ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ELEMENTE DE DREPT CIVIL

CONF. UNIV. DR. ANDREI DUŢU-BUZURA

1
 PARTEA I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

2
 CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – PRINCIPALA RAMURĂ DE DREPT PRIVAT

§1. NOŢIUNEA ȘI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

Sistemul dreptului românesc1 este alcătuit din mai multe ramuri, iar diferențierea pe
ramuri a normelor juridice se face după anumite criterii bine determinate.
Dreptul civil este acea ramură a sistemului dreptului care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil (art. 2).
Concizia unui atari definiţii impune explicarea ei şi, implicit, a elementelor sale.

A. Expresia „drept civil” desemnează, în acest context, ramura de drept civil2 a

sistemului de drept românesc, adică totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest
domeniu.
Normele dreptului civil sunt cuprinse în „izvoarele dreptului civil” (Codul civil și alte
acte normative); toate acestea formează conținutul dreptului civil.
Totalitatea normelor de drept civil este ordonată în instituțiile dreptului civil, adică
grupe de norme de drept civil care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil.
În ordinea studiului lor în cadrul facultăţilor de specialitate, instituțiile dreptului civil
sunt următoarele: raportul juridic civil; actul juridic civil; prescripția extinctivă, subiectele
dreptului civil; drepturile reale principale; obligațiile civile, în general; contractele civile
speciale; succesiunile (dreptul de moștenire).

B. Cel de-al doilea element al definiției privește obiectul dreptului civil, care este
format din raporturi patrimoniale și raporturi nepatrimoniale (numite și „personale
nepatrimoniale”), stabilite între persoane, ca subiecte de drept civil, aflate pe poziții de
egalitate juridică (art. 2 C. civ.).
Este patrimonial3 acel raport al cărui conținut poate fi evaluat în bani, adică economic
(de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare sau dintr-un fapt ilicit ce cauzează un
prejudiciu material).

1
Prin „sistemul dreptului românesc” înțelegem totalitatea normelor juridice adoptate de statul
român, norme rânduite în cadrul ramurilor de drept care, la rândul lor, sunt alcătuite din instituții
juridice.
2
Prin ramură de drept se înțelege totalitatea normelor juridice care reglementează un anumit
domeniu de relații sociale. Astfel, de pildă, constituie ramuri ale dreptului dreptul civil, dreptul penal,
dreptul administrativ etc.
3
Raporturile patrimoniale civile sunt alcătuite din următoarele subdiviziuni: raporturile reale,
adică acelea care au în conținutul lor drepturile reale (dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale
principale); raporturile obligaționale (sau de obligații), care conțin drepturile de creanță (este de
creanță dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ – creditor – poate cere subiectului pasiv –
debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva), indiferent de izvorul lor – act juridic sau fapt juridic (licit
sau ilicit).
3
 Este nepatrimonial4 acel raport al cărui conținut nu poate fi evaluat în bani (de
exemplu, raportul ce are în conținutul său dreptul la nume ori denumire, sau dreptul la
domiciliu ori sediu).
Subliniem că dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale și
nepatrimoniale din societate. Există şi alte ramuri ale dreptului care reglementează astfel de
raporturi, precum dreptul comercial, dreptul familiei etc.

C. Cel de-al treilea element al definiției privește subiectele raportului de drept civil,
care sunt persoanele fizice și persoanele juridice.
Așadar, pentru dreptul civil, este subiect nu numai omul privit individual, ca fiinţă
umană („persoană fizică”), ci și colectivul de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege,
are calitatea de subiect colectiv de drept civil („persoană juridică”). Potrivit art. 3 Cod civil –
intitulat marginal aplicarea generală a Codului civil – „Dispozițiile prezentului cod se aplică
și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte
de drept civil” (alin. 1); „Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o
întreprindere” (alin. 2); „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau
nu un scop lucrativ” (alin. 3).

D. În fine, al patrulea element al definiției se referă la poziția juridică a subiectelor

raportului de drept civil, care este de egalitate juridică, adică de nesubordonarea unei părți
față de cealaltă.
Egalitatea juridică a părților constituie atât metoda de reglementare specifică dreptului
civil, cât și trăsătura caracteristică a raportului de drept civil.

§2. IPOSTAZA DE „DREPT COMUN” A DREPTULUI CIVIL

Articolul 1 din Codul civil în vigoare, intitulat marginal „obiectul și conținutul

Codului civil”, stipulează, la al doilea alineat, că „Prezentul cod este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă
litera sau spiritul dispozițiilor sale”.
Pe cale de consecință, dreptul civil are rolul de a fi „dreptul comun” în materie de
raporturi juridice între subiecții de drept. Această ipostază poate fi explicată prin următoarea
idee: atunci când o altă ramură de drept nu conține norme proprii care să reglementeze un
anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la norma corespunzătoare din dreptul civil.
Într-o exprimare mai plastică, putem spune că dreptul civil „împrumută” norme ale
sale altor ramuri de drept, atunci când acestea nu deţin norme proprii pentru un caz ori
problemă specifică; sau, invers, alte ramuri de drept „împrumută” norme de la dreptul civil.

4
Raporturile nepatrimoniale sunt alcătuite din următoarele subdiviziuni: raporturi care privesc
existența și integritatea subiectelor de drept civil, adică acelea care au în conținutul lor drepturi
personale nepatrimoniale precum: dreptul la viață, sănătate, reputație; raporturi de identificare, cu
ajutorul cărora se individualizează subiectele de drept civil, cum sunt drepturile la nume, denumire,
sediu etc.; raporturi generate de creația intelectuală, care conțin drepturi personale nepatrimoniale ce
au ca izvor opera științifică, literară, artistică etc. (de exemplu, dreptul la paternitatea operei).
4
 §3. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

După structura sa interioară, dreptul este alcătuit din principii de drept și norme
juridice. Cuvântul „principiu” evocă întotdeauna o regulă generală mai importantă decât
altele.
În dreptul civil putem distinge trei categorii de principii, și anume:

 principiile fundamentale ale dreptului român care au incidență în dreptul civil;

 principiile generale ale dreptului civil român, care sunt idei directoare, de bază,
aplicabile tuturor instituțiilor de drept civil;
 reguli de bază – numite, oarecum impropriu, principii – aplicabile uneia sau mai
multor instituții de drept civil.

A. Sunt principii fundamentale ale dreptului român și își au aplicațiune în întreaga

legislație a României: principiul egalității în fața legii, principiul legalității și principiul
separației puterilor în stat. Aceste principii sunt înscrise în Constituție și în alte legi.

B. Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga
legislație civilă, ele fiind consacrate expres de normele dreptului civil5.
Așadar, aceste principii au vocație generală, ele privind toate instituțiile dreptului
civil, chiar dacă nu-și manifestă prezența cu aceeași intensitate. În opinia noastră, au această
valoare următoarele: principiul egalității în fața legii civile, principiul proprietății, principiul
ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile, principiul liberei exercitări a drepturilor
subiective civile, principiul bunei-credințe.

a) Principiul egalității în fața legii

Acest principiu este consacrat astfel:
- în ceea ce priveşte persoanele fizice, la art. 30 din Codul civil: „Rasa, culoarea,
naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia,
convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă
situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
- pentru persoanele juridice, acest principiu este consacrat în art. 192 din Codul civil,
după cum urmează: „Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile
categoriei din care fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se
prevede altfel”.

b) Principiul proprietății
Acest principiu general este consacrat în legea fundamentală (art. 44) și dezvoltat de
normele dreptului civil.
Potrivit art. 555 alin. 1 din Codul civil, „Proprietatea privată este dreptul titularului
de a poseda, folosi sau dispune de un bun în mod evolutiv, absolut și perpetuu, în limitele
stabilite de lege”.

5
A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român,
București, 1947, p. 25; P.C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept, Editura Europa Nova, București,
1994, p. 24; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere. Editura All Beck, București, 2000, p. 3-11.
5
 Normele dreptului civil reglementează conținutul dreptului de proprietate – posesia
(usus), folosința (fructus) și dispoziția (abusus) – și mijlocul specific de ocrotire a lui care este
acțiunea în revendicare (art. 563 alin. 1 din Codul civil).
Norma prevăzută la art. 562 din Codul civil, care are ca denumire marginală „stingerea
dreptului de proprietate”, dispune că: „Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea
bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau
într-un alt mod în cazurile și condițiile anume determinate de lege” (alin. 1); „Exproprierea
se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii cu justă și
prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar si expropriator” (alin. 3).
De precizat că, la art. 554 alin. 2 din Codul civil se subliniază că „Dacă prin lege nu
se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului
de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă”.

c) Principiul ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile

În afară de consacrarea în cadrul Constituției, acest principiu este prevăzut în cadrul
Pactului internațional privind drepturile civile și politice ale omului6.
Potrivit art. 26 din documentul internaţional, „Toate persoanele sunt egale în fața legii
și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea
trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și
eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare”.
În caz de încălcare a dreptului subiectiv civil, se poate obține restabilirea lui, pe calea
procesului civil (reglementat, în principal, de către Codul de procedură civilă).

d) Principiul liberei exercitări a drepturilor subiective civile

Exercitarea drepturilor subiective civile în condițiile stabilite de lege presupune, mai
întâi, recunoașterea, garantarea și ocrotirea lor. Aceste aspecte sunt reglementate în Pactul
internațional privind drepturile civile și politice ale omului sus-menţionate; însă cel mai
important aspect îl constituie libera exercitare a oricărui drept subiectiv recunoscut, cu
respectarea limitelor și condițiilor stabilite de lege7.
Chiar dacă legislația noastră civilă nu conține expres o normă generală referitoare la
libera exercitare a drepturilor subiective civile, din economia acestei legislații şi mai ales din
spiritul acesteia rezultă faptul că exercitarea liberă a acestor drepturi a devenit o realitate.
Într-adevăr, ideea de libertate a fost consacrată ca principiu ce cârmuiește voința
părților în formarea actului juridic civil, fiind denumită de autori prin sintagma „principiul
libertății încheierii actelor juridice civile” (numit și „principiul autonomiei de voință”).
Plecând de la temeiul stabilit prin art. 11 („Nu se poate deroga prin convenții sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”),
acest principiu desemnează prerogativa subiectelor de drept de a încheia convenții ori de a

6
Ratificat în România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial
nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
7
Dintre normele dreptului civil care stabilesc exercitarea drepturilor subiective civile în anumite
limite, cu titlu de exemplu, amintim art. 555 C. civ., care prevede că „Proprietatea privată este
dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în
limitele stabilite de lege” și art. 556 din același cod, care prevede că: „Dreptul de proprietate poate fi
exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care
formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege” (alin. 1); „Prin lege
poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate” (alin. 2); „Exercitarea dreptului de
proprietate poate fi limitată și prin voința proprietarului, cu excepțiile prevăzute de lege” (alin. 3).
6
face acte unilaterale, sub singura condiție de a respecta dispozițiile imperative ale legii și
bunele moravuri.

e) Principiul bunei-credințe
Prezumția bunei-credințe este stabilită expresis verbis la art. 14 C. civ., care prevede:
„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își
execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”
(alin. 1); „Buna-credință se prezumă până la proba contrară” (alin. 2).
Principiul bunei-credințe presupune ca părțile unui raport juridic civil trebuie să se
comporte cu onestitate, altfel spus, să fie animate de o intenție sinceră și loială; buna-credință
se prezumă (bona fides praesumitur).
În doctrină, s-a exprimat punctul de vedere conform căruia buna-credință este un
concept complex în care faptele psihologice se împletesc cu normele morale8.

Importanța practică a principiilor enumerate rezidă în:

- interpretarea normelor dreptului civil, atunci când legea este obscură sau primitoare
de mai multe sensuri. În astfel de cazuri, organul de jurisdicție trebuie să interpreteze legea în
consens cu principiile dreptului civil și nu împotriva acestora;
- suplinirea lacunelor care pot apărea în legislația civilă.

C. În dreptul civil român (ca și în alte ramuri ale dreptului), întâlnim, pe lângă
principiile generale ale acestei ramuri de drept, și principii ale unei ori unor instituții de
drept civil.
Aceste principii sunt idei de bază ce se aplică, de obicei, numai în privinţa unei
instituții a dreptului civil sau, prin excepţie, în două sau mai multe. Prin urmare, ele au o
vocație mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil care, cum arătam, au o vocație
generală, ele privind toate instituțiile dreptului civil.
Regăsim asemenea principii în cadrul diferitelor instituții de drept civil, precum:
– principiul consensualismului9, care privește forma actului juridic civil;
– principiul forței obligatorii10 (pacta sunt servanda, adică convențiile trebuie
respectate);

8
A se vedea D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei,
București, 1981, p. 7-18.
9
Așa de pildă, în principiu, vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul
acord de voință al părților (solo consensu, de la adv. lat. solum – sau tantum – numai, doar), fără
îndeplinirea vreunei formalități. Prin excepție de la principiul consensualismului, în cazurile special
prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn (de exemplu, terenurile pot fi înstrăinate, sub
sancțiunea nulității absolute, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică şi a fost înregistrat la
cartea funciară).
10
Pornind de la prevederea art. 1270 alin. 1 C. civ. – „Contractul valabil încheiat are putere de
lege între părțile contractante” – putem defini principiul forței obligatorii ca fiind acea regulă potrivit
căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel
spus, actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale (contractele),
principiul forței obligatorii se exprimă și în formula, larg răspândită în doctrină, potrivit căreia
„contractul este legea părților”.
Pentru analiza principiului consacrat de art. 1270 C. civ. (pacta sunt servanda) și conexiunile
acestuia cu relativitatea efectelor actului juridic, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic,
Editura Rosetti, București, 2000, p. 177-192; I. Albu, A. Man, Utilitatea tehnologiei juridice latine, cu
referire specială la adagiile pacta sunt servanda și rebus sic stantibus, în „Dreptul” nr. 2/1996, p. 20-
27; G. Giurcă (I), Gh. Beleiu (II), Teoria impreviziunii rebus sic stantibus în dreptul civil, în „Dreptul”
nr. 10-11/1933, p. 29-36.
7
 – principiul irevocabilității11 și principiul relativității12 (rebus sic stantibus – cât timp
lucrurile rămân neschimbate, deci rămân așa), care privesc efectele actului juridic civil;
– principiul îmbogățirii fără justă cauză ca izvor de obligații13;
– principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, adică regula de drept în
virtutea căreia anularea actului inițial atrage desființarea și a actului subsecvent, următor,
datorită legăturii sale cu primul. În literatura de specialitate se arată că aceasta este o
consecință a celorlalte principii ale efectelor nulității, respectiv retroactivitatea efectelor
nulității și repunerea în situația anterioară (restitutio in integrum), cât și a principiului nemo
plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, potrivit căruia nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are el însuși.
– principiul validității aparenței în drept; având în vedere „puterea creatoare de drept a
aparenței, atunci când ea dă naștere unei erori obștești”14, aplicare a principiului error
communis facit jus, doctrina a definit aparența în drept ca fiind „o stare de fapt
necorespunzătoare unei stări de drept, căreia ordinea juridică îi atribuie totuși efecte de drept
spre a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se putea imputa o culpă, s-au încrezut
în ea, fiind victimele unei erori obștești și invincibile”15.
Aparența în drept, însă, nu este numai o simplă stare de fapt căreia ordinea juridică îi
atribuie efecte de drept, ci – totodată – ea dă expresie și unui principiu, și anume „principiul
validității aparenței în drept”, regulă generală consacrată în unele dispoziții normative și în
soluții ale practicii judiciare, potrivit căreia „cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o
aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea, trebuie ocrotiți
juridicește, neputând fi vătămați prin înlăturarea actului pe care l-au încheiat astfel”16.

După cum se poate observa, principiile dreptului civil sunt foarte diferite; unele se
degajă din lege (de exemplu, art. 919 C. civ. stabilește principiul că până la proba contrară,
posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară), altele
sunt independente de lege (de pildă, accesorium sequitur principale, accesoriul urmează
principalul), iar altele au preexistat unei consacrări legale (error communis facit jus)17.

11
Irevocabilitatea convențiilor este prevăzută de art. 1270 alin. 2 C. civ.: „Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege. Așadar,
irevocabilitatea este o consecință și în același timp, o garanție a principiului forței obligatorii a actului
juridic civil. Cu privire la noțiunea de revocare și principiul irevocabilității actelor juridice, a se vedea
T. Tamaș, Unele considerații referitoare la revocarea unilaterală a contractelor, în „Dreptul” nr.
12/1999, p. 52-57.
12
Este consacrat legal în art. 973 C. civ.: „Convențiile n-au efect decât între părțile
contractante”. Principiul relativității efectelor actului poate fi, deci, definit, ca regula potrivit căreia
acest act produce efecte numai față de autorii sau autorul actului, el neputând să profite ori să dăuneze
altor persoane.
13
Îmbogățirea fără just temei ca izvor de obligații, deși nu este înscrisă expres în Codul civil, se
deduce din principiul echității, care stă la baza acestei reglementări, potrivit căruia nici o persoană nu
are dreptul să-și mărească patrimoniul în detrimentul altuia.
14
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România,
Editura Academiei, București, 1966, p. 199.
15
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969, p. 90.
16
D. Mureșan, Principiul validității aparenței în drept, în „Dicționar de drept civil” de M.
Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 402.
17
În cazul actelor de dispoziție lovite de nulitate, error communis facit jus produce efecte dacă,
între alte condiții, de strictă aplicare, este întrunită și cerința caracterului oneros a actului juridic
subsecvent (referitor la aceste condiții, a se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,
Editura Științifică, București, 1969, p. 357).
8
 D. Maximele și adagiile juridice. Maximele juridice nu sunt altceva decât formule
imaginate de doctrina sau jurisprudența veche care, într-o formă sintetică şi condensată,
exprimă reguli ale dreptului general admise în toate epocile istorice. Unele dintre ele sunt
consacrate de Codul civil, altele, fără a-și pierde valabilitatea, au rămas în afara textului
legislativ.
Adagiul juridic este un enunț concis, tradițional și memorabil, considerat ca adevărat,
semnificând o regulă de drept. De principiu, adagiile juridice s-au convertit din „reguli” în
„argumente”, iar prin intermediul jurisprudenței, ele s-au transformat, cu timpul, în norme
juridice, în înțelesul de „reper de interpretare și aplicare a normelor dreptului pozitiv”18.
Unele adagii pot fi considerate și „principii” sau „maxime”; de pildă: pacta sunt
servanda (convențiile trebuie respectate); iura novit curia (instanța de judecată cunoaște
dreptul); nemo censetur ignorare legem (adagiu ce exprimă principiul conform căruia nimeni
nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii sau eroarea sa în drept).
Deosebirile dintre maximele juridice și principiile dreptului civil nu sunt de conținut
ci, mai degrabă, de formă. Într-adevăr, în spatele aproape fiecărei maxime sau adagiu juridic
se regăseşte un principiu de drept. Așa cum s-a afirmat în doctrină, „maximele juridice latine
reprezintă în formă sintetică regulile juridice romane care, înfruntând scurgerea secolelor,
au rămas valabile și azi ca unele ce exprimă principiile dreptului din toate timpurile și toate
locurile”19.

Într-o speță, s-a decis că titlul subdobânditorului de bună-credință nu poate fi pus la adăpost de
efectele nulității titlului statului, dacă este cu titlu gratuit. Această concluzie este fundamentată,
judicios, pe ideea că, nefiind vorba de evitarea unei pagube, ci de păstrarea unui folos fără echivalent,
echitatea și stabilitatea raporturilor juridice nu justifică păstrarea actului subsecvent (Curtea Supremă
de Justiție, decizia nr. 2163 din 31 mai 2002, nepublicată).
18
A se vedea: I. Deleanu, Gh. Buta, Forța normativă a adagiilor juridice, în „Dreptul” nr.
1/2012, p. 150; I. Deleanu, Cunoașterea legii și eroarea de drept, în „Dreptul” nr. 7/2004, p. 38-62.
Autorul susține că sensul adagiului este altul decât acela care a fost cultivat în timp. El nu semnifică
prezumția cunoașterii legii în orice circumstanțe, ci numai că legea are forță obligatorie față de toți,
chiar față de aceia care au ignorat-o; altfel zis, el semnifică faptul că, în lipsa unor excepții, nimeni nu
se poate sustrage de la aplicarea sau respectarea legii, invocându-și ignoranța ori eroarea comisă.
Pe larg, a se vedea și C. Thibierge, Introduction, în „La force normative. Naissance d un
concept”, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Bruylant, 2009.
19
A se vedea: Vl. Hanga, Adagii juridice latinești, Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 3; I.
Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000; L. Cârjan, Dicționar de cultură juridică latină, Editura
Universitară, București, 2013.
9
 CAPITOLUL II

TEORIA GENERALĂ A LEGII CIVILE

§1. IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil”

Expresia „izvor de drept civil” este are două înțelesuri.

Într-un prim sens, prin izvor al dreptului civil înțelegem condițiile materiale de
existență care generează normele acestei ramuri (noțiunea de „izvor de drept civil” în sens
material).
În cel de-al doilea sens, expresia „izvor de drept civil” desemnează formele specifice
de exprimare a normelor dreptului civil (noțiunea de „izvor de drept civil” în sens formal).

2. Formele de exprimare a izvoarelor dreptului civil

Potrivit Codului civil, „Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile
generale ale dreptului” (art. 1 alin. 1).

A. Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele dreptului civil sunt legile20
– acte normative adoptate de Parlamentul României – și hotărârile Guvernului României
pentru organizarea executării legilor.
În doctrină se face deosebire între legea fundamentală, care este Constituția, și
celelalte legi, categorie care include și codurile.

a) Legea fundamentală – Constituția – are forța juridică superioară tuturor legilor,

stabilind în conținutul său prerogativele legiferării.
Astfel, potrivit art. 73 alin. 1 din Constituția României: „Parlamentul adoptă legi
constituționale21, legi organice22 și legi ordinare” (s.n.).
Deși este principalul izvor pentru dreptul constituțional, Constituția este izvor
important și pentru dreptul civil, deoarece unele din drepturile fundamentale ale cetățenilor
reprezintă, în același timp, drepturi subiective civile, care au ca titular persoana fizică; în plus,
principiile fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar chiar textele constituționale.

b) Cel mai important izvor de drept civil este însă Legea nr. 287/2009 privind Codul
23
civil .
20
Stricto sensu (în sens restrâns) termenul lege desemnează actul normativ ce emană de la
puterea legislativă – Parlamentul României. Lato sensu (în sens larg), prin lege se desemnează și
celelalte acte normative: decrete, hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor etc.
21
Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției.
22
Lege organică – lege relativă la organizarea puterii publice, dar fără caracter constituțional
(DEX).
10
 Ca legi – izvoare de drept civil mai menționăm și actele normative adoptate de un
ministru, indiferent de denumire: ordin24, instrucțiune, regulament etc., precum și actele
normative emanate de la consiliile locale, prefecți sau primari sub formă de hotărâri, ordine
sau dispoziții, dacă au ca obiect de reglementare relații sociale ce intră în obiectul dreptului
civil.

c) În ce privește actele Guvernului, art. 108 alin. 1-3 dispune: „(1) Guvernul adoptă
hotărâri și ordonanțe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3)
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile
prevăzute de aceasta”.
Trebuie să amintim că, potrivit art. 100 (1) din Constituție, „În exercitarea atribuțiilor
sale, Președintele României emite decrete”. Evident, pot fi socotite izvoare ale dreptului civil
numai acele decrete care conțin norme generale (nu și decretele individuale!) și numai dacă
aceste norme intră în obiectul dreptului civil.

d) Sunt izvoare de drept civil uzanțele și principiile generale ale dreptului (art. 1 C.
civ.).
În sensul prezentului Cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale (art. 1 alin. 6).
„În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile
legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile
generale ale dreptului” (alin. 2).
„În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea
trimite în mod expres la acestea” (alin. 3).
Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept.
„Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor.
Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în
domeniu se prezumă că există, până la proba contrară” (alin. 5).

e) În categoria izvoarelor dreptului civil trebuie încadrate și reglementările

internaționale (convenții, pacte, acorduri etc.) cu condiția ca România să fie parte la ele (prin
aderare ori ratificare25) și, evident, numai dacă privesc relații sociale ce intră în obiectul
dreptului civil român.
Astfel, potrivit art. 4 din Codul civil, remarcăm că s-a conceptualizat principiul
preeminenței normelor privind drepturile fundamentale ale omului cuprinse în pactele și
tratatele internaționale la care România este parte. În același timp, cu excepția dispozițiilor
mai favorabile, se instituie principiul aplicării prioritare a tratatelor și pactelor internaționale
la care România este parte în fața prezentului cod.

Publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 511 din 27 iulie 2009 și a intrat în
23

vigoare la 1 octombrie 2011, cu excepția art. 214, 216-218, art. 225 alin. 1 și 2 și art. 226 și 228 care
au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial (art. 220 și 221 din lege).
24
Cu titlu de exemplu: Ordinul nr. 47/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea Normelor
cu privire la organizarea spectacolelor, a concertelor, a altor activități artistice și distractive la care se
percep tarife de intrare.
25
Aderarea este o modalitate de a deveni parte la un tratat pentru un stat care nu a semnat
tratatul respectiv, putând fi utilizată atunci când tratatul este deschis aderării altor state decât cele
semnatare. Ratificarea este o modalitate de exprimare a consimțământului de către statele care au luat
parte la negocierea tratatului, prin aceasta tratatul fiind supus controlului parlamentar. Pentru
amănunte, a se vedea A. Năstase, Al. Bolintineanu, Drept internațional contemporan, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1995, p. 25-36.
11
 „În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și
libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este
parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul Cod conține dispoziții mai
favorabile”.
În fine, s-a concretizat și principiul aplicării cu prioritate a dreptului comunitar
indiferent de calitatea sau statutul părților. Astfel, conform art. 5 – intitulat marginal aplicarea
prioritară a dreptului Uniunii Europene – „în materiile reglementate de prezentul Cod,
normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
statutul părților”.

B. Unii autori au considerat că, alături de actele normative sus-menționate – ca forme

(tipuri) de izvoare ale dreptului civil român – și jurisprudența constituie un izvor de drept.
Într-o apreciere mai veche, s-a considerat că, deși practica judiciară nu este un izvor
juridic al dreptului, totuși ea își păstrează valoare de izvor social, care semnalează
legiuitorului punctele în care intervenția lui ar fi necesară și, deseori, chiar și soluțiile pe care
le-ar putea consacra pe cale normativă26. Ea se conjugă, desigur, cu decăderea jurisprudenței
la stadiul de „practică judiciară”, chiar dacă „deciziile de îndrumare” ale instanței supreme
jucau un rol unificator și uniformizator asupra concluziilor hotărârilor judecătorești.
Într-adevăr, argumentele tradiționale care neagă jurisprudenței calitatea de izvor de
drept și o reduce la rangul de simplă autoritate își păstrează actualitatea și sunt invocate ca
atare: absența, în sistemul de drept continental, a caracterului obligatoriu al „precedentului
judiciar”, care consacră reguli jurisprudențiale cu statutul de directivă, de orientare, de
indicație, iar apoi posibilitatea modificării la orice moment a jurisprudenței de către lege.

§2. APLICAREA LEGII CIVILE

Ca orice lege, și legea civilă acționează concomitent (simultan) sub două aspecte:
a) pe o anumită durată (căci legea civilă nu este eternă), ceea ce se numește
„aplicarea legii civile în timp”;
b) pe un anumit teritoriu (există atâtea legi civile naționale câte state suverane
coexistă), ceea ce se numește aplicarea legii civile în spațiu.
Privindu-le global, legile civile:
a) se succed – din punctul de vedere al timpului;
b) coexistă – din punctul de vedere al spațiului (teritoriului).
De reținut că legea civilă se aplică – sub cele două aspecte – cât timp este în vigoare.

1. Aplicarea legii civile în timp

În ceea ce privește aplicabilitatea legii în timp, Codul civil dispune că legea civilă este
26
A se vedea: Mircea Duțu, Jurisprudența în paradigma cunoașterii, explicării și aplicării
dreptului, în „Dreptul” nr. 7/2014, p. 111-123; B. Diamant, Câteva argumente în sprijinul tezei că
jurisprudența constituie izvor de drept, în „Dreptul” nr. 4/2001, p. 107-109.
12
aplicabilă, cât timp este în vigoare, neavând putere retroactiv.
Textul art. 6 din Codul civil consfințește două reguli fundamentale de drept, și anume:
prima, care impune neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că trecutului juridic nu i se
aplică noul Cod; și a doua, care se referă la aplicarea imediată a legii noi numai actelor și
situațiilor juridice pendinte, dar și efectelor viitoare ale celor trecute, derivate din starea și
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de
vecinătate dacă acestea subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Aceeaşi dispoziţie sus-menţionată reglementează aplicarea în timp a legii civile în
vigoare și coliziunea legilor civile care se succed în timp. Se răspunde, pe această cale, şi la
întrebarea dacă domeniul de aplicare în timp a legii noi poate cuprinde toate actele și faptele
juridice, precum și efectele acestora intervenite înainte de intrarea sa în vigoare (facta
praeterita) sau, dimpotrivă, numai pe cele care survin după abrogarea legii vechi (facta
futura) ori la hotarul dispozițiilor între o lege veche și una nouă (facta pendentia)27.

Ca și obiectul său, legea civilă este legată de un început, de o durată în timp și de un

sfârșit. De aceea, timpul pentru legea civilă are o triplă semnificație: există un moment al
începerii acțiunii sale în timp; o durată a acțiunii în timp; și, respectiv, încetarea acțiunii
civile în timp. Primul moment este marcat pe plan juridic de intrarea în vigoare a legii civile,
al doilea de perioada activă a legii civile și al treilea de ieșirea din vigoare a legii civile.

A. Intrarea în vigoare a legii civile

În principiu, legea civilă intră în vigoare la trei zile de la data publicării sale în
mijlocul de publicitate oficială a statului (publicaţia „Monitorul Oficial al României”). În
situația în care, în cuprinsul actului normativ, se prevede o dată diferită, acesta intră în vigoare
la acea dată.
Intrarea în vigoare a legii semnifică faptul că ea este validă și dobândește forță
juridică, devine obligatorie pentru toți cei cărora li se adresează. Altfel spus, aceasta începe să
producă efecte juridice și poate fi dusă la îndeplinire cu sprijinul forței de constrângere a
puterii publice. Regula de bază care domină acest proces de intrare în vigoare a normelor
juridice cuprinse într-un act normativ (lege, ordonanță, hotărâre a Guvernului etc.) rezidă în
aceea că obligațiile sau drepturile prescrise pentru subiecții de drept nu pot fi exigibile înainte
ca aceștia să poată afla conținutul lor. În virtutea principiului nemo censetur ignorare legem,
se instituie obligația autorităților publice de a aduce la cunoștința membrilor societății
obligațiile și drepturile care le sunt conferite printr-o nouă lege. Ca atare, legea nu poate intra
în vigoare înainte de aducerea acesteia la cunoștința populației.
Până la revizuirea Constituţiei (29 octombrie 2003), în România, intrarea în vigoare a
legii civile avea loc la data publicării acesteia în „Monitorul Oficial”, partea I, sau la o dată
ulterioară precizată în cuprinsul legii. După această dată, legea fundamentală introduce, prin
art. 78, o nouă regulă, potrivit căreia „Legea se publică în Monitorul Oficial al României și
intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul
ei”28. Ca atare, în raport cu data revizuirii Constituției, vom avea, pentru trecut și pentru
viitor, două reguli diferite de intrare în vigoare a actelor normative: cele publicate anterior
datei de 29 octombrie 2003, care nu prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare,
devin valide de la data publicării lor în „Monitorul Oficial al României”, partea I; cele
27
Cu privire la această întrebare, a se vedea: M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp și în
spațiu. Conflictele de legi, în „Tratat de drept civil”, vol. I, Partea generală, de Traian Ionașcu ș.a.,
Editura Academiei, București, 1967, p. 77 și urm.
28
A se vedea I. Vida, Acțiunea normei juridice în timp, în „Dreptul” nr. 12/2004, p. 81-103.
13
publicate ulterior datei de 29 octombrie 2003, care nu prevăd o dată certă pentru intrarea în
vigoare devin obligatorii la 3 zile de la publicarea lor în „Monitorul Oficial al României”,
Partea I.
Achiesăm la soluția exprimată în doctrină29, în sensul că, termenul de 3 zile de la
publicare până la intrarea în vigoare, prevăzut în art. 78 din Constituția revizuită, se
calculează pe zile libere.

B. Ieșirea din vigoare a legii civile

Legea civilă iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă efecte juridice,
prin abrogare, ajungere la termen, cădere în desuetudine sau ca urmare a unei decizii a Curții
Constituționale prin care se proclamă neconstituționalitatea acesteia.

Abrogarea este operațiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate” ale

acestuia; prin abrogare sunt scoase din sistemul legislației acele reglementări juridice care au
căzut în desuetudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conținut diferit
față de cele anterioare.
Realizarea funcției de eliminare a antinomiilor juridice – prin scoaterea din vigoare a
unor dispoziții normative care se află în contradicție cu altele – se realizează prin abrogare
expresă (directă30 sau indirectă31) ori abrogare tacită sau implicită32.

Căderea în desuetudine33 reprezintă o altă modalitate de ieșire din vigoare a normelor

juridice; aceasta intervine când ipoteza normei juridice a încetat să se mai raporteze la relații
sociale vii. Altfel spus, atunci când realitățile sociale ce cad sub incidența normei juridice
încetează să mai existe, norma juridică rămâne fără obiect și își încetează aplicabilitatea.
De exemplu, sunt și rămân căzute în desuetudine după Revoluția din decembrie 1989
normele juridice referitoare la relațiile cu autoritățile publice ale fostei puteri politice, care au
fost desființate de noua putere politică. De asemenea, normele privitoare la relațiile dintre
unitățile socialiste au căzut în desuetudine odată cu privatizarea acestora, cu introducerea
economiei de piață și cu apariția unor noi relații economice.

29
A se vedea: C.L. Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în lumina dispozițiilor
constituționale revizuite, în „Dreptul” nr. 4/2004, p. 24.
30
În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se abrogă anumite categorii de acte
normative, identificate prin titlu, număr și an al adoptării, data publicării și numărul „Monitorului
Oficial al României” în care au fost publicate.
31
Realizarea funcției abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează deopotrivă și
prin abrogare expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării exprese directe, legiuitorul identifică și
individualizează reglementările juridice care pot intra în contradicție cu noua reglementare juridică,
scoțându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se
mulțumește să înscrie la sfârșitul noului act normativ formula „orice dispoziție contrară se abrogă”. În
cazul abrogării expres indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenționează să le abroge
expres, ci lasă această operațiune la îndemâna organului de stat abilitat să aplice legea.
32
În cazul abrogării tacite sau implicite, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face
de autoritatea care aplică legea, în virtutea contradictorialității a două texte legislative, apărute la date
diferite sau la nivele ierarhice diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voință a legiuitorului,
organul de aplicare a legii este dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica
textul legal ce urmează a fi aplicat într-un caz dat.
33
A se vedea, în acest sens: N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București,
2002, p. 165; Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 294 și
urm.

14
 Deciziile Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unei legi
sau a unei ordonanțe ori ale unor dispoziții ale acestora. Potrivit art. 147 alin. 1 din
Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Același alineat, precizează că pe durata acestui termen de 45 de zile, dispozițiile constatate ca
fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

C. Succesiunea legilor civile în timp

În practică, cele mai multe probleme de aplicare a legii civile se pun în legătură cu
aplicarea sa în timp, în caz de succesiune a legii civile. Pentru rezolvarea acestora, de-a lungul
timpului, s-au cristalizat anumite principii, cu unele excepții pe care acestea le comportă.

I. Principiile care guvernează aplicarea legii în timp sunt:

– principiul neretroactivității legii civile noi;

– principiul aplicării imediate a legii civile noi.

După cum se poate observa din chiar denumirea lor, aceste două principii se presupun
și se completează reciproc.

a) Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege
civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor
anterioare, trecute. Noua lege nu poate atinge situațiile juridice definitiv formate (constituite,
modificate sau stinse) și nici efectele pe care le-au produs înainte de intrarea sa în vigoare.
Conform adagiului latin tempus regit actum, ele rămân supuse legii vechi.
Constituția dispune, în art. 15 alin. 2, că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.Complinitor, art. 6 Cod civil
prevede că: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă” (alin. 1).
Codul declară ferm că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau
produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi „nu pot genera alte efecte decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii juridice sau, după caz, a săvârșirii ori
producerii lor” (alin. 2).
Codul exprimă, univoc, ideea conform căreia valabilitatea unui act juridic se apreciază
în lumina legii în vigoare la data formării actului. Această idee a fost aplicată de Legea nr.
71/201134 în cazul căsătoriei (art. 25 alin. 1), adopției (art. 49), scrisorilor de garanție și
ipotecilor (art. 150 alin. 1 și art. 168), gajului (art. 187 alin. 1), drepturilor de retenție existente
sub imperiul legii vechi (art. 189 alin. 1) etc.
Totodată, Codul prevede că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze
de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi,
neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace, potrivit dispozițiilor legii noi” (art. 6
alin. 3)35.
Respectând regula neretroactivității, Codul prevede că: „Prescripțiile, decăderile și
34
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
35
Legea nr. 71/2001 admite, totuși, că în cazul în care după intrarea în vigoare a Codului civil
intervine un fapt care potrivit dispozițiilor acestuia acoperă nulitatea sau faptul presupune curgerea
unui termen pentru a acoperi nulitatea, căsătoria nu mai poate fi nulă sau anulată (art. 25 alin. 2 și 3).
15
uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit” (art. 6 alin. 4).
Legea sus-menţionată prevede că dispozițiile art. 602-625 prin care sunt reglementate
limitele legale ale dreptului de proprietate privată nu se aplică situațiilor juridice născute
anterior intrării în vigoare a Codului civil (art. 59). În mod identic este tratată și reglementarea
sancțiunii judiciare prescrisă pentru depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății (art.
61). După cum, în accepțiunea Legii, instituțiile nou create cum sunt consiliul de familie în
cazul tutelei și curatelei (art. 17), accesiunea naturală asupra animalelor (art. 57), prezumția de
mandat tacit reciproc între părinți în cazul actelor curente (art. 50) sunt de imediată aplicare și
nu se pot naște din fapte anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.

b) Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Codul civil prevede expres că „dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și
faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare,
precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” (art. 6 alin. 5). Este vorba
de acte, fapte și situații juridice actuale, în categoria cărora Legea nr. 71/2011 a inclus și
actele de exercitare, după intrarea în vigoare a noului Cod, a unor drepturi născute și
neexecutate sub imperiul legii vechi, precum drepturile personalității (art. 53) și drepturile de
uzufruct (art. 69), sau tacita relocațiune, dacă împlinirea termenului contractului de locațiune
încheiat anterior Codului se produce sub imperiul acestuia (art. 129) etc.
De asemenea, sunt actuale dacă survin sub imperiul noului Cod: darea în plată (art.
112), imputația plății (art. 113), clauza penală referitoare la o obligație născută sub imperiul
legii vechi (art. 115), preluarea bunului sau descoperirea viciilor ascunse după intrarea în
vigoare a Codului în cazul contractelor de vânzare încheiate sub imperiul legii vechi (art. 120,
121), tacita relocațiune dacă împlinirea termenului contractului de locațiune încheiat anterior
Codului se produce sub imperiul acestuia (art. 129) etc.
„Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile
de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă
aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi” (art. 6 alin. 6).
În doctrină s-a concluzionat că noul art. 6 Cod civil reprezintă norma generală
aplicabilă soluționării oricărui conflict de legi civile în timp36. În cazul conflictului de legi
rezultând din intrarea în vigoare a Codului civil, această normă a fost particularizată prin art.
1-5 din Legea nr. 71/2011.
În fine, Codul civil cunoaşte numeroase inovații legislative care creează noi instituții
juridice, cărora Legea nouă le este de imediată aplicare; astfel, dispozițiile Codului privind:
proprietatea periodică (art. 687 și urm.), fiducie (art. 773 și urm. C. civ.), administrarea
bunurilor altuia (art. 792-857 C. civ.), logodna (art. 266-270 C. civ.), consiliul de familie în
cazul tutelei și curatelei (art. 124 și urm. C. civ.), cesiunea uzufructului (art. 714 C. civ.),
modificarea contravențională a regimului matrimonial (art. 369 C. civ.), divorțul prin acordul
soților pe cale administrativă sau notarială (art. 375 și urm. C. civ.), reglementările privind
apărarea drepturilor nepatrimoniale (art. 252-257 C. civ.) etc.

II. Excepțiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:

a) retroactivitatea legii civile noi, adică aplicarea legii civile noi la situațiile juridice

36
A se vedea P. Perju, Conflictul de legi în timp în reglementarea noului Cod civil și a legii
pentru punerea în aplicare a acestuia, în „Dreptul” nr. 9/2011, p. 11-21.
16
anterioare adoptării ei; această excepție își poate găsi aplicarea numai dacă este consacrată
expres în legea nouă, deoarece excepțiile nu se prezumă (nu se presupun), ele fiind de strictă
interpretare și aplicare;

b) ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, pentru

încă un interval de timp oarecare, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare legea nouă, la
unele situații determinate, precizate expres în legea nouă; fiind tot o excepție, și supraviețuirea
legii vechi trebuie stipulată expres în legea nouă37.

Cu privire la asemenea situații juridice, Legea nr. 71/2011 prevede că încheierea,

interpretarea, executarea și încetarea contractului sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la
data când a fost încheiat (art. 102), ceea ce înseamnă că în cazul contractelor încheiate
anterior Codului, legea veche supraviețuiește.
Tot astfel, în înțelesul dat ultraactivității de Legea nr. 71/2011, rămân sub acțiunea
legii vechi și situații juridice obiective (legale), adică situații juridice ale căror conținut și
efecte sunt imperativ stabilite de lege, cum sunt cele care vizează limitele legale ale
proprietății private, moștenirea (art. 91), prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în
vigoare a noului Cod etc.
În determinarea practică a legii aplicabile38 la o situație juridică concretă, determinată,
cu respectarea principiilor menționate mai sus, este de mare folos observarea regulii
următoare: o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în
vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.

2. Aplicarea legii civile în spațiu

În precizarea regulilor și excepțiilor privind aplicarea legii civile în spațiu trebuie să

ținem seama de faptul că există două aspecte ale problemei: unul intern, care vizează situația
raporturilor civile stabilite între subiecte de drept civil de cetățenie ori naționalitate română,
pe teritoriul României; unul internațional, care vizează ipoteza raporturilor civile cu un
element de extraneitate: cetățenie, naționalitate, locul încheierii ori executării contractului,
locul producerii delictului civil ori consumării efectelor sale etc.

A. În ceea ce privește aspectul intern al aplicării legii civile, norma de la art. 7 din
Codul civil – care are ca denumire marginală „teritorialitatea legii civile” – dispune că:
„Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel” (alin. 1);
„Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile
administrației publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială” (alin. 2).

37
Anumite interese ocrotite prin normele legale în conflict pot determina pe legiuitor ca, voit, să
deroge de la dreptul comun al aplicării imediate a legii civile noi și să prescrie ultraactivitatea
(supraviețuirea) legii vechi. Această derogare are caracter vremelnic (tranzitoriu) și se întinde,
exclusiv, asupra situațiilor juridice pendinte. Judecătorii, respectând și voința legiuitorului, sunt
obligați să dea eficiență ultraactivității, deoarece, în mod contrar, ei ar conferi putere retroactivă legii
noi, încălcând astfel dispozițiile art. 6 C. civ. În același sens, a se vedea Curtea Supremă de Justiție,
secția civilă, decizia nr. 792/2003, în „Dreptul” nr. 1/2004, p. 212-213.
38
Indiscutabil, regulile privind neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii noi, și
ultraactivitatea legii vechi sunt interferente.

17
 B. În ceea ce privește aspectul internațional al aplicării legii civile, norma de la art. 8
din Codul civil - care are ca dimensiune marginală „Extrateritorialitatea legii civile” -
dispune că „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii
civile aplicabile se face ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în
cartea a VII-a din prezentul Cod civil”.
Art. 2557 alin. 3 Cod civil precizează că: „Dispozițiile prezentei cărți sunt aplicabile
în măsura în care convențiile internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii
Europene sau dispozițiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare”.
În concluzie, corecta aplicare a legii civile presupune respectarea principiilor care
cârmuiesc acțiunea acesteia sub cele două aspecte: timp și spațiu.

§3. INTERPRETAREA LEGII CIVILE

1. Definiția interpretării legii civile

Prin „interpretarea legii civile” înțelegem operațiunea rațională de lămurire,

explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil, în scopul justei aplicări, prin
corecta încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele ce ele (normele) le
conțin.
Din această definiție rezultă că „interpretarea legii civile”39 este o noțiune ce conține
trei elemente definitorii, și anume:
- interpretarea legii este o primă etapă o procesului aplicării legii civile40; această
aplicare nu presupune, întotdeauna, intervenția unui organ de jurisdicție civilă (de regulă, o
instanță judecătorească); bunăoară, interpretarea legii civile intervine la încheierea unui
contract civil, prin voința exclusivă a părților, iar acestea, pentru stabilirea exactă a drepturilor
și obligațiilor lor contractuale, procedează la o „interpretare” a normelor civile aplicabile
unui contract41;
- conținutul interpretării este tocmai lămurirea sau explicarea sensului voinței
legiuitorului exprimată într-o anumită normă de drept civil;
- scopul interpretării este corecta încadrare a diferitelor situații din circuitul civil, în
ipoteza normei de drept civil, care asigură justa aplicare a legii civile.

39
A se vedea, în acest sens, Yolanda Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în „Tratat
de drept civil”, vol. I, Partea generală de Tr. Ionescu ș.a., Editura Academiei, București, p. 140; Elena
Cârcei, În legătură cu interpretarea legii și a convențiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, p. 40-47.
40
Necesitatea interpretării legii civile rezultă din faptul că situațiile din viața socială sunt foarte
diversificate, astfel încât, în majoritatea cazurilor, o anumită situație concretă nu se încadrează perfect
în prevederile unei reguli de drept.
41
Între părțile contractante, contractul valabil încheiat are putere de lege (art. 1270 alin. 1 C.
civ.), iar potrivit art. 14 Cod civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele
moravuri” (alin. 1); „Buna-credință se prezumă până la proba contrară” (alin. 2).
Principiile înscrise în aceste dispoziții ale Codului civil trebuie înțelese în sensul că ceea ce
determină, într-o convenție, cuprinsul, natura și întinderea raporturilor obligatorii dintre părți este, mai
presus de toate, voința părților contractante, în toate urmările pe care această voință comună,
interpretată și adusă la îndeplinire cu bună-credință și potrivit principiilor de legalitate și echitate, le
indică, în conformitate cu natura raportului, adică a scopului pe care părțile l-au avut în vedere, iar nu
voința unilaterală, a uneia dintre părți, care ar denatura drepturile și obligațiile pe care și le-au asumat.
18
 2. Necesitatea interpretării legii civile

În practică, interpretarea legii civile este impusă de mai multe împrejurări.

Mai întâi, după cum demonstrează realitatea, oricât de bună ar fi o lege la data
adoptării ei, ea este „depășită” de dinamica vieții, apărând situații care nu au fost avute în
vedere de legiuitor la acel moment. În asemenea cazuri, se pune problema de a ști dacă o
situație nou ivită poate fi sau nu încadrată într-o anumită normă de drept civil, iar rezolvarea
problemei solicită stabilirea sensului (înțelesului) acelei norme.
Apoi, interpretarea legii civile este impusă de formulările – de multe ori generale – pe
care le utilizează legiuitorul în redactarea textelor, în grija sa, perfect justificată, de a nu-i
scăpa anumite situații din viața practică. Or, asemenea formulări cer explicarea sensului lor,
pentru a se putea stabili dacă o situație sau alta se încadrează ori nu în ipoteza normei astfel
redactată.
În fine, interpretarea legii civile este cerută de utilizarea, de către legiuitor, a unor
termeni sau cuvinte ori expresii care au un sens tehnico-juridic, iar nu cel din vorbirea
obișnuită. Bunăoară, asemenea termeni sunt, de exeplu: „mobil”, „forță majoră”,
„rezoluțiune” ori „reziliere” etc., explicarea lor făcându-se cu ocazia studierii instituțiilor
dreptului civil în care sunt folosiți (bunuri, răspundere, contract civil ş.a.).

3. Clasificarea interpretării legii civile

a) Potrivit unui prim criteriu de clasificare, respectiv în funcție de forța sa –

obligatorie sau neobligatorie – distingem între interpretarea oficială (care este obligatorie) și
interpretare neoficială (care nu este obligatorie, din punct de vedere juridic).
Este oficială acea interpretare făcută, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin potrivit legii,
de către un organ de stat îndreptățit să facă acea interpretare (Parlamentul, Guvernul etc.).
Dacă interpretarea provine de la însuși organul de stat care a edictat actul normativ supus
interpretării, iar aceasta se concretizează în norme interpretative (generale, abstracte),
interpretarea oficială se numește autentică. Această interpretare are caracter general
obligatoriu, ca însuși actul normativ interpretat.
Art. 9 C. civ. – intitulat marginal „interpretarea legii” – dispune că „cel care a
adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială” (alin. 1), precizând
totodată că „norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor” (alin. 2).
Iar, potrivit art. 10 – intitulat marginal „interzicerea analogiei”- „Legile care derogă
de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.
Tot oficială este și interpretarea judiciară, dată de instanțele judecătorești cu prilejul
aplicării normei la situații juridice concrete cu ocazia soluționării litigiilor deduse judecății.
Obligativitatea acestei interpretări este relevantă numai în speța respectivă, adică numai
pentru părțile litigante și pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea
judecătorească respectivă care, după rămânerea ei definitivă, are putere de lucru judecat (res
judicata pro veritate habetur)42 dată de organele puterii judecătorești (instanțele judecătorești)
numită și interpretare juridică. Obligativitatea acestei interpretări este numai la speță, adică
în cazul soluționat prin hotărârea judecătorească definitivă.
Art. 9 alin. 3 C. civ. precizează că „Interpretarea legii de către instanță se face numai

42
Altfel spus, o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces
având același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți.
19
în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății”.
Este neoficială interpretarea care se dă legii în doctrină (literatura de specialitate) ori
de către avocat, în pledoariile sale în fața instanței judecătorești. O asemenea interpretare nu
are putere juridică obligatorie, dar ea poate fi însușită – dată fiind forța de convingere pe care
o conține, datorită rigurozității demonstrației – de organul de stat aparținând puterii
legislative, executive ori judecătorești căruia i se adresează.

b) Un al doilea criteriu de clasificare este rezultatul interpretării, în funcție de care se

distinge: interpretarea literală (numită și declarativă), interpretarea extensivă și interpretarea
restrictivă.
Este literală43 interpretarea impusă de concluzia că între formularea textului legal
interpretat și cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa există concordanță, nefiind
motive, prin urmare, nici de a extinde și nici de a restrânge aplicațiunea dispoziției în cauză.
Este extensivă interpretarea impusă de concluzia că între formularea textului legal
interpretat și cazurile din practică la care se aplică acel text nu există concordanță, în sensul că
textul trebuie extins și asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera (formularea) textului.
Interpretarea extensivă este inadmisibilă în următoarele situații: 1. când legea cuprinde
o enumerare limitativă; 2. când legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o
anumită situație; 3. când legea stabilește o excepție de la regula generală44.
Este restrictivă interpretarea impusă de concluzia că între formularea unui text legal și
cazurile de aplicare în practică există neconcordanță, în sensul că formularea este prea largă
față de ipotezele care se pot încadra în text.

c) Al treilea criteriu este cel al metodei de interpretare folosite, în funcție de care se

disting: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică
și interpretarea logică.

Interpretarea gramaticală este lămurirea înțelesului unei dispoziții legale civile pe

baza regulilor gramaticii, adică ținând seama de sintaxa și morfologia propoziției ori frazei, de
semantica termenilor utilizați în textul interpretat, precum și de semnele de punctuație.
Interpretarea sistematică constă în lămurirea înțelesului unei dispoziții legale ținându-
se seama de legăturile sale cu alte dispoziții, din același act normativ ori din alt act normativ.
Interpretarea istorico-teleologică înseamnă stabilirea sensului unei dispoziții legale
ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care
face parte acea dispoziție, într-un context istoric dat. Pentru această interpretare, este de mare
interes „expunerea de motive” la adoptarea unei legi; de asemenea, trebuie să se țină seama de
prevederile din „preambulul” unui act normativ.
Interpretarea logică a normelor juridice este aceea care se face după anumite reguli
raționale numite argumente. Ea a fost utilizată din cele mai vechi timpuri, dobândind o
dezvoltare aparte în dreptul roman, ceea ce a dus la formularea unor reguli și argumente de
interpretare logică:

43
Această interpretare este întâlnită frecvent în practica interpretării legii civile, fiind impusă ori
de texte clar, precis redactate, ori de dispoziții care conțin enumerări limitative. Terminologic,
interpretarea „literală” se numește și declarativă; fiind numită „literală” după rezultatul (concluzia)
interpretării, ea nu trebuie confundată cu interpretarea „gramaticală” (care este o varietate a
interpretării legii civile după metoda de interpretare); în practică, se poate ajunge la o interpretare
„literală” (nu literară) fie folosind metoda interpretării gramaticale, fie folosind o altă metodă de
interpretare, cum este cea logică.
44
O. Ungureanu, op. cit., p. 40.
20
 - Excepția este de strictă interpretare și aplicare: exceptio este strictisimae
interpretationis.
Această regulă precizează că excepțiile admise de lege sunt limitative și că deci
interpretul nu are posibilitatea de a admite excepții fără text. Pentru a statua o excepție
legiuitorul folosește de obicei expresii ca: „totuși”, „cu toate acestea” etc.

- Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă: ubi lex non distinguit
nec nos distinguere debemus.
Această regulă ține seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie
să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincții pe care legea nu le
conține.

- Regula de interpretare logică, potrivit căreia actus interpretandus est potius ut

valeat quam ut pereat, circumscrie că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării
ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice45.

Argumente de interpretare logică:

- Argumentul per a contrario. Acest argument valorifică regula logicii potrivit căreia,
atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul: qui dicit de uno, negat de altero.
Așadar, dacă o prevedere legală reglementează un anumit aspect, se înțelege că ea
neagă aspectul contrar și viceversa, respectiv dacă textul legal neagă un aspect înseamnă că
afirmă contrariul.
Acest argument poate fi folosit în înțelegerea art. 11 din noul Cod civil: „Nu se poate
deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică și bunele moravuri”; într-adevăr, per a contrario se poate deroga prin convenție sau
act unilateral, de la legile celelalte, care nu interesează ordinea publică și bunele moravuri.

- Argumentul a fortiori (cu atât mai mult). În baza acestui argument, se ajunge la
extinderea aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situație, la un caz nereglementat
expres, deoarece rațiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc,
și mai evident, în cazul dat.
De exemplu, în rezolvarea problemei de a ști dacă textele civile ce reglementează
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune se aplică, ori nu, și la dobândirea altor
drepturi reale principale, se apelează la acest argument, raționându-se astfel: dacă prin
uzucapiune se poate dobândi dreptul de proprietate (cu cele trei prerogative ale sale: usus,
fructus și abusus), cu atât mai mult se poate dobândi un dezmembrământ al acestui drept.
Pe acest argument se bazează și maxima: qui potest plus, potest minus (cine poate mai
mult, poate și mai puțin).

- Argumentul de analogie (a pari) se referă la faptul că unde există aceleași rațiuni

trebuie aplicată aceeași lege, respectiv aceeași soluție (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est
legis dispositio).
Acest argument este folosit, în practică, pentru rezolvarea „lacunelor legii”, ceea ce se
realizează prin aplicarea „prin analogie” a normelor de drept civil edictate pentru cazuri
asemănătoare. De principiu, extensia analogică a unei norme juridice este admisibilă dacă în
discuție se află raporturi sociale care sunt, deopotrivă, atât asemănătoare, cât și de aceeași
natură cu cele reglementate expres de către aceasta.

45
A se vedea Yolanda Eminescu, op. cit., p. 144.
21
 În practica noastră judiciară sunt frecvente cazurile de aplicare a argumentului de
analogie, bazat pe identitatea de rațiune ori motive.

- Argumentul reducerii la absurd: reductio ad absurdum. Pe baza acestui argument se

învederează că numai o anumită soluție este admisibilă, rațional, soluția contrară fiind o
absurditate, ce nu poate fi, deci, acceptată.

- Argumentul ab eadem (sau al formei echivalente) exprimă situația în care deși o

formă prescrisă de lege nu a fost observată, această omisiune este acoperită dacă a fost
folosită o altă formă echivalentă. În general, dreptul consideră ca echivalente formele care
ating același scop46.

46
De pildă, un testament olograf, pentru a fi valabil, legea cere să fie în întregime scris, datat și
semnat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.). Data trebuie indicată prin ziua, luna și anul întocmirii.
Dacă testamentul este datat „în ziua de Crăciun a anului 2010”, el nu îndeplinește condiția de formă
cerută de lege, deoarece nu precizează nici ziua și nici luna. Dar cum ziua de Crăciun cade invariabil
în 25 decembrie, prin argumentul ab eadem vom avea o datare completă și deci testamentul va fi
valabil.
22
 CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

§1. NOŢIUNE ȘI CARACTERE

1. Noțiunea de raport juridic civil

Prin raport juridic civil se înțelege relația socială patrimonială sau nepatrimonială
(personală), reglementată de norma de drept civil47.
O relație socială devine, deci, raport juridic prin reglementarea ei de către norma
juridică; datorită acestei reglementări, relația socială dobândește caracter juridic, îmbrăcând
astfel și forma de raport juridic.
Sunt raporturi juridice numai acele relații sociale care sunt recunoscute de legiuitor ca
trebuind să producă efecte juridice și care, în acest scop, sunt reglementate de lege (de norme
juridice), cu posibilitatea de constrângere din partea organelor competente ale statului.
Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relație socială, nu orice relație
socială, prin ea însăși, este raport juridic civil. Pentru a avea această calitate, este absolut
necesar ca ea să îmbrace „haina juridică”, ceea ce se realizează prin reglementarea sa de către
norma de drept civil.
Natura raportului juridic depinde de natura relației sociale pe care norma juridică o
reglementează. O mare parte dintre relațiile sociale existente între oameni sunt reglementate
de norme aparținând ramurii dreptului civil, fiind, prin urmare, „raporturi juridice civile”.
Astfel, relațiile sociale patrimoniale (de proprietate, de obligații, de succesiuni etc.),
reglementate de norma juridică civilă, părțile fiind pe poziție de egalitate, sunt raporturi
juridice civile. Tot astfel, sunt raporturi juridice civile și relațiile sociale nepatrimoniale (prin
care se manifestă individualitatea persoanei cu însușirile ei caracteristice) reglementate de
norma juridică civilă, părțile fiind de asemenea în poziție de egalitate juridică.

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura
47

Universul Juridic, București, 2007, p. 501.

23
 2. Caracterele raportului juridic civil

a) Raportul juridic civil are caracter social. Ca orice raport juridic, raportul juridic
civil este un raport social, adică un raport între oameni, priviți fie individual – în calitate de
persoane fizice – fie în cadrul organizațiilor sociale, persoane juridice, în care se grupează sau
ale căror colective le alcătuiesc.
Noțiunea de raport juridic implică, în mod necesar, o relație socială, o relație între
oameni, adică norma juridică reglementează conduita oamenilor în relațiile dintre ei, iar nu
între om și un lucru48. Așadar, caracterul social al raportului juridic civil decurge din aceea că,
pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relația dintre oameni nu-și
pierde trăsătura de a fi relație socială și, pe de altă parte, norma de drept civil (ca orice normă
juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de ființe
sociale, dotate cu rațiune.
Într-adevăr, legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri; chiar atunci când
se vorbește de „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor
– ei între ei – cu privire la lucruri ori bunuri.

b) Raportul juridic civil are caracter volițional, pe de o parte, prin faptul că el este un
raport social reglementat de lege, iar pe de altă parte, prin faptul că cele mai multe raporturi
juridice civile se stabilesc prin voința părților implicate (a subiecților de drept între care se
leagă raportul juridic respectiv).
– Raportul juridic civil are caracter volițional, în sensul că el este condiționat și
reglementat de norma de drept.
Acest prim aspect al caracterului volițional al raportului juridic civil – comun tuturor
raporturilor juridice – trebuie înțeles astfel: o relație socială devine raport de drept civil pentru
că acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă.
– Raportul juridic civil are un caracter volițional și în sensul că implică în mod necesar
manifestarea voinței părților sau cel puțin a voinței uneia dintre ele.
Acest al doilea aspect – specific – vizează raporturile juridice civile care izvorăsc din
actele juridice civile; într-adevăr, după cum se va vedea, actul juridic civil înseamnă
manifestare de voință în scopul de a produce efecte juridice.
Prin urmare, la această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voința exprimată
în norma de drept civil care reglementează actul juridic civil, există și voința autorilor ori
autorului actului juridic civil. Pentru această categorie de raporturi juridice, se vorbește în
doctrină, de caracterul dublu volițional (ori dublu „caracter volițional”)49.
48
Este deci fundamental greșită teza potrivit căreia dreptul de proprietate ar da naștere unui
raport juridic între proprietar și lucrul la care se referă dreptul acestuia. Criticând această teză, N.
Titulescu arată că o asemenea concepție implică în mod necesar „o obligație în sarcina unui lucru, ceea
ce este o absurditate.” (N. Titulescu, Observații asupra reorganizării facultăților de drept, în
“Cronica”, București, iulie 1904, p. 47).
Raportul de proprietate este și el un raport juridic între oameni, între titularul dreptului de
proprietate, ca subiect activ, și toate celelalte persoane – obligate să-l respecte –, ca subiecte pasive.
Faptul că raportul de proprietate se referă la lucruri nu-i afectează caracterul social.
A se vedea și I. Lulă, Observații asupra subiectului pasiv al dreptului de proprietate, în
„Dreptul” nr. 7/2007, p. 64-85.
49
În cazul raporturilor juridice care izvorăsc din acte juridice – constituind marea majoritate a
raporturilor juridice civile (concrete) – ele au de la naștere dublul caracter volițional, aceste raporturi
juridice emanând, într-adevăr, atât din voința statului, cristalizată în normele juridice care
reglementează relațiile sociale convertite în raporturi juridice, cât și din voința subiectivă a părților
care-și manifestă voința de a le crea, încheind actul juridic ce le dă naștere. În toate cazurile însă,
24
 c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților
(subiecților)
Conținutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părți față de cealaltă. În
opoziție cu raportul juridic administrativ sau penal, în care una dintre părți este în poziție de
subordonare, în raportul juridic civil poziția părților este aceea de egalitate juridică.
Egalitatea juridică a părților reprezintă, deci nu numai metoda de reglementare a
dreptului civil, ci și un caracter propriu raportului juridic civil.
De reținut că acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al dreptului
civil care este „principiul egalității în fața legii civile”, întrucât, în cazul „caracterului” e
vorba de poziția unei părți față de cealaltă – care este de nesubordonare –, pe când în cazul
„principiului” este vorba de poziția subiectelor de drept civil față de legea civilă.
Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în fața legii civile50, ci este vorba de poziția
juridică de egalitate a unei părți a raportului față de cealaltă în sensul că nici una din părți nu
poate impune celeilalte părți voința sa, ci numai împreună, de comun acord, părțile pot stabili,
modifica sau stinge raportul juridic dintre ele. Pe de altă parte, nu este vorba de o egalitate
reală, materială între părți (unul poate fi bogat, altul sărac etc.), ci de o egalitate juridică a
voințelor celor două părți, fiecare bucurându-se în egală măsură de dreptul de a încheia sau nu
un act juridic, de dreptul de a recurge la acțiunea în justiție dacă cealaltă parte își încalcă
obligațiile asumate etc. Este vorba deci, în esență, de nesubordonarea unei părți față de
cealaltă; altfel spus, părțile se află pe picior de egalitate juridică.

§2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsă unitate, trei elemente
distincte:
a) subiecții sau părțile raportului juridic, adică persoanele fizice și persoanele
juridice care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile;

b) conținutul raportului juridic, adică drepturile subiective și obligațiile civile pe care

le au părțile;
c) obiectul raportului juridic, adică însăși prestația (acțiunea sau inacțiunea) la care
sunt îndreptățite părțile ori pe care acestea sunt ținute să o săvârșească (sau să se abțină de la
săvârșirea ei); cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot
avea ori trebuie să o aibă părțile.
Fiind constitutive, adică esențiale, aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ,
pentru a fi în prezențe unui raport juridic civil.

manifestarea de voință a părților este prezentă în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care
formează conținutul actului juridic.
50
Principiul egalității în fața legii civile este consacrat, pentru persoanele fizice, în art. 30 din
noul Cod civil.
Pentru persoana juridică, acest principiu trebuie înțeles astfel: toate persoanele juridice dintr-o
anumită categorie se supun – în mod egal – legilor civile edictate pentru reglementarea acelei categorii
de subiecte de drept civil.
25
 1. Subiecții raportului juridic civil

A. Noțiune

În viața juridică, oamenii apar în raporturile dintre ei ca titulari de drepturi și purtători

de obligații, fie individual, când este vorba de persoana fizică, fie organizat în condițiile legii
ca o entitate distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenții acesteia, când este vorba de
persoana juridică. Sintagma „subiecte de drept civil” nu este nouă, ea fiind folosită de
majoritatea lucrărilor noastre de drept. S-a ajuns să se discute despre subiecte de drept și nu
de subiecți de drept, pentru că prima dintre exprimări sugerează, prin însăși denumirea ei,
ideea că dreptul nu se ocupă de om, în sine, ci de om în calitatea sa de persoană, de actori pe
scena juridică, purtători de drepturi și obligații51.
Doctrina română de drept civil agreează, în mare parte, sintagma „subiecte de
52
drept” ; există însă și autori care, analizând structura raportului juridic civil, au în vedere
subiecții acestuia. Astfel, profesorul O. Ungureanu, care s-a ocupat cu predilecție de
drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 are în vedere „subiectele de drept
civil”, ulterior, în anul 2007, vorbește de „subiecții raportului juridic civil53”, formulă pe care
o găsește preferabilă.
Un alt autor apreciază că expresia „subiecte de drept” n-ar putea desemna decât teme
ale dreptului, în timp ce participanții la raporturile juridice nu pot fi decât subiecți ai
acestora54.
Trebuie avut în vedere însă faptul că norma stipulată la art. 25 din Codul civil având
ca denumire marginală „subiectele de drept civil” dispune că acestea sunt „persoanele fizice
și persoanele juridice” (alin. 1). Codul precizează, totodată, că „Drepturile și libertățile civile
ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt
ocrotite și garantate de lege” (art. 26).
Iar potrivit art. 27 C. civ.: „cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile
legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” (alin. 1);
“asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice străine” (alin. 2).
În consecinţă, prin subiect al raportului juridic civil se înțelege calitatea persoanei
fizice sau juridice de a fi titular al drepturilor subiective și obligațiilor civile ce alcătuiesc
conținutul raportului juridic.

I. Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică „omul, privit individual, ca
titular de drepturi și de obligații civile” (alin. 2).
● Persoana care dobândește sau exercită drepturi subiective civile este un subiect
51
Cuvântul „persoană” își trage originea din cuvântul etrusc phersu. De fapt, ideea de a lega
înțelesul cuvântului persoană de mască, aparține grecilor și pasiunii lor pentru teatru, și nu romanilor
care l-au preluat, doar consacrându-l. La origini, termenul semnifica aspectul, figura umană pentru ca,
mai apoi, cuvântul latin persona să însemne masca pe care actorul și-o punea înainte de a intra pe
scenă, cea care, prin grimasa ce-i era amprentată, anunța fie destinul tragic al personajului întruchipat,
fie accentele comice ale rolului în care a fost distribuit.
52
A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Editura Universul Juridic, București, 2007; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I,
Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 19.
53
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a 8-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.
71.
54
A se vedea S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiție și modernitate în ceea ce privește
terminologia juridică normativă, în „Dreptul” nr. 12/2010, p. 16.

26
activ, iar persoana căreia îi incumbă obligații civile este un subiect pasiv. În raporturile
juridice de obligație subiectul activ se numește creditor, iar cel pasiv – debitor.

În dreptul civil, majoritare sunt cazurile în care raportul juridic civil se stabilește între
doi subiecți: unul activ și unul pasiv. Se spune că un asemenea raport este simplu, sub
aspectul subiectelor sale.
Există și cazuri în care raportul juridic se stabilește între mai multe persoane, fie ca
subiecți activi, fie ca subiecți pasivi; în astfel de raporturi de drept civil, pluralitatea de
subiecte se înfățișează astfel:

a) În raporturile reale, având în conținut dreptul de proprietate, subiectul pasiv –

nedeterminat – este constituit, întotdeauna din pluralitatea tuturor celorlalte subiecte de drept
civil, în afară de titularul dreptului de proprietate;
– coproprietatea: mai multe persoane dețin în proprietate un bun ori câteva bunuri
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare își cunoaște cota ideală de drept
(1/2, 1/4 etc.), dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui, astfel că
dreptul său se întâlnește cu al celorlalți în orice părticică a bunului;
– indiviziunea; mai multe persoane dețin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar; fiecare își cunoaște cota ideală de drept, dar nu are un anumit
bun sau anumite bunuri, pe care să le dețină în exclusivitate; e cazul, de exemplu, al
moștenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
– devălmășia: soții dețin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu acest titlu
juridic; „partea” fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea criteriului „gradul
de contribuție” la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă – în cele trei forme – încetează prin împărțire ori partaj.

b) În raporturile nepatrimoniale, decurgând din creația intelectuală (operă și

invenție), pluralitatea se înfățișează drept coautorat: „opera comună” a fost creată de mai
multe persoane, cu contribuția fiecăreia determinată (operă comună divizibilă) ori
nedeterminată (operă comună indivizibilă).

c) În raporturile obligaționale (de creanță) pluralitatea poate fi: activă (când există
mai mulți creditori); pasivă (când există mai mulți debitori); mixtă (când există mai mulți
creditori și mai mulți debitori).

În domeniul raporturilor obligaționale regula o reprezintă divizibilitatea, care

înseamnă:
– în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor
decât partea sa;
– în caz de pluralitate pasivă: fiecare codebitor nu este ținut decât pentru partea sa din
datoria comună.

Excepțiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea și indivizibilitatea.

Solidaritatea poate fi activă (mai mulți creditori), cât și pasivă (mai mulți debitori),
dar indivizibilitatea este doar pasivă.
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă întreaga
datorie de la debitor; debitorul plătitor se liberează față de toți creditorii solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii
datorii; dacă unul dintre debitori plătește, creanța se stinge față de creditor, rămânându-i, însă,
dreptul de regres contra celorlalți codebitori.

27
 II. Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică „orice formă de
organizare cere întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații
civile”55 (alin. 3).
Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații
legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condițiile prevăzute la art. 187 (art. 188 C. civ.).
Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat (art. 189). Persoanele
juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege
(art. 190). Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege (art. 191 alin. 1). Prin
excepție de la dispozițiile alin. 1, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de
drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale sau locale
ori prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. 2).
Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care
fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.
192). Entităţile astfel constituite participă în nume propriu la circuitul civil și răspund pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art.
193 alin. 1).
Noul Cod civil a introdus noțiunile de profesioniști și respectiv exploatare de
întreprinderi, noțiuni inexistente în vechea reglementare, menționând că „dispozițiile noului
Cod civil se vor aplica raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia
și orice alte subiecte de drept civil” (art. 3).
Astfel, noțiunea de profesionist include categoriile de comerciant întreprinzător,
operator economic precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice
sau profesionale. Exploatarea unei întreprinderi de către profesioniști presupune exercitarea
sistematică a unei activități organizate care poate consta în producere, administrare ori
înstrăinare de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
Totodată dispar expresiile utilizate de vechiul cod, gen „acte de comerț”, „fapte de comerț”, și
se înlocuiesc cu „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”56.

B. Categoriile subiecților de drept civil

Din cele arătate mai sus rezultă că există două mari categorii de subiecți de drept
civil: persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil și persoanele juridice,
care sunt subiecte colective de drept civil.
Fiecare dintre aceste categorii comportă unele subcategorii.

55
Cele trei condiții obligatorii, esențiale pentru existența calității de persoană juridică sunt
prevăzute de art. 187 din Codul civil în formula următoare: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și
moral, în acord cu interesul general”.
56
Totuși, privit în ansamblu, comerciantul rămâne totuși o categorie distinctă în cadrul
subiecților de drept, intenția legiuitorului în acest sens deducându-se și din menținerea Legii nr.
26/1990 privind Registrul Comerțului, care enumeră categoriile de comercianți persoane fizice și
persoane juridice.
Chiar dacă noul Cod civil asigură o reglementare generală profesioniștilor (comercianți și
necomercianți) acesta va fi susținut de legile lor speciale care vor asigura diferențierea specifică între
categoriile de comercianți (întotdeauna profesioniști), între profesioniștii comercianți și profesioniștii
necomercianți, dar și între profesioniști și non-profesioniști.
28
 Astfel, în categoria persoanelor fizice, deosebim:

a) După criteriul capacității:

– minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu;
– minorii între 14 și 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exercițiu
restrânsă;
– majorii, care sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplină capacitate de
exercițiu.

b) După criteriul cetățeniei:

– persoane fizice de cetățenie română;
– persoane fizice de cetățenie străină; aici se includ și persoanele fizice fără cetățenie,
numite apatrizi, și cele cu dublă cetățenie (din care nici una nu este română).
Art. 27 C. civ. precizează că: „Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile
legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” (alin. 1);
„Asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice” (alin. 2).

În categoria persoanelor juridice, de asemenea deosebim:

a) După regimul juridic, art. 189 C. civ. deosebește:

– persoane juridice de drept privat;
– persoane juridice de drept public;
„Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
formele prevăzute de lege” (art. 190).
„Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege” (art. 191 alin. 1 Cod
civ.); „Prin excepție de la dispozițiile alin.(1), în cazurile anume prevăzute de lege,
persoanele juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației
publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege” (art. 101 alin. 2 Cod civ.).

b) După criteriul naționalității:

– persoanele juridice de naționalitate română (în principiu cele cu sediul în
România);
– persoane juridice de altă naționalitate, străină.

C. Capacitatea civilă

Conform art. 28 din Cod civil – intitulat marginal „capacitatea civilă” :

„(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exercițiu”.
În partea introductivă a dreptului civil este necesar să înfățișăm și câteva noțiuni
generale privind capacitatea subiectelor de drept civil, de asemenea noțiuni fiind nevoie
pentru înțelegerea problemelor ce urmează.
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca
gen proxim noțiunea de „capacitate juridică” sau „capacitate de drept”, care înseamnă
aptitudinea – generală și abstractă – de a fi titular de drepturi și obligații.
În structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.

29
 a) Capacitatea civilă a persoanelor fizice
● Capacitatea de folosință a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi și obligații civile (art. 34 din Codul civil), adică aptitudinea de a fi subiect de drept
civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile.

Conținutul acestei capacități este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile și

obligațiile civile, cu excepția celor oprite de lege.
Capacitatea civilă de folosință este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără
nici o discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile și obligațiile civile
recunoscute de dreptul obiectiv) și este egală pentru toate persoanele fizice.
În acest sens, art. 987 alin. 1 C. civ. statuează că „Orice persoană poate face și primi
liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea”.
Textul art. 29 Cod civil intitulat marginal „Limitele capacității civile” dispune că:
„(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la
capacitatea de exercițiu”.
Evident, se poate renunța la un drept subiectiv civil, dar nu se poate renunța la însăși
aptitudinea de a avea drepturi, adică la capacitatea de folosință.
Începutul și sfârșitul acestei capacități sunt stabilite de art. 35 și 36 din Codul civil,
astfel:
„Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu
moartea acesteia” (art. 35).
„Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște
viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile” (art. 36).
Potrivit acestor reguli, capacitatea de folosință a persoanelor fizice de a primi
liberalități începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia. În ce
privește dobândirea de drepturi (dar nu și asumarea de obligații!), capacitatea civilă de
folosință a omului începe chiar din momentul concepției, cu condiția de a se naște viu57
(infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur).

În același sens, în materie de succesiune, art. 957 alin. 1 C. civ. statuează: „O

persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Dispozițiile art. 36,
53 și 208 sunt aplicabile”.
„Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de
moarte rămasă definitivă” (art. 53).
„Prin excepție de la prevederile art. 205 alin.(3) și dacă prin lege nu se dispune altfel,
orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data
actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii
moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia ființă în mod legal” (art. 208).

● Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a încheia

57
A se vedea M. Udroiu, O. Predescu, Abordări europene cu privire la începutul vieții
persoanei, în „Dreptul” nr. 3/20l0, p. 237. Autorii remarcă că, exceptând Convenția americană a
drepturilor omului, care stipulează în art. 4 că dreptul la viață trebuie protejat „în general din
momentul concepției”, cea mai mare parte a textelor internaționale se referă la un drept care protejează
ființa vie și nu ființa care urmează să se nască.

30
singură, acte juridice civile, adică aptitudinea persoanelor fizice de a dobândi drepturi și de
a-și asuma obligații prin acte juridice proprii (art. 37 din Codul civil).
În principiu, persoana fizică dobândește deplina capacitate de exercițiu la vârsta
majoratului (18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că acesta are o voință conștientă și
dispune de discernământul necesar aprecierii consecințelor actelor juridice pe care le încheie.
Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit 16 ani
capacitatea deplină de exercițiu (art. 40).
Noul Cod civil nu aduce nici o modificare în privința vârstei majoratului. Referitor la
aceasta, art. 38 alin. 2 din actualul Cod civil stabilește, în aceiași termeni cu cei din vechea
reglementare, că persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Dacă toate persoanele fizice au capacitatea de folosință recunoscută de lege pe simplul
considerent că ele există ca ființe umane, în schimb nu toate persoanele fizice au capacitatea
de exercițiu, ci numai acelea care au o voință conștientă, care au discernământul faptelor lor,
deoarece numai acestea își pot da seama de consecințele actelor lor producătoare de efecte
juridice.
Potrivit art. 43 din Codul civil, intitulat marginal „lipsa capacității de exercițiu”:
„(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 42
alin.(1) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia
singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul
său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite
acest lucru.

În art. 41 – capacitatea de exercițiu restrânsă – se stipulează că:

„(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de
către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute
de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel
mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur
acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor”.
Potrivit art. 988 alin. 1 C. civ.: „Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția
cazurilor prevăzute de lege”.
Așadar, în principiu, persoanele fizice dobândesc deplina capacitate civilă de exercițiu
la vârsta majoratului (18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că ele au o voință conștientă
și dispun de discernământ necesar aprecierii consecințelor actelor juridice pe care le încheie.
Reglementând vârsta matrimonială, dispozițiile noului Cod civil consacră regula că
aceasta coincide cu împlinirea vârstei majoratului. În acest sens, prevederile art. 272 alin. 1
din noul Cod civil58 arată că o căsătorie se poate încheia dacă viitori soți au împlinit vârsta de

58
A se vedea A.-G. Gavrilescu, Vârsta matrimonială în actuala statornicire a Codului civil
român, în „Dreptul” nr. 12/2013, p. 34-52.
31
18 ani. Așadar, din momentul în care bărbatul și femeia devin majori, dobândind capacitate
deplină de exercițiu, aceştia au dreptul și în același timp libertatea de a se căsători fără a avea
nevoie de vreo autorizare din partea părinților sau altei persoane și chiar împotriva voinței
acestora.
Iar potrivit art. 40 Cod civil, intitulat marginal „capacitatea de exercițiu anticipată”:
„Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau
tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie”.
Dacă regula o constituie căsătoria la vârsta de cel puțin 18 ani, excepția, prevăzută de
art. 272 alin. 2 C. civ. o reprezintă posibilitatea încheierii căsătoriei de minorul (atât bărbatul,
cât și femeia) care a împlinit vârsta de 16 ani59.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiți de capacitate de exercițiu fiind
prezumați de lege a nu avea discernământ.
Întrucât însă au capacitatea de folosință ei pot deveni titulari de drepturi și obligații,
dar actele juridice din care acestea izvorăsc vor trebui să fie încheiate, în numele minorului
incapabil, de către reprezentanții săi legali, adică de către părinți sau, când ambii părinți sunt
morți, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești ori puși sub interdicție, de către tutorele
numit potrivit legii spre a asigura ocrotirea minorului.
Cu toate acestea, art. 42 Cod civil – privind regimul unor acte ale minorului lipsit de
capacitate de exercițiu – dispune că: „Minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților
sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul”.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc, potrivit legii, o capacitate civilă
de exercițiu restrânsă care le îngăduie, potrivit art. 41 alin. 2, să încheie ei înșiși actele juridice
prin care dobândesc drepturi și își asumă obligații, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților
sau a tutorelui chemați potrivit legii să le asigure ocrotirea.
Art. 44 C. civ. precizează că:
„(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin.(3) și la art. 43 alin.(3), precum
și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
(2) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate
invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din
minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească”.
Potrivit art. 988 alin. 2 C. civ., „Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după
dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în
folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta
să fi fost primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situația
în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului”.
De regulă, capacitatea de exercițiu dobândită la vârsta majoratului durează toată viața,
încetând – odată cu capacitatea de folosință – la moartea persoanei.
Cu toate acestea, legea prevede că și persoanele majore pot fi uneori lipsite de
capacitate de exercițiu și anume atunci când, suferind de o alienație mintală sau de debilitate
mintală (și fiind deci lipsite de discernământ, de o voință conștientă) sunt puse sub interdicție
prin hotărâre judecătorească.
59
Conform art. 272 alin. 2 Cod civil se poate căsători și minorul care a împlinit vârsta de 16 ani,
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: există motive temeinice; există un aviz medical
favorabil; există încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui sau al altor reprezentanți,
acreditări legale potrivit legii; există autorizarea „instanței de tutelă” în a cărei rază teritorială își are
minorul domiciliul.
32
 Interzișii sunt complet lipsiți de capacitatea de exercițiu, ca și minorii sub 14 ani, dar,
la fel ca și aceștia, bucurându-se de capacitatea de folosință, vor putea deveni titulari de
drepturi și obligații prin intermediul reprezentării lor legale de către un tutore numit în acest
scop, care va încheia în numele și în contul lor actele juridice necesare.

b) Capacitatea civilă a persoanei juridice

Amintim că, potrivit art. 28 din Codul civil – intitulat marginal „Capacitatea civilă”:
„(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exercițiu”.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de

drept civil de a avea drepturi și obligații civile.
Potrivit art. 205 din Codul civil, capacitatea se dobândește de la data înregistrării sau
de la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest articol):
„(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi și obligații de la data înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după
caz, potrivit art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau
de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data
actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura
necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
(4) Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele
unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru
actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de
cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a
preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la
data încheierii lor și produc efecte depline”.
Potrivit art. 208 C. civ. – intitulat marginal “capacitatea de a primi liberalități” – “Prin
excepție de la prevederile art. 205 alin. 3 și dacă prin lege nu se dispune altfel, orice
persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de
înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii
testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia ființă în mod legal”.
Capacitatea de folosință civilă a persoanei juridice este cârmuită de principiul
specialității. Principiul nu este consacrat in terminis în legislație – denumirea și creația sa sunt
creația doctrinei și jurisprudenței, dar existența acestuia poate fi dedusă din art. 206 din Codul
civil, care dispune că: „Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice” (alin.
1); „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi și obligații civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut” (alin. 2).
Într-o definiție doctrinară, principiul capacității de folosință a persoanei juridice
constituie „acea regulă de drept civil potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu

33
poate avea decât acele legături și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul ei”60.
Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”; acest text consacră
principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-și exercita

drepturile civile și de a-și îndeplini obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice de către
organele sale de conducere.
Potrivit art. 209 C. civ. – intitulat marginal „data dobândirii capacității de exercițiu”:
„(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin
organele sale de administrare, de la data constituirii lor”, adică prin persoanele fizice
încredințate cu conducerea lor potrivit legii, actului de înființare sau statutului.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. 1, persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei
juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de
administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel
prin lege, actul de constituire sau statut”.
Potrivit art. 210 C. civ. – intitulat marginal “lipsa organelor de adminsitrare”:
„(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către
persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu
depășirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru
înființarea persoanei juridice, precum și actele încheiate de alte persoane nedesemnate
obligă persoana juridică în condițiile gestiunii de afaceri.
(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ținut față de terți
dacă aceasta nu se înființează ori dacă nu își asumă obligația contractată, în afara cazului
când prin contract a fost exonerat de această obligație”.
Iar potrivit art. 219 C. civ. – intitulat marginal „răspunderea pentru fapte juridice”
„(1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate.
(2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au
săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți”.

Altfel spus, faptele (licite sau ilicite) săvârșite de aceste organe obligă însăși persoana
juridică (dacă au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcției lor, adică de organ al persoanei
juridice și nu în calitate de persoană fizică); faptele ilicite atrag, însă, și răspunderea personală
a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

2. Conținutul raportului juridic civil

60
Sancțiunea încheierii de către persoana juridică de acte juridice cu încălcarea art. 206 C. civ.
este nulitatea absolută. Nulitatea este expres prevăzută în art. 3 al textului citat, care dispune că: „Actul
juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin.(1) și (2) este lovit de nulitate absolută”.

34
 Conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile și obligațiile părților,
adică din drepturile subiectului activ și din obligațiile subiectului pasiv între care se stabilește
raportul juridic.
Între drepturi și obligații există o strânsă legătură de interdependență, în sensul că
fiecărui drept subiectiv civil îi corespunde o obligație corelativă și invers, fiecărei obligații îi
corespunde un drept corelativ al celeilalte părți; nu există drept fără obligație corelativă61.
Dreptul subiectiv civil și obligația civilă constituie, prin urmare, elementele
conținutului raportului juridic civil.
Cunoașterea acestor elemente implică o analiză distinctă a fiecăruia.

A. Drepturile subiective civile

a) Definiția și caracterele juridice ale dreptului subiectiv

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –
persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și
ale moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să
facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și, în caz de nevoie, să ceară concursul forței
coercitive a statului.

Drepturile civile subiective62 prezintă următoarele caractere juridice specifice:

- Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existența unei obligații corelative în sarcina
altei (altor) persoane, implicând deci, în mod necesar, existența unui raport juridic între doi
sau mai mulți subiecți de drept;
- Dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv
să-și îndeplinească obligația corelativă63 și de a recurge la nevoie la concursul aparatului de
constrângere a statului pentru a obține îndeplinirea acestei obligații;
- Dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea de a desfășura o anumită
conduită sau de a săvârși anumite acte de conduită căreia îi corespunde o anumită comportare
corelativă din partea subiectului pasiv;
- Dreptul subiectiv ia ființă ca atare din momentul nașterii raportului juridic, chiar
dacă titularul său nu a început încă să-l execute (căci dreptul reprezintă doar posibilitatea
juridică a unei conduite și nu însăși această conduită).
„În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și
libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este

61
Spre exemplu, într-un contract de vânzare, vânzătorul are dreptul de a pretinde și a primi
prețul bunului vândut, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a cumpărătorului de a plăti acel
preț; pe de altă parte, vânzătorul are obligația de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului
vândut și obligația de a garanta pe cumpărător împotriva evicțiunii și împotriva viciilor ascunse ale
lucrului, iar cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului și de a fi garantat.
62
Cu privire la noțiunea de drept subiectiv civil, a se vedea D. Ștefănescu, Contribuții la
elaborarea unei noi definiții a dreptului subiectiv, în „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 77-83, iar pentru
teoriile cu privire la existența și conținutul dreptului subiectiv, a se vedea O. Ungureanu, op. cit., p. 54
și urm.
63
În mod corespunzător, cum vom arăta, obligația civilă constă într-o îndatorire (iar nu într-o
facultate sau posibilitate) de a avea o anumită comportare corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ, comportare care poate consta, după caz, într-o acțiune (dare sau facere) sau într-o inacțiune
ori abținere (non-facere) și care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului.
35
parte” (art. 4 alin. 1).
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate regle-
mentările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai
favorabile” (art. 4 alin. 2).

b) Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile civile subiective sunt extrem de numeroase și variate. Ele pot fi clasificate
după diferite criterii.

● În funcție de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute și relative.

Drepturile subiective civile absolute sunt acelea cărora le corespunde obligația

generală a tuturor persoanelor de a se abține de a le încălca.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere juridice specifice:
– raportul juridic care are în conținutul său un drept absolut se stabilește între titularul
dreptului (ca subiect activ) și toate celelalte persoane (ca subiect pasiv universal, nedeterminat
în momentul stabilirii raportului juridic);
– conținutul obligației corelative care revine subiecților pasivi (nedeterminați) îl
constituie îndatorirea lor generală de a se abține de la orice act sau fapt care ar putea aduce
atingerea dreptului subiectiv, adică obligația de a nu face nimic de natură a încălca sau
stânjeni exercitarea dreptului subiectiv;
– drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la onoare
etc. drepturile rezultând din raporturile conjugale și raporturile de familie; drepturile
nepatrimoniale de autor, de inventator etc.); drepturile reale principale și cele derivate din
dreptul de proprietate privată.

Drepturile subiective civile relative – în opoziție cu cele absolute – sunt cele cărora le
corespunde obligația uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul
stabilirii raportului juridic, de a da (adică de a constitui sau strămuta un drept real asupra
unui lucru), de a face (de a săvârși anumite acte sau fapte juridice), sau de a nu face ceva (de
a se abține de la săvârșirea anumitor acte sau fapte juridice).
Drepturile relative prezintă anumite caractere juridice specifice:
– raportul juridic care cuprinde în conținutul său un drept relativ se stabilește între
titularul dreptului (subiect activ) și una sau mai multe persoane determinate (ca subiect pasiv);
– conținutul obligației subiectului pasiv determinat este îndatorirea – de cele mai
multe ori pozitivă – de a da sau a face ceva, fie uneori îndatorirea negativă de a nu face ceva
(de a se abține de la anumite acte sau fapte);
– drepturile relative sunt opozabile numai față de persoana (sau persoanele) care
constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv; ele sunt deci erga certa
personam (inter partes).
Sunt drepturi relative toate drepturile de creanță, adică acele drepturi care rezultă din
acte juridice sau din fapte juridice în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate,
în calitate de creditor, are dreptul de a pretinde și obține de la una sau mai multe persoane
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligației corelative de a da, a face sau de a nu
face ceva.

● În funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective civile se împart în

36
patrimoniale și nepatrimoniale.

Drepturile subiective civile sunt patrimoniale sau nepatrimoniale după cum ele au sau
nu au un conținut economic, evaluabil în bani.
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește,
pecuniar. Marea majoritate a drepturilor civile intră în această categorie (căci dreptul civil
reglementează, în principiu, raporturi juridice cu conținut economic).
Unele drepturi patrimoniale sunt absolute și, prin urmare, opozabile erga omnes (cum
sunt drepturile reale64), iar celelalte sunt relative și deci opozabile numai debitorului
(drepturile de creanță65).
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv care nu are un
conținut economic și deci nu poate fi evaluat în bani.
Sunt nepatrimoniale: drepturile care privesc existența și integritatea persoanei
(dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la demnitatea umană ș.a.); drepturile care privesc
identificarea persoanei (pentru persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul
la domiciliu și la reședință etc.; pentru persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu,
ș.a.); drepturile ce decurg din creația intelectuală (dreptul de autor, de inventator și cele
conexe lor etc.).
Spre deosebire de drepturile patrimoniale care pot fi absolute sau relative, drepturile
nepatrimoniale sunt întotdeauna absolute, deci sunt opozabile tuturor.
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale se pot împleti cu drepturi patrimoniale
(de exemplu, drepturile decurgând din creația intelectuală cuprind atât prerogative
nepatrimoniale, cum este acela de a fi recunoscut ca autor al operei sau invenției, adică
„dreptul la paternitatea operei sau invenției”, cât și prerogativele cu conținut economic, ca
dreptul de a fi remunerat în caz de editare, reprezentare sau difuzare a operei, sau dreptul de a
fi despăgubit în caz de folosință fără drept a acesteia) sau pot da naștere unor consecințe de
ordin patrimonial (de exemplu, din drepturile rezultate din rudenie sau căsătorie decurge și
obligația de întreținere sau dreptul la moștenire).
Diviziunea drepturilor subiective în drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale
permite clasificarea prejudiciilor în prejudicii patrimoniale, pe de o parte, și prejudicii nepatri-
moniale66 sau „daune morale” pe de altă parte.

64
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său își poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
65
Dreptul de creanță este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ – numit
creditor – poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanță mai sunt denumite adesea și drepturi personale – în opoziție cu cele reale –
spre a sublinia ideea că ele sunt opozabile numai anumitor persoane determinate (debitor).
66
Prejudiciile nepatrimoniale sunt denumite, prin tradiție, daune morale, întrucât sunt prejudicii
care, îndeobște, rezultă din atingeri aduse unor valori morale ale omului; în acest sens se vorbește și
despre patrimoniul moral al persoanelor fizice (a se vedea, în acest sens, M. Eliescu, Răspunderea
civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972, p. 106).
Între prejudiciile nepatrimoniale pe care autorii le enumeră încercând să le clasifice sunt
menționate și cele care decurg din atingerile aduse demnității, prin insulte, calomnii și alte fapte de
aceeași natură.
Referindu-se la dreptul la demnitate, textele normative îl denumesc diferit: în timp ce în art. 58,
noul Cod civil include printre drepturile personalității „dreptul la onoare și reputație”, în art. 72 este
denumit „dreptul la demnitate”, drept care potrivit alin. 2, privește onoarea și reputația. Ceea ce nu
afectează coerența terminologică, fiind doar alternative de exprimare (a se vedea C. Turianu, Insulta și
calomnia prin presă, Editura All Beck, București, 2000, p. 145 și urm.
Spre deosebire de paguba materială care fie diminuează patrimoniul victimei, fie că o lipsește de
un beneficiu viitor, pe care aceasta l-ar fi realizat în mod neîndoielnic, dauna morală nu aduce nici o
37
 ● După corelația dintre ele, drepturile subiective se împart în principale și accesorii.

Este principal acel drept subiectiv care are o existență de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de vreun alt drept.

Exemple de drepturi principale: drepturile reale principale (respectiv dreptul de

proprietate în toate formele sale)67 și drepturile reale principale derivate, corespunzătoare
dreptului de proprietate privată; ele se mai numesc dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate (Codul civil reglementează următoarele drepturi reale principale derivate: dreptul
de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitație, dreptul de servitute și dreptul de superficie)68.

Este accesoriu acel drept subiectiv a cărui soartă juridică depinde de existența altui
drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.

Sunt drepturi reale accesorii, constituite în scopul garantării unor drepturi de creanță:
gajul (sau amanetul), ipoteca, privilegiile, dreptul de retenție69; ele însoțesc întotdeauna un
drept de creanță70.

pierdere de ordin pecuniar. În alți termeni, dauna morală este un prejudiciu extrapatrimonial, adică
orice altă daună neeconomică.
67
Dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de
proprietate privată (a se vedea Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al
acesteia).
Dreptul de proprietate privată se împarte în: a) dreptul de proprietate particulară, care aparține
persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip particular, b) dreptul de proprietate privată al statului,
unităților administrativ-teritoriale/județul, municipiul, orașul, comuna) precum și altor persoane
juridice înființate de stat, cum sunt regiile autonome.
68
Dreptul de uz este un drept real care conferă titularului prerogativele de a se folosi de lucru și
de a-i culege fructele numai pentru nevoile sale și ale familiei; este, de fapt, o varietate a dreptului de
uzufruct.
Dreptul de uzufruct este un drept real care conferă titularului său posesia și folosința asupra
lucrurilor ce aparțin altuia având însă îndatorirea de a conserva substanța lucrurilor respective. Este un
drept care, de regulă, se constituie asupra bunurilor neconsumptibile.
Dreptul de abitație este un drept de folosință (uz) având ca obiect o casă de locuit; în principiu,
acest drept nu poate fi cedat și nici închiriat.
Dreptul de servitute este un drept real imobiliar perpetuu și indivizibil care dezmembrează
proprietatea, conferind titularului său anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia.
Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de proprietate ce o persoană
numită superficiar o are asupra construcțiilor, plantațiilor și altor lucrări aflate pe terenul altei
persoane, teren în privința căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. Constituie o excepție
de la regula potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde și proprietatea a ceea ce se află pe el.
69
Dreptul de ipotecă este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei obligații (art.
1746 și urm. C. civ.).
Dreptul de gaj este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil „spre
siguranța datoriei” (art. 1685 și urm. C. civ.).
Privilegiile sunt drepturi care îi dau creditorului posibilitatea ca creanța sa să fie preferată față
de alți creditori, chiar dacă aceștia sunt creditori ipotecari.
În rândul drepturilor reale accesorii este inclus (de doctrină și jurisprudență) și dreptul de
retenție care dă posibilitatea celui care deține un bun al altuia să nu-l restituie proprietarului până nu i
se plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
70
Drepturile de creanță – denumite adesea și drepturi personale spre a sublinia ideea că ele sunt
opozabile numai anumitor persoane determinate (debitor) – sunt constituite din două elemente: o
38
 Drepturile reale accesorii nu au o existență de sine stătătoare, fiind atașate de un alt
drept principal. De aceea, nașterea precum și stingerea lor depind de existența valabilă a
dreptului principal de creanță.
Această împărțire a drepturilor subiective civile este importantă pentru că dreptul civil
accesoriu depinde de soarta dreptului civil principal (accesorium sequitur principale).

● După gradul de siguranță pe care îl oferă titularul lor, drepturile subiective civile
pot fi: pure și simple și afectate de modalități.

Este pur și simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine titularului
său, întrucât nici existența și nici executarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare; un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată după nașterea lui și necondiționat. Exemplu:
printr-un dar manual (donația unui bun mobil corporal), donatorul dobândește de îndată, în
mod irevocabil, dreptul de proprietate al bunului cu care a fost gratificat.
Este afectat de modalități acel drept subiectiv civil a cărui existență ori exercitare
depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Cum „modalitățile actului juridic civil” sunt termenul, condiția și sarcina, înseamnă
că este afectat de modalitate acel drept subiectiv care este însoțit de o împrejurare viitoare
care se subsumează acestor „modalități”.

c) Recunoașterea, ocrotirea și exercitarea drepturilor subiective civile

● Recunoașterea și ocrotirea drepturilor subiective civile

Posibilitatea desfășurării unei anumite conduite devine un drept subiectiv (civil) numai
în măsura în care este recunoscută printr-o normă juridică (dreptul obiectiv).
Recunoașterea drepturilor subiective civile este făcută de diferite izvoare de drept
civil, pe categorii ori specii de asemenea drepturi. Exempli gratia, menționăm aici
următoarele:

– Codul civil recunoaște majoritatea drepturilor patrimoniale (reale și de creanță), prin

chiar reglementarea lor.
Astfel, în partea a III-a - Despre bunuri sunt reglementate drepturile reale principale
(proprietatea, uz, uzufruct, servitute, abitațiune).

- Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului și Convenția

internațională privind drepturile copilului recunosc, de asemenea, multe drepturi subiective
civile pentru persoana fizică;

– Constituția consacră, de asemenea, anumite drepturi cu caracter fundamental ale

cetățeanului român care, însă, sunt drepturi subiective civile.
Art. 15 din Constituție statuează că: „Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile

relație interpersonală între creditor și debitor și un element economic care constă într-un drept asupra
patrimoniului debitorului, drept pe care autorii îl numesc gaj general.
Garanțiile reale constă în afectarea specială a unui bun (bunuri) pentru garantarea obligației, în
instituirea unui drept accesoriu, de garanție, cu privire la acel bun. Din acest drept real decurge, pentru
creditor, atât un „drept de preferință”, cât și un „drept de urmărire” (este cazul gajului, ipotecii și al
privilegiilor reale). În acest sens, a se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Garanțiile de executare a
obligațiilor comerciale, Editura Scripta, 1998, p. 3 și urm.
39
consacrate prin Constituție și prin alte legi…”, iar art. 21 consacră și principiul ocrotirii
eficiente a acestor drepturi statuând că: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru
apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și că „nici o lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept”.
Articolele următoare ale Constituției consacră și garantează expres drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor dintre care multe au caracter de drepturi civile: dreptul
la viață și la integritatea fizică și psihică a persoanei (art. 22); dreptul la viață intimă,
familială și privată (art. 26); dreptul la domiciliu și la inviolabilitatea domiciliului și a
reședinței (art. 27); dreptul la proprietate (art. 44); dreptul la moștenire (art. 46) etc.
În sfârșit, trebuie reținut faptul că drepturile subiective sunt ocrotite chiar și împotriva
încălcării lor de către autoritățile publice ale statului, art. 52 alin. 1 din Constituție prevăzând
că „Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să
obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”.

● Exercitarea drepturilor subiective civile

Principiile exercitării drepturilor subiective civile

Dreptul subiectiv civil înseamnă, după cum am arătat cu ocazia definirii lui, nu numai
posibilitatea unei conduite, ci și măsura acelei conduite. Tocmai această „măsură” cere să
precizăm principiile care trebuie observate de titularul unui drept subiectiv cu ocazia
exercitării lui.

Aceste principii sunt următoarele:

– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei; acest
principiul rezultă din mai multe norme de drept civil, precum art. 11 din Codul civil: „Nu se
poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare (adică acte juridice unilaterale – n.n.),
de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință; acest principiu rezultă din
art. 14 Cod civil, potrivit căruia: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își
exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea
publică și bunele moravuri”; de altfel, acest principiu a fost ridicat la rang de principiu
constituțional (art. 57).
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale materiale ori juridice; spre
exemplu, proprietarul unui teren trebuie să respecte hotarul, linia vecinătății, iar
împrumutătorul nu poate cere de la împrumut decât ceea ce datorează.

d) Abuzul de drept

Art. 15 din Codul civil, cu denumirea marginală „Abuzul de drept”, prevede că

„Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.
Sfera de aplicare a abuzului de drept ține de calitatea generală de a fi titular de drept,
nefiind restrânsă la calitatea de proprietar, deși teoria abuzului de drept s-a dezvoltat pe seama
abuzului de drept de proprietate. Aproape toate drepturile sunt susceptibile de exercitare
abuzivă, cu excepția acelora care, prin natura lor, pot fi exercitate discreționar, cum sunt, de
pildă, drepturile personalității71.
Din dispozițiile art. 15 C. civ. reies două forme de manifestare a exercițiului abuziv a

71
A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 626.
40
unui drept.
Potrivit primei modalități, exercițiul dreptului este socotit ca abuziv atunci când este
exercitat cu intenția de a păgubi pe altul sau de a-l vătăma, ceea ce presupune o deturnare
intenționată, cu rea credință, a dreptului, de la scopul său firesc și legitim. Legiuitorul
sancționează, astfel, folosirea dreptului într-un mod nelegitim, în dezacord cu interesul social
care a determinat legitimarea și protecția sa ca drept. Prerogativele proprietății (usus, fructus
și abusus) trebuie să profite titularului dreptului în vederea realizării interesului său legitim,
iar nu să fie deturnate pentru a șicana sau a face rău altuia72.
Vinovăția făptuitorului, sub forma intenției, explicit formulată de legiuitor, trebuie
dovedită de partea lezată, deoarece buna credință se prezumă întotdeauna.
A doua modalitate de manifestare a abuzului de drept presupune exercitarea unui
drept subiectiv civil dincolo de limitele sale firești, normale, rezonabile, adică exercitarea lui
în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege73.
Pentru a dovedi abuzul de drept în această situație specială este necesar să se facă
dovada că depășirea exercitării dreptului este contrară bunei credințe.
Altfel spus, abuzul de drept intervine, în general, atunci când dreptul subiectiv civil nu
este exercitat cu respectarea principiilor sus-enunțate, ci cu rea-credință, fără respectarea legii
și a moralei, a limitelor sale sau împotriva scopului lor economic și social74.
Modul obișnuit de sancționare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului
forței de constrângere a statului, în sensul că organul jurisdicțional, constatând că este în
prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului,
așa cum a fost formulată, iar dacă exercițiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va
înlătura o astfel de apărare.
Neîndoielnic, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudiciu (material ori moral), va interveni răspunderea civilă față de cel
vătămat într-un drept al său.
Pornind de la ideea că expresia abuz de drept înseamnă o „depășire a hotarului
dreptului subiectiv” și de la conceptul că exercițiul dreptului trebuie să corespundă scopului
economic al acestuia și funcționării sale normale, literatura de specialitate propune
determinarea existenței abuzului pe criterii obiective75.
Așadar, apare insuficient să considerăm că exercițiul dreptului este abuziv numai în
ipoteza în care, subiectiv, ar fi edictat exclusiv de intenția de a cauza altuia o pagubă.
Așa de pildă, în materia raporturilor de vecinătate, sunt considerate că întrec aceste
limite și deci constituie abuz de drept: săpăturile sau alte lucrări care atrag ruina clădirilor
vecine; producerea prin exercițiul unor activități industriale, de zgomote sau trepidații, care
fac nelocuibile casele vecine și le micșorează valoarea76 etc.
În doctrină77 s-a subliniat că actele materiale asupra bunurilor aflate în coproprietate

72
A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 626.
73
A se vedea O. Ungureanu, op. cit., p. 73.
74
Abuzul de drept a fost și este viu disputat în doctrină. Cu privire la tendințele afirmate în
această materie, a se vedea: Irina Sferdian, Inconvenientele de vecinătate în reglementarea noului Cod
civil, în „Dreptul” nr. 2/2015, p. 9-13; O. Popa, P. Pordea, Gh. Oprea, Elemente de caracterizare a
abuzului de drept în materie civilă, în „Revista română de drept” nr. 9/1978, p. 57-64.
75
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921, p. 151-152.
76
D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu
legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, București, 1906, p. 240-242.
77
Cu privire la abuzul de drept în exercitarea dreptului de proprietate privată, a se vedea: V.
Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, 2004, p. 280. Iar în
cazul coproprietății și indiviziunii, a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 148-158.
41
sau indiviziune se pot face de fiecare coproprietar sau indivizar cu condiția să respecte dreptul
egal al celorlalți coproprietari sau indivizări, adică să nu împiedice folosința legal îndrituită
acestora. Actele materiale care depășesc această limită reprezintă, indiscutabil, o exercitare
abuzivă a dreptului de coproprietate ori în indiviziune, configurată juridic ca abuz de drept78.
Exercitarea abuzivă a unui drept real poate conduce la încetarea dreptului, adică la
decăderea din drept. Astfel se întâmplă, conform art. 747 C. civ., în cazul uzufructului, textul
prevăzând în mod expres că acesta poate înceta „la cererea nudului proprietar atunci când
uzufructuarul abuzează de folosința bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se
degradeze” (alin. 1).
Instanța, după gravitatea împrejurărilor, putând hotărî „fie stingerea uzufructului, fie
preluarea folosinței bunului de către nudul proprietar, cu obligația acestuia de a plăti
uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea
rentei, instanța poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară” (alin. 3).
Tot astfel, în conformitate cu art. 1119 din Codul civil, moștenitorul „care, cu rea-
credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație
supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă
anterior renunțase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau
ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa
la distribuirea bunului donat” (alin. 1).
Așadar, succesibilul care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu știință și rea-
credință n-a trecut în inventar bunuri din moștenire „nu se poate folosi de beneficiul de
inventar”, ceea ce revine la a spune că este decăzut din dreptul de a se folosi de această
modalitate de acceptare a moștenirii, iar potrivit art. 703 moștenitorul pierde dreptul de a
renunța la moștenire în cazul în care a sustras sau a ascuns bunuri din succesiune; el pierde și
dreptul de proprietate asupra bunurilor ascunse sau sustrase.

B. Obligația civilă

a) Definiția obligației civile

După cum am arătat, conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile
subiectului activ și obligațiile subiectului pasiv, între care există o strânsă legătură de
interdependență; oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligație civilă; nu
există drept fără o obligație corelativă.
Art. 1164 Cod civil, definind conținutul raportului obligațional, arată că „Obligația
este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație

78
Aplicarea acestor principii a făcut-o Tribunalul Suprem, între altele, prin decizia nr. 734 din
25 martie 1989 („Dreptul” nr. 3/1990, p. 61), într-un caz de exercitare abuzivă a dreptului de
proprietate comună pe cote – părți.
Dreptul de coproprietate asupra unui bun îndreptățește pe titulari la realizarea deplină a
prerogativelor proprietății, dar, în același timp, îi obligă la o exercitare în limitele impuse de împlinirea
interesului lor, în acord cu interesul celorlalți coproprietari.
Așadar, când drepturile civile sunt abătute de la finalitatea care le justifică existența, sau când
sunt exercitate cu rea – credință, exercițiul lor devine abuziv și, în acest caz, nu se mai bucură de
ocrotirea legii.
Așa fiind, în speță, pretenția pârâților de a avea acces permanent prin ușa ce asigură intrarea din
interior în holul casei scărilor, bazată pe dreptul de folosință comună pe care îl au asupra
dependințelor– pivnița și podul – apare ca o exercitare abuzivă a dreptului lor, cât timp prin ușa de la
holul apartamentului, creată în acest scop, au asigurată legătura, normală și corespunzătoare, cu scările
de acces la dependințele respective.
42
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.
În doctrină, însă, s-au formulat mai multe definiții pentru obligația civilă79 care, în
esență, cuprind aceleași elemente, existând numai anumite diferențe de formulări.
Definim obligația civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic
civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită
care constă în a da, a face sau a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța
coercitivă a statului.

Reținem, ca elemente definitorii ale obligației civile80, următoarele:

– obligația civilă înseamnă, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o
posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
– îndatorirea poate consta în a da, a face ori a nu face ceva;
– în caz de neconformare de bună voie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv
prin forța de constrângere a statului.
Potrivit art. 1226 C. civ.: „Obiectul obligației este prestația la care se angajează
debitorul” (alin. 1); „Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel
puțin determinabil și licit” (alin. 2).

b) Izvoarele obligațiilor civile

Potrivit art. 1165 Cod civil „Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și
din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.
a) Contractul este definit la art. 1166 C. civ. ca „acordul de voințe între două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”
b) Cvcasicontractul este definit la art. 986 C. civ. ca un fapt juridic licit și voluntar din
care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți.
În această categorie, Codul nostru civil cuprinde:
- gestiunea de afaceri, care constă în fapta unei persoane de a gera (administra)
interesele altei persoane, însă fără a exista un mandat din partea acelei persoane (art. 1339-
1340 C. civ.);
- plata nedatorată, care se caracterizează prin aceea că o persoană plătește alteia fără a
datora sau care nu îi incumbă, ceea ce implică restituirea sumei plătite (art. 1341-1344 C.
civ.);
- îmbogățirea fără justă cauză, când cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără
justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la restituire (art. 1345-1348).
c) Delictul este un fapt intențional și ilicit (art. 1357 C. civ.).
d) Legea ar fi acel izvor de obligații care nu necesită intervenirea unui fapt juridic,

79
Termenul de obligație este primitor de mai multe sensuri, și anume: în sens larg, el
desemnează raportul obligațional (adică raport civil, în care subiectul activ – creditorul – poate
pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea. să facă ori să nu facă ceva ), iar în sens restrâns, se
conferă numai semnificația de datorie a debitorului.
Într-un al treilea sens, oarecum impropriu, termenul în discuție primește semnificația de înscris
constatator al unei obligații (instrumentum), cum sunt obligațiunile sau cecurile, în astfel de situații
făcându-se confuzie între raportul juridic obligațional și înscrisul constatator al existenței sale.
Pentru dezvoltarea istorică a noțiunii de „obligație” a se vedea I. Albu, Drept civil. Introducere
în studiul obligațiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14-30.
80
A se vedea: D. Hantea, Cu privire la conținutul noțiunii de obligație civilă, în „Dreptul” nr.
5/1998, p. 40-43; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex,
București, 1998, p. 18-25.
43
obligațiile luând naștere direct și nemijlocit din lege, ca de pildă obligațiile fiscale, pensiile
alimentare, obligațiile tutorelui etc.

c) Clasificarea obligațiilor civile

Obligațiile civile (corelative drepturilor) pot fi clasificate în funcție de diferite criterii,

astfel:

● În primul rând distingem obligația legală și obligația naturală81. Ceea ce deosebește

obligația naturală de cea legală, este lipsa sancțiunii legale pentru legătura juridică (juris
vinculum) dintre două persoane.
Obligația naturală, întrucât este o obligație fără sancțiune, nu poate face obiectul
executării silite, dar dacă este executată de bună voie nu se admite repetițiunea (art. 1092,
alin. 2 C. civ.).
Obligația naturală este deci susceptibilă de plată voluntară dar nu poate fi cerută de
creditor prin acțiune.

 Clasificare obligațiilor după modalități

„Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități” (art.
1396 alin. 1 C. civ.).
„Obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități” (art. 1396 alin. 2).

Conform art. 1397 alin. 1 C. civ., obligația simplă nu este afectată de termen sau
condiție și poate fi executată imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului. În plus,
se arată la următorul alineat, aceasta este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau
desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în
momentul în care debitorul s-a obligat sub condiție”.
La rândul lor, obligațiile susceptibile de modalități pot fi afectate de termen sau
condiţie, conform art. 1398 C. civ.

● Clasificarea obligațiilor după obiectul lor

În funcție de obiectul lor, deosebim:

- obligația de a da, obligația de a face și obligația de a nu face ceva (aut dare, aut
facere, aut non facere);
- obligația pozitivă (a da, a face) și obligația negativă (a nu face);
- obligația de rezultat (determinată) și obligația de diligență (de mijloace).

a) Obligațiile de a da, a face și a nu face

În dreptul civil, obligația de a da (dare) este îndatorirea de a constitui sau a transmite

un drept real.
De exemplu, obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligație de „a da”. Tot obligație de „a

81
„Obligațiile naturale sunt legături imperfecte dar nesancționate, echitatea fiind fundamentul
lor” (C. Hamangiu, N. Georgean, Cod civil adnotat, 1930, vol. I, speța 19, p. 226).
44
da” este și îndatorirea pe care și-o asumă împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă, în
favoarea împrumutătorului, pentru a-i garanta creanța.
Obligația de a face (facere) este îndatorirea de a realiza o acţiune materială – a
executa o lucrare, a presta un serviciu ori a preda un lucru (de exemplu, obligația
vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului sau cea a antreprenorului de a executa o
lucrare).
Din textul art. 1527 alin. 1, rezultă că, în caz de neexecutare, obligația de a face este
susceptibilă de o constrângere directă a debitorului la executarea ei 82, iar potrivit art. 1528
alin. 1, creditorul poate fi autorizat de justiție, de câte ori aceasta este cu putință, să execute el
obligația, pe cheltuiala debitorului83.
A nu face, ca obligație corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de
a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept. A nu face, ca obligație corelativă unui
drept relativ, înseamnă a nu realiza o anumită acţiune pe care debitorul ar fi putut-o face dacă
nu s-ar fi obligat la abținere. De exemplu, obligația pe care și-o asumă autorul unei piese de
teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a piesei sale către vreun alt teatru, timp
de 5 ani de la prima reprezentație realizată de teatrul căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată
piesa. Tot obligația de „a nu face” este și obligația pe care și-o asumă nepoata față de unchi,
printr-un contract de donație, de a nu se căsători până la absolvirea liceului sau a facultății.
Clasificarea obligațiilor civile în „a da”, „a face” și „a nu face” prezintă importanță
juridică în ceea ce privește clasificarea actelor juridice (de pildă, contractul de rentă viageră se
deosebește față de contractul de vânzare cu clauză de întreținere prin aceea că primul
presupune o obligație de „a da”, pe când al doilea dă naștere la o obligație de „a face”), dar
şi în ceea ce priveşte posibilitatea aducerii la îndeplinire a obligațiilor prin executare silită.

b) Obligații de rezultat și obligații de diligență

Este de rezultat (numită și determinată) acea obligație care constă în îndatorirea

debitorului de a obține un rezultat determinat. De exemplu, obligația vânzătorului de a preda
cumpărătorului lucrul vândut.
Potrivit art. 1481 alin. 1: „În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să
procure creditorului rezultatul promis.”
Este de diligență (numită și de mijloace) acea obligație care constă în îndatorirea
debitorului de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga
însă la realizarea rezultatului concret.
Potrivit art. 1481, alin. 2 „În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.”
De exemplu, obligația avocatului de a reprezenta și asista în justiție pe clientul său ori
obligația profesorului de a medita un elev în vederea promovării unui examen84.

● Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor

1. După opozabilitatea lor, obligațiile civile se împart în:

- obișnuite (opozabile numai inter partes);

82
Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură,
cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
83
În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să
execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.
84
În mod obișnuit, obligația medicului față de pacientul său este considerată o obligație de
mijloace (v. Trib. Suprem, dec. civ. nr. 106/1964, în Culegere de decizii pe anul 1964, p. 112).
45
 - opozabile și terților (scriptae in rem);
- reale (propter rem).

a) Numim obișnuită acea obligație civilă care incumbă debitorului față de care s-a
născut. Este obligația opozabilă „între părți”. Marea majoritate a obligațiilor civile sunt de
acest fel.

b) Este obligație opozabilă și terților (numită și scriptae in rem) acea obligație care
este strâns legată de posesiunea unui bun, astfel încât creditorul nu-și poate realiza dreptul său
decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun.
Exemplu: obligația cumpărătorului unui bun care formează obiectul unui contract de
locațiune, potrivit art. 1811 C. civ.: „Dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locațiunea a fost notată în
cartea funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locațiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a
îndeplinit aceste formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința
locatarului”.

c) Este obligație reală (numită și propter rem)85 îndatorirea ce revine, potrivit legii,
deținătorului unui bun, în considerarea importanței deosebite a unui astfel de bun pentru
societate86. Exemplu, obligația deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva ori obligația
deținătorului unui bun din patrimoniul național de a-l conserva.

2. În funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligațiilor civile deosebim :

- obligații civile perfecte;
- obligații civile imperfecte;

a) Este perfectă acea obligație civilă a cărei executare este asigurată, în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce
poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, ca regulă). Marea majoritate a
obligațiilor civile este formată din obligațiile perfecte.

b) Este imperfectă (numită și naturală) acea obligație – tot juridică – a cărei executare
nu se poate obține pe cale silită, dar odată executată, de bună voie de către debitor, nu este
permisă restituirea ei. Ea reprezintă o categorie intermediară între obligația juridică și
obligația morală (acesteia din urmă îi lipsește constrângerea statală).

În ce privește temeiul plății, conform art. 1470 C. civ., orice plată presupune o datorie,
iar potrivit art. 1471 C. civ., restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au

A se vedea I. Lulă, Privire generală asupra obligațiilor „propter rem”, în „Dreptul” nr.
85

8/2000, p. 8-22.
86 Obligațiile reale de a face, denumite și obligații propter rem, sunt strâns legate de un lucru, imobil sau mobil, astfel încât se transmit o dată cu
acestea. Ele „decurg din stăpânirea unor bunuri” și „obligă numai în legătură cu acele lucruri, adică propter rem” (I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul
obligațiilor, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1984, p. 66). În acest sens, conform art. 560 C. civ. „Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la
grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”. Acest text instituie
obligații reale de a face cu caracter reciproc în raporturile de vecinătate.

46
fost executate de bunăvoie.

Exemple:
- cheltuielile de nuntă constituie o obligație a părinților lipsită de sancțiune iar în cazul
în care au fost efectuate de bunăvoie nu se poate cere restituirea lor;
- obligația de întreținere între rude, care potrivit legii nu sunt îndatorate la întreținere;
- obligațiile izvorâte din jocuri și pariuri, altele decât cele organizate de stat etc.

După cum se poate observa, sancțiunea juridică a obligației naturale nu o constituie

calea ofensivă a acțiunii, ci aceea pasivă a excepțiunii.

3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înțelegem acțiunea la care este îndreptățit
subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv.

Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita subiecților
acestui raport.

A. Corelații

a) Corelația dintre obiectul și conținutul raportului juridic civil

Deși în strânsă legătură, obiectul și conținutul raportului juridic civil nu se confundă.

În adevăr, prin conținut înțelegem drepturile și obligațiile subiecților, adică
posibilitățile juridice de a pretinde și a îndeplini anumite acțiuni sau inacțiuni și respectiv
îndatoririle juridice asumate, pe când prin obiect înțelegem înseși aceste acțiuni sau inacțiuni
pe care subiectul activ le poate pretinde iar cel pasiv este ținut să le îndeplinească.

b) Corelația dintre obiectul raportului juridic civil și noțiunea de

„bunuri”

În raporturile patrimoniale, conduita oamenilor se referă, adesea, la lucrurile din lumea

exterioară, numite și bunuri.
Acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil dată fiind natura socială a
acestui raport.
Totuși pentru ușurința exprimării – adică brevitatis causa – se folosește și exprimarea
că „obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori niște bunuri”.
„Bunul”, deci, este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

B. Bunurile

a) Definiția bunului în dreptul civil

Potrivit art. 535 C. civ. „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial”.
Prin lucru se înțelege tot ceea ce există în realitate, în afară de ființe, şi se află în
natură, fiind perceptibil prin simțurile noastre, altfel spus, având o existență materială. Din

47
punct de vedere juridic, lucrurile sunt „corporale” sau „necorporale”87.
În doctrină, sunt considerate „corporale” bunurile care au o existență fizică
perceptibilă direct, cu ajutorul simțurilor umane, sau indirect, prin intermediul diverselor
aparate. Sunt perceptibile direct, spre exemplu, terenurile, construcțiile și vehiculele, iar
indirect, undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice fel (a se
vedea art. 539 alin. 2 C. civ.).
În schimb, sunt „necorporale” lucrurile „intangibile”, care au o existență ideală,
abstractă. Literatura de specialitate include în această categorie, spre exemplu, creanțele,
titlurile de valoare, fondurile de comerț, creația intelectuală.
În prezent, sub aspect juridic, pentru ca un „lucru” să se convertească într-un „bun”
este necesar să întrunească trei cerințe, și anume: să aibă valoare economică, adică să fie
evaluabil în bani; să fie util omului, adică să servească acestuia pentru satisfacerea diverselor
trebuințe materiale și/sau spirituale; să facă obiectul unui drept patrimonial88. Așadar, în
temeiul art. 535 C. civ., pentru a fi în prezența unui „bun” se impune existența concomitentă a
unui „lucru”, indiferent că este corporal sau necorporal, și a unui „drept patrimonial” asupra
acelui lucru, indiferent că este real sau de creanță. Sintetic spus, din punct de vedere strict
juridic, „lucrul” și „dreptul patrimonial” constituie elementele necesare și suficiente pentru
existența juridică a „bunului”.

Concluzia care rezultă este că ori de câte ori în conținutul raportului juridic intră un
drept patrimonial, obiectul derivat al acestuia este însăși bunul89.

b) Corelația dintre noțiunile de „bunuri”, universalitate de fapt și

„patrimoniu”

Ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane este denumit în Codul civil ca
fiind universalitate de fapt. Astfel, potrivit art. 541 alin. 1: „Constituie o universalitate de fapt
ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin
voința acesteia sau prin lege”.
Reamintim că, în concepția Codului civil, drepturile patrimoniale sunt considerate
bunuri.
De altfel, în sensul curent, patrimoniul desemnează averea sau avuția unei persoane
(din lat. patrimonium care derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi
familiale) 90.
În acest sens larg, numim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor,
care au valoare economică, aparținând unei persoane fizice sau juridice91.
Este, așadar, de reținut că bunurile intră în componența patrimoniului; altfel spus, între
bun și patrimoniu există corelația de tip parte – întreg.

87
Pentru unele detalii ]n acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, Natalia Saharov, Considerații critice în
legătură cu reglementarea bunurilor în Codul civil, în dreptul nr. 1/2014, p. 57-66.
88
Sub imperiul vechilor reglementări, în lipsa unui text legal care să-i stabilească semnificația, în
doctrină s-a decis că, pentru existența „bunului”, alături de posibilitatea evaluării în bani și utilitatea
lui pentru om, era suficientă „posibilitatea” (susceptibilitatea) aproprierii acestuia pe calea dreptului
patrimonial. Evident, în prezent, nu mai este suficient ca lucrul să fie „apropriabil”, ci trebuie să facă
efectiv obiectul unui drept patrimonial.
89
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.90.
90
A se vedea, în acest sens, A. Duţu, Patrimoniul în dreptul civil şi în dreptul mediului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
91
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, vol. I, Editura
Wolters Kluwer, București, 2008, p. 12.
48
 Drepturile și obligațiile patrimoniale și bunurile la care acestea se referă, aparținând
unei persoane, pot fi privite atât individual – ut singuli – cât și în universalitatea lor –
universitas juris – ca element activ al patrimoniului.

c) Clasificarea bunurilor

● În funcție de natura lor și de calificarea dată de lege bunurile se împart in imobile

(nemișcătoare) și mobile (mișcătoare)

Principala diviziune a bunurilor este prevăzută în mod expres în Codul civil care, în
art. 536 statuează că „toate bunurile sunt mobile sau imobile” (s.n.).
Această clasificare a fost și este considerată fundamentală, adică o summa divisio
pentru simplul motiv că se aplică necesarmente tuturor bunurilor.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o așezare fixă și stabilă cum sunt:
pământul, clădirile și în general tot ceea ce este legat de sol.
Potrivit art. 537 C. civ. „Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă,
plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent”
Iar conform art. 538 C. civ., intitulat marginal „Bunurile care rămân sau devin
imobile”: „Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și
părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate
spre a fi reintegrate” (alin. 1); „Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor
vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinație” (alin. 2).
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o așezare fixă și stabilă, fiind susceptibile
de deplasare de la un loc la altul, fie cu energie proprie (de exemplu: animalele), fie cu
ajutorul unei energii străine; în consecinţă, sunt considerate mobile toate celelalte bunuri sau
drepturi ce nu pot fi definite imobile.
Conform art. 539 C. civ. , „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri
mobile” (alin. 1); „Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora,
precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice
persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora” (alin. 2).
Codul civil prevede, conform art. 540, intitulat marginal „Bunurile mobile prin
anticipație”, că: „Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă,
plantațiile și construcțiile încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin
voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor” (alin. 1);
„Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară” (alin. 2).

Importanța juridică a clasificării bunurilor în mobile și imobile se concretizează în

regimul juridic, sub diferite aspecte, dintre care amintim:

– în ce privește efectele posesiei: potrivit art. 1919 alin. 3 C. civ.: „Până la proba
contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea
funciară”.
– în ce privește drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe când
gajul (amanetul) privește un mobil;
– în dreptul internațional privat: imobilului i se aplică lex rei sitae (legea țării pe

49
teritoriul căreia e situat), pe când mobilului rex personalis (adică legea proprietarului bunului,
care este ori lex patriae ori lex domicilii);
– în ce privește competența teritorială: litigiul cu privire la un imobil se judecă de
instanța în raza căreia se află bunul, pe când cu privire la un mobil este competentă instanța
domiciliului pârâtului, ca regulă (actor sequitur forum rei).

● După regimul circulației lor juridice, distingem între bunuri aflate în circuitul
civil (in commercio) și bunuri scoase din circuitul civil (extra commercium)

a) Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în
alți termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile
ce se află în circuitul civil.

De reținut că regula o formează aceste bunuri; deci, legea trebuie să prevadă, expres,
excepțiile. Este sensul pe care îl are, spre exemplu, art. 1229 C. civ.: „Numai bunurile care
sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”.

Din această categorie de bunuri fac parte două subdiviziuni:

• bunuri care pot circula liber, neîngrădit, putând fi dobândite sau înstrăinate de orice
persoană;
• bunuri care pot fi dobândite, deținute ori înstrăinate condițional, adică în condiții
restrictive, cum sunt armele și munițiile, supuse reglementării Legii nr. 295/2004 privind
regimul armelor de foc și al munițiilor.

b) Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic
civil; se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile.

Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3 din Constituție), precum și bunurile
enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituție care nu pot fi decât obiect al proprietății publice.
În condițiile actualului Cod civil, bunurile proprietate publică pot fi date în
administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate;
de asemenea ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică, dar nu pot fi
înstrăinate – dobândite (de exemplu, prin vânzare) cât timp fac parte din domeniul public.
În afară de bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituție ca fiind scoase din
circuitul civil, mai putem adăuga și alte bunuri care au același regim, cuprinse în legi
ordinare. Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, „Terenurile care
fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi
introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.
Importanța juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilității actelor
juridice civile sub aspectul obiectului lor. Astfel, nerespectarea prevederilor legale care
prohibesc sau supun unor condiții actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage după
sine, pe lângă nulitatea absolută a actelor încheiate, uneori și răspunderea administrativă sau
penală.

● După modul în care sunt determinate, deosebim între bunuri individual

determinate (res certa) și bunuri determinate generic (res genera)

a) Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinței
exprimate în act juridic, se individualizează prin însușiri proprii, specifice. De obicei, bunurile

50
determinate individual sunt unicatele (manuscrisul unei lucrări, o pictură, o sculptură etc.),
precum și cele care pot fi individualizate prin caracterele lor particulare (o casă identificată
prin localitate, stradă, număr; un televizor individualizat prin marcă, serie etc.)
b) Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însușirile
speciei ori ale categoriei din care fac parte. Individualizarea lor se face prin cântărire,
măsurare, numărare etc. (de exemplu: banii, cerealele, combustibilii ș.a.)

Această clasificare a bunurilor prezintă importanță juridică în ceea ce privește:

– momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale: în
principiu, când obiectul actului îl formează res certa, dreptul real se transmite în momentul
realizării acordului de voință, chiar dacă nu s-a predat bunul (art. 1273 C. civ.)92, pe când în
cazul în care obiectul actului îl constituie res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsa unei stipulații contrare);
– suportarea riscului contractului: dacă obiectul actului este res certa, iar bunul piere
fortuit înainte de predarea lui, debitorul este liberat de obligația predării; dacă obiectul actului
este res genera, care piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este liberat de obligația de
predare, el trebuind să procure alte bunuri de gen, căci genera non pereunt;
– locul predării bunului: în lipsă de stipulație contrarie, bunul individual determinat
trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării (art. 1689 C. civ.), pe când predarea
unui bun de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului, iar nu al creditorului căci, în
principiu, plata „este cherabilă, iar nu portabilă” (art. 1720 C. civ.)93.

● După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligații civile deosebim
bunuri fungibile și bunuri nefungibile

Potrivit art. 543 alin. 1 C. civ. „Bunurile sunt fungibile sau nefungibile”. Această
clasificare are în vedere numai bunurile mobile, nu și pe cele imobile.

a) Potrivit art. 543 alin. 2: „Sunt fungibile94 bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligații”.
Exemplu: banii, țigările, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri
generice.
Potrivit art. 543 alin. 3: „Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi
considerat ca nefungibil”.

92
Potrivit art. 1273 C. civ.: „Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință
al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri
determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”
(alin. 1); „Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului
proprietății bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voința
părților se dispune altfel” (alin. 2); „Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile
speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile” (alin. 3).
93
Art. 1689 C. civ. prevede: „Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în
momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia,
din uzanțe.”.
Art. 1720 C. civ. dispune că: „În lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să
plătească prețul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce
proprietatea este transmisă”.
94
Fungibilitatea este un raport de echivalență între două sau mai multe lucruri generice în
temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligații.
51
 b) Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei
obligații, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. Exemplu: un
tablou, o mobilă executată la comandă specială, un cal de curse etc.

Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat de natura bunului, cât și prin
voința părților unui act juridic civil.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.

Importanța juridică a clasificării bunurilor în fungibile și nefungibile se evidențiază în

materia executării obligațiilor civile95.
Pe când plata în cazul unor bunuri fungibile este liberatorie pentru debitor dacă s-a
predat creditorului un lucru de același gen, obligația nu se stinge dacă în locul bunului
nefungibil (cert) debitorul predă un altul, chiar dacă acesta ar întruni toate calitățile primului.

● După cum folosirea lor implică ori nu consumul ori înstrăinarea lor, distingem
bunurile consumptibile și neconsumptibile

Potrivit art. 544 C. civ., „Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile”.

Bunurile se clasifică în consumptibile și neconsumptibile după cum întrebuințarea lor
obișnuită implică sau nu consumarea lor materială sau juridică (înstrăinarea) de la prima
utilizare.

a) Este consumptibil acel bun mobil care nu poate fi folosit fără ca prima lui
întrebuințare să nu implice consumarea substanței ori înstrăinarea lui (de exemplu: alimentele,
combustibilul, banii etc.).
Potrivit art. 544 alin. 3, „Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea”.

b) Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca prin aceasta să fie
necesară consumarea substanței ori înstrăinarea lui (de exemplu: terenurile, clădirile,
mobilele, hainele etc.).

Această clasificare este utilă în materie de uzufruct și de împrumut de folosință

(comodat). Astfel, când obiectul uzufructului e un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie
să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui –
salva substantia rei – pe când în situația în care obiectul acestuia este bun consumptibil, e
vorba de cvasiuzufruct, la care se referă art. 712 C. civ96.

95
Sunt edificatoare, sub acest aspect, dispozițiile în materie de împrumut. Astfel, după ce în art.
2164 C. civ. se prevede că: „În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie
aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului
acestora” (alin. 1); „În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu
este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă
părțile nu au convenit altfel” (alin. 2); „Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeași natură,
calitate și în aceeași cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data și locul
unde restituirea trebuia să fie făcută” (alin. 3).
96
Art. 712 C. civ. dispune: „Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, și bunuri consumptibile,
cum ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligația de a
restitui bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea
lor la data stingerii uzufructului”.
52
 Obiectul împrumutului de folosință – numit comodat97 – îl constituie un bun
neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumație – numit mutuum98– îl formează
bunuri consumptibile.
Interesul juridic al acestei împărțiri a bunurilor rezidă în aceea că numai asupra
bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care să permită titularului lor o utilizare
prelungită, continuă și, concomitent, să impună obligația de a le restitui după întrebuințare în
individualitatea lor.

● După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în bunuri

frugifere și nefrugifere

Conform art. 547 C. civ., „Produsele bunurilor sunt fructele și productele”.

Cea mai mare parte a bunurilor sunt frugifere; există însă și bunuri care nu procură
nici un venit denumite bunuri sterile (bijuterii, lingourile de aur etc.).

a) Este frugifer acel bun care produce periodic, fără consumarea substanței sale, alte
bunuri ori produse numite fructe.

b) Este nefrugifer bunul care nu are însușirea de a da naștere periodic, la produse fără
consumarea substanței sale.

Textul alineatului 1 al art. 548 C. civ. distinge trei categorii de fructe – în dreptul civil
– iar alineatele 2, 3 și 4 le definesc99.
- „Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și
sporul animalelor” (art. 548 C. civ. alin. 2). Fructele naturale sunt, deci, acele produse pe care
un bun le dă fără nici o intervenție a omului, cum sunt: iarba crescută pe un teren necultivat,
prăsila animalelor, vânatul ori ciupercile dintr-o pădure etc.
- „Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel” (art. 548 C. civ. alin. 3).
Fructele industriale sunt, deci, acele produse obținute ca urmare a activității omului, ca de
exemplu: recolta produsă pe terenul agricol, produsele diferitelor plantații etc.
- „Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și
dividendele” (art. 548 C. civ. alin. 4). Fructele civile reprezintă echivalentul în bani sau în alte
lucruri al utilizării unui bun cum sunt: chiriile, dobânzile, arendele; așadar, ele reprezintă
avantajele de ordin material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.
Dacă fructele sunt tot ceea ce produce periodic fără consumarea substanței sale,
„Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea” (art. 549 C.
civ.).

97
Împrumutul de folosință (comodat) este contractul prin care împrumutătorul predă, cu titlu
gratuit, un bun neconsumptibil pentru folosință temporară împrumutatului, acesta obligându-se a-l
înapoia; este într-un fel un depositum irregulare.
98
Împrumutul de consumație (mutuum) este contractul prin care împrumutătorul transmite în
proprietate o sumă de bani sau o cantitate de alte bunuri consumptibile celui împrumutat, acesta
obligându-se să le restituie în aceeași cantitate și calitate cu cele ce i-au fost predate.
99
Art. 548 alin. 1: „Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile. Fructele civile se numesc și
venituri”.
53
 În materie de uzufruct, pe când fructele se cuvin uzufructuarului, productele aparțin
nudului proprietar. În materie de posesiune, posesorul de bună credință dobândește, prin
efectul legii și ca o recunoaștere a bunei sale credințe, toate fructele bunurilor aflate în
posesiunea sa, pe când productele aparțin proprietarului.

● După cum pot fi ori nu împărțite fără să-și schimbe destinația lor, bunurile se
împart în divizibile și indivizibile

Conform art. 545 C. civ. „Bunurile sunt divizibile sau indivizibile” (alin. 1);
„Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri
indivizibile” (alin. 2); Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat
indivizibil” (alin. 3).

a) Este divizibil acel bun care poate fi împărțit fără să-și schimbe, prin aceasta,
destinația sa economică.
b) Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărțit fără a nu-și schimba, prin aceasta,
destinația sa economică.

Spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărțită, fiind bun divizibil, pe când un
costum de haine n-ar putea fi divizat în două, trei sau mai multe părți deoarece, în acest caz,
nu ar mai putea servi destinației pentru care a fost confecționat.
Această împărțire a bunurilor prezintă utilitate juridică în materie de partaj și de
obligații.

Partajul se aplică în caz de proprietate comună: coproprietate, indiviziune și

devălmășie. Dacă bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia din proprietari, cu obligarea lui
la plata unei sulte către ceilalți, fie este scos în vânzare prin licitație și se împarte prețul.
Bunul indivizibil care formează obiectul unei obligații cu mai multe subiecte (pluralitate
pasivă), determină o indivizibilitate naturală, fiecare dintre debitori fiind ținut pentru întreaga
datorie.

● După corelația dintre ele, împărțim bunurile în principale și accesorii

Conform art. 546 C.civ: „Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv,
întrebuințării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”
(alin. 1); „Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri”
(alin. 2); „Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal” (alin. 3);
„Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior
drepturi privitoare la bunul principal” (alin. 4); „Separarea temporară a unui bun accesoriu
de bunul principal nu îi înlătură această calitate” (alin. 5) „Drepturile unui terț privitoare la
un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu” (alin. 6).
a) Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la
întrebuințarea altui bun.
b) Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuințarea altui bun,
principal. Exemplu: cutiile pentru instrumente muzicale, cheile pentru lacăt, pompa pentru
bicicletă, lopețile pentru barcă, bețele pentru schi etc.

Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligațiilor civile; când se

54
datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât și pe cel accesoriu (în
lipsă de stipulație contrară expresă), căci accesorium sequitur principale.

● După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale și incorporale100

a) Sunt corporale (res corporales) acele bunuri care au o existență materială fiind
percepute de simțurile omului (se văd, pot fi atinse și pot fi posedate; ele vin de la natură)101.
b) Sunt incorporale (res incorporales) acele valori economice care nu au o existență
materială (corp, substanță), cărora le lipsește materia tangibilă, nu cad sub simțuri și se percep
doar cu mintea102.

Drepturile nepatrimoniale sunt asemenea bunuri. Exemplu: dreptul de autor care

înseamnă facultatea autorului de a exploata în exclusivitate opera sa; în afară de moștenitori,
numai el are acest drept. Cu toate că autorul va beneficia de drepturile de autor materializate
într-o sumă de bani (bun corporal) dreptul în sine nu se identifică cu suma de bani primită.
Dreptul de autor sau prerogativa ori facultatea pe care el o are asupra operei este un lucru
abstract (incorporal). Tot astfel, sunt abstracte (deci bunuri incorporale) drepturile de creanță.

4. Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice

Codul civil oferă, în cuprinsul art. 18-24, o perspectivă de ansamblu asupra publicităţii
şi modalităţilor sale de realizare. Astfel, drepturile, actele și faptele privitoare la starea și
capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparțin acestora, precum și orice alte
raporturi juridice sunt supuse publicității în cazurile expres prevăzute de lege (art. 18 alin. 1).
Conform alineatului al doilea al aceluiaşi articol, publicitatea se realizează prin cartea
funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului
cod și arhivă, prin registrul comerțului, precum și prin alte forme de publicitate prevăzute de
lege.
Articolul 19 C. civ. explică sumar condițiile de publicitate; în primul rând, se
stipulează în alin. 1, procedura și condițiile de publicitate se stabilesc prin lege. Îndeplinirea
formalității de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de
capacitatea de exercițiu (alin. 2), iar orice renunțare sau restrângere a dreptului de a îndeplini
o formalitate de publicitate, precum și orice clauză penală sau altă sancțiune stipulată pentru a
împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise (alin. 3). În fine, conform alin. 4,
nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității,
dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.
În ceea ce priveşte efectele publicităţii, art. 20 alin. 1 arată că aceasta asigură
opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum și a oricărui alt raport juridic supus
publicității, stabilește rangul acestora și, dacă legea prevede în mod expres, condiționează
constituirea sau efectele lor juridice. Ca o excepţie, se prevede, la alin. 2, faptul că între părți

100
A se vedea Cornelia Munteanu, Considerații asupra bunurilor incorporale în actualul și în
noul Cod civil, în „Dreptul” nr. 3/20l0, p. 60-71.
101
„Ele pot fi dominate în fapt, pot fi posedate” (O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a
8-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 126).
102
În doctrina noastră s-a reținut că bunurile necorporale sunt acele drepturi subiective pe care
legea, prin prevederile ei, le aduce în sfera lucrurilor (a se vedea I. Reghini, Bunurile, în „Introducere
în dreptul civil”, vol. II, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Editura Hamangiu, București, p.
39).
55
sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele
juridice, precum și orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost
îndeplinite formalitățile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Deşi publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate,
se arată la alin. 3 al art. 20, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, ea poate produce
efecte achizitive în favoarea terților dobânditori de bună-credință. În fine, conform alin. 4,
publicitatea nu întrerupe cursul prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Art. 21 C. civ. arată că, dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public,
se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii (alin. 1). Ca o
consecinţă firească a acestei susţineri rezultă că, în cazul în care un drept, act sau fapt a fost
radiat, se prezumă că el nu există (alin. 2).
Codul civil instituie o serie de sancţiuni pentru situaţiile în care formalitatea de
publicitate nu a fost realizată, cea mai importantă fiind inopozabilitatea operaţiunii juridice
supusă publicităţii; conform art. 22 alin. 1 C. civ., în situaţia în care aceasta nu era prevăzută
de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse
publicității sunt inopozabile terților, afară de cazul în care se dovedește că aceștia le-au
cunoscut pe altă cale. Prin urmare, atunci când legea prevede că simpla cunoaștere de fapt nu
suplinește lipsa de publicitate, absența acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată,
inclusiv de terțul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus
publicității. De precizat că, în toate cazurile, simpla cunoaștere a dreptului, actului, faptului
sau raportului juridic nu suplinește lipsa de publicitate față de alte persoane decât terțul care,
în fapt, le-a cunoscut (alin. 3).
Art. 23 C. civ. statuează obligativitatea concursului dintre formele de publicitate,
eliminând posibilitatea ca îndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe să acopere neîndeplinirea
alteia. În fine, prin art. 24 se garantează accesul publicului la registrele publice, în sensul că
orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condițiile legii, „să consulte registrele
publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situație juridică și să obțină extrase sau
copii certificate de pe acestea”.

56
 CAPITOLUL IV

IZVOARELE ȘI PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

§1. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiuni generale

Pentru existența raportului juridic civil abstract – pe care l-am definit ca fiind relația
socială, patrimonială ori nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil – sunt necesare
două premise: subiectele de drept civil (persoane fizice și persoane juridice) care stabilesc
relația socială și norma juridică civilă.

Pentru existența, însă, a unui raport juridic civil concret, la cele două premise de mai
sus – subiectele și norma de drept civil – se mai adaugă una: o împrejurare (act sau fapt
juridic concret) de care legea civilă să condiționeze, să lege un astfel de raport.

Această a treia premisă – care generează o situație juridică determinată, concretă, între
anumite subiecte de drept civil – constituie obiectul raportului juridic civil concret.

2. Definiția izvorului raportului juridic civil concret

Prin „izvor al raportului juridic civil concret” se înțelege o împrejurare – act sau fapt
– de care legea civilă leagă nașterea unui raport juridic civil concret.
Două precizări sunt necesare aici în legătură cu noțiunea de „izvor al raportului
juridic civil concret”.
Mai întâi, e vorba de faptul că un act sau fapt din societate nu are, prin el însuși,
valoare de izvor al unor efecte de drept civil; pentru a dobândi o asemenea valoare juridică
este necesar ca norma de drept civil să i-o confere. În adevăr, nu toate conduitele umane au
importanță pentru drept; pentru a fi relevante din punct de vedere juridic, este necesar ca
acestea să fie consacrate printr-o normă de drept.
În general, norma juridică este constituită din: ipoteză, care descrie împrejurările în
care se aplică dispoziția normei; dispoziție, care prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o
persoană aflată în condițiile descrise în ipoteză; și, în fine, o sancțiune, care stabilește
57
măsurile ce se iau împotriva celor ce au nesocotit dispoziția. Atunci când, în mod practic, sunt
întrunite condițiile cerute de ipoteza și dispoziția normei, legea ordonă o consecință juridică.
Așadar, pentru producerea unor consecințe juridice, sunt necesare anumite premise indicate de
regulă în lege; aceste premise sunt faptele juridice (în sens larg).
Apoi, actul sau faptul care constituie un „izvor al raportului juridic civil concret”;
prin urmare, acesta este, eo ipso, și izvorul drepturilor și obligațiilor civile care formează
conținutul acelui raport.

3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

Faptele juridice sunt acele împrejurări, care, potrivit legii, produc efecte juridice
independente de voința omului.
După legătura lor cu voința umană, faptele juridice și, odată cu ele, izvoarele
raportului juridic concret, se împart în acțiuni omenești și fapte naturale (numite și
evenimente); primele depind de voința omului, iar secundele sunt independente de voința
umană.
După sfera lor, distingem între faptul juridic lato sensu și faptul juridic stricto sensu.

a) Acțiuni omenești și fapte naturale (evenimente)

Sunt acțiuni umane faptele omului – comisive ori omisive – săvârșite cu sau fără
intenția de a produce efecte juridice, prevăzute de legea civilă cu această semnificație.
Prin urmare, această primă categorie de izvoare ale raporturilor juridice civile concrete
reunește atât acțiunile voluntare dorite, cât și cele involuntare, nedorite de om. Spre
exemplificare, menționăm că un contract civil este un act, adică un act voluntar, intenționat,
pe când vătămarea sănătății altcuiva reprezintă un fapt omenesc, care obligă la repararea
prejudiciului, indiferent că fapta este săvârșită cu intenție ori din neglijență sau imprudență.

Acțiunile omenești pot fi clasificate după anumite criterii.

Astfel, după cum legea civilă condiționează sau nu nașterea raportului juridic civil de
existența intenției producerii acestui efect deosebim:
– acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice – de a crea, modifica ori
stinge un raport juridic civil – care se numesc acte juridice civile;
– acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc
în puterea legii; acestea nu sunt acte, ci fapte juridice.
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem între:
– acțiunile licite, adică săvârșite cu respectarea dispozițiilor legale, și
– acțiunile ilicite, adică cele săvârșite cu încălcarea prevederilor legale; exemplul tipic
de acțiune ilicită – comisivă ori omisivă – este delictul civil ori fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii.

Evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări care se produc independent de

voința omului și de care legea civilă leagă nașterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt
asemenea fapte: moartea, cutremurul, inundația etc.; nașterea înseamnă apariția unui subiect
de drept civil; cutremurul de pământ ori inundația poate fi forță majoră care, potrivit legii
civile, apără de răspundere civilă.

Importanța juridică a acestei clasificări a izvoarelor raporturilor juridice civile

concrete – în acțiuni umane și evenimente – se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care
58
menționăm:
– capacitatea civilă cunoaște reguli diferite, după cum e vorba de acte juridice ori
fapte juridice (umane ori naturale);
– reprezentarea operează numai în materie de acte juridice, iar nu și de fapte juridice
etc.

b) Fapt juridic lato sensu și fapt juridic stricto sensu

În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât acțiunile omenești – săvârșite cu sau
fără intenție de a se produce efecte juridice – cât și evenimentele, faptele naturale. Deci, lato
sensu „fapt juridic” este sinonim cu „izvor al raportului juridic civil concret”.
În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omenești săvârșite fără
intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc însă în puterea legii, și faptele
naturale (evenimentele).
Interesul juridic al clasificării faptelor juridice în fapte juridice stricto sensu și lato
sensu rezidă din materia probațiunii, deoarece, de regulă, primele pot fi dovedite cu orice
mijloc de probă îngăduit de lege, pe când actele juridice sunt supuse unor condiții restrictive
de probațiune.

§2. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiuni generale

a) Importanța probelor în procesul civil

Probele sunt o instituție centrală în cadrul procesului judiciar, ele fiind unul dintre cei
mai importanți factori în opera de distribuire a justiției, pentru că, fără probe, darea hotărârii
judecătorești este practic imposibilă.
Într-adevăr, pentru a putea pronunța hotărârea, judecătorul trebuie să cunoască
raporturile reale dintre părți, respectiv faptele care au dat naștere conflictului dintre ele, și
apoi să facă, la aceste fapte, aplicarea normei de drept corespunzătoare.
Dacă judecătorul cunoaște ori este presupus a cunoaște legea, în schimb, probele sunt
indispensabile pentru aflarea stării de fapt, deoarece el este străin de raporturile dintre părți;
astfel, probele sunt tocmai mijloacele prin care el poate lua cunoștință de aceste raporturi.
Opera de distribuire a justiției nu poate fi realizată decât dacă hotărârea instanței se
sprijină pe atare dovezi, încât să formeze convingerea oricui că exprimă adevărul și este
dreaptă.

b) Definirea noțiunii de probă

Prin probă se înțelege mijlocul juridic de stabilire a existenței unui act sau a unui fapt
juridic și, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative.
Cuvântul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.
59
 Sub aspect terminologic, termenul „probă” este folosit în două sensuri:
Într-un sens mai larg, prin probă se înțelege:
1) fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt;
2) fie mijlocul prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit;
3) fie rezultatul, realizat prin folosirea mijloacelor de probă (înscrisuri, mărturii,
mărturisiri, probe materiale, expertize), adică măsura în care acestea au reușit să formeze
convingerea judecătorului despre existența sau inexistența faptului.
Într-un sens mai restrâns, cuvântul „probă” este folosit cu două accepțiuni: 1) mijloc
de probațiune, adică mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt103; 2) fapt probator, adică un
fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probațiune, este folosit la rândul său
pentru a dovedi un alt fapt determinant în rezolvarea cauzei. Astfel, din împrejurarea că
anumiți arbori au fost tăiați, se poate ajunge la concluzia că s-a săvârșit o strămutare a
hotarului între două proprietăți.
Privite din acest punct de vedere, faptele sunt de două categorii:
1) fapte care trebuie dovedite, denumite și fapte principale, care constituie însuși
obiectul probațiunii, de exemplu, încheierea unui contract, încălcarea terenului altuia etc.;
2) fapte probatorii, adică acele fapte care nu constituie însuși raportul litigios, dar care
sunt folosite pentru a se ajunge la stabilirea existenței ori a inexistenței raportului litigios.

c) Subiectul probațiunii

Cuvintele „probă” și „a proba” înseamnă, în esență, a convinge instanța că situația

de fapt, de care depinde recunoașterea dreptului pretins, a existat sau nu în realitate.
Probele lucrează asupra facultăților de percepție și de raționament ale judecătorului.
Subiectul probei este, prin urmare, însuși judecătorul, în conștiința căruia are loc
transformarea faptelor obiective în adevăr subiectiv.

d) Obiectul probațiunii (thema probandum)

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit în proces pentru a demonstra

existența unui drept subiectiv civil și a obligației corelative.
Formează obiect al probei toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care sunt
izvoare ale raporturilor juridice civile concrete. În alți termeni, constituie „obiect al probei”
actul ori faptul juridic care a dat naștere la dreptul subiectiv civil și obligația corelativă.
Precizări în legătură cu unele particularități ale obiectului probei, în unele situații
speciale:
Mai întâi, trebuie reținut că norma de drept civil nu constituie obiect al probei,
deoarece judecătorul e prezumat a cunoaște legea (jura novit curia)104. Așadar, în procesul
civil, normele juridice române105 nu pot forma obiectul probațiunii.

103
Acesta este înțelesul cel mai obișnuit al cuvântului, atât în lege cât și în vorbirea curentă.
104
Deci, normele de drept (material și procesual-civil) „nu trebuie dovedite”, deoarece ele sunt
legalmente prezumate ca fiind cunoscute. Într-adevăr toți destinatarii legii civile sunt prezumați a
cunoaște normele de drept de la data publicării lor (nemo censetur ignorare legem), puterea acestei
prezumții legale fiind absolută (a se vedea D. Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VII, Iași, 1901,
p. 102).
105
Așadar, principiul inadmisibilității probei normelor juridice funcționează numai cât privește
normele de drept române, numai pe acestea judecătorul fiind obligat, în virtutea sarcinilor de serviciu
(rezultate din legea de organizare judecătorească), să le cunoască și să le aplice. Uneori însă, în
realizarea justiției, judecătorul se vede confruntat cu nevoia cunoașterii și aplicării unor norme din legi
străine. În astfel de cazuri, stabilirea normelor juridice străine constituie, atât în procesul civil, cât și în
60
 Însă sunt și situații când în realizarea justiției, judecătorul se vede, uneori, confruntat
cu nevoile cunoașterii și aplicării unor norme din legi străine. În astfel de cazuri, stabilirea
normelor juridice străine constituie, atât în procesul civil, cât și în procesul penal, o
„chestiune de fapt supusă probațiunii”106.
În adevăr, orice proces poate fi redus la o conexitate dintr-o stare de fapt determinată
și o normă de drept corespunzătoare. De exemplu, cumpărătorul cheamă în judecată pe
vânzător pentru a fi obligat să-i predea bunul vândut, obligația vânzătorului fiind prevăzută de
art. 1672 C. civ.; în consecinţă, reclamantul trebuie să dovedească numai starea de fapt, adică
existența contractului de vânzare, și faptul că a plătit prețul. El nu trebuie să dovedească deci
și existenţa normei de drept în care sunt încadrate aceste fapte.
Apoi, faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilă
dovedirea lor ca atare (de exemplu, nu pot face dovada că nu am fost niciodată în București,
pentru că ar fi trebuit să dovedesc că zi de zi mă aflam în altă localitate).
În schimb, un fapt negativ determinat constituie obiect al probei, el dovedindu-se prin
probarea faptului pozitiv contrar (de exemplu, se poate dovedi că la o anumită oră nu am fost
într-o anumită localitate, dovedind unde mă găseam la acea oră).
Uneori, legea însăși pretinde dovada unui fapt negativ: e cazul, spre exemplu, al plății
nedatorate (art. 1341 C. civ.), ori cel al tăgăduirii paternității (art. 429 din Codul civil).
În fine, faptele care trebuie să fie dovedite sunt fie materiale, fie psihologice. Faptele
materiale sunt exteriorizate (de exemplu, un arbore a fost tăiat, o persoană a rămas infirmă în
urma unui accident). Faptele psihologice, cum sunt dolul, reaua-credință etc., nu se
exteriorizează decât prin rezultatul lor.
Vom examina câteva categorii de fapte care ridică unele discuții:
Faptele necontestate sunt acele fapte asupra existenței cărora toate părțile din proces
sunt de acord (de exemplu, în legătură cu un accident de automobil, ele sunt de acord asupra
vitezei mașinii sau asupra gradului de invaliditate al victimei).
Fiind împrejurări admise, acceptate de părțile unui litigiu, nu necesită, în principiu,
probarea lor107.
Faptele cunoscute personal de judecător. Este posibil ca uneori judecătorul să
cunoască personal faptele care formează obiectul litigiului din alte împrejurări decât acelea
ale dosarului. Aceasta ridică problema dacă el poate să se sprijine pe cunoștințele sale
personale și dacă poate să respingă probele cerute de părți, pe motiv că sunt inutile. Răspunsul
este negativ; altminteri, s-ar deschide câmp liber arbitrariului și ar ridica instanței superioare
posibilitatea exercitării dreptului de control judiciar. În cazul în care judecătorul cunoaște
împrejurări de fapt și depoziția sa este necesară pentru rezolvarea procesului, el va fi audiat ca
martor, devenind, pe această cale, incompatibil.
Faptele notorii sunt faptele cunoscute de un mare număr de persoane, mergând de la

procesul penal, o „chestiune de fapt supusă probațiunii”. De exemplu, în litigiile de drept internațional
privat, în care les causae este o lege străină, magistratul poate solicita părții să dovedească existența și
conținutul normei juridice străine (există însă, și procedura obținerii legii străine prin Ministerul
Justiției și Ministerul Afacerilor Externe).
106
A se vedea A. Ionașcu, Probele în procesul civil, București, 1969, p. 44.
107
Cât privește forța lor probantă, părerile sunt împărțite. Unii autori consideră că faptele
necontestate nu au forță probantă, deoarece însăși mărturisirea părților este lăsată la aprecierea
judecătorului (a se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, Editura
Didactică și Pedagogică, 1996, p. 147). Așa fiind, judecătorul are dreptul să se îndoiască de realitatea
faptelor necontestate și să se convingă, pe bază de probe, dacă faptele acestea sunt reale sau fictive.
În procedurile altor state, faptele necontestate sunt considerate ca dobândite cauzei și
judecătorul nu se poate îndoi de veracitatea lor deoarece actele de voință ale părților sunt obligatorii;
de aceea se consideră că orice probă este și inutilă și inadmisibilă.
61
faptele îndeobște cunoscute de toată lumea, până la cele cunoscute de majoritatea populației
dintr-un oraș ori județ.
Instanța se poate folosi în darea soluției de un atare fapt notoriu, părțile fiind
dispensate de a mai administra probe în dovedirea lor. Mai exact, faptele notorii se dovedesc
prin probarea doar a notorietății (iar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea
notorietății).
Faptele contestate, denumite și fapte prezumtive, sunt acele fapte pe care legea însăși
le consideră existente, care nu pot fi, în principiu, contestate și, ca atare, dovedirea lor nu mai
este necesară.
Este vorba de acele situații în care legea însăși, generalizând raporturi de fapte
frecvente, trage din ele concluzia care se degajă în mod logic și constant.
Se ajunge astfel la o deducție pe care legea însăși o impune ca o realitate obiectivă.
Acestea sunt prezumțiile sau probele indirecte de care ne vom ocupa în cele ce
urmează. Existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo
dovadă în stabilirea situației de fapt pe care o legea o presupune (art. 328 alin. 1 C. pr. civ.)108
și, în cazul prezumțiilor absolute, nici dovada contrară nu este posibilă.

e) Condițiile de admisibilitate a probelor

Pentru a fi încuviințată de instanță, proba trebuie să îndeplinească, cumulativ,

următoarele condiții:
– Proba să nu fie oprită de lege.
Această condiție se pune, în primul rând, sub aspectul dreptului material; de exemplu,
la înscrisurile autentice nu se poate contesta constatarea personală a organului instrumentator
decât prin înscrierea în fals și inadmisibilitatea probei pentru combaterea prezumțiilor legale
absolute.
– Proba să fie verosimilă, adică obiectul probațiunii să nu contrazică legile naturii, să
nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile (să tindă, deci, la dovedirea unor fapte credibile).
– Proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu pricina. Dacă proba cerută nu are
legătură cu obiectul procesului, ea nu folosește la rezolvarea pricinii și constituie un mijloc de
tergiversare a judecății.
– Proba să fie concludentă, adică de natură să conducă la rezolvarea cauzei. Prin
urmare, spre deosebire de admisibilitate la care, de obicei, se pune în discuţie o chestiune de
drept, la concludență – care presupune că în drept proba este admisibilă – judecătorul
apreciază în fapt, la speță, dacă acea probă este de natură să conducă la rezolvarea cauzei.
Încuviințarea, fără un examen serios prealabil a probelor, duce la încărcarea dosarului
cu material inutil, la complicarea procesului și deschide poarta uneia din formele sub care se
manifestă uneori abuzul de drept procesual.

f) Sarcina probei

Sarcina probei este reglementată, în art. 249 C. pr. civ., astfel: „Cel care face o
susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute
de lege”. Cum primul care se adresează justiției este reclamantul, înseamnă că lui îi revine,
mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse. Această primă regulă este cristalizată în maxima:
onus probandi incumbit actori.
108
„Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce
privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită
prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta”.

62
 Sarcina probei, prin urmare, incumbă reclamantului. În adevăr, atunci când
reclamantul într-o acțiune civilă pretinde că este proprietarul lucrului care se află în posesia
pârâtului sau, în alt exemplu, că acesta îi datorează o sumă de bani, primul voiește să schimbe
situația prezentată de care beneficiază adversarul său. Atâta timp cât reclamantul nu-și
dovedește dreptul său, este rațional și în interesul superior al stabilității drepturilor în
societate, să prevaleze prezumția că acel care deține lucrul este proprietar, ori că cel chemat în
judecată ca debitor, nu datorează nici o sumă de bani.
Odată ce, însă, reclamantul a făcut dovada faptului generator al dreptului său, este
rândul pârâtului ca, în apărare, să dovedească faptele pe care-și sprijină susţinerile sale.
Așadar, pârâtul este obligat acum să iasă din pasivitate și să se apere; el va trebui, deci, să-și
facă dovezile pentru a paraliza dreptul reclamantului. Aceasta se cheamă o „contra-dovadă”
și ea este necesară după ce dovada a fost efectuată. Altfel spus, sarcina probei trece la el.
Am arătat, în mod schematic, cui îi incumbă sarcina probei. Va trebui însă să ținem
seama că procesele prezintă, ca și viața însăși, situații mult mai variate și mai complexe.
Astfel, în străduința fiecăreia dintre părți de a forma convingerea judecătorului în avantajul
său, apărarea pârâtului poate fi combătură de reclamant prin replică, iar replica dată de pârât
prin duplică și așa mai departe. Să luam un exemplu: reclamantul cere prin acțiune restituirea
unui lucru împrumutat, față de care pârâtul se apără invocând eliberarea sa de obligația de a
restitui lucrul, fiindcă acesta a pierit prin caz fortuit. Reclamantul obiectează că pierderea
lucrului nu la-a putut elibera pe pârât, deoarece a fost pus în întârziere. La aceasta pârâtul
răspunde că ar fi pierit și la reclamant dacă ar fi fost restituit. În fiecare din aceste situații,
trebuie dovedite susținerile părților.
Prezintă astfel un mare interes practic chestiunea de a ști care din cele două părți în
litigiu trebuie cea dintâi să administreze proba alegațiunilor sale, dată fiind dificultatea
efectuării probei, faptele de probat fiind adesea obscure și nuanțate.

2. Mijloace de probă

a) Înscrisurile

Codul civil nu conține o definiție generală a înscrisului ca mijloc de probă, dar

definește speciile de înscrisuri: autentic, sub semnătură privată, începutul de probă scrisă.
Prin înscris se înțelege consemnarea de date despre acte și fapte juridice, pe un
anumit suport material (pe hârtie, sticlă, carton, scândură etc.).
În mod obișnuit, înscrisul este întocmit în mod special în scopul de a dovedi ulterior,
la nevoie, un raport juridic, și constituie ceea ce se cheamă o probă preconstituită chiar în
momentul încheierii unui act juridic.
Înscrisurile sunt mijloace de probă demne de crezare datorită însușirii lor de a
conserva bine, în timp, date despre acte și fapte juridice, în comparație, bunăoară, cu
fragilitatea memoriei unui martor109.

109
Dar, așa cum s-a precizat în literatura juridică., forță probantă are doar înscrisul original. În
adevăr, copiile legalizate de pe înscrisuri, în general, n-au o putere doveditoare proprie, situație în care
judecătorul poate cere totdeauna înfățișarea înscrisului original. Nu mai puțin, pentru ipoteza în care
originalul nu mai există, judecătorul este dator să observe că, în puterea legii, copiile întocmite de pe
copii legalizate ale înscrisurilor autentice nu au nici o putere doveditoare chiar dacă ar fi legalizate,
pentru că, așa cum s-a arătat „valoarea unei legalizări depinde de confruntarea copiei cu originalul,
care este obligatorie și care în acest caz n-a avut loc” (A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Editura
Științifică, București, 1969, p. 160).
63
 Potrivit art. 1241 C. civ. „Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub
semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege”.

• Înscrisul autentic
Într-un sens larg, înscrisuri autentice sunt acelea al căror conținut este nediscutabil, ca
opus al înscrisului fals. În limbajul juridic, însă, noțiunea de înscris autentic este dată de art.
269 C. pr. civ.: „Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat
de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu
autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă
la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut,
semnătura acestora și data înscrisului” (alin. 1); „Este, de asemenea, autentic orice alt
înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter” (alin. 2).
Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile notariale, actele de stare
civilă, hotărârile organelor jurisdicționale (și, în primul rând, hotărârile judecătorești),
procesele verbale de îndeplinirea actelor de procedură etc.
Conform art. 1243 Cod civil „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un
notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”
(alin. 1); „Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori” (alin.
2).
În unele cazuri, forma autentică este cerută chiar pentru validitatea actului.
Conform art. 1244 C. civ. „În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie
încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută
sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”.
Redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă pentru părți mari avantaje
datorită puterii probatorii excepționale pe care legea o acordă acestor acte.
În ce privește puterea doveditoare a înscrisului autentic, urmează a distinge:
– mențiunile ce reprezintă constatările personale ale agentului instrumentator, făcute
cu propriile simțuri (adică constatările realizate ex proprii sensibus), fac dovada deplină, ele
neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals (procedură dificilă și riscantă)110;
– declarațiile și enunțările părților cuprinse într-un înscris autentic, indiferent dacă
privesc raportul juridic încheiat ori sunt în legătură cu acesta, au putere doveditoare până la
proba contrară. Efectul doveditor, în sensul arătat, se produce față de părți și terți, adică față
de orice persoană111;
– mențiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de dovadă
scrisă.
În ce privește consecințele juridice ale înscrisului nul ca înscris autentic, este necesară
următoarea distincție:
– când forma autentică este cerută de lege pentru valabilitatea operațiunii juridice
(adică e vorba de forma impusă ad validitatem), nulitatea înscrisului atrage însăși nulitatea
actului juridic pe care-l constată112;
– când înscrisul autentic a fost întocmit doar pentru proba actului juridic (ad

110
În practica judiciară s-a decis, corect, că: „Constatările personale ale notarului,, menționate
într-un înscris autentic cum sunt cele referitoare la prezența părților, modul de identificare a lor sau
luarea consimțământului nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals” (Trib. Suprem,
dec. Nr. 2413/1979, în „Revista română de drept” nr. 7/1981, p. 57).
111
A se vedea A. Ionașcu, op. cit., p. 111 și 113.
112
Astfel, potrivit art. 1242: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei
pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă” (alin. 1); „Dacă părțile s-au
învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se
socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată” (alin. 2).
64
probationem), deși nul ca înscris autentic, el poate valora ca înscris sub semnătură privată113,
dacă sunt întrunite cerințele art. 272 alin. 2 C. pr. civ. „Înscrisul prevăzut la alin.(1) face însă
deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți, iar dacă nu este
semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă”

• Înscrisul sub semnătură privată

Se numește „înscris sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de cel ori de
cei de la care provine. Există, deci, o singură condiție cerută pentru valabilitatea unui astfel de
înscris: semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.
Semnătură, în sensul de aici, este numai cea executată de mâna autorului înscrisului.
Prin urmare, nu îndeplinește această condiție „semnătura” dactilografiată, fotografiată,
executată prin parafă ori prin punere de deget.
Condiții speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:
– Condiția pluralității de exemplare (numită și cerința multiplului exemplar) este
cerută de art. 274 C. pr. civ. pentru convențiile sinalagmatice: „Înscrisul sub semnătură
privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost
făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt” (alin. 1); „Un singur
exemplar original este suficient pentru toate persoanele având același interes” (alin. 2);
„Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor ce au fost
făcute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl
privește, obligația constatată în acel înscris” (alin. 3); „Pluralitatea exemplarelor originale
nu este cerută când părțile, de comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele”
(alin. 4).
Rațiunea acestei dispoziții legale constă în faptul că, existând obligații reciproce, este
firesc ca fiecare dintre contractanți să posede dovada scrisă de care să se poată servi, în cazul
când celălalt nu-și îndeplinește obligația.
– Condiția scrierii în întregime ori punerii formulei „bun și aprobat” înainte de
semnare. Potrivit art. 275 C. pr. civ.: „Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură
parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile,
trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de
semnătură, să fie scris cu mâna sa "bun și aprobat pentru...", cu arătarea în litere a sumei
sau a cantității datorate” (alin. 1); „Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită
de cea arătată în formula "bun și aprobat", se prezumă că obligația nu există decât pentru
suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și formula "bun și aprobat" sunt scrise în întregime
cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedește în care parte este greșeală sau
dacă prin lege se prevede altfel” (alin. 2).
În aplicarea dispozițiilor art. 275 C. pr. civ., doctrina și jurisprudența sunt ferme în a

113
„Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau a incapacității funcționarului,
sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părțile
contractante”. Este o aplicație a ideii conversiunii actelor juridice (privite ca instrumentum
probationis).
Rezultă, în principiu, că înscrisul autentic neregulat întocmit are valoare de înscris sub
semnătură privată, dar condiționat de tripla condiție ca actul juridic să fie semnat de părți, să fie
consemnat de un agent instrumentator competent și să facă parte din categoria actelor juridice
nesolemne, adică pentru care înscrisul se invocă ad probationem și nu ad validitatem (a se vedea: D.
Alexandresco, Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil, Tipografia Națională, Iași, 1901, p.
149-151).
În privința efectelor, vom deosebi că înscrisul, nefiind autentic, nu se bucură de puterea pe care
o conferă actelor autentice, încât constatările ex propriis sensibus ale agentului instrumentator pot fi
combătute prin orice mijloc de probă (și nu exclusiv prin înscriere în fals).
65
considera că înscrisul sub semnătură privată care constată o obligație unilaterală de a plăti o
sumă de bani, dacă n-a fost scris în întregul său, de mâna celui care se obligă sau care, fiind
scris de altul, nu cuprinde înaintea semnăturii debitorului mențiunea „bun și aprobat”, urmată
de indicarea în litere a sumei la care s-a obligat, scrisă de mâna debitorului este lovit de
nulitate114. În acest caz înscrisul constituie un început de dovadă scrisă care obligă pe
judecător să admită completarea probatoriului cu alte mijloace de dovadă, inclusiv proba cu
martori și prezumții.
Art. 275 C. pr. civ. este un text de protecție pentru debitor, împiedicând practica
semnăturilor date în alb, care lasă deținătorilor de rea credință posibilitatea de a completa
înscrisul, contrar înțelegerii dintre părți.
Condiția cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat și datat de mâna
testatorului.
Potrivit art. 1041 C. civ. „Sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf
trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului”.

b) Mărturia (proba cu martori ori testimonială)

Martorii sunt persoane străine de proces, dar care au cunoștințe despre fapte ce sunt
concludente în rezolvarea pricinii, de exemplu, au fost prezente când părțile au încheiat
contractul, când o persoană și-a făcut testamentul etc. Martorul a recepționat și reținut în
memoria sa aceste întâmplări și el relatează instanței faptele pe care le cunoaște, ajutând-o
astfel să stabilească adevărul.
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în fața instanței de judecată, cu
privire la acte sau fapte litigioase, săvârșite în trecut, despre care are cunoștință personal.
Regula generală este că faptele juridice pot fi dovedite, neîngrădit, cu martori; în ce
privește însă actele juridice există următoarele excepții, stabilite de art. 309 C. pr. civ., astfel:
- „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este
mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui
întreprinzător sau altui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea
specială cere probă scrisă” (alin. 2);
- „În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta
nu poate fi dovedit cu martori” (alin. 3);
- „este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea
cere forma scrisă” (alin. 4);
- „Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un
înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4)” (alin. 5).

114
Sancțiunea nerespectării acestei formalități cerute de art. 268 C.pr.civ., este aceea că înscrisul
este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afectează convenția ca act juridic, ce poate fi dovedită prin
alte mijloace de probă, chiar prin proba cu martori și prezumții, pentru că, deși nul ca înscris, acesta
constituie totuși un început de probă scrisă (a se vedea Trib. Suprem, dec. nr. 2561/1987, în „Revista
română de drept” nr. 7/1998, p. 55).
În atare împrejurări, instanța trebuie chiar din oficiu să pună în discuție administrarea probelor
necesare, avându-se în vedere caracterul de început de dovadă scrisă al înscrisului (a se vedea D.
Suciu, O. Ungureanu, notă la dec. civ. nr. 130/1985 a Trib. Jud. Sibiu, în „Revista română de drept”
nr. 10/1986, p. 61).

66
 Aceste reguli comportă anumite excepții, în care proba cu martori devine admisibilă.

1) Începutul de dovadă scrisă. „Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere,
chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori
de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul
pretins.” (art. 310 alin. 1 C. pr. civ.). „Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar
nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar
competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea
persoană” (art. 310 alin. 2 C. pr. civ.).
Textul cere deci ca înscrisul folosit ca început de dovadă scrisă să întrunească
următoarele trei condiții:
– existența unei scrieri. Orice fel de înscris, chiar nesemnat și nedatat, poate juca
funcția de scriptură, de exemplu, un înscris autentic nevalabil ca atare din cauza lipsei unei
formalități esențiale sau înscrisul sub semnătură privată căruia îi lipsește mențiunea
multiplului exemplar sau formula „bun și aprobat”;
– înscrisul să emane de la acel căruia îi este opus, întrucât el are caracterul unei
mărturisiri incomplete. Dar dacă înscrisul întocmit de un altul este semnat de parte, el
constituie început de dovadă scrisă;
– înscrisul să fie de natură a face să fie crezut faptul pretins. Desigur, rezolvarea
problemei dacă „scrierea face credibil faptul pretins” (cum cere art. 304 alin. 1 C. pr. civ.)
este o chestiune, de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată. Astfel, s-a decis că are
acest caracter o scrisoare emanată de la debitor și adresată creditorului, prin care se scuză că
nu i-a putut plăti datoria.
Desigur, scrierea adusă ca început de dovadă scrisă nu poate fi considerată niciodată
ca o probă deplină a faptului pretins, oricât de verosimil ar face ea acest fapt. „Scrierea
respectivă rămâne un început de dovadă scrisă, care trebuie să fie completat prin alte probe:
martori, prezumții etc. Ea este un început de probă, un mijloc preliminar, care face
admisibile alte dovezi în completare”115.

2) Imposibilitatea de a preconstitui sau păstra proba scrisă. Este ipoteza prevăzută de

art. 309 alin. 4 C. pr. civ., după care: „partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală
de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic” (pct. 1); „partea a pierdut
înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră” (pct. 3).
În cântărirea depozițiilor martorilor, judecătorul are de rezolvat succesiv două
probleme: a) dacă declarația martorului este sinceră și b) presupunând că martorul este de
bună-credință, dacă declarația lui corespunde realității obiective.
În ceea ce privește prima problemă, ea este rezolvată de instanță ținând seama de o
serie de elemente de fapt, variabile de la speță la speță cum ar fi, de pildă, măsura în care
martorul este interesat în proces, gradul lui de rudenie, de afecțiune sau de dușmănie cu una
din părți, izvorul informațiilor martorului etc.
În ceea ce privește a doua problemă, adică dacă declarația martorului corespunde
realității, este mai dificilă pentru că ea presupune nu numai o experiență profesională și
cunoașterea oamenilor, dar și o temeinică pregătire științifică în legătură cu psihologia
martorului, trebuind să se țină seama de acele evenimente verificate care sunt de natură să
influențeze justețea percepțiilor și a memoriei martorului.

c) Mărturisirea (recunoașterea)

115
A. Ionașcu, op. cit., p. 195.
67
 Mărturisirea este recunoașterea pe care o persoană o face cu privire la existența sau
inexistența unui fapt, pe care o altă persoană își întemeiază fie pretenția, fie apărarea.
În ceea ce privește admisibilitatea, ca și celelalte probe, mărturisirea nu se poate referi
decât la chestiuni de fapt; ea este pur și simplu un mijloc de probațiune, întocmai ca și
înscrisurile (care constituie, în fapt, o mărturisire anticipată) sau ca depozițiile de martori.
Instanța de judecată apelează nu la voința, ci la memoria și conștiința părții, pentru
cunoașterea raporturilor juridice dintre părți.
Făcută sau nu în fața judecătorului, adică judiciară116 sau extrajudiciară117,
mărturisirea este admisibilă ca mijloc de probațiune numai în legătură cu drepturile de care
partea poate să dispună, dacă se referă la faptul afirmat de partea adversă, dacă este conștientă
și liberă și dacă este expresă. Astfel:
– mărturisirea este admisibilă numai în legătură cu drepturile de care partea care o face
poate să dispună; drepturile care nu pot fi stinse prin tranzacția părților nu pot fi influențate de
mărturisire, pentru a nu se realiza pe cale ocolită ceea ce legea interzice.
– mărturisirea este un act unilateral de voință, constând în recunoașterea pretenției sau
faptului afirmat de partea adversă, de aceea ea își produce efectele fără a fi nevoie să fie
acceptată de cealaltă parte din proces. În consecință, ea este irevocabilă, cu excepția cazului
erorii de fapt, de exemplu, când moștenitorul care recunoscuse o datorie a defunctului
descoperă ulterior chitanța liberatoare;
– voința celui care face mărturisirea trebuie să fie conștientă și liberă; recunoașterea nu
are valoare dacă a fost dată sub imperiul violenței, ori în stare de nebunie, beție, hipnoză. Pe
de altă parte, incapabilii, precum minorii și interzișii, nu pot face o recunoaștere valabilă118.
Mărturisirea prin definiție trebuie să fie expresă; ea nu poate fi dedusă tacit din tăcerea
părții. Totuși, art. 358 C. pr. civ. dă dreptul instanței să considere ca o mărturisire refuzul
părții de a se prezenta atunci când este chemată spre a fi interogată sau de a răspunde la
întrebările care i-au fost puse. Este mai degrabă o prezumție de mărturisire, care poate fi
răsturnată prin prezentarea ulterioară, spre deosebire de mărturisirea expresă care, în
principiu, nu mai poate fi retractată.
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numește interogatoriu și
este reglementat de art. 351-358 C. pr. civ.

d) Prezumțiile

• Noțiunea de prezumție și funcțiile acesteia

În limbajul obișnuit, termenul de prezumție semnifică formarea unei păreri întemeiate

pe fapte aparente, pe ipoteze, pe deducții etc.
Altfel spus, prezumția este o supoziție, o presupunere, recunoașterea unui fapt ca
autentic până la proba contrară.
Pe plan juridic, definiția prezumțiilor este cuprinsă în dispozițiile art. 327 C. pr. civ.

116
Potrivit art. 1206 C. civ.: „Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de
însăși partea prigonitoare sau de un împuternicit special al ei spre a face mărturisire” (alin. 1). „Ea
(mărturisirea – n.n.) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit…” (alin. 2).
Altfel spus, ea este indivizibilă.
117
Potrivit art. 1205 C. civ.: „Mărturisirea extrajudiciară verbală poate servi ca dovadă când
obiectul contestației nu poate fi dovedit prin martori”.
118
Analizând actuala reglementare – în Codul civil și în Codul de procedură civilă – a diferitelor
aspecte legate de mărturisire, ajungem la concluzia că aceasta nu mai constituie, obligatoriu, o probă
suficientă pentru admiterea acțiunii, instanța având obligația de a verifica realitatea celor afirmate și
facultatea de a aprecia dacă se găsește sau nu în prezența unei mărturisiri depline.
68
Acest text de lege prevede că prezumțiile sunt „consecințele pe care legea sau judecătorul le
trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”.
Atari consecințe (concluzii logice) care se deduc de la un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut sunt fie opera judecătorului (prezumții simple) fie sunt prevăzute de legiuitor într-
o normă juridică specială (prezumții legale).
Așadar, în esență, prezumția este o presupunere făcută de legiuitor sau de judecător.
Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existența altui fapt vecin și conex, datorită
tocmai legăturii ce există între cele două fapte. Adică, în materialitatea sa, faptul generator de
daune dedus judecății este greu sau imposibil de dovedit, ceea ce-l face necunoscut, dar
existența lui poate fi indusă dintr-un fapt vecin și conex, ușor sau cel puţin mai ușor de
dovedit119. Este însă necesar să fie indubitabil probată existența faptului vecin și conex, iar
legătura dintre acest fapt și faptul generator de drepturi trebuie să fie suficient de strânsă120,
adică concludentă, pentru a naște probabilitatea.
Este vorba, până la urmă, de o prezumție simplă care convinge că faptul generator de
drepturi dedus judecății rămâne într-atât de probabil, încât poate fi socotit ca adevărat. Astfel,
chitanța semnată de creditor, atestând primirea plății, constituie o probă directă în privința
căreia judecătorul nu are nevoie să recurgă la nici un raționament, pe când remiterea titlului
de la creditor la debitor nu dovedește imediat și direct liberarea debitorului, ci judecătorul
trebuie să facă raționamentul că, din moment ce creditorul s-a privat de instrumentul
doveditor al creanței sale, aceasta înseamnă că el a fost plătit sau a renunțat la creanță.
Pornind de la constatarea de fapt și, de altfel, rațională, conform cărei așa se procedează de
obicei în raporturile dintre creditori și debitori (debitorul care plătește, având interesul să
ceară restituirea dovezii pe care o posedă creditorul), legiuitorul însuși a tras concluzia, creând
o prezumție legală că remiterea titlului prezumă plata (art. 1503 C. civ).

Clasificarea prezumțiilor

După autorul lor, prezumțiile se împart în două categorii: prezumții legale și prezumții
judiciare (ale judecătorului), după cum consecințele trase dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut sunt opera legii sau a magistratului.

• Prezumții legale

Prin urmare, prezumțiile legale nu pot exista decât în temeiul unui text de lege, și,
fiind determinate special, ele sunt limitative și de strictă interpretare, nefiind posibil să fie
extinse prin analogie la alte cazuri particulare.
Exemplificăm următoarele prezumții legale:

- Starea bunurilor indicate în inventar

„Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bună stare la data întocmirii
acestuia, cu excepția cazului în care inventarul cuprinde o mențiune contrară agreată de
beneficiar sau, în absența acordului beneficiarului, mențiunea este însoțită de un document
doveditor” (art. 822 C. civ.).

- Prezumția existenței sau inexistenței unui drept tabular

„Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă
că dreptul există în folosul ei” (art. 900 alin. 1); „Dacă un drept real s-a radiat din cartea

119
A se vedea A. Ionașcu, op. cit., p. 284.
120
Ibidem, p. 286-288.
69
funciară, se prezumă că acel drept nu există” (art. 900 alin. 2).

- Prezumția de posesie și prezumția de proprietate

„Până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor” (art. 919
alin. 1); „Detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba
intervertirii sale” (art. 919 alin. 2); „Până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară” (art. 919 alin. 3).

- Viciile posesiei
„Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă” (art. 922 alin. 2).

- Prezumția de titlu de proprietate

„Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un
titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”(art. 935).

- În materie de simulație
„Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenții,
descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și
descendenții soțului acestei persoane” (art. 992 alin. 2).

- În materia donațiilor simulate

„Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la
a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din
căsătoria cu donatorul” (art. 1033 alin. 2).

- Prezumția de renunțare la moștenire

„Este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care,
deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în
condițiile legii, nu acceptă moștenirea în termenul prevăzut la art. 1103” (art. 1112 alin. 1).

- Proba cauzei unui contract

„Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară” (art. 1239 alin. 2).

- În caz de plată nedatorată

„Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie
proprie” (art. 1341 alin. 3).

- Condiția rezolutorie
„Până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența
obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini” (art. 1401 alin.
2).

- Efectele îndeplinirii condiției

„Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul
încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu
rezultă contrariul” (art. 1407 alin. 1).

- Prezumția de egalitate
„Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligații divizibile
sunt ținuți față de creditor în părți egale. Această regulă se aplică, în mod similar, și în

70
privința creditorilor” (art. 1423).

- Prezumția de divizibilitate. Excepții

„Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a
fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materială sau intelectuală” (art. 1424).

- Reprezentarea reciprocă a creditorilor

„Creditorii solidari sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa
pentru gestionarea și satisfacerea interesului lor comun” (art. 1436 alin. 1).

- Prezumție de solidaritate
„Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul
activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1446).

- Regresul între codebitori

„Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din
convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul” (art. 1456 alin. 2).

- Renunțarea la drept
„Renunțarea la un drept nu se prezumă” (art. 13).

- În materia publicității unui drept, act sau fapt

„Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el
există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii.” (art. 21 alin. 1); „În cazul în
care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există” (art. 21 alin. 2).

- Data prezumată a morții celui dispărut

„Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se
socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morții.” (art. 52 alin. 1);
„În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din
viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz”
(art. 52 alin. 2).

- Prezumția de consimțământ
„Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția
unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară
activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este
prezumat, nefiind necesar un acord scris” (art. 76 alin. 1).

- Prezumția de domiciliu
„Reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut” (art. 90 alin. 1);
„În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului
domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește” (art. 90 alin.
2).

- Dovada bunurilor soților

„Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită” (art. 343 alin. 1); „Pentru bunurile

71
mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar
de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa
inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune” (art. 343 alin. 3).

- Inventarul bunurilor mobile

„În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate
exclusivă aparține soțului posesor” (art. 1361 alin. 4).

- Prezumția de paternitate
„Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” (art.
414 alin. 1).

- Prezumția filiației față de pretinsul tată

„Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama
copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.” (art. 426 alin. 1); „Prezumția este
înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil” (art.
426 alin. 2).

- Modul de exercitare a autorității părintești

„Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act
curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că
are și consimțământul celuilalt părinte” (art. 503 alin. 2).

- Prezumțiile în favoarea proprietarului imobilului

„Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și
că este a lui, până la proba contrară.” (art. 579 alin. 1); „Proba contrară se poate face când s-a
constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu și-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege” (art. 579 alin. 2).

- Prezumția de coproprietate
„Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba
contrară.” (art. 633).

- Întinderea cotelor-părți
„Cotele-părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost
dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.” (art. 634
alin. 2).

- Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune

„Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a fi
în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un
semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune, în condițiile legii.” (art. 660).

- Durata uzufructului
„Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după caz, că
este constituit pe o durată de 30 de ani.” (art. 708 alin. 3).

- Prezumția executării prestației accesorii

„Chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume,

72
până la proba contrară, executarea prestațiilor accesorii.” (art. 1501).

- Prezumția executării prestațiilor periodice

„Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul
obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente
anterior.” (art. 1502).

- Remiterea înscrisului original al creanței

„Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței, făcută de creditor
către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naște prezumția stingerii obligației prin plată.
Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale.” (art.
1503 alin. 1); „Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică,
creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea
obligației.” (art. 1503 alin. 2); „Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor
menționate la alin.(1) în posesia înscrisului original al creanței s-a făcut printr-o remitere
voluntară din partea creditorului.” (art. 1503 alin. 3).

- Prezumția de culpă
„Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării.” (art. 1548).

- Momentul predării
„În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul
este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul
vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părțile sunt
prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.” (art. 1693).

- Restituirea bunului în caz de locațiune

„Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare
corespunzătoare de întrebuințare potrivit destinației stabilite.” (art. 1821 alin. 2).

- Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros

„Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane
fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare
a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.” (art. 2010 alin. 1).

- Natura împrumutului
„În lipsa unei stipulații contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.” (art.
2159 alin. 1); „Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se
prezumă a fi cu titlu oneros.” (art. 2159 alin. 2).

- Prezumția efectuării în termen a actelor

„Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au
fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora
când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.” (art. 2556).
- declararea unor acte ca nule, întrucât sunt făcute în frauda legii; de exemplu: ca
urmare a interdicției donațiilor între soți, art. 1033 alin. 2 C. civ. prezumă ca persoane
interpuse pe rudele pe care donatorul le poate moșteni;
- dobândirea proprietății sau liberarea debitorului în împrejurări determinate; astfel,
art. 1503 C. civ., prezumă că remiterea titlului original făcută de creditor debitorului

73
presupune plata creanței; art. 939 C. civ. bazează uzucapiunea, adică dobândirea dreptului de
proprietate pe faptul stăpânirii bunului în mod public și netulburat un anumit interval de timp.

Prezumțiile legale constau în generalizarea unor anumite situații de fapt care se repetă
necontenit în viața zilnică, având prin aceasta un înalt grad de probabilitate. Fiindcă, în cazuri
excepționale, prezumția legală poate să nu corespundă adevăratului material, legea permite în
general dovada contrară. Astfel, soțul poate dovedi în anumite condiții că nu este tatăl
copilului născut după desfacerea căsătoriei și înainte de recăsătorirea mamei, dar conceput în
timpul căsătoriei. De asemenea, creditorul are dreptul să dovedească, împotriva prezumției
legale, că debitorul și-a însușit prin fraudă titlul creanței.
După criteriul puterii lor doveditoare, prezumțiile legale au fost împărțite în două mari
grupe: prezumții legale absolute și prezumții legale relative.

- Prezumțiile absolute – juris et de jure – împotriva cărora nu este îngăduită dovada

contrară (se mai numesc și irefragabile). Sunt asemenea prezumții: cea a puterii lucrului
judecat (res judicata pro veritate habetur); cea privind limita maximă, de 300 zile, și cea
minimă, de 180 zile, dinaintea nașterii copilului care marchează timpul legal al concepțiunii
(art. 412 C. civ.);

- Prezumțiile relative – juris tantum – adică cele ce pot fi răsturnate prin orice mijloc
de probațiune, chiar și prin simple prezumții ale omului sau prin martori.

Majoritatea prezumțiilor legale e formată din prezumții relative121.

Prezumțiile legale relative la rândul lor se subdivid în prezumții care pot fi combătute
prin orice mijloace de dovadă (inclusiv prin martori sau prezumții simple) și prezumții
relative care pot fi combătute numai de anumite persoane sau numai în anumite condiții
prevăzute de lege.
Astfel, există însă și cazuri în care legea, deși răsturnarea prezumției este permisă,
totuși restrânge posibilitățile probatorii, de exemplu, răspunderea paznicului lucrului,
prevăzută de art. 1376 alin. 2 C. civ., nu poate fi răsturnată decât dovedindu-se forța majoră,
culpa victimei sau a unui terț.
Dovada acestor împrejurări de fapt, însă, poate fi făcută prin orice mijloc de
probațiune.

• Prezumții simple (sau ale omului)

Prezumțiile simple, judiciare, sunt întemeiate pe un adevăr aparent și sunt destinate să

estompeze dificultatea unei probe directe. Ele pot fi folosite neîngrădit, singurele îngrădiri
fiind comune inadmisibilității probei cu martori. Prezumțiile judiciare sunt nelimitate ca
număr.
Prezumțiile simple, judiciare, sunt definite prin art. 329 din Codul de procedură civilă,

121
Exempli gratia, sunt prezumții legale relative:
– cea stabilită de art. 579 C. civ.: „Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul
imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară.” (alin. 1); „Proba contrară se poate
face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu și-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.” (alin. 2).
– cea stabilită de art. 967 alin. 2 C. civ.: „Cauza este prezumată până la dovada contrarie”;
– cea stabilită de art. 1534 C. civ.: „Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”;
– cea prevăzută de art. 1899 alin. 2 C. civ.: „Buna-credință se presupune totdeauna și sarcina
probei cade asupra celei ce alege rea – credință” (bona fides praesumitur).
74
după cum urmează: „În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului,
acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea
faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu
martori.”
Art. 329 C. pr. civ., în prima sa parte, lasă prezumțiile „la luminile și înțelepciunea
judecătorului”, ceea ce înseamnă că, la speță, el va aprecia dacă prezumția are greutate și
puterea de a naște o asemenea posibilitate. Cu alte cuvinte, deducția pe care o trage
judecătorul pornind de la un fapt conex trebuie să fie logică și convingătoare.
Aceste prezumții - așa cum se subliniază în literatura juridică122 - dau posibilitatea
judecătorului de a folosi experiența sa proprie, de a face uz de puterea sa de judecată și
înțelegere, pornind de la fapte probatorii dovedite prin mijloacele de probațiune obișnuite,
pentru a trage concluzia existenței sau neexistenței faptului principal litigios. Aceste prezumții
sunt indispensabile în orice sistem probator, sunt inerente operei însăși de judecată, pentru că
probele directe sunt de multe ori nesatisfăcătoare pentru rezolvarea litigiilor și, în marea
majoritate a cazurilor, judecătorul este obligat să recurgă la probe indirecte pentru aflarea
adevărului.
Toate prezumțiile simple, judecătorești, sunt relative. Forța lor probantă depinde de
forța de convingere pe care ele o pot exercita asupra judecătorului; acesta singur rămâne
stăpân pe apreciere. Această libertate este necesară în cazul prezumțiilor (la fel ca și în cazul
mărturiei) datorită fragilității și incertitudinii acestor mijloace de dovadă. Așa se explică de ce
ele, în general, vor fi îndepărtate în prezența unui act scris.
Art. 329 C. pr. civ., în partea sa finală, aduce o limitare a dreptului instanței de a
recurge la proba prin prezumții, în sensul că ele nu sunt permise „numai în cazurile în care
legea admite dovada cu martori”.

122
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Universitatea
București, 1975, p. 363.
75
 CAPITOLUL V

ACTUL JURIDIC CIVIL

§1. DEFINIŢIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin act juridic civil se înțelege o manifestare de voință făcută cu intenția de a

produce efecte juridice, respectiv, de a naște, a modifica ori a stinge un raport juridic civil
concret.
Rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele:
– prezența unei manifestări de voință, care să provină de la un subiect de drept civil
(persoană fizică ori juridică);
– manifestarea de voință trebuie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice
civile; această trăsătură definitorie diferențiază actul juridic civil123 de faptul juridic civil124
(săvârșit fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc, însă, în puterea
legii);
– efectele juridice urmărite, la manifestarea voinței, pot consta în a da naștere, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil concret; prin această trăsătură, actul juridic civil
se diferențiază de actele juridice din alte ramuri de drept (precum: actul administrativ, actul
de comerț etc.). În doctrină, practică și chiar legislație, expresia „act juridic civil” ori „act
juridic” sau, pur și simplu, termenul „act” se întrebuințează cu două sensuri ori înțelesuri.
Într-un prim sens, se desemnează tocmai manifestarea de voință cu intenție de a
produce efecte juridice civile (cu semnificația, deci, de operațiune juridică – negotium juris).
În al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință (adică suportul
material care consemnează manifestarea de voință exprimată – instrumentum probationis).
De reținut că, uneori, în același articol dintr-o lege civilă se au în vedere ambele
sensuri ale termenului de „act”. Cu titlul de exemplu, cităm cazul art. 1108 C. civ.:
„Acceptarea poate fi expresă sau tacită (alin. 1); Acceptarea este expresă când succesibilul își
însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată” (alin. 2) (instrumentum probationis -n.n.). „Acceptarea este tacită când succesibilul
face un act sau fapt (negotium juris – n.n.), pe care n-ar putea să-l facă decât în calitate de

123
Se numește deci act juridic orice act făcut de om în mod voluntar și cu intenția de a crea, a
transmite sau a stipula un drept.
124
Precizăm că, în sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omenești
săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii, precum
și faptele naturale (evenimentele), împrejurări care se produc independent de voința omului și de care
legea civilă leagă nașterea de raporturi juridice civile concrete; sunt asemenea fapte: moartea,
cutremurul, inundația etc.
76
moștenitor” (alin. 3).

§2. CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

Dintre clasificările actelor juridice civile, care se fac în doctrină, menționăm

următoarele:

a) În funcţie de numărul părţilor: acte unilaterale, bilaterale și multilaterale

Potrivit art. 1324 C. civ.: „Este unilateral actul juridic care presupune numai
manifestarea de voință a autorului său.”.
Art. 1325 C. civ., cu referire la „regimul juridic”, precizează că: „Dacă prin lege nu se
prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale.”.
Art. 1326 C. civ. – intitulat marginal „Actele unilaterale supuse comunicării” –
precizează că: „Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau
stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară
potrivit naturii actului.” (alin. 1); „Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate
face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.” (alin. 2); „Actul unilateral produce
efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat
cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.” (alin. 3).
Sunt acte civile unilaterale: testamentul (art. 1034 C. civ.), acceptarea succesiunii (art.
1108 C. civ.), renunțarea la o moștenire (art. 1100 C. civ.), denunțarea unui contract (art. 1276
C. civ.), oferta (art. 1188 C. civ.), promisiunea unilaterală (art. 1327 C. civ.), promisiunea
publică de recompensă (art. 1