lovită de nulitate absolută.
În alineatul 2 pct. 2 al aceluiași articol se reglementează eroarea asupra identității
obiectului prestației sau asupra unei calități a acesteia (error in substantiam)148.
Viciul de consimțământ al erorii – atât ca error in substantiam, cât și ca error in
personam – atrage sancțiunea nulității relative a actului.
Potrivit art. 1208 C. civ. – intitulat marginal – „Eroarea nescuzabilă”- „Contractul nu
poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări,
cunoscut cu diligențe rezonabile” (alin. 1); „Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispozițiilor legale accesibile și previzibile” (alin. 2).
Potrivit art. 1209 C. civ. – intitulat marginal – „Eroarea asumată” - „Nu atrage
anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de
eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de
acesta”
Potrivit art. 1210 C. civ. – intitulat marginal – „Eroarea de calcul” - „Simpla eroare
de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți”.
Potrivit art. 1211 C. civ. – intitulat marginal – „Eroarea de comunicare sau de
transmitere” - „Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci
când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact
prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță”.
Potrivit art. 1212 C. civ. – intitulat marginal – „Invocarea erorii cu bună-credință” -
„Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor
bunei-credințe”.

că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului” (alin. 1)
„Eroarea este esențială: 1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă
asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat; 3.
când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia
contractul nu s-ar fi încheiat” (alin. 2); „Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă
juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului” (alin. 3); „Eroarea
care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința
părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare” (alin. 4).
146 B. Alexandresco, Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil român, Iași, 1898, p.
47.
147
Ibidem, p. 51.
148
Substanța obiectului contractului este ceea ce părțile au convenit că este esențial pentru
fiecare dintre ele într-un contract anume și deci așteptat de la celălalt contractant în urma executării
obligațiilor asumate.
Exemplificând, constituie o eroare asupra calităților substanțiale ale bunului ce formează
obiectul contractului nu numai credința greșită a celui ce cumpără un inel de aramă crezându-l de aur,
ci și a celui care cumpără un tablou pictat de un necunoscut crezând că aparține unui maestru.
87
 Potrivit art. 1213 C. civ. – intitulat marginal – „Adaptarea contractului” - „Dacă o
parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte
declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea
îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a
înțeles această din urmă parte” (alin. 1); „În acest caz, după ce a fost informată asupra
felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca
aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data
când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să
declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a
fost înțeles de partea aflată în eroare” (alin. 2); „Dacă declarația a fost făcută și comunicată
părții aflate în eroare în termenul prevăzut la alin.(2) sau contractul a fost executat, dreptul
de a obține anularea este stins și notificarea prevăzută la alin.(2) este considerată lipsită de
efecte” (alin. 3).

După natura realității fals reprezentate, se distinge între eroarea de fapt și eroarea de
drept:
– eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situații faptice la încheierea
actului juridic (care privește obiectul actului, valoarea, cocontractantul);
– eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existenței ori conținutului unei norme
de drept civil.
Teza inadmisibilității erorii de drept ca viciu de consimțământ149 – pe care o
împărtășim – invocă, în favoarea sa, argumentul bazat pe obligația cunoașterii legii, pe
prezumția cunoașterii legii, astfel că nu este îngăduită apărarea bazată pe invocarea
necunoașterii legii civile: nemo censetur ignorare legem.

• Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor
mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic; este o
eroare provocată.
Potrivit art. 1214 C. civ. – intitulat marginal – „Dolul” : „Consimțământul este viciat
prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale
celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe
contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie” (alin. 1); „Partea
al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială” (alin. 2); „Contractul este anulabil și atunci
când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți”
(alin. 3).
Potrivit art. 1215 C. civ. – intitulat marginal – „Dolul comis de un terț” - „Partea care
este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut
sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului” (alin. 1);
„Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta” (alin. 2).
Fiind o eroare provocată, dolul viciază voința, o determină în mod fraudulos și
creează, în același timp, o cauză falsă a actului juridic150.

149
În sens contrar: I. Deleanu, Cunoașterea legii și eroarea de drept, în „Dreptul” nr. 7/2004, p.
49-61 și autorii acolo citați, prezintă argumentele aduse în sprijinul admisibilității invocării erorii de
drept.
150
Prin dol se înțeleg acțiunile viclene sau frauduloase ale uneia din părți spre a smulge
consimțământul celeilalte părți. Din textul art. 1214 C. civ., rezultă că dolul, neexcluzând
consimțământul, nu împiedică formarea contractului, dar îl face anulabil pentru că a împiedicat ca
voința să fie liberă. Aceasta înseamnă că trebuie dovedit că la încheierea actului au existat mijloace
88
 Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente:
– un element obiectiv (material) constând în utilizarea de mijloace viclene
(mașinațiuni, șiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în eroare;
– un element subiectiv (intențional) constând în intenția de a induce în eroare o
persoană în scop de a face să încheie un anumit act civil.
Atât literatura juridică mai veche151, cât și cea nouă152, precum și practica judiciară
apreciază că și tăcerea, în anumite împrejurări, poate fi un viciu de consimțământ, constituind
dolul prin reticență.
Fiind un fapt juridic, ca și eroarea, dolul poate fi probat prin orice mijloace de probă,
inclusiv cu martori sau prezumții simple.

• Violența. Definirea noțiunii de violență – viciu de consimțământ – a ocazionat în

literatura juridică exprimarea a două puncte de vedere diferite.
Într-o primă opinie153, pornind de la reglementarea dată prin prevederile legale, s-a
susținut că prin noțiunea de violență – ca viciu de consimțământ – se înțelege amenințarea
unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere care o determină să încheie un act
juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

„Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată
putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana,
onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent” (alin. 2); „Violența poate
atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane
apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a
fost viciat” (alin. 3).
„Constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept
făcută cu scopul de a obține avantaje injuste” (art. 1217).
„În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea
socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice
altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului”
(art. 1216 alin. 4).
Într-o altă opinie154, violența - viciu de consimțământ - a fost definită ca fiind siluirea
voinței unei persoane, fie prin mijloace de constrângere fizice, fie prin amenințarea cu
asemenea mijloace, sau cu altele de natură morală, cu scopul de a-i smulge și determina
consimțământul la încheierea unui act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violența fizică constă în forța materială, în căi de fapt întrebuințate pentru a smulge un
consimțământ, iar cea morală în amenințări exercitate în acest scop, ambele viciind consim-
țământul, căci dacă temerea unui rău este suficientă pentru acesta, cu atât mai mult are același

viclene, că ele au emanat de la una din părțile contractante și că au fost cauza determinantă a
contractului, deci că, fără ele, cealaltă parte n-ar fi contractat.
A se vedea: I.F. Pop, Dolul și obligația de informare în contractul sinalagmatic, în „Dreptul” nr.
7/2002, p. 62 și urm.; M.D. Bocșar, Considerații asupra dolului în materie de liberalități, în „Dreptul”
nr. 7/2001, p. 79-87.
151
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II,
București, 1929, p. 154-156.
152
A se vedea P. Andrei, Dolul prin reticență în literatura juridică și în practica judiciară, în
„Revista română de drept” nr. 9/1982, p. 36-40.
153
A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București,
1969, p. 172.
154
A se vedea: I. Ionașcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1970, p. 86.
89
efect răul produs155.
În adevăr, definirea noțiunii de violență limitată la temerea produsă prin amenințare
este incompletă, întrucât nu acoperă toate situațiile în care voința juridică a fost viciată prin
violență. Limitarea violenței la manifestarea sa prin amenințarea cu un rău, care este forma
cea mai puțin gravă a acesteia, ar însemna ignorarea violenței mai grave, mai devastatoare din
unghiul de vedere al libertății voinței juridice, anume violența fizică, care implică deja
producerea răului.
Pentru a fi viciu de consimțământ, violența trebuie să întrunească cumulativ două
condiții:
– să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic civil (însuși art.
1216 alin 1 și 3 C. civ. pretinde – în aprecierea acestui caracter – ca temerea insuflată să fie
„justificată, indusă fără drept”, indiferent dacă răul cu care se amenință ar privi direct fie pe
aceasta, fie pe alte persoane apropiate de care este legat printr-o temeinică afecțiune);
– să fie injustă (nelegitimă, ilicită, în sensul că nu orice amenințare, prin ea însăși,
constituie violență; spre exemplu, creditorul îl „amenință pe debitor cu darea în judecată în
cazul în care nu-și îndeplinește obligația)
Potrivit art. 1219 C. civ. „Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență,
nu atrage anularea contractului”
Amenințarea cu un rău poate proveni, nu numai de la cocontractant, ci și de la un terț
(art. 1220 C. civ.: „Violența atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un
terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar
fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț” (alin. 1); „Independent de anularea
contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta” (alin. 2).
În fine, în doctrină s-a mai precizat, întemeiat, că starea de necesitate în care se
găsește o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat,
trebuie asimilată violenței – viciu de consimțământ.
Potrivit art. 1218 C. civ.: „Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate
nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare”.

• Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de

valoare între două prestații.

Potrivit art. 1231 C. civ.: „Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează
în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la
data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații” (alin. 1); „Existența leziunii se
apreciază și în funcție de natura și scopul contractului” (alin. 2); „Leziunea poate exista și
atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială,
la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor” (alin. 3).
După cum se poate observa din reglementarea legală156, leziunea viciu de
consimțământ nu mai este un beneficiu al minorilor, ci este recunoscută tuturor persoanelor,
inclusiv majorilor, care, din cauza unei stări de nevoie, a lipsei de experiență ori a lipsei de
cunoștințe, se obligă la o prestație disproporționată față de cea a contractantului lor.
Din analiza alin. 1 și 2 ale art. 1231 C. civ., condițiile leziunii majorilor sunt
următoarele:
155
A se vedea H. Diaconescu, Violența – viciu al voinței juridice și efectele ei în dreptul civil și
penal, cu privire specială la sancțiunea juridică a acesteia, în „Dreptul” nr. 6/2003, p. 67 și urm.
156
A se vedea: G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura
Hamangiu, București, 2011, p. 150; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Editura
Universul Juridic, București, 2013, p. 235-240.
90
 a) existența unei disproporții de valoare între prestații (condiție obiectivă);
b) victima să se găsească în stare de nevoie, să fie lipsită de experiență ori de
cunoștințe, comparativ cu cealaltă parte;
c) disproporția de valoare între prestații să depășească jumătate din valoare pe care o
avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată, iar
disproporția va trebui să subziste până la data acțiunii în anulare (art. 1222 alin. 2 C. civ.).
Din analiza alin. 3 al art. 1231 C. civ., condiția leziunii minorilor există atunci când,
în momentul încheierii contractului, persoana fizică este lipsită de capacitate de exercițiu
(minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție judecătorească), fiind prezumat a nu avea
discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală, precum „și atunci când
minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe
care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor”.
Prin acțiunea în anulare pentru leziune („acțiune în resciziune”) se poate cere „la
alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptățită” (art. 1222 alin. 1); „Cu excepția cazului prevăzut la art.
1221 alin.(3), acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din
valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată
de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare” (alin. 2);
„În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații.
Dispozițiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător”
(alin. 3).
Pentru anularea actului juridic, pe motiv de leziune, este necesar să fie întrunite
următoarele condiții:
a) leziunea să fie o consecință directă a actului respectiv;
b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
c) disproporția de valoare între contraprestații să fie vădită (considerabilă).
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
Dreptul nostru civil consacră prin dispozițiile sale concepția obiectivă despre leziune;
în consecință, cel de invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporție de valoare
între contraprestații.

3. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înțelegem conduita părților acelui act, respectiv,
acțiunile ori inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute.
Obiectul actului juridic constă în obiectul obligației sau al obligațiilor generate de acel
act.
În acest sens, art. 1226 C. civ. prevede că „Obiectul obligației este prestația la care se
angajează debitorul”
Așadar, „obiectul actului juridic” constă în prestația datorată de debitor, respectiv, în
„a da”, „a face” sau „a nu face”, după caz.
Când acțiunea se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi „obiectul
prestației”.
De reținut că, atunci când conduita părților privește „lucrurile” ori „bunurile”, acestea
sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele

91
condiții:
- Obiectul actului juridic civil trebuie să existe157. Este condiția primordială, căci dacă
obiectul lipsește, nu este prevăzut de autorul(ii) actului juridic, nu se pune problema celorlalte
condiții de valabilitate ale acelui act.
Această condiție implică cunoașterea următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic),
dar nu mai există la data încheierii actului juridic (a pierit sau a fost distrus), condiția nu este
îndeplinită și, ca atare, actul este nul absolut, cu o singură mențiune: să fi fost vorba de un res
certa; în principiu, un bun viitor (produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al
actului juridic civil, cu unele excepții: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) și, în materia
garanțiilor reale ipotecare, bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci.

- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil. Potrivit art. 1229 C. civ.:
„Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”. De
altfel, această cerință este confirmată şi de acte normative cu caracter relativ recent, adoptate
după 1989, care se referă expres la bunuri care „sunt și rămân în circuitul civil” (Legea nr.
54/1998 privind circulația juridică a terenurilor) și bunuri „scoase din circuitul civil” (Legea
fondului funciar nr. 18/1991).
Prin „bunuri aflate în circuitul civil” înțelegem acele bunuri susceptibile să facă
obiectul unor acte translative sau constitutive, adică bunuri care pot fi înstrăinate prin acte
juridice. Aceste bunuri (numite și alienabile) formează regula, iar cele inalienabile constituie
excepția.
Prin urmare, în lipsa unei interdicții exprese, trebuie considerate a fi „în comerț” toate
bunurile care pot face obiect de apropriere privată.
Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, după modul de circulație, în
două subcategorii:
a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu
se dobândesc în condiții restrictive) și
b) bunuri care pot circula în condiții restrictive (armele și munițiile, materiile
explozive, produsele și substanțele stupefiante, deșeurile toxice, metalele și pietrele prețioase
și semiprețioase etc.).
Nu pot forma, cum am spus, obiect al actului juridic civil bunurile scoase din
circuitul civil (inalienabile), cum sunt bunurile din domeniul public și nici statutul civil al
persoanei fizice și juridice, precum și celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.

- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat158 sau determinabil. Când
obiectul (derivat) constă într-un res certa, condiția este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul
(derivat) constă în res genera, condiția este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantității,
calității, a valorii sau, cel puțin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de determinare pe baza
cărora să se facă ulterior individualizarea.

- Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil, deci susceptibil de realizare,

imposibilitatea obiectului subminând convenția în totalitatea ei, făcând-o nulă absolut.
Această condiție este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi
obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul nu este posibil doar în cazul în
care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Dacă imposibilitatea este relativă –
157
Caracterul cert al obiectului actului juridic semnifică riguroasa lui determinare, părțile fiind
datoare să arate în mod limpede toate elementele de individualizare ale acestuia, neîndeplinirea acestei
condiții echivalând cu lipsa obiectului și atrăgând nulitatea convenției.
158
Potrivit art. 1225 alin. 2 C. civ.: „Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub
sancțiunea nulității absolute”.
92
adică numai pentru un anumit debitor, nu și pentru alte persoane – atunci obiectul actului este
valabil, iar neexecutarea culpabilă din partea debitorului îi angajează răspunderea civilă.
Încă două precizări: a) imposibilitatea poate fi de ordin material ori de ordin juridic;
b) această condiție trebuie apreciată dinamic, prin prisma progresului tehnico-științific.

- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit159. Adică acțiunea sau inacțiunea
părților actului juridic civil să fie în concordanță cu legea, respectiv cu dispozițiile de ordine
publică și normele imperative de drept civil.

- Obiectul actului juridic civil să fie moral160. Obiectul actului juridic civil este moral
atunci când este în concordanță cu regulile de conviețuire socială, cu morala.
Potrivit art. 1225 C. civ., „Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”.
Textul consacră, în mod indirect, libertatea actelor juridice civile (principiul
autonomiei de voință) și, în mod direct, ordinea publică și bunele moravuri. Adică, în sensul
strict determinat al textului, părțile pot încheia, în condițiile dorite de ele, orice act juridic care
nu înfrânge prohibițiile legale de protecție a ordinii publice și bunele moravuri.
În virtutea textului menționat, „orice act contrar este lovit de nulitate radicală,
absolută, pe care orice interesat poate să o invoce și pe care judecătorul o poate sesiza din
oficiu în cazul unui proces”161.

- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie autorizat. În anumite acte juridice care au
ca obiect anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dacă nu se obține autorizația
administrativă (de exemplu, deşeurile, substanţele periculoase, materiile radioactive, armele şi
muniţiile etc.) prevăzută de lege.

4. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza reprezintă scopul urmărit de părți la încheierea actului juridic civil.

În acest sens, art. 1235 C. civ. dispune: „Cauza este motivul care determină fiecare

159
Condiția caracterului licit vizează conformitatea obiectului cu legea, părțile trebuind să se
supună normelor imperative, socotite ca purtătoare ale unui interes general și superior și înțelese ca
evocând ordinea publică.
Înțelesul noțiunii de obiect ilicit este arătat în art. 1225 alin. 3 C. civ. ca fiind acela care nu este
prohibit de lege sau contrar bunelor moravuri și ordinii publice. Prin această dispoziție se asigură
conformitatea actului juridic cu legea și cu regulile de conviețuire socială. Prin urmare, în cazul în care
un act este contrar acestor reguli, în sensul că o parte ar profita de neștiința, ignoranța ori starea de
constrângere în care se află cealaltă parte, spre a obține avantaje disproporționate față de prestația pe
care a primit-o, convenția încheiată în asemenea situații trebuie considerată ca fiind întemeiată pe o
cauză imorală și, ca atare, nu poate fi validată.
160
Sub sancțiunea nulității absolute, actele juridice civile nu se pot abate de la bunele moravuri,
noțiunea de bune moravuri evocând-o, implicit, și pe aceea de reguli de conviețuire socială,
presupunând că orice conduită să se supună unor norme care, fără a fi înglobate direct în conținutul
legii, o prelungesc și îi determină conținutul, totodată determinând și precizând conținutul raporturilor
juridice, al drepturilor subiective și obligațiilor corelative, aceasta ori de câte ori cerința respectării lor
este cerută de lege și garantată prin sancțiunile preconizate de ea. Se poate afirma că bunele moravuri
exprimă modul de reflectare în conștiința colectivă a ideii de onestitate, lealitate, echitate și purtare
justă (I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 56).
161
A. Colin, H. Capitant, Curs elementar de drept civil, vol. I (traducere), 1940, p. 12.
93
parte să încheie contractul”.
Cauza ori scopul este elementul care răspunde la întrebarea: „pentru ce?” sau „în ce
scop?” s-a încheiat actul juridic civil.
Cauza, ca element al actului juridic, a suscitat discuții ample în literatura de
specialitate162.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.
Conform art. 1238 C. civ.: „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu
excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice”.
Art. 1239 C. civ. – referitor la proba cauzei – precizează: „Contractul este valabil chiar
atunci când cauza nu este expres prevăzută” (alin. 1); „Existența unei cauze valabile se
prezumă până la proba contrară” (alin. 2).
Înțelesul noțiunii de cauză licită este arătat în art. 1236, text potrivit căruia: „Cauza
trebuie să existe, să fie licită și morală” (alin. 1); „Cauza este ilicită când este contrară legii
și ordinii publice” (alin. 2); „Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri” (alin.
3).
Prin această dispoziție se asigură conformitatea actului juridic cu legea și cu regulile
de conviețuire socială.
În art. 1237 se precizează: „Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar
mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”.
În jurisprudență s-a reținut ca având o cauză ilicită: convenția cu un obiect ilicit
cunoscut de părți163; vânzarea, respectiv cumpărarea cu bună știință a bunului altuia164;
convenția prin care o parte, profitând de situația de constrângere în care se afla
cocontractantul, pretinde acestuia o prestație disproporționată în raport cu cea oferită165;
donația bazată, nu pe intenția de a gratifica, ci pe contraprestația ilicită a celeilalte părți166;
tranzacția realizată cu încălcarea voită a legii și urmărind astfel un scop ilicit167 etc.
Amintim, cu titlu de exemplu: cauza ilicită a constituit un motiv de anulare și în cazul
unor contracte cu titlu oneros încheiate între concubini168. Astfel, s-a constatat nulitatea
absolută a unui antecontract de vânzare pe care un concubin l-a „impus” celeilalte părți pentru
a nu întrerupe relațiile de concubinaj169; a unui contract de întreținere încheiat în scopul
menținerii relațiilor de concubinaj între întreținut și întreținător170; convenția prin care un

162
Pentru un istoric amplu al teoriilor privind cauza actului juridic, a se vedea: D. Cosma,
Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969, p. 220-237; T. Ionașcu,
Cauza ca element al voinței juridice, în „Tratat de drept civil”, Partea generală, de Tr. Ionașcu ș.a.,
Editura Academiei, București, 1967, p. 266 și urm.
163
Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1416/1981, în "Revista română de drept" nr. 6/1982, p.
88; în speță era vorba de o înțelegere în vederea comiterii unei infracțiuni.
164
Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 580/2004, în "Dreptul" nr. 10/2005, p. 224.
165
Tribunalul Suprem, dec. nr. 73/1969, cu notă de D. Cosma, în "Revista română de drept" nr.
7/1971, p. 112 și urm.
166
Tribunalul Suprem, dec. nr. 807/1980, în "Revista română de drept" nr. 12/l980, p. 28; În
același sens, decizia nr. 544/1979, în "Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980" de I. Mihuță, p. 198.
167
Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1107/1962, în "Repertoriu... pe anii 1952-1969" de I. Mihuță,
p. 189.
168
A se vedea I.F. Popa, Discuții privind cauza imorală și ilicită în raporturile contractuale
dintre concubini, în "Dreptul" nr. l0/ 200l, p. 47-58.
169
Curtea de Apel Ploiești, dec. civ. nr. 211/1998, în "Culegere de practică judiciară a Curții de
Apel Ploiești", Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 198.
170
Tribunalul Hunedoara, dec. civ. nr. 1538/1954, în "Repertoriu... pe anii 1952-1969", cit. supra, p.
198.
94
bărbat căsătorit se obligă a o despăgubi pe concubina sa în cazul în care nu va divorța 171 de
soția sa.
De asemenea, s-a considerat nulă absolut pentru cauză imorală, donația realizată nu în
scopul gratificării (animus donandi), ci în cel al determinării gratificatului la întreținerea,
continuarea, reluarea relațiilor de concubinaj dintre părți172.
În prezent, majoritatea autorilor disting între cauza obligației (sau scopul imediat) și
cauza contractului (sau scopul mediat).
Cauza obligației (causa proxima) sau scopul imediat, numită și scopul obligației este
un element concret a cărui determinare se poate face simplu în funcție de obiectul contractului
(de unde rezultă și natura sa obiectivă) și constă în reprezentarea, adică prefigurarea mentală
a prestației celeilalte părți (o parte se obligă, știind că și cealaltă parte se obligă, la rândul ei).
Cauza imediată este chiar determinata legal în cazul contractelor numite (prin
determinarea obiectului și a obligațiilor părților în chiar textul legal). În cazul celor nenumite,
ea are un conținut determinat de voința părților.
Cauza contractului (causa remota) sau scopul mediat, numită și scopul actului juridic
are o natură subiectivă și constituie motivul, determinant (sau "cauza impulsivă") care a
hotărât pe una din părți să participe la operațiunea contractuală173 (acest motiv se referă fie la
însușirea unei prestații, fie la calitățile unei persoane).

§4. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin formă a actului juridic civil se înțelege felul de manifestare a voinței sau mijlocul
de exteriorizare al acestei manifestări.
Forma actului juridic civil este cârmuită de principiul consensualismului, ceea ce
înseamnă că simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca
actul juridic să ia naștere în mod valabil.
În alți termeni, potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile,
manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială. Drept urmare, voința juridică
poate fi manifestată valabil în orice mod: oral, în scris, prin semne ori gesturi și, uneori, chiar
prin tăcere174.
171
Tribunalul Suprem, dec. nr. 1912/1955, ibidem, p. 191.
172
Tribunalul Suprem, dec. nr. 144/1983, în „Repertoriu... pe anii 1980-1985” de T. Mihuță și
decizia nr. 39/1994, în „Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii 1994”, p. 44, care a reținut că „... incumbă
reclamantei obligația de a dovedi că prin liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei s-a urmărit începerea sau
continuarea unor relații de concubinaj, ceea ce ar fi avut un scop potrivnic bunelor moravuri, iar sancțiunea unui act
cu o asemenea cauză ar fi fost nulitatea".
173
A se vedea: D. Cosma, op. cit., care precizează că din multitudinea de scopuri subiective care
influențează consimțământul se va lua în calcul numai „motivul determinant” al voinței fiecărei părți;
cu privire la condițiile în care motivul psihologic poate deveni un element constitutiv al actului juridic,
Trib. Suprem, dec. nr. 503/1971, cu notă de E. Pușcariu, în „Revista română de drept, nr. 6/1972, p.
122.
174
În principiu, tăcerea necircumstanțială, adică neînsoțită de împrejurări susceptibile de a
învedera în mod cert voința unei persoane, nu are relevanță juridică. Ea poate fi totuși considerată ca
manifestare tacită de voință, iar uneori poate produce efecte juridice chiar independent de existența
unei intenții reale a subiectului, dacă în temeiul raporturilor anterioare dintre părți, tăcerea uneia dintre
ele nu putea fi interpretată în mod rezonabil și cu bună credință decât ca acceptare a unei oferte,
precum și în alte împrejurări asemănătoare. Așa, de pildă, se admite că dacă un creditor face
95
 Întrucât, în dreptul civil român, libertatea de formă a actelor juridice constituie regula,
iar condițiile de ordin formal, excepția, rezultă că forma prezintă un interes special în acele
cazuri în care legiuitorul sau părțile stabilesc o formă determinată a operației juridice, cu
excluderea unora sau a tuturor celorlalte forme posibile.
Stricto sensu, prin condiții de formă ale actului juridic se înțeleg condițiile prevăzute
de lege sau de părți cu privire la felul de manifestare a voinței, constituind ca atare o cerință
de validitate a actului juridic. De pildă, scrierea în întregime, datarea și semnarea
testamentului de mâna testatorului reprezintă o condiție de formă a testamentului olograf.
Lato sensu, prin condiții se înțeleg și alte cerințe de ordin formal, ce trebuie îndeplinite
fie în scopul numai al probațiunii actului, fie în scopul opozabilității lui față de terți.

După consecințele juridice ale nerespectării lor, condițiile de formă se împart în:
– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită și forma cerută ad
validitatem ori ad solemnitatem); nerespectarea ei atrage nulitatea actului (negotium);
– forma cerută pentru probarea actului juridic civil (numită și forma cerută ad
probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci imposibilitatea dovedirii
lui cu alt mijloc de probă;
– forma cerută pentru opozabilitate față de terți a actului juridic civil; nerespectarea
ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopozabilitatea, terța persoană fiind în drept să
ignore, să facă abstracție de actul respectiv ca și când n-ar exista, din punct de vedere juridic.

1. Forma cerută ad validitatem

Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil, adică ad validitatem, desemnează
acea condiție de validitate care constă în cerința îndeplinirii formalităților prestabilite de
lege, în lipsa cărora actul n-ar lua naștere în mod valabil175.
Înscrisurile ad validitatem, sunt cerute de lege pentru valabilitatea actelor juridice.
Astfel, la numeroase acte juridice solemne176, cerința solemnității constă în înscrisuri
autentice, propriu-zise, ca cele privind donația (art. 1011 C. civ.), sau testamentul autentic
(art. 1043 C. civ.) ori înscrisuri asimilate celor autentice, cum este înscrisul testamentar
olograf, scris în întregime cu mâna, datat și semnat de către testator (art. 1041 C. civ.).
Forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem se caracterizează prin aceea că:
- este un element constitutiv, esențial, al actului juridic; în consecință, nerespectarea sa
atrage nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză;
- este incompatibil cu manifestarea tacită de voință; altfel spus, această formă
presupune manifestarea expresă de voință;
- este exclusivă, ceea ce însemnă că, pentru orice act juridic civil solemn, trebuie

debitorului o remitere parțială de datorie, tăcerea acestuia trebuie considerată ca o acceptare tacită a
ofertei, dat fiind că o atare ofertă este prezumată în interesul exclusiv al debitorului.
175
A se vedea D. Cosma, Forma – condiție de validitate a actului juridic civil, în „Revista
română de drept” nr. 4/1968, p. 32-41.
176
Actele juridice solemne sau „ad solemnitatem” sunt acelea la care, pe lângă elementele
structurale, de fond, comune tuturor actelor juridice (capacitatea de a contracta, consimțământul
valabil al părților ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită), se adaugă, tot ca un element
structural, și elementul de formă al solemnității încheierii actelor juridice.
De aici și denumirea de acte juridice formale sau solemne, opusă denumirilor de acte juridice
consensuale și acte juridice reale.
96
îndeplinită o anumit formă, de regulă, cea autentică (excepție face testamentul)177.

În practică, se recurge frecvent la înscrisurile autentice chiar și în situațiile în care,

conform legii, sunt valabile înscrisurile sub semnătură privată, ceea ce preîntâmpină
deficiențele ce pot interveni la întocmirea acestor înscrisuri; totodată, această practică denotă
o încredere publică sporită în înscrisurile autentice.
Potrivit art. 271 C. pr. civ., actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau
a incapacității funcționarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură
privată, dacă a fost semnat de părțile contractante. Rezultă că, în principiu, înscrisul întocmit
are valoare de înscris sub semnătură privată, dar condiționat de tripla condiție ca actul să fie
semnat de părți, consemnat de un agent instrumentator competent și să facă parte din
categoria actelor juridice nesolemne, adică pentru care înscrisul se invocă numai ad
probationem, și nu ad validitatem.

2. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil, adică forma cerută ad
probationem, se înțelege acea cerință impusă de lege sau de părți, care constă în întocmirea
unui înscris, cu scopul de a proba actul juridic civil, valabil încheiat.
Înscrisurile ad probationem sunt cerute de lege pentru dovada existenței actelor
juridice și a cuprinsului lor.
În materie civilă, asemenea înscrisuri sunt îndeosebi cele privind actele juridice al
căror obiect depășește o anumită valoare (art. 309 C.pr.civ.) 178, cele sub semnătură privată
supuse formalității pluralității de exemplare (art. 274 C.pr.civ.), cele prin care se asumă
obligații unilaterale supuse formulei „bun și aprobat” (art. 275 C.pr.civ.), cele privitoare la
depozitul voluntar (art. 2104 C. civ.179).
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt următoarele:
– este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancțiunea
inadmisibilității dovedirii actului cu alt mijloc de probă;
– reprezintă o excepție de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de
voință (actul juridic) trebuie îmbrăcată în formă scrisă.

Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic

(cum se întâmplă în cazul nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea
dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă (ceea ce înseamnă decăderea celui interesat din
dreptul de a proba).

177
În mod excepțional, pentru anumite acte juridice, ca testamentul și recunoașterea maternității
sau paternității, legea permite autorului actului să opteze între mai multe forme solemne, echivalente
ca valoare juridică, dar și în aceste cazuri, odată alegerea făcută, forma legală trebuie respectată
integral și necondiționat.
178
Textul orientativ al art. 309 alin. 2 C. pr. civ. prevede: „Niciun act juridic nu poate fi dovedit
cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face
dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială
cere probă scrisă.”.
179
Art. 2104 C. civ. prevede că: „Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie
încheiat în scris”.
97
 3. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți

Prin forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic înţelegem acele
formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul juridic să fie opozabil și
persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau a
intereselor lor.
Această cerință de formă se justifică prin ideea de protecție a terților față de efectele
prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături juridice:
– este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului;
– constituie o excepție de la principiul consensualismului, deoarece actul civil trebuie
făcut cunoscut terților prin îndeplinirea unor măsuri specifice numite „de publicitate”.

În cazul nerespectării acestei cerințe de formă, sancțiunea constă în inopozabilitatea

actului juridic, adică în posibilitatea terțului interesat de a ignora actul invocat de părți contra
sa.
În consecință, actul civil produce efecte între părți, dar este ineficace față de cel de-al
treilea, ceea ce practic înseamnă că părțile nu se pot prevala de drepturile izvorâte în acel act
față de terți.

§5. MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condiția și sarcina.

1. Termenul

Termenul – dies – este un eveniment viitor și sigur ca realizare, până la care este
amânată începerea ori stingerea exercițiului drepturilor subiective civile și a obligațiilor
corelative.
Obișnuit, termenul se indică printr-o dată calendaristică.
Conform art. 1411 C. civ.: „Obligația este afectată de termen atunci când executarea
sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor și sigur” (alin. 1); „Termenul poate fi stabilit
de părți sau de instanță ori prevăzut de lege” (alin. 2).

Clasificarea termenului

a) După natura efectelor juridice, termenul este de două feluri: suspensiv și extinctiv.

Art. 1412 C. civ.: „Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este
amânată scadența obligației” (alin. 1); „Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea
lui, obligația se stinge” (alin. 2).

Termenul suspensiv este acela care amână începutul exercițiului dreptului subiectiv

98
civil și al executării obligației corelative, până la împlinirea lui180 (de exemplu, data la care
trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului).

Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exercițiului dreptului subiectiv
civil și al exercițiului obligației corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care
trebuie retrocedat lucrul închiriat).

b) După titularul beneficiului său181, distingem trei feluri de termene:

– termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula);

– termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul depozitului, în care termenul e
în favoarea deponentului, ca regulă);
– termen stabilit în favoarea atât a debitorului cât și a creditorului (cum e cazul, de
pildă, al termenului dintr-un contract de prestări de servicii).

c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri:

– termen voluntar sau convențional, adică acela stabilit prin act civil unilateral ori
bilateral;
– termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de drept, din actul juridic civil
(de exemplu: termenul de 5 ani de prorogare a anumitor contracte de închiriere);
– termen judiciar (jurisdicțional), acordat de instanță
Art. 1415 C. civ. – intitulat marginal „Stabilirea judiciară a termenului” – dispune că:
„Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina
de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit,
instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura
obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări” (alin. 1); „Instanța poate, de
asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligația presupune un termen și
nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi determinat” (alin. 2); „Cererea pentru
stabilirea termenului se soluționează potrivit regulilor aplicabile ordonanței președințiale,
fiind supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului” (alin. 3).

d) După criteriul cunoașterii ori nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii

actului juridic civil, distingem:
– termenul cert, a cărui împlinire este recunoscută (de exemplu, a împrumuta pe B cu
20.000 lei, până la 20 august 2016);
– termenul incert182, a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată calendaristică (de
exemplu, data morții creditorului într-un contract de rentă viageră ori de întreținere).
Conform art. 1416 C. civ.: „Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se
face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a”.

180
De aici următoarele consecințe: a) dacă debitorul execută obligația sa înainte de termen
(scadență), el face o plată valabilă, echivalentă cu renunțarea la beneficiul termenului; până la
împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1414 C. civ.).
181
Conform art. 1413 C. civ.: „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din
voința părților sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor
părți” (alin. 1); „Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunța oricând la acesta, fără
consimțământul celeilalte părți” (alin. 2).
182
A se vedea A. Sitaru, D.A. Sitaru, Considerații referitoare la termenul incert într-o situație
specială, în „Revista română de drept” nr. 7/1983, p. 29-32.
99
 2. Condiția

Condiția – ca modalitate a actului juridic civil – este un eveniment viitor și nesigur ca

realizare, de care depinde existența dreptului subiectiv și a obligației corelative183.

Deci, ca și termenul, condiția este un eveniment viitor. Dar, spre deosebire de termen,
evenimentul este nesigur ca realizare.

Clasificare

a) După natura efectelor produse, condiția este de două feluri: suspensivă și

rezolutorie.

– Condiția suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde nașterea drepturilor

subiective civile și a obligațiilor corelative (sau, cum zice art. 1400 C. civ., de a cărei
îndeplinire depinde eficacitatea obligației). De exemplu, cazul unui contract de închiriere care
s-ar perfecta numai „dacă închirietorul se va muta cu serviciul și domiciliul temporar în altă
localitate, până la începutul lunii viitoare”.
– Condiția rezolutorie184 este aceea a cărei îndeplinire determină desființarea
obligației (art. 1401 C. civ.). De exemplu, avem o astfel de condiție în cazul în care s-ar
stipula că „Prezentul contract de vânzare se desființează dacă vânzătorului i se naște un copil
în doi ani de la încheierea contractului”.

b) După criteriul legăturii cu voința părților a realizării ori a nerealizării

evenimentului, condiția este de trei feluri: cauzală, mixtă și potestativă.

– Este cauzală condiția a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind, deci,
independentă de voința părților. De exemplu, „Prezentul contract de împrumut se va perfecta
dacă voi câștiga la LOTO cel puțin 150.000 lei).
– Este mixtă condiția a cărei realizare depinde de voința uneia din părți și de cea a unei
persoane determinate. De exemplu, „Îți donez apartamentul dacă te vei căsători cu X”.
– Condiția potestativă este acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința
unei părți (pur potestativă185, dar poate fi și potestativă simplă, aceea care depinde de voința
unei părți și de un fapt exterior sau de voința unei persoane nedeterminate).

Două principii guvernează efectele condiției, și anume:

183
Art. 1399 C. civ.: „Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare
depinde de un eveniment viitor și nesigur”.
184
Eveniente conditione, dacă s-a realizat, obligația se desființează retroactiv cu excluderea ideii
de culpă și răspundere civilă pentru daune-interese. Dimpotrivă, rezoluțiunea pentru neexecutare deși
calificată ca o condiție rezolutorie (tacită) operează, judiciar, ca sancțiune civilă pentru neexecutarea
cuplabilă a unui contract sinalagmatic, și, pe planul răspunderii civile, dă dreptul la daune-interese
pentru prejudiciile cauzate prin neexecutare.
185
Potrivit art. 1403 C. civ.: „Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde
exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect”.
Cu alte cuvinte, nașterea ori stingerea unei obligații condiționale, adică formarea raportului
obligațional sub condiție, depinde de realizarea incertă a unui eveniment viitor. Dacă producerea
acestui eveniment este subordonată voinței exclusive a uneia dintre părți, obligațiunea este socotită sub
condiție potestativă pură.
100
 – condiția afectează însăși existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor
corelative (condiția suspensivă, de pildă, până la împlinirea ei, actul nu-și produce efectele,
acestea fiind sub semnul întrebării: creditorul nu poate cere executarea obligației, debitorul nu
datorează nimic, prescripția extinctivă nu curge etc.; dacă condiția suspensivă se îndeplinește,
se consideră, retroactiv, că actul a fost pur și simplu: plata făcută de debitor devine valabilă,
transmisiunile de drepturi se consolidează etc.);
– condiția își produce efectele retroactiv – ex tunc – (dacă condiția suspensivă nu se
îndeplinește, se consideră că actul nu s-a născut și că părțile se găsesc în situația în care n-ar fi
încheiat niciodată un asemenea act; în consecință: prestațiile executate trebuie restituite,
transmisiunile de drepturi se desființează etc.).

3. Sarcina

Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este acea obligație de a da, a face sau a
nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalități.
Astfel, art. 1020 C. civ. dispune: „Donația poate fi revocată pentru ingratitudine și
pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul”.
În lipsa unor criterii legale, în doctrină se face, totuși, clasificarea acestei modalități în
funcție de persoana beneficiarului (sarcina în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau în
favoarea unei terțe persoane) și în funcție de valabilitatea ei (sarcini posibile, licite, morale
față de cele imposibile, ilicite, imorale).
Sub aspectul efectelor, sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de
neexecutare a ei, ci numai eficacitatea actului (mai exact, ineficacitatea lui, respectiv
revocarea actului ca sancțiune tipică în această materie).

§6. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin efectele actului juridic civil se înțeleg drepturile subiective și obligațiile civile la
care dă naștere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act.
În esență, efectele actului juridic reprezintă tocmai conținutul lui.

1. Reguli de determinare a efectelor actului juridic civil

Viața juridică demonstrează că sunt și situații în care, deși existența actului este
neîndoielnică, efectele sale nu apar cu claritate, existând dubii cu privire la conținutul juridic
al actului.
Pentru astfel de situații este necesară determinarea efectelor actului juridic civil, ceea
ce înseamnă, practic, a-i cunoaște conținutul, adică a-i ști clauzele care precizează drepturile
și obligațiile civile născute, modificate sau stinse. Acest lucru se face prin interpretarea
clauzelor actului.
Interpretarea actului, în funcție de circumstanțe, poate avea unul, altul sau ambele
dintre următoarele obiective: calificarea juridică a actului; stabilirea înțelesului unei clauze, de
care depinde stabilirea de drepturi și obligații civile.
Ca urmare a calificării, se ajunge la una din următoarele concluzii:
101
 – în speță, este vorba despre un act numit (tipic), aplicându-se regulile edictate special
pentru un asemenea tip de act;
– în speță, este vorba de un act nenumit (atipic), lui urmând a i se aplica regulile
generale privitoare la contracte ori la convenții, iar nu la regulile de la actul numit cel mai
apropiat.

2. Principiile efectelor actului juridic civil

Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum și
față de cine se produc aceste efecte.

Trei sunt principiile care cârmuiesc efectele actului juridic civil, și anume:
– principiul forței obligatorii, desemnat prin adagiul pacta sunt servanda;
– principiul irevocabilității;
– principiul relativității, desemnat prin adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere,
neque prodesse potest.

Deci, privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizează prin:
- obligativitate;
- irevocabilitate;
- relativitate.

a) Principiul forței obligatorii – pacta sunt servanda

Pornind de la prevederea art. 1270 alin. 1 C. civ.: „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părțile contractante”–, putem defini principiul forței obligatorii ca fiind
acea regulă potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor sau autorului
actului întocmai ca legea186.
Altfel spus, actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.
Pentru actele bilaterale – contractele – principiul forței obligatorii se exprimă și în
formula, larg răspândită în doctrină, potrivit căreia contractul este legea părților187.
Fundamentul principiului forței obligatorii a actului juridic îl reprezintă două cerințe,
și anume: 1) necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de
actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectării cuvântului dat.

b) Principiul relativității efectelor actului juridic

Este consacrat legal în art. 1280 C. civ.: „Contractul produce efecte numai între părți,
dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Principiul relativității efectelor actului juridic poate fi, deci, definit ca regula potrivit
căreia acest act produce efecte numai față de autorii sau autorul actului, el neputând să

186
În legătură cu formularea „are putere de lege”, în doctrină s-a precizat, întemeiat, că aceasta
este o metaforă juridică, convenția neputându-se confunda cu legea, pentru cel puțin două motive: 1)
dacă convenția este un act individual, legea are caracter general, impersonal, normativ; 2) dacă părțile
pot modifica convenția pe care au încheiat-o, prin acordul lor, ele nu pot modifica legea, aceasta
putând -o face doar legiuitorul.
187
De reținut că actul juridic valabil încheiat (de pildă, tranzacția) este obligatoriu și pentru
organul de jurisdicție.
102
profite ori să dăuneze altor persoane.

Conținutul principiului este fidel exprimat în adagiul: res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest.

Într-o altă exprimare, principiul relativității înseamnă că actul juridic civil bilateral dă
naștere la drepturi și obligații numai pentru părțile188 lui, iar actul unilateral obligă pe autorul
său.

Sunt excepții aparente de la principiul relativității:

– Situația avândului-cauză189 care, deși n-a participat la încheierea actului, totuși
suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părțile actului;
– Promisiunea faptei altuia (numită și convenție de portefort); aceasta constă în
convenția prin care o parte – promitentul – se obligă față de cealaltă parte – creditorul
promisiunii – să determine pe o a treia persoană – terț – să ratifice actul încheiat în absența sa.
– Simulația. Prin simulație se înțelege operațiunea juridică în care, printr-un act
aparent, public, dar mincinos, nereal, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită
printr-un act ascuns, secret, dar adevărat.
– Reprezentarea; procedeu tehnico-juridic prin care o persoană – reprezentant –
încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane – reprezentat – în așa fel încât
efectele actului astfel încheiat se produc direct în persoana reprezentată.
O excepție veritabilă de la relativitate o constituie stipulația pentru altul, act bilateral
prin care o parte – stipulantul – convine cu cealaltă parte – promitentul – ca acesta din urmă
să efectueze o prestație în favoarea unei a treia persoane – terțul beneficiar – care nu participă
la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.
De reținut că dreptul terțului se naște direct și în puterea convenției dintre stipulant și
promitent. Doar exercițiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de voința terțului
beneficiar.

188
Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin reprezentare.
Termenul „parte” desemnează atât pe una părțile actului bi ori multilateral, cât și pe autorul actului
unilateral. Terții sunt persoanele total străine de actul juridic și de părțile acestuia.
189
Având-cauză este persoana care, deși n-a participat la încheierea actului, totuși suportă
efectele acestuia datorită legăturii sale juridice cu părțile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali și succesorii cu titlu universal;
succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
Este succesor universal persoana care dobândește un patrimoniu, adică o universalitate
(universitas bonorum), precum: moștenitorul legal unic, legatarul universal.
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândește o fracțiune dintr-un patrimoniu
precum: moștenitorii legali, legatarii cu titlu universal.

103
 CAPITOLUL VI

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voința individuală să

treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv. Sancțiunea pe care o
atrage nulitatea constă în „nimicirea” actului juridic prin repunerea părților în situația
anterioară, care implică restituirea reciprocă a prestațiilor ce s-au făcut în temeiul lui. Prin
eliminarea actului de voință ce a trecut peste îngrădirile legale, sancțiunea operează asupra
tuturor efectelor pe care actul era susceptibil a le produce, atât față de părți, cât și față de terți.
Nulitatea este definită ca acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de
efectele contrarii normelor juridice, edictate pentru încheierea sa valabilă.
În esență, deci, nulitatea este sancțiunea190 care intervine în cazul în care nu se
respectă, la încheierea actului juridic civil, condițiile de validitate.

§1. CATEGORII DE NULITĂŢI ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

a) Nulitate absolută și nulitate relativă

Este absolută acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului

juridic, a unei norme care ocrotește un interes general191.
În cazul nulității absolute, orice persoană interesată are dreptul să provoace
constatarea ei, cerând instanței judecătorești să dea o hotărâre în acest sens, fără să poată
opera prescripția, întrucât ceea ce primează în cazul acestei nulități este interesul general și nu
cel personal, ca în cazul nulității relative care este o nulitate de protecție, și care, pe cale de
consecință, nu poate fi invocată oricând și de oricine.
Prin urmare, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este
imprescriptibilă, indiferent dacă este vorba de o nulitate totală sau parțială.
Este relativă acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului

190
Sancțiunea bazată pe nerespectarea condițiilor de validitate a actului juridic operează însă
numai pentru cauze existente în momentul încheierii actului, nu și pentru cauze intervenite ulterior.
191
De pildă, conform art. 1402 C. civ.: „Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor
moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută
a acestuia”.
104
juridic civil, a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal192.
Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată prin formulele: actul este
„nul de drept” sau „nul „ ori „nul de plin drept”, iar nulitatea relativă este indicată prin
formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”.

b) Nulitate parțială și nulitate totală

Este parțială acea nulitate care desființează numai o parte din efectele actului juridic
civil, celelalte efecte ale actului producându-se, întrucât nu contravin legii.

Este totală acea nulitate care desființează actul juridic civil în întregime.

Dintre aceste două feluri de nulități, nulitatea parțială este regula, iar nulitatea totală
reprezintă excepția.

c) Nulitatea expresă și nulitate virtuală

Este expresă (explicită sau textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare, într-o
dispoziție legală. Majoritatea nulităților este formată din cazurile de nulitate expresă,
prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil193.
Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege,
dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului
juridic civil.

d) Nulitate de fond și nulitate de formă

De fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei
condiții de fond a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect, cauză.
De formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerută ad
validitatem.

§2. CAUZELE DE NULITATE

1. Cauze de nulitate absolută

Atrag nulitatea absolută a actului juridic civil următoarele cauze:

a) încălcarea regulilor privind capacitatea de folosință a persoanelor, ca în cazul
nerespectării unei incapacități speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes obștesc, cum sunt
cele stabilite de art. 1654 C. civ.

192
De pildă, conform art. 44 alin. 1 C. civ.: „Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin.(3) și la
art. 43 alin.(3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când
această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui
prejudiciu”.
193
Bunăoară, art. 1011 alin. 1 C. civ. conține o nulitate expresă, atunci când dispune: „Donația
se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute”.
105
 b) lipsa totală a consimțământului194;
c) nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
d) când cauza este ilicită sau imorală195;
e) nerespectarea formei cerute ad validitatem;
f) încălcarea ordinii publice;
g) frauda legii196 („causa remota”, ilicită sau imorală).

Pe ideea că interesul ocrotit de art. 11 C. civ. are caracter general, în doctrină s-a
subliniat că actele juridice încheiate în disprețul legilor care interesează ordinea publică și
bunele moravuri sunt lovite de nulitate absolută197. În mod identic, sancțiunea nulității
absolute lovește și actele juridice care au inserate condiții imorale sau ilicite198.

În doctrină și jurisprudență sunt considerate nule absolut, pentru frauda la lege sau
causa remota ilicită sau imorală, diferite acte juridice, cum ar fi:
- căsătoria încheiată în mod fictiv, cu scopul exclusiv ca una din părți să se sustragă
răspunderii penale pentru infracțiunea de viol199;
- convenția prin care un bărbat căsătorit, abandonat vremelnic de soția sa, a promis
concubinei sale să se căsătorească cu ea, dacă va divorța de soția sa, și s-a obligat să o
despăgubească cu o sumă de bani în caz de revenire a soției la domiciliul conjugal. S-a
apreciat că, întrucât căsătoria și divorțul nu pot face obiect de negocieri, în speță, causa
remota a actului juridic încheiat este imorală și ilicită200;
- adopția fictivă întrucât constituie o fraudă la lege201;
- contractul pentru care legea prevede forma autentică, încheiat sub semnătură privată;
în acest caz s-a apreciat că nulitatea absolută este întemeiată pe încălcarea legilor interesând
ordinea publică și bunele moravuri202;
- înscrisurile oficiale falsificate întrucât însumează, în toate cazurile, frauda la lege203;

194
Consimțământul este unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă voința
persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul astfel încheiat să
fie sancționat cu nulitate absolută. Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă însă nu
existența consimțământului ci un simplu viciu al acestuia deoarece, în acest caz, consimțământul
există. Ne aflăm deci în fața unui viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă a
actului, sancțiunea nulității fiind edictată, de data aceasta în vederea protejării persoanei interesate
195
Prevederile art. 1238 alin. 2 C. civ. condiționează valabilitatea unui contract de caracterul
licit și moral al cauzei sau scopului său.
196
În literatură se consideră că există fraudă la lege ori de câte ori, prin convenția lor, părțile
încalcă, cu intenție, o lege de ordine publică, ceea ce înseamnă că actul a avut ca scop fraudarea unei
legi de interes general.
Această definiție își are temeiul legal în dispozițiile art. 11 din Codul civil, potrivit cărora „Nu se
poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică
sau de la bunele moravuri”.
197
Pentru jurisprudența în materie, a se vedea: C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. I, Editura
All Beck, București, 1999, p. 41.
198
A. Colin, H. Capitant, Curs elementar de drept civil, vol. I (traducere) 1940, p. 107.
199
A se vedea jurisprudența rezumată de A. Ionașcu, în Contribuția practicii judecătorești la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Editura Academiei, București, 1973, p. 63.
200
Tribunalul Suprem, col. civ., dec. Nr. 1919/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, vol. I,
p. 58.
201
A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 93.
202
Curtea Supremă de Justiție, s. civ., dec. nr. 2812/2003, în Buletinul jurisprudenței pe anul
2003, p. 181-184.
203
C. Hamangiu, op. cit., p. 43.
106
 - donația deghizată cu scopul urmărit de donator de a determina persoana gratificată să
înceapă sau să continue relațiile de concubinaj; în acest caz, nulitatea este dictată de causa
remota imorală a actului juridic încheiat204;
- condiția imorală sau imposibilă inserată într-un testament, deoarece violează ordinea
publică.

2. Cauze de nulitate relativă

Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil următoarele cauze:

– viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența și leziunea;
– lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
– nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei: 1) actul este
încheiat de persoana lipsită de capacitatea de exercițiu (minorul sub 14 ani și interzisul
judecătoresc) sau cu capacitate de exercițiu restrânsă; 2) actul s-a încheiat de tutore fără
autorizarea instanței de tutelă; 3) actul s-a încheiat în lipsa sau cu depășirea puterilor, pentru
persoana juridică, precum și nerespectarea unor incapacități.

§3. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢII

Prin „regim juridic al nulității” înţelegem regulile cărora este supusă nulitatea
absolută ori cea relativă.

1. Regimul juridic al nulității absolute

Regulile în care se exprimă regimul juridic al nulității absolute sunt:

- Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes: aceasta înseamnă că pot
invoca nulitatea absolută: părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, procurorul, instanța
din oficiu;
- Acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi intentată
oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului 205; această regulă este expres
prevăzută de art. 2502 alin. 2 pct. 3: „[…]sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: […]
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic”.
- Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită; această
regulă este impusă de natura generală (obştească) a interesului ocrotit prin norma a cărei
încălcare atrage nulitatea absolută206;

204
A. Ionașcu, op. cit., p. 47-51 și jurisprudența invocată de autor.
205
A se vedea N.G. Ionaș, Sinteză teoretică privind acțiunea în nulitatea actelor juridice civile,
în „Dreptul” nr. 5/2000, p. 102-117.
206
Atragem atenția că inadmisibilitatea confirmării nulității absolute art. 1254 C. civ. nu se
confundă cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale, nerespectată în momentul
încheierii actului, validare care decurge din concepția despre nulitate, conform art. 1261 C. civ.
107
 B. Regimul juridic al nulității relative

Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli:

- Nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit
la încheierea actului juridic; invocarea poate fi făcută personal de cel interesat, dacă are
capacitatea necesară pentru aceasta, dar poate fi făcută și de reprezentantul legal al celui lipsit
de capacitatea de exercițiu;
- Acțiunea în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă
trebuie invocată în termenul de prescripție extinctivă;
- Nulitatea relativă poate fi confirmată207, expres sau tacit; confirmarea tacită rezultă
fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulității înăuntrul termenului de
prescripție extinctivă.

§4. EFECTELE NULITĂŢII

1. Noțiunea efectelor nulității actului juridic civil

Prin efectele nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității.
Esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității: lipsirea actului
juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Generic, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul
juridic civil lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.
În literatura juridică de specialitate, ca, de altfel, și în practica judiciară, s-a pus
problema consecințelor pe care le produce constatarea nulității sau anularea unui act juridic
pentru cauză ilicită sau imorală.
După cum s-a arătat208, nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca
voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv.
Pronunțarea ei atrage, de regulă, „nimicirea” actului și are drept consecință restituirea
reciprocă a prestațiilor făcute în temeiul lui. Această consecință se produce retroactiv atunci
când obligația este fondată pe o cauză ilicită, adică atunci când este prohibită de lege, când
este contrară bunelor moravuri și ordinii publice. De exemplu, în cazul unui contract sinalag-
matic executat, părțile trebuie să-și restituie reciproc prestațiile, fie în natură când este posibil,
fie prin echivalent.
De remarcat că, de la acest principiu al efectului retroactiv al nulității, se fac unele
excepții. Astfel, acțiunea în restituirea prestației nu este admisibilă, de pildă, în cazul în care

207
Potrivit art. 1261 C. civ.: „Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când
nulitatea este acoperită” (alin. 1); „Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri
anume prevăzute de lege” (alin. 2).
208
Cu privire la nulitatea actului juridic, consecințele ei și posibilitatea ca, în anumite situații, să fie
acoperită, a se vedea I. Mihuță, Probleme de drept civil din practica Tribunalului Suprem pe semestrul I al anului
1978, în "Revista română de drept" nr. 8/1979, p. 26.
Tendința practicii judiciare în același sens s-a manifestat, de exemplu: în cazul terțului dobânditor de bună-
credință (Trib. Suprem, dec. nr. 467/1959, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975 de I. Mihuță, p. 210); în caz de vânzare a unui bun aflat
în indiviziune (Trib. Suprem, dec. nr. 51/1969, în Repertoriu... 1969-1975, cit. supra, p. 120).
108
reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului. Soluția este firească,
deoarece drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface
interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și
normelor de conviețuire socială, ele fiind ocrotite de lege și urmând să fie exercitate numai
potrivit cu scopul lor economic și social.
Or, dacă se admite o acțiune în restituirea prestației în asemenea situații, ar însemna ca
reclamantul să-și bazeze pretențiile pe propria sa turpitudine, ceea ce nu este îngăduit.
Astfel, de exemplu, dacă reclamantul a urmărit să achiziționeze un bun despre care
avea cunoștință că provine din infracțiune și care, potrivit legii penale, trebuia să fie confiscat,
el nu se va putea prevala de caracterul imoral al propriei sale fapte pentru a cere restituirea
prețului plătit (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Cauza contractului fiind
imorală pentru ambele părți, niciuna dintre ele nu va fi îndreptățită să ceară restituirea
prestației sale (in pari causa turpitudinis cessat restitutio).

2. Principiile efectelor nulității și excepțiile lor

Din cele expuse mai sus rezultă că, în esență, efectul nulității se exprimă în adagiul:
quod nulum est, nullum producit effectum (ceea ce nu există nu produce nici un efect).

Pentru a opera însă această regulă este necesar să fie aplicate principiile efectelor
nulității209, și anume:
- retroactivitatea nulității;
- restabilirea situației anterioare – restitutio in integrum – care se realizează prin
restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat;
- anularea nu numai a actului inițial, primar, ci și a actului subsecvent – resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis.

• Principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil

Acest principiu înseamnă regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai
pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte se suie până în
momentul încheierii actului juridic civil.
Principiul retroactivității efectului nulității decurge din principiul legalității, altfel
spus, restabilirea legalității, încălcată la încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor
produse în temeiul unui act astfel încheiat.
Astfel, potrivit art. 1254 C. civ.: „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este
considerat a nu fi fost niciodată încheiat” (alin. 1); „Desființarea contractului atrage, în
condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui” (alin. 2); „În cazul în
care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1. 639 - 1. 647, chiar dacă acestea au
fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu” (alin. 3).

• Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum)

Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat
în baza unui act anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă

209
Aplicarea acestor principii a făcut-o Tribunalul Suprem, s. civ. și prin decizia nr. 785/1978, în
„Revista română de drept” nr. 10/1978, p. 51.
109
în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Prin urmare, acest principiu apare și ca mijloc de
asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității.

Sunt excepții de la restitutio in integrum acele situații în care, pentru anumite rațiuni,
prestațiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci, menținându-se:
– cazul incapabilului care este ținut să restituie prestațiile primite numai în măsura
îmbogățirii sale; în acest caz, excepția este justificată de principiul ocrotirii minorului în
raporturile de drept civil, în considerarea lipsei sale de experiență a vieții juridice civile;
– cazul aplicării principiului nemo propriam turpitudinem allegans (nimănui nu-i este
îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obține protecția
unui drept).

• Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial –

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

Acest principiu privește efectele nulității față de terți.

El poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia, anularea actului inițial,
primar atrage anularea și a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează în două situații specifice, și

anume:
1) în cazul „actelor autorizate”, anularea autorizației administrative care precedă actul
civil, conduce la anularea și a actului civil care se întemeia pe acea autorizație;
2) în cazul a două acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu, anularea
actului principal atrage desființarea și a actului accesoriu, prin aplicarea regulii accesorium
sequitur principale.

Constituie excepții de la acest principiu cazurile în care, deși se anulează actul inițial,
actul subsecvent este menținut, datorită anumitor temeiuri, astfel:
– cazul aplicării art. 919 alin. 1 C. civ., coroborat cu art. 1275 alin. 1 C. civ.; potrivit
art. 919 alin. 1: „Până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat
posesor.”, iar potrivit art. 1275: „Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane
proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credință posesia efectivă a
bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară” (alin. 1); „Este de
bună-credință dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu putea să
cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător” (alin. 2).
– cazul anulării hotărârii declarative a morții prevăzută în art. 54 C. civ. ce, în alin. 1
prevede: „Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea”, iar în alin. 2 dispune: „Cel care a fost declarat mort poate
cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar
dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva
dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori
trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață”.

3. Principii de drept care înlătură regula quod nullum est, nullum producit
effectum

Conform regulii menționate, „ceea ce nu este nimic (nu există), nu produce niciun
110
efect”.
Există însă câteva principii care înlătură această regulă, astfel:

• Principiul conversiunii actului juridic

Conversiunea actului juridic înseamnă, în esență, înlocuirea actului nul cu un act

juridic valabil. Conversiunea operează, deci, atunci când, pe plan obiectiv, actul lovit de
nulitate cuprinde elementele constitutive ale actului în care urmează să fie convertit, iar pe
plan subiectiv, noul act juridic (cel substituit) corespunde unui rezultat economic analog celui
voit de părți și exprimat prin actul nul210.

Ca aplicații ale conversiunii actului juridic menționăm:

– cazul acceptării donației lovită de nulitate, transformată, prin substituire, în cesiune
de creanță211;
– cazul manifestării de voință care, nulă ca vânzare, valorează ca antecontract de
vânzare;
– cazul în care moștenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deși actul de
înstrăinare este nul, manifestarea de voință exprimată în el valorează acceptare a succesiunii;
este cazul prevăzut de art. 1110 (lit. a) C. civ.

• Principiul error communis facit jus

Denumit și „principiul validității aparenței în drept”, acest principiu înlătură nulitatea

unui act încheiat într-o situație de eroare comună, obștească.
Principiul validității aparenței în drept se fundamentează pe o serie de elemente din
care unele sunt de natură materială și altele de natură psihologică.
Elementele de natură materială sunt publicitatea, notorietatea, persistența, actul juridic
sau alte împrejurări de fapt.
Publicitatea reprezintă elementul esențial în crearea stării de aparență și privește în
principal publicitatea imobiliară realizată prin cărțile funciare, publicitate care este de natură a
forma convingerea, nu numai generală, dar și a terțului dobânditor, că cel care și-a înscris
titlul este titular al acestuia212. Cu privire la notorietatea și persistență, s-a arătat213 că dreptul
aparținând titularului aparent trebuie să aibă un caracter de notorietate publică, toată lumea
fiind convinsă că persoana respectivă, iar nu alta este titulara dreptului. Starea de notorietate
trebuie să aibă ca trăsătură esențială persistența, în sensul că convingerea ce și-a format-o
toată lumea, despre existența dreptului, trebuie să perpetueze un timp mai îndelungat și să fie
constantă, fără echivocuri sau contradicții.

210
A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București,
1969, p. 339-342.
211
În doctrină s-a subliniat că se poate recurge la operația conversiunii dacă actul nul (actul
încheiat in concreto de părți) cuprinde elementele constitutive valide ale noului act care-1 substituie și
dacă acesta din urmă duce la un rezultat economic analog sau echivalent celui urmărit de părți (prin
actul nul).
A se vedea, în acest sens: T. Ionașcu, E.A. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în „Tratat de
drept civil”, vol. I, de T. Ionașcu ș.a., Editura Academiei, București, 1967, p. 384 și urm.; D. Cosma,
op. cit., p. 342-343.
212
Al. Ţiclea, V. Lozneanu, Reflecții în legătură cu principiul ocrotirii subdobânditorului de
bună-credință, în „Dreptul” nr. 12/2000, p. 48.
213
D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București,
1981, p. 211.
111
 Elementele psihologice ale aparenței sunt eroarea comună și eroarea individuală.
Eroarea comună constă în convingerea ce are toată lumea că titularul aparent este
titularul adevărat al dreptului.
Eroarea individuală a terțului se referă la faptul că nu este suficient ca terțul să fi
crezut în situația aparentă, fiind necesar și ca el să nu fie în culpă la încheierea actului.
Astfel, dacă, de exemplu, situația juridică reală a format obiectul publicității, terțul nu
va mai putea invoca în favoarea sa situația aparentă rezultată din eroarea comună, deoarece el
va putea cu ușurință să afle care este situația veritabilă214.
Rezultă din cele expuse mai sus că această stare, aparența, unită cu atitudinea
titularului aparent care, față de toată lumea, s-a comportat ca adevărat proprietar, dacă este
neechivocă și rămâne nemodificată un timp îndelungat, dă naştere prezumției de notorietate,
adică toată lumea împărtășește (crede), invincibil, că titularul aparent este adevăratul
proprietar.

Cu alte cuvinte, dintr-o stare de aparență, notoriu și solid consolidată, poate decurge o
bună-credință generală, creatoare de drept, în condițiile lui error communis facit jus. La
rândul ei, eroarea terțului, tradusă în buna sa credință, este de natură să-i consolideze dreptul
pe care l-a dobândit în condițiile aparenței de drept.

214
D. Gherasim, op. cit., p. 214.
112
 CAPITOLUL VII

INTERPRETAREA ACTELOR JURIDICE

§1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE A ACTELOR JURIDICE

Declarația de voință pe care a conține actul juridic reflectă, în general, voința internă a
autorului sau a autorilor actului, iar aceștia sunt de acord asupra semnificației manifestării lor
de voință, asupra înțelesului termenilor folosiți și pentru exteriorizarea voinței.
În unele situații însă se ivesc îndoieli asupra intenției reale a părților, fie pentru că
termenii în care se exprimă această intenție sunt obscuri, echivoci sau impreciși, fie pentru că,
între clauzele actului, există contradicții evidente, fie pentru că voința reală a părților,
desprinsă din fapte anterioare, concomitente sau posterioare încheierii actului, se învederează
a fi alta decât aceea indicată de sensul literal al termenilor folosiți.
Prin „interpretarea actului juridic” se înțelege acea operație logică prin care se
stabilește, în funcție de voința reală a părții sau părților, înțelesul clauzelor unui act juridic,
a cărui existență este necontestată215.
Rolul și însemnătatea acestei operații variază după cum încheierea actelor juridice este
dominată de principiul formalismului sau al consensualismului.
În primul caz, părțile își pot exprima valabil voința numai în forme prestabilite în mod
riguros, iar efectele actului juridic decurg automat din formula adoptată, independent de
voința internă, reală, a părților, astfel că funcția interpretării este foarte limitată.
În cel de-al doilea caz, interpretarea actelor juridice are un câmp de acțiune mai vast;
libertatea de formă a actelor juridice face ca înțelesul voinței interne să nu mai depindă de
modul ei de exteriorizare, impunând interpretului obligația de a stabili intenția reală a părților
prin toate mijloacele legale, cu depășirea chiar a sensului literal al termenilor folosiți de părți
la încheierea actului. Menționăm că, în dreptul nostru civil, este consacrat principiul
consensualismului.

215
A se vedea D. Cosma, Interpretarea actelor juridice, în „Revista română de drept” nr.
6/1969, p. 32-40.
113
 §2. DELIMITAREA NOŢIUNII DE INTERPRETARE A ACTELOR
JURIDICE DE ALTE CONCEPTE

Configurarea exactă a noțiunii de interpretare a actelor juridice necesită însă

delimitarea ei prealabilă de alte concepte cu sfere de aplicare învecinate, cum sunt
probațiunea și calificarea.

1. Probațiunea actului juridic civil

Pentru a se putea pune problema interpretării unui act trebuie ca, mai întâi, existența și
cuprinsul său să fie certe, dovedite. Cu alte cuvinte, probațiunea actului însuși precedă
interpretarea lui, cele două operații având, de altfel, obiective și regimuri juridice diferite.
Astfel, pe când cea dintâi are drept scop stabilirea existenței și conținutului actului
juridic, cea de a doua urmărește determinarea semnificației unora dintre clauzele care
constituie acest conținut cert stabilit.
Pe de altă parte, probațiunea existenței și cuprinsului actelor juridice este supusă,
printre altele, regulilor restrictive ale art. 309 alin. 2 C. pr. civ., în vreme ce pentru
interpretarea actelor juridice, care-și propune soluționarea unor probleme de fapt, există o
deplină libertate de dovadă.

2. Calificarea actului juridic civil

Interpretarea actelor juridice se deosebește și de calificare, noțiune care, așa cum am

arătat când ne-am referit la interpretarea legii civile216, desemnează acea operație menită să
determine cărui tip de act juridic stabilit in abstracto de lege îi aparține un act concret și, prin
urmare, ce regim juridic este incident.
Pentru stabilirea naturii juridice a unui act încheiat într-un caz dat este necesar – când
există controverse sau îndoieli – să se determine în prealabil care a fost voința reală a părților,
sarcină de revine interpretării.
Aceasta înseamnă că operația de calificare este în mod necesar premergătoare
interpretării, dacă, firește, o asemenea operație se învederează necesară în scopul de a facilita
însăși calificarea juridică a actului. Altfel spus, prin interpretare se rezolvă o chestiune de
fapt: ce anume au voit realmente părțile când au încheiat actul juridic în cazul concret dat;
prin calificare se soluționează însă o problemă de drept: cărei categorii juridice îi aparține
operația săvârșită de părți și ce dispoziții legale îi sunt aplicabile acestei operații.

§3. METODE DE INTERPRETARE

Pentru interpretarea actelor juridice s-au prevăzut două metode principale: metoda

216
Cu privire la noțiunea interpretării legii civile, a se vedea supra, titlu II, pct. 3
114
subiectivă și metoda obiectivă217.
a) Potrivit primei metode, numită subiectivă, interpretarea are menirea de a stabili
voința reală, psihologică a părților, dincolo de modul în care ea s-a exteriorizat.
Pentru determinarea acestei voințe, interpretul este îndrituit să se adreseze nu numai
declarației de voință – care reprezintă un mijloc important, dar nu singurul de aflare a intenției
adevărate a părților – ci și unor elemente intrinseci actului juridic.
b) În opoziție cu metoda subiectivă, metoda obiectivă recomandă interpretului să
desprindă înțelesul actului juridic din declarația de voință, interpretată nu în funcție de intenția
reală a autorului sau autorilor actului, ci la lumina unor date obiective.
În acest sens, potrivit art. 1266 – intitulat marginal „Interpretarea după voința
concordantă a părților” – „Contractele se interpretează după voința concordantă a părților,
iar nu după sensul literal al termenilor” (alin. 1); „La stabilirea voinței concordante se va
ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile
stabilite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului” (alin. 2).
În cadrul acestei metode, declarația de voință este oarecum detașată de voința reală a
părților, dobândind un fel de existență autonomă, și semnificația ei se stabilește în raport cu
elementele obiective de ordin social menționate mai sus.

§4. PRINCIPALELE REGULI DE INTERPRETARE A ACTULUI

JURIDIC CIVIL

Aceste reguli sunt conținute în Codul civil – art. 1266 și urm.

a) Principiul de bază al interpretării actelor juridice în dreptul civil român este înscris
în art. 1266 C. civ.
Înțelesul general al textului – aplicabil, pentru identitate de rațiune, nu numai
contractelor, ci tuturor actelor juridice – este acela că voința reală are întâietate față de voința
declarată218.
Principiul consacrat de art. 1266 C. civ. se armonizează cu concepția generală a
dreptului nostru civil despre actul juridic, considerat a-și trage puterea obligatorie din voința
părților, manifestată în conformitate cu legea. Rod al voinței autorilor lui, actul juridic nu
poate produce, ca urmare a interpretării, decât efectele voite realmente de părți, iar acestea nu
pot avea mai multe drepturi și obligații decât acelea la care au consimțit efectiv.
Textul menționat trebuie pus în legătură cu dispoziția cuprinsă în art. 1270 alin. 1 C.
civ., care, proclamând puterea de lege a convențiilor legal încheiate, stabilește implicit că
părțile nu pot fi îndatorate decât la ceea ce și-au dat consimțământul cu adevărat219.
Cu privire la clauzele contractuale formulate incomplet, art. 1272 C. civ. dispune, ca
procedeu supletiv de interpretare: „(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce

217
Privitor la metodele de interpretare a actelor juridice, a se vedea: D. Cosma, Interpretarea
actelor juridice, în „Revista română de drept” nr. 6/1969, p. 33-34.
218
Declarația de voință nu are valoare în sine, ci numai în măsura în care reflectă cu fidelitate
intenția adevărată a părților.
219
Partea interesată are sarcina de a dovedi că voința reală este alta decât cea exteriorizată, atât
prin elemente intrinseci cât și extrinseci contractului.
A se vedea, în acest sens, Tribunalul Suprem, decizia nr. 450/1974, în Culegere de decizii 1974,
p. 58.
115
este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți,
uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui” (alin. 1); „Clauzele
obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres” (alin. 2).

b) Alte reguli de interpretare a contractului sunt cuprinse în art. 1267 și 1268 C. civ., și
se referă la interpretarea sistematică a clauzelor contractului și interpretarea clauzelor
îndoielnice.
Potrivit art. 1267 C. civ. – intitulat marginal „Interpretarea sistematică” – „Clauzele
se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul
contractului”.
Potrivit art. 1268 C. civ. – intitulat marginal „Interpretarea clauzelor îndoielnice” –
„Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel
mai bine naturii și obiectului contractului” (alin. 1); „Clauzele îndoielnice se interpretează
ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de
interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în
domeniu și de uzanțe” (alin. 2); „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce
efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul” (alin. 3); „Contractul nu
cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi
termenii folosiți” (alin. 4); „Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială
asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care
nu au fost expres prevăzute” (alin. 5).
- Regula in dubio pro reo este stabilită de art. 1269 C. civ.: „Dacă, după aplicarea
regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui
care se obligă” (alin. 1); „Stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează
împotriva celui care le-a propus” (alin. 2).

c) Art. 1225 alin. 1 C. civ. instituie regula potrivit căreia obiectul contractului este cel
avut în vedere de părți, indiferent de generalitatea termenilor folosiți.
Astfel, potrivit textului citat, „Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică,
precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale”
Numitorul comun în aplicarea acestor reguli de interpretare îl constituie criteriul
bunei-credințe, instituit de art. 14 C. civ. după cum urmează: „Orice persoană fizică sau
persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-
credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri” (alin. 1); „Buna-credință se
prezumă până la proba contrară” (alin. 2).
A interpreta un act juridic cu bună-credință înseamnă, înainte de toate, a căuta și
respecta intenția reală a părților.

§5. SUBIECTELE, OBIECTUL ȘI LIMITELE INTERPRETĂRII

Problema interpretării unui act juridic se pune de obicei în fața instanței de judecată,
când părțile nu se înțeleg asupra semnificației termenilor folosiți la încheierea actului juridic
și asupra voinței lor reale.

a) Când interpretarea este opera instanței, ea se numește judiciară și are, firește, putere
obligatorie pentru părțile litigante.

116
 Obligată să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și pentru a
preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, instanța de judecată este datoare să supună
dezbaterii toate împrejurările susceptibile de a lămuri înțelesul exact al clauzelor actului și de
a duce la stabilirea intenției adevărate a părților; în acest scop, instanța va dispune
administrarea oricăror probe legale necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi. În felul acesta
dispoziția de drept substanțial din art. 1266 alin. 1 C. civ., se întregește pe plan procesual cu
normele cuprinse în art. 249 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Interpretarea poate avea ca subiecte și părțile din actul juridic, caz în care ea poartă
denumirea de interpretare autentică (prin analogie cu interpretarea dată legii de către organul
emitent).
Când partea sau părțile actului juridic își manifestă voința de a da o anumită
interpretare clauzelor unui act încheiat anterior, ele săvârșesc în realitate o operație juridică cu
putere obligatorie și nu mai pot reveni ulterior asupra semnificației acceptate.

b) Din principiul de bază al interpretării actelor juridice în dreptul nostru civil, enunțat
de art. 1266 C. civ., rezultă că obiectul interpretării îl constituie voința reală a părților.
Interpretul trebuie să stabilească, prin toate mijloacele admise de lege, ce anume au
voit părțile cu adevărat. De aceea, nu este cazul să se procedeze la interpretare atunci când
termenii în care au fost formulate clauzele actului nu au nevoie de nici o lămurire.
Nu este îngăduit ca, sub pretextul depășirii sensului literal al termenilor, să se
denatureze intenția părților și astfel acestea să dobândească drepturi sau obligații la care nu au
consimțit efectiv. Denaturarea unui act prin interpretare constă tocmai în faptul nesocotirii
voinței reale a părților, exprimată în mod adecvat în clauze clare și precise.

117
 CAPITOLUL VIII

PRESCPRIPŢIA EXTINCTIVĂ, DECĂDEREA ȘI CALCULUL

TERMENELOR

Aceste instituţii fac obiectul cărții a VI-a a Codului civil intitulată „Despre prescripția
extinctivă, decădere și calculul termenelor”1.

§1. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Dispoziții generale

Prescripția extinctivă2 face obiectul titlului I al cărții a VI-a.

Art. 2500 Cod civ. stabilește obiectul prescripției extinctive: „Dreptul material la
acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege (alin. 1); „În sensul prezentului titlu, prin drept la
acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute
o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă
sancțiune civilă, după caz” (alin. 2).
Având în vedere aceste dispoziţii, doctrina recentă220 a definit prescripţia extinctivă ca
fiind o sancţiune civilă care constă în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat la
termen. Spre deosebire de reglementarea anterioară (Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă), în prezent, nu mai este reglementată ca o instituţie de ordine publică, ci
având caracter de ordine privată221. În acest sens, art. 2512 alin. 1 stabileşte că prescripția
poate fi invocată „numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și
fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință”. În plus, conform
art. 2515 alin. 3, părţile cu capacitate deplină de exerciţiu pot modifica, prin acord expres,

1
Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a sunt cuprinse în art. 201-205 din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
2
La data intrării în vigoare a Codului civil s-a abrogat Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripția extinctivă.
220
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală., ed. a II-a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 289.
221
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 289.
118
durata termenelor de prescripţie sau chiar cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia
sau prin modificarea clauzelor relative la suspendare sau la întrerupere.
În ceea ce privește domeniul de aplicare, art. 2516 Cod civ. prevede că: „Dispozițiile
prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive” (alin. 1);
„Prescripția dreptului de a obține executarea silită a unei hotărâri judecătorești sau arbitrale
ori a altui titlu executoriu este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă, afară de
cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare” (alin. 2).
În principiu, drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte
juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescripției extinctive. Această regulă
generală rezultă din dispozițiile art. 2501 Cod civ.: „Drepturile la acțiune având un obiect
patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune
altfel (alin. 1); „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției
extinctive și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor” (alin. 2).
Cu privirile la drepturile accesorii, art. 2503 alin. 2 dispune că: „În cazul în care un
debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste
prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una
sau alta dintre prestațiile datorate”.
Constituie excepții de la principiul prescriptibilității:
„Dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de
câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în
timp.
În afara cazurilor prevăzute la alin.(1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin
lege se dispune altfel;
2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul
său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării
moștenirii în termenul prevăzut de lege”.
În ceea ce privește efectele prescripției împlinite, Codul civil stabileşte că:
„Prescripția nu operează de plin drept” (art. 2506 alin. 1); „După împlinirea termenului de
prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației” (art. 2506 alin. 2); „Cel care a
executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să
ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era
împlinit” (art. 2506 alin. 3); „Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și
constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt
valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În
aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție” (art. 2506 alin. 4).
Precizăm că, prim împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, se produce o
stingere a dreptului material la acţiune, aşadar, nu a dreptului subiectiv civil propriu-zis, şi
nici a dreptului la acţiune în sens procedural.

Sunt considerate prescriptibile extinctiv:

- acțiunea pentru restituirea darurilor și obligarea la despăgubiri în caz de rupere a
logodnei (art. 270 C. civ.);
- acțiunea în anularea căsătoriei (art. 301 C. civ.);
- acțiunea în stabilirea maternității (art. 423 C. civ.);
- acțiunea în stabilirea paternității (art. 427 C. civ.);
- acțiunea prin care se reclamă fructele civile ale bunului comun însușite de un
coproprietar (art. 638 C. civ.);

119
 - acțiunea în tăgăduirea paternității (art. 430 – „Soțul mamei poate introduce
acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soțul a
cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că
prezumția nu corespunde realității”).
- acțiunea în anularea dispoziției testamentare prin care moștenitorii legali au fost
dezmoșteniți (art. 1076 C. civ.);
- acțiunea în evocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine (art. 1070 C.
civ.);
- acțiunea în anularea acceptării sau renunțării la moștenire (art. 1124 C. civ.);
- acțiunea în anularea sau în reducerea obligațiilor pentru leziuni (art. 1223 C. civ.).

Sunt considerate imprescriptibile extinctiv:

- acțiunea în revendicare (art. 563 C. civ.);
- acțiunea de partaj (art. 669 C. civ.);
- invocarea nulității absolute a contractului (art. 1249 C. civ. ).
În ce privește momentul până la care se poate invoca prescripția, art. 2513 stabilește
că: „Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa
invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”.

2. Termenul de prescripție extinctivă

Prin termen de prescripție extinctivă se înțelege intervalul de timp, stabilit de lege,

înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii
acestui drept.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, se arată în doctrină 222, termenul de
prescripţie nu mai este un termen esențialmente legal, în condiţiile în care art. 2515 C. civ.
alin. 3 stabileşte că părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie prevăzute de lege.

a. Categorii de termene

În funcţie de izvorul lor, termenele de prescripţie pot fi legale sau convenţionale.

În raport de criteriul vocației ori al sferei de aplicare, distingem: termenul general și
termenele speciale.
În funcție de întinderea lor, termenele speciale se împart în: termene mai mari decât
termenul general şi termene mai mici decât termenul general de prescripție extinctivă.

b. Prezentarea termenelor

Termenul general de prescripție

Este general acel termen de prescripție care-și găsește aplicație practică ori de câte
ori nu-și găsește aplicație un termen special de prescripție.
Termenul general de prescripție de 3 ani este aplicabil raporturilor civile
obligaționale (cele care au în conținutul lor drepturi de creanță și îndatoririle corelative).
Acest termen este instituit de art. 2517 Cod civil: „Termenul prescripției este de 3 ani, dacă
legea nu prevede un alt termen” și se aplică tuturor acțiunilor personale (întemeiate pe
drepturi de creanță), cu excepția cazurilor pentru care există termene speciale de prescripție.
222
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 319.
120
În principiu, tot acest termen de prescripție este aplicabil și pretențiilor patrimoniale care
însoțesc o acțiune ce este sau nu prescriptibilă extinctiv (de exemplu, acțiunea în nulitate,
acțiunea în reducțiune etc.).
Constituie un termen general de prescripție, cel prevăzut de art. 430 C. civ., potrivit
căruia: „Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care
curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată
ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității” (alin. 1); „Termenul nu curge
împotriva soțului pus sub interdicție judecătorească și, chiar dacă acțiunea nu a fost pornită
de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției”
(alin. 2); „Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului menționat la alin. (1), fără a
porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data
decesului” (alin. 3).

Termenele speciale de prescripție

Termenul de 10 ani prevăzut de art. 2518: „Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la
acțiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt
supuse altui termen de prescripție;
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori
acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise
contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și
exprima voința;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător”.

Termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519: „Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport

de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani” (alin. 1); „De asemenea, se
prescrie în termen de 2 ani dreptul la acțiune privitor la plata remunerației cuvenite
intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere” (alin. 2).

Termenul de 1 an prevăzut de art. 2520 și 2521: „Se prescrie în termen de un an

dreptul la acțiune în cazul:
1. profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
3. medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau
medicamente;
4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor
livrate;
5. meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor. Termenul
de prescripție se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a
împăcării părților ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de
prescripție este de 3 ani de la data ultimei prestații efectuate;
7. notarilor publici și executorilor judecătorești, în ceea ce privește plata sumelor ce
le sunt datorate pentru actele funcției lor. Termenul prescripției se va socoti din ziua în care
aceste sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru
plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va socoti din ziua când s-a terminat
lucrarea (art. 2520 alin. 1); „În toate cazurile, continuarea lecțiilor, serviciilor, furniturilor,
121
actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripția pentru sumele scadente” (art. 2520 alin. 2);
„Termenul de prescripție de un an. Alte cazuri :
Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiune privitor la
restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut
loc” (art. 2521 alin. 1); „De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin
împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport
de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului” (art. 2521 alin.
2); „În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripție este de 3 ani, atunci când
contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu
același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite” (art. 2521 alin. 3).

3. Cursul prescripției extinctive

a) Începutul prescripției extinctive

Regula generală este că prescripția extinctivă începe să curgă de la data când titularul
dreptului la acţiune a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască naşterea lui (art. 2523 C.
civ.). Precizăm că, în reglementarea anterioară se prevedea că termenul de prescripţie începea
să curgă la data la care se naște dreptul la acțiune.
Practic, avem în vedere două momente alternative de la care termenul de prescripţie
poate începe să curgă: un moment subiectiv, anume data la care titularul a cunoscut naşterea
dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, respectiv data la care acesta trebuia să cunoască
naşterea dreptului la acţiune223.

Există însă și câteva situații speciale:

- în ce privește dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face,
potrivit art. 2524 C. civ.: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor
contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația
devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute” (alin. 1); „În cazul în care dreptul este
afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau,
după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului” (alin. 2); „Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe
să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția” (alin. 3).
- în ce privește dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor – potrivit art. 2525 C.
civ.: „Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act
anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la
data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la
care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă”.
- în ce privește dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive, potrivit art.
2526 C. civ.: „Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe
să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc
un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă”.
- în ce privește dreptul la acțiune în materia asigurărilor, potrivit art. 2527 C. civ.:
„În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru

223
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 325.
122
plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător”.
- în ce privește dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă
ilicită, potrivit art. 2528 C. civ.: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube
care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea” (alin. 1);
„Dispozițiile alin.(1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire
întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri” (alin.
2).
- în ce privește dreptul la acțiunea în anularea actului juridic, potrivit art. 2529 C.
civ.: „Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a
cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului
juridic” (alin. 1); „În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terță persoană,
prescripția începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terțul a
cunoscut existența cauzei de nulitate” (alin. 2).
- în ce privește dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente, potrivit art.
2530 C. civ: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din
transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care
legea sau contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data
predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii
termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru
înlăturarea de către debitor a viciilor constatate” (alin. 1); „Dispozițiile alin.(1) se aplică și
în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre
aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr-o verificare normală”
(alin. 2).
- în ce privește dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse, potrivit art.
2531 C. civ.: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru
viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de
la împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara
cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la
data descoperirii;
b) în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției
finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția
va începe să curgă de la data descoperirii” (alin. 1); „Pentru executarea unor lucrări
curente, termenele prevăzute la alin.(1) sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de
3 luni, în cazul prevăzut la lit. b)” (alin. 2); „Dispozițiile alin.(1) și (2) se aplică și în cazul
lipsei calităților convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste
lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr-o verificare normală” (alin.
3); „Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora
viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească” (alin. 4); „Prin dispozițiile prezentului articol
nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale”
(alin. 5); „Dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și în cazul
produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca și în cazul bunurilor sau
lucrărilor pentru care există un termen de garanție pentru buna funcționare” (alin. 6).

123
 b. Suspendarea prescripției extinctive

Prin suspendare se înțelege modificarea cursului prescripției224 constând în oprirea de

drept a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile prevăzute de lege,
care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.

 Cazurile de suspendare

Conform art. 2532 C. civ.: „Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să
curgă, ea se suspendă:
1. între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;
2. între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă, cât timp
durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al
unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate,
cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există
o dispoziție legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte
de expirarea termenului de prescripție;
7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea
procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute
în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele armate pentru rațiuni de serviciu
impuse de necesitățile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este
împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare
a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripție;
10. în alte cazuri prevăzute de lege”.

Conform art. 2533 C. civ.: „Prescripția nu curge contra creditorilor defunctului în

privința creanțelor pe care aceștia le au asupra moștenirii cât timp aceasta nu a fost
acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care
să îi reprezinte” (alin. 1); „Ea nu curge nici contra moștenitorilor defunctului cât timp
aceștia nu au acceptat moștenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte” (alin.
224
Sintagma „cursul prescripției extinctive” semnifică curgerea acesteia de la cunoaşterea
momentului nașterii dreptului la acțiune (art. 2523 C. civ.) pe durata termenelor generale sau speciale
de prescripției până la împlinirea acestora. În cazurile limitativ prevăzute de lege, cursul prescripției
poate fi suspendat sau întrerupt.
124
2); „Prescripția nu curge, de asemenea, contra moștenitorilor, în privința creanțelor pe care
aceștia le au asupra moștenirii, de la data acceptării moștenirii și până la data lichidării ei”
(alin. 3).

 Efectele suspendării prescripției extinctive

Efectul special al suspendării prescripției constă, în esență, în prorogarea momentului

împliniri termenului de prescripție extinctivă. Efectul constă în oprirea curgerii termenului de
prescripție pe toată durata cauzei de suspendare, cu alte cuvinte, durata cauzei de suspendare
nu intră în calculul termenului de prescripție.
Potrivit art. 2534 C. civ.: „De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția
își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de
suspendare” (alin. 1); „Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de
6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai
scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea
suspendării” (alin. 2).

c) Întreruperea prescripției extinctive

Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege modificarea cursului acesteia care

constă în înlăturarea prescripției, scursă înainte de apariția unei cauze întreruptive, și
începerea unei noi prescripții extinctive.

 Cazurile de întrerupere

Conform art. 2537 C. civ.: prescripția se întrerupe:

„1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția”;
Articolul 2538 alin. 1 precizează că recunoaşterea dreptului se poate realiza unilateral
sau convenţional, şi poate fi expresă sau tacită.
„2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin
înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de
intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de
excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de
judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă,
potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu
a avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege”.

 Efectele întreruperii prescripției extinctive

Întreruperea șterge prescripția cursă până la momentul apariției cauzei de întrerupere.

După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripție. Astfel, conform art.
2541 C. civ.: „Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de
întrerupere” (alin. 1); „După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție” (alin. 2);
„Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul
căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel” (alin. 3); „În cazul în
care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare,

125
noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp
hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă” (alin. 4); „Dacă întreruperea rezultă
din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite, prescripția va reîncepe
să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței
rămase neacoperite” (alin. 5); „În cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2537
pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de
suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la
pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale. Dacă repararea pagubei se acordă,
potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a
început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a
instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea” (alin. 6).

d) Împlinirea (calculul) prescripției extinctive

Prin împlinirea prescripției extinctive înțelegem determinarea momentului în care

expiră termenul de prescripție.
Potrivit art. 2544 C. civ.: „Cursul prescripției se calculează potrivit regulilor stabilite
în titlul III din prezenta carte, luându-se în considerare, dacă este cazul, și cazurile de
suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege”.

e) Repunerea în termenul de prescripție

Repunerea în termenul de prescripţie poate fi definită ca beneficiul acordat de lege

titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în
justiție înăuntrul termenului de prescripție reglementat de lege.
Domeniul repunerii în termen privește acele împrejurări (cauze temeinic justificate)
care, fără a avea gravitatea forței majore și fără a reprezenta o culpă a titularului, l-au
împiedicat pe acesta în mod efectiv să-și exercite dreptul la acțiune.
Exemple de astfel de cazuri temeinic justificate: existența unor împrejurări speciale în
care s-a găsit moștenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschiderea unei moșteniri la
care era chemat; spitalizarea îndelungată, repetată; executarea unei pedepse privative de
libertate etc. Nu reprezintă motive justificate, de exemplu, eroarea de drept; depășirea
culpabilă a termenului de acceptare a moștenirii; problemele vizând starea de sănătate a
avocatului unei persoane fizice ori a consilierului juridic al unei persoane juridice.

Efectul repunerii în termen

Constă în socotirea prescripției ca neîmplinită, deși termenul de prescripție a expirat.

Cu alte cuvinte, este anihilat efectul extinctiv al prescripției. Deci, organul de jurisdicție va
putea trece la judecata, pe fond a cauzei, dedusă judecății, fără a respinge acțiunea ca
prescrisă.

126
 §2. REGIMUL GENERAL AL TERMENELOR DE DECĂDERE

1. Definiție și delimitarea față de prescripția extinctivă

Ca sancțiune de drept civil, decăderea este stingerea dreptului subiectiv civil

neexercitat în termenul de decădere225.
În ceea ce privește asemănările dintre decădere și prescripție, acestea sunt
următoarele: ambele sunt instituții de drept civil, presupun termene și au efect extinctiv.
Deosebirile, mai importante226, dintre decădere și prescripția extinctivă sunt:
decăderea stinge însuși dreptul subiectiv, în vreme ce prescripția extinctivă stinge numai
dreptul la acțiune (în sens material); pe când decăderea presupune „termene de decădere” mai
scurte, prescripția extinctivă presupune „termene de prescripție extinctivă” care sunt mai
numeroase și mai lungi. De asemenea, potrivit actualului Cod civil, dacă din lege sau din
convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt
aplicabile regulile de la prescripție (art. 2547 C. civ.).

2. Instituirea termenului de decădere și limita stabilirii termenelor de decădere

Potrivit art. 2545 alin. 1 C. civ., se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea
unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale, prin lege sau prin voința părților. Alineatul 2 al
aceluiași articol prevede că neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit
atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a
săvârșirii lor.
Legiuitorul a instituit în art. 2546 C. civ. o limită pentru stabilirea termenelor de
decădere. Astfel, este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de
decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către
partea interesată.

3. Regimul termenelor de decădere

Art. 2548 C. civ. stabilește regimul termenelor de decădere. Astfel, dacă prin lege nu
se dispune altfel, termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii.
Cu toate acestea însă, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului,
iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2534 alin. (1) fiind
aplicabile în mod corespunzător227.
Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când
suspendarea a încetat.

225
Precizăm că am avut în vedere numai decăderea de drept civil, adică de drept material sau
substanțial, iar nu și cea de drept procesual civil. Pentru diferențierea decăderii de drept civil față de
decăderea de drept procesual civil, a se vedea V.M. Ciobanu, Nota II la Dec. civ. nr. 93/1985 a
Tribunalului Județean Iași, în Revista română de drept nr. 8/1986, p. 51-53.
226
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
editură și presă „Șansa”, București, 1993, p. 201-202.
227
Potrivit art. 2534 alin. 1 C. civ., „De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția
își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare”.

127
 Tot astfel, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în
justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea
prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.

4. Renunțarea la beneficiul decăderii

Potrivit art. 2549, „(1) Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau
instituit printr-o dispoziție legală care ocrotește un interes privat, cel în favoarea căruia a
fost stipulat ori instituit poate să renunțe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii.
Dacă renunțarea intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile
privitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului.
(2) Părțile nu pot însă renunța, nici anticipat și nici după începerea cursului lor, la
termenele de decădere de ordine publică și nici nu le pot modifica, micșorându-le sau
mărindu-le, după caz”.

5. Invocarea decăderii

Potrivit art. 2550 C. civ., „(1) Decăderea poate fi opusă de partea interesată în
condițiile Art. 2513.
(2) Organul de jurisdicție este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul de
decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuție, cu excepția cazului
când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber”.

§3. CALCULUL TERMENELOR

Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit

regulilor arătate mai jos.

1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani

Potrivit art. 2552 alin. 1, atunci când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani,
acesta se socotește împlinit în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din
ultimul an.
Potrivit art. 2552 alin. 2, în cazul în care ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei
în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
Potrivit art. 2552 alin. 3 și 4, mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi, iar, în
cazul în care termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele
15 zile se vor socoti la sfârșitul termenului.

2. Termenele stabilite pe zile și termenele stabilite pe ore

Atunci când termenul este stabilit pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a

termenului, potrivit art. 2553 alin. 1 C. civ.

128
 În continuare, art. 2553 alin. 2 dispune că termenul stabilit pe zile se va împlini la ora
24:00 a ultimei zile. Cu toate acestea, potrivit art. 2553 alin. 3, dacă este vorba de un act ce
trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează
programul normal de lucru.
Potrivit art. 2554 C. civ., intitulat marginal „Prorogarea termenului”, „Dacă ultima zi
a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile
lucrătoare care îi urmează”.
În ceea ce privește termenul stabili pe ore, art. 2555 C. civ. prevede că „nu se iau în
calcul prima și ultima oră a termenului”.

3. Prezumția efectuării în termen a actelor

În fine, art. 2556 reglementează prezumţia efectuării în termen a actelor, conform

căreia actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost
predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când
încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

129
PARTEA A II-A

PERSOANELE

130
 CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SUBIECTELE RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL

§1. GENERALITĂȚI

Dreptul este o creație eminamente umană și, prin urmare, are întotdeauna în centrul
său omul. Totuşi, accentul se pune nu atât pe existența biologică a ființei umane, cât pe
aptitudinea sa de a reacționa responsabil în societate, în raporturile cu semenii săi.
Existența biologică reprezintă premisa dobândirii personalității, înțeleasă ca aptitudine
de a avea drepturi și obligații civile. Pentru dreptul civil, indivizii umani, priviți izolat sau în
asocieri irelevante sunt, persoane.
Persoanele au voință și interese, sunt titulare de drepturi și obligații, și au puterea de a
acționa intrând în raporturi unele cu altele. Se relevă, astfel, calitatea lor de subiecte de drept
și în particular de subiecte228 ale raporturilor juridice civile. Normele juridice reglementează
statutul legal al omului în calitatea sa de persoană, titular de drepturi şi obligaţii.

§2. DEFINIȚIA SUBIECTULUI DE DREPT CIVIL

Fiinţa umană luată individual, ca persoană fizică, poate participa în cele mai variate
raporturi juridice. Dintre acestea, un loc central îl ocupă raporturile juridice civile, la care
persoana fizică participă ca subiect de drept civil.
În viața juridică, oamenii apar în raporturile dintre ei ca titulari de drepturi și obligații,
fie individual, când este vorba de persoana fizică, fie organizat în condițiile legii ca o entitate
distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenții acesteia, când este vorba de persoana
juridică. Numai oamenii pot fi subiecți ai unor raporturi juridice civile, conduita umană fiind
unicul obiect al reglementării juridice.
Sintagma „subiect de drept” desemnează în egală măsură atât participantul la
raporturile juridice – titularul de drepturi și obligații – cât și vocația unui atare titular de a
participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a-și pune în valoare drepturile
și obligațiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse.
Sintagma „subiecte de drept civil” nu este nouă, ea fiind folosită de majoritatea
lucrărilor noastre de drept; se utilizează termenul de „subiecte” și nu cel de „subiecți” de
drept, pentru că cea dintâi sugerează, prin însăși denumirea ei, ideea că dreptul nu se ocupă de

228
Termenul subiect provine de la latinescul subjectus, el însuși derivat din subjicio, al cărui
înțeles este de „a spune”.
131
om, în sine, ci de om în calitatea sa de persoană, de actor pe scena juridică, purtător de
drepturi și obligații229.
Prin urmare, doctrina română de drept civil agreează, în mare parte, sintagma
„subiecte de drept”230. Sunt însă și autori care, analizând structura raportului juridic civil, au
în vedere „subiecții” acestuia. Astfel, profesorul O. Ungureanu, cel care s-a ocupat cu
predilecție de drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 are în vedere
„subiectele de drept civil”, ulterior, în anul 2007, vorbește de „subiecții raportului juridic
civil”231, formulă pe care o găsește preferabilă.
Un alt autor apreciază că expresia „subiecte de drept” n-ar putea desemna decât teme
ale dreptului, în timp ce participanții la raporturile juridice nu pot fi decât subiecți ai
acestora232.
În prezent, orice individ uman este o persoană și poate fi titular de drepturi și de
obligații, deci are calitatea de subiect de drept.
Există două categorii de persoane: persoanele fizice și persoanele juridice care
constituie subiectele raportului juridic.

În consecință, prin subiect de drept civil se înțelege acea specie de subiecte de drept
care cuprinde persoana fizică și persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi
subiective și obligații civile.

§3. CATEGORIILE SUBIECTELOR DE DREPT CIVIL

Orice clasificare își găsește rațiunea în drept atunci când evidențiază diferențe de
regim juridic între entitățile supuse acestei operațiuni. Aparent, clasificarea persoanelor fizice
nu ar răspunde unui asemenea deziderat, de vreme ce Constituția, prin art. 16 alin. 1,
proclamă principiul egalității în fața legii: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților
publice, fără privilegii și fără discriminări”. Necesitatea protejării unor interese naționale și
existența unor categorii de persoane fizice cărora trebuie să li se asigure protecție specială, din
diverse rațiuni, au condus însă la adoptarea de reglementări, cuprinse chiar în Constituție, dar
și în acte normative ordinare, care conturează regimuri juridice diferite pentru diferite
categorii de persoane fizice.
Subiectele de drept civil, adică participanții la raporturile juridice civile (purtătorii de
drepturi subiective civile și de obligații civile), se împart în două categorii: persoanele fizice și
persoanele juridice. Potrivit art. 25 din Codul civil: „Subiectele de drept civil sunt persoanele

229
Sub aspect etimologic, este de menționat că termenul „persoană” provine din cuvântul latin
persona, care desemna masca pe care o purta pe scena actorul, sugerând rolul său în piesă; prin
grimasa ce-i era amprentată, anunța fie destinul tragic al personajului întruchipat, fie accentele comice
ale rolului în care a fost distribuit. Preluându-se acest cuvânt în drept, s-a dorit să se exprime rolul
omului de actor pe scena vieții juridice. De reținut că, în dreptul roman, cuvântul persona nu era
folosit și pentru desemnarea persoanei juridice.
230
A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Editura Universul Juridic, București, 2007; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I,
Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 19.
231
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a 8-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.
71.
232
A se vedea S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiție și modernitate în ceea ce privește
terminologia juridică normativă, în „Dreptul” nr. 12/2010, p. 16.
132
fizice și persoanele juridice” (alin. 1); „Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular
de drepturi și de obligații civile” (alin. 2); „Persoana juridică este orice formă de organizare
care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile” (alin.
3).

„Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul privit ca titular de
drepturi și obligații civile.
„Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care,
întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi și obligații civile. Expresia
echivalentă este de „persoană morală”233.
Fiecare dintre aceste două mari categorii de subiecte de drept civil comportă unele
subdiviziuni ori subcategorii, astfel:

A. În categoria persoanelor fizice pot fi deosebite următoarele subcategorii:

a) După criteriul vârstei (respectiv al existenței unui anumit discernământ, care să

permită manifestarea voinței subiectului de drept în deplină cunoștință de cauză), distingem:
– minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani și majorii puși sub interdicție
judecătorească, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu;
– minorii cu vârsta între 14 și 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție și a celor
care s-au căsătorit, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani), care sunt persoane fizice cu
capacitate de exercițiu restrânsă;
– majorii (persoanele fizice, indiferent de sex care au împlinit vârsta de 18 ani, precum
și minorii care s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția celor puși sub
interdicție judecătorească), au deplină capacitate de exercițiu.

b) După criteriul cetățeniei234, persoanele fizice mai pot fi categorisite în:

– persoane fizice care sunt de cetățenie română și
– persoane fizice fără cetățenie – numite apatrizi și pe cele cu dublă cetățenie (din
care nici una nu este română).
Art. 27 C. civ. precizează că: „Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile
legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” (alin. 1);
„Asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice (alin. 2).
Această clasificare prezintă relevanță sub aspectul dobândirii drepturi civile și al
conținutului capacității de folosință.
Astfel, potrivit art. 16 alin 3 din Constituție, „funcțiile și demnitățile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și
domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru
ocuparea acestor funcții și demnități”; art. 44 alin. 2 din legea fundamentală permite
cetățenilor străini și apatrizilor dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor „numai
în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate
internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate în condițiile prevăzute
prin lege organică, precum și prin moștenire legală”.

233
În doctrina franceză şi doctrina română mai veche, mai ales, ceea ce în prezent se
desemnează prin expresia „persoană juridică” era desemnat prin formula persoană morală (pentru a o
deosebi de persoana fizică, adică omul, privit individual).
234
A se vedea C. Dariescu, Cu privire la cetățenia copilului minor, fost cetățean român,
devenit cetățean străin, după desfacerea adopției sale internaționale în străinătate, în „Dreptul” nr.
10/2000, p. 41-47.
133
 Clasificarea în discuție interesează și pentru determinarea legii aplicabile raporturilor
juridice cu element de extraneitate în dreptul internațional privat.

c) Într-o altă clasificare, putem face distincție între :

- persoane fizice cu domiciliul în România;
- persoane fizice cu domiciliul în străinătate.
Această clasificare are aplicații în domeniul dreptului internațional privat, pentru
determinarea legii aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate și pentru stabilirea
instanței competente să soluționeze litigiul, precum și în ceea ce privește adopția, la care se
referă Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, O.U.G. nr. 97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

B. În categoria persoanelor juridice, de asemenea, putem distinge următoarele

subcategorii:

a) După criteriul formei dreptului de proprietate care este sursa formării

patrimoniului, pot fi deosebite:
– persoanele juridice de stat; din această subcategorie fac parte: statul, organele de
stat, ale celor trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească), instituțiile de stat, unitățile
administrativ-teritoriale235, regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral de
stat;
– persoanele juridice private sau particulare; din această subcategorie fac parte toate
persoanele juridice – cu excepția celor de stat, cooperatiste și mixte – precum societățile
comerciale, cele agricole, cultele religioase, asociațiile de locatari;
– persoane juridice cooperatiste și obștești; din această subcategorie fac parte:
cooperativele, organizațiile obștești (partide politice, uniuni, asociații, ligi, sindicate);
– persoane juridice mixte; aici se încadrează societățile mixte, adică cele înființate prin
participarea de asociați români și străini.
Această clasificare prezintă interes sub aspectul înființării și al regimului juridic al
bunurilor din patrimoniu.

b) După criteriul naționalității236 lor, deosebim două subcategorii:

– persoane juridice române;
– persoane juridice străine.

c) După sediul lor, distingem două subcategorii de persoane juridice:

– cele cu sediul în România;
– cele cu sediul în străinătate.

d) După natura scopului lor, persoanele juridice se împart în:

– persoane juridice cu scop patrimonial;
– persoane juridice cu scop nepatrimonial.

235
A se vedea M. Nicolae, Considerații asupra calității de subiect de drept civil a unităților
administrativ-teritoriale, în „Dreptul” nr. 5/2002, p. 26–50.
236
A se vedea Ș. Deaconu, Naționalitatea și cetățenia în dreptul român, în „Dreptul” nr.
12/1999, p. 17–25.
134
 §4. CAPACITATEA SUBIECTELOR DE DREPT CIVIL

Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea juridică în dreptul civil;
ea are ca gen proxim însăşi noțiunea de „capacitate juridică” sau „capacitate de drept”, care
înseamnă aptitudinea – generală și abstractă – de a fi titular de drepturi și obligații.
Conform art. 28 din Cod civil: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor” (alin. 1); „Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor
prevăzute de lege, capacitate de exercițiu” (alin. 2).
Capacitatea civilă este cea care permite diferitelor entități, persoane fizice și persoane
juridice, să aibă calitatea de subiecte de drept civil.
În structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu. Altfel spus, capacitatea juridică civilă cunoaşte două aspecte: de
deţine drepturi şi obligaţii şi, respectiv, de a le putea exercita.
Controverse au existat în literatura de specialitate în privința întinderii capacității
civile, implicit asupra întinderii celor două componente ale sale. În centrul controversei se află
răspunsul la întrebarea dacă noțiunea de capacitate civilă are vocație generală, ea desemnând
capacitatea juridică a omului în societate, sau este o capacitate de ramură, respectiv de drept
civil. Aderăm la opinia conform căreia capacitatea civilă este o capacitate de ramură,
respectiv de drept civil.
Analiza completă a problematicii capacității civile presupune, în acelaşi timp, și
abordarea incapacităților. Acestea reprezintă limitări aduse capacității de folosință sau celei
de exercițiu a persoanei fizice, inclusiv lipsirea acesteia de capacitatea de exercițiu. Ele nu au
rolul de a lipsi persoana de calitatea sa de subiect de drept, ci au funcții cu totul diferite:
împiedicarea „puternicilor zilei” de a-și folosi poziția socială în scopul dobândirii de avantaje
patrimoniale: protejarea categoriilor de persoane fizice considerate a avea o poziție mai
fragilă față de cupiditatea celor puternici; ocrotirea persoanei fizice față de propriile
slăbiciuni, care pot determina să încheie actele juridice contrare intereselor sale; protejarea
societății față de alienații mintali periculoși; sancționarea celor care aveau obligația de a-i
ocroti pe alții pentru neîndeplinirea corespunzătoare a acestei obligații ș. a.
Capacitatea fiind regula, incapacitățile reprezintă excepția, astfel că prevederile legale
care le instituie sunt de strică interpretare.
Domeniul incapacităților vizează încheierea actelor juridice, astfel că, în regula
generală, incapabilul nu se poate retrage obligațiilor extracontractuale impuse de lege tuturor
persoanelor, obligațiilor care-și au izvorul în delictele sale sau în cvasicontracte.

§5. REGLEMENTAREA SUBIECTELOR RAPORTULUI JURIDIC

CIVIL

Începând cu 1 octombrie 2011, instituția persoanei fizice și cea a persoanei juridice

sunt reglementate de prevederile Codului civil237, respectiv Cartea I „Despre persoane”,
respectiv Titlurile II și III privind „Persoana fizică” și Titlul IV privind „Persoana juridică”.

237
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
135
 Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, instituția persoanei fizice și cea a
persoanei juridice au fost reglementate de prevederile Decretului nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice și persoanele juridice, ale Codului familiei, ale Codului comercial, dar și alte
acte normative incidente238.
Începând cu 1 octombrie 2011, s-a trecut la un sistem monist, adică un sistem în care
ramurile drept civil și drept comercial sunt împletite și are ca izvor unic Codul civil. Practic
acest lucru înseamnă îngemănarea actualului Cod civil cu cel comercial și cu cel al familiei,
care intră în ramura dreptului civil, abrogându-se astfel Codul comercial și Codul familiei.
Noul Cod civil are drept scop stabilirea concretă, cu respectarea dinamicii societății
noastre, a unui cadru legislativ unitar care să constituie dreptul comun în materie, a
particularităților juridice și a normelor specifice aplicabile fiecărei categorii de persoane și, nu
în ultimul rând, de stabilire a regimului juridic al patrimoniului persoanei fizice și cel al
persoanei juridice.
Norma de la art. 25 din Codul civil, având ca denumire marginală „subiectele de drept
civil”, stipulează că acestea sunt „persoanele fizice și persoanele juridice” (alin. 1);
„Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile”
(alin. 2); „Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute
de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile” (alin. 3).
Codul civil actual introduce noțiunile de profesioniști și respectiv, exploatare de
întreprinderi, inexistente în vechea reglementare, menționând că dispozițiile aferente se vor
aplica raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte
subiecte de drept civil239.
Astfel, noțiunea de „profesioniști” include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice
sau profesionale. „Exploatarea unei întreprinderi de către profesioniști presupune exercitarea
sistematică a unei activități organizate care poate consta în producere, administrare ori
întemeiere de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
Totodată dispar expresiile utilizate în vechiul cod, gen „acte de comerț”, „fapte de comerț” și
se înlocuiesc cu „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.
Totuși, privit în ansamblu, comerciantul rămâne o categorie distinctă în cadrul
subiectelor de drept intenția legiuitorului în acest sens deducându-se și din menținerea Legii

Legea nr. 287/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24
iulie 2009 a fost unificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr. 427 din 17 iunie 2011 și Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 489 din 8 iulie 2011.
238
Amintim Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 36/1991 privind
societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, Legea nr. 32/2000 privind societățile de
asigurare și supravegherea asigurărilor, Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele
reglementate, Legea nr. 27/1996 a partidelor politice, Legea nr. 109/1996 privind organizarea și
funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, Legea locuinței nr. 114/1996 care
conține prevederi referitoare la asociațiile de proprietari, Legea bancară nr. 58/1998, Ordonanța
Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, Legea nr. 540/2002 privind casele de ajutor
reciproc ale pensionarilor și altele.
239
Referitor la aplicarea generală a Codului civil, art. 3 dispune că: „Dispozițiile prezentului
cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști precum și raporturile dintre aceștia și alte subiecte de
drept civil” (alin. 1); „Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere” (alin. 2); „Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau
în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” (alin. 3).

136
nr. 26/1990 privind registrul comerțului, care enumeră categoriile de comercianți persoane
fizice și persoane juridice240.
Codul precizează totodată că „Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice,
precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de
lege” (art. 26).
Iar potrivit art. 27 C. civ. „cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu
cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” (alin. 1); “asimilarea se
aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice străine” (alin. 2).

240
Chiar dacă noul Cod civil asigură și reglementarea generală profesioniștilor (comercianți și
necomercianți), acesta va fi susținut de legile lor speciale care vor asigura diferențierea specifică între
categoriile de comercianți (întotdeauna profesioniști), între profesioniștii comercianți și profesioniștii
necomercianți, dar și între profesioniști și neprofesioniști.
137
 CAPITOLUL II

PERSOANA FIZICĂ- SUBIECT INDIVIDUAL DE DREPT CIVIL

Se admite în mod unanim principiul potrivit cu care orice ființă umană este persoană
fizică – subiect de drept; corolar, numai oamenii au calitatea de persoane fizice, adică de
subiecte de drept.
Omul, ca persoană fizică, este un subiect de drept universal, putând participa la cele
mai variate raporturi juridice. El intră în asemenea raporturi pentru că urmărește realizarea
unor scopuri personale, satisfacerea unor interese materiale sau spirituale și exercitarea unor
obligații impuse de dispoziția normelor juridice sau asumate prin acte juridice.
Persoana fizică este subiect de drept civil, fiind titularul unor drepturi și obligații ce
alcătuiesc conținutul raportului juridic civil.

„Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică „omul, privit individual, ca
titular de drepturi și de obligații civile” (art. 25 alin. 2)241.

Persoana care dobândește sau exercită drepturi subiective civile este un subiect activ,
iar persoana căreia îi incumbă obligații civile este un subiect pasiv. În raporturile juridice
obligaţionale, subiectul activ se numește creditor, iar cel pasiv – debitor. În dreptul civil
majoritare sunt cazurile în care raportul juridic civil se stabilește între doi subiecți: unul activ
și unul pasiv. Se spune că un asemenea raport este simplu, sub aspectul subiectelor sale.
Există și cazuri în care raportul juridic se stabilește între mai multe persoane, fie ca
subiecți activi, fie ca subiecți pasivi; în astfel de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte
se înfățișează astfel:

a) În raporturile reale, având în conținut dreptul de proprietate, subiectul pasiv –

nedeterminat – este constituit, întotdeauna, din pluralitatea tuturor celorlalte subiecte de drept
civil, în afară de titularul dreptului de proprietate;
– coproprietatea: mai multe persoane dețin în proprietate un bun ori câteva bunuri
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare își cunoaște cota ideală de drept
(1/2,1/4 etc.), dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui, astfel că
dreptul său se întâlnește cu al celorlalți în orice părticică a bunului;
– indiviziunea; mai multe persoane dețin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar; fiecare își cunoaște cota ideală de drept, dar nu are un anumit
bun sau anumite bunuri, pe care să le dețină în exclusivitate; e cazul, de exemplu, al
moștenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
– devălmășia: soții dețin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu acest titlu
juridic; „partea” fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea criteriului „gradul
de contribuție” la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă – în cele trei forme – încetează prin împărțire ori partaj.

b) În raporturile nepatrimoniale, decurgând din creația intelectuală (operă și

invenție), pluralitatea se înfățișează drept coautorat: „opera comună” a fost creată de mai

241
A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept
civil, în „Introducere în drept civil”, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Editura Hamangiu,
București, 2013, p. 247 și urm.
138
multe persoane, cu contribuția fiecăreia determinată (operă comună divizibilă) ori
nedeterminată (operă comună indivizibilă).

c) În raporturile obligaționale (de creanță) pluralitatea poate fi: activă (când există
mai mulți creditori); pasivă (când există mai mulți debitori); mixtă (când există mai mulți
creditori și mai mulți debitori).

În domeniul raporturilor obligaționale, regula o reprezintă divizibilitatea, care

înseamnă:
– în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor
decât partea sa;
– în caz de pluralitate pasivă: fiecare codebitor nu este ținut decât pentru partea sa din
datoria comună.

Excepțiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea și indivizibilitatea.

Solidaritatea poate fi activă (mai mulți creditori), cât și pasivă (mai mulți debitori), dar
indivizibilitatea este doar pasivă.
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă întreaga
datorie de la debitor; debitorul plătitor se liberează față de toți creditorii solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii
datorii; dacă unul dintre debitori plătește, creanța se stinge față de creditor, rămânându-i, însă,
dreptul de regres contra celorlalți codebitori.
În consecință, pentru dreptul civil, „persoana fizică”242 este subiectul individual de
drept, adică omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile.

Capacitatea civilă a persoanei fizice

Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înțelegem acea parte a capacității juridice ce
constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile și obligații civile și
în aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile, prin încheierea de acte
juridice civile.
În raport cu componentele ori elementele sale, distingem:

1. Capacitatea de folosință a persoanei fizice

A. Noțiune
„Capacitatea de folosință a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi și obligații civile” (art. 34 din Codul civil), adică aptitudinea de a fi subiect de drept
civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile.
Pornind de la definiția legală, în doctrină au fost propuse mai multe definiții, care în
afară de faptul că, prin diferite formulări, evidențiază trăsătura capacității de folosință de a fi

242
Termenul de „persoană fizică” nu este, poate, cel mai potrivit; şi aceasta, deoarece ştiința
dreptului nu studiază omul în integralitatea lui. Ea nu studiază omul din punct de vedere fizic și nici în
întregime, omul privit sub aspect filozofic. Știința dreptului privește oamenii ca participanți la relațiile
sociale, și anume, ca participanți la acele raporturi sociale care formează obiecte de reglementare
pentru norma juridică.
139
parte a capacității civile a persoanei fizice, nu aduc alte elemente suplimentare.
Vom reproduce definiția conform căreia capacitatea de folosință a persoanei fizice este
acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații
civile.
Rezultă din această definiție că raportul dintre capacitatea de folosință și capacitatea
civilă este raportul dintre parte și întreg.
În raport cu celălalt element component al capacității civile, capacitatea de exercițiu,
capacitatea de folosință constituie premisa acesteia. Afirmația trebuie înțeleasă în sensul că
persoana nu ar putea avea capacitatea de exercițiu dacă nu ar avea capacitatea de folosință.
Dacă, în raport cu capacitatea civilă, atât capacitatea de folosință cât și capacitatea de
exercițiu constituie diferențe specifice, fiind componentele ori elementele sale, în raporturile
dintre ele, capacitatea de folosință este premisa necesară, obligatorie a capacității de
exercițiu; prin urmare, persoana – fizică sau juridică – nu poate avea capacitate de exercițiu
fără a avea, în prealabil, capacitate de folosință.

B. Caractere juridice

Capacitatea de folosință a persoanei fizice are șase caractere juridice: legalitatea,

generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea, universalitatea.
Prin legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice înțelegem faptul că legea
este cea care reglementează toate aspectele referitoare la această capacitate, manifestarea
voinței individuale fiind exclusă din acest domeniu.
Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice este acel caracter care
evidențiază faptul că prin capacitatea de folosință se exprimă aptitudinea generală și abstractă
a oricărei persoane fizice de a avea toate drepturile și obligațiile civile; altfel spus, este o
vocație pe care o are fiecare persoană fizică, și pe care aceasta și-o va valorifica în mod
specific prin intermediul capacității sale de exercițiu.
Inalienabilitatea capacității de folosință este un caracter juridic conform căruia
„nimeni nu poate renunța, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosință…” (art. 29 alin.
2 C. civ.). Acest caracter împiedică nu numai renunțările, totale sau parțiale, la capacitatea de
folosință, dar și orice înstrăinare a acesteia.
Prin intangibilitatea capacității de folosință se înțelege trăsătura acesteia de a nu i se
putea aduce limitări decât prin dispoziții exprese ale legii. Și acest caracter juridic este regle-
mentat expres de lege, prin art. 29 alin. 1 C. civ., care dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în
cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.”. Rezultă din prevederea citată că, prin lege,
capacitatea de folosință a persoanei poate fi doar limitată, iar nu suprimată, întrucât lipsa
acesteia ar echivala cu lipsa calității de subiect de drept civil.
Egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice este o consecință a egalității
persoanelor în fața legii civile. Consacrarea legislativă a acestui caracter este dată de art. 30 C.
civ.; art. 3 și art. 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului; art.
2 pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului; art. 14 din Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ş.a.
Universalitatea capacității de folosință a persoanei fizice exprimă însușirea capacității
de folosință de a fi recunoscută, atribuită tuturor oamenilor. Si acest caracter se bucură de o
reglementare expresă, care este cuprinsă în art. 28 alin. 1 C. civ., dar și în Pactul internațional
privind drepturile civile și politice ale omului.
Capacitatea civilă de folosință este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără nici
o discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile și obligațiile civile recunoscute de
dreptul obiectiv) și este egală pentru toate persoanele fizice.

140
 C. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice

- Noțiunea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice

Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice constă tocmai în aptitudinea
omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile.
După cum se poate observa, acest conținut se obține din reunirea a două laturi: latura
activă – adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile – și latura
pasivă – adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile.
Acest conținut al capacității de folosință a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile,
cu excepția capacității de folosință anticipată, caz în care este cuprinsă doar aptitudinea de a
dobândi drepturi subiective civile, iar nu și obligații.

- Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice

Întinderea reală a conținutului capacității civile de folosință a persoanei fizice se
determină însă prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacități, astfel cum acestea
sunt stabilite prin diverse acte normative.
Așadar, conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice nu intră în
drepturile interzise prin îngrădirile capacității de folosință.
Îngrădirile capacității civile de folosință a persoanei fizice nu pot exista decât în
cazurile și condițiile prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacități (speciale)
de drept civil
Aceste îngrădiri se pot încadra în două categorii:
– îngrădiri cu caracter de sancțiune;
– îngrădiri prevăzute de lege în scopul ocrotirii unor interese, fie ale însăși persoanei a
cărei capacitate de folosință este îngrădită, fie ale unei alte persoane.

Îngrădiri cu caracter de sancțiune

Această primă categorie de incapacități civile este formată din două subdiviziuni:
îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală și îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.
Ca note caracteristice generale ale îngrădirilor cu caracter de sancțiune, reținem faptul
că instituirea lor se face, în principiu, pe timp mărginit, și se pronunță numai prin hotărâre
judecătorească.

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi și pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Potrivit art. 65 C. pen., „Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai
multora dintre următoarele drepturi”.
– dreptul de de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;;
– dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
– dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
– drepturile părintești;
– dreptul de a fi tutore sau curator”.

Dintre pedepsele prevăzute de art. 65, pentru dreptul civil prezintă relevanță doar
ultimele două îngrădiri.

141
 Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă
În această subcategorie intră: decăderea din drepturile părintești, pedepsele civile
stabilite în materie succesorală de Codul civil.

Potrivit art. 508 C. civ.: „Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației

publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul
drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea
copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante,
prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin
atingerea gravă a interesului superior al copilului” (alin. 1); „Cererea se judecă de urgență,
cu citarea părinților și pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului
este obligatorie” (alin. 2).

Potrivit art. 958 alin. 1 C. civ.: „Este de drept nedemnă de a moșteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l
ucide pe cel care lasă moștenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii,
a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost
deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a
făptuitorului”.

Îngrădiri cu caracter de protecție

În această a doua categorie de îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizice
intră acele incapacități pe care legiuitorul le-a instituit din considerente de ocrotire sau de
protecție a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situația lor specială în care se
află.
Aceste îngrădiri se înfățișează sub forma unor incapacități speciale de a încheia
anumite acte juridice sau de a dobândi anumite drepturi.

Incapacități prevăzute în Codul civil

Acestea sunt următoarele:

– cea prevăzută de art. 988 C. civ.: „Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege” (alin. 1); „Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar
după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități
în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca
acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează
situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul
dispunătorului” (alin. 2);

– cea din art. 990 C. civ.: „Sunt lovite de nulitate relativă liberalitățile făcute
medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi
acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”
(alin. 1); „Sunt exceptate de la prevederile alin.(1):
a) liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
b) liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data
liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați”

142
(alin. 2); „Dispozițiile alin.(1) și (2) sunt aplicabile și în privința preoților sau a altor
persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului” (alin.
3).

- art. 1654 C. civ. stabilește incapacitatea de a cumpăra pentru „a) mandatarii, pentru
bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art. 1304 alin.(1) rămâne
aplicabilă;
b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii,
precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin
intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează”.

- art. 1653 C. civ. dispune că judecătorii, procurorii, avocații, grefierii, executorii,

notarii publici, consilierii juridici, practicienii în insolvență, nu pot fi cesionari de drepturi
litigioase, care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei rază teritorială își
desfășoară activitatea.

Potrivit art. 144 C. civ.: „Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și
nici să garanteze obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea
materială a minorului” (alin. 1); „Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și
autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de
grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale
acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de
administrare” (alin. 2).
Conform art. 146 alin. 3 C. civ.: „Minorul nu poate să facă donații, altele decât
darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia”.
Potrivit art. 147 alin. 1 C. civ.: „Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile
tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte”.

D. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

a) Regula dobândirii de la data nașterii

„Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu
moartea acesteia” (art. 35 Cod civil). La această regulă există însă o excepție, în sensul că:
„Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile” (art. 36 Cod
civil).

b) Excepția dobândirii capacității de folosință de la data concepțiunii

Așadar, capacitatea de folosință a persoanelor fizice începe odată cu nașterea

persoanei și încetează odată cu moartea sa. În ce privește dobândirea de drepturi (dar nu și
asumarea de obligații), capacitatea civilă de folosință a omului începe chiar în momentul

143
concepției243, cu condiția de a se naște viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de
commodis ejus agitur).

c) Condițiile aplicării excepției

Această excepție, care este cunoscută în doctrină și sub numele de capacitatea de

folosință anticipată a persoanei fizice își găsește aplicarea dacă sunt îndeplinite cumulativ
două condiții:
- să fie vorba despre drepturile copilului, iar nu de obligațiile sale civile;
- copilul să se nască viu (nu însă neapărat și viabil), fiind deci suficient ca respectivul
copil să fi respirat cel puțin o dată.

Această excepție a fost instituită, încă din dreptul roman, din considerente de echitate;
astfel, dacă în timpul sarcinii mamei, tatăl copilului nenăscut decedează, în lipsa acestei
prevederi, acesta ar fi trebuit exclus de la moştenirea tatălui său. Prin urmare, se consideră că
această primă condiție este îndeplinită nu numai atunci când se pune probleme dobândirii de
către copilul conceput a unui drept subiectiv civil privit izolat, ci și în situațiile în care acesta
ar urma să primească, prin moștenire legală ori testamentară, un patrimoniu sau o fracțiune de
patrimoniu. Deși moștenirea cuprinde atât activ cât și pasiv, nu există primejdia asumării unor
obligații de către copilul conceput, pentru că acesta dobândește dreptul iar nu obligația de a
moșteni. În plus, acceptarea moștenirii cuvenite unui minor va fi socotită totdeauna ca fiind
făcută sub beneficiul de inventar, ceea ce exclude răspunderea acestuia pentru pasivul a cărui
valoare o întrece pe cea a activului. Cu alte cuvinte, minorul, inclusiv cel considerat că există,
va răspunde pentru pasivul succesoral numai intra vives hereditatis.
Existența acestei condiții, a cărei îndeplinire, prin definiție, nu poate fi cunoscută la
data concepției, ne determină să considerăm preferabilă teoria conform căreia regula infans
conceptus nu se referă la acordarea copilului conceput a unei capacități de folosință anticipată,
ci la recunoașterea retroactivă, chiar de la momentul concepției, a acestei capacități în
privința copilului născut viu.
Această teorie se armonizează mai bine cu recunoașterea dreptului femeii de a decide
în privința întreruperii cursului sarcinii în primele săptămâni de la concepție, ceea ce va fi
destul de dificil de acceptat din punct de vedere juridic dacă vom continua să-i recunoaștem
copilului conceput capacitatea de folosință, adică statutul de subiect de drept.

Dispozițiile legale referitoare la recunoașterea capacității de folosință în favoarea copilului

conceput trebuie coroborate cu art. 412 Cod civil, cu referire la timpul legal al concepțiunii, care
este cuprins între a trei suta și a suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului.
Art. 412 Cod civil instituie, deci, două prezumții legale:
- prezumția celei mai lungi gestații și celei mai scurte gestații, care este o prezumție legală
absolută, irefragabilă;
- prezumția că este posibilă concepțiunea în oricare din zilele cuprinse în intervalul (de
121 de zile) situat între a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii, care este o prezumție legală
relativă, în sensul că este admisibilă proba care tinde a dovedi că era posibilă concepțiunea numai
într-o anumită porțiune a intervalului de 121 zile.

243
A se vedea M. Udroiu, O. Predescu, Abordări europene cu privire la începutul vieții
persoanei, în „Dreptul” nr. 3/2010, p. 237. Autorii remarcă că, exceptând Convenția americană a
drepturilor omului, care stipulează în art. 4 că dreptul la viață trebuie protejat „în general din
momentul concepției”, cea mai mare parte a textelor internaționale se referă la un drept care protejează
ființa vie și nu ființa care urmează să se nască.

144
 Spre deosebire de alte legislații, legislația română nu prevede și condiția viabilității
copilului.
În același sens, în materie de succesiune, art. 957 alin. 1 C. civ. statuează: „O persoană
poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Dispozițiile art. 36, 53 și 208 sunt
aplicabile”.
„Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de
moarte rămasă definitivă” (art. 53).

Conținutul acestei capacități este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile și

obligațiile civile, cu excepția celor oprite de lege. Acest conținut este format prin reunirea a
două laturi: latura activă, care cuprinde toate drepturile, și latura pasivă, în care se includ toate
obligațiile.
Conținutul capacității de folosință a copilului conceput nu are această structură
dihotomică, lipsind latura pasivă, de vreme ce acesta nu poate dobândi decât drepturi.
Din conținutul capacității de folosință sunt exceptate drepturile care, potrivit legii, nu
pot aparține persoanelor fizice în general sau anumitor persoane fizice.
Atunci când inalienabilitatea este perpetuă, caz cu care se asimilează clauza prin care
interdicția de înstrăinare a bunului este instituită pe durata întregii vieți a proprietarului,
clauza respectivă este nulă deoarece astfel se aduce atingere, pe cale convențională, capacității
de folosință a persoanei.

E. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice prin declararea

judecătorească a morții

Capacitatea de folosință a persoanei fizice încetează o dată cu încetarea însăși a

existenței acestei persoane. Într-adevăr calitatea de subiect de drept, calitate inerentă ființei
umane, nu poate supraviețui suportului său uman.
Prevederile art. 35 Cod civil sunt în sensul că încetarea capacității de folosință a
persoanei fizice are loc la moartea acesteia.
Moartea poate fi constatată fizic244 sau declarată judecătorește245.
În ambele ipoteze, data încetării capacității de folosință este data morții persoanei
fizice, iar aceasta este menționată în certificatul constatator al decesului care se întocmește și
pe baza căruia se eliberează certificatul de deces. Ceea ce diferă este modul în care se
determină data morții în cele două situații.
Astfel, în cazul morții fizic constatate, respectiv atunci când are loc examinarea
cadavrului, completarea datei morții se face fie pe baza datei menționate în actul medical
constatator al morții, fie în temeiul declarației persoanei care a înștiințat organele de stare
civilă despre decesul unei persoane, dacă nu a fost întocmit un certificat constatator al morții
de către medic.
În cazul declarării judecătorești a morții data morții va fi cea stabilită prin hotărârea
judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă.

244
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,244 prevede că dovada decesului
persoanei fizice se poate face numai în baza actului de deces (art. 32), întocmit, de regulă, de
autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială s-a produs decesul, pe baza
declarației verbale făcute de către membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către
colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a
produs decesul, și a certificatului medical constatator al decesului.
245
Dacă însă nu este posibilă constatarea fizică a decesului, deoarece cadavrul nu poate fi găsit
ori nu poate fi identificat, actul de deces se va întocmi numai în baza unei hotărâri judecătorești
declarative de moarte, rămase definitive (art. 391).
145
 Declararea judecătorească a morții persoanei fizice

Există anumite situații în care moartea unei anumite persoane nu se poate stabili în
mod direct și, prin urmare, nu se poate întocmi actul de stare civilă care este „actul de deces”,
pe baza și în conformitate cu care se eliberează „certificatul de deces”. Și aceasta, deși din
anumite împrejurări poate rezulta aproape cu certitudine că persoana dispărută nu mai este în
viață. Astfel, dispariția unei anumite persoane în condiții de război, într-o catastrofă naturală,
într-un accident, absența îndelungată a unei persoane fără nici o știre etc. sunt tot atâtea
împrejurări care creează o puternică prezumție că persoana dispărută nu mai este în viață. Cu
toate acestea, întrucât moartea persoanei nu a putut fi constatată în mod direct, fizic. calitatea
de subiect de drept, oricât de incertă ar fi sub aspectul circumstanțelor de fapt, din punct de
vedere juridic continuă a exista.

a) Justificarea instituției declarării judecătorești a morții

Sunt suficiente motivele care au determinat adoptarea, sub aspect legislativ, a unei
soluții care să pună capăt acestei stări de incertitudine.
Sub aspectul raporturilor de ordin personal nepatrimonial, menționăm, în primul rând,
situația soțului dispărut. Atâta timp cât cel dispărut este considerat a fi în viață – oricât timp ar
fi trecut de la dispariție – soțul rămas nu are dreptul să se recăsătorească, deoarece, dacă ar
face-o, ar fi considerat bigam.
Sub aspectul raporturilor dintre părintele dispărut și copiii săi minori, este de
asemenea important să se determine modul în care se vor exercita drepturile părintești 246 și,
eventual, să se deschidă tutela247.
Sub aspectul raporturilor patrimoniale ale soțului dispărut, există importante interese
care pretind o clarificare a situației sale.
Creditorii dispărutului au interesul să știe pe cine pot să urmărească pentru satisfacerea
creanțelor sale. Moștenitorii prezumtivi ai dispărutului sunt și ei interesați în clarificarea
situației lor juridice față de bunurile acestuia. În sfârșit, însuși statul este interesat să existe o
situație limpede a subiectelor de drept, fie și numai din punct de vedere al cunoașterii
dinamicii populației, deși interesele statului nu se mărginesc numai la acest aspect.
Declararea judecătorească a morții produce, din punct de vedere al existenței
subiectului de drept, aceleași efecte pe care le produce moartea constatată în mod direct.

b) Cazurile de declarare judecătorească a morții

Cazul general

Potrivit art. 49 C. civ.: „În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că
a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la
cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii

246
În conformitate cu art. 507 C. civ.: „Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort
prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau
dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur
autoritatea părintească”.
247
Potrivit art. 110 C. civ.: „Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după
caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa
penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați
judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în
interesul minorului instituirea unei tutele”.
146
ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață” (alin. 1); „Dacă data primirii
ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul
prevăzut în alin.(1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau
indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic”
(alin. 2).

Cazuri speciale

Potrivit art. 50 C. civ.: „Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile,
cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război
sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi
declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc
dispariția” (alin. 1); „Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția
nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 49 alin.(2)” (alin.
2); „Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta
împlinirea vreunui termen de la dispariție” (alin. 3).

c) Procedura declarării judecătorești a morții

Conform art. 51 C. civ. soluționarea cererii de declarare a morții se face potrivit

dispozițiilor Codului de procedură civilă.

o Stabilirea datei morții în hotărârea declarativă de moarte

Hotărârea declarativă de moarte trebuie să conțină, în mod obligatoriu, data morții.

Regulile de stabilire a datei morții, în hotărâre, sunt stabilite în art. 52 C. civ.: „Cel
declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a
stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel
declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții” (alin.
1); „În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață
în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz” (alin.
2); „Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor alin.(1)
și (2), dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea
dată. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare” (alin. 3).

o Efectele hotărârii declarative de moarte

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleași efecte juridice, în principiu, ca și

moartea fizic constatată: încetarea capacității de folosință a persoanei fizice.
Este de observat că, deși constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect
retroactiv (ex tunc) - iar nu numai pentru viitor (ex nunc) - în sensul că persoana dispărută este
socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind data morții.

d) Anularea hotărârii declarative de moarte

Hotărârea declarativă de moarte se comunică, după ce a rămas definitivă, serviciului

de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă.
Data morții astfel stabilită poate fi rectificată de instanța judecătorească, dacă se va
dovedi că acea dată este inexactă, existând mai multe motive pentru a se presupune că este

147
mai apropiată de adevăr o altă dată.
Reglementând acest aspect, art. 54 alin. 1 Cod civil dispune: „Dacă cel declarat mort
este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.

o Procedura anulării presupune intentarea unei acțiuni în anulare, care poate fi

formulată de orice persoană interesată și, cum e firesc, în primul rând de cel declarat mort;
prezența sa în viață este mai importantă decât prezumția stabilită prin hotărârea declarativă de
moarte.
Aspectul esențial – nepatrimonial – este acela că încetarea capacității de folosință este
înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. 2 al art. 54 C. civ.
Descoperirea certificatului de deces al celui declarat mort dă dreptul oricărei persoane
de a cere anularea hotărârii declarative de moarte (art. 55 C. civ.).
În art. 56 și 57 C. civ. sunt prevăzute alte două aspecte patrimoniale ce decurg din
anularea hotărârii declarative de moarte. Astfel, „Plata făcută moștenitorilor legali sau lega-
tarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și
liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii
privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că
persoana declarată moartă este în viață” (art. 56 C. civ.). „Moștenitorul aparent care află că
persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează
posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea
lor” (art. 57 C. civ.).

2. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

A. Definiția capacității de exercițiu a persoanei fizice

Dreptul civil reglementează însă și modalitatea concretă prin care o persoană își poate
valorifica direct, ea însăși, această calitate potențială, în condiții de deplină egalitate.
Această reglementare constă în instituirea capacității de exercițiu a persoanei fizice,
definită ca fiind „aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile” (art. 37 C.
civ.).
Pentru punerea în valoare a capacității de folosință în mod direct și personal, prin
săvârșirea de acte juridice, este necesar să existe un anumit discernământ care să permită
manifestarea voinței subiectului de drept în deplină cunoștință de cauză.
Dacă maturitatea persoanei nu este o condiție a existenței sale ca subiect de drept 248 –
a existenței capacității de folosință –, ea este însă o condiție indispensabilă a exercitării
drepturilor prin încheierea unor acte de voință – cum sunt actele juridice.
Capacitatea de folosință este, deci, premisa necesară, obligatorie, a capacității de
exercițiu; altfel spus, persoana fizică nu poate avea capacitate de exercițiu fără a avea, în
prealabil, capacitate de folosință.
Așadar, dacă toate persoanele au capacitate de folosință, nu toate au capacitate de
exercițiu.

B. Caracterele juridice ale capacității de exercițiu

248
Constând în aptitudinea omului de a fi titular, purtător de drepturi și obligații civile,
capacitatea de folosință exprimă însăși esența calității omului de a fi subiect individual de drept civil.
148
 Capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice înfățișează următoarele caractere
juridice249:
Legalitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice înseamnă că instituirea,
stabilirea conținutului precum și încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte
nefiind de domeniul voinței individuale.
Generalitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice se referă la conținutul
acesteia și constă în aptitudinea omului de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și
asuma și executa obligațiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepția
celor oprite prin lege.
Gradul de generalitate diferă, după cum e vorba de capacitate de exercițiu deplină ori
capacitatea de exercițiu restrânsă.
Inalienabilitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice este consacrată, expres,
în art. 29 alin. 2 din Codul civil astfel: „Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu”.
Intangibilitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice este stabilită în același art.
29 alin. 1 (ca și intangibilitatea capacității de folosință) în termenii următori: „Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”.
Egalitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice este stabilită, în comun, cu
egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice, în art. 30 Cod civil, astfel: „Rasa,
culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală,
opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă
situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.

C. Premisele și felurile capacității civile de exercițiu a persoanei fizice

a) Premise

Două sunt aceste premise, și anume:

– existența capacității de folosință a persoanei fizice;
– existența discernământului, adică a puterii omului de a-și reprezenta corect
consecințele juridice ale manifestării sale de voință.
Prima premisă nu ridică probleme, deoarece, după cum am precizat, un caracter
juridic al capacității de folosință a persoanei fizice este universalitatea sa: aparține tuturor
oamenilor.
A doua premisă se înfățișează diferit, în principal, de vârsta omului: într-o primă
perioadă, de frăgezime a vârstei, nu există discernământul vieții juridice civile; apoi, discernă-
mântul începe să se formeze, să se dezvolte, să se consolideze; în fine, de la o anumită vârstă,
omul trebuie prezumat că a dobândit experiența necesară vieții juridice civile proprii.
În afară de vârstă, discernământul se apreciază şi în funcție și de sănătatea minții.

b) Feluri

249
De la început trebuie precizat că însușirile ori caracterele juridice, pe care le avem aici în
vedere, se cuvine să fie raportate doar la „deplina capacitate de exercițiu” și „capacitatea de exercițiu
restrânsă”, iar nu și lipsei capacității de exercițiu a persoanei fizice.
Apoi, este de menționat că, în comparație cu caracterele juridice ale capacității de folosință a
persoanei fizice, capacitatea de exercițiu nu se caracterizează prin universalitate.

149
 Ținând seama de existența și de calitatea discernământului omului, având în vedere
înaintarea lui în vârstă, capacitatea de exercițiu are trei ipostaze:
– lipsa capacității civile de exercițiu;
– capacitatea civilă de exercițiu restrânsă;
– capacitatea civilă de exercițiu deplină.
Aceste ipostaze ori feluri ale capacității de exercițiu necesită anumite caracterizări,
pe care le vom face în secțiunile următoare.

D. Lipsa capacității civile de exercițiu a persoanei fizice

a) Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu

Lipsa unei maturități psihice suficiente este motivul determinant al lipsirii persoanelor
fizice de capacitatea civilă de exercițiu.
Potrivit art. 43 alin. 1 C. civ.: „În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au
capacitate de exercițiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc”.
De reținut că această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu există, potrivit
dreptului civil român, și alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exercițiu.

b) Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exercițiu

Lipsirea de capacitate civilă de exercițiu a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14

ani și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească are ca scop ocrotirea acestor persoane
împotriva propriei nepriceperi în ceea ce privește încheierea actelor juridice.
Potrivit art. 43 alin. 2 Cod civil: „Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele
juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de
lege. Dispozițiile art. 42 alin.(1) sunt aplicabile în mod corespunzător”
Deci, persoanele lipsite de capacitatea civilă de exercițiu nu pot participa personal la
încheierea actelor juridice civile, ci numai prin reprezentanții lor legali.
Textul citat trebuie coroborat cu:
– art. 501 alin. 1 C. civ.: „Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor250, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința
aceste acte, după caz”.
– art. 142 alin. 1 C. civ.: „Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credință
bunurile minorului. În acest scop, tutorele acționează în calitate de administrator însărcinat
cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispozițiile titlului V din cartea a III-a

250
T. Bodoașcă (Opinii privind semnificația juridică a termenului copil, în Dreptul nr. 6/2014,
p. 127) opinează că, într-o exprimare juridică corectă, termenul copil trebuie utilizat singur, fără să i se
atașeze apelativul minor, căci acest termen desemnează „persoana minoră fără capacitate deplină de
exercițiu. În acest sens sunt dispozițiile art. 4 lit. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului. Potrivit acestui text, „copil este persoana care nu a împlinit vârsta de
18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii”. Într-adevăr, potrivit art. 38
alin. 2 C. civ., interpretat per a contrario, este minoră persoana fizică ce nu a împlinit vârsta de 18 ani.
De asemenea, art. 38 alin. 1, respectiv art. 39 alin. 1, coroborate cu art. 40, art. 41 și art. 43 C. civ.,
stabilesc că nu au capacitate deplină de exercițiu persoanele minore necăsătorite, cu excepția celor care
au împlinit vârsta de 16 ani și cărora, pentru motive temeinice, instanța de tutelă le-a recunoscut
capacitatea deplină de exercițiu.
150
aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune
altfel”.
– art. 171 C. civ.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de
14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care
legea nu dispune altfel”.
După cum vom arăta, în anumite cazuri, reprezentarea legală este realizată de
curatorul celui lipsit de capacitate de exercițiu.

c) Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exercițiu

Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacității de exercițiu datorată

lipsei de discernământ nu trebuie să funcționeze împotriva acestei finalități, ci numai atât cât
este necesar.
De aceea, potrivit art. 43 alin. 3 C. civ.: „Cu toate acestea, persoana lipsită de
capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de
conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se
execută la momentul încheierii lor”.
Așadar, legea admite soluția valabilității actelor încheiate de o asemenea persoană,
dacă e vorba despre:
– acte de conservare, care prin definiție, nu pot fi vătămătoare, indiferent de cine le
face (majorul, minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: somația, întreruperea unei
prescripții prin cererea de chemare în judecată etc.;
– acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obișnuite ale traiului (cumpărare
de rechizite școlare, dulciuri, alimente etc.).
Potrivit art. 43 alin. 4 C. civ.: „Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi
făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura
actului nu i-ar permite acest lucru”.

d) Încetarea stării juridice a lipsei capacității de exercițiu

Pentru minor, lipsa capacității de exercițiu încetează fie prin împlinirea vârstei de 14
ani (când dobândește capacitatea de exercițiu restrânsă), fie prin moarte.

Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacității de exercițiu încetează fie prin ridicarea
interdicției, fie prin moarte.

E. Capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei fizice

a) Definiția capacității de exercițiu restrânsă

Capacitatea de exercițiu restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a

dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea,
personal, a anumitor acte juridice civile.
Potrivit art. 41 C. civ.: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exercițiu restrânsă” (alin. 1); „Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu
restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar
în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau
autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului” (alin. 2).
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu
încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui”.

151
 Textul citat trebuie coroborat cu:
– art. 501 alin. 2 C. civ.: „După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită
drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea
părinților și, după caz, a instanței de tutelă”;
– art. 146 alin. 1 C. civ.: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele
juridice cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului”.

b) Începutul capacității de exercițiu restrânsă

Din conținutul dispozițiilor legale sus menționate, care se referă, in terminis, la minorul
„care a împlinit vârsta de 14 ani”, rezultă că începutul capacității de exercițiu restrânsă este marcat
de data împlinirii vârstei de 14 ani.
Trebuie precizat că, pentru a funcționa regula dobândirii capacității de exercițiu
restrânsă la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu
fi fost pus sub interdicție judecătorească.

c) Conținutul capacității de exercițiu restrânsă

Pentru determinarea conținutului capacității de exercițiu restrânsă apare ca utilă

clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani, după cum
urmează:

– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheiat valabil, personal
și singur, fără vreo încuviințare prealabilă.
Din această categorie fac parte: actele pe care le putea încheia până la împlinirea
vârstei de 14 ani (actele de conservare și actele mărunte); actele de administrare; dacă a
împlinit 16 ani, poate dispune, prin testament, de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă
ar fi fost major (art. 807 C. civ.).

– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, personal,
dar numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal251.
Din această categorie fac parte actele de administrare, atât cele privitoare la un bun (ut
singuli), cât și cele care privesc patrimoniul minorului. Sunt asemenea acte: închirierea unui
bun, contractul de antrepriză pentru repararea unui bun etc.

– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia, personal, dar cu
dublă încuviințare (a ocrotitorului legal și a autorității tutelare).
Din această categorie fac parte actele de dispoziție, precum înstrăinarea, grevarea cu o
sarcină reală (gaj, ipotecă), renunțarea la un drept sau tranzacția.

– Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului).
Aceste acte sunt prevăzute cele prevăzute de art. 146 alin. 3 și art. 147 alin. 1 C. civ.
Potrivit art. 146 alin. 3 C. civ.: „Minorul nu poate să facă donații, altele decât
darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia”. Iar
potrivit art. 147 alin. 1 C. civ.: „Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de

251
De reținut că, pentru minorul de 14-18 ani, nu vorbim de reprezentantul legal, ci de
ocrotitorul legal (deoarece el are capacitatea de exercițiu, dar restrânsă).
152
acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe
de o parte, și minor, pe de altă parte”.

d) Încetarea capacității de exercițiu restrânsă

Capacitatea de exercițiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

– la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândește deplina capacitate de exercițiu;
– dacă femeia se căsătorește înainte de 18 ani (de la 16 ani), când, de asemenea, ea
dobândește deplina capacitate de exercițiu;
– dacă minorul este pus sub interdicție judecătorească (ceea ce îl face să devină lipsit
de capacitate de exercițiu, total);
– prin moarte (când încetează și capacitatea de folosință).

F. Capacitatea de exercițiu deplină

a) Definiția capacității de exercițiu deplină

Deplina capacitate de exercițiu a persoanei fizice poate fi definită ca aptitudinea

omului de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile
prin încheierea – personal și singur – a tuturor actelor juridice civile.
Din definiție rezultă că însușirea capacității de exercițiu de a fi deplină rezidă în trei
caracteristici:
1) actele juridice civile se încheie personal (iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei
capacității de exercițiu); desigur, chiar în cazul în care omul cu deplină capacitate de exercițiu
încheie actul juridic civil prin reprezentare, aceasta este o reprezentare convențională, izvorâtă
din contractul de mandat, pe care-l încheie personal;
2) actele juridice civile le încheie singur (fără vreo încuviințare prealabilă, ca în cazul
capacității de exercițiu restrânsă);
3) persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate încheia toate actele juridice civile;
desigur, atributul „toate” exclude unele acte interzise, oprite chiar și pentru cel cu capacitate
de exercițiu deplină; spunând aceasta avem în vedere faptul că îngrădirile capacității de
folosință reprezintă, în același timp și îngrădiri ale capacității de exercițiu.

b) Începutul capacității de exercițiu deplină

Data la care se dobândește deplina capacitate de exercițiu este stabilită de art. 38 C.

civ.: „Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră” (alin.
1); „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani” (alin. 2).
Alt mod de dobândire a capacității depline de exercițiu este prevăzut în art. 39 C. civ.:
„Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu” (alin. 1); „În cazul în
care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei
păstrează capacitatea deplină de exercițiu” (alin. 2).

c) Conținutul capacității de exercițiu deplină

Definiția capacității de exercițiu deplină a persoanei fizice exprimă, sintetic, tocmai

conținutul ei: aptitudinea omului de a încheia, personal și singur, orice act juridic civil, prin
care se dobândește ori exercită un drept subiectiv civil sau își asumă ori execută o obligație
civilă.

153
 Cum nu se poate face o prezentare exhaustivă a drepturilor și a obligațiilor civile, este
evident că nu poate fi prezentat conținutul capacității de exercițiu deplină decât generic, iar
nu și printr-o enumerare a actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei fizice cu
capacitate de exercițiu deplină.
Este, însă, necesar a sublinia că nu intră în acest conținut acele acte care sunt oprite de
lege, printr-o limită a capacității de folosință a persoanei fizice.

d) Încetarea capacității de exercițiu deplină

Capacitatea civilă de exercițiu încetează:

– o dată cu încetarea capacității civile de folosință (adică prin moarte);
– prin punerea sub interdicție judecătorească (când persoana în cauză trece în situația
de persoană lipsită de capacitate civilă de exercițiu);
– prin anularea (desființarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani (când
femeia în cauză trece în situația de persoană cu capacitate civilă de exercițiu restrânsă).

G. Sancțiunea nerespectării regulilor capacității de exercițiu

Sancțiunea civilă specifică constă în nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu

nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea civilă de exercițiu.
Este vorba de sancțiunea prevăzută de art. 44 C. civ.: „Actele făcute de persoana
lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele
prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără
autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite
de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu” (alin. 1); „Cel lipsit de capacitate
de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare,
anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub
interdicție judecătorească” (alin. 2).
Așadar, sunt lovite de nulitate relativă:
- actul juridic încheiat de cel lipsit de capacitate de exercițiu;
- actul juridic de dispoziție încheiat de reprezentantul legal fără încuviințarea
autorității tutelare;
- actul juridic de administrare încheia de cel cu capacitate de exercițiu restrânsă, fără
încuviințarea ocrotitorului legal, însă numai în măsura în care este lezionar;
- actul juridic de dispoziție încheiat de cel cu capacitate de exercițiu restrânsă, singur
(deci fără vreo încuviințare prealabilă).
Fiind vorba de o nulitate relativă, înseamnă că, în principiu, ea poate fi invocată numai
de cel al cărui interes este ocrotit prin instituirea ei, deci de persoana lipsită de capacitatea de
exercițiu sau, după caz, de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Principalul efect al anulării actului juridic constă în desființarea retroactivă a
acestuia, astfel încât eventualele prestații executate în temeiul actului juridic respectiv
urmează a se restitui.
Fiind vorba de o nulitate relativă, înseamnă că aceasta poate fi acoperită prin
confirmare, actul juridic respectiv fiind validat cu efect retroactiv. Posibilitatea de a confirma
actul juridic lovit de nulitate relativă pentru nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea
de exercițiu aparține părții care la data încheierii actului respectiv era lipsită de capacitate de
exercițiu sau, după caz, avea capacitate de exercițiu restrânsă.
În final, subliniem că, în cazul în care nesocotirea unei reguli referitoare la capacitatea
de exercițiu restrânsă constituie în același timp și încălcarea unei incapacități de folosință.
Atunci sancțiunea este cea aplicabilă încălcării acelei incapacități, deci actul juridic va fi lovit

154
de nulitate absolută sau relativă, în funcție de natura interesului ocrotit prin edictarea
incapacității de folosință respective.

155
 CAPITOLUL III

Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente

§1. Dispoziții comune

1. Drepturi ale personalității

Potrivit art. 58 C. civ.: „Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate
fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte
asemenea drepturi recunoscute de lege” (alin. 1); „Aceste drepturi nu sunt transmisibile”
(alin. 2)252.
Prin incriminarea faptelor îndreptate contra persoanei se ocrotește omul în principalele
atribute ale acestuia: viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea și demnitatea.
Potrivit art. 59 C. civ., intitulat marginal „atributele de identificare”, „Orice persoană
are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă, dobândite în
condițiile legii”.
În dreptul civil român, principalele mijloace de identificare – numite și atribute de
identificare – ale persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă.
Ținând seama de dispoziția de principiu a art. 59 C. civ., numele poate fi definit ca
acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi indivi-

252
Pentru drepturile personalității în general, a se vedea Cornelia Munteanu, Drepturile
personalității. Caractere și limite, în Revista română de drept privat nr. 6/2011, p. 254-267; I. Reghini,
Ș. Diaconescu, Drepturile subiective, în „Introducere în drept civil”, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P.
Vasilescu, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 348-363; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele – în
reglementarea NCC, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 20-42; C. Jugastru, Exprimarea
drepturilor personalității, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2008, p. 17 și urm.; S. Cercel, E.G.
Olteanu, Considerații privind drepturile personalității, în Revista de științe juridice nr. 3/2009, p. 18 și
urm.; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 44-
103; C. Turianu, Curs de drept civil. Persoanele, Editura Universitară, București, 2013, p. 61-90.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite din 1948 stabilește în art. 12:
„Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul
său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are
dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Convenția americană a
drepturilor omului (1978) statuează în art. 11: „Oricine are dreptul de a-i fi respectată onoarea și de a-i
fi recunoscută demnitatea”. De asemenea, art. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
statuează: „Orice persoană a re dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său
și a corespondenței sale”, iar în art. 10 stabilește dreptul la libertatea de exprimare a persoanei.
156
dualizat în familie și în societate, prin consecințele stabilite, în condițiile legii, cu această
semnificație.
Domiciliul253 poate fi definit, în general, ca acel mijloc de identificare a persoanei
fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație
juridică.
În legătură cu protecția acestui atribut de identificare, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a afirmat principiul potrivit căruia inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ține de
siguranța și binele personal. Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui
mandat judiciar.
Ca și numele și domiciliul, starea civilă este un drept personal-nepatrimonial, menit să
individualizeze persoana fizică. Starea civilă este, în același timp, o sumă de calități
personale254, care intră în conținutul său.

2. Dreptul de a dispune de sine însuși

Potrivit art. 60 C. civ.: „Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu
încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.

Cât privește „dreptul de a muri”, problema rămâne una controversată. Legislațiile

europene abordează în mod diferit problema eutanasiei, deși statele respective sunt semnatare
ale Convenţiei Europene privind Drepturile Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi sunt
supuse controlului Curţii de la Strasbourg. În Franța, de exemplu, legislația ignoră eutanasia și
este de principiu că exprimarea consimțământului victimei nu constituie o justificare a
acesteia. În Elveția, eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv),
este interzisă de Constituție și de legea penală.
Poziția Curții Europene a fost fermă în această privință; textul articolului 2, a spus
Curtea, nu este de natură să creeze un drept la autodeterminare, potrivit căruia o persoană ar
putea alege moartea, mai degrabă decât viața. În nici un caz, în opinia instanței europene,
articolul 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze
decesul.

§2. Drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice

1. Garantarea drepturilor inerente ființei umane

Potrivit art. 61 C. civ.: „Viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei

persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege” (alin. 1); „Interesul și binele ființei
umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei” (alin. 2).

253
„Domiciliu” provine de la expresia latină „domum colere”, adică casa pe care o locuiește
cineva.
Ca sumă a unor calități personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: din căsătorie,
254

din afara căsătoriei, născut din părinți necunoscuți, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv, rudă
sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.
157
 a) Dreptul la viață este un drept suprem al ființei umane, a cărui respectare este însăși
condiția exercitării celorlalte drepturi, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe
plan internațional” (conform art. 2 , paragraf 1 al Convenție Europene a Drepturilor Omului
şi Libertăţilor Fundamentale).
Dreptul la viață este protejat prin lege. Jurisprudența CEDO în această privință a
evidențiat că statele trebuie, pe de o parte, să instituie un sistem judiciar eficient care să
permită stabilirea răspunderii și angajarea urmăririi penale împotriva vinovaților și, pe de altă
parte, să-i sancționeze pe cei vinovați luând măsurile legale împotriva celor care au adus
atingere vieții persoanei. Curtea a adăugat la numărul obligațiilor statelor în privința protecției
dreptului la viață și pe aceea de informare a persoanelor privind riscurile de pierdere a vieții.

b) Dreptul la integritate fizică și psihică a fost dedus de Curte ca fiind o importantă

parte componentă a dreptului la respectul vieții private.
Anumite aspecte ce țin de integritatea persoanei nu sunt considerate ca intrând sub
protecția acestui text, deoarece au ca scop un interes general: vaccinarea obligatorie, obligația
de a se supune prevalărilor de probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei, obligația de a
purta centură de siguranță etc.
Din punct de vedere al integrității fizice, au fost considerate încălcări ale articolului 8:
intervenții medicale forțate, tratamentul brutal în timpul arestării, inexistența unui sistem
judiciar adecvat pentru pedepsirea violenței.
În privința integrității morale, divulgarea unor date personale, cum ar fi de exemplu
cele din mapa profesională a judecătorului, din cazierul judiciar etc., sunt considerate încălcări
ale articolului 8 care garantează respectul vieții private și familiale.

c) O altă problemă importantă pentru doctrină a fost determinarea „frontierelor”

dreptului la viață, altfel spus, când începe și când se sfârșește dreptul la viață.
În privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea vine din faptul inexistenței
unei definiții incontestabile din punct de vedere științific a începutului vieții, deși au fost
formulate diverse teorii. Așadar, viața ființei umane începe de la naștere sau de la concepție?
În contextul spectaculoaselor progrese ale științei medicale, începe să devină o
necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut care să permită protecția
eficientă a acestuia. Cu privire la dreptul la viață al copilului nenăscut, CEDO a părut să
confere și fătului o „anumită personalitate”, independentă de cea a mamei, estimând că
limitările întreruperilor voluntare de sarcină nu pot fi considerate o violare a articolului 8 care
garantează respectul vieții private și familiale.
Recent, Marea Cameră a Curții a reafirmat poziția conform căreia „problema
începutului dreptului la viață este una ce trebuie decisă la nivel național: în primul rând,
pentru că această chestiune nu a fost decisă în majoritatea statelor care au ratificat Convenția
(…); în al doilea rând, pentru că nu există un consens european asupra definiției științifice și
legale a începutului vieții”.

2. Interzicerea practicii eugenice

Potrivit art. 62 C. civ.: „Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane” (alin. 1);
„Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției
persoanelor” (alin. 2).

3. Intervențiile asupra caracterelor genetice

158
 Potrivit art. 63 C. civ.: „Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor
genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc
prevenirea și tratamentul maladiilor genetice” (alin. 1); „Este interzisă orice intervenție
având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau
moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare” (alin. 2); „Utilizarea
tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului
viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia”
(alin. 3).

4. Inviolabilitatea corpului uman

Potrivit art. 64 C. civ.: „Corpul uman este inviolabil” (alin. 1); „Orice persoană are
dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei
umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege” (alin. 2).

5. Examenul caracteristicilor genetice

Potrivit art. 65 C. civ.: „Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu

poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuate în
condițiile legii” (alin. 1); „Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu
poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în
scopuri medicale ori de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii” (alin. 2).

6. Interzicerea unor acte patrimoniale

Potrivit art. 66 C. civ.: „Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori
patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută,
cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege”.

7. Intervențiile medicale asupra unei persoane

Potrivit art. 67 C. civ.: „Nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor,

prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare
științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege”.

8. Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață

Potrivit art. 68 C. civ.: „Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de

origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de
lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost
informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, donatorul poate
reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării” (alin. 1); „Se interzice
prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la
persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei
tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de
lege” (alin. 2).

159
 §3. Respectul datorat vieții private și al demnității persoanei umane

1. Dreptul la libera exprimare

Potrivit art. 70 C. civ.: „Orice persoană are dreptul la libera exprimare” (alin. 1);
„Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art.
75” (alin. 2).
Articolul 30 din Constituție consacră una dintre cele mai importante cuceriri
democratice, libertatea de exprimare: „Libertatea de exprimarea a gândurilor, a opiniilor
sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, pin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile” (alin. 1).
Deși libertatea de exprimare este inviolabilă, Constituția mai zice că exercitarea
acestei libertăți „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și
nici dreptul la propria imagine” (alin. 6).
Sub aspectul conținutului dreptului la libertatea de exprimare, Curea Europeană a
subliniat că aceasta cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la
informare. Sfera protecției articolului 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare: ea
nu include numai exprimarea prin cuvânt – scris sau vorbit – ci și prin imagini sau gesturi ce
exprimă o idee sau prezintă o informație. De asemenea, protecția articolului 10 se extinde
asupra tuturor mijloacelor de difuzare a informațiilor sau expresiilor: publicații, radio, TV.

Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea de gândire și

conștiință. Abuzul ar putea fi invocat în măsura în care libertatea acordată este utilizată pentru
a încălca alte libertăți.
În practică, a apărut problema libertății de opinie a unor categorii de persoane, în
special a funcționarilor publici. Libertatea de opinie a acestora poate fi limitată, ei având, prin
natura funcției lor, o așa numită obligație de neutralitate și rezervă.

Libertatea de informare este, poate, cel mai important și invocat element al libertății
de exprimare. În afara libertății de a primi și de a difuza informații nu intră, potrivit
jurisprudenței de la Strasbourg, dreptul de a avea acces la orice informație și nici pe acela de a
căuta astfel de informații. Curtea a arătat că statul are doar obligația de a nu împiedica accesul
la informații disponibile, care nu sunt confidențiale sau secrete.
Conform art. 30 din Constituție „cenzura de orice fel este interzisă” (alin. 2). Cenzura
implică controale și modificări ale propriei gândiri, pentru ca orice operație gazetărească să se
înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare.
Libertatea de a primi și comunica informații implică interzicerea oricărui sistem de
cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general și libertatea presei în special nu pot
exista fără anumite limite prevăzute de lege.
Dar libertatea constituie o ispită care îi face pe unii să depășească limitele exercițiului
corect al acesteia, motiv pentru care Constituția precizează că: „Sunt interzise de lege defăi-
marea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă
sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică,
precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri” (alin. 7).
În fine, conform aceluiași text al Constituției: „Răspunderea civilă pentru informația
sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”
(alin. 8).

160
 CEDO a apreciat natura și efectul îndatoririlor și responsabilităților de la caz la caz.
Curtea a arătat că jurnaliștii de televiziune au responsabilități speciale derivate din natura
efectelor imediate produse de comunicarea unor idei sau informații pe această cale. În plus,
jurnaliștii au obligația de a cerceta și verifica faptele expuse în articolele publicate.

2. Dreptul la viața privată

Potrivit art. 71 C. civ.: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private”
(alin. 1); „Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de
familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără
respectarea limitelor prevăzute la art. 75” (alin. 2) ; „Este, de asemenea, interzisă utilizarea,
în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a
informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea
limitelor prevăzute la art. 75” (alin. 3).
Din economia dispozițiilor art. 71 C. civ., rezultă că sintagma viața privată a
persoanei fizice include viața sa intimă, personală sau de familie, spațiul său privat, compus
din domiciliu și reședință, documentele personale și toate informațiile asupra vieții private255.
Dreptul la respectul vieții private este un drept complex. El include dreptul la secretul
vieții private, dar și dreptul la identitate personală (inclusiv sexuală), dreptul la integritate
fizică și morală precum și dreptul la un mediu sănătos, dedus ca drept de sine stătător din
jurisprudența Curții Europene256.
Dreptul la secretul vieții private mai este denumit „dreptul de a trăi la adăpost de
figurile străine” sau „dreptul de a fi lăsat în pace”. Sfera sa include și asigurarea respectului
pentru domiciliu (spațiu privat al persoanei) în scopul protecției intimității locului unde se
desfășoară viața privată257.
Obiectul protecției acestui drept îl mai formează și secretul opiniilor și datelor cu
caracter privat. Acesta trebuie de asemenea ocrotit împotriva încălcării secretului
corespondenței și, mai ales, împotriva mijloacelor moderne de investigare de care dispun
autoritățile publice: ascultarea telefoanelor, constituirea și comunicarea de fișiere de date cu
caracter personal, păstrarea și folosirea unor fișiere de date fără știrea persoanei etc.
Imperative ce țin de siguranța națională (lupta împotriva terorismului, contraspionajul
etc.) sau de asigurare a ordinii publice (combaterea infracţionalităţii) pot necesita folosirea
unor asemenea sisteme de supraveghere secretă a cetățenilor. Statul trebuie să asigure însă
existența unor garanții suficiente împotriva abuzurilor.

255
Pentru dezvoltări, a se vedea P. Perju, Atingeri asupra vieții private sancționate de noul Cod
civil în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a practicii judecătorești
române, în „Dreptul” nr. 8/2015, p. 9-28.
256
În accepțiunea Rezoluției nr. 428/1970 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei,
„dreptul la viață privată constă, în esență, în dreptul de a trăi propria viață cu un minim de ingerințe.
Este vorba de viață privată, de familie și de acasă, de integritatea fizică și morală, onoarea și reputația,
de evitarea de a fi plasat într-o lumină falsă, de non-revelație a faptelor irelevante și jenante, de
publicarea neautorizată de fotografii private, de protecție împotriva divulgării informațiilor cu caracter
confidențial oferite sau primite de o persoană”; în acest sens, a se vedea M. Duţu, A. Duţu, Dreptul
mediului. Curs universitar, ed. a IV-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2014, p. 131 şi urm.
257
În doctrină, s-a atras atenția că viața privată, viața de familie și dreptul la corespondență sunt
toate legate de noțiunea de „domiciliu” (C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului.
Comentarii pe articole, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, 2010, p. 685 și jurisprudența la care autorul
face trimitere).
161
 O problemă interesantă implică confidențialitatea datelor medicale. Curtea Europeană
a impus principiul confidențialității informațiilor despre sănătate ca o componentă a protecției
vieții private, argumentând că o atare confidențialitate se impune atât pentru protecția vieții
private a bolnavilor, dar și pentru ca aceștia să nu își piardă încrederea în sistemul de sănătate.
Protecția acordată de articolul 8 al Convenției în privința dreptului la secretul vieții
private se extinde și asupra ingerințelor din partea unor persoane particulare. Astfel, statul are
obligația de a preveni și sancționa ingerințele nejustificate în acest drept, prin reglementarea
strictă a răspunderii detectivilor particulari sau a jurnaliștilor.
Atingerile aduse vieții private sunt enunțate în cuprinsul art. 74 C. civ.258 Textul
incorporează (constituțional, art. 11 alin. 2) dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, al căror izvor este Declarația Universală a
Drepturilor Omului a ONU (art. 12).

3. Dreptul la demnitate

Potrivit art. 72 C. civ.: „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”
(alin. 1); „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără
consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75” (alin. 2).
Demnitatea intră sub protecția avută în vedere de textul Constituțional (art. 30 alin. 6).
Este de observat că primele trei atribute menționate în text – demnitatea, onoarea, viața
particulară a persoanei – sunt enumerate ca limite ale exercitării dreptului constituțional al
libertății de exprimare.
Incriminarea259 faptelor contra demnității este de natură a ocroti numai latura morală a
personalității umane.

258
Art. 74 C. civ. prevede următoarele: „Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75 pot fi
considerate ca atingeri aduse vieții private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără
acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau
utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără
acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care
îl ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute
expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața
intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile
de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate,
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse
fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este
decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale,
inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau
ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are
dreptul de a dispune de ele”.
259
Până de curând, a existat o protecție penală a demnității. În adevăr, insulta și calomnia
constituiau infracțiuni prevăzute de Codul penal anterior (art. 206, respectiv 205). Noul Cod penal
(Legea nr. 286/2009), intrat în vigoare la 1 februarie 2014, nu mai incriminează insulta și calomnia,
162
 Într-adevăr, demnitatea este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea
fundamentală a țării noastre, cât și de legea penală. Aceasta din urmă ocrotește demnitate
omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual, și valoare socială. Potrivit primului
aspect, demnitatea reprezintă o condiție indispensabilă, inerentă a existenței omului, iar
potrivit celui de-al doilea, o condiție obligatorie a vieții sociale, altfel spus, în acest caz
vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi260.
Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea reprezintă acest sentiment natural ce
ființează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce obișnuit numim sentimentul
onoarei și pentru a cărui existență este suficientă mărturia propriei sale conștiințe.
Firește, în măsura în care legitimitatea acestei prețuiri morale proprii a individului este
confirmată de conduita sa în acțiunile ce le întreprinde, sau, uneori, de la care se abține, omul
însuși dă el singur celorlalți oameni măsura stimei ce i se cuvine.
Legea penală nu vizează, în principal, prin dispoziții incriminatorii, onoarea privită ca
o calitate subiectivă, întrucât în această accepțiune ea este atât de intim legată de conștiința
proprie a fiecărui om, încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea
ocrotește nu este onoarea în sine, ci părerea celor care ne înconjoară.

4. Dreptul la propria imagine

Potrivit art. 73 C. civ.: „Orice persoană are dreptul la propria imagine” (alin. 1); „În
exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea,
în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea
reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile”(alin. 2).
Sintagma „dreptul la propria imagine” întrebuințată în textul art. 73 C. civ. semnifică
ideea că tot ceea ce reflectă fizic o persoană, posibil a fi perceput, nemijlocit, cu ajutorul
simțurilor sau gândirii, îi aparține, în mod exclusiv, acelei persoane261.
Dreptul persoanei la propria imagine a fost recunoscut recent de CEDO ca o
componentă a respectului vieții private. Publicarea imaginii unei persoane, fără

dar ele constituie încă delicte civile. Din aceste considerente, partea vătămată va putea obține daune-
interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit și, desigur, luarea măsurilor pentru a-l
împiedica pe autor ca pe viitor să mai continue.
Pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale sunt incidente prevederile art. 252-257 C. civ.;
pentru detalii, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, Protecția drepturilor nepatrimoniale cu
privire specială asupra drepturilor personalității în concepția noului Cod civil, în Revista română de
drept privat nr. 1/2012, p. 244-264; idem, Reflecții în legătură cu dreptul la demnitate în concepția
Codului civil, în „Dreptul” nr. 9/2014, p. 9-25.
260
A se vedea: C. Turianu, Infracțiuni contra demnității persoanei, Editura Științifică,
București, 1974, p. 19; În ce privește „dreptul la o bună reputație”, CEDO (Hotărârea din 29 octombrie
1997 în cauza Helmers contra Suediei) a decis că în acest caz este vorba de un drept cu caracter civil,
ca și dreptul de a obține în justiție repararea atingerilor ce i s-ar aduce de orice persoană.
Argumentându-și în drept o atare soluție, Curtea a conchis că „rezultatul procedurii litigioase este
determinant pentru drepturi care, chiar prin natura lor, au un caracter civil: dreptul reclamantului de a
se bucura de o bună reputație și dreptul de a prezerva onoarea familiei sale și de a-i restabili reputația”.
261
P. Perju, Succinte considerații în legătură cu dreptul la propria imagine potrivit Codului
civil, în „Dreptul” nr. 6/2015, p. 56-59. În legătură cu dreptul la propria imagine, a se mai vedea: E.
Chelaru, Comentariu (la art. 73), în „Noul Cod civil. Comentarii pe articole, art. 1-2664”
(coordonatori: F. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei), Editura C.H. Beck, București,
2012, p. 79 și urm.; B. Cristea, Dreptul la propria imagine, drept al personalității, în Revista română
de drept privat nr. 1/2013, p. 81-89.
163
consimțământul acesteia, ce ar avea ca efect prejudicierea materială sau morală a acesteia,
constituie o încălcare a articolului 8 care garantează respectul vieții private și familiale.
Potrivit art. 30 alin. 6 din Constituția României, „libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria
imagine”.
La prima vedere, în lipsa unui act normativ care să reglementeze detaliat dreptul la
propria imagine, s-ar putea crede că încălcarea acestui drept este posibilă doar prin captarea,
conservarea și difuzarea imaginii unei persoane făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi
fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune, internet, ori prin montajul realizat din
reunirea unor imagini independente, făcută cu scopul de a obține un ansamblu.
În opinia noastră, termenul de „imagine” în sens larg se referă la orice formă de
reflectare a realității obiective în conștiință, inclusiv la formele logice262, intelectuale. Acesta
este folosit pentru a exprima rezultanta însușirilor unei persoane, a concepțiilor afișate, a
calității activității profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste și realitate
manifestate în raporturile sale cu ceilalți membri ai societății. Toate acestea nu creează o
imagine grafică, ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată și evaluată
persoana respectivă în societatea în care trăiește.
Aceasta este „propria imagine” care intră sub protecția avută în vedere de textul
constituțional (art. 30 alin. 6). Acest text enumeră, ca obiective ale protecției legale
demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine. Este de
observat că primele trei atribute menționate în text – demnitatea, onoarea, viața particulară –
se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Presupunem că legiuitorul constituțional a
avut în vedere, în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine –, o noțiune cu rezonanță
omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei, și nu de un obiect material, cum este o
fotografie, imprimat, desen etc. Așadar, propria imagine – rezultat al unui complex de
comportări – completează, în înțeles omogen, celelalte noțiuni prevăzute în text, determinând
totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în același timp, valori supuse protecției
legale.
Desigur că în noțiunea largă de proprie imagine, în acest din urmă înțeles, ar intra și
reproducerile grafice de orice fel ale persoanei – fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate
fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice se
integrează și ele în noțiunea constituțională de proprie imagine, dar constituie doar un
fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă și ea protecției legale, ca și întreaga
imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală.

5. Atingeri aduse vieții private

Potrivit art. 74 C. civ.: „Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate
ca atingeri aduse vieții private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui
obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

262
C. Turianu, op. cit., p. 19. În același sens, a se vedea și C. Turianu, Dreptul la propria
imagine, în „Curs de drept civil. Persoanele”, Editura Universitară, București, 2013. Autorul
subliniază judicios că noțiunea de proprie imagine nu cuprinde numai imaginea fizică, inclusă în
fotografii, filme etc. Ea are o sferă mai largă, fiind folosită pentru a exprima reprezentanta însușirilor
unei persoane, a concepțiilor afișate, a calității profesionale, a comportamentului său, a coeficientului
de cinste și realitate, manifestate în raporturile sale cu ceilalți membri ai societății. Toate acestea
creează o imagine nu grafică, ci conceptuală, și reprezintă modul în care este receptată și evaluată
persoana respectivă în societatea în care trăiește.
164
 b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace
tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu
privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul
celui care îl ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile
prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale
privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în
unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de
sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala
și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în
cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă
persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente
personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale
unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi
aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele”.
Este deja bine-cunoscut faptul că simpla invocare a dreptului la informare nu poate să
justifice încălcarea dreptului la viață privată; evident, se vor aplica, de la caz la caz,
prevederile art. 75 C. civ., care stabilește că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute
de art. 70-74 C. civ. atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și tratatele
internaționale la care România este parte sau exercitarea drepturilor și libertăților
constituționale cu bună-credință și cu respectarea acestor convenții și pacte internaționale263.

6. Limitele

Potrivit art. 75 C. civ.: „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această

secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale
privitoare la drepturile omului la care România este parte” (alin. 1); „Exercitarea
drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și
convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor
prevăzute în prezenta secțiune” (alin. 2).
În legătură cu aceste aspecte ale respectului vieții private, instanţa de la Strasbourg a
stabilit condițiile în care pot fi aduse restrângeri ale acestui drept.
Potrivit paragrafului 2 al articolului 8, nu este admis amestecul unei autorități publice
în exercitarea dreptului la respectul vieții private decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii

263
Pentru poziția CEDO cu privire la aceste probleme, a se vedea C. Bîrsan, Convenția
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I - Drepturi și libertăți, Editura C.H.
Beck, București, ediția a 2-a, p. 601-647; B. Selegean-Guțan, Protecția drepturilor omului, Editura
C.H. Beck, București, 2008, p. 48; D. Ungureanu, M. Udroiu, O. Predescu, Protecția dreptului la viață
privată, domiciliu și corespondență și aplicarea eficientă a dreptului comunitar al concurenței, în
„Dreptul” nr. 12/2009, p. 204-225.
165
și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și a
libertăților altora.
Rezultă că o acțiune a statului care aduce atingere dreptului persoanei la respectul
vieții private trebuie să îndeplinească unele condiții. În caz contrar, restrângerea adusă
dreptului la respectul vieții private, poate constitui o violare a articolului 8 al Convenției.

a) Ingerința să fie prevăzută de lege. Măsurile restrictive ale articolului 8 trebuie să fie
prevăzute de lege, dar nu este suficientă simpla prevedere legală. Potrivit jurisprudenței
Curții, ea trebuie să fie suficient de precisă și accesibilă: cetățeanul trebuie să poată avea o
indicare precisă asupra normelor aplicabile într-o anumită situație.
b) Ingerința să fie necesară într-o societate democratică. Termenul „necesar” nu este
sinonim cu „indispensabil”, dar nici nu are flexibilitatea unor expresii ca „admisibil”,
„obișnuit” sau „rezonabil”. Potrivit opiniei Curții, expresia „necesar într-o societate
democratică” trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase de a lua măsurile
respective, iar aceste măsuri trebuie să fie proporționale cu scopul legitim urmărit.
c) Ingerința să aibă un scop legitim. Acesta este de fapt nucleul măsurilor de limitare
a exercitării drepturilor prevăzute de articolul 8.
Scopurile legitime care pot fi invocate de state pentru a-și justifica ingerințele sunt
enumerate la paragraful 2 al articolului 8: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a
moralei ori protejarea drepturilor sau a libertăților altora.
Cele trei condiții menționate mai sus trebuie privite în strânsă corelație; măsurile luate
pentru atingerea scopului legitim pot limita dreptul persoanei la respectul vieții sale private
numai dacă sunt necesare într-o societate democratică.

7. Prezumția de consimțământ

Potrivit art. 76 C. civ.: „Când însuși cel la care se referă o informație sau un material
le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că
își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea
acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris” (alin. 1); „Conform art. 14 din Legea
nr. 71/2011), dispozițiile art. 76 din Codul civil nu se aplică în cazul în care punerea la
dispoziție a informației sau a materialului s-a făcut anterior datei intrării în vigoare a Co-
dului civil, chiar dacă utilizarea informației ori a materialului se realizează după această
dată” (alin. 2).

8. Prelucrarea datelor personale

Potrivit art. 77 C. civ.: „Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin

mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de
legea specială”.

§4. Respectul datorat persoanei și după decesul său

1. Respectul datorat persoanei decedate

166
 Potrivit art. 78 C. civ.: „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la
memoria sa, precum și cu privire la corpul său”.
În legislația noastră, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, sunt incidente
prevederile art. 256 care dispune:
„(1) Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată
sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare
dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele
colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.
(2) Acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate poate fi
pornită de cei prevăzuți la alin. (1).”264

2. Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate

Potrivit art. 79 C. civ.: „Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași

condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață”.

3. Respectarea voinței persoanei decedate

Potrivit art. 80 C. civ.: „Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și
poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de
exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul
scris al părinților sau, după caz, al tutorelui” (alin. 1); „În lipsa unei opțiuni exprese a
persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților,
rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu
universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului
municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va
ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate” (alin. 2).

4. Prelevarea de la persoanele decedate

Potrivit art. 81 C. civ.: „Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop

terapeutic sau științific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute
de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa
acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de
părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv”.

264
Pentru detalii, a se vedea C. Jugastru, Dreptul persoanelor. Dreptul obligațiilor – secvențe
în actualitatea Codului civil, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 81-84.
167
 CAPITOLUL IV

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT

CIVIL

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situații speciale datorită vârstei,
stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de
ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaților și debililor mintali, a bolnavilor
psihic periculoși, precum și a unor persoane fizice care, deși au capacitate de exercițiu
deplină, se află în anumite situații deosebite, prevăzute de lege.
Potrivit art. 105 Cod civil: „Sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și
cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu
pot să își administreze bunurile și nici să își apere interesele în condiții corespunzătoare”.
În cazul minorilor, ocrotirea se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei, prin
darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de
lege (art. 106 alin. 1 Cod civil). Astfel, pentru copilul aflat în dificultate, Legea nr. 272/2004
– republicată în 2014265 - reglementează o serie de măsuri de protecție, anume: încredințarea
copilului unei familii sau unei persoane; încredințarea copilului serviciului public specializat
pentru protecția copilului sau unui organism privat autorizat; încredințarea copilului în
vederea adopției; plasamentul copilului la o familie sau persoană; plasamentul copilului la
serviciul public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat autorizat;
plasamentul copilului în regim de urgență.
Pentru persoanele cu tulburări psihice, Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a
protecției persoanelor cu tulburări psihice – republicată în 2012266 - prevede măsura instituirii
tratamentului medical și a internării medicale în centre medicale specializate.
Măsurile de ocrotire prevăzute de Legea nr. 487/2002 nu trebuie însă confundate cu
măsura punerii sub interdicție judecătorească deoarece, pe de o parte, spre deosebire de
interdicția judecătorească, care poate fi instituită numai de către instanță, instituirea
tratamentului medical și internarea pacientului se hotărăsc pe cale administrativă, de către
autoritatea medicală, rolul instanței fiind doar acela de a soluționa eventualele plângeri
împotriva măsurii luate, pe de altă parte, efectele acestor măsuri sunt diferite, punerea sub
interdicție atrăgând lipsirea de capacitatea de exercițiu a celui ocrotit și instituirea tutelei, în
vreme ce instituirea tratamentului medical fără consimțământul pacientului și internarea
acestuia nu au nici o eficiență asupra acestei capacități.
În ce privește interesul persoanei ocrotite, art. 104 Cod civil dispune că: „Orice
măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește numai în interesul acesteia” (alin. 1); „La
luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei fizice de a-
și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale”
(alin. 2).
Ocrotirea alienaților și debililor mintali se realizează prin punere sub interdicție
judecătorească, aceasta fiind urmată obligatoriu de instituirea tutelei. Pentru bolnavul psihic
periculos există măsura tratamentului medical obligatoriu (ambulatoriu sau prin internare într-
o unitate sanitară).
265
Monitorul Oficial al României nr. 159 din data de 5 martie 2014;
266
Monitorul Oficial nr. 652 din de 13 septembrie 2012; a se vedea şi Cezara Chirică,
Ocrotirea anumitor persoane fizice prin măsura punerii sub interdicție judecătorească în lumina
dispozițiilor noului Cod civil și a noului Cod de procedură civilă, în „Dreptul” nr. 1/2012, p. 26-60.
168
 În sfârșit, ocrotirea persoanelor fizice cu capacitate de exercițiu deplină, dar aflate în
situații deosebite, se realizează, în principal, prin intermediul curatelei.
În afară de curatela persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau a celor cu
capacitate de exercițiu restrânsă, legea mai reglementează și curatela capabilului (adică a
persoanei cu capacitate deplină de exercițiu), care, datorită unor împrejurări speciale, nu-și
poate administra bunurile și interesele în condiții mulțumitoare267, curatorul trebuind să
lucreze conform cu instrucțiunile pe care i le dă cel ocrotit.

§1. Ocrotirea minorului

Potrivit art. 106 alin. 1 Cod civil: „Ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin
instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție
specială anume prevăzute de lege”.

1. Ocrotirea părintească

a) Noțiunea și principiile ocrotirii părintești

Mijlocul juridic obișnuit de ocrotire a minorului este ocrotirea părintească, aceasta
presupunând că drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului se
exercită, respectiv se îndeplinesc de către părinții săi268 (poate fi vorba de părinți firești, adică
de sânge ori, după caz, de părinții adoptatori).
Ocrotirea părintească este reglementată pentru a apăra drepturile copilului, întrucât
drepturile părintești pot fi exercitate numai în interesul acestuia (art. 104 și art. 483 alin. 2 C.
civ.).
Ocrotirea părintească este cârmuită de următoarele principii:
- drepturile părintești se exercită și îndatoririle părintești se îndeplinesc numai în
interesul copilului (art. 104 alin. 1 și art. 483 alin. 2 C. civ)269;
- părinții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori (art. 483 alin. 3 și
art. 503 alin. 1 C. civ., care deci consacră principiul egalității părinților în privința exercitării
ocrotirii părintești)270;

267
Această curatelă este guvernată de regulile mandatului (art. 183 alin. 1 din actualul Cod
civil).
A se vedea: I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2000, p. 479
268

și urm.; Al. Bacaci, Precizări privind instituția ocrotirii părintești, în “Dreptul” nr. 10/2000, p. 58-62;
T. Bodoașcă, Opinii privind „autoritatea părintească” în reglementarea Codului civil, în „Dreptul”
nr. 9/2014, p. 25-35. Autorul consideră, pe bună dreptate, că utilizarea termenului „autoritate” în locul
noțiunii „ocrotire” materializează o „aliniere târzie” a legiuitorului român la „soluții terminologice
discutabile” din unele sisteme de drept europene și chiar la „proiecte contestate” la nivelul Uniunii
Europene.
269
Cu privire la această noțiune a se vedea I. Filipescu, Noțiunea de interes al minorului și
importanța determinării lui, în "Revista română de drept" nr. 2/1988, p. 23-27.
270
Există însă și cazuri în care ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți; este
vorba despre acele situații când minorul a fost încredințat unuia dintre părinți ca urmare a desfacerii
căsătoriei prin divorț sau a anulării căsătoriei, precum și de situația copilului din afara căsătoriei
încredințat unuia dintre părinți.
169
 - conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopție (art. 260 C. civ.)
– părinții nu au nici un drept asupra bunurilor271 copilului și nici copilul asupra
bunurilor părinților, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art. 500 C. civ.);
– exercitarea ocrotirii părintești se realizează sub controlul societății, îndeosebi al
statului (art. 108 C. fam.)272

b) Modalități de exercitare
Regula este cea a exercitării ocrotirii părintești de către ambii părinți.
În acest sens, art. 503 alin. 1 C. civ.: „Părinții exercită împreună și în mod egal
autoritatea părintească”.
Excepția o constituie exercitarea ocrotirii părintești de către unul din părinți.
În acest sens, art. 507 C. civ. dispune că: „Dacă unul dintre părinți este decedat,
declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul
drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința,
celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească”.
Anumite particularități ale exercitării ocrotirii părintești există în caz de: divorț,
încredințare a copilului unei terțe persoane, încredințare a copilului unei instituții de ocrotire.
Într-adevăr, în aceste cazuri drepturile și îndatoririle părintești revin numai în parte
părinților, în sensul că acestea sunt împărțite între părinți și alte persoane sau instituții de
ocrotire, anume atunci când, în urma desfacerii căsătoriei prin divorț ori a anulării căsătoriei,
precum și în ipoteza copilului din afara căsătoriei, copilul nu este încredințat unuia dinte părinți,
ci unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire.

c) Conținutul ocrotirii părintești

Ocrotirea părintească se exercită atât cu privire la persoana copilului, cât și cu privire
la bunurile acestuia.
Ocrotirea părintească are, în conținutul ei, două laturi: o latură personală și o latură
patrimonială.
Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului. Aceasta interesează, prepon-
derent, raporturile de dreptul familiei; în consecință, aici ne mulțumim să evocăm prevederile
art. 487 C. civ.: „Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea
și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea
profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei
sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a
drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia”.
Latura educativă a ocrotirii persoanei minorului este foarte importantă în angajarea
răspunderii civile delictuale a părintelui pentru fapta ilicită a minorului
Latura patrimonială se referă la: 1) administrarea bunurilor și reprezentarea minorului
sub 14 ani în actele juridice civile; 2) încuviințarea actelor juridice civile ale minorului de 14
ani. Aceasta priveşte, preponderent, raporturile de drept civil. Conținutul ei este stabilit de art.
501 alin. 1 C. civ.: „Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor
minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte,
după caz”.
271
A se vedea: A. Ionașcu, M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 226-232; Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul
familiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 245-253.
272
În legătură cu autoritatea tutelară și atribuțiile ei cu privire la ocrotirea părintească, a se
vedea I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 590 și urm.
170
 După împlinirea vârstei de paisprezece ani, minorul își exercită singur drepturile și își
exercită tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților și, după caz,
a instanței de tutelă” (art. 501 alin. 2 C. civ.).
Unul dintre principiile ocrotirii părintești este cel al separației patrimoniului în raportul
dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor
copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul de moștenire și
întreținere (art. 506 C. civ.).
În privința administrării bunurilor minorului, părinții sunt supuși acelorași dispoziții ca
și tutorele, cu singura excepție că ei nu sunt obligați să întocmească inventarul bunurilor
minorului dacă acesta nu are alte bunuri decât cele de uz personal (art. 502 alin. 2 C. civ.).
Părinții au următoarele îndatoriri privind bunurile minorului:
– de a întocmi inventarul, dacă minorul are alte bunuri decât cele de uz personal;
– de a cere autorității tutelare stabilirea sumei anuale necesare pentru întreținerea
minorului în condițiile art. 500 și 148 C. civ.;
– de a depune unele sume de bani și hârtiile de valoare ale minorului la o casă de
păstrare;
– de a prezenta dări de seamă anuale și o dare de seamă generală la încetarea ocrotirii
părintești.

d) Încetarea ocrotirii părintești. Răspundere

În principiu, ocrotirea părintească încetează atunci când minorul dobândește deplina
capacitate civilă de exercițiu, deci, după caz, la împlinirea vârstei de 18 ani, la data la care
femeia mai mică de 18 ani se căsătorește sau la ridicarea interdicției după ce persoana în
cauză a împlinit 18 ani.
Actualul Cod civil reglementează „decăderea din exercițiul drepturilor părintești” sub
următoarele aspecte: condiții (art. 508), întinderea decăderii (art. 509), obligația de întreținere
(art. 510), instituirea tutelei (art. 511), redarea exercițiului drepturilor părintești (art. 512)273.
În mod excepțional, ocrotirea părintească poate înceta și înainte de acest moment,
anume în cazurile în care urmează a se institui tutela minorului, pe care o să le menționăm
ceva mai jos.
Pentru neexercitare sau exercitarea necorespunzătoare a ocrotirii părintești poate fi
angajată răspunderea penală, contravențională sau civilă a părinților274, astfel:
Decăderea din drepturile părintești275 reprezintă cea mai severă sancțiune civilă care
poate fi aplicată părinților pentru exercitarea abuzivă a drepturilor părintești sau neglijența

273
Astfel, Codul civil a preluat următoarele teze din Codul familiei: primejduirea de către
părinte a „sănătății” și „dezvoltării fizice” a copilului, condiție pentru decăderea din exercițiul
drepturilor părintești (art. 109 alin. 1 teza I); „purtarea abuzivă” și „neglijența gravă în îndeplinirea
îndatoririlor părintești”, fapte care determină starea de pericol pentru viața, sănătatea sau dezvoltarea
copilului (art. 109 alin. 1 teza a II-a); „obligația de întreținere a copilului” pe timpul decăderii (art.
110); redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care determinat decăderea
(art. 112 teza I).
Pentru o succintă prezentare de ansamblu a decăderii din exercițiul drepturilor părintești, a se
vedea: T. Bodoașcă, Decăderea din exercițiul drepturilor părintești potrivit actualului Cod civil, în
„Dreptul” nr. 11/2014, p. 126-144; M. Păpureanu, Comentarii și doctrină. Jurisprudență (la art. 508-
512), în lucrarea colectivă „Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, vol. I., Editura
Hamangiu, București, 2012, p. 748-754.
274
Cu privire la motivele și condițiile aplicării sancțiunilor care au ca efect pierderea
drepturilor părintești, a se vedea Marieta Avram, Carmen Bârsan, Unele considerații cu referire la
sancțiunile care au ca efect pierderea drepturilor părintești, în “Dreptul” nr. 11/2002, p. 48-61.
171
gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte (art. 508-512 C. civ.), fiind, totodată, o măsură de
protecție a copilului.
Interzicerea drepturilor părintești este o sancțiune penală, fie ca pedeapsă
complementară, fie ca pedeapsă accesorie (art. 64-66 și art. 71 C.pen.).
Astfel, la o sumară analiză a „faptelor” care determină „starea de pericol” pentru
„viața”, „sănătatea”, „dezvoltarea copilului”, constatăm că acestea realizează conținutul unor
infracțiuni, care, potențial, pot determina angajarea „răspunderii penale a părintelui” și, pe
cale de consecință, aplicarea pedepsei accesorii, respectiv complementare, a „decăderii din
exercițiul drepturilor părintești”276.

2. Tutela minorului

Tutela minorului este acel mijloc juridic de ocrotire care intervine atunci când minorul
este lipsit de ocrotire părintească.
Potrivit art. 107 Cod civil: „Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea
persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii,
denumită în continuare instanța de tutelă” (alin. 1); „În toate cazurile, instanța de tutelă
soluționează de îndată aceste cereri” (alin. 2).
Dacă, pentru minorul lipsit de ocrotire părintească, tutela este o măsură de ocrotire, în
schimb, pentru tutore, ea reprezintă o îndatorire, o sarcină.

Caracterele juridice ale tutelei, privită ca îndatorire, sunt următoarele:

- legalitatea, în sensul că instituirea tutelei, cazurile de deschidere, procedura numirii
tutorelui, conținutul ocrotirii minorului prin tutelă și încetarea tutelei miorului sunt stabilite de
lege, prin norme imperative;
- obligativitatea (art. 120 C. civ), în sensul că persoana desemnată tutore al unui minor
nu poate refuza această sarcină decât în cazurile expres prevăzute de lege277.

275 Potrivit art. 508 alin. 1 C. civ.: „Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației
publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor
părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente
aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă
în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului”.
276
Astfel, art. 197 C. pen., incriminând drept infracțiune fapta de „rele tratamente aplicate
minorului”, prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani și „interzicerea exercitării unor drepturi”, între
care se regăsește și „interzicerea drepturilor părintești”, conform art. 66 alin. 1 lit. e) C. pen.
Ca pedeapsă penală complimentară, interzicerea drepturilor părintești poate fi aplicată dacă
pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și
gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară
(art. 65 alin. 1 din Codul penal). Aplicarea pedepsei complimentare a interzicerii drepturilor părintești
este obligatorie, când legea prevede aceasta.
Ca pedeapsă accesorie, interzicerea drepturilor părintești decurge de drept din pedeapsa
principală a detențiunii pe viață sau a închisorii.
277 Art. 120 alin. 1 C. civ. prevede că: „Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea
sarcinilor tutelei”.
A se vedea și C. Băiculescu, Deosebirea de credință religioasă, motiv întemeiat de a refuza
sarcina tutelei, în „Dreptul” nr. 12/1997, p. 37-39. Autorul opinează că, în situația în care cel numit
tutore consideră că nu ar putea asigura creșterea și educația unui copil de o credință religioasă diferită,
decât schimbându-și această credință, celui numit tutore trebuie să i se recunoască dreptul de a refuza
sarcina tutelei, drept care are ca scop, în cele din urmă, chiar protejarea intereselor minorului.
172
 Iar potrivit art. 121 C. civ.: „Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120
alin.(2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se
adresează instanței de tutelă, care va hotărî de urgență. Până la soluționarea cererii sale de
înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuțiilor”.
- gratuitatea, care însă nu este de esența, ci doar de natura tutelei (art. 123 C. civ.)278
- personalitatea, în sensul că tutela minorului trebuie exercitată personal de către
tutore, iar nu prin intermediul altei persoane, deci tutela este intuitu personae (art. 122 C.
civ.)279.

a) Deschiderea tutelei
În dreptul român, copilul care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților
săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul
la protecție.
Potrivit art. 110 din Codul civil: „Tutela minorului se instituie atunci când ambii
părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau
li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție
judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la
încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată,
cuprinde, printre altele, unele norme referitoare la competența instanței judecătorești de a
dispune instituirea tutelei (art. 45) și raportul referitor la copilul față de care se pune problema
instituirii tutelei (art. 44).

b) Tutorele
Potrivit art. 108 alin. 1 Cod civil: „Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează
de către tutore, desemnat sau numit, în condițiile prezentului cod, precum și de către consiliul
de familie, ca organ consultativ” (alin. 1).

Persoana care poate fi numită tutore

„Poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în
vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod” (art. 112 alin. 1).

Persoanele care nu pot fi numite tutore

„Nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi
tutore;

278
Art. 123 C. civ.: „Tutela este o sarcină gratuită” (alin. 1) ; „Cu toate acestea, tutorele poate fi
îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de
instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea
averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse
de bunurile minorului. Instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau
suprima această remunerație, potrivit împrejurărilor” (alin. 2).
279
Art. 122 C. civ.: „Tutela este o sarcină personală” (alin. 1) ; „Cu toate acestea, instanța de
tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ținând seama de mărimea și compunerea patrimoniului
minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părți a acestuia să fie
încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate” (alin. 2).
173
 c) cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță
judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care
exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească” (art. 113 alin. 1).

Desemnarea tutorelui sau a curatorului

Pentru a stabili semnificația și locul desemnării reprezentantului în materia ocrotirii
persoanei fizice, vor fi prezentate280 cazurile de desemnare și distincția între desemnarea
reprezentantului persoanei fizice conform Codului civil (tutorele sau curatorul) și a
reprezentantului persoanei fizice desemnate în condițiile Legii sănătății mintale și a protecției
persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 și ale Legii nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea dreptului copilului.

Desemnarea tutorelui de către părinte

Potrivit art. 114 C. civ.:
„Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate
în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al
copiilor săi” (alin. 1);
„Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile
părintești sau pus sub interdicție judecătorească este lipsită de efecte” (alin. 2);
„Desemnarea făcută în condițiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către
părinte, chiar și printr-un înscris sub semnătură privată” (alin. 3).

Desemnarea mai multor tutori

Potrivit art. 112 alin. 2: „În cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai
mulți minori care sunt frați sau surori, se numește, de regulă, un singur tutore”.
„În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo
preferință, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să
îndeplinească sarcinile tutelei și care își exprimă dorința de a fi tutore, instanța de tutelă va
hotărî ținând seama de condițiile lor materiale, precum și de garanțiile morale necesare
dezvoltării armonioase a minorului” (art. 115 alin. 1).

Numirea tutorelui de către instanța de tutelă

Potrivit art. 118 Cod civil: „În lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește
cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten
al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de
relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale
pe care le prezintă cel chemat la tutelă”.

Procedura de numire
Potrivit art. 119 C. civ.:

280
A se vedea, pe larg: Carmen Tamara Ungureanu, Desemnarea tutorelui sau a curatorului
persoanei fizice în vederea luării în viitor a unei măsuri de protecție, conform Codului civil, în
„Dreptul” nr. 6/2015, p. 36-56.
174
 „Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera
de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin
contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele
prevăzute la art. 120 alin.(2)” (alin. 1);
„Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie” (alin. 2);
„În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de
familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin.(1), cu consultarea consiliului de familie”
(alin. 3);
„Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței
de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului” (alin. 4);
„Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de
numire” (alin. 5);
„Între timp, instanța de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele
minorului, putând chiar să numească un curator special” (alin. 6).

Refuzul continuării tutelei

Potrivit art. 120 C. civ.:
„Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei” (alin. 1);
„Poate refuza continuarea tutelei:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive
întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină” (alin. 2).

c) Consiliul de familie
Rolul consiliului de familie
Potrivit art. 124 C. civ.:
„Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele
își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile
minorului” (alin. 1);
„În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin darea în plasament sau, după caz, prin
alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie” (alin.
2).

Membrii consiliului de familie

Potrivit art. 125 C. civ.:
„Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini,
ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de
rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții
minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia” (alin. 1);
„Soțul și soția nu pot fi, împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie” (alin. 2);
„Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie” (alin. 3).

Funcționarea consiliului de familie

Potrivit art. 129 C. civ.:
„Consiliul de familie este convocat cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii de
către tutore, din propria inițiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a
minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanței de tutelă. Cu acordul tuturor

175
membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face și mai devreme de împlinirea
termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezența tuturor membrilor
consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării” (alin. 1);
„Ședințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului. În cazul în care
convocarea a fost făcută la solicitarea instanței de tutelă, ședința se ține la sediul acesteia”
(alin. 2).

Atribuții
Articolul 130 C. civ. Stipulează că:
„Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de
tutelă, și ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative și deciziile se iau în
mod valabil cu votul majorității membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai
înaintată în vârstă” (alin. 1);
„La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat,
dispozițiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător” (alin. 2);
„Deciziile consiliului de familie vor fi motivate și consemnate într-un registru special
constituit, care se ține de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanța
de tutelă” (alin. 3);
„Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea
actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispozițiile art. 155
sunt aplicabile în mod corespunzător” (alin. 4).

d) Exercitarea tutelei
- Dispoziții generale

Exercitarea tutelei în interesul minorului

„Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce privește persoana, cât
și bunurile acestuia” (art. 133).

Conținutul tutelei
Potrivit art. 134 C. civ.: „Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor” (alin. 1);
„El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și
mentală, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile
lui” (alin. 2).

Tutela exercitată de ambii soți

Articolul 135 din Codul civil stipulează că: „În cazul în care tutori sunt 2 soți, aceștia
răspund împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei. Dispozițiile privind autoritatea
părintească sunt aplicabile în mod corespunzător” (alin. 1);
„În cazul în care unul dintre soți introduce acțiunea de divorț, instanța, din oficiu, va
înștiința instanța de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei” (alin. 2).

- Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului

Avizul consiliului de familie

„Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de
familie, cu excepția măsurilor care au caracter curent” (art. 136).

Domiciliul minorului
Potrivit art. 137 C. civ.:

176
 „Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanței de
tutelă minorul poate avea și o reședință” (alin. 1);
„Prin excepție de la prevederile alin.(1), tutorele poate încuviința ca minorul să aibă
o reședință determinată de educarea și pregătirea sa profesională. În acest caz, instanța de
tutelă va fi de îndată încunoștințată de tutore” (alin. 2).

Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale

Conform art. 138 C. civ.:
„Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu
încuviințarea instanței de tutelă” (alin. 1);
„Instanța de tutelă nu poate, împotriva voinței minorului care a împlinit vârsta de 14
ani, să schimbe felul învățăturii acestuia, hotărâtă de părinți sau pe care minorul o primea la
data instituirii tutelei” (alin. 2).

Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani

„Instanța de tutelă nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit
vârsta de 10 ani, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile” (art. 139).

- Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului

Inventarul bunurilor minorului

Potrivit art. 140 C. civ.: „După numirea tutorelui și în prezența acestuia și a
membrilor consiliului de familie, un delegat al instanței de tutelă va verifica la fața locului
toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanței de tutelă.
Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea
tutorelui de către instanța de tutelă” (alin. 1).
„Cu prilejul inventarierii, tutorele și membrii consiliului de familie sunt ținuți să
declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanței de tutelă, creanțele, datoriile
sau alte pretenții pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi consemnate în procesul-
verbal de inventariere” (alin. 2);
„Creanțele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii
consiliului de familie, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile acestora pot fi
plătite voluntar numai cu autorizarea instanței de tutelă” (alin. 4).

Administrarea bunurilor minorului

„Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credință bunurile minorului. În
acest scop, tutorele acționează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare
a bunurilor minorului, dispozițiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod
corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel” (art. 142 alin. 1
C. civ.)

Reprezentarea minorului
„Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai
până când acesta împlinește vârsta de 14 ani” (art. 143).

Regimul juridic al actelor de dispoziție

Potrivit art. 144 C. civ.:

177
 „Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze
obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului”
(alin. 1);
„Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de
tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie
în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare” (alin. 2);
„Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la alin.(1) și (2) sunt lovite de
nulitate relativă. În aceste cazuri, acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de
consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum și de către procuror, din
oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă” (alin. 3);
„Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie și fără
autorizarea instanței de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii,
precum și cele devenite nefolositoare pentru minor” (alin. 4).

Autorizarea instanței de tutelă

Articolul 145 din Codul civil stipulează că:
„Instanța de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei
nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor” (alin. 1);
„În toate cazurile, instanța de tutelă poate indica tutorelui modul în care se
întrebuințează sumele de bani obținute” (alin. 4).

Încuviințarea și autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani

Potrivit art. 146 C. civ.:
„Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea
scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului” (alin. 1);
„Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie
face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanței de
tutelă și cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul
consiliului de familie” (alin. 2);
„Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui
materiale, și nici să garanteze obligația altuia” (alin. 3).

Interzicerea unor acte juridice

Potrivit art. 147 C. civ.:
„Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între
tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și
minor, pe de altă parte” (alin. 1);
„Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin.(1) poate cumpăra la
licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl
deține în coproprietate cu minorul, după caz” (alin. 2).

Suma anuală necesară pentru întreținerea minorului

Potrivit art. 148 C. civ.:
„Consiliul de familie stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului
și administrarea bunurilor sale și poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă.
Decizia consiliului de familie se aduce la cunoștință, de îndată, instanței de tutelă” (alin. 1);
„Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale
se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt
îndestulătoare, instanța de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul

178
părților sau prin licitație publică” (alin. 2);
„Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligate
prin lege să îi acorde întreținere ori aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la
asistență socială, în condițiile legii” (alin. 4).

Cazurile de numire a curatorului special

Potrivit art. 150 C. civ.: „Ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese
contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă
va numi un curator special” (alin. 1)
„De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le
încuviințează, instanța de tutelă va numi un curator special” (alin. 2).
„Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la
cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special,
care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă” (alin. 3).

e) Controlul exercitării tutelei

Controlul instanței de tutelă

Potrivit art. 151 C. civ.: „Instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu
asupra modului în care tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la
minor și bunurile acestuia” (alin. 1);
„În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea
autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru
protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz” (alin. 2).

Darea de seamă
Articolul 152 C. civ. stipulează că: „Tutorele este dator să prezinte anual instanței de
tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum și despre
administrarea bunurilor acestuia” (alin. 1);
„Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la
sfârșitul anului calendaristic” (alin. 2)
„În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de
tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum și despre
administrarea bunurilor acestuia” (alin. 4).

Descărcarea tutorelui
„Instanța de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la
cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt
corect întocmite și corespund realității, va da descărcare tutorelui” (art. 153).

f) Încetarea tutelei

Cazurile de încetare
Potrivit art. 156 C. civ.:
„Tutela încetează în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea
tutelei, precum și în cazul morții minorului” (alin. 1);
„Funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina
tutelei sau prin înlocuirea tutorelui” (alin. 2).

179
 Moartea tutorelui
Potrivit art. 157 C. civ.:
„În cazul morții tutorelui, moștenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele
prevăzute la art. 111 au datoria de a înștiința, de îndată, instanța de tutelă” (alin. 1);
„Până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă
sunt mai mulți moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să
îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei” (alin. 2).

Îndepărtarea tutorelui
„În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârșește un
abuz, o neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își
îndeplinește în mod corespunzător sarcina” (art. 158 C. civ.).

Numirea curatorului special

„Până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 și
158, instanța de tutelă poate numi un curator special” (art. 159 C. civ.).

Predarea bunurilor
„Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului
minor, moștenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moștenitorii acestuia sau
reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispozițiilor art. 160
alin.(2)” (art. 161 C. civ.).

Descărcarea de gestiune
Articolul 162 C. civ. stipulează că:
„După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, instanța de tutelă
va da tutorelui descărcare de gestiunea sa” (alin. 1);
„Chiar dacă instanța de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta
răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa” (alin. 2).

§2. Ocrotirea interzisului judecătoresc

Începând cu data intrării în vigoare a actualului Cod civil (1 octombrie 2011),

ocrotirea anumitor bolnavi psihic – alienați sau debili mintali –, prin măsura punerii sub
interdicție judecătorească, își va găsi sediul de reglementare în dispozițiile art. 164-177 din
Codul civil, în ce privește condițiile de fond, și în prevederile art. 936-943 din noul Cod de
procedură civilă în ceea ce privește procedura interdicției281.
Interdicția judecătorească este măsura de ocrotire a persoanei fizice lipsite de
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienației mintale ori
debilității mintale, care se dispune de instanța de judecată și care constă în lipsirea celui
ocrotit de capacitatea de exercițiu, urmată de instituirea tutelei și organizarea unei
supravegheri medicale permanente.

281
A se vedea Cezara Chirică, Ocrotirea anumitor persoane fizice prin măsura punerii sub
interdicție judecătorească în lumina dispozițiilor noului Cod civil și a noului Cod de procedură civilă,
în “Dreptul” nr. 1/2012, p. 26-60.
180
 Întrucât poate fi dispusă numai printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
pronunțată de instanța de judecată în cadrul unei proceduri contencioase, este înlăturată
posibilitatea oricăror erori și a arbitrariului, astfel încât măsura sub interdicție este considerată
ca fiind instituită în beneficiul bolnavului, şi nicidecum în detrimentul acestuia.
Persoana pusă sub interdicție este considerată ca fiind total lipsită de capacitate de
exercițiu și în consecință nu-și mai poate exercita singură drepturile civile, motiv pentru care
este numit un tutore, care devine de drept reprezentantul său legal.

1. Condiții

Pentru luarea măsurii de ocrotire a punerii sub interdicție judecătorească se impune

respectarea unei condiții de fond și a unor condiții de formă (de procedură).
Condiția de fond esențială pentru a putea pronunța punerea sub interdicție
judecătorească a unei persoane este aceea ca persoana în discuție să fie lipsită de
discernământ, din cauza alienației ori a debilității mintale de care suferă.
Așa cum este precizat în art. 164 din Codul civil, „persoana care nu are nu are
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori
debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească” (alin. 1).
„Pot fi puși sub interdicție judecătorească și minorii cu capacitate de exercițiu
restrânsă” (alin. 2).
Din analiza alin. 1 al art. 164 C. civ. rezultă că nu orice boală, ci numai alienația sau
debilitatea mintală, care lipsesc bolnavul de discernământ și îl fac incapabil de a se îngriji de
interesele sale, impun măsura interdicţiei. Alienația mintală se instalează în cursul vieții unei
persoane (este dobândită), în vreme ce debilitatea mintală este dată de afecțiuni psihice
existente în momentul nașterii (este nativă)282. Neputința persoanei de a se îngriji de interesele
sale este deci consecința firească a lipsei de discernământ.
În acest context al analizei condiției de fond a existenței obligatorii a alienației sau a
debilității mintale pentru dispunerea interdicției judecătorești, alin. 2 al art. 164 C. civ.
prevede posibilitatea punerii sub interdicție și a minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă,
respectiv cei între 14-18 ani).
Din definiție rezultă condițiile cumulative care trebuie întrunite pentru persoana sub
interdicție judecătorești.

a) Imposibilitatea persoanei de a se îngriji de interesele sale

Deși legiuitorul nu explică și nu definește conținutul sintagmei „imposibilitatea de a se

îngriji de interesele sale”, totuși din analiza acestui text de lege, rezultă următoarele:
– persoana trebuie să se afle în imposibilitatea efectivă de a se îngriji atât de propria sa
persoană, cât și de propriile sale interese, adică de drepturile și obligațiile sale constituționale;
- legea nu distinge dacă persoana a cărei punere sub interdicție se cere trebuie să se
îngrijească singură de interesele sale, prin propriile sale forțe, sau poate să primească ajutor din
partea altcuiva. De asemenea, legea nu distinge dacă ajutorul primit din partea altei persoane
trebuie să fie total sau parțial. Din aceste motive, considerăm că o persoană este prezumată că se
află efectiv în imposibilitatea de a se îngriji de interesele sale atunci când, cu tot ajutorul primit
din partea altcuiva, nu poate avea grijă de sine însuși și nu-și poate exercita drepturile și
obligațiile constituționale;
- în cazul în care persoana a cărei punere sub interdicție se cere se poate îngriji singură
sau cu ajutorul altora, numai de propria sa ființă, făcându-și menajul, cumpărându-și cele necesare
282
E. Florian, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 39, nota de subsol nr. 1.
181
traiului și sănătății etc., dar nu se poate apăra și exercita, fie din nepricepere, din delăsare, sau
pentru că anumite drepturi i-au fost interzise de lege, ori din alte asemenea cauze, considerăm că
nu poate fi dispusă măsura punerii sub interdicție, întrucât există posibilitatea ca persoana să-și
exprime drepturile constituționale, prin mandatar, angajându-și un avocat, sau un alt specialist;
- imposibilitatea persoanei de a se îngriji de interesele sale trebuie să aibă consecință
faptul că viața, integritatea corporală, sănătatea și interesele sale sunt puse în pericol, ceea ce
necesită dispunerea și aplicarea imediată a măsurii de punere sub interdicție, pentru protecție;
- imposibilitatea persoanei a cărei punere sub interdicție se cere de a se îngriji de
propriile sale interese are drept consecință și imposibilitatea acesteia de a se îngriji de interesele
altei persoane, prezumându-se că nimeni nu se poate îngriji de interesele altuia, atâta timp cât nu
este în stare să se poată îngriji de propriile sale interese.

b) Persoana să fie lipsită de discernământ

Lipsa discernământului este singurul motiv pentru care poate fi dispusă măsura punerii
sub interdicție și numai instanța de judecată poate decide, în baza probelor administrate, lipsa
discernământului unei persoane, nimeni altcineva neputând lipsi în nici un mod o persoană de
capacitatea sa de exercițiu.
Prin discernământ se înțelege facultatea de a discerne, de a se înțelege și de a aprecia
corect lucrurile, adică acea calitate cerută unei persoane pentru a putea încheia legal un act
juridic și care constă în posibilitatea acesteia de a-și da seama de consecințele actelor
sale283. Ca urmare, interdicția poate fi dispusă numai în cele două cazuri prevăzute de art. 164
alin. 1 din Codul civil și anume pentru alienație mintală ori debilitate mintală, boli care
provoacă lipsa de discernământ, nu și pentru alte situații sau deficiențe fizice care nu au drept
consecință lipsa de discernământ.
Întrucât alte motive de punere sub interdicție nu mai sunt prevăzute nici în Codul
familiei, nici în alte acte normative, enumerarea din art. 164 alin. 1 din Codul civil trebuie
considerată strict limitativă nu și exemplificativă. Într-adevăr, numai lipsa discernământului
în ceea ce privește îngrijirea propriilor interese, lipsă cauzată de alienația mintală sau
debilitatea mintală, constituie motiv temeinic pentru punerea sub interdicție, iar dacă o
persoană, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, deși este capabil, adică are
discernământ, nu poate personal să-și apere interesele în condiții mulțumitoare, i se va putea
numi un curator, în conformitate cu prevederile art. 78 din Codul civil, dar nu va putea fi pusă
sub interdicție, întrucât până la proba contrară, se prezumă că are discernământ.

c) Să existe o legătură de cauzalitate între imposibilitatea persoanei de a se îngriji

de interesele sale și lipsa discernământului

Instanța de judecată trebuie să verifice dacă există un raport de cauzalitate între

imposibilitatea persoanei de a se îngriji de interesele sale și lipsa discernământului acesteia și
are obligația să stabilească dacă lipsa discernământului este motivul pentru care persoana nu
se poate îngriji de interesele sale, ori motivul este altul.
În jurisprudență se admite că, întrucât discernământul este absolut necesar pentru ca
persoana a cărei punere sub interdicție se cere să se poată îngriji de propria sa persoană,
precum și propriile sale drepturi și obligații constituționale, instanța trebuie să stabilească
dacă lipsa discernământului pune acea persoană în imposibilitatea de a se îngriji de
interesele ei284. Ca urmare, instanța de judecată trebuie să-și exercite rolul activ, care devine
283
M. N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, Editura Doina, Cluj-Napoca, 1984,
p. 253.
284
Trib. Suprem, decizia nr. 99/1976, în „Culegere de decizii 1976”, p. 181.
182
cu atât mai necesar cu cât consecințele punerii sub interdicție sunt foarte grave, având în
vedere că interzisul judecătoresc este lipsit în totalitatea de capacitatea de exercițiu.

d) Lipsa discernământului trebuie să fie provocată de către alienația mintală ori

debilitatea mintală nu și de alte cauze

Întrucât în Codul civil nu este dată o definiție pentru alienația mintală și debilitatea
mintală, literatura de specialitate285 a suplinit această lacună a legii, precizând că aceste
maladii reprezintă orice boală de natură psihică, boală care, odată instalată, alterează și
distruge discernământul persoanei bolnave, având drept consecință finală imposibilitatea
acesteia de a se îngriji de interesele sale. Persoana pusă sub interdicție este, în fapt, un bolnav
psihic, putând fi alienat mintal sau un debil mintal, motiv pentru care este absolut necesară
instituirea unei măsuri de punere sub interdicție, atât în interesul persoanei bolnave, cât și în
interesul comunității, întrucât fără instituirea acestei măsuri ocrotitoare, persoana ar fi expusă
unor mari pericole, putându-i fi afectată chiar și viața.
Având în vedere definiția dată, considerăm că se impune ca în continuare să fie
explicați unii termeni de specialitate, precum alienația mintală, debilitate mintală, idioție,
imbecilitate, pentru o mai bună înțelegere a acestor afecțiuni, a simptomelor acestora, precum
și pentru înțelegerea necesității instituirii măsurii de punere sub interdicție a persoanelor
suferinde de aceste maladii.
Prin alienație mintală286 se înțelege absența, distrugerea ori alterarea parțială sau
generală a funcțiilor psihice ale persoanei, determinate fie de cauze patologice (cum ar fi
diferite boli infecțioase, cu reacții meningoencefalitice, intoxicații, compresiuni tumorale,
leziuni encefalitice), fie de cauze fiziologice și psihologice. Persoana suferindă de alienație
mintală prezintă o dezvoltare insuficientă a inteligenței, a cărei capacitate maximă nu
depășește nivelul normal al vârstei de 10 ani. Alienația mintală este considerată o formă de
înapoiere mintală mai ușoară decât idioție sau imbecilitate.
Prin debilitate mintală287 se înțelege o formă de înapoiere mintală, mai ușoară decât
idioția sau imbecilitatea, iar persoana care prezintă această afecțiune nu poate depăși însușirea
cunoștințelor corespunzătoare primelor 4 clase elementare, iar prin idioție288 se înțelege lipsa
totală de inteligență.
Prin imbecilitate se înțelege o deficiență gravă în dezvoltarea mintală, stare în care
individul nu-și poate însuși limbajul scris și nu poate depăși nivelul intelectual al vârstei
preșcolare. Cel care suferă de imbecilitate este numai parțial educabil.
Așa cum s-a arătat, interdicția poate fi cerută și dispusă numai în cazurile limitativ
prevăzute de art. 164 alin. 1 din Codul civil și anume doar pentru alienație mintală ori
debilitate mintală, care provoacă lipsa de discernământ, iar nu și pentru alte situații sau
deficiențe fizice care pot provoca lipsa de discernământ. Astfel, de pildă, în cazul în care, prin
expertiză medico-legală, se stabilește că persoana a cărei punere sub interdicție se cere, suferă
de „demență vasculară”, diagnostic care presupune o deteriorare a vaselor sangvine și care nu
este echivalentă cu demența senilă care implică o afectare psihică a personalității, instanța nu
poate dispune instituirea interdicției289.

285
M. N. Costin, op. cit., p. 253.
286
Mic Dicționar Enciclopedic, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, p. 272.
287
Ibidem.
288
Ibidem.
289
Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 2196/2004, în „Dreptul” nr. 3/2005, p. 258.
183
 e) Persoana a cărei punere sub interdicție se cere trebuie să se afle într-o stare de
tulburare mintală, care să aibă caracter general și permanent, deci să nu fie o slăbire
trecătoare, vremelnică a facultăților mintale

Starea de tulburare mintală în care se află persoana a cărei punere sub interdicție se
cere și care este cauzată de alienația mintală ori debilitatea mintală trebuie să fie generală și
permanentă, întrucât există și alte cauze, precum coma alcoolică, hipnoza, drogurile etc., care
induc o stare de tulburare mintală temporară, inclusiv lipsa discernământului.
Jurisprudența consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 164 alin. 1 din
Codul civil și că instanța nu poate pronunța o hotărâre de punere sub interdicție, în cazul în
care slăbirea facultăților mintale este trecătoare, fiind provocată de beție, hipnoză, comă sau
alte cauze de acest fel290. Cu toate acestea, se consideră că, deși starea de tulburare mintală în
care se află persoana a cărei punere sub interdicție se cere trebuie să fie generală și
permanentă, măsura punerii sub interdicție poate fi dispusă și în situația în care această
persoană are și perioade, mai scurte sau mai îndelungate, de luciditate, adică de discernământ,
important fiind însă ca starea obișnuită de tulburare a facultăților mintale să aibă caracter
general și permanent291, iar perioadele de luciditate să fie întâmplătoare.

2. Procedura punerii sub interdicție

a) Persoana care poate cere punerea sub interdicție judecătorească

Potrivit art. 168 C. civ.: „Soluționarea cererii de punere sub interdicție

judecătorească se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă”.
Conform art. 171 C. civ.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit
vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în
măsura în care legea nu dispune altfel”.
Punerea sub interdicție judecătorească produce două efecte : lipsirea de capacitate de
exercițiu și instituirea tutelei interzisului292.
Potrivit art. 172 C. civ.: „Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție
judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin.(3), sunt lovite de nulitate relativă,
chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ”.

b) Desemnarea tutorelui

În conformitate cu art. 166 C. civ.: „Orice persoană care are capacitatea deplină de
exercițiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă
autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana și
bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicție judecătorească. Dispozițiile art. 114
alin.(3) - (5) se aplică în mod corespunzător”.

290
Trib. Suprem, decizia nr. 1035/1970, în „Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975”, de I. Mihuță, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 61.
291
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969, p.
197.
292
Art. 43 alin. 3 C. civ.: „Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate
încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor”.

184
 Persoanele la care se referă art. 111 C. civ. sunt: „a) persoanele apropiate minorului,
precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și
notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale”.

c) Numirea tutorelui

Potrivit art. 170 C. civ.: „Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă
numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească.
Dispozițiile art. 114 - 120 se aplică în mod corespunzător”.

d) Obligațiile tutorelui

Conform art. 174 C. civ.: „Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție
judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop,
se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție
judecătorească” (alin. 1); „Instanța de tutelă, luând avizul consiliului de familie și consultând
un medic de specialitate, va hotărî, ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție
judecătorească va fi îngrijit la locuința lui sau într-o instituție sanitară” (alin. 2); „Când cel
pus sub interdicție judecătorească este căsătorit, va fi ascultat și soțul acestuia” (alin. 3).

e) Numirea unui curator special

Articolul 167 C. civ. dispune: „În caz de nevoie și până la soluționarea cererii de
punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru
îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru
administrarea bunurilor acestuia”.

f) Minorul pus sub interdicție judecătorească

Potrivit art. 176 C. civ293.: „Minorul care, la data punerii sub interdicție
judecătorească, se afla sub ocrotirea părinților rămâne sub această ocrotire până la data
când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispozițiile art. 174 sunt aplicabile și situației
prevăzute în prezentul alineat” (alin. 1); „Dacă la data când minorul devine major acesta se
află încă sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă numește un tutore” (alin. 2); „În
cazul în care, la data punerii sub interdicție judecătorească, minorul se afla sub tutelă,
instanța de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă
trebuie numit un nou tutore” (alin. 3).

g) Ridicarea interdicției judecătorești

Conform art. 177 C. civ.: „Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția,
instanța judecătorească va pronunța ridicarea ei” (alin. 1); „Cererea se poate introduce de

293
Art. 174 C. civ. dispune că: „Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție
judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor
întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție judecătorească” (alin. 1);
„Instanța de tutelă, luând avizul consiliului de familie și consultând un medic de specialitate, va
hotărî, ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție judecătorească va fi îngrijit la
locuința lui sau într-o instituție sanitară” (alin. 2); „Când cel pus sub interdicție judecătorească este
căsătorit, va fi ascultat și soțul acestuia” (alin. 3).
185
cel pus sub interdicție judecătorească, de tutore, precum și de persoanele sau instituțiile
prevăzute la art. 111” (alin. 2); „Hotărârea prin care se pronunță ridicarea interdicției
judecătorești își produce efectele de la data când a rămas definitivă” (alin. 3); „Cu toate
acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât în
condițiile prevăzute la art. 169 alin.(2), care se aplică în mod corespunzător” (alin. 4).

§3. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

Curatela, astfel cum este definită în literatura juridică de specialitate, este o instituție
de ocrotire juridică a intereselor persoanelor fizice în viață, lipsite de capacitate de exercițiu,
având capacitate de exercițiu restrânsă sau deplină294.

1. Felurile curatelei

Din dispozițiile legale care formează sediul materiei rezultă că există două feluri de
curatelă:
– curatela incapabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de
capacitatea de exercițiu sau a persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă, și
– curatela capabilului295, adică măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice
cu capacitate de exercițiu deplină, dar care se află într-o situație deosebită, expres prevăzută
de lege.

Cele două feluri de curatelă nu trebuie confundată întrucât diferă regimul juridic
aplicabil fiecăreia.
Astfel, curatela celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă este guvernată de regulile aplicabile tutelei, în schimb, curatela persoanei fizice cu
capacitate de exercițiu deplină care se află într-o situație deosebită este cârmuită de regulile
aplicabile mandatului.

2. Cazuri de instituire a curatelei

Cazurile de instituire a curatelei capabilului sunt prevăzute de art. 178 C. civ.

a) Potrivit art. 178 C. civ. instanța de tutelă va putea institui curatela dacă:
– din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu
poate, personal, să-și administreze bunurile ori să-și apere interesele în condiții
corespunzătoare și, din motive temeinice, nu-și poate numi un reprezentant sau un
administrator (așa numita curatelă a persoanei aflate în neputință fizică);

294
Pentru dezvoltări ample privind curatela – a se vedea: M. Eliescu, Curatelele, în “Persoana
fizică în dreptul R.P.R.”, Editura Academiei R.P.R., București, 1963, p. 291-387. Succint, cu referire
la curatela minorului, a se vedea I. P. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All
Beck, București, 2002, p. 599; T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2005, p.
655-657.
295
Curatela persoanei capabile, denumită și curatela propriu-zisă, nu se poate constitui decât cu
consimțământul celui reprezentat (art. 182 alin. 2 din C. civ.).
186
 – din cauza bolii sau din alte motive, o persoană capabilă nu poate, nici personal, nici
prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare (așa
numita curatelă a persoanei aflate într-un caz de urgență);
– o persoana, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat
un mandatar general sau un administrator (așa numita curatelă a celui care lipsește vreme
îndelungată de la domiciliu);
– o persoană a dispărut fără a se avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general
sau un administrator (așa numita curatelă a dispărutului).

b) Alte cazuri de curatelă mai sunt:

– curatela succesorală notarială, cu referire expresă la prevederile art. 1117 C. civ.,
potrivit cărora, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor
succesorale sau în cazul în care conservarea bunurilor succesorale necesită cheltuieli, acestea
vor fi făcute, cu încuviințarea notarului, de un custode sau un curator numit de către notar
pentru administrarea bunurilor. Ca urmare, curatela succesorală notarială constituie un mijloc
de conservare a bunurilor succesorale notariale, fiind o măsură pe care notarul o dispune
exclusiv cu scopul de a proteja aceste bunuri și care încetează la data finalizării procedurii
succesorale.
Curatela persoanei fizice cu capacitate de exercițiu deplină aflată într-o situație
deosebită se instituie la cerere.
În principiu, instituirea curatelei presupune consimțământul celui ce urmează a fi
reprezentat, afară de cazul în care consimțământul nu poate fi dat296.
În situațiile prevăzute de Codul civil care necesită luarea acestei măsuri de ocrotire,
competența de instituire a curatelei revine instanței de tutelă.
Potrivit art. 183 alin. 1 C. civ.: „În cazurile în care se instituie curatela, se aplică
regulile de la mandat, cu excepția cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din
oficiu, instanța de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile și
obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia”.
Fiind guvernată de regulile aplicabile mandatului, conținutul ocrotirii capabilului prin
curatelă este exprimat în puterile încredințate reprezentantului.
Instanța de tutelă poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate
cazurile în care acesta nu este în măsură să o facă (art. 183 alin. 2 C. civ.).
De reținut că instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității civile de exercițiu
a celui pe care curatorul îl reprezintă (art. 181 C. civ.), deci cel reprezentat poate încheia
personal actul juridic, poate să îl revoce pe curator etc.
c) Distinct de competența autorității tutelare în domeniu, Codul de procedură civilă
reglementează situații în care curatorul este numit de către instanțele judecătorești în cadrul
procesului civil297. În acest sens se disting următoarele situații:
 Potrivit dispozițiilor art. 58 alin. 1 C. pr. civ., instanța de judecată va putea numi
un curator special:

296
Potrivit art. 182 C. civ.: “Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi
reprezentat, a soțului său, a rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111” (alin. 1); „Curatela nu se poate
institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu
poate fi dat” (alin. 2); „Numirea curatorului se face de instanța de tutelă, cu acordul celui desemnat,
printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului și se afișează la sediul instanței de tutelă,
precum și la primăria de la domiciliul celui reprezentat” (alin. 3).
297
Referitor la problema autorității competente să numească curatorul în cazuri prevăzute prin
alte dispoziții legale decât Codul familiei, a se vedea Lucia Catană, Limitele de competență ale
autorității tutelare cu privire la instituirea curatelei, în “Dreptul” nr. 9/2006, p. 95-103.
187
 - în cazuri urgente, la cererea părții interesate, pentru a reprezenta persoanele fizice
lipsite de capacitate de exercițiu a drepturilor civile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă
care nu au reprezentant legal până la numirea acestora;
- în caz de conflict de interese între reprezentant și cel reprezentat;
- când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.
Potrivit alin. 2 din același text de lege, dispozițiile alin. 1 se aplică, în mod
corespunzător, și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
 În procesele în care sunt mai mulți reclamanți și pârâți, președintele instanței va
putea dispune reprezentarea lor prin mandatar, persoane fizice sau juridice, în situația în care
părțile nu-și aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra persoanei mandatarului, în cazul
reclamațiilor președintele instanței va suspenda cauza, iar în cazul pârâților, președintele
instanței va numi un curator special (art. 114 alin. 5 C. civ.).
În toate aceste cazuri, legiuitorul reglementează expres competența instanțelor
judecătorești în ceea ce privește numirea curatorului special.

3. Încetarea curatelei

Măsura curatelei încetează, prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care au generat-o. În
acest sens, art. 185 C. civ. prevede că: „Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea
curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui
reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111”.
Se subînțelege că, în caz de deces al persoanei ocrotite, curatela încetează.

188
 CAPITOLUL V

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

§1. CONSIDERAȚII GENERALE

Prin „identificarea persoanei fizice” înțelegem individualizarea omului în raporturile

juridice civile.

1. Necesitatea identificării persoanei fizice

Identificarea omului este o necesitate generală și permanentă. Este o necesitate

generală pentru că individualizarea omului se realizează în toate raporturile juridice la care
participă, adică în toate ramurile de drept; este, însă, și o necesitate permanentă întrucât omul,
de la naștere până la moarte, participă în continuu la cele mai diferite raporturi civile (și nu
numai civile).
Mai trebuie subliniat că necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin
general, cât și de ordin personal. Necesitatea individualizării este de ordin general, public, în
sensul că societatea însăși are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în
multiplele raporturi juridice la care participă. Totodată, această nevoie este și de ordin
personal sau individual, pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea
raporturilor de drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi.

2. Enumerarea principalelor mijloace de identificare

În dreptul civil român, principale mijloace de identificare – numite și atribute de

identificare – ale persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă.
Regimul juridic general al „dreptului la nume” este reglementat de art. 59 (atributele
de identificare ale persoanei), art. 82-85 (numele) și art. 254 C. civ. (apărarea dreptului la
nume), precum și de art. 2 și urm. din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea
și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice298.

298
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 68 din data de 2 februarie 2003. Pentru analize
aprofundate privind „natura juridică” a dreptului la nume, a se vedea: E. Lupan I. Sabău-Pop, Tratat
de drept civil, vol. II, Persoanele, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 109 și urm.; O. Ungureanu,
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 188 și urm.
189
 §2. NUMELE

1. Noțiune și caractere juridice

a) Noțiune

Potrivit art. 82 C. civ.: „Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit,
potrivit legii”.
Doctrina definește numele ca fiind cuvântul ori cuvintele care individualizează
persoana fizică în societate. Deși exactă în fond, o asemenea definiție prezintă neajunsul de a
nu releva calitatea esențială a numelui, anume aceea de a fi un drept personal nepatrimonial
din categoria atributelor de identificare299.
De aceea, pe bună dreptate, profesorul Gh. Beleiu definește numele ca acel atribut de
identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie și
în societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație300.

b) Structură

Structura legală a numelui este stabilită de art. 83 Cod civil, astfel: „Numele cuprinde
numele de familie și prenumele”301.
Elementele care individualizează ființa umană sunt în strânsă legătură cu
personalitatea. Realizarea personalității are loc și cu ajutorul numelui, prin acesta înțelegând
aici atât numele de familie, cât și prenumele, cunoscut popular și sub denumirea de „nume de
botez”. Cele două elemente, cu trăsăturile care le individualizează, formează o unitate, un
întreg, și, împreună, definesc identitatea ființei umane.
Cele două elemente nu constituie o facultate pentru om, ci un drept și, în aceeași
măsură, o obligație.

c) Conținutul dreptului la nume

Chiar în lipsa unor prevederi exprese, care să enumere componentele dreptului la

nume, trebuie admis că prerogativele care-l alcătuiesc sunt: 1) dreptul de a purta numele,
adică de a-l folosi; 2) dreptul de a cere îndreptarea greșelilor de scriere a numelui în orice acte
(precum actele de stare civilă ori actele de identitate); 3) dreptul de a se opune la folosirea,
fără îndreptățire, a acelui nume de către altcineva.

d) Caracterele juridice ale numelui

Caracterele juridice ale numelui sunt impuse de natura acestuia de a fi un drept

personal nepatrimonial.

În esență, numele se caracterizează prin:

299
A se vedea T. Bodoașcă, Opinii privind definiția și caracterele juridice ale dreptului la (un)
nume, în „Dreptul” nr. 4/2015, p. 9-23.
300
Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 39 și urm.
301
„Numele de familie” mai este desemnat și prin formula „nume patronimic”, iar „prenumele” se
mai exprimă și în expresia „nume de botez”.
190
 – opozabilitatea erga omnes; ca toate drepturile personale nepatrimoniale, și dreptul la
nume este un drept absolut;
– inalienabilitatea; persoana fizică nu poate renunța la nume, după cum nu-l poate nici
„vinde” ori „dona”, adică înstrăina; chiar în cazurile în care, în condițiile legii, numele de
familie este transmis – prin filiație, căsătorie, adopție – se remarcă faptul că titularul dreptului
nu este lipsit de acesta;
– imprescriptibilitate; dreptul la nume este imprescriptibil, atât extinctiv – oricât ar
dura neexercitarea lui, el nu se pierde – cât și achizitiv – oricât s-ar folosi un nume, el nu
poate fi dobândit decât în condițiile legii;
– personalitate; numele este strâns legat de persoana omului; el nu poate fi exercitat,
în principiu, decât personal, de către titular, iar nu prin reprezentare; prin excepție, în cazul
minorului este admisă reprezentarea în procedura schimbării pe cale administrativă;
– universalitate; toți oamenii au dreptul la nume; acest caracter rezultă din art. 82 Cod
civil: „Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”.
– unitate; acesta este un caracter specific al numelui și este exprimat în ideea
următoare: deși este alcătuit din numele de familie și prenume, totuși, acestea – împreună –
individualizează aceeași persoană fizică.
Caracterele sus-enunțate vor rezulta și din dezvoltările ce urmează cu privire la
numele de familie și prenume.

2. Numele de familie

a) Stabilirea (dobândirea) numelui de familie

Stabilirea numelui de familie este reglementată în art. 84 alin. 1 C. civ.: „Numele de

familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul schimbării stării
civile, în condițiile prevăzute de lege”.
Deci, de principiu, „dobândirea” și „modificarea” numelui de familie se produce ope
legis, ca urmare a stabilirii filiației, respectiv a schimbării stării civile302.
În temeiul legii, primarul, precum și primarul general al Municipiului București și al
sectoarelor acestuia îndeplinesc, printre alte atribuții, și funcția de ofițer de stare civilă. Ea
poate fi delegată și altor persoane din subordine. Primarii conduc serviciile publice locale,
asigurând buna funcționare a serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară. În
exercitarea atribuțiilor de autoritate tutelară și de ofițer de stare civilă, primarul acționează
ca reprezentantul statului în teritoriu303.
Din dispozițiile legale sus-menționate, rezultă că trebuie distinse trei ipoteze de
stabilire a numelui de familie, în funcție de situația juridică în care se găsește copilul la
naștere, și anume:

 Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie

În temeiul art. 449 C. civ.: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al
părinților săi304” (alin. 1); „Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia

302
Pentru unele detalii privind reglementarea „dreptului la nume”, a se vedea T. Bodoașcă,
Opinii privind definiția și caracterele juridice ale dreptului la (un) nume, în „Dreptul” nr. 4/2015, p.
9-23.
303
A se vedea art. 68 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007.
304
Idem.
191
dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul
părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă” (alin. 2); „În
lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea
rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea” (alin. 3).

 Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei

Potrivit art. 450 C. civ.: „Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia
dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită” (alin. 1); „În cazul în care filiația
a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua
numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale
acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul
de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică
dispozițiile art. 449 alin.(3)” (alin. 2); „În cazul în care copilul și-a stabilit filiația în același
timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin.(2) și (3)”
(alin. 3).

 Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinți necunoscuți

Numele de familie al unui asemenea copil se stabilește pe cale administrativă, de către
primăria locului unde a fost găsit copilul.
Art. 84 alin. 3 C. civ. stipulează că: „Numele de familie și prenumele copilului găsit,
născut din părinți necunoscuți, precum și cele ale copilului care este părăsit de către mamă
în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc
prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului
București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea
lui, în condițiile legii speciale”.

b) Modificarea numelui de familie

Modificarea numelui de familie este determinată generic de schimbări intervenite în starea

civilă a persoanei.
Schimbările de stare civilă, care determină ori pot determina modificarea numelui de
familie, pot fi grupate astfel:

 Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație

– Ipoteza stabilirii filiației copilului găsit, născut din părinți necunoscuți
În cazul în care copilul găsit, căruia i s-a stabilit numele de familie prin decizia
primăriei, își stabilește filiația măcar față de unul din părinți, el își schimbă starea civilă,
devenind copil din căsătorie” ori „din afara căsătoriei”, după caz.
– Ipoteza stabilirii filiației copilului din afara căsătoriei și față de al doilea părinte
(de regulă, față de tată).
Art. 450 alin. 2 C. civ.: „În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de
celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față
de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al
copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin.(3)”.
– Ipoteza tăgăduirii paternității copilului din căsătorie
Așa cum s-a statuat în practică: 1) când mama copilului nu are nume de familie comun
cu al soțului, copilul trebuie să ia numele de familie al mamei din momentul nașterii; soluția
aceasta, se întemeiază pe aplicarea art. 450 alin. 1 C. civ., deoarece copilul a devenit din afara

192
căsătoriei, cu filiația stabilită față de mamă; 2) dacă, după tăgăduirea paternității, se stabilește
paternitatea față de alt bărbat, devine aplicabil art. 450 alin. 2 C. civ. (ipoteza de mai sus).
– Ipoteza contestării ori a anulării recunoașterii de filiație
Într-o astfel de ipoteză, copilul se va afla în una din situațiile examinate la „stabilirea
numelui de familie”; în consecință, își va găsi aplicație regula corespunzătoare situației în care
se află copilul305 (din căsătorie, din afara căsătoriei, găsit).

 Modificarea numelui de familie determinată de adopție

Potrivit art. 473 C. civ.: „Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie
al celui care adoptă” (alin. 1) ; „Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care
adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În
cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care
încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg,
hotărăște instanța. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile” (alin. 2); „Pentru motive
temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare
și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea
prenumelui copilului adoptat” (alin. 3); „În cazul adopției unei persoane căsătorite, care
poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu
consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția” (alin. 4); „Pe
baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent
întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi
trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe
marginea acestuia întocmirea noului act” (alin. 5).

 Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie

– Ipoteza încheierii căsătoriei. Pentru această ipoteză, art. 281 alin. 1 C. civ. prevede:
„În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există niciun impediment legal la
căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum
și regimul matrimonial ales”.
– Ipoteza divorțului. Soarta numelui de familie în caz de divorț este prevăzută de art.
383 C. civ. astfel: „La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele
purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț”
(alin. 1); „Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul
superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în
timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei” (alin. 2); „Dacă nu a intervenit o
înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele
dinaintea căsătoriei” (alin. 3).
– Ipoteza nulității căsătoriei. Pentru această ipoteză nu există un text legal expres. În
lumina principiilor efectului nulității, nulitatea căsătoriei va conduce, întotdeauna, la reluarea
numelui dinaintea căsătoriei, fără a putea interveni învoiala ori încuviințarea instanței.
– Ipoteza încetării căsătoriei prin moartea unuia din soți.
Pentru această ipoteză, a existat o controversă în doctrină, determinată de lipsa unui
text expres. În prezent, se admite că moartea nu produce nici un efect asupra numelui de
familie al soțului supraviețuitor care a luat numele de familie al soțului decedat. Aceasta
înseamnă că soțul supraviețuitor care a purtat ca nume comun pe cel al soțului predecedat, în

305
A se vedea: I. Mihuță, Câteva considerații în legătură cu anularea și rectificarea
înregistrărilor de stare civilă în „Justiția nouă” nr. 7-1964, p. 86-90; Emilia Gheorghe, A. Silvian,
Înregistrările și înscrierile de stare civilă, în „Revista română de drept” nr. 4/1967, p. 39-54.
193
timpul și ca urmare a căsătoriei respective, se poate învoi, la încheierea unei noi căsătorii, ca
același nume să fie comun cu noul soț.

c) Schimbarea numelui de familie

- Reglementare

Conform art. 85 C. civ.: „Cetățenii români pot obține, în condițiile legii, schimbarea
pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre
acestea”.
Dobândirea și schimbarea numelui pe cale administrativă este reglementată de
Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice.
Noutatea absolută pe care o aduce noul act normativ constă în reglementarea expresă a
principalelor cazuri pe care legiuitorul le consideră a fi motive temeinice pentru schimbarea
pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui.
Au fost reglementate expres următoarele cazuri de schimbare a numelui pe cale
administrativă, prin art. 4 alin. 2 și 3 din ordonanța menționată: „Sunt considerate ca
întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin
traducere sau în alt mod;
b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care dorește
să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută
în societate sub acest nume;
c) când, din neatenția ofițerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii
reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare
civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost
eliberate alte acte;
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe
cuvinte, de regulă reunite, și dorește schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveniență străină și
solicită să poarte un nume românesc;
f) când persoana și-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe
cale administrativă, și dorește să revină la numele dobândit la naștere;
g) când părinții și-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să
poarte un nume de familie comun cu al părinților lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al
celorlalți membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopției, a menținerii
numelui la căsătorie, a stabilirii filiației ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe
cale administrativă;
i) când soții au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie
reunite și ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de
familie dobândit la naștere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut
anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior
înregistrării nașterii, însă, întrucât nu a sesizat instanța pentru încuviințarea purtării numelui
de familie al acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui
părintelui decât pe cale administrativă; […]
m) alte asemenea cazuri temeinic justificate” (alin. 2); „Sunt de asemenea
considerate justificate și cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:

194
 b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții
unuia dintre soți, iar soțul supraviețuitor solicită să revină la numele de familie purtat
anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naștere;
c) când în urma divorțului un fost soț revine la numele de familie purtat anterior și
care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorț, și dorește să poarte
numele dobândit la naștere;
d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească
a morții unuia dintre soți celălalt soț se recăsătorește și, ca urmare a desfacerii acestei
căsătorii, acesta dorește să poarte numele de familie dobândit la naștere;
e) când fostul soț dorește să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie,
pentru a avea un nume comun cu copiii încredințați spre creștere și educare, cu
consimțământul fostului soț, dat în formă autentică;
f) când părinții au divorțat, iar copiii încredințați spre creștere și educare unuia
dintre părinți, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte
numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopția unei persoane căsătorite care are copii minori și în
urma desfacerii adopției persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de
adopție;
h) când unul dintre soți, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt
soț, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopție, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc
desfacerea adopției” (alin. 3).

- Procedură

Sub aspect procedural noua reglementare stabilește competențele care le revin

autorităților publice pentru schimbarea numelui pe cale administrativă, în acord cu prevederile
Ordonanței Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor
publice comunitare de evidență a persoanelor306, act normativ care a intrat în vigoare la data de 1
ianuarie 2002.
Astfel, cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă, împreună cu actele
prevăzute de lege, se depune la serviciul public comunitar al comunei, orașului, municipiului
sau al sectorului Municipiului București, în a cărui rază teritorială solicitantul își are
domiciliul (art. 6).
Cererea, însoțită de toate actele și de opozițiile care, eventual, au fost formulate spre
soluționare serviciului public județean, respectiv al Municipiului București, care verifică dacă
sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege și, după analizarea temeiniciei cererii,
precum și a opozițiilor făcute, propune, motivat, președintelui consiliului județean, respectiv
primarului general al Municipiului București, emiterea dispoziției de admitere sau de
respingere. Se mai prevede că dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui poate
fi contestată în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Dispoziția de schimbare a numelui se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de
naștere307.

306
Astfel, prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor
locale și a formațiunilor locale de evidență a populației din structura Ministerului Administraţiei şi
Internelor au fost înființate, în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor,
servicii publice comunitare locale de evidență a persoanelor, iar prin reorganizarea serviciilor de stare
civilă din aparatul propriu al consiliilor județene, au fost înființate servicii publice comunitare județene
de evidență a persoanelor.
307
Înscrierea schimbării numelui se face nu numai pe actul de naștere, ci, dacă este cazul, și pe
actul de căsătorie al persoanei căreia i s-a admis schimbarea numelui la cererea acesteia. În cazul în
195
 Efectele schimbării numelui se produc de la data efectuării înscrierii, prin mențiune;
de la această dată solicitantul va purta numai numele obținut prin dispoziția de admitere a
cererii.
Dovada schimbării numelui pe cale administrativă se face cu dispoziția de admitere a
cererii, sau cu certificatul eliberat pe baza acestei dispoziții.
Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate să facă o nouă
cerere, dacă au intervenit motive noi sau dacă au încetat cauzele care au determinat admiterea
unei opoziții.

3. Prenumele

a) Noțiune

Prenumele persoanei fizice reprezintă o componentă a numelui, care o

individualizează în familie și în societate. Totodată, prenumele distinge o persoană față de o
alta cu același nume de familie, dar din familii diferite.

b) Caractere

Dreptul la prenume, ca și dreptul la nume, constituie un drept personal nepatrimonial,

caracterele juridice fiind identice cu ale numelui de familie, adică: legalitatea, inalienabilitatea, univer-
salitatea, opozabilitatea și personalitatea.

c) Stabilirea prenumelui

Potrivit art. 84 alin. 2 C. civ.: „Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii,

pe baza declarației de naștere. Este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a
prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și
bunele moravuri ori interesele copilului, după caz”.

Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la numele de familie și prenumele copilului, sau

dacă nu vor să opteze pentru un prenume corespunzător ori vin cu propuneri indecente sau
ridicole, instanța de tutelă decide conform art. 449 alin. 3 C. civ.: „În lipsa acordului
părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la
serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea”.
Stabilirea prenumelui copilului găsit din părinți necunoscuți se face în aceleași condiții
ca și stabilirea numelui de familie.

d) Schimbarea prenumelui pe cale administrativă

Spre deosebire de numele de familie, prenumele persoanei fizice nu este supus

modificării în urma schimbării stării civile (prin căsătorie, adopție etc.)308.

care cel care și-a schimbat numele are copii minori, mențiunea de pe schimbarea numelui se va opera
și pe actele de naștere ale copiilor minori.
308
A se vedea: Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Editura Augusta,
Timișoara, 1998, p. 306-307; I. Imbrescu, Ana Vasile, Inadmisibilitatea schimbării prenumelui
adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviințare a adopției, în „Dreptul” nr. 6/2000, p.
82-85.
196
 În schimb, prenumele este susceptibil de schimbare pe cale administrativă, posibilitate
prevăzută expres în art. 4-6 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003. Sunt menționate câteva
cazuri speciale în care se poate apela la schimbarea pe cale administrativă a prenumelui,
astfel: „când prenumele purtat este specific sexului opus”; „când persoanei i s-a încuviințat
schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă și solicită
să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte
sexul acesteia” (art. 4 alin. 2 lit. k și l); „când persoana în cauză a adoptat minori și dorește
ca aceștia să poarte un alt prenume” (art. 4 alin. 3 lit. a).

4. Pseudonimul și porecla

Numele, în sensurile arătate mai sus, nu se confundă nici cu pseudonimul și, cu atât
mai mult, nici cu porecla.

a) Pseudonimul

Ca și numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în societate, în general, și

într-un anumit domeniu de activitate, în special.
Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, pseudonimul este un „nume creat
sau adoptat sub care cineva își ascunde adevărata identitate, folosit mai ales de autorii
operelor literare, artistice etc.”309.
Pseudonimul poate fi altfel definit ca un nume imaginar ales de o persoană și care îi
conferă un drept personaj nepatrimonial, facultativ, care o individualizează în societate în
raport de o anumită activitate creatoare, adusă la cunoștința publicului, conferindu-i un drept
de autor.
Caracterele juridice specifice ale dreptului la pseudonim, rezultate din definiția
formulată, sunt în consecință următoarele: numele imaginar adoptat constituie un drept
acordat unei anumite categorii de persoane în societate, în vederea publicității; este un drept
personal, facultativ și netransmisibil.
Aceste caractere specifice impun unele precizări.
Dreptul la pseudonim este acordat numai unei categorii de persoane, care desfășoară o
anumită activitate creatoare, adusă la cunoștința publicului, conferindu-le un drept de autor,
indiferent de domeniul de activitate în care se realizează și mijlocul de publicitate folosit.
Așadar, nu orice persoană poate folosi un pseudonim, o asemenea libertate acordată
tuturor categoriilor de cetățeni, înfrângând principiul obligativității numelui. Numai
persoanele care desfășoară o activitate creatoare, destinată publicității, pot beneficia de ocro-
tirea specială prevăzută de lege.
Dar folosirea pseudonimului de către o persoană, care desfășoară o asemenea
activitate, nu este obligatorie, ci facultativă. Motive cu caracter pur personal pot determina
subiectul unui asemenea drept să folosească sau nu un pseudonim. Timiditatea, faptul că o
persoană are un nume cu largă folosire în societate, existența unei mari personalități creatoare
în același domeniu de activitate cu autorul, necesitatea unui nume cu sonoritate deosebită în

Pe aceeași linie a inadmisibilității schimbării prenumelui adoptatului cu prilejul încuviințării

adopției se situează și prevederile art. 473 alin. 2 C. civ: „În cazul în care adopția se face de către 2
soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat
poartă acest nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare
instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se
înțeleg, hotărăște instanța. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile”.
309
https://dexonline.ro/definitie/pseudonim/880220
197
scop de reclamă etc. pot constitui motive subiective, care să determine o persoană să
folosească sau nu dreptul la pseudonim.
În sfârșit, deoarece dreptul la pseudonim este un drept strict personal, nepatrimonial,
având și caracterele juridice ale dreptului de autor, el este netransmisibil.
Spre deosebire de nume, pseudonimul nu se poate transmite prin filiație sau căsătorie
și cu atât mai mult nu se poate transmite prin convenția părților.
Folosirea acestui drept produce efecte numai din punctul de vedere al activității
publicistice, individualizând persoana în raport cu opera sa. Autorul, ca persoană fizică, continuă a
fi individualizat în raporturile de familie și în societate după numele real la care are dreptul.
Pseudonimul formează obiectul dreptului subiectiv la pseudonim, el fiind enumerat
alături de alte drepturi personale nepatrimoniale de art. 254 alin. 3 C. civ. și consacrat
legislativ și de prevederile art. 4, art. 10 lit. c, art. 26, art. 83 alin. 3 și art. 96 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor și a drepturilor conexe (care consacră dreptul de a fi
recunoscut ca autor, opera literară, artistică ori științifică urmând să apară, la alegerea
autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia).
Fiind obiect al dreptului subiectiv corespunzător, pseudonimul se bucură de protecția
legală a drepturilor personale – nepatrimoniale. Spre deosebire de nume, pseudonimul nu este
supus „stabilirii”, „modificării” ori „schimbării pe cale administrativă”.

b) Porecla

Pseudonimul nu trebuie confundat cu porecla.

În vorbirea obișnuită, porecla înseamnă supranume dat (de obicei, în bătaie de joc)
unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior sau a
activității sale.
Deși porecla constă, ca și pseudonimul, într-un cuvânt ori o grupare de cuvinte, ea nu
formează obiectul unui drept subiectiv și, în consecință, nu se bucură de nici o protecție
legală.

198
 §3. DOMICILIUL

1. Noțiune, importanță, caractere și feluri

a) Noțiune

Unul din principalele mijloace principale de individualizare, de identificare a

persoanei fizice este domiciliul310.
Potrivit art. 87 C. civ.: „Dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod
corespunzător, și apărării dreptului la pseudonim, ales în condițiile legii”.
Făcând abstracție de diferitele feluri de domiciliu, acesta poate fi definit, în general, ca
acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea
unui loc având această semnificație juridică.
Pentru ca o locuință să poată fi considerată domiciliu, ea trebuie să fie statornică și nu
temporară311. În cazul în care o persoană are mai multe locuințe statornice, dintre acestea, va
fi considerată ca fiind domiciliu aceea care este principală.

b) Importanța domiciliului

Domiciliul persoanei fizice prezintă importanță juridică sub mai multe aspecte.
Astfel, în dreptul civil, domiciliul prezintă importanță: în materie succesorală, locul
deschiderii succesiunii fiind cel al ultimului domiciliu al defunctului; în ceea ce privește
executarea unor obligații civile, în sensul că executarea obligațiilor pentru care nu s-a stabilit
un anume loc de executare prin contract și al căror obiect nu îl constituie bunuri individual
determinate se face la domiciliul debitorului; în materia capacității civile etc.
Domiciliul prezintă importanță și în alte ramuri de drept; spre exemplu, în dreptul
procesual civil, el determină, în principiu, stabilirea instanței competente din punct de vedere
teritorial, locul comunicării actelor de procedură etc.

c) Caracterele juridice ale domiciliului

Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoțit de caracterele

juridice ale unui asemenea drept: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate,
personalitate și universalitate.
La aceste caractere – generale și comune – trebuie adăugate caracterele juridice
specifice și anume: unicitatea, obligativitatea și inviolabilitatea.
Unicitatea domiciliului se exprimă în ideea următoare: la un moment dat, persoana

310
„Domiciliu” provine de la expresia latină „domum colere”, adică, casa pe care o locuiește
cineva.
Pentru a deosebi locuința statornică de cea temporară, se folosesc două noțiuni juridice,
311

respectiv: domiciliu și reședință.

A se vedea: Gh, Beleiu, op. cit., p. 323; G. Giurgiu (I), Ș. Beligrădeanu (II), Considerații
teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu, în „Revista română de drept” nr. 6/1982, p.
51-57.
199
fizică are un singur domiciliu (de drept comun sau legal). Dacă o persoană fizică are mai
multe locuințe statornice, numai una are valoarea juridică a domiciliului, așa cum dispune art.
86 alin. 2 C. civ.
Obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din funcția social-juridică a
domiciliului, de a fi mijloc de individualizare, în spațiu, a persoanei fizice, funcție ce prezintă
interes și pentru societate, iar nu numai pentru titular.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul unei
persoane fără învoirea acesteia, cu excepțiile prevăzute de art. 27 alin. 2 din Constituție.

d) Felurile domiciliului

În funcție de modul de stabilire312, domiciliul este de trei feluri:

– domiciliul de drept comun (numit și „voluntar”);
– domiciliul legal;
– domiciliul convențional (numit impropriu și „ales”).

Aceasta este principala clasificare a domiciliului, pe care o vom avea în vedere în cele
ce urmează.

Domiciliul de drept comun

Ținând seama că art. 86 C. civ. are în vedere, în realitate, domiciliul de drept comun,
vom defini acest fel de domiciliu ca fiind acel drept al persoanei fizice de a se individualiza,
în spațiu, prin locuința sa statornică ori principală.
Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de
exercițiu deplină.
Potrivit art. 39 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005313: „Persoanele
care își schimbă domiciliul sau își stabilesc reședința sunt obligate să ceară înscrierea în
cartea de imobil la noua locuință în termen de 15 zile de la mutare” (alin. 1).
Potrivit art. 91 C. civ.: „Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile
cuprinse în cartea de identitate” (alin. 1); „În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea
nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi
opusă altor persoane” (alin. 2); „Dispozițiile alin.(2) nu se aplică în cazul în care domiciliul
sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune” (alin. 3).

Domiciliul legal

Prin domiciliu legal se înțelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite
categorii de persoane fizice.
Caracteristicile domiciliului legal sunt următoarele: este stabilit prin lege; are
semnificația unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice; coincide cu domiciliul de
drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt prevăzute în art. 92-95 C. civ.
Generic, legea stabilește acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei care
realizează ocrotirea. Mai concret:

312
În funcție de teritoriul statului pe care se află, se distinge domiciliul în țară, față de
domiciliul în străinătate. În fine, din punct de vedere al soților, se poate distinge situația regulă –
aceea a domiciliului conjugal comun – față de situația de excepție – aceea a domiciliilor separate.
313
Republicată în Monitorul Oficial cu numărul 719 din data de 12 octombrie 2011.
200
 – minorul are domiciliu legal, după caz, la: a) părinții săi; b) părintele la care locuiește
statornic; c) părintele care îl ocrotește; d) tutore; e) bunici; f) alte rude; g) instituție de
ocrotire.
– interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;
– cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său în măsura în care acesta
este în drept să-l reprezinte.
Domiciliul legal se schimbă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al
persoanei care asigură ocrotirea celui cu domiciliul legal.

Domiciliul convențional (domiciliul ales)

Prin domiciliu convențional se înțelege locuința (adresa) stabilită prin acordul de

voință al părților actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluționarea
litigiului și comunicarea actelor de procedură (art. 97 C. civ.).
Reglementarea domiciliului convențional se găsește în Codul de procedură civilă și în
Codul civil.
Astfel, potrivit art. 126 alin. 1 C. pr. civ.: „Părţile pot conveni în scris sau, în cazul
litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi
la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care,
potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă
este exclusivă.”.
În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voință al
părților. Dacă însă alegerea de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părți,
aceasta poate să renunțe la beneficiul domiciliului ales.

2. Reședința

a) Noțiune

Reședința314 este acel atribut de identificare, în spațiu, a persoanei fizice, prin

indicarea locuinței secundare (art. 88 C. civ.).

b) Importanță

Reședința nu prezintă caracterul de stabilitate și nici de obligativitate; în schimb, ca și

domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reședință
(unicitatea reședinței).
Deși legea civilă nu atribuie reședinței aceeași importanță juridică ca și domiciliului,
totuși este de menționat că reședința prezintă utilitate pentru alte ramuri de drept, precum:
dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul familiei etc.

c) Stabilire

Din art. 12 al Pactului (citat), rezultă că principiul este acela al libertății stabilirii
reședinței, după cum cer interesele persoanei fizice.
Potrivit art. 30 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005, persoana
care locuiește temporar mai mult de 15 zile la o altă adresă decât cea de domiciliu este

314
Ca drept personal nepatrimonial, dreptul la reședință este consacrat în art. 12 din Pactul
internațional privind drepturile civile și politice, astfel: „Orice persoană care se află, în mod legal, pe
teritoriul unui stat, are dreptul de a circula acolo liber și de a-și alege liber reședința”.
201
obligată să se prezinte la formațiunea de evidență a populației pentru înscrierea, în cartea de
identitate și în documentele de evidență, a mențiunii de stabilire a reședinței.
Mențiunea se acordă pentru cel mult un an, la expirarea acestui termen cel în cauză
putând solicita înscrierea unei noi mențiuni de stabilire a reședinței (art. 30 alin. 2).

d) Dovada

Reședința se probează cu mențiunea înscrisă în actul de identificare, act care are

rubrici speciale, destinate reședinței. În principiu, trebuie admis că reședința poate fi dovedită
și cu alte mijloace de probă, decât viza din actul de identitate.

§4. STAREA CIVILĂ

1. Noțiune și caractere juridice

a) Noțiune

Starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice, prin indicarea
calităților personale având această semnificație.
Starea civilă – așa cum este definită de art. 98 C. civ. – este „dreptul persoanei de a se
individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și
faptele de stare civilă” și care „se dovedește prin actele de naștere315, căsătorie și deces
întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă
eliberate pe baza acestora” (art. 99 alin. 1 C. civ.).
Ca și numele și domiciliul, starea civilă este un drept personal-nepatrimonial, menit să
individualizeze persoana fizică. Starea civilă este, în același timp, o sumă de calități
personale316, care intră în conținutul său.
Expresia sinonimă stării civile este aceea de statut civil al persoanei.
Potrivit art. 103 C. civ. – intitulat marginal „alte mijloace de dovadă a stării civile” -
„starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă,
dacă: a) nu au existat registre de stare civilă; b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au
fost distruse, în tot sau în parte; c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului
de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; d) întocmirea actului de stare civilă
a fost omisă sau, după caz, refuzată”

b) Caracterele juridice ale stării civile

315
Evident, din „actul de naștere” decurg, în primul rând, legăturile de filiație ale persoanei (în
acest sens, a se vedea art. 14 și urm. din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339/2012, fiind ulterior modificată și
completată).
316
Ca sumă a unor calități personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: din căsătorie,
din afara căsătoriei, născut din părinți necunoscuți, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv,
necăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul); de o anumită vârstă, născut într-o
anumită localitate etc.
202
 Fiind un drept personal – nepatrimonial, starea civilă este însoțită de caracterele
juridice ale unui asemenea drept: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate,
imprescriptibilitate, personalitate și universalitate.
La aceste caractere – generale și comune – trebuie adăugat un caracter juridic specific
al stării civile care este indivizibilitatea sa; în alți termeni, starea civilă nu poate fi scindată, în
sensul că o persoană fizică are la un moment dat una și aceeași stare civilă față de toate
celelalte subiecte de drept civil. Spre exemplu, situația de căsătorit a unei persoane se impune
nu numai în raporturile dintre cei doi soți, ci și în raporturile cu toți ceilalți membri ai
societății.

2. Acțiunile de stare civilă

Prin „acțiuni de stare civilă” se înțeleg acele acțiuni în justiție care au ca obiect
elemente ale stării civile a persoanei fizice.
În prezent, Codul civil, revenind la reglementările Codului civil de la 1864, în
contextul „dispozițiilor generale privind filiația” (art. 408-413), după ce definește „posesia de
stat”317, îi stabilește elementele componente (art. 410) și îi normează efectele în ipoteza în
care este conformă cu filiația față de mamă rezultată din actul de naștere (art. 411).
În doctrină s-a afirmat că „posesia de stat” a fost și rămâne doar un mijloc de dovadă a
stării civile, cu condiția de a fi conformă cu datele înscrise în actul de naștere 318. În realitate,
„posesia de stat” are puterea doveditoare proprie doar în cazul prevăzut de art. 421 alin. 2 C.
civ. Astfel, potrivit acestui text, în caz de neconcordanță între actul de naștere și posesia de
stat, în cadrul acțiunii în constatarea filiației, filiația se dovedește prin certificatul medical
constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa
certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin posesia de stat319.
După obiectul ori finalitatea lor, acțiunile de stare civilă se împart în:
– Acțiunea în reclamație de stat320 este acea acțiune prin care se urmărește obținerea
altei stări civile decât cea de la data intentării acțiunii; în această categorie intră: acțiunea în
stabilirea maternității; acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.
– Acțiunea în contestație de stat este acea acțiune prin care se urmărește înlăturarea unei
stări civile, pretins generale și înlocuirea ei cu alta, pretins reală. Sunt acțiuni de acest fel: acțiunea
în tăgăduirea paternității copilului din căsătorie, acțiunea în contestarea recunoașterii de

317
Potrivit art. 411 C. civ., nimeni nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât a ceea ce
rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu aceasta (alin. 1). De asemenea, nimeni
nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de
naștere (alin. 2).
Termenul „stat” din cuprinsul expresiei „posesia de stat” provine din latinescul status, cu
semnificație de stare, situație sau, pur și simplu, „statut” (în acest sens, a se vedea Gh. Guțu, Dicționar
latin-român, Editura Științifică, București, 1973, p. 530).
318
A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept
civil, în „Introducere în dreptul civil”, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Editura Hamangiu,
București, 2013, p. 282-283.
319
A se vedea T. Bodoașcă, Discuții, parțial critice, privitoare la posesia de stat în
reglementarea noului Cod civil, în „Dreptul” nr. 8/2014, p. 33.
320
A se vedea: I. P. Filipescu, Despre acțiunea de stat și acțiunea în rectificarea unei
înregistrări în registrul de stare civilă, în „Revista română de drept” nr. 6/1987, p. 37-40; V. T
Popescu, Câteva considerații în legătură cu anularea și rectificarea înregistrărilor de stare civilă, în
„Justiția nouă” nr. 7/1964, p. 88.
203
maternitate și de paternitate, acțiunea în contestarea filiației din căsătorie, a adopției și a
recunoașterii de filiație321.
– Acțiunea în modificare de stat este acea acțiune prin care se urmărește o schimbare,
doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei. Sunt asemenea acțiuni cea de divorț, cea din
desfacerea adopției.

3. Înregistrările de stare civilă

Prin „înregistrări de stare civilă”322 se înțeleg operațiunile juridice de consemnare, în

registrele de stare civilă323, a actelor și faptelor de stare civilă, operații efectuate, în
condițiile legii, de către organele cu atribuțiuni de stare civilă. Necesitatea și rolul
înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de art. 1 din Legea nr. 119/1996 astfel: „Acestea se
întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la recunoașterea numărului și
structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor”.

a) Felurile (categoriile) înregistrărilor de stare civilă

Din dispozițiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă rezultă că există
două feluri ori categorii de înregistrări de stare civilă:
– înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă; această formă este utilizată în
trei situații: naștere324, căsătorie și deces, întocmindu-se în mod corespunzător: actul de
naștere, actul de căsătorie și actul de deces325;
– înregistrări sub forma înscrierii de mențiuni marginale, pe registrele de stare civilă,
formă utilizată în următoarele situații: stabilirea filiației față de mamă (prin recunoaștere ori
acțiune în justiție); stabilirea filiației față de tată (prin recunoaștere ori acțiune în justiție);
adopție326 divorț; schimbarea numelui pe cale administrativă.

b) Organizarea înregistrărilor de stare civilă

Registrele de stare civilă se țin, potrivit Legii nr. 119/1996, în dublu exemplar. Primul
exemplar al registrului se păstrează la serviciului public comunitar local de evidența
persoanelor sau la primăria unității administrativ-teritoriale unde a fost întocmit, iar al doilea
exemplar se înaintează, spre păstrare, consiliului județean sau Consiliului General al Muni-
cipiului București.
Au competență să efectueze înregistrări de stare civilă următoarele organe:
– organele locale ale puterii executive, care sunt primăriile comunale, orășenești,

321
A se vedea: I. Chiș, Înregistrările și înscrierile de stare civilă, în „Revista română de drept”
nr. 4/1967, p. 39-54; I. Imbrescu, Ana Vasile, Înregistrarea adopției în actele de stare civilă, în
„Dreptul” nr. 2/2000, p. 80-84.
322
A se vedea: Emilia Gheorghe, A. Silvian, Înregistrările și înscrierile de stare civilă, în „Revista
română de drept” nr. 4/1967, p. 39-54.
323
Sunt acte de stare civilă: recunoașterea de filiație, adopția, căsătoria, hotărârile judecătorești
date în acțiunile de stare civilă.
324
A se vedea A. Boroi, Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții,
în „Dreptul” nr. 12/1998, p. 131-133.
325
A se vedea I. Chiș, Considerații teoretice cu privire la întinderea puterii doveditoare a
certificatului de naștere, în „Revista română de drept” nr. 2/1987, p. 37-40.
326
A se vedea, I. Imbrescu, Ana Vasile, Înregistrarea adopției în actele de stare civilă, în
„Dreptul” nr. 2/2000, p. 84-87.
204
municipale și ale sectoarelor municipiului București327;
– primăriile locului de debarcare, pentru nașterea ori decesul care ar avea loc în tren,
pe o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul țării;
– comandantul navei, în cazul în care nașterea, căsătoria ori decesul are loc pe o navă
în timpul unei călătorii în afara granițelor țării;
– reprezentanții diplomatici ori consulari ai României; aceștia sunt în drept să
efectueze înregistrări de stare civilă privitoare la cetățenii români aflați în străinătate;

c) Regulile înregistrărilor de stare civilă

Aceste reguli sunt prevăzute în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Ca reguli generale, sunt de reținut următoarele:

– înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declarații, făcută personal, în scris
sau verbal;
– înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat public atribuția de
delegat de stare civilă, rămân valabile chiar dacă acea persoană nu avea, în realitate, această
calitate; este consacrarea regulii error communis facit jus;
– în caz de refuz, la cererea părții, primăria va înainta de îndată, lucrările care privesc
cauza, judecătoriei, care va hotărî de urgență328;
– anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă se poate face
numai în temeiul unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă329;
– pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează, numai celui
îndreptățit, un certificat original constatator; duplicatele certificatelor se eliberează numai în
condițiile legii.

Reguli speciale există pentru înregistrarea nașterii, recunoașterii ori hotărârii

judecătorești de stabilire a filiației, adopției, căsătoriei, divorțului; schimbării pe cale adminis-
trativă a numelui, decesului.

4. Actele de stare civilă

a) Definiția actelor de stare civilă

Actele de stare civilă sunt acele acte din registrele de stare civilă în care sunt
consemnate, de către organele cu atribuții de stare civilă, în condițiile legii, elementele stării
civile a persoanei.

327
În temeiul legii, primarul, precum și primarul general al Municipiului București și ai
sectoarelor acestuia îndeplinesc, printre alte atribuții și funcția de ofițer de stare civilă. Ea poate fi
delegată și altor persoane din subordine. Primarii conduc serviciile publice locale asigurând buna func-
ționare a serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară. În exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare
civilă și de autoritate tutelară primarul acționează ca reprezentant al statului în teritoriu (art. 68, art. 69
din Legea nr. 25/2001 a administrației publice locale.
328
A se vedea D, Corneanu, I. Negru, Discuții în legătură cu modul de aplicare al art. 18 alin.
(2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, în „Dreptul” nr. 2/2000, p. 84-87.
329
A se vedea D. Dacian, Formele de activitate ale autorităților administrației publice locale
în domeniul stării civile, în „Dreptul” nr. 1/2000, p.93-104; I. Mihuță, Rectificarea actelor de stare
civilă, în Justiția nouă” nr. 12/1965, p. 53- 67; idem , Probleme de drept din practica pe anul 1970 a
Tribunalului Suprem, secția civilă, în „Revista română de drept” nr. 8/1971, p. 101-118.
205
 Concret, sunt acte de stare civilă – instrumentum probationis – înscrisurile oficiale,
special tipărite și completate, având denumirile: act de naștere, act de căsătorie, act de deces,
precum și certificat de naștere, certificat de căsătorie și certificat de deces, ca și duplicatele
acestor certificate, eliberate în condițiile legii330.

b) Natura juridică

Actul de stare civilă are o natură juridică complexă: Pentru dreptul civil, actele de
stare civilă reprezintă o specie de acte autentice, cu toate consecințele juridice care decurg din
această calificare, mai ales sub aspectul valabilității și al puterii lor doveditoare.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este înscrisul doveditor –
instrumentum – al actului administrativ individual care este tocmai înregistrarea de stare civilă
– negotium juris – adică operațiunea juridică reală.

c) Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

Cazurile de reconstituire și de întocmire ulterioară, în condiții derogatorii, sunt

prevăzute de art. 52 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, astfel:
„Reconstituirea actelor de stare civilă se poate cere dacă:
– registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;
– actul a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de
pe acest act.
Întocmirea ulterioară a acestor acte, se va putea cere dacă:
- întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă ori refuzată, deși au fost depuse
actele necesare întocmirii lor;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă ori refuzată, deși a fost luat
consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
Procedura reconstituirii și a întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă este
administrativă (iar nu judecătorească). Cererea, împreună cu actele doveditoare, se depun la
primăria domiciliului petiționarului, care dispune efectuarea de cercetări de către organele de
poliție. În caz de respingere a cererii, petiționarul se poate plânge judecătoriei în
circumscripția căreia se află sediul primăriei.

d) Anularea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă

Potrivit art. 100 C. civ.: „Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare
civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri
judecătorești definitive” (alin. 1); „Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor
înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul
dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă” (alin. 2);
„Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau
modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a
stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă” (alin. 3);
„Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui
act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt
opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și

330
A se vedea C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu,
București, 2012, p. 271.
206
înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară”
(alin. 4).
Anularea actelor de stare civilă, nedefinită de lege, trebuie înțeleasă ca fiind
sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale care reglementează condițiile de valabilitate a
actelor de stare civilă.
Doctrina și jurisprudența au precizat că anularea intervine: dacă înregistrarea a fost
făcută de o persoană necompetentă; dacă înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă;
dacă s-a înregistrat un act sau fapt de stare civilă care n-a avut loc.
Rectificarea și completarea actelor de stare civilă sunt căile juridice de înlăturare ori
îndreptare a erorilor strecurate în ele.
Prin rectificarea unei înregistrări se înțelege – în general – corectarea unei enunțări din
actul de stare civilă, completarea cu o enunțare ce lipsește în act, precum și suprimarea unei
enunțări greșite331.
Tot în doctrină și jurisprudență s-a precizat că rectificarea ori completarea poate
interveni în caz de: neconcordanță între cele două exemplare ale registrului de stare civilă; la
rubrica „numele tatălui” din actul de naștere s-a trecut alt nume (de exemplu, numele
concubinului în loc de numele soțului mamei copilului ori porecla acestuia)332.
De reținut că procedura judecătorească a anulării, a rectificării ori a completării nu se
aplică dacă eroarea privește certificatul de stare civilă, într-un asemenea caz aplicându-se o
procedură administrativă (îndreptarea neregulii făcându-se de chiar organul care a efectuat
înregistrarea de stare civilă).

e) Proba stării civile

În doctrina juridică română333, dovada stării civile a persoanei fizice este analizată, cu
titlu general, prin raportare la dispozițiile art. 12-13 din Legea nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă și la cele ale art. 99-103 C. civ.
Astfel, „Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite,
potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate
pe baza acestora” (art. 99 alin. 1 C. civ.).
Excepția este reglementată de art. 103 C. civ., conform căruia „Starea civilă se poate
dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată”.

331
Practica judiciară a admis însă că acțiunea în rectificare nu trebuie să aibă întotdeauna ca
temei o greșeală săvârșită la întocmirea actului sau la efectuarea unei înscrieri marginale, ci poate să se
întemeieze și pe faptul că, datorită unei împrejurări ulterioare, între datele din registrul de stare civilă
și statutul civil la care se referă actul, există neconcordanță, deoarece mențiunea din actul de stare
civilă trebuie să reflecte statutul civil real al persoanei.
332
A se vedea: A. Silvian, Rectificarea actelor de stare civilă, în „Justiția nouă” nr. 12/1965, p.
53-67.
333
În acest sens, a se vedea: Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția
a IV-a, Editura All Beck, București, 2005, p. 37 și 165-167; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,
ediția a V-a, Editura All Beck, București, 2000, p. 32-54 și 270-271.
207
 Se poate observa că, în esență, starea civilă se poate dovedi cu alte mijloace de probă
decât actele și certificatele de stare civilă în cazurile în care poate interveni reconstituirea ori
întocmirea ulterioară, în condiții derogatorii, a actelor de stare civilă.
Doctrina și jurisprudența au mai precizat că dovada stării civile poate fi făcută cu alte
mijloace de probă, decât actele de stare civilă și, atunci când se urmăresc alte efecte
(patrimoniale ori nepatrimoniale) decât cele de stare civilă334.

5. Codul numeric personal

Un atribut de identificare a persoanei fizice este codul numeric personal335,

reglementat de O.U.G. nr. 97/2005, privind evidența, domiciliul, reședința și actele de
identitate ale cetățenilor români.
Conform art. 6 din textul de lege menționat: „Codul numeric personal, denumit în
continuare C.N.P., reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică și
constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu
caracter personal privind persoana fizică” (alin. 1); „Codurile numerice personale sunt
generate și administrate prin mijloace informatice de către C.N.A.B.D.E.P., care emite și
distribuie anual către serviciile publice comunitare județene de evidență a persoanelor,
Serviciul public comunitar de evidență a persoanelor al municipiului București și Direcția
generală afaceri consulare din Ministerul Afacerilor Externe listele conținând codurile
numerice personale precalculate pentru anul în curs” (alin. 2); „Fiecărei persoane fizice i se
atribuie, începând de la naștere, un C.N.P. care se înscrie în actele și certificatele de stare
civilă și se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective,
precum și în R.P.E.P” (alin. 3); „Atribuirea C.N.P. se face, în țară, de către serviciile publice
comunitare de evidență a persoanelor, iar în străinătate, de către Ministerul Afacerilor
Externe, prin misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, în baza listelor
prevăzute la alin.(2)” (alin. 4); „Pentru situații de excepție, la solicitarea instituțiilor publice
menționate la alin.(2), C.N.A.B.D.E.P. generează coduri numerice personale suplimentare, în
vederea atribuirii persoanelor fizice, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență” (alin. 5);
„Gestionarea și verificarea atribuirii C.N.P. revin serviciilor publice comunitare de evidență
a persoanelor sub coordonarea Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor” (alin.
6).

334
Pentru jurisprudența mai veche a se vedea, spre exemplu: dec. nr. 108/1987 a fostului
Tribunal Suprem în R.R.D. nr. 11/1987, p. 74-75; dec. civilă nr. 117/1987 a Trib. Jud., Timiș, în
R.R.D. nr. 11/1987, p. 74.
335
A se vedea Oana Daniela Lupu, Codul numeric personal atribut de identificare a persoanei
fizice, în „Dreptul” nr. 2/2000, p. 84-86.

208
 CAPITOLUL VI

PERSOANA JURIDICĂ

§1. Noțiune

Apariția persoanelor juridice, cunoscute și sub denumirea de persoane morale, a fost

impusă de necesitatea unirii eforturilor mai multor persoane fizice pentru realizarea unui scop
comun. Cunoscut fiind principiul conform căruia „nu poate exista un patrimoniu fără titular”,
ar fi fost imposibilă afectarea de către asociați a unor părți din patrimoniile proprii pentru
realizarea scopului comun propus. Bunurile respective ar fi urmat să rămână în patrimoniile
proprii ale fiecăruia dintre asociați, continuând să constituie obiectul gajului general al
creditorilor chirografari și să fie transmise la deces moștenitorilor.
A apărut, astfel, necesitatea recunoașterii calității de subiect de drept a asocierii de
persoane fizice, înzestrată cu o voință proprie, care să fie titularul unui patrimoniu propriu,
distinct de cel al membrilor și care servește realizării unui scop comun; persoana juridică
răspunde în totalitate acestor deziderate.
Doctrina mai veche definea persoana juridică ca fiind „un subiect colectiv de drept
civil care participă de sine stătător la raporturile juridice, cu răspundere civilă proprie și care
urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele obștești”. În prezent, definiția persoanei
juridice se regăsește în art. 25 alin. 3 din Codul civil, acesta fiind orice formă de organizare
care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi și obligații.
Practic, Cod civil actual preia structura noțiunii de persoană juridică și formează un
cadru legal, general, unitar, aplicabil tuturor persoanelor juridice indiferent de regimul lor
(public sau privat), așa cum este reglementată prin prevederile art. 187.
Dacă despre noțiunea de patrimoniu propriu s-a vorbit în doctrină ca fiind
„fundamentul comun”, Codul civil instituie aceleași trei elemente constitutive (condițiile de
validitate) pentru persoana juridică, și anume: organizare de sine stătătoare, patrimoniu
propriu și scop licit și moral, în acord cu interesul general (art. 187).
Iar în art. 188 – intitulat marginal „Calitatea de persoană juridică” – se precizează că
„Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal
înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile
prevăzute la art. 187”.

§2. Categorii de persoane juridice

Din cele arătate mai sus rezultă că există două mari categorii de subiecți ai raportului
juridic civil: persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil și persoanele
juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.
Fiecare din aceste categorii comportă unele subcategorii.

209
 Astfel, în categoria persoanelor juridice, avem:
a) După regimul juridic, art. 189 Cod civil deosebește:
- persoane juridice de drept public;
- persoane juridice de drept privat
În ce privește regimul juridic aplicabil, art. 192 Cod civil dispune că: „Persoanele
juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum
și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

1. Persoana juridică de drept public

Potrivit art. 191 Cod civil: „Persoanele juridice de drept public se înființează prin
lege” (alin. 1); „Prin excepție de la dispozițiile alin.(1), în cazurile anume prevăzute de lege,
persoanele juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației
publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege” (alin. 2).
Fac parte din marea familie a persoanelor juridice orice entități care întrunesc
caracteristicile pe care le-am prezentat în definiție, indiferent dacă legea se referă sau nu
expres la aptitudinea lor de a fi subiecte colective de drept civil. Din multitudinea de persoane
juridice le amintim pe următoarele:
- Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiect de drepturi și obligații. Conform art. 223 C. civ., „În raporturile civile în
care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular drepturi şi obligaţii, statul participă
prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în
acest sens”.
- Organele autorității legislative, respectiv Camera Deputaților și Senatul, care
împreună formează Parlamentul României, sunt și ele persoane juridice, deoarece întrunesc
elementele cerute de lege în acest scop. Aceeași este și situația Consiliului Legislativ, care
este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului.
- Organele puterii executive, categorie din care fac parte Președinția României,
Guvernul României; ministerele si alte organe de specialitate ale administrației publice
centrale; prefecturile și serviciile publice descentralizate ale organelor administrației publice
centrale; misiunile diplomatice și oficiile consulare.
- Autoritățile administrative autonome, înființate prin lege organică: Banca Națională a
României; Curtea de Conturi; Serviciul Român de Informații; Serviciul de informații Externe;
Societatea Română de Televiziune; Societatea Română de Radio.
- Organele autorității judecătorești. Acestea sunt formate din instanțele de judecată
(Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, curțile de apel și tribunalele) și din Ministerul Public.
- Curtea Constituțională.
- instituțiile bugetare de stat din domeniile: învățământ, știință, cultura și sănătate
(Academia Română, diverse instituţii de cercetare etc.).
- Agenții economici de stat: societățile comerciale cu capital integral sau parțial de stat
și regiile autonome de interes național.
- Unitățile administrativ-teritoriale: județele, municipiile, sectoarele municipiului
București, orașele și comunele. Legea administrației publice locale, nr. 215/2001 prin art. 19,
conferă unităților administrativ-teritoriale calitatea de persoane juridice. Comunele, orașele și
sectoarele municipiului București sunt reprezentate în relațiile cu alte autorități publice, cu
persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție, de primari (art. 67 alin.
1 și art. 97 alin. 1 din Legea nr. 215/2001) iar județele de președinții consiliilor județene [art.
114 alin. 1 din Legea nr. 215/2001).

2. Persoana juridică de drept privat

210
 Potrivit art. 190 Cod civil, „Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în
mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege”
Sunt astfel de persoane juridice de drept privat:
- Persoane juridice private sau particulare: societățile comerciale, cu excepția celor
care au capital de stat sau cu capital aparținând consiliilor locale ori consiliilor județene;
societățile agricole; majoritatea asociațiilor și a fundațiilor; casele de ajutor reciproc ale
pensionarilor; asociațiile de proprietari; cultele religioase;
- Persoanele juridice cooperatiste;
- Persoanele juridice cu caracter obștesc: partide politice, organizații profesionale,
sindicate;
- Persoane juridice mixte: din această categorie fac parte societățile comerciale cu
capital mixt - românesc și străin.
O particularitate prezintă cluburile sportive, care, conform art. 26 din Legea educației
fizice și sportului nr. 69/2000, pot fi persoane juridice de drept privat, structuri fără scop
lucrativ sau societăți comerciale pe acțiuni și persoane juridice de drept public.
Interesul acestei clasificări se poate manifesta pe mai multe planuri: modul de
înființare aplicabil; regimul juridic al bunurilor din patrimoniu; regim fiscal și încetare.

b) După naționalitatea lor persoanele juridice se împart în:

- Persoane juridice de naționalitate română (în principiu cele cu sediul în România);
- Persoane juridice de altă naționalitate, străină.

Naționalitatea unei persoane juridice este dată de locul unde aceasta își are sediul
principal: dacă sediul său principal este situat în România, ea va fi o persoană juridică
română, indiferent care ar fi cetățenia sau naționalitatea membrilor săi; dacă sediul principal
este în altă țară, persoana juridică va avea naționalitate străină, chiar dacă ea a fost înființată
de persoane fizice cu cetățenie română sau de persoane juridice de naționalitate română.
Apartenența la una din cele două categorii de persoane juridice poate atrage diferențe
de regim fiscal și în ceea ce privește capacitatea de folosință.

c) După corelația dintre ele, persoanele juridice se împart în principale și anexe.

Importanța acestei distincții constă în particularitățile de regim juridic pe care le pot prezenta
persoanele juridice anexe, care evidențiază existența unui grad de subordonare.
Astfel, spre exemplu, asociațiile constituite în condițiile Ordonanței Guvernului nr.
26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii336 pot înființa filiale. Potrivit art. 13 din actul
normativ citat, filialele sunt entități cu personalitate juridică și se constituie prin hotărârea
adunării generale a asociației. Conform principiului simetriei actelor juridice tot adunarea
generală a asociației este competentă să hotărască modificarea actelor constitutive ale filialei
sau să dispună dizolvarea acesteia.
De altfel, actele juridice pe care le poate încheia asociația și condițiile în care acestea
trebuiesc încheiate evocă ideea de subordonare. Din prevederile art. 13 alin.(2) rezultă că
filialele pot încheia, în nume propriu, acte juridice de administrare și de conservare, în
condițiile stabilite de asociație, prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte de
dispoziție, în numele și pe seama asociației, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului
director al asociației.

336
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 39 din data de 31 ianuarie 2000.
211
 d) După natura scopului lor persoanele juridice se împart în: persoane juridice cu scop
patrimonial (numite și lucrative) și persoane juridice fără scop patrimonial (numite și
nelucrative sau non-profit).
Apartenența la una din cele două categorii atrage aplicarea unor reguli diferite privind
înființarea, regimul juridic al bunurilor din patrimoniu, regimul fiscal.

3. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Cele trei condiții obligatorii, esențiale pentru existența calității de persoană publică
sunt prevăzute de art. 187 din Codul civil în formula următoare: „Orice persoană juridică
trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui
anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general”.

Enumerare și caractere juridice

Am evocat în cele ce preced elementele constitutive ale persoanei juridice, așa cum
sunt acestea expuse în cuprinsul art. 187 din Codul civil: o organizare de sine stătătoare
(proprie); un patrimoniu propriu; un scop licit și moral.
Aceste elemente trebuiesc întrunite cumulativ de orice persoană juridică. Caracterele
juridice ale elementelor constitutive menționate sunt următoarele:
- Legalitatea. Acest caracter este dat de faptul că elementele constitutive ale
persoanelor juridice sunt instituite prin lege si tot prin lege ele pot fi circumstanțiate sau
modificate.
- Generalitatea. Cele trei elemente constitutive prevăzute de lege (organizare proprie,
patrimoniu propriu și scop licit și moral) se regăsesc în cazul oricărei persoane juridice,
indiferent de categoria din care acestea fac parte.
- Caracterul cumulativ. Cele trei elemente constitutive trebuiesc îndeplinite cumulativ
pentru ca entitatea în cauză să fie o persoană juridică. Absența unui singur element echiva-
lează cu absența personalității juridice.
- Caracterul exclusiv. Acest caracter scoate în evidență faptul că elementele
constitutive sunt nu numai necesare pentru dobândirea personalității juridice, ci și suficiente.
Afirmația este valabilă chiar și în cazul acelor persoane juridice a căror înființare și
funcționare sunt reglementate prin legi speciale și care conțin unele condiții suplimentare.
Aceste condiții suplimentare nu sunt însă noi elemente constitutive ale persoanelor juridice
respective, ci particularizează conținutul celor trei elemente cunoscute. Este unul dintre
motivele pentru care unii autori vorbesc și despre diversitatea elementelor constitutive, ca
despre un caracter distinct. În mod exemplificativ vom prezenta în cele ce urmează unele
dintre condițiile speciale, care particularizează în cazul diverselor categorii de persoane
juridice conținutul elementelor constitutive.
Astfel, conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile337, republicată, cu
modificările ulterioare, numărul acționarilor din societatea pe acțiuni nu poate fi mai mic de 2
(art. 10 alin. 2) iar numărul asociaților din societățile cu răspundere limitată nu poate fi mai
mare de 50 (art. 12). Tot astfel, capitalul societății pe acțiuni și al societății în comandită pe
acțiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei (art. 10 alin. 1) iar cel al societății cu răspundere
limitată nu poate fi mai mic de 200 lei (art. 11 alin. 1).
Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole338 stabilește, prin art. 8, un număr minim
de 10 asociați pentru înființarea valabilă și funcționarea unei asemenea persoane juridice.
337
Republicată în Monitorul Oficial cu numărul 1066 din data de 17 noiembrie 2004.
338
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 97 din data de 6 mai 1991.
212
 Conform art. 18 alin. 1 din Legea partidelor politice nr. 14/2003339, republicată,
cererea de înregistrare a unui partid politic trebuie să fie însoțită de statutul și programul
partidului, actul de constituire trebuie semnat de cel puţin 3 membri. Mai sunt necesare o
declarație privitoare la sediul și la patrimoniul partidului precum și dovada deschiderii
contului bancar.
Pentru înființarea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 persoane [art. 3
alin. 2 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social340).
Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, numărul
minim al membrilor unei asociații fără scop patrimonial este de 3 (art. 4), iar activul
patrimoniului său inițial trebuie să aibă o valoare de cel puțin dublul salariului minim brut pe
economie. In ce privește fundația, activul patrimoniului său inițial trebuie să aibă o valoare de
cel puțin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundației (art. 15 alin.
2). Se exceptează fundațiile al căror scop exclusiv este efectuarea operațiunilor de colectare
de fonduri care să fie puse la dispoziția altor asociații sau fundații, în vederea realizării de
programe de către acestea din urmă, activul patrimoniului lor inițial trebuind să aibă o valoare
totală de cel puțin 20 de ori salariul minim brut pe economie (art. 15 alin. 3).
Patrimoniul inițial al asociațiilor și cel al fundațiilor poate fi constituit atât prin aport
în numerar cât și prin aport în natură. Ordonanța nu prevede modul în care se evaluează
aporturile în natură, ceea ce creează dificultăți în practica instanțelor judecătorești, dat fiind
faptul că procedura autorizării acestor persoane juridice este una necontencioasă. Înființarea,
organizarea și funcționarea caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor se realizează în baza
prevederilor referitoare la asociații și fundații din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu
privire la asociații și fundații (art. 2 din Legea nr. 540/2002). Aceste persoane juridice se
constituie prin exercitarea dreptului la liberă asociere a persoanelor care au una din calitățile
speciale prevăzute de lege: pensionari, indiferent de sistemul de asigurări sociale căruia îi
aparțin; beneficiari de ajutor social; membrii de familie - soț, soție, precum și copii majori
incapabili de muncă, aflați în întreținerea pensionarilor sau a beneficiarilor de ajutor social –
membrii ai acelei case de ajutor reciproc a pensionarilor.

4. Conținutul elementelor constitutive

a) Organizarea proprie
Organizarea proprie este elementul constitutiv al persoanei juridice care constă în
alcătuirea acestui subiect colectiv de drept ca un tot unitar, structurarea sa conform
activităților necesar a fi desfășurate pentru realizarea scopului și desemnarea persoanei sau a
persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții.
Organizarea proprie este cea care-i permite persoanei juridice să se prezinte în
raporturile cu terții ca un subiect de drept distinct de membrii componenți. Tot ea contribuie la
realizarea scopului persoanei juridice și oferă elementele necesare pentru cunoașterea modului
de valorificare a capacității de exercițiu a persoanei juridice, prin prezentarea competențelor
organelor sale de conducere.
Modul de organizare a unei persoane juridice este conținut de actele sale constitutive,
care prevăd, spre exemplu, că deciziile vor fi luate de majoritatea membrilor sau că actele
juridice vor fi încheiate de organele de conducere. În absența unei asemenea organizări, ar fi
fost necesar ca toate deciziile să fie luate cu respectarea regulii unanimității, ca și în cazul

339
Republicată în Monitorul Oficial cu numărul 408 din data de 10 iunie 2015.
340
Republicată în Monitorul Oficial cu numărul 625 din data de 31 august 2012.
213
indiviziunii, ceea ce ar fi de natură să împiedice subiectul colectiv de drept să-și realizeze
scopul.
b) Patrimoniul propriu
Patrimoniul este acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în totalitatea
drepturilor și a obligațiilor care pot fi evaluate în bani și care au ca titular acest subiect de
drept.
Patrimoniul persoanei juridice este distinct de patrimoniile oricăror alte subiecte de
drept, inclusiv de cele ale membrilor ce o compun. Asociații nu au nici un drept asupra
patrimoniului persoanei juridice, atâta timp cât aceasta există, ci doar asupra părților lor
sociale. Numai după dizolvarea și lichidarea persoanei juridice se va pune problema partajării
activului patrimonial între asociați.
Ca și în cazul patrimoniului persoanei fizice, patrimoniul persoanei juridice are două
laturi: latura activă și latura pasivă. Activul patrimonial este format din drepturile
patrimoniale care au ca titular persoana juridică iar pasivul patrimonial conține toate
obligațiile care pot fi evaluate în bani și care-i incumbă acestui subiect colectiv de drept.
Patrimoniul este un element deosebit de important al persoanei juridice, el fiind cel
care-i creează posibilitatea să participe la circuitul civil și să-și realizeze astfel scopul
(obiectul de activitate). Pe de altă parte, participarea la circuitul civil implică și posibilitatea
de a răspunde pentru faptele care au adus atingere drepturilor terților, ceea ce presupune
repararea prejudiciilor astfel cauzate care nu s-ar putea realiza în absența unui patrimoniu
propriu.
Pe de altă parte, faptul că patrimoniul persoanei juridice este distinct de cel al
membrilor săi are drept consecință împrejurarea că societatea nu răspunde cu propriul
patrimoniu pentru obligațiile membrilor săi, după cum nici aceștia nu răspund cu bunurile lor
pentru obligațiile persoanei juridice. De la această regulă există excepția conform căreia
creditorii societăților în nume colectiv pot urmări bunurile asociaților.
Importanța patrimoniului propriu iese în evidență și atunci când analizăm unele din
entitățile componente ale persoanei juridice, care pot avea o organizare proprie și un scop
propriu, dar care nu sunt și persoane juridice tocmai pentru că patrimoniul care le permite să-
și desfășoare activitatea nu le aparține. Este, spre exemplu, cazul sucursalelor societăților
comerciale.

c) Scopul propriu
Scopul propriu este elementul constitutiv al persoanei juridice care exprimă rațiunea
existenței acesteia și constă în obiectul său de activitate.
Scopul dă sens organizării proprii și dotării persoanei juridice cu un patrimoniu, aceste
două elemente constitutive având tocmai menirea de a permite desfășurarea activităților
necesare pentru realizarea sa. De aceea scopul determină și conținutul capacității de folosință
a persoanei juridice, care este astfel guvernat de principiul specialității.
Legea poate să prevadă că un anumit scop este propriu numai persoanelor juridice care
fac parte dintr-o categorie determinată de persoane juridice, caz în care persoane juridice de
altă natură nu pot avea un asemenea scop. Astfel, într-o speță privind autorizarea înființării
unei asociații care-și propunea ca scop „activități cultice specifice"cererea a fost respinsă cu
motivarea că asociațiile și fundațiile au libertatea de a desfășura orice activități cu caracter
religios, cu excepția activităților de genul celor prevăzute în statutul asociației în cauză, care
sunt specifice numai cultelor religioase.

5. Înființarea persoanei juridice

214
 Noțiunea de „înființare a persoanei juridice” desemnează operațiunea prin care se
creează, în condițiile reglementate de lege, acest subiect colectiv de drept.
Există o extrem de mare varietate de persoane juridice, multe dintre ele fiind
guvernate de reguli cuprinse în legi speciale, ceea ce a condus și la diversificarea procedurilor
de înființare a persoanelor juridice. Astfel, în timp ce pentru unele persoane juridice
înființarea presupune un singur act juridic, în cazul altora suntem în prezența unui proces de
înființare, compus dintr-o succesiune de acte juridice.
Indiferent de categoria din care face parte o persoană juridică în crearea acesteia statul
va juca un rol deosebit de important, deși într-o mituri diferită, după caz.
Astfel, în cazul oricăror persoane juridice, statul este cel care reglementează modurile
și condițiile de înființare. Osebit de aceasta, statul însuși, prin organele sale competente,
înființează direct unele persoane juridice. Alteori statul recunoaște actul de înființau celor care
constituie persoana juridică sau împuternicește unele organisme inclusiv unele organisme
obștești, să recunoască înființarea persoanei juridice. În sfârșit, în unele situații statul
autorizează înființarea persoanei juridice.
Intervenția statului în domeniul înființării persoanei juridice se justifică prin aceea că
lui îi revine rolul să armonizeze interesele individuale cu cele generale, ceea ce constituie
chiar un principiu al dreptului civil.

6. Modurile de înființare a persoanelor juridice

Reglementata generală a înființării persoanelor juridice este conținută de art. 194 din
Codul civil.
În alin. 2 al art. 194 se precizează că: „Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de
înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz, statutul acesteia”.
Conform acestei dispoziții legale există trei moduri de înființare a persoanei juridice,
după cum urmează:
Aceste moduri de înființare sunt particularizate de legislația specială care
reglementează înființarea și funcționarea diverselor categorii de persoane juridice.

a) Înființarea persoanei juridice prin actul de înființare a organului de stat

competent
Principalul domeniu de aplicare a acestui mod de înființare a persoanelor juridice îl
constituie persoanele juridice de stat. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 194 lit. a, care
trebuie însă citit în lumina realităților juridice existente la momentul actual.
Din dispoziția legală sus-menţionat rezultă că actul de înfiinţare poate fi legea,
hotărârea Guvernului, hotărârea consiliului județean, hotărârea Consiliului General al
municipiului București sau hotărârea consiliului local.

b) Înființarea persoanei juridice prin act de înființare al celor care se constituie,

autorizație în condițiile legii
Acest mod de înființare a persoanei juridice implică realizarea a două faze. În prima
fază se adoptă actul de constituire și statutul noii persoane juridice de către adunarea generală
a membrilor fondatori, sau, după caz, de către conferința ori congresul de constituire. În cea
de a doua fază, cele două acte (care alcătuiesc împreună actul de înființare a persoanei
juridice) sunt verificate sub aspectul legalității lor de către organul competent, prevăzut de
lege, care recunoaște apoi, printr-un act propriu, înființarea persoanelor juridice. Menționăm
că verificarea respectivă nu poate avea ca obiect oportunitatea înființării noii persoane
juridice.
215
 Înființarea acestor persoane juridice nu este însă completă decât după ce se îndeplinesc
și alte două formalități: înregistrarea la organul fiscal și înmatricularea în registrul comerțului.

c) Înființarea persoanei juridice prin autorizarea de organul competent a actului de

înființare (prin actul de înființare autorizat)
Și acest mod de înființare presupune parcurgerea a două faze: actului de înființare a
noii persoane juridice (act care se compune, dintr-un act de constituire - contract de societate
sau contract de și din statut) de către membrii fondatori și autorizarea, care este de competența
instanțelor judecătorești sau a unui organ al puterii executive, după caz. Actul de constituire și
statutul trebuiesc, de regulă, autentificate.
Pentru înființarea lor completă unele dintre persoanele juridice supuse autorizării
trebuie să mai îndeplinească încă o formalitate, care constă în matricularea, înregistrarea sau
înscrierea lor, după caz, si de care este legată dobândirea capacității de folosință deplină.
Acest mod de înființare era aplicabil organizațiilor obștești, precum și instituțiilor și
întreprinderilor anexe create de acestea, ele putând dobândi personalitate juridică numai dacă
aveau autorizarea prealabilă a înființării lor, dată de organele și în condițiile prevăzute de
lege. Legislația adoptată începând cu anul 1990, a modificat însă în mod radical conținutul
acestui mod de înființare a persoanelor juridice, corespunzător noului sistem democratic de
organizare a statului.
Autorizarea înființării persoanelor juridice este în prezent reglementată prin mai multe
acte normative speciale, pentru diverse categorii de persoane juridice. Cu titlu exemplificativ
enumerăm următoarele situații:
- Camerele de comerț și industrie dobândesc personalitate juridică în urma
recunoașterii lor de către Guvern;
- Societățile comerciale, constituite în temeiul Legii nr. 31/1990, obțin autorizarea
judecătorului delegat de la Registrul Comerțului și dobândesc personalitate juridică de la data
înmatriculării în acest registru;
- înființarea sindicatelor se autorizează de judecătoria în a cărei rază teritorială își au
sediul;
- Societățile agricole dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor într-un
registru special, înscriere care se dispune prin încheiere de către judecătoria în a cărei rază
teritorială acestea își au sediul;
- Partidele politice dobândesc personalitate juridică în urma autorizării înființării lor
prin hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunalul București;
- înființarea asociațiilor de proprietari din clădirile cu mai multe apartamente sau spații
cu altă destinație decât aceea de locuință, aflate în proprietate privată, este autorizată de către
judecătorul delegat de președintele judecătoriei la organul financiar în a cărui rază teritorială
se află imobilul;
- Asociațiile și fundațiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în registrul
asociațiilor și fundațiilor de la judecătoria în a cărei rază teritorială își au sediul. înscrierea se
dispune, prin încheiere, de judecătorul desemnat de președintele instanței;
- Asociațiile constituite în vederea administrării și exploatării terenurilor forestiere
restituite formelor asociative de tip composesorate, obști de moșneni, obști de răzeși, păduri
grănicerești și altele asemenea dobândesc; personalitate juridică prin hotărâre judecătorească
pronunțată de judecătoria în a cărei rază teritorială se află terenurile respective. Hotărârea
judecătorească se înscrie într-un registru special ținut de judecătorie.

216
 d) Înființarea persoanei juridice printr-un alt mod reglementat de lege
Potrivit art. 191 alin. 2 din Codul civil, „în cazurile anume prevăzute de lege,
persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege”.

7. Durata persoanei juridice

Potrivit art. 195 Cod civil: „Persoana juridică se înființează pe durată nedeterminată,
dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel”.

8. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Capacitatea civilă a persoanei juridice este o parte a capacității sale juridice, aceasta
din urmă denumită fiind aptitudinea subiectului de drept de a avea drepturi și obligații în orice
ramură de drept. Ea apare astfel ca o capacitate juridică specializată, în domeniul dreptului
civil, așa cum persoana juridică are o asemenea capacitate specializată și în alte ramuri ale
dreptului.
Nu există o definiție legală a capacității civile a persoanei juridice, dar ținând seama
de conținutul, său o putem defini astfel: capacitatea civilă a persoanei juridice este vocația
(aptitudinea) acesteia de a avea drepturi subiective civile și obligații civile (capacitatea de
folosință), cumulată cu aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-
și asuma și executa obligații civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de
conducere (capacitatea de exercițiu).
Remarcăm, chiar din definiție, existența a două laturi ale capacității civile a persoanei
juridice, care formează structura sa: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

a) Capacitatea de folosință a persoanei juridice

Noțiune și caractere juridice. Spre deosebire de capacitatea de folosință a persoanei
fizice, care se bucură de o definiție legală conținută de art. 34 din Codul civil, capacității de
folosință a persoanei juridice legea nu i-a consacrat o asemenea definiție. Nu există însă
diferențe de esență între capacitatea de folosință pe care o are fiecare din cele două mari
categorii de subiecte de drept, astfel că putem adapta definiția legală mai sus menționată și la
situația persoanei juridice. În plus, prevederile noului Cod preiau din doctrina referitoare la
capacitatea de folosință a persoanei fizice și menționează în mod expres că persoanele juridice
supuse înregistrării are capacitatea de a avea drepturi și obligații de la momentul înregistrării
lor.
Astfel, conform art. 205 Cod civil: „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării
au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor” (alin. 1); „Celelalte
persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de
la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerințe prevăzute de lege” (alin. 2).
Capacitatea de folosință a persoanei juridice are următoarele caractere juridice:
- legalitatea;
- generalitatea;
- inalienabilitatea;
- intangibilitatea;
- specialitatea.

217
 Prin legalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înțelegem faptul că legea
este cea care reglementează toate aspectele referitoare la această capacitate (instituire, început,
conținut, încetare), manifestarea voinței individuale fiind exclusă și în acest domeniu.
Generalitatea este acel caracter care evidențiază faptul că prin capacitatea de folosință
se exprimă aptitudinea generală și abstractă a persoanei juridice, vocația sa de a avea drepturi
subiective civile și obligații civile (fără a le particulariza).
Cum am arătat mai devreme, inalienabilitatea capacității de folosință este un caracter
juridic enunțat expres pentru persoana fizică. În mod similar, nici persoana juridică nu-și
poate înstrăina capacitatea sa de folosință și nici nu poate renunța la ea.
Prin intangibilitatea capacității de folosință se înțelege trăsătura acesteia de a nu i se
putea aduce limitări decât prin dispoziții exprese ale legii. Subliniem însă faptul că legea nu
poate decât să limiteze, iar nu și să suprime, capacitatea de folosință a persoanei juridice.
Acest caracter este o consecință a legalității capacității de folosință.

Cele patru caractere juridice succint analizate ale capacității de folosință a persoanei
juridice se regăsesc și în cazul capacității de folosință a persoanei fizice dar, spre deosebire de
persoana fizică, persoana juridică își justifică existența printr-un scop propriu, astfel că
drepturile și obligațiile pe care aceasta le poate dobândi trebuie să servească numai realizării
acestui scop. Scopurile diverselor persoane juridice fiind diferite, rezultă că şi capacitatea lor
de folosință este diferită, astfel că nu se poate caracteriza prin egalitate, caracter specific
numai capacității de folosință a persoanei fizice.
Împrejurarea că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi subiective civile
și obligații civile care-i sunt necesare pentru realizarea scopului pentru care a fost înființată
exprimă un caracter juridic specific capacității sale de folosință și anume specialitatea. Acest
caracter se traduce prin limitarea de către lege a activității fiecărei categorii de persoane
juridice, spre exemplu: o asociație nu poate avea decât o activitate dezinteresată, iar
activitatea unui sindicat trebuie să se limiteze la apărarea intereselor profesionale ale
membrilor săi.

b) Începutul capacității de folosință a persoanei juridice

Legiuitorul român a păstrat, deși nu în mod expres, capacitatea de folosință restrânsă
sau limitată a persoanei juridice, dându-i astfel posibilitatea de a dobândi și de a-și asuma
obligații civile de la momentul semnării actului de înființare, însă numai în măsura în care
acestea sunt făcute pentru înființarea în mod valabil a persoanei juridice.
Potrivit art. 205 alin. 4 Cod civil: „Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte
persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund
nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu
încălcarea dispozițiilor alin.(3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după
ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt
considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și produc efecte depline”.
Similar persoanei fizice, care se bucură de o capacitate de folosință anticipată atunci
când este vorba despre drepturile sale, și persoana juridică este dotată cu o capacitate de
folosință restrânsă, necesară pentru înființarea sa valabilă. Astfel, potrivit art. 205 alin. 3 Cod
civil: „Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin.(1) pot, chiar de la data actului
de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura
necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil”.
Potrivit dispoziției legale citate, persoana juridică are capacitate de folosință restrânsă
de îndată ce actul său de înființare a fost încheiat de cei care o fondează, deci înainte de
dobândirea personalității juridice propriu-zise. Conținutul acestei capacități de folosință

218
restrâns este dat de scopul pentru care legea o recunoaște: înființarea valabilă a persoanei
juridice.
Existența acestei capacități de folosință restrânsă este cea care permite constituirea
fundațiilor și prin testament, de vreme ce au capacitate succesorală numai persoanele care
există la data deschiderii succesiunii (art. 208 C. civ.).
Nu toate persoanele juridice sunt susceptibile să dobândească o capacitate de folosință
restrânsă, ci numai acelea a căror înființare presupune un proces format din mai multe faze.
Nu vor avea, astfel, capacitate de folosință restrânsă (și nici nu le-ar fi utilă o asemenea
capacitate) persoanele juridice care se înființează printr-un singur act juridic, respectiv
persoanele juridice de stat care sunt organe ale statului (legislative, executive și judecătorești),
instituțiile de stat, unitățile administrativ-teritoriale și persoanele juridice care sunt înființate
de autoritățile administrației publice locale. Existența unei capacitați de folosință restrânsă a
acestor persoane juridice ar fi inutilă de vreme ce ele dobândesc capacitate de folosință
deplină chiar de la înființare.
Cu această excepție, dobândirea capacității depline de folosința nu coincide însă că
înființarea persoanei juridice.
Articolul 205 C. civ. distinge în aceasta privință între persoanele juridice supuse
înregistrării și persoanele juridice nesupuse înregistrării.
Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință deplină de
la data îndeplinirii acestei formalități.
Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de
folosință deplină, după caz, de la data actului de dispoziție care le înființează; de la data
recunoașterii actului de înființare; de la data autorizării înființării sau de la data îndeplinirii
altei condiții prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, momentul de la care persoana juridică
dobândește capacitate de folosință deplină diferă în funcție de modul de înființare a acesteia.

c) Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice

Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice este format din drepturile
subiective civile pe care aceasta le poate dobândi si obligațiile civile pe care și le poate asuma
prin acte juridice sau care pot avea ca izvor legea ori faptele juridice.
Referindu-ne la conținutul capacității de folosință a persoanei juridice, avem deci în
vedere numai capacitatea juridică civilă, nu și pe aceea pe care subiectul colectiv de drept o
are în alte ramuri de drept. Cu alte cuvinte, din conținutul capacității juridice a persoanei
juridice excludem drepturile și obligațiile pe care acest subiect colectiv de drept le poate
dobândi ori și le poate asuma, după caz, potrivit dispozițiilor legale care fac parte din cuprin-
sul diverselor ramuri de drept, cu excepția dreptului civil.
O a doua excludere care trebuie făcută pentru a determina conținutul capacității de
folosință a persoanei juridice privește drepturile și obligațiile care, prin esența lor, nu pot
aparține decât persoanelor fizice, cum ar fi, spre exemplu, drepturile și obligațiile care decurg
din relațiile de familie.
Mai trebuie să ținem seama de împrejurarea că, spre deosebire de persoanele fizice, în
privința cărora conținutul capacității de folosință nu se diferențiază în funcție de categorii de
indivizi, conținutul capacității de folosință al persoanei juridice prezintă variațiuni în funcție
de categoria din care aceasta face parte (spre exemplu, conținutul capacității de folosință al
unei persoane juridice care este în același timp și un organ al statului va fi diferit de cel al unei
societăți comerciale, chiar dacă aceasta din urmă ar avea capital de stat).
În sfârșit, chiar și în cadrul aceleiași categorii de persoane juridice conținutul
capacității de folosință este determinat de scopul pentru care fiecare asemenea subiect colectiv
de drept a fost înființat, scop care este menționat în actele sale constitutive. Astfel, potrivit art.

219
206 Cod civil: „Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice” (alin.
1); „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi și obligații civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut” (alin. 2).
Această regulă de drept constituie principiul specialității capacității de folosință a
persoanei juridice, denumirea respectivă fiind dată acestui principiu de doctrină, pornindu-se
tocmai de la caracterul specializat al scopului fiecărei persoane juridice în parte.
Se poate vorbi deci despre o specializare legală și una statutară a capacității de
folosință a persoanei juridice.
Dispozițiile art. 206 Cod civil se referă expres nu numai la drepturile pe care le poate
avea persoana juridică, dar și la obligațiile corelative. Vom spune astfel și că persoana juridică
nu-și poate asuma decât acele obligații care corespund scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut său, adică sunt necesare pentru realizarea acestuia. În al doilea rând,
dispoziția legală citată are în vedere numai dobândirea de drepturi și asumarea de obligații
prin actele juridice pe care persoana juridică le încheie; rezultă că persoana juridică nu poate
încheia decât acele acte juridice în temeiul cărora ea va dobândi drepturi sau își va asuma
obligații care sunt conforme cu scopul pentru care a fost înființată și servesc la realizarea
acestuia. Cu alte cuvinte, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice
este limitat numai la dobândirea de drepturi subiective civile și asumarea de obligații civile
prin încheierea de acte juridice.
Persoana juridică poate dobândi însă și drepturi sau se poate vedea silită să execute
obligații pe care nu și le-a asumat voluntar, ci au alte izvoare decât actele juridice. Astfel, prin
lege se pot naște drepturi în favoarea persoanei juridice și pot fi instituite obligații în sarcina
sa. Este evident că legiuitorul nu va fi obligat să respecte, în adoptarea actului normativ
respectiv, principiul specialității capacității de folosință. Tot astfel, este posibil ca persoana
juridică să săvârșească un delict civil, situație în care ea va fi obligată să repare prejudiciile
astfel cauzate terților, indiferent dacă respectivul delict are sau nu legătură cu realizarea
obiectului său de activitate, după cum ea poate fi și victimă a unui asemenea delict, ceea ce-i
va conferi dreptul de a obține reparația prejudiciului suferit. Situația este aceeași în cazul
oricăror drepturi sau obligații care au ca izvor fapte juridice, indiferent daca acestea sunt licite
sau ilicite.
Sintetizând cele menționate mai sus putem afirma următoarele:
- Capacitatea de folosința civila este o capacitate de ramură, astfel că în conținutul sau
se vor regăsi numai drepturi subiective civile si obligații civile;
- Comparativ cu conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, conținutul
capacității de folosință a persoanei juridice este mai limitat. Limitările sunt generate de
imposibilitatea ca persoanele juridice să dobândească acele drepturi subiective civile și să aibă
obligațiile civile care pot aparține exclusiv persoanelor fizice, de categoria de persoane
juridice din care un anumit subiect colectiv de drept face parte și de principiul specialității
capacității de folosință;
- Principiul specialității capacității de folosință este specific persoanelor juridice și își
găsește aplicarea numai în ceea ce privește dobândirea de drepturi subiective civile și
asumarea de obligații civile prin încheierea de acte juridice;
- Principiul specialității capacității de folosință nu acoperă întreg conținutul capacității
de folosință a persoanei juridice. în acest conținut vor intra și drepturile și obligațiile care au
ca izvoare legea sau faptele juridice.
Art. 207 Cod civil – intitulat marginal „desfășurarea activităților autorizate” –
precizează că: „În cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente, dreptul
de a desfășura asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației

220
respective, dacă prin lege nu se prevede altfel” (alin. 1); „Actele și operațiunile săvârșite fără
autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut
răspund nelimitat și solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor
sancțiuni prevăzute de lege” (alin. 2).
Prevederile art. 206 și 207 sunt de fapt reflexia doctrinei, legiuitorul păstrând
prevederile principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice conform
căruia „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care corespund
cu scopul ei stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.
Legiuitorul introduce totodată noțiunea de „autorizație obținută conform legii și a
obiectului de activități”, sancționând cu nulitate absolută actele și operațiunile săvârșite de
persoanele juridice fără obținerea acestora, practic sancționând astfel nerespectarea regulilor
privind capacitatea de folosință a persoanei juridice.
Pentru activitățile care nu necesită autorizare prealabilă se aplică regulile mai sus-
menționate legate de capacitatea de folosință restrânsă sau limitată.

d) Sancțiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosință a persoanei

juridice
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de folosință a persoanei juridice se
poate manifesta numai pe tărâmul încheierii actelor juridice. încălcarea poate consta fie în
încheierea unui act juridic în lipsa capacității de folosință, fie în încheierea unui asemenea act
cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință.
În acest sens, conform art. 206 alin. 3 Cod civil: „Actul juridic încheiat cu încălcarea
dispozițiilor alin.(1) și (2) este lovit de nulitate absolută”.
Încheie un act în lipsa capacității de folosință, spre exemplu, persoana juridică în curs
de constituire care își începe activitatea înainte de dobândirea personalității juridice. Se
exceptează, bineînțeles, actele juridice care se încheie în vederea înființării valabile a
persoanei juridice, acte care respectă limitele capacității de folosință restrânsă a acesteia. De
asemenea, încalcă principiul specialității capacității de folosință actele juridice care nu servesc
la realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice. În ambele cazuri, sancțiunea este
nulitatea absolută a actului juridic. Această sancțiune este prevăzută expres de lege pentru
actele juridice încheiate cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință.
O atare sancţiune poate însă primejdui în mod grav securitatea circuitului civil dacă
terții se pot vedea în orice moment expuși situațiilor în care persoana juridică cu care au
contractat își neagă angajamentele invocând acest motiv. O modalitate de a „corecta” această
situaţie ar fi validarea actului juridic în temeiul principiului validității aparenței în drept (error
communis facit ius) în acele cazuri în care mențiunile cuprinse în actul juridic încheiat nu
relevă prin ele înseși depășirea obiectului de activitate al persoanei juridice cu care s-a
contractat sau dacă acesta pare să se încadreze în activitatea normală a acesteia.

e) Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice

Capacitatea de folosință a persoanei juridice încetează o dată cu încetarea ființei
acesteia.
Persoana juridică în curs de constituire are însă o capacitate de folosință restrânsă;
aceasta are un caracter tranzitoriu, astfel că ea va înceta îndată ce procesul constituirii
persoanei juridice a fost finalizat, moment de la care acest subiect de drept dobândește
capacitate de folosință deplină.

221
 9. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea acestui subiect colectiv

de drept de a exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și executa obligațiile, prin
încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.
Participarea la circuitul civil a oricărui subiect de drept se realizează prin încheierea de
acte juridice; pentru a-și realiza obiectul de activitate, persoana juridică trebuie să participe și
ea la circuitul civil, deci trebuie să încheie acte juridice civile.
Actul juridic este o manifestare de voință, făcută cu intenția de a produce efecte
juridice, iar în cazul persoanei fizice, voința și discernământul încheierii unor asemenea acte
sunt însușiri naturale. Persoana juridică nu are însă o existență naturală, astfel că nu se poate
vorbi despre discernământul său. De aceea, legiuitorul a trebuit să creeze o instituție care să-i
permită subiectului colectiv de drept să participe la circuitul civil. Această instituție juridică
este reprezentarea legală a persoanei juridice la încheierea actelor juridice de către persoanele
fizice care formează organele sale de conducere.

a) Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este dată de capacitatea de a dobândi și a
exercita drepturi cât și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte
juridice civile, prin organele de administrare ale societății juridice, cu data înființării lor (art.
209). Raportul dintre persoana juridică și cei care formează organele de conducere sunt
guvernate, ca și sub vechea reglementare, de regulile mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel
prin lege sau prin actul de constituire.
Art. 210 alin. 3 păstrează angajată răspunderea penală a celui care contractează pentru
persoana juridică, în numele și pe seama acesteia, cu condiția ca societatea să nu se înființeze
sau prin contract să se fi stabilit că a fost exonerat de această obligație. Se instituie, ca element
de noutate, cu intenția de a proteja terții de bună-credință, o serie de incompatibilități și
incapacități pentru cei care pot face parte din organele de administrare și de control ale
persoanei juridice, precum „cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul
de a exercita o funcție, precum și cei declarați prin lege sau prin actul de constituire
incompatibili” (art. 211 alin. 1). După cum putem observa, legiuitorul lasă la discreția
fondatorilor/acționarilor unei companii ca prin actul de constituire să poată declara ca fiind
incompatibile cu deținerea funcțiilor de conducere anumite persoane. Ca sancțiune pentru
actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor mai-sus enunțate, acestea sunt lovite de nulitate
relativă și este condiționată anularea acestora de producerea unei vătămări reale.
În concluzie, momentul dobândirii capacității de exercițiu pentru persoana juridică
este dat de momentul înființării sale, cu precizarea că titular al capacității de exercițiu este
persoana juridică însăși, doar că punerea în valoare a acestei capacități se face prin organele
sale de conducere.

b) Conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice

La fel ca şi în cazul persoanei fizice, dar având în vedere şi principiul specializării,
capacitatea de exercițiu a persoanei juridice are ca premisă capacitatea sa de folosință. Drept
urmare, pentru stabilirea conținutului său este necesară, în primul rând, o raportare la
conținutul celei din urmă noțiuni. Sub acest aspect, conținutul capacității de exercițiu a
persoanei juridice nu poate fi mai întins decât conținutul capacității sale de folosință. Cu alte
cuvinte, conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este limitat de conținutul
capacității sale de folosință.

222
 Pe de altă parte, pe când capacitatea de folosință este aptitudinea de a avea drepturi și
obligații, indiferent care ar fi izvorul acestora, capacitatea de exercițiu se rezumă la dobân-
direa drepturilor și asumarea obligațiilor prin încheierea de acte juridice. De aici decurge
concluzia conform căreia conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este mai
restrâns decât conținutul capacității sale de folosință.
Persoana juridică încheie actele juridice prin organele sale de conducere. În
majoritatea cazurilor, persoanele juridice au o pluralitate de organe de conducere, dintre care
unul este unipersonal iar celelalte sunt colegiale, actele constitutive stabilind competențele
fiecăruia. Cum fiecare organ de conducere este obligat să acționeze strict conform atribuțiilor
care-i sunt conferite de actele constitutive, rezultă că pluralitatea acestor organe generează o
altă limitare a conținutului capacității de exercițiu a persoanei juridice, astfel cum se prevede
expres în art. 218 alin. 1 Cod civil.
Prin prevederile art. 218, noul Cod civil preia creația doctrinei legat de asumarea
actelor juridice încheiate de persoana juridică, bineînțeles prin organele sale de administrare,
ca fiind actele „persoanei juridice înseși cu condiția ca acestea să fie realizate în limita
puterilor conferite” și cu scopul funcției încredințate. Această precizare atrage după sine și
răspunderea directă, asumată de către persoana juridică, pentru faptele organelor sale de
conducere, dacă ele „au legătură cu atribuțiile sale sau cu scopul funcției încredințate” (art.
219).
Persoana juridică are la rândul său calea acțiunii în regres împotriva
administratorilor/organelor de conducere care i-au produs prejudicii.
Pe lângă răspunderea persoanei juridice, noul Cod reglementează expres răspunderea
membrilor organelor persoanei juridice, aceștia fiind direct răspunzători față de persoana
juridică pentru prejudiciile create în calitatea sa lor de „administrator, cenzori, directori sau
orice alte persoane” art. 220 alin. 1.
Acțiunea în răspundere împotriva administratorului poate fi promovată de organul de
conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege sau de prevederile statuare.
În funcție de tipul de contract încheiat între persoana juridică și reprezentant (administrator,
cenzor etc.) avem două situații, foarte importante din punct de vedere practic, și anume:
- dacă se introduce acțiunea împotriva administratorilor, mandatul lor încetează de
drept și organul de conducere îl va înlocui.
- dacă vom avea acțiunea în răspundere introdusă împotriva organelor de conducere
angajați în baza unui contract, altul decât cel individual de muncă, acesta se suspendă de drept
până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Codul civil are o serie de prevederi speciale legate de răspunderea civilă a persoanelor
juridice de drept public. Astfel, se instituie regula conform căreia persoanele juridice de drept
public răspund pentru faptele lor în aceleași condiții ca și persoanele juridice de drept privat,
dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 221). Este păstrată calitatea de reprezentant al statului
prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție făcând situațiile în care, prin acte normative
speciale Statul Român este reprezentat de alte instituții (art. 223).
Legat de răspunderea civilă a Senatului Român pentru persoanele juridice aflate în
subordinea sa, Codul civil actual vine cu o reglementare nouă, ca o garanție a creanțelor
terților contra acestor persoane, prin instituirea răspunderii subsidiare a statului și a unităților
administrativ-teritoriale, adică după ce se atrage răspunderea persoanei juridice ce a cauzat în
mod direct prejudiciul.

c)Încetarea capacității de exercițiu a persoanei juridice

Așa cum am arătat deja, premisa capacității de exercițiu a persoanei juridice este
capacitatea sa de folosință, ceea ce înseamnă că ea nu poate exista dincolo de momentul la
care capacitatea de folosință a încetat. Cum capacitatea de folosință a persoanei juridice

223
încetează o dată cu încetarea existenței persoanei juridice înseși înseamnă că acesta va fi și
momentul încet capacității sale de exercițiu.

10. Funcționarea persoanei juridice

Legat de funcționarea persoanei juridice, observăm aceeași tendință de a transfera din

legislația specială în dreptul comun aspecte legate, în special de activitatea organelor de
conducere ale societății comerciale.
De exemplu, Legea nr. 31/1990 privind societățile conține prevederi exprese legate de
conflictul de interese al organelor de conducere pe durata deținerii unor astfel de funcții, însă
se pare că se dorește ca în dreptul comun să existe o fixare mai exactă a aspectelor privind
funcționarea persoanei juridice, în ansamblul său și, în plus sunt vizate și organizațiile fără
scop lucrativ.
Astfel, se stabilește că hotărârile și deciziile legate de organele de conducere și
administrare sunt obligatorii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au
votat împotrivă. iar față de terți aceste hotărâri sunt obligatorii de la momentul îndeplinirii
obligației de publicitate, respectiv, data publicării lor.
Legiuitorul ține să precizeze în mod expres în materia dreptului comun, obligația
instituită membrilor organelor de administrare de a separa patrimoniul persoanei juridice de
patrimoniul propriu, încercând astfel să protejeze interesele persoanei juridice.
Legat de obligațiile, respectiv incompatibilitățile organelor de administrare ale
persoanei juridice, observăm că sunt preluate din legislația specială a societăților comerciale,
prevederi care sunt menite să stabilească un cadru general. În acest sens, reglementarea
amintită stabilește incompatibilitatea, ca și cadru general, pentru organele de administrare ale
persoanei juridice de a încheia acte în frauda acesteia, cu rudele sale, respectiv „soțul,
ascendenții sau descendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al
patrulea inclusiv”
Art. 56 vine cu prevederi legate de tipul de nulitate societară, pe care noul Cod civil o
incorporează cu scopul de a fi aplicabilă tuturor persoanelor juridice, și nu numai celor care
realizează fapte de comerț. Astfel, se stabilește un termen de 15 zile pentru contestarea de
către organele de conducere a hotărârilor și deciziilor apreciate de aceștia ca fiind contrare
legii sau actului de constituire cu condiția ca aceștia să nu fi participat la deliberare sau să fi
votat împotrivă. Ca interdicție, se precizează că administratorii nu pot ataca hotărârea
privitoare la revocarea lor, ei având însă dreptul de a fi despăgubiți dacă se dovedește că
revocarea a fost făcută nejustificat.
Foarte important de reținut este şi principiul conform căruia legile speciale se aplică cu
prioritate prevederilor dreptului comun în materie, acest lucru însemnând că prevederile
noului Cod se aplică în măsura în care legislația specială nu dispune altfel.
Se stabilește și cadrul procesual pentru acțiunile intentate de organele de conducere ale
persoanei juridice, soluționarea realizându-se în cameră de consiliu de către instanța
competentă în circumscripția căruia persoana juridică își are sediul și este supusă, ca și cale de
atac, doar apelului.

11. Identificarea persoanei juridice

Elementele de identificare a persoanei juridice sunt: denumirea, sediul și

naționalitatea.
Denumirea este elementul de identificare a persoanei juridice similar numelui
persoanei fizice. Există însă notabile diferențe de regim juridic, generate de faptul că
denumirii îi lipsește semnificația familiară și umană a numelui.

224
 Spre exemplu, denumirea nu are structura dihotomică a numelui, iar alegerea sa se
face în mod liber de către cei care se hotărăsc să înființeze o persoană juridică, cu condiția de
a nu atribui denumirea pe care deja o poartă o altă persoană juridică.
Denumirea persoanei juridice poate fi modificată în mod liber și ea poate fi chiar
cedată unui alt asemenea subiect de drept.
Sediul este elementul de identificare a persoanei juridice care este menit s-o situeze în
spațiu, în cadrul raporturilor juridice la care participă. El este corespondentul domiciliului
persoanei fizice. Și alegerea sediului persoanei juridice este lăsată de legiuitor la deplina
apreciere a celor care fondează acest subiect de drept. Determinarea sediului persoanei
juridice prezintă importanță în mai multe privințe:
- Locul situării sediului persoanei juridice este criteriul după care, conform legii
române, se stabilește naționalitatea acesteia;
- Sub aspect procedural, la sediu i se comunică persoanei juridice actele de procedură
și în raport de acesta se stabilește instanța competentă să soluționeze litigiile în care
respectivul subiect colectiv de drept este parte.
Naționalitatea este legătura juridică pe care subiectul colectiv de drept o are cu un
anumit stat. Ea este pentru persoana juridică ceea ce este cetățenia pentru persoana fizică.
Potrivit legii române, naționalitatea persoanei juridice este determinată de locul unde aceasta
își are sediul. Astfel, persoana juridică cu sediul în România va avea naționalitatea română,
indiferent care ar fi cetățenia membrilor săi. Interesul determinării naționalității persoanei
juridice se manifestă pe planul întinderii capacității sale de folosință și sub aspect fiscal.
Capitolul IV: Identificarea persoanei juridice statuează regulile generale în ceea ce
privește atributele de identificare ale persoanei juridice, și anume: naționalitatea, denumirea,
sediul și numărul de înregistrare.
Din punct de vedere civil, acestea au calitatea de drepturi personale nepatrimoniale și,
în consecință, se impunea reglementarea cu titlu general în cadrul Codului civil atât a lor,
precum și a prerogativelor corespunzătoare, precum și a mijloacelor juridice specifice de
protecție.
Astfel, în primele 5 articole ale Capitolului IV (art. 225-229) se reglementează
atributele de identificare generale ale persoanelor juridice, iar în art. 230, un atribut de
identificare specific și anume numărul de înregistrare.
Prin art. 231 se instituie obligația denumirii sediului precum și a altor atribute de
identificare în cazurile prevăzute de lege în conținutul obligatoriu al documentelor emanând
de la persoana juridică sub sancțiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate.
Obligația nouă în ceea ce privește materia generală a persoanelor juridice a existat şi
sub regimul anterior, în reglementarea specifică a societăților comerciale.
Este important de precizat faptul că, datorită naturii juridice complexe a tuturor
atributelor de identificare ale persoanei juridice, acestea sunt susceptibile de calificare și
efecte și din prisma altor ramuri de drept. În acest sens, se poate reține că acestea nu sunt
limitate la materia civilă chiar și în forma largă, astfel cum a fost extinsă prin actualul Cod
civil, ele fiind calificabile și, spre exemplu, în materia dreptului constituțional, dreptului
comercial internațional, dreptului internațional privat ş.a.

12. Reorganizarea persoanei juridice

Capitolul V instituie principiile generale ale reorganizării persoanei juridice ca

operațiune juridică în care sunt implicate una sau mai multe persoane juridice și are ca efect
înființarea, modificarea ori încetarea acestora.
Art. 233 C. civ. aduce la zi reglementarea generală a reorganizării persoanei juridice
statuând într-o formă mult mai detaliată atât formele, și anume: fuziunea, divizarea și
transformarea, cât și efectele acestor operațiuni juridice.
225
 Un element de schimbare terminologică îl constituie modificarea de către noul Cod
civil a noțiunii de fuziune, așa cum a fost consacrată prin Decretul nr. 31/1954, în sensul că,
dacă vechiul act normativ definea comasarea ca operând prin fuziune sau prin absorbție,
reglementarea actuală definește fuziunea ca operând prin absorbție sau prin contopire. În acest
sens, Codul civil păstrează linia adoptată de Legea nr. 31/1990 a societăților, în sensul
statuării fuziunii ca denumire generică a acestui mod de reorganizare având cele două forme
specifice de operare.
Cele două forme ale fuziunii sunt:
- fuziunea prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică având
ca și efect transferarea drepturilor și obligațiilor din patrimoniul persoanei juridice absorbite
în patrimoniul persoanei juridice care absoarbe;
- fuziunea prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă, având ca și efect drepturile și obligațiile acestora transformându-se în
patrimoniul persoanei nou-înființate.
Ca element de noutate a reglementării, în ceea ce privește divizarea, se consacră o
nouă clasificare legală și anume, divizarea care poate fi totală sau parțială.
Astfel:
- divizarea totală se face prin împărțirea întregului patrimoniu unei persoane juridice
care încetează să mai aibă ființă între două sau mai multe persoane juridice care există deja
sau care se înființează prin divizare;
- divizarea parțială se face prin desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane
juridice care continuă să existe, și transmiterea acestei părți către una sau mai multe persoane
juridice care există sau se înființează în acest mod.
Totodată, legiuitorul a înțeles să reglementeze prin art. 237 o parte a efectelor cu
caracter patrimonial al divizării.
Cu un caracter de noutate absolută, legiuitorul, prin art. 238 C. civ., modifică
principiile răspunderii persoanelor juridice dobânditoare în cazul divizării prin adoptarea de
dispoziții cu caracter imperativ, situație de natură să restrângă decizia persoanelor juridice,
părți ale operațiunii. Astfel, modificându-se dispoziția cu caracter supletiv cuprinsă în alin. 1 a
art. 48 din Decretul nr. 31/1954, prin noul Cod civil se instituie ca principiu obligatoriu
proporționalitatea răspunderii în materia transmiterii patrimoniale în cazul divizării care va
funcționa astfel:
- obligațiile legate de bunuri urmează dreptul;
- celelalte obligații urmează drepturile în patrimoniul dobânditorului proporțional cu
acestea, prin raportarea la valoarea totală patrimonială, după scăderea obligațiilor legate de
bunuri.
Dispoziția imperativă este de natură a restrânge dreptul de a decide al persoanelor
juridice parte a unei operațiuni de divizare în ceea ce privește împărțirea activului și pasivului
patrimonial, statuându-se ca principiu obligatoriu răspunderea proporțională.
Legiuitorul a dorit să rigidizeze astfel transmiterea obligațiilor în cadrul operațiunii de
divizare, stabilind că acestea vor urma proporțional drepturile cu mențiunea de la alin. 1 pct.
a, scoțând din dreptul de dispoziție al părților operațiunii o asemenea decizie.
Aparent justă și echitabilă din punct de vedere al protejării drepturilor unor categorii
de creditori, dispoziția legală se poate dovedi în mod clar deficitară stabilind, un mod unic de
transmitere a activului și pasivului patrimonial care s-ar putea dovedi injust pentru celelalte
categorii.
Statuând o excepție la aplicarea cu caracter obligatoriu a principiului antemenționat al
proporționalității răspunderii, art. 238 pct. 2 modifică dispoziția, acum imperativă, prevăzută
anterior la art. 48 din Decretul nr. 31/1952 ce reglementa acea dată materia organizațiilor
cooperatiste sau organizațiilor obștești. Astfel, norma din noul Cod civil capătă caracter

226
supletiv în ceea ce privește persoanele juridice constituite de stat sau de către unitățile
administrativ-teritoriale, acestea putând stabili prin actul de reorganizare un alt mod de
repartizare a obligațiilor.
Art. 239 păstrează și adoptă principiul indivizibilității contractelor sau al contractului
nefracționat existent anterior în alin. 2 al art. 50 din Decretul nr. 31/1954 și O.G. 26/2000,
însă subordonat dispozițiilor art. 206 alin. 2, art. 237 și 238. Astfel, în materia repartizării
contractelor în caz de divizare, acestea urmează a fi repartizate astfel încât executarea
fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare,
cu excepția cazurilor în care acest lucru este imposibil.
Art. 240 reglementează situația contractelor încheiate în considerarea calității
persoanei juridice supuse reorganizării, acestea neîncetându-și efectele cu excepția stipulației
contractuale contrare sau situației condiționării menținerii sau repartizării contractului de
acordul părții interesate, pentru această ultimă ipoteză stabilindu-se și procedura notificării,
precum și semnificația legală a lipsei de răspuns ca valorând refuz de menținere sau preluare a
contractului de către persoana juridică succesoare.
Art. 241 reglementează o formă importantă a reorganizării și anume transformarea
persoanei juridice, care intervine doar în cazurile prevăzute de lege atunci când o persoană își
încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
Art. 242 are o valoare deosebită din punctul de vedere al circuitului activelor și
pasivelor patrimoniale, reglementând momentul în care transferul acestora își produce efectele
față de părți și față de terți, deosebit în funcție de tipul persoanei juridice. Astfel, în cazul
persoanei juridice supuse înregistrării, transmiterea se realizează numai prin înregistrarea
operațiunii și de la data acesteia, în timp ce, în cazul celorlalte persoane juridice nesupuse
înregistrării, se realizează între părți, cât și față de terți, numai pe data aprobării de către
organul competent. Un caz parte îl constituie bunurile imobile, astfel că dreptul de proprietate
și celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului
de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a
dispus reorganizarea, împreună cu certificatul de înregistrare a persoanei nou-înființate.
Art. 243 reglementează dreptul creditorului sau al oricărei alte persoane interesate de a
ataca prin opoziție actele prin care s-a hotărât reglementarea. Termenul este de 30 de zile de la
data când au luat la cunoștință de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la
data publicării sau, după caz, a aprobării de către organul competent.
Elementul de noutate îl reprezintă faptul că opoziția suspendă executarea față de
oponenți până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

227