Sunteți pe pagina 1din 200

DREPT CONSTITUTIONAL ŞI INSTITUTII POLITICE

EDITIA A II-A

2011

1
CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ŞI STATULUI

1.1. Preliminarii

În orice societate umană organizată statal se pune problema raporturilor


care există între drept-stat-politică şi morală. Înţelegerea acestui raport poate fi
realizată numai prin analiza cadrului general al societăţii respective.
Societatea umană este un fapt material, un dat al naturii determinat de
nevoia permanentă pe care o au oamenii, unii faţă de alţii1. Dar societatea este
alcătuită din oameni, iar, omul pentru a trăi în afara societăţii trebuie să fie ori
animal, ori Dumnezeu (Aristotel), ceea ce înseamnă că oamenii nu pot trăi în
afara societăţii, că ei se nasc, trăiesc şi mor în societate. Organizarea societăţilor
umane, evoluţia lor în timp reprezintă o atracţie permanentă pentru fiecare
membru ale acesteia dar, mai ales pentru oamenii politici, cei care sunt chemaţi
ca în numele societăţii să determine căile şi mijloacele cele mai adecvate pentru
realizarea progresului social.
Dezvoltarea societăţilor umane, evoluţia acestora a condus la apariţia
Statului şi a dreptului. Statul şi dreptul nu sunt un dat al naturii, ceva care există
de la sine ci, ambele reprezintă fenomene sociale, născute din evoluţia fiecărei
societăţi, din nevoia de apărare a intereselor acelui grup social pe care îl
deservesc indiferent că se numeşte popor sau naţiune.
Apariţia statelor pe o anumită treaptă de evoluţie a societăţii a creat
premisele apariţiei dreptului. Se poate susţine că statul şi dreptul se
intercondiţionează, evoluează ori regresează deopotrivă. Analiza evoluţiei
societăţii omeneşti evidenţiază faptul că statul a creat dreptul, iar dreptul, ca un
adevărat instrument de acţiune al statului, organizează, consolidează şi apără
statul. Ca oricare alte fenomene sociale statele lumii au cunoscut perioade de
glorie sau de decădere şi aceasta continuă să se manifeste şi în prezent.
Societatea omenească, oamenii în general nu pot trăi în mod haotic. În
cadrul societăţii oamenii îşi crează anumite precepte, valori, idealuri, trăiri, reguli
după care se conduc. Toate acestea sunt o manifestare – reflex al instinctului de
conservare, fundamentat pe raţiune, pe gândire. Nu întâmplător s-a afirmat că
"omul este o trestie, dar o trestie care gândeşte".
Aceste comandamente de comportament care au însoţit omenirea de la
începuturile sale formează morala, etica societăţii respective. Ea este influenţată
de factori interni sau externi grupului social, se conservă ori se diluează în timp.
Indiferent de modul în care evoluează morala unei societăţi ea nu poate dispărea,
dar se poate îmbogăţi cu alte valori, idealuri, reguli sau poate degenera. O mare
1
Giorgio del Vechio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, pag. 267

2
parte din regulile de conduită morală se transformă în norme juridice, în drept, la
iniţiativa statului care apreciază că prin rolul jucat în cadrul Societăţii trebuie
consolidate prin puterea publică pe care o exercită statul în numele şi în
beneficiul societăţii, al oamenilor.
Cum morala, ca ansamblu de reguli de conduită, de convieţuire este
anterioară dreptului, iar societatea a supravieţuit şi evoluat sub imperiul normelor
morale, rezultă că toate normele de drept trebuie să aibă un conţinut etic, moral
profund.
Cât priveşte politica trebuie spus că orice societate umană, impune
obligatoriu o organizare, care înseamnă şi orientarea evoluţiei ei spre un anumit
ţel, un obiectiv major. De aici rezultă că societatea este un dat natural pe când
celelalte – statul, dreptul, morala şi politica sunt doar fenomene sociale care se
nasc în cadrul societăţii, evoluează cu aceasta, o influenţează profund şi sunt
indispensabile societăţii.
Preocuparea noastră ţine de toate aceste fenomene sociale – stat, drept,
morală, politică, pentru că dreptul constituţional, ca ramură fundamentală a
dreptului oricărui stat nu poate fi înţeles decât prin prisma unitară a celor patru
fenomene, între care există atât de multe interferenţe, determinări, influenţe încât
la un moment dat pot apărea şi confuzii.
Din aceste considerente încercăm să clarificăm unele chestiuni de bază ce
ţin de drept, de ordine juridică în general. O întrebare se pune: – se poate vorbi
exclusiv despre drept sau trebuie să ne referim, chiar pasager, şi asupra celui care
dă naştere dreptului şi anume Statul? pentru că ambele sunt fenomene sociale ce
trebuie raportate la Societate.
Dezvoltarea societăţii omeneşti impune o analiză permanentă şi critică a
fenomenelor sociale, a evoluţiei acestora în individualitatea specifică şi în
interacţiunea lor obiectivă.
Studiul dreptului trebuie făcut din mai multe puncte de vedere pentru că
în zilele noastre, el a devenit un fapt cotidian major, o necesitate obiectivă şi o
atracţie din ce în ce mai mare din partea cetăţenilor care, dornici de a-şi cunoaşte
drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să cunoască conţinutul actelor
normative. Se constituie tot mai pregnant o conştiinţă juridică legată de regulile şi
comandamentele statului de drept.
Dreptul este un ansamblu de norme de conduită obligatorii ce
încorporează o serie de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor
reciproce, instituite de stat sau acceptate de stat, a căror respectare se realizează la
nevoie prin intermediul forţei de coerciţie a statului2. Regula de bază în aplicarea
dreptului, în respectarea şi conformarea cu normativitatea instituită o reprezintă
conştiinţa juridică a societăţii şi a fiecărui cetăţean. Dar dreptul este un fenomen
social, el se manifestă în cadrul unei societăţi date. Prin drept se ordonează
relaţiile interumane. Societatea este la rândul ei organizată statal. Statul şi dreptul

2
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, pag. 5

3
sunt fenomene sociale globale, care se manifestă în întreaga societate. Ele se află
într-o legătură organică.
Evoluţia societăţii omeneşti a confirmat dictonul “ubi societas ibi jus”
(unde este societate acolo este şi drept), iar evoluţia societăţii este organic legată
de dezvoltarea sa economică, socială, spirituală, ceea ce este posibil şi datorită
existenţei unei ordini sociale, realizate prin intermediul normelor juridice.
Omul nu poate trăi izolat, el are nevoie de a se asocia, şi această asociere
se produce în mod natural. Fiecare om aparţine unei colectivităţi umane, unei
societăţi.
Omul aparţine Societăţii, nu se poate izola de ea pentru că depinde de
această colectivitate, care îl încorporează. Societatea nu poate supravieţui, fără
oameni3. Încă din antichitate, filosofii au fost preocupaţi de analiza fenomenului
social, a societăţii în ansamblul ei, punându-şi întrebarea dacă trebuie să existe
societatea, cum trebuie să fie constituită şi guvernată. O privire în istoria omenirii
evidenţiază faptul că întotdeauna au existat grupuri de indivizi şi nu indivizi
izolaţi, că războaiele s-au purtat între astfel de grupuri şi nu între indivizi separat.
Temeiul real al societăţii este în primul rând unul biologic, fiind constituit
din însuşi faptul naşterii. Dar societatea nu este un fapt propriu şi exclusiv al
omului. Fenomene de sociabilitate există şi în afara lumii umane, în lumea
animală, în lumea organică în genere, spre exemplu cazul “familiilor” de albine,
de furnici ori de peşti. Societăţii umane îi corespunde caracterul progresivităţii, al
raţiunii, al perfecţiunii neîntrerupte, al solidarităţii.
Oamenii se nasc în cadrul societăţii egali în drepturi şi obligaţii, dar nu şi
în posibilităţi fizice şi intelectuale. Fiecare individ are propriile însuşiri, trăsături
specifice, ceea ce dă şi un anumit dinamism relaţiilor sociale şi evoluţiei
societăţii, dezvoltându-se spiritul de competiţie.

1.2. Accepţiunea noţiunii de drept

Cuvântul “drept” derivă din latinescul directus care evoca sensul de


direct, rectiliniu, drept. În limba latină cuvântul ce corespunde substantivului
drept era jus, traductibil în dreptate, drept, lege. Însă uzual termenul drept
desemnează mai multe situaţii sau sensuri cum ar fi:
a) Dreptul obiectiv – ca totalitate a normelor juridice, adică a regulilor de
comportament instituite în societatea, conduita legiferată. Acest termen se mai
numeşte şi drept reglementar, sau drept pozitiv. El are misiunea de a stabili
modalităţile extrem de variate impuse de viaţa socială în care indivizii să se
comporte şi accepte nevoile sociale proprii şi ale celorlalţi indivizi. Acest
ansamblu de reguli trebuie să creeze o armonie între nevoie şi libertate, un
echilibru al celor două elemente. Nevoia sau necesitatea socială este impusă
de societatea umană care, pentru a se dezvolta coerent are nevoie de ordine, de
reguli precise. Statul, cel care dă naştere, formal dreptului acţionează în aşa
3
Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed.ASE, Bucureşti, 2000, pag.2.

4
măsură încât prin regulile de drept ce le instituie să îmbine armonios şi
eficient necesitatea cu libertatea. Statul este în aceeaşi măsură reprezentantul
şi al minorului şi al majorului, al femeii sau al bărbatului, al bogatului sau al
săracului. Deci Statul trebuie să fie egal pentru toţi ţinând seama de interesele
generale. Aceste interese sunt percepute de stat ca un cadru minim necesar în
care trebuie să se regăsească viaţa societăţii.
b) Dreptul subiectiv, semnifică facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin
unei persoane şi totodată posibilităţile acesteia de a-şi apăra împotriva terţilor
anumite drepturi sau interese recunoscute şi protejate juridic. Se numeşte
drept subiectiv, al subiectului relaţiei juridice ipotetice sau consumate.
Dreptul subiectiv îşi are izvorul în dreptul reglementar, obiectiv.
c) Dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, este acea activitate de cercetare a
nevoilor sociale şi a reglementărilor juridice4. Obiectul ştiinţei dreptului îl
constituie pe de o parte normele juridice, dreptul obiectiv, dar şi cerinţele
sociale care au impus Statului să reglementeze, să adopte norme juridice.
Termenul “drept” se utilizează şi ca adjectiv, hotărâre dreaptă, om drept,
măsură dreaptă.
Societatea umană nu se poate dezvolta aleator, ea trebuie să aibă o
perspectivă, o direcţie, o stabilitate. Dreptul nu are o existenţă în sine, el se referă
la oameni, mai exact la orientarea conduitei acestora urmărind un anumit ţel sau
finalitate.
Dreptul este un fenomen social care-şi pune amprenta asupra relaţiilor
sociale, fiind influenţat de acestea. El introduce în viaţa socială reguli de
conduită, obligaţii ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii societăţii.

1.3. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului

Încă din perioada comunei primitive, concomitent cu apariţia primelor


forme organizatorice: în familie, gintă, trib, au apărut şi primele norme de
convieţuire, în forme rudimentare ce s-au transformat treptat în deprinderi,
obiceiuri, tradiţii. Aceste reguli rudimentare s-au impus în societate, ele devenind
comandamente ale colectivităţilor în lupta lor de supravieţuire, sub impulsul
factorului uman de conservare a speciei. Odată cu apariţia ideilor religioase, apar
şi normele religioase.
Regulile de comportament colectiv au evoluat, s-au perfecţionat şi adaptat
evoluţiei societăţii. Apare astfel sentimentul de sancţiune, primitiv la început sub
forma “răzbunării sângelui”, evoluând spre “expulzarea din gintă sau trib”5, iar
mai târziu să se introducă “compoziţia” sub forma răscumpărării materiale.
Se constituie încet dar constant un tip de norme de conduită care se
detaşează de restul normelor existente în societate, evidenţiindu-se prin caracterul
obligatoriu şi prin instituirea unor structuri ale puterii publice în fapt puterea
4
P.C.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol.I, Ed.Europa Nova, 1994, pag.19 şi urm.
5
I.Nistor, Istoria societăţii primitive, CMU, Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.

5
colectivităţii manifestată prin existenţa unor organisme ce contribuiau la
menţinerea ordinii în colectivitate şi apărau colectivitatea contra tendinţelor
expansioniste ale colectivităţilor învecinate. Toată această experienţă acumulată
în timp a condus la constituirea primelor reguli cu caracter juridic. Aceste norme
sunt difuze, neordonate, împletite cu o serie de obiceiuri, datini. Acestea
formează în prezent obiect de studiu al etnologiei juridice.
Dar, dreptul este organic legat de Stat. Nu se poate vorbi în termeni strict
juridici de existenţa dreptului anterior apariţiei Statului, a puterii de Stat. Numai
atunci poate fi discutată existenţa dreptului, când colectivitatea umană are o
reprezentare a propriilor interese, care se manifestă asupra populaţiei şi decide
cum să se comporte oamenii. Despre primele legiuri din antichitate se vorbeşte la
istorie, la istoria statului şi a dreptului dar şi la Teoria dreptului fiindcă de modul
în care este perceput şi definit dreptul, apariţia şi evoluţia lui depinde întreg
demersul ştiinţific în materie. “Dreptul, spunea marele savant român Nicolae
Iorga, nu este o ficţiune metafizică, ci o necesitate a lucrurilor, fără care
stabilitatea în legăturile dintre oameni nu se poate atinge”. O privire în
îndelungata istorie a dreptului poate fi relevantă, deoarece studiul conceptului
dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea originilor
sale.
Constituirea dreptului ca entitate de sine stătătoare se poate spune că are
loc odată cu constituirea puterii publice. Ţări organizate statal le regăsim în
Orientul antic sau în antichitatea greco-romană unde alături de normele cutumiare
apare şi dreptul scris, transmis posterităţii prin diferite procedee aşa cum este
Codul lui Hammurabi, în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu în India,
Legile lui Moise, la evrei, Codul lui Mu în China, Legile lui Dracon şi Solon în
Atena, Legile lui Lycurg în Sparta şi Legea celor XII Table la romani, iar mai
târziu se vor remarca Magna Charta Libertatum şi Codul lui Napoleon.
Dreptul mesopotamian este reprezentat de Codul lui Hammurabi.
Mesopotamia reprezenta în antichitate o mare parte din teritoriul actual al
Irakului; popoarele care trăiau aici se numeau sumerieni, babilonieni, asirieni şi
caldeeni.
Sumero-babilonienii considerau dreptul ca fiind de origine divină. Pe
stelele din diorit negru aflate la Louvru şi la Muzeul de antichităţi din Baghdad,
pe care sunt gravate regulile codului lui Hammurabi, acesta este prezentat
primind din mâinile zeului Samas legile pentru a le da apoi poporului său.
Marele judecător sumerian era Marele Preot. El transfera dreptul de a
judeca unui judecător laic sau unui corp de judecători aleşi dintre oamenii cu
bună reputaţie. Ei stabileau sentinţele pe baza probelor ca în dreptul modern:
declaraţii ale martorilor, expertiză, probe materiale etc.
În legislaţia asiro-babiloniană era consacrat principiul “legii talionului”
(lex talionis). Pentru a exista o infracţiune, există şi premeditare, iar pedeapsa
varia în funcţie de poziţia socială a inculpatului şi de partea lezată. Pentru aceeaşi

6
infracţiune, pedeapsa aplicată clerului şi nobilimii era mai puţin severă decât cea
aplicată persoanelor din clasele inferioare.
Pentru fapte mai puţin grave, pedeapsa constă în lovituri aplicate în partea
dorsală a întregului corp, complet gol. Faptele mai grave atrăgeau mutilarea: se
tăia nasul, se scotea un ochi sau amândoi, se tăia unul sau ambele membre
superioare sau inferioare. Cele mai grave fapte erau pedepsite cu moartea prin
înec, ardere sau tragere în ţeapă.
În unele cazuri, când era vorba despre infracţiuni contra persoanei,
bunurilor sau regilor, persoana vinovată purta răspunderea solidar cu membrii
familiei. Dacă vinovatul dispărea, erau făcuţi responsabili membrii familiei sale
şi chiar comunitatea din care făcea parte (trib, clan etc.)
În Asiria, pedeapsa pentru omucidere putea fi răscumpărată, plătindu-se
despăgubiri familiei persoanei decedate. Dacă cumva părţile nu erau de acord,
vinovatul era pedepsit cu moartea. Adulterul era şi el pedepsit cu moartea.
Persoana înşelată putea să-şi omoare soţul vinovat, precum şi pe concubina
acestuia.
Codul lui Hammurabi este un important document de drept descoperit la
Susa în anul 1901. Vechimea lui este considerabilă: a fost edictat cu două mii de
ani înainte de Hristos şi a fost conservat în chip miraculos. El cuprinde atât
norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale şi religioase. Cele 282 legi
sau decizii juridice adunate spre sfârşitul domniei lui Hammurabi cuprindeau
probleme privind familia, căsătoria, divorţul dar şi tarife, preţuri, drept civil şi
penal.
Dreptul persan. Legile lui Darius
La perşi, legiuitorul era regele, care pretindea că legile îi fuseseră
inspirate de zeul Ahura Mazda. Legile create de Darius au la bază codul lui
Hammurabi.
Textele de lege erau redactate de preoţii care, mult timp au fost
judecători; mai târziu aceştia au fost aleşi dintre laici. Şeful statului era totodată şi
Judecător Suprem.
Dreptul persan a consacrat instituţia oratorilor legii, avocaţii ce apărau
părţile în proces. Judecătorii erau numiţi pe viaţă. Ei puteau fi destituiţi şi chiar
pedepsiţi cu moartea pentru corupţie.
Dreptul persan cunoştea circumstanţele atenuante. Cunoaşterea vieţii
corecte a trecutului inculpatului contribuia la aplicarea unei pedepse mai severe.
Pedepsele obişnuite erau loviturile de bici (de la 5 la 200), în funcţie de gravitatea
faptelor. Pentru crime, pedeapsa era aplicată şi membrilor familiei. Se pedepseau
cu moartea: trădarea, asasinatul, sodomia, furtul, legăturile intime cu concubinele
regelui, faptul de a te fi aşezat pe tronul regal.
Pedepsele cu moartea erau extrem de crude: crucificarea, spânzurarea cu
capul în jos, otrăvirea, arsuri cu fierul înroşit, urmate de jupuirea de viu,
îngroparea de viu, zdrobirea capului sau acoperirea capului cu jar aprins.

7
În ciuda acestor pedepse, perşii erau oameni calzi, ospitalieri, politicoşi şi
binevoitori. Atunci când se întâlneau se îmbrăţişau. Nivelul moral al perşilor era
net superior altor popoare, datorită educaţiei pe care o primeau în familie şi
şcoală. Herodot susţinea cu admiraţie ca tinerii perşi învăţau 3 lucruri: să
călărească, să tragă cu arcul şi să spună adevărul, ceea ce demonstrează că erau
buni cetăţeni, educaţi în spiritul patriotic, al respectării legii şi eticii.

Dreptul indian. Codul lui Manu


În vechiul drept indian nu exista deosebirea între norma juridică şi cea
religioasă; norma religioasă trebuind să fie respectată de cetăţeni se transformă în
norma de drept.
Legea cuprindea: reguli de castă. Deciziile aparţinând regelui. Legile erau
redactate sub o formă aforistică, iar sentimentele morale figurau în versete.
Culegerile de norme religioase şi juridice constituiau un manual juridic de uz
şcolar, de obicei în versuri pentru a putea fi memorate mai uşor.
Cea mai apreciată era culegerea de Legi ale lui Manu, intitulată Manava
Dharma Sastra, redactată în versuri cuprinzând 2685 de strofe, 12 cărţi cu norme
religioase, norme de drept penal, civil, obiceiuri, regimul castelor. Această
culegere de norme a devenit un regulament de comportare individual şi social.
“Pedepsele constituiau instrumentul principal în mâna regelui pentru a
împărţi dreptatea, aceasta fiind considerată misiunea sa esenţială. În concepţia
generală a acestui document juridic, pedeapsa are rostul de a cârmui şi ocroti
omenirea. De asemenea, se considera că duhul pedepsei este fiul lui Dumnezeu,
văzut ca ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiţiei”6.
Mai puteau face dreptate şeful castei, tribunalul corporaţiei, guvernatorul
provinciei, demnitarul dreptăţii (corespondent actual al ministrului justiţiei).
Procesele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de judecători laici,
membri ai ultimelor două clase. Locuitorii unui grup de sate se supuneau
jurisdicţiei tribunalelor săteşti, formate din trei judecători, iar la oraşe, cetăţenii
erau supuşi jurisdicţiei Înaltei Curţi de Justiţie.
Reclamantul prezenta în faţa instanţei de judecată plângerea sa, susţinută
de trei martori. Martorii mincinoşi erau pedepsiţi cu pedepse corporale. Acuzatul
putea fi supus torturii, în cazul când nu făcea parte din casta brahmanilor. Nu
puteau fi supuşi torturii: femeile însărcinate, copii, bătrânii, debilii mintali sau
bolnavii.
Judecătorii urmăreau să dea sentinţe juste, având în vedere faptul că, în
cazul în care sentinţele lor erau prezentate instanţelor de apel, aceştia erau supuşi
unor amenzi drastice. Ei erau controlaţi permanent pentru a nu se lăsa mituiţi.
Vechiul drept indian, spre deosebire de dreptul altor popoare, fiindcă el
cunoştea pedeapsa cu privare de libertate, de regulă executată în peşteri.

Dreptul ebraic. Legile lui Moise


6
Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Bucureşti, 1998, pag.65.

8
În dreptul ebraic, norma de drept se confunda cu norma religioasă. Moise
ca şi Hammurabi a pretins că ar fi primit tăbliţele cu cele 10 porunci fără ştirea
poporului său. Astăzi, tăbliţele sunt reproduse în toate manualele de religie şi
constituie norma de conduită etică şi socială de natură să consolideze familia, să
creeze fundamentul unei societăţi bazate pe onoare, respectul religiei şi ai
aproapelui.
Conform dreptului ebraic, judecata se desfăşura la porţile oraşului în
prezenţa a doi martori ce asistau şi la executarea pedepsei. Martorii mincinoşi
erau supuşi aceloraşi pedepse ca şi infractorii.
Dacă vinovatul dispărea, şi în cazul că nu mai putea fi recuperat, el era
blestemat; oricine avea ştiinţa de ascunzătoarea persoanei vinovate şi nu-l
denunţa suporta aceeaşi pedeapsă ca şi infractorul.
Cea mai frecvent aplicată pedeapsă erau loviturile de ciocan, în număr de
40. În multe cazuri, dacă erau aplicate de o persoană violenţa şi neînduplecată,
puteau provoca şi moartea condamnatului. Adesea era posibilă cumpărarea
bunăvoinţei călăului, cu scopul ca loviturile să nu fie prea puternice, dar, dacă
acest lucru era descoperit, călăul era, la rândul lui, pedepsit cu pedeapsa celui
vinovat.
Pedeapsa capitală era aplicată pentru crima premeditată, vrăjitorie,
idolatrie, nerespectarea legii Sabatului, prostituţia unei fiice de preot, sodomie,
homosexualitate, incest. În general pedeapsa cu moartea constă în uciderea cu
pietre, ce era publicată şi se executa de către familia persoanei lezate.
Mult timp s-a aplicat legea sângelui, conform căreia, familia persoanei
ucise avea obligaţia de a ucide ucigaşul sau una din rudele acestuia. Mai târziu,
această lege a fost completată de lex talionis, ce stabilea pedeapsa în funcţie de
fapte: “dinte pentru dinte, palmă pentru palmă” etc.
În dreptul ebraic, se cunoşteau circumstanţele atenuante, legitima apărare,
lucru ce constituie un progres în domeniul aplicării dreptului.

Dreptul în Atena. Legile lui Dracon şi Solon


Solon a fost cel mai faimos legiuitor al Atenei. Legile lui civile au
persistat mult timp.
Solon încurajează comerţul, reformează sistemul monetar şi invita
comercianţii străini în Atena. Reformele lui au avut în parte succes. A introdus un
cod scris de legi şi împarte cetăţenii în clase bazate pe avere.
Reformele lui Solon privesc cea mai mare parte a vieţii: căsătoria,
adopţia, îmbrăcămintea şi calendarul. Multe detalii din legislaţia sa sunt obscure
şi au dat naştere la numeroase dispute. Nota caracteristică a reformelor sale este
moderaţia.
Dracon a fost precursorul lui Solon. Reformele sale se caracterizează
printr-o duritate şi severitate excesivă, de unde derivă şi adjectivul folosit astăzi
“draconic”.

9
Dreptul chinez. Codul lui Mu
Dreptul chinez nu confundă norma juridică cu norma religioasă ca la alte
popoare. Preocuparea lor pentru religie a fost pe planul al doilea ca importanţă,
deoarece ei acordau o mare importanţă filosofiei. La chinezi, norma religioasă a
fost înlocuită cu norma etică.
Dreptul chinez se caracterizează prin severitatea pedepselor. În dinastia
Shang, beţia era pedepsită cu moartea. Tăierea părului constituia o pedeapsă
uşoară, aplicată pentru infracţiuni minore. Urmau loviturile de bici sau
ciomăgirea. Numărul loviturilor ajungea la 500, după care puţini reuşeau să
supravieţuiască.
Următoarea pedeapsă era exilul, mutilarea, marcarea cu fierul înroşit pe
frunte sau obraz, tăierea nasului, limbii, urechilor, labei picioarelor sau chiar
castrarea. Cea mai gravă era pedeapsa cu moartea prin sugrumare, tăierea capului
în două, urmate de decapitare sau aruncarea celui vinovat într-un bazin cu apă
clocotită. Nobilii aveau posibilitatea de a se sinucide în cazul în care erau
condamnaţi la moarte.
Procesele civile erau judecate conform dreptului cutumiar. Pedepsele se
repercutau asupra întregii familii şi chiar asupra vecinilor. În caz de rebeliune,
pedeapsa cu decapitarea era aplicată tuturor rudelor pe linie masculină, de la
bunic la nepot de frate, ce împliniseră 18 ani, iar rudele de sex feminin deveneau
sclave.
Oamenii nu erau egali în faţa legii, nobilii fiind privilegiaţi. În secolul al
II-lea erau opt categorii de persoane ce se bucurau de o protecţie specială: rudele
împăratului, descendenţii fostei dinastii, foştii slujbaşi ai familiei imperiale,
filosofii, persoanele ce se destinseseră în război sau în funcţii publice şi înalţii
demnitari de stat.
Codul lui Mu subliniază posibilitatea de răscumpărare a greşelilor
minorilor sub 15 ani, a bolnavilor, a persoanelor de peste 70 de ani, a femeilor şi
funcţionarilor de stat.
Ascunderea sau nedenunţarea rebelilor era pedepsită cu moartea. O
pedeapsă legală, extrem de interesantă o constituie pedeapsa cu moartea aplicată
celor ce făceau denunţuri anonime, chiar dacă faptele reclamate se dovedeau a fi
adevărate. Astfel se dorea limitarea laşităţii şi formarea sentimentului de
responsabilitate al cetăţeanului.

Dreptul roman. Codul lui Justinian. Digestele


Fondarea Romei este apreciată ca fiind în jurul anului 751 î.Ch., după
care a început să se dezvolte ceea ce s-a numit Imperiul Roman şi dreptul roman7.
7
Emil Molcuţ, Drept roman, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2000, pag.32 şi urm.

10
Dreptul roman, în general desemnează sistemul legal dezvoltat de romani
sub numele Legea celor XII table, din anul 450 î.Ch., la moartea lui Justinian,
conducătorul Imperiului bizantin. Termenul reprezenta de fapt, ceea ce înainte se
numea Corpus Juris Civilis, numit aşa de Justinian. El reprezintă un adevărat cod:
prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a dreptului
public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane ulterioare nu
au făcut altceva decât să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII
Table8.
“Şi astfel – afirmă Justinian – deşi tot ceea ce există pe nimic nu te poţi
sprijini mai bine decât pe tăria legilor, care, înlăturând orice nedreptate, rânduiesc
aşa cum se cuvine şi lucrurile dumnezeieşti şi pe cele lumeşti, totuşi am găsit ca
în vremea noastră legile care descind de la întemeierea Romei şi din vremea lui
Romulus sunt atât de încurcate, încât tărăgănându-se la infinit această stare a lor,
cu greu ar putea fi pricepute de vreo minte omenească9.
S-a ridicat astfel unul din monumentele impunătoare ale dreptului, cu
privire la care Justinianul spunea: ”Nemo ante nostrum imperium umquam
speravit neque humano ingenio esse penitus existamavit” (înainte de domnia
noastră nimeni n-a sperat şi nici n-a crezut că o asemenea legiune ar fi cumva cu
putinţă pentru iscusinţa omenească).
Constatările lui Justinian cu privire la importanţa socială a legilor, la
situaţia pe care a moştenit-o în această privinţă, cât şi la efectele nocive,
incalculabile care s-ar putea produce în caz de nesoluţionare a “problemei
legilor” îl fac să plănuiască o uriaşă operă legislativă. Comisia stabilitată de
Justinian trebuia să cerceteze aproape 2000 de cărţi, cu un total aproximativ de
două milioane de rânduri, aparţinând unor jurişti romani, materie legislativă
acumulată în circa 1400 de ani. Asemenea acţiune a cerut, fără îndoială, nu numai
muncă titanică, ci şi geniu.
În aceste condiţii s-a născut Digesta (Digestele) sau Pandectele, cea mai
importantă colecţie de drept roman care, împărţită în 50 de cărţi, conţinând o sută
cincizeci de mii de rânduri extrase din cei mai de seamă jurisconsulţi romani şi
puse în concordanţă cu structura social-politică a vremii, a continuat secole de-a
rândul să constituie sursă de inspiraţie şi model de “clasicism” juridic pentru
aproape toţi teoreticienii şi practicienii dreptului. Justinian o numeşte “adevărat şi
preasfântul templu al dreptăţii”.

Magna Charta Libertatum


La începutul secolului al XIII-lea (1215), regele Angliei Ion fără Ţară
dorind să-şi asume întreaga putere, îi nemulţumeşte pe baroni care se înarmează

8
Idem, unde este citat Cicero. De orat 1.44.195.
9
V.Hanga, op.cit., pag.127.

11
şi-l obligă în final să semneze o convenţie, cunoscută sub numele de Magna
Charta. Ea reprezintă primul act constituţional englez, din care reies două idei:
1. nici un impozit nu va fi stabilit de rege, ci doar cu aprobarea Consiliului
Comun al Regatului, format din baroni, prelaţi şi ofiţeri;
2. nici un om nu va putea fi reţinut, arestat, exilat, lipsit de bunurile sale fără ca o
dispoziţie expresă a legii să hotărască asta.
În aceste prevederi îşi află originea formularea libertăţii omului şi
cetăţeanului, ce vor fi regăsite după cinci secole în constituţiile altor state.
De asemenea, Magna Charta va constitui şi primul Contract normativ, ca
izvor de drept deoarece el este dat (convenit) nu unilateral cum se întâmpla în
regimul legiferărilor ci este convenit de două părţi care, îl semnează devenind
obligatoriu.
Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerent
societăţii omeneşti.
Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Ca fenomen
social el este sub amprenta timpului istoric, al evoluţiei, dar şi a particularităţilor
naţionale ale popoarelor.
De obicei, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la
sistematizarea dreptului:
- după conţinutul şi forma dreptului potrivit căreia dreptul se grupează în mari
sisteme sau familii;
- după criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept10.
În teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferenţieri de
nuanţe, clasificarea dreptului făcută de profesorul francez René David, în mari
sisteme sau familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând
seama de principiile filosofice promovate. Pe baza criteriilor arătate (cronologice,
istorice) sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează:
- familia sau sistemul romano-germanic sau continental – caracterizat prin
descendenţa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa de
codificare, cum este cazul dreptului francez, german, spaniol etc.;
- familia sau sistemul common-law – caracteristic pentru Marea Britanie şi
SUA, dar şi altor state care l-au preluat (Australia, Noua Zeelandă, Canada –
cu excepţia Quebec)11, unde predomină forma necodificată, cutumiară şi
jurisprudenţială şi legile scrise;
- sistemul bazat pe drepturi religioase, tradiţionale, destul de răspândit în
statele musulmane;
- sistemul dualist – format din dreptul ebraic, chinez, japonez etc.12

1.4. Normativitatea juridică şi determinantele dreptului


10
I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.19; Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept,
Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, pag.15 şi urm.
11
V.D.Zlătescu, op.cit., pag.25.
12
Idem.

12
Existenţa dreptului ca şi apariţia sa ţine de necesitatea obiectivă a stabilirii
unor reguli de comportament social obligatorii. Dreptul se identifică a fi
instrumentul, mijlocul, la îndemâna Statului pentru apărarea valorilor sociale
perene pe care societatea le identifică, le generează şi trebuie să le garanteze.
Aceste valori sociale sunt multiple, ceea ce face din drept un ansamblu unitar,
sistemic de reguli stabilite (edictate) sau acceptate de stat, cum este cazul
obiceiurilor, a normelor de drept internaţional la care România a aderat, a
dreptului Uniunii Europene. Toate aceste reguli obligatorii, în măsura în care nu
sunt respectate de cei vizaţi, vor fi impuse prin intermediul forţei de constrângere
a Statului. Pentru că acolo unde este drept (norme juridice) este şi stat şi forţa
specializată a statului care să impună respectarea dreptului.
Normativitatea juridică în societate are caracter obligatoriu, impus, de
multe ori nevoi imperative. Ea stabileşte raportul dintre cum este şi cum trebuie
organizată viaţa societăţii. Fenomenul juridic a apărut odată cu oamenii, dar nu s-
a putut manifesta cât timp nu a existat statul. Odată cu împlinirea acestei nevoi,
fenomenul juridic a început să se manifeste deschis. Există structuri ale statului
care urmăresc permanent cum sunt respectate legile în vigoare (dreptul pozitiv)
ce relaţii sociale mai trebuie reglementate, ce trebuie abrogat ca fiind de prisos ca
urmare a evoluţiei vieţii sociale. Apariţia unor schimbări în societate pune
problema dacă se impune intervenţia statului pentru a stabili cum să se desfăşoare
relaţiile sociale noi, cum să se integreze comportamentul oamenilor în ordinea de
drept existentă.
Din caracterul obligatoriu al normelor juridice se naşte ideea de sancţiune.
De fapt, între obligaţie şi sancţiune există o legătură totală: orice obligaţie trebuie
să aibă ca mijloc de asigurare a executării sale, posibilitatea de a aplica
sancţiunea. Numai regulile de drept au acest avantaj ca la nevoie să fie asigurată
conformarea subiectelor prin aplicarea sancţiunilor. Toate regulile din societate
sunt prin ele însele obligatorii, pentru că altfel nu ar mai fi reguli. Diferenţa dintre
regulile juridice şi celelalte reguli ale sistemului social constă în faptul că
aplicarea normelor juridice este asigurată, la nevoie prin constrângere, iar
celelalte reguli social-etice, religioase, politice etc., nu pot fi impuse.
Când conduita umană este circumscrisă unor norme juridice, oamenii nu
au posibilităţi apreciative, dacă respectă sau nu regulile impuse. Fără îndoială ei
îşi pot “permite” să nesocotească conduita impusă dar vor suporta consecinţele,
care se materializează prin sancţiuni. Domnia legi se asigură prin două
modalităţi: prin conştiinţa juridică a membrilor societăţii care este cea de preferat
şi prin constrângerea juridică – care trebuie să intervină totdeauna când se
constată dispreţ faţă de lege. Nimănui nu-i este permis a nesocoti dreptul pozitiv,
existent, de aceea toţi suntem obligaţi a cunoaşte legea potrivit adagiului “nemo
consentu ignorare legem” (nimeni nu are voie să nu cunoască legea). De aceea, a
declara că nu ai cunoscut legea nu poate constitui o justificare că ai încălcat-o.

13
Consecinţa nerespectării legii se traduce în sancţiune care este oficial
aplicată de către magistrat sau un alt agent al puterii de stat. Statul având
beneficiul reglementării juridice, este cel care observă şi apreciază ce să
reglementeze (care relaţii sociale) cum să se facă această reglementare în concret,
limitele libertăţii de apreciere ce trebuie lăsate subiecţilor (oamenii?), sancţiunile
ce se vor aplica în caz de neconformare a subiecţilor şi limitele acestor sancţiuni.
Prin instituirea unor norme obligatorii de conduită Statul nu trebuie să
plece de la ideea ca neapărat să fie aplicate şi sancţiuni dure contra celor care vor
încălca legea ci, Statul urmăreşte ca aceste reguli să fie respectate, oamenii să nu
ajungă a fi sancţionaţi, forţa de coerciţie a statului să se manifeste, în concret,
numai “in extremis”, ca o excepţie, nu ca regulă. Deci, sancţiunea ar fi de dorit să
existe ca o sabie deasupra oamenilor, iar ei să nu ajungă în situaţia ca sabia să-i
atingă. Este ceea ce se cheamă dezvoltarea conştiinţei juridice sociale prin
democraţie. Cât timp cei care decid – puţinii – pentru cei mulţi, respectă valorile
umane sociale şi răspund pentru faptele lor nelegale, va creşte şi adeziunea
oamenilor la sistemul normativ social, sancţiunea reprezentând doar elementul
subsidiar.
Cât priveşte forma dreptului, anume modul de exteriorizare a normelor
juridice vom descoperi că există o formă internă materializată în structura normei
juridice, în felul cum sunt concepute normele, şi o formă exterioară ce relevă
aşezarea normelor juridice pe instituţii, ramuri de drept şi aceasta integrată în acte
normative: legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.

Determinantele dreptului
Semnificaţia expresiei “determinantele dreptului” constă în faptul că
dreptul, ca fenomen social este influenţat de factori reali sociali. Aceşti factori de
configurare a dreptului fiecărui stat se impune a-i cunoaşte pentru că în acest mod
vom reuşi să explicăm mai uşor sensul unor reglementări, care la un moment dat
pun serioase semne de întrebare din partea societăţii civile, dacă erau sau nu
necesare, cum ajută ele, care sunt costurile morale, sociale, financiare ale acestor
reglementări.
O istorie a dreptului poate evidenţia un număr constant sau variabil al
factorilor care au influenţat evoluţia dreptului, a unor reglementări de-a lungul
timpului. În doctrina română şi străină au fost identificaţi o serie de astfel de
factori13.
Mediul natural – unde s-a dezvoltat societatea umană dată, influenţează
reglementările juridice, relieful, clima, bogăţiile solului şi ale subsolului.
Cadrul istoric, etnic, naţional – ce ţine de elemente istorice, apariţia şi
evoluţia istorică a statului, componenţa etnică a populaţiei, particularităţile
naţionale, tradiţionale, cultura, religia etc.

13
I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.22, 23; Genoveva Vrabie, Dumitra Popescu, op.cit., pag7; M.Djuvara, op.cit.,
pag.40.

14
Cadrul social-economic – evoluţia structurii societăţii, a economiei, a
formelor de proprietate, ocupaţia locuitorilor, dispunerea lor între sat şi oraş.
Sistemul politic – evoluţie istorică, factorii de influenţă, modurile în care,
în timp au avut loc schimbările de regim politic, ideologia.
Contextul internaţional – prezent şi anterior, regimurile politice din
statele riverane sau dintr-o regiune mai amplă, prognozarea evoluţiilor viitoare,
apartenenţa la anumite organizaţii internaţionale, faţă de care România şi-a
asumat anumite obligaţii, care trebuie respectate, indiferent de schimbările
politice care apar în societate. Cu titlu de exemplu putem arăta că ori de câte ori
într-un stat se produc schimbări bruşte şi fundamentale în urma unor lovituri de
stat, revoluţii, revolte sau alte asemenea fenomene, noile autorităţi care au preluat
puterea, vor face o declaraţie politică în sensul că respectă înţelegerile, tratatele,
convenţiile asumate de autorităţile anterioare, în măsura în care ele nu contravin
intereselor fundamentale ale naţiunii.
Toţi aceşti factori determinanţi au fost studiaţi în timp de diferite şcoli şi
curente juridice, iar în prezent cu atât mai mult cu cât are loc o globalizare,
mondializare în toate domeniile vieţii sociale iar nesocotirea realităţilor
internaţionale poate avea un efect negativ major.
Permanent dreptul a încercat să promoveze pacea socială, justiţia,
dreptatea, echitatea, binele, libertatea şi fraternitatea14.
Ţinând seama de cele arătate până acum se poate formula o definiţie a
dreptului: astfel Hegel spunea că “dreptul este ceva în genere sfânt, numai fiindcă
el este existenţa în fapt a conceptului de absolut, a libertăţii conştiente de sine”,
„dreptul este în sine libertate ca idee”15. Kant vedea în drept “totalitatea
condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a
tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii” (citat din I.Ceterchi,
op.cit., pag.27).
Alţi autori s-au oprit la diverse definiţii în raport cu scopul urmărit,
văzând în drept fie o “linie de conduită impusă indivizilor în societate…”, fie “un
ansamblu de precepte de conduită stabilite sub formă de reguli obligatorii şi
destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate, ordinea şi
justiţia”.
Dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu
instituite sau recunoscute de Stat, a căror finalitate este ordonarea relaţiilor
sociale, care se îndeplineşte pe baza conştiinţei juridice a membrilor societăţii,
iar la nevoie prin intermediul forţei de constrângere a Statului.
Dreptul este ordonatorul comportamentului uman în societate, fără el
societatea ar fi pusă în pericol deoarece forţa dreptului s-ar înlocui cu dreptul
forţei, al celui mai puternic. Ori, forţa dreptului generează fundamentele
dezvoltării societăţii, realizarea progresului social, fără de care societatea
omenească nu ar fi putut evolua ci, rămânea în comuna primitivă.
14
I. Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.23 unde-i citează pe Paul Roubier şi Jean Louis Bergel.
15
C.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, 1996, pag.62.

15
Sistemul dreptului

Prin “sistem” în general, înţelegem un ansamblu de elemente legate între


ele, având ceva comun, care le armonizează şi constituie un tot unitar. Sistem
întâlnim atât în lumea organică cât şi în cea anorganică.
Cât priveşte sistemul dreptului trebuie pornit de la realitatea că tot mai
multe relaţii sociale sunt reglementate prin norme juridice. Aceasta impune o
sistematizare, o structurare după anumite reguli sau criterii. Dacă exista un sistem
statal, politic există şi un sistem juridic, fiindcă normele juridice nu
reglementează în general, ele sunt adoptate cu scopul de a reglementa anumite
relaţii sociale. Ele nu se adoptă sau modifică toate în acelaşi timp ceea ce impune
găsirea unor reguli care să dea naştere unei coerenţe a sistemului, unei armonii
logice. Dreptul unui stat nu trebuie privit ca o sumă de norme juridice fiindcă
într-o astfel de nefericită situaţie scopul dreptului nu s-ar împlini şi statul ar fi
afectat în funcţionarea sa. Dreptul este un fenomen social puternic influenţat de
dinamica evoluţiei sociale şi, ori de câte ori această dinamică reclamă
modificarea unor reglementări juridice este necesar ca modificarea să se
armonizeze cu alte acte normative pentru a nu crea confuzie în activitatea de
executare a normelor juridice.
Ceea ce caracterizează Sistemul dreptului presupune prezenţa unei
structuri comune care dă unitate întregului fără a abandona partea fiindcă, fără
parte întregul nu ar mai exista.
Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei.
Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului. Normele se
grupează pe instituţii şi ramuri, de unde concluzia că sistemul dreptului este
rezultanta unităţii ramurilor şi al instituţiilor juridice. El se impune cu
obiectivitate în cadrul statului fără ca cineva anume să-l poată schimba în esenţa
sa.
Norma juridică este legată de sistem, ea nu poate exista izolat, o regăsim
mereu într-un act normativ.
Spre deosebire de alte sisteme normative, sistemul dreptului se
caracterizează printr-o mai accentuată convergenţă a laturilor sale, el este într-o
măsură mai restrânsă “un joc formal de diferenţe”16. Domeniul reglementării
juridice se detaşează de alte părţi ale vieţii sociale prin aceea că normele de drept
penetrează întreaga societate, au impact asupra tuturor cetăţenilor de unde şi
legătura acestora unele cu altele. Este o legătură “în lanţ” şi “în cerc”. Tocmai
aceasta dă unitate permanentă sistemului dreptului.
Sistemul dreptului a fost structurat pe anumite categorii de
subdiviziuni, în funcţie de anumite criterii precum: reglementări interne şi

16
N.Popa, op.cit., pag.232.

16
reglementări externe, sau drept determinator (care stabileşte conduitele
oamenilor) şi drept sancţionator17.
Dar cea mai importantă structurare a sistemului dreptului o reprezintă
cea de drept public şi drept privat, pe care jurisconsulţii români au definit-o: “jus
publicum est quad ad statum rei publicae spectat ptivatum jus est quad ad
singularum utilitatem pertinet”.
Această clasificare este acceptată în general de toţi cu anumite nuanţări
generate de modificările ce s-au produs în modul de viaţă al societăţilor umane.
În prezent dreptul statului de a interveni în raporturile private nu mai este negat
de nimeni. Contractele de locaţiune, de muncă, de societate sunt din ce în ce mai
supravegheate de către stat, ne confruntăm cu o crescută intervenţie a statului fără
ca prin aceasta să fie înfrântă libertatea minimă necesară individului. Drepturile şi
libertăţile fundamentale sunt recunoscute şi garantate, îmbinându-se cu dreptul
statului de a supraveghea respectarea acestora în limitele permise de lege.
Când statul apare în calitate de parte într-un raport juridic oarecare
suntem în prezenţa unui act de drept privat, statul sau oricare autoritate sau
instituţie publică putând încheia astfel de acte private, pe poziţii de egalitate
juridică.
Deosebirea dintre dreptul public şi privat – ţine de un criteriu
pedagogic şi de unul valoric, al relaţiilor sociale pe care le reglementează ceea ce
nu înseamnă că relaţiile particularilor sunt mai prejos de relaţiile publice.
Normele dreptului public nu interesează numai statul ci şi pe particulari, care sunt
beneficiarii serviciilor publice organizate şi desfăşurate de stat. De asemenea,
normele juridice de drept privat interesează statul pentru ca relaţiile juridice
dintre particulari să se desfăşoare legal, să nu fie particulari prejudiciaţi de către
alţii, statul ocrotind şi garantând proprietatea şi celelalte drepturi şi libertăţi
fundamentale. Statul acţionează pentru întreaga colectivitate naţională pe care o
reprezintă. Orice nedreptate care se face unui particular oricât de mică ar fi ea, tot
nedreptate se numeşte şi ea afectează întreaga ordine socială, toată societatea.
“Atunci când cineva luptă pentru dreptul său, luptă pentru paza ordinii
legale18. Dar paza ordinii legale interesează în primul rând statul: particularul care
porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza dreptul său luptă pentru el.

17
M.Djuvara, Enciclopedia juridică, pag.43.
18
Lupta pentru drept.

17
Norma juridică

Norma juridică (norma agendi) este o normă socială, este elementul de


bază al dreptului. Dreptul nu poate fi explicat decât prin norme juridice. Orice
normă juridică are în conţinutul său expresia de voinţă conştientă a legiuitorului
referitor la cum doreşte să fie conduita oamenilor într-un domeniu sau altul19.
Normele juridice reglementează raporturile dintre oameni şi nu raporturile dintre
om şi bunuri aşa cum s-a susţinut în doctrină pornindu-se de la normele juridice
care reglementează dreptul de proprietate. Regulile de conduită instituite prin
norme juridice sunt tipice, ele se aplică unui număr nedeterminat de cazuri atât
timp cât sunt în vigoare, stabilind sau delimitând un comportament oricărui
subiect care se găseşte în situaţia descrisă de norma juridică. Dacă nu se întrunesc
niciodată condiţiile prescrise de norma juridică, deşi norma, formal există, (o
regăsim materializată într-o lege, într-o hotărâre de Guvern etc.) ea nu are viaţă,
nu se aplică ceea ce înseamnă că nu este suficient ca norma să existe, trebuie se
împlinească condiţiile de punere în valoare, de aplicare a ei. În sens analitic
norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie a
cărei aplicare şi respectare se face ca urmare a conştiinţei juridice a oamenilor.
Totuşi fiind instituită de către Stat, ca organizaţia politică a societăţii căreia i s-au
încredinţat prerogative de putere publică, statul are mijloace instituţionalizate cu
ajutorul cărora să-şi impună voinţa exprimată prin norma juridică. Statul poate
să-l constrângă pe individul care i se împotriveşte, nerespectând conduita tipică
prescrisă prin normă. Indiferent de conţinutul său, norma juridică este o obligaţie,
un imperativ, un ordin. Ea este etalonul comportamentelor umane rezultat din
exigenţele Societăţii pentru membrii săi în acele relaţii în care, statul a înţeles să
intervină şi să normeze comportamentele. Dreptul porneşte de la o realitate, dar
operaţia pur juridică stă într-o apreciere20.
Norma juridică poate fi opera statului, a uneia dintre multiplele autorităţi
sau instituţii publice care au competenţă să emită sau să adopte norme juridice21.
De asemenea, norme juridice aplicabile în dreptul intern român pot fi emise de
organisme internaţionale ca urmare a voinţei Statului român. Spre exemplu,
art.11 din Constituţia noastră consacrat “Dreptului internaţional şi dreptului
intern”, în alin.2 prevede că “Tratatele ratificare de Parlament, potrivit legii fac
parte din dreptul intern”; iar la art.20 (alin.1) se stipulează: “Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
19
Despre voinţa juridică, vezi în detaliu Aurelian Ionaşcu, Voinţa juridică, în Studia Napocensia, sercia Drept 1,
Editura Academiei RSR, 1974, pag.27-53.
20
Asupra conceptului de relaţie juridică, vezi pentru detalii în extenso, în Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică,
op.cit., pag.153 şi urm.
21
Autorităţile unipersonale emit norme juridice iar autorităţile colegiale, deliberative adoptă norme juridice –
I.Corbeanu, Drept administrativ, note de curs, ASE, 2000.

18
şi cu celelalte tratate la care România este parte”, (alin.2) “dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale”.
Putem defini norma juridică ca „o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie instituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se
realizează voluntar, prin conştiinţa juridică a oamenilor iar la nevoie prin
intervenţia forţei de constrângere a Statului”22. Normele juridice sunt în fond
mijlocul de realizare al idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se
exprimă în conţinutul prevederilor sale23.
Norma juridică este “o poruncă” a Statului asupra membrilor societăţii
ceea ce implică faptul că, din momentul intrării în vigoare a normei juridice, în
mod nemijlocit, continuu şi necondiţionat, orice abatere de la aceste
comandamente stabilite de normă, presupune o nesocotire a dreptului, a ordinii
juridice sociale şi implică intervenţia forţei de constrângere a statului. Norma
juridică asigură astfel o presiune continuă asupra celor care au tendinţa
insubordonării faţă de lege, a încălcării permanente şi asigură protecţia majorităţii
membrilor societăţii.
O normă juridică dacă nu ar avea caracter obligatoriu ar rămâne o simplă
normă socială, fiindcă i-ar lipsi acel element constrângător care ne face să o
respectăm, să ne comportăm liberi, dar în limitele permise de lege.
Omul are din fire tendinţa de a-şi crea propriile dimensiuni ale
comportamentului său, nesocotind de multe ori interesele celorlalţi, iar norma
juridică vine să ordonez limitele comportamentelor umane pentru asigurarea unui
echilibru şi a unei echităţi sociale.
Majoritatea membrilor societăţii respectă normele juridice, astfel încât
putem spune că interesul respectării normelor juridice este însăşi interesul general
al societăţii. Realizarea caracterului de obligativitate al normelor juridice, de fapt
al dreptului însăşi, este inevitabil, câtă vreme interesul general nu poate fi
abandonat.
Obligativitatea normei juridice este aceeaşi, indiferent că ea face parte
structural, din Constituţie, dintr-o altă lege sau dintr-o dispoziţie a unui primar.
Forţa juridică a actului normativ în care este încorporată norma juridică nu are
importanţă din punctul de vedere al obligativităţii.
De asemenea, caracterul obligatoriu nu este influenţat nici de faptul că o
normă are o frecvenţă de aplicare mai rară sau este permanentă.

22
A. Rădulescu, I. Corbeanu, op. cit., pag. 41.
23
Nicolae Popa, op.cit., pag.145.

19
Structura normei juridice
Norma juridică face parte dintr-un sistem (juridic) şi este privită ca
elementul de bază, central al sistemului dreptului.
Prin structură a normei juridice se desemnează:
a) o structură internă, denumită şi logică – juridică;
b) o structură externă, denumită şi tehnică – legislativă.
O normă juridică se adresează unui număr nedeterminat de subiecţi al
căror comportament trebuie să se supună conţinutului normei juridice pentru a nu
intra în coliziune cu forţa de coerciţie a statului. Din acest motiv norma juridică
trebuie concepută după anumite reguli încât să fie uşor şi rapid receptat mesajul
Statului. Acest fapt poate fi realizat în condiţiile în care, aranjarea elementelor
structurale ale normei să ţină seama de logica societăţii, a oamenilor, fiindcă ei
vor fi subiecţii supunerii faţă de norma juridică. Cu cât conţinutul normelor are o
logică mai bună, uşor receptibilă, cu atât comportamentul instituit prin ea va fi
mai rapid asimilat.
Structura internă sau logică a normei juridice relevă elementele
intrinseci (de logică) care compun norma respectiv: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte împrejurările în
care se va aplica norma juridică. Ea răspunde la întrebarea: “în ce împrejurări?” şi
“cui?” i se va aplica norma juridică. În ipoteză sunt descrise condiţiile,
împrejurările şi faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei şi categoria
de persoane la care se opreşte prevederile dispoziţiei.
Dispoziţia este acea parte a structurii logico-juridice a normei juridice
care stabileşte conduita părţilor cu alte cuvinte acţiunea sau inacţiunea pe care
subiectele trebuie să o îndeplinească, care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor
ce se manifestă ori pot să se manifeste sub incidenţa normei juridice date.
Dispoziţia este elementul esenţial, fundamental al normei juridice, fără de
care un text de lege nu poate constitui, de sine stătător o normă juridică.
Dispoziţia normei juridice poate să prevadă fie obligaţia de abţinere de la
săvârşirea unei fapte (ex.: interdicţia pentru conducătorii auto de a parca
vehiculele pe carosabilul drumului), sau poate prevedea permisiuni (ex.: o
persoană poate fi concomitent student la mai multe facultăţi).
Dispoziţia normei juridice influenţează în mare parte şi criteriile de
clasificare a normelor juridice. Dispoziţia normei juridice trebuie să se
evidenţieze printr-un grad ridicat de precizie, care să scoată în relief fără echivoc
drepturile şi obligaţiile pe care le creează, pentru ca atunci când citim o normă
juridică sau un act normativ în întregul său să putem înţelege şi delimita ce
drepturi ne sunt atribuite şi la ce obligaţii sunt ţinuţi24.
Sancţiunea normei juridice, reprezintă acea parte a normei juridice care
stabileşte consecinţa nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie sau de
ipoteză. Sancţiunea este de fapt angajarea responsabilităţii juridice pentru cei care
24
N.Popa, op.cit., pag.155.

20
nu au respectat conduita prescrisă. De regulă, în conţinutul normei juridice sau al
actului normativ, în partea finală, se prevăd consecinţele unei conduite opuse
celei prescrise de dispoziţie, adică sancţiunile care pot fi aplicate.
Sancţiunile sunt consecinţa încălcării normelor juridice, o reacţie a
societăţii, reprezentată prin Stat, împotriva individului.
- Sancţiunea juridică trebuie să păstreze un echilibru cu sancţiunea morală
sau religioasă, adică ea trebuie să ţină seama (de fapt legiuitorul şi cel care
aplică dreptul) de o anumită realitate socială, trebuie să se asigure eficienţa
normei fără a se exagera. Pentru atingerea unui astfel de deziderat se cere ca
legiuitorul să cunoască bine realitatea socială, să o evalueze cu realism şi bună
intenţie pentru ca sancţiunea să-şi poată atinge atât rolul său sancţionator dar
şi rolul preventiv, descurajator. Nu trebuie omis de către legiuitor că
sancţiunea este o reacţie a colectivităţii sociale, a statului în numele acestei
colectivităţi, iar cei care trebuie sancţionaţi sunt membri ai societăţii
respective.

Structura tehnico-legislativă a normelor juridice (externă)


Normele juridice în vigoare trebuie sistematizate, aranjate după o anumită
logică, pentru a putea fi înţelese de către toţi cei cărora li se adresează. Este ceea
ce se numeşte structura exterioară a normelor juridice pe care autoritatea emitentă
trebuie să o utilizeze în aşa măsură încât forma de exprimare a noilor norme
juridice să se armonizeze cu normele juridice existente şi să poată fi utilizată şi
ulterior de către autorităţile ce vor emite alte noi norme juridice.
S-au stabilit reguli juridice cu privire la tehnica legislativă. Prin Legea
nr.24/200025. Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea
legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act
normativ în parte. Normele de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale
actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului
acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea,
publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului
normativ (art.2).
În procesul de legiferare trebuie evitată instituirea aceloraşi
reglementări în două sau mai multe acte normative. În acest sens, pentru
sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.
Întrucât se observă tot mai mult nevoia reglementării juridice a relaţiilor
sociale din mai multe domenii ale vieţii sociale care până acum nu erau supuse
normativităţii juridice, se cere ca, pe baza unor principii comune să se treacă la
constituirea unei structuri externe unitare a dreptului, sub formă de coduri.
Aceste coduri juridice trebuie să aibă o structură omogenă, iar acolo unde
reglementările prin lege, ordonanţe sau hotărâri de Guvern au în vedere domenii

25
Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.139 din 31 martie 2000.

21
conexe de reglementare, care nu pot fi transformate în coduri, se cere a fi
încorporate în codexuri.
Codexul este o culegere de legi, hotărâri, ordonanţe care prin apropierea
reglementărilor se impun a fi alăturate – nu integrate – într-o formă unică pentru
mai buna cunoaştere şi aplicare a lor.
Codexul poate fi elaborat de Consiliul legislativ26, cu aprobarea prealabilă
a birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Legea interzice folosirea neologismelor dacă în limba română există un
sinonim suficient de cunoscut, iar atunci când, totuşi, trebuie folosit un termen
sau expresie străină se cere a fi alăturat cuvântul corespondent din limba română.
Redactarea actelor normative trebuie să ţină seama de evitarea folosiri
regionalismelor, ea fiind subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a
textului de către cei interesaţi.

Clasificarea normelor juridice


Normele juridice, aşezate în cadrul actelor normative sunt numeroase şi
ele reglementează domenii ale realităţii sociale dintre cele mai diverse ceea ce
implică, cel puţin din punct de vedere teoretic, didactic o clasificare cât mai
expresivă care să corespundă şi cerinţelor practice, ţinând seama că în funcţie de
caracteristicile unei norme juridice, se stabilesc şi regimuri juridice aplicabile sau
alte consecinţe. Prin clasificare o normă juridică poate fi aşezată în sistemul
dreptului.
a) Criteriul ramurii de drept, denumit şi al obiectului reglementării
juridice şi al metodelor de reglementare.
Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în:
- norme de drept constituţional;
- norme de drept administrativ;
- norme de drept penal;
- norme de drept financiar fiscal;
- norme de drept civil;
- norme de drept comercial;
- norme de drept al muncii;
- norme de drept al securităţii sociale;
- norme de drept al familiei;
- norme de drept procedural penal etc.
b) După criteriul forţei juridice pe care o au normele juridice, pornind
de la ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, identificăm:
- norme cuprinse în legi;
- norme cuprinse în Decrete-legi, decrete;
- norme cuprinse în ordonanţe;

26
Consiliul legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte
normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei
României.

22
- norme cuprinse în Hotărâri de Guvern;
- norme cuprinse în Ordine ale miniştrilor, Ordine ale prefecţilor, hotărâri ale
autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.
Acţiunea normelor juridice în timp denumită şi “cadrul temporal de
acţiune a dreptului” prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea datei
exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ.
Existenţa actului normativ nu coincide totdeauna cu durata acţiunii, a efectelor
juridice preconizate de autoritatea care a edictat actul normativ.
Cu privire la data intrării în vigoare a actului normativ pot fi stabilite mai
multe condiţii şi anume:
După ce actul normativ a fost semnat şi contrasemnat, el trebuie adus la
cunoştinţa opiniei publice, a cetăţenilor, a autorităţilor şi instituţiilor publice sau
altor subiecte de drept. Este ceea ce se numeşte publicitatea normei juridice. În
vederea realizării publicităţii actele normative emise ori adoptare de autorităţile
publice centrale, Parlament, Preşedintele României, Guvern, ministere şi alte
autorităţi ori instituţii se publică în Monitorul oficial al României, partea I sub
sancţiunea inexistenţei actului din punct de vedere juridic. Este prima condiţie
ca actul să poată intra în vigoare şi produce, efecte juridice. Această condiţie a
publicării nu este suficientă totdeauna, pentru ca actul să intre în vigoare.
Stabilirea cu exactitate a momentului ţine de împrejurarea dacă în cuprinsul
actului este trecută data exactă sau nu după cum vom arăta:
- dacă în conţinutul actului nu se face vorbire despre vreo dată de la care acesta
intră în vigoare atunci actul va intra în vigoare din chiar momentul publicării;
- o altă variantă priveşte situaţiile în care în conţinutul actului se precizează că
“prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare după 30 de zile de la publicare”
sau “prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare începând cu 15 decembrie
2001”, sau “prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare începând cu prima zi a
lunii viitoare celei în care se va publica în Monitorul Oficial etc.
Art.78 din Constituţia României dispune că “legea se publică în
Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Intrarea în vigoare a unui act normativ ce reglementează într-un domeniu
care anterior nu a fost supus reglementării juridice sau modificarea
reglementărilor anterioare printr-un act de reglementare (nou) abrogarea,
suspendarea unei reglementări existente ridică întrebarea, dificilă, asupra situaţiei
raporturilor juridice născute sub reglementarea veche; situaţia drepturilor şi a
obligaţiilor dobândite sau asumate în condiţiile vechii reglementări.
Există raporturi juridice de drept privat – civil, familiei, de muncă,
comercial, ce au o existenţă îndelungată, care produc efecte juridice permanente
şi în materie apar reglementări juridice succesive ce pot diferi substanţial între
ele. Astfel de situaţii întâlnim în ultimii ani când, în procesul de reaşezare a
dreptului românesc pe baze democratice, solide, şi de armonizare a legislaţiei

23
noastre la dreptul Uniunii Europene se produc schimbări în conţinutul legislaţiei
şi al multor acte normative existente.
Pentru astfel de cazuri se impune formularea unor principii referitoare la
acţiunea normelor juridice în timp. Actele juridice pot conţine dispoziţii speciale,
tranzitorii, iar în cazul unor acte normative cu sferă de acţiune foarte largă
precum codurile, pot fi aplicate în acelaşi timp acte normative speciale având
rolul să asigure punerea în aplicare a Codului în speţă pentru soluţionarea
situaţiilor tranzitorii de la vechiul la noul cod; cum s-a întâmplat cu ocazia
adoptării Codului familiei în anul 1954 situaţie pentru care a fost adoptat
Decretul nr.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei.
Legea nr.24/2000, prin art.24 intitulat “soluţii pentru situaţii tranzitorii”
precizează că “proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative
pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate
raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-
au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii
reglementări”.
Unul din principiile de bază ce guvernează materia acţiunii normelor
juridice în timp este cel al neretroactivităţii lor. Conform acestui principiu,
normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut ci
numai pentru viitor. Neretroactivitatea legii (desigur noţiunea de lege în sens
larg, n.a.) este prevăzută în art.15 din Constituţia României care, în alin.2
stabileşte “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”.
Dispoziţia constituţională porneşte de la faptul că norma juridică trebuie
să protejeze subiecţii de drept cărora le impune o anumită conduită, ceea ce
înseamnă ca mai înainte norma să existe, să fie adusă la cunoştinţa celor interesaţi
prin publicare. Ori, acceptarea ideii, încă vehiculată şi azi că prin lege se poate
deroga de la principiul neretroactivităţii ni se pare destul de periculoasă. Este fără
îndoială cazul unei derogări ce ar pune persoanele fizice sau juridice în situaţii
nefavorabile, pentru că în măsura în care o normă derogatorie de la principiul
arătat ar favoriza o persoană acest fapt este posibil. Cu toate acestea şi o astfel de
excepţie credem că nu este de dorit pentru că s-ar putea ajunge ca pe căi de natură
derogatorie de la principiul neretroactivităţii să se ajungă la o practică a
excepţiilor de la regulă în baza căreia unele persoane să poată fi avantajate, în
detrimentul altora, încălcându-se un alt principiu de drept, cel al egalităţii şi
echităţii în promovarea şi aplicarea dreptului.
Un alt principiu care guvernează acţiunea normelor juridice în timp este
cel al aplicării imediate a normei juridice noi dacă nu se prevede altfel şi dacă
prin norma nouă a fost modificată sau abrogată implicit o normă juridică. Se
consideră că de vreme ce s-a adoptat noua reglementare, aceasta va intra în
vigoare imediat, înlocuind vechea reglementare.

24
Ultraactivitatea legilor. În procesul de scoatere din vigoare a actelor
normative prin abrogare pot apărea situaţii în care se pune problema
ultraactivităţii legii, adică a aplicării unor dispoziţii şi după ce actul normativ a
fost abrogat. Ultraactivitatea este considerată ca o excepţie de la regula încetării
existenţei legii din momentul abrogării. Este cazul legii penale mai favorabile
care se va aplica şi după abrogarea ei şi înlocuirea cu o normă juridică penală mai
aspră, pentru faptele penale săvârşite cât timp legea penală mai favorabilă (mai
blândă) era în vigoare. Justificarea constă în faptul că, pe de o parte întotdeauna
exista regula aplicării legii penale mai favorabile şi, la data săvârşirii faptei, cel în
cauză (făptuitorul învinuit sau inculpat) se presupune că a cunoscut legea, care
sunt consecinţele încălcării ei şi, şi-a asumat o anumită răspundere prin raportare
la acea lege în vigoare la data acţiunii sau inacţiunii sale.

CAPITOLUL III
Statul

1. Apariţia statului

25
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii. El a apărut după
o lungă evoluţie a societăţii omeneşti şi a cunoscut o dezvoltare continuă până în
zilele noastre, ca o cerinţă a dinamicii societăţii. Apariţia statului a fost precedată
de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei
primitive, prima formă de manifestare a unei orânduiri sociale. Evoluţia formelor
de conducere socială, de structurare a acesteia s-a produs lent, dar ascendent
fiindcă orice formă de asociere, impune o anumită organizare a vieţii sociale şi o
conducere a acesteia. Primele forme de organizare, ginta, tribul s-au dovedit la un
moment dat ca insuficiente, o frână în dezvoltare astfel că s-a impus o nouă
abordare, cea politico-statală. Deşi căile de apariţie a statelor sunt foarte variate
de la un popor la altul sau de la o zonă geografică la alta, totuşi, din analiza
fenomenului, rezultă că trecerea la forma politico-statală de organizare socială a
avut aceleaşi cauze şi anume cerinţele istorico-sociale de organizare impuse de
creşterea numărului de membri ai grupurilor sociale şi nevoia de apărare a unui
teritoriu sau spaţiu geografic împotriva tendinţei expansioniste a altor grupuri
sociale (triburi de regulă). Orânduirea comunei primitive avea la bază legăturile
de rudenie şi mai puţin de interese, ceea ce a făcut să evolueze lent viaţa socială.
Munca în comun şi repartiţia comună şi egalitară a produselor muncii a condus la
crearea şi menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de muncă. Totul
aparţinea tuturor. Dar lupta pentru supravieţuire a dus la crearea proprietăţii
individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta fiind constituită pe criteriul de
rudenie, al filiaţiei, făcea să scadă şi nivelul competiţiei pentru mai mult. Rudenia
între membrii gintei se stabilea după mamă, de aceea prima gintă cunoscută în
istorie este ginta matriarhală.
Evoluţia cantitativă dar şi calitativă a gintei matriarhale, creşterea
nevoilor grupului uman în paralel cu conştientizarea membrilor acestuia,
manifestarea individualismului şi a personalităţii lor a dus la înlocuirea gintei
matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar
descendenţa se stabileşte după acesta. Se naşte astfel familia patriarhală, în care
copiii îl moştenesc pe tată ca descendenţi.
Societatea primitivă nu cunoştea forme de constrângere specifice statului,
astfel că autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală,
religioasă, părintească. Obiceiurile reprezentau un punct de referinţă în tot ceea
ce făceau membrii gintei sau conducerea acesteia. Tot astfel “opinia gintei” era la
mare preţ, şi influenţa puternic membrii gintei.
Dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală, oamenii încep să
conştientizeze că ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, dar posibilităţile fizice,
intelectuale sau de altă natură diferă de la un individ la altul. Se naşte în acest
mod un alt concept de viaţă decât cel egalitar care, coroborat cu descoperirea
metalelor şi a uneltelor confecţionate din acestea fac ca oamenii să înceapă să se
separe şi să se organizeze nu absolut pe criterii de rudenie ci pe alte considerente
de “profesii”. Apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin o lungă perioadă
de timp regula “proprietăţii comune” asupra pământului ca principal mijloc de

26
producţie, dar şi ca proprietate individuală a unor membri ai gintei. Întrucât nu
toate spaţiile geografice erau egale ca bogăţie şi ofertă pentru oameni s-au
declanşat o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor grupuri umane, fie
prin deposedarea acestora de bunurile lor, prin alungarea de pe teritoriile
acaparate sau, în multe cazuri prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de
sclavie, folosită la munci brute, înjositoare.
Pe acest fond, al mutaţiilor umane apare nevoia schimbării formei de
organizare a Societăţii, găsirea unor noi moduri de ordonare a vieţii sociale,
impunerea unor noi reguli de comportament pentru toţi membrii colectivităţii. Iau
naştere în acest mod structuri instituţionale necunoscute până acum şi anume
organe de coerciţie, de constrângere, cu misiunea de a impune în cadrul societăţii
umane noi reguli de conduită. Se naşte în acest mod Statul, ca instituţie politico-
organizatorică a societăţii.
Faţă de societatea civilă, Statul se prezintă ca o necesitate absolută, el este
puterea cea mai mare a acesteia este chiar produsul societăţii şi în nici un caz un
element de suprastructură. Statul se legitimează ca reprezentant al societăţii, ca
fenomen social şi ca instituţia politică.
Procesul de apariţie a statelor a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri în
evoluţia sa, în raport de condiţiile istorice concrete în care s-a realizat şi de
stadiul de dezvoltare al societăţii respective27.
Spre exemplu, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon şi altele
apar primele organizări statale. Aceasta are la bază nevoia de a face faţă unor
cerinţe acute de dezvoltare a agriculturii întemeiate pe irigaţii, introducerea
prelucrării metalelor (aramă, bronz). Cu toate acestea, ele rămân tributare unor
forţe de producţie modeste, se menţin încă o serie de relaţii din perioada
descompunerii comunei primitive, se păstrează caracterul patriarhal al societăţii,
locul esenţial revenind încă obştilor săteşti. Proprietarul pământului rămâne
statul, personificat prin monarhul absolut, iar obştile săteşti se menţin
uzufructuare ale pământului28 în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în
natură către stat. Ulterior acest control absolut al statului asupra bunurilor, în
speţă pământul şi uneltele, se diminuează.
Statele greco-romane vor apărea ulterior statelor din Orientul Antic.
Acestea se caracterizează printr-o tehnică mai avansată de lucru a pământului, se
dezvoltă multe meserii, în afara cultivării pământului, locuitorii se ocupă şi de
creşterea animalelor. Dar munca cea mai grea este rezervată sclavilor care
constituie principala forţă de muncă a societăţii. Pământul se găseşte cu precădere
în proprietate privată. Cel care avea calitatea de proprietar de pământ devenea

27
I.Nistor, Istoria societăţii primitive, Centru de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.
28
Uzufructul, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau
bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de
posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea
uzufructului – conform Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
1997, pag.167.

27
“cetăţean al Cetăţii”. Apar astfel state-cetăţi, (polisuri) care, pentru a fi mai
puternice au început să se unească între ele.
Pe teritoriul actual al României, epoca bronzului, începută pe la 1700
î.Ch. se caracterizează prin începutul destrămării comunei primitive. Organizarea
tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa adunării poporului, a unui sfat
al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, elemente caracteristice
întâlnite şi la alte popoare. Această perioadă de început a organizării statale,
denumită în istoria omenirii, perioada “democraţiei militare”, se impune odată cu
descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi
cotropire, ce duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei, dând naştere la
ceea ce se numeşte “aristocraţia gentilico-tribală”. Spre exemplu, uniunea tribală
a lui Dromichete apărută la sfârşitul secolului IV î.Ch. sau cea a lui Oroles,
Rubobostes şi alţii29, apărute în sec.III î.Ch. sunt primele forme organizatorice
care preced apariţia statului la noi. La începutul secolului I î.Ch. se constituie o
puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista care cuprindea o mare
parte a teritoriului actual al ţării noastre, inclusiv teritorii anexate în secolul XX
altor state. Statul lui Burebista se va consolida şi dezvolta puternic în timpul
regelui dac Decebal30.
O analiză corectă, ştiinţifică a proceselor de apariţie a tuturor statelor, de-
a lungul istoriei scoate în evidenţă un adevăr absolut, şi anume, statele au început
să se impună la nivelul diferitelor grupuri umane mai numeroase, popoare, o dată
cu constituirea unui grup uman înarmat care a preluat puterea de decizie şi de
operare a colectivităţii respective.
Acest adevăr poate fi constatat cu uşurinţă şi în zilele noastre prin faptul
că ori de câte ori în viaţa unui popor sau naţiuni se produc evenimente deosebite
– lovituri de stat, revoluţii, revolte etc., armata naţională rămâne întotdeauna
singura structură, instituţie de putere care nu se dizolvă, nu se destructurează.
Mergând mai departe cu această concluzie se poate observa că în 2003 cu prilejul
declanşării războiului din Iraq armata naţională a fost dizolvată iar refacerea ei s-
a făcut cu multe sacrificii umane.

A. Definiţia statului
Înţelesul actual al cuvântului “stat” este de origine modernă. Cel care s-a
preocupat intens de analiza statului, de fundamentarea unei adevărate teorii a
statului a fost Nicolo Machiavelli, considerat părintele ştiinţei moderne31.
Dar accepţiunile cuvântului “stat” sunt diversificate în funcţie de autori şi
de perioada istorică la care ne raportăm. Astfel autorul francez Ph.Ardant susţine
că statul este “forma normală de organizare a societăţii politice”32. Leon Duguit

29
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999,
pag.9.
30
Idem, pag.11.
31
Ovidiu Trăsnea, Filosofia Politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986.
32
Ph.Ardant, Instutitions Politiques et Droit Constitutional, Paris, 1990, pag.16.

28
în “Traite de droit consitutionnel” (tom 1, Paris, 1921, pag.395)33 susţine că statul
desemnează fie guvernanţii sau puterea politică, fie societatea însăşi în care există
această diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi şi în care regăsim o astfel de
putere politică. Din această definire a statului, autorului i s-a reproşat faptul că
reduce întreaga problematică a exercitării puterii de stat la această diferenţiere,
care poate apărea artificială, între guvernanţi şi guvernaţi.
I.Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are scopul
de a apăra drepturile inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată
moralei34.
În timp s-au făcut mai multe referinţe – terminologice, cum ar fi: Statul
este “puterea centrală raportată la colectivităţile locale, regiuni, departamente,
oraşe” sau statul desemnează o “societate civilă organizatorică” spre exemplu –
statul român, statul german, statul polonez, statul spaniol etc.
Definirea exactă a noţiunii este greu de realizat datorită multitudinii
punctelor de vedere, a regimurilor politice ori a poziţiilor sociale în care se
găseşte autorul definiţiei. Spre pildă, până la căderea regimurilor marxiste
(socialiste sau comuniste), doctrina sub influenţa ideologiei marxiste a elaborat o
serie de definiţii asupra statului pe care îl considera ca fiind “un element de
suprastructură”, “un organ de dominaţie a unei clase de către altele” sau “o
maşină de dominaţie” etc.
Toate aceste definiţii s-au dovedit false, ele având doar rolul să justifice
într-un mod sau altul regimurile nedemocratice, de falsă reprezentare a “maselor
populare”, care suprimaseră aproape în totalitate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, într-un cuvânt, să evidenţieze “superioritatea
statului socialist”.
Doctrina modernă a statului, fundamentată iniţial de către Machiavelli
pleacă de la “tezele” contractului social, a drepturilor sociale ale omului şi a
separaţiei puterilor în stat. Definiţia statului trebuie să cuprindă fără îndoială
referiri la demnitatea şi libertatea umană. Statul nu este o suprastructură, nu se
află deasupra societăţii, el este societatea însăşi. Rezultă că definirea statului
trebuie făcută după alte elemente decât cele de suprastructură şi anume populaţie,
teritoriu, suveranitate. Deci, statul nu există în general, nu este un “dat” de
undeva, el este ceva concret, el există numai raportându-ne la cele trei elemente
definitorii şi concomitente. Putem vorbi de două accepţiuni ale statului, una
generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.
În sens larg: Statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei
populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea
internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru
asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea
fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei35.
33
Citat de N.Popa, op.cit., pag.94.
34
Citat de N.Popa, op.cit., pag.94.
35
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi Instituţii politice. Teoria generală, Ed.Galeriile J.L.Calderon,
Bucureşti, 1996, pag.141.

29
În sens restrâns Statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii36.
Ţinând seama de toate aceste concepte, definiţii ori abordări, putem spune că
statul este acel ansamblu instituţional creat la nivelul unui popor sau naţiuni prin
alegeri libere, periodice şi corecte, care este acceptat de către cetăţeni ca fiind
voinţa poporului.
De aceea, ori de câte ori între popor şi reprezentanţii săi – statul – apar
diferenţe fundamentale de includere a poporului în autorităţile de primă
reprezentare ale statului, acei conducători contestaţi de popor se află în afara
raportului de reprezentare a poporului. Ei nu mai au legitimitate şi ca atare
trebuie să plece, iar poporul trebuie chemat la urne pentru a-şi exprima puterea
direct. La nivelul statului, marile decizii de politică internă sau externă trebuie să
aibă acordul poporului. Altfel ne găsim în prezenţa unui stat nedemocratic,
nepopular, uzurpator al puterii poporului.
Chiar dacă alegerea principalelor autorităţi ale statului – Parlament,
Preşedinte, se face pentru un mandat stabilit prin Constituţie, aceasta nu
înseamnă că reprezentativitatea, legitimitatea reprezentării, nu poate fi înfrântă
înainte de termen.

B. Elementele statului
Statul există, se individualizează, se remarcă şi impune în raport cu
anumite elemente. Apariţia Statelor este influenţată de anumite condiţii
economice, istorice, politice etc., ce ne conduc la concluzia că există o diversitate
de state. Dar, în această diversitate fiecare stat în parte, se caracterizează prin
elementele sale esenţiale, definitorii şi obligatorii, unanim recunoscute şi anume:
un element personal; un element material şi un element formal-instituţional37.
Elementul personal. Este reprezentat de populaţie, denumită generic
colectivitate umană, socială, cea asupra şi pentru care acţionează statul. Între
populaţia determinată generic şi fiecare membru al acesteia şi statul ca instituţie
există de la început o strânsă legătură juridică (cetăţenie), morală şi uneori
religioasă. Între membrii colectivităţii umane organizată statal, în timp, s-au
statornicit multiple legături de rudenie, de comunitate economică, culturală,
afectivă, spirituală. Această populaţie formează un anumit popor sau naţiune.
Cuvântul popor, ce are diferite înţelesuri, indică mulţimea componenţilor
statului, întrucât încheagă o legătură politică38. Dacă pe lângă legătura politică
ori, chiar fără ea, există alte legături naturale de convieţuire, avem o naţiune39.
Naţiunea reprezintă o unitate socială care se întemeiază pe o serie de legături
naturale. Amestecurile de etnii în cadrul colectivităţii naţionale au fost
determinate de diferite cauze: cuceriri militare, migraţii, comerţ, adopţii etc. Spre
exemplu, naţiunea italiană, din cauza numeroaselor imigrări şi dominări se
36
Idem.
37
Ibidem, pag.141.
38
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.275.
39
Idem.

30
prezintă multietnică cum este şi cazul naţiunii române, engleze etc. “Nu există o
seminţie pură nici măcar acolo unde uniunea socială este foarte veche şi
cimentată chiar de legătura politică” – susţine pe bună dreptate Giorgio del
Vecchio.
Conceptul de naţiune se întemeiază şi pe două elemente: unul psihologic,
de unitate profundă şi înnăscută de gândire şi sentimente care alcătuieşte
conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun şi al doilea, limba.
“Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi comune trecute şi arată o potrivire
şi o apropiere între individ şi individ, ea uşurează raporturile sociale şi permite
comunicarea continuă de tradiţii care se perpetuează ca temei al culturii. Dacă
reţinem cele două elemente: conştiinţa naţională, ca element psihologic şi limba,
ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune40.
Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor se
raportează la un anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite
drepturi şi obligaţii morale, juridice, are interese etc.41
“Statul mondial” nu există şi nu poate exista ci există numai state
concrete, naţionale sau unionale precum statul francez, german, italian, român
etc., care acţionează, se impune în plan internaţional şi care se raportează
continuu la poporul ori naţiunea care formează elementul “populaţia statului”.
De asemenea populaţia, elementul personal al statului este deţinătoarea
propriei forţe, puterii pe care şi-o exercită prin intermediul statului. Populaţia este
stabilită pe teritoriul statului, nu se deplasează decât ocazional pentru realizarea
propriilor nevoi sociale, ea fiind permanent “legată” prin domiciliu.
Teritoriul. Este un al doilea element constitutiv şi indispensabil al
statului. Prin teritoriu înţelegem “o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport
permanent cu populaţia” (G.del Vecchio). Teritoriul delimitează în spaţiu puterea
statului, întinderea în spaţiu a competenţelor sale.
Teritoriul poate fi definit ca acea porţiune de pământ şi ape, delimitat prin
hotarele naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporul
sau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat. El se mai numeşte şi
teritoriu statal sau naţional ori de jurisdicţie absolută.
Teritoriul statal se caracterizează prin două elemente:
 independenţa
 egalitatea teritoriului.
Statul are asupra teritoriului său un drept pur public, de putere, de
autarhie (independenţă) necesară. Dacă teritoriul ar avea două puteri exercitate
asupra lui, acest “dualism” ar distruge conţinutul noţiunii de suveranitate ceea ce
nu poate fi reţinut ca posibil. S-ar ajunge la situaţia ca una din cele două puteri să
fie “mai puternică” şi s-ar impune ca atare ceea ce inevitabil al distruge
dualismul. Independenţa teritoriului statului scoate în evidenţă limita în spaţiu
faţă de care puterea suverană se manifestă în raport cu populaţia şi cu alte state.
40
G.del Vecchio, op.cit.. pag.275.
41
Anca Rădulescu, I.Corbeanu, op.cit., pag.10.

31
Statul având independenţă de decizie asupra teritoriului naţional, nu poate
renunţa la acest teritoriu nici total, nici parţial, nici definitiv şi nici temporar, ceea
ce înseamnă că teritoriul naţional este inalienabil (necedabil). Pentru că statul se
manifestă, concret prin intermediul unor persoane investite în funcţii de
demnitate publică, aceste persoane deţinătoare efemere ale exerciţiului puterii nu
pot încheia, în nici o împrejurare, acte juridice valabile de cedare sau renunţare.
Un astfel de act este considerat, potrivit dreptului public internaţional, “nul şi
neavenit”.

Egalitatea teritoriului asigură aplicarea şi respectarea, pe întreg teritoriul


naţional a normelor juridice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără
discriminări de ordin etnic, religios, politic, cultural, avere, sex sau de altă natură.
Statul este unul pentru toţi cetăţenii săi. Crearea în ultimii ani, pe
teritoriul României a aşa-numitelor “zone defavorizate” pentru care se acordă
facilităţi de ordin economic, fiscal, social nu înseamnă ruperea echilibrului
“egalităţii teritoriului” ci mai degrabă consolidarea acestui caracter al statului
fiindcă presupune că acele zone sunt rămase în urmă în multe privinţe şi trebuie
recuperat acest neajuns în concret.
Importanţa teritoriului în configuraţia statului este de fond. Astfel triburile
nomade care se opresc pentru un timp pe un teritoriu nu înseamnă că ele se
constituie în stat, fiind lipsite de locuinţe, de domiciliu, de stabilitate pe teritoriu.
Acestea au anumite reguli fixate pentru membrii colectivităţii, dar teritoriul pe
care se aşează la un moment dat nu le aparţine, este mereu altul.
Statul are asupra teritoriului statal o putere asemănătoare aceleia ce o
exercită asupra populaţiei, adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului
asupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. Spre exemplu şi
proprietarii funciari, ai unor terenuri, sunt supuşi legilor statului care
reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de a fi expropriaţi în
anumite condiţii pentru cauze de utilitate publică dar, cu o “justă şi prealabilă
despăgubire”. Şi statul poate fi proprietarul unei părţi din teritoriul său naţional
ce se constituie în drept de proprietate publică sau de proprietate privată, sub
forma domeniului public ori ai domeniului privat42.
Suveranitatea (puterea publică). Toţi indivizii unui stat sunt legaţi între
ei printr-o serie de drepturi şi obligaţii corelative, determinate de o putere
supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii juridice43. Statul este cel care
ordonă comportamentul indivizilor, extinde sau limitează libertăţile acestora şi tot
el este cel care constrânge, obligă şi sancţionează pe toţi aceia care i se
împotrivesc.
Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu
poate lua orice măsură pe care o consideră utilă interesului general al poporului

42
Vezi în acest sens art.41 şi 135 din Constituţia României şi Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 448 din 24.11.1998.
43
G.del Vecchio, op.cit., pag.277.

32
pe care-l reprezintă. Au existat şi mai există state vasale, state sub suzeranitate
sau sub protectorat, toate acestea reprezentând forme imperfecte de stat, care nu
au deplină putere de decizie în orice domeniu al vieţii societăţii asupra căreia
acţionează.
Suveranitatea poate fi externă, atunci când nu este necesar a se cere
permisiunea altui stat pentru luarea oricărei decizii pe plan intern sau
internaţional; sau internă şi presupune o putere de comandă asupra populaţiei
aflată pe teritoriul unde îşi manifestă suveranitatea exclusiv şi nelimitat. Toţi
indivizii aflaţi pe teritoriul naţional sunt legaţi între ei juridic, trebuie să se
supună legilor statului, aşa numita “Datorie juridică generală de subordonare faţă
de stat”, cum o defineşte Giorgio del Vecchio în lucrarea arătată mai sus.
Această suveranitate, ce dă formă şi fond puterii publice, nu vine din
afară, ci dinăuntrul statului, al colectivităţii care acceptă iniţial organizarea statală
a societăţii, deci care acceptă ca puterea de decizie a fiecărui individ şi a
colectivităţii în ansamblul său să fie încredinţate Statului. Mai mult, în
organizarea acestei permanenţe interne a suveranităţii, statul nu are nevoie de
recunoaştere. În fond, el are un caracter deosebit, din moment ce există şi se
manifestă.
Recunoaşterea formală a statelor noi de către alte state preexistente este o
uzanţă a dreptului public internaţional şi a dreptului diplomatic. Ea are un
caracter politic. Naţiunile se afirmă, ele există; ca şi statele.
Exercitarea puterii suverane trebuie făcută cu respectarea a două
comandamente:
 toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie în
concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin normele internaţionale,
inclusiv prin Carta ONU;
 al doilea comandament priveşte respectarea normelor de drept internaţional,
pe timp de pace şi pe timp de război, acest lucru pornind de la faptul că
naţiunile, statele se află în raport de coexistenţă, ele nu pot exista izolat una
faţă de alta, lucru pe deplin dovedit de situaţia contemporană.
Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, se aplică asupra
întregului spectru de cerinţe ale societăţii, iar pentru realizarea ei este nevoie de
existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de forme instituţionalizate de
manifestare. Puterea de stat este suverană, este unitară şi exclusivă. Ea emană de
la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului,
forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul
că puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rându-i,
în exercitarea puterii publice ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra
unor membri ai colectivităţii. Problema se poate rezolva prin considerarea şi
valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât interesul
fiecărui individ în parte.
3. Separaţia puterilor în stat

33
Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin
reglementări de comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitare a
acestor drepturi, fac să existe o diversitate de manifestări ale puterii publice, ale
puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a
puterii publice, de separare a acestei puteri, şi anume:
 puterea legiuitoare sau legislativă;
 puterea executivă sau administrativă;
 puterea judecătorească sau justiţia.
De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere între aceste trei forme, ci
de o organizare a puterii statului corespunzătoare a trei mari domenii de acţiune
ale statului denumite şi funcţiuni sau funcţii. De aici rezultă exercitarea unei
funcţii legislative a statului, realizată de puterea legislativă, a unei funcţii
executive şi de administraţie realizată de puterea executivă şi administraţia
publică, a unei funcţii judecătoreşti realizată de puterea judecătorească, fiecăreia
revenindu-i competenţe, bine delimitate:
 funcţia legiuitoare (legislativă). Reprezintă manifestarea directă a
suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli
de conduită socială obligatorie, care sunt respectare, în principiu de către cei
vizaţi, iar în situaţia încălcării lor, prin forţa de coerciţie (constrângere) a
autorităţilor specializate ale statului. Statul are “puterea puterilor sale” adică
poate dispune orice, poate institui conduite umane restrictiv sau doar limitativ
în interesul general al societăţii. Statul legiferează continuu pentru a menţine
echilibrul dintre nevoile sociale şi ordinea juridică necesară, dar niciodată
exercitarea puterii de legiferare pe principiul că statul poate face orice poate
legifera oricum nu poate fi acceptată: mai întâi pentru că există o constituţie
aprobată direct de popor prin referendum, că există numeroase angajamente
internaţionale care trebuie respectate dar şi faptul că interesul naţional, general
trebuie respectat cu maximă responsabilitate. Constituirea la nivelul
Parlamentului a unui dezechilibru între putere şi opoziţie este de natură ca pe
căi „democratice” să se ajungă la decizii nedemocratice, abuzive, ilegitime
uneori.
 funcţia executivă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a

legilor şi altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în


executarea legilor (ca acte ale Parlamentului);
 funcţia jurisdicţională, de aplicare a justiţiei îndeplineşte misiunea de

soluţionare a litigiilor care apar în societate între indivizi, între aceştia şi stat
sau între grupuri de indivizi constituiţi şi recunoscuţi ca persoane juridice
(persoane morale – spre a-i deosebi de persoanele fizice).
Fiecare putere din cele enunţate mai sus trebuie să se exercite
independent, să se autolimiteze domeniului stabilit spre a se evita abuzul de
putere. Acest lucru presupune că între cele trei puteri nu există raporturi de
subordonare. Această limitare a puterilor, a raporturilor dintre autorităţile ce
exercită fiecare putere trebuie făcută exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu

34
remarca: “nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legiuitoare şi de cea executivă”.
Dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp de agenţi ai statului ar exercita
toate cele trei puteri, libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturi
este deschisă. Separaţia puterilor este absolut necesară pentru realizarea unei
guvernări moderate, democratice. Separaţia trebuie foarte clar reglementată şi
articulată prin lege, spre a se evita apariţia unor acte ostile între aceste puteri,
pentru ca una să nu se considere superioară alteia. Acest lucru se poate realiza,
aşa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competenţe, a
unor drepturi şi obligaţii distincte şi neparalele între organismele aparţinătoarea
fiecăreia dintre puteri, care să excludă posibilitatea de substituire a unei puteri
pentru alta. Dar, realităţile au evidenţiat că nu este suficientă o bună delimitare a
competenţelor fiecărei autorităţi publice. Mai este nevoie şi de o responsabilitate
din partea persoanelor care exercită demnităţi publice, fie ele persoane alese ori
renumite. Pentru că există tendinţa de uzurpare a puterii prin diferite mijloace
nedemocratice, prin asumarea unor sarcini în numele altei autorităţi care este
astfel pusă în faţa faptului consumat. Responsabilitatea celui care uzurpă puterea
este tot atât de mare cu a celui care se lasă uzurpat şi nu încearcă să restabilească
situaţia. Toate asemenea fenomene ţin, în primul rând, de convingerile
democratice profund şi reale ale fiecărui demnitar al statului.

Forma de guvernământ
Desemnează modul în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile
supreme. Ea se raportează cu precădere la trăsăturile definitorii ale şefului
statului, cum este desemnat acesta, raporturile sale cu puterea legiuitoare44.
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în
monarhii şi republici. Din antichitate au existat preocupări pentru definirea
formei de guvernământ şi consecinţele organizării statelor în diferite forme.
Aristotel clasifica formele de guvernământ, în:
a) monarhie – care are tendinţa de a degenera în tiranie;
b) aristocraţie – ce are tendinţa de a degenera în oligarhie;
c) democraţie – care poate degenera în demagogie.
Aceste concluzii sunt observaţii asupra unei lumi la începuturile
dezvoltării statale, nici una dintre aceste forme nu este perfectă, ea putând
degenera în contrariul său.
Cicero pledează pentru forma mixtă de guvernământ, plecând de la
experienţa statului roman, care, în concepţia lui Cicero, era regimul senatorial al
epocii de înflorire a republicii45. În cadrul acestei forme statul nu este altceva
decât o comunitate de drepturi, în care există egalitatea cetăţenilor şi sistemul

44
I.Muraru, op.cit., pag.123.
45
Vezi N.Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.103 şi urm.

35
gradaţiei după merit, conducătorul, omul de stat în general trebuie să fie pentru
cetăţenii săi un exemplu de mărinimie sufletească şi de comportament civic46.
Montesquieu consideră că republica îşi are ca model Roma sau Atena, iar
despoţia îşi trage originea din forma statelor din Orientul Antic. Despre monarhie
consideră că ea a apărut la statele ce s-au format pe ruinele imperiului roman.
Când se ia în discuţie regimul reprezentativ, se are în vedere Anglia şi nu
se face deosebire între democraţie şi monarhie, important este să fie liber
cetăţeanul, să fie garantată libertatea politică şi separaţia puterilor. Poporul nu
trebuie să ia parte la guvernare decât pentru a-şi alege reprezentanţii, restul
aparţine acestor reprezentanţi, ca mandataţi ai poporului.
În ţara noastră, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de
vedere, unele similare cu tradiţia – republică şi monarhie, altele mai nuanţate,
precum47:
I. Democraţia, care cuprinde:
1. democraţia directă;
2. democraţia reprezentativă;
3. democraţia semireprezentativă;
4. democraţia semidirectă, care la rândul său se regăseşte prin iniţiativele
legislative, veto-ul popular, revocarea şi referendumul.
II. Monocraţia, care cuprinde:
1. absolutismul monarhic;
2. tirania;
3. dictatura;
4. monocraţia populară;
5. dictatura militară.
III. Oligarhia, care cuprinde:
1. guvernământul pluripersonal;
2. aristocraţia;
3. plutocraţia cenzitară;
4. partidocraţia.
IV. Forme mixte, care cuprind:
1. monarhia limitată;
2. cezarismul democratic.
V. Forme specifice statelor socialiste:
1. stalinismul;
2. maoismul;
3. titoismul;
4. ceauşismul etc.

46
Idem.
47
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol.I, Bucureşti, 1991, pag.54.

36
Aceste forme de guvernământ rămân însă de domeniul nuanţării,
didactice pentru că, în principiu, doar două forme generale sunt aproape în
exclusivitate recunoscute, şi anume: monarhia şi republica.
Monarhia. Se caracterizează prin transmiterea şefiei statului (a tronului)
de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate în
Constituţie. Deci, conducătorul statului, monarhul nu este ales. Monarhia poate fi
absolută sau constituţională. În general, monarhia absolută a fost specifică
perioadei feudalismului. În prezent, majoritatea monarhiilor sunt constituţionale,
precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg,
Japonia, ţările scandinave. Ea se explică în primul rând prin tradiţie, monarhul
având mai mult un rol simbolic, implicarea lui directă în viaţa publică fiind foarte
restrânsă48. Pe bună dreptate se afirmă că “monarhul domneşte, dar nu
guvernează”, fiind supus regulilor de neutralitate politică, el neputând exercita
nici o atribuţie fără ca actele să fie contrasemnate de primul ministru sau de un alt
ministru. Monarhul îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic şi exclusive ale
şefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri în funcţie, refuzul de a
semna legi etc.
Neimplicarea politică a monarhului creează un echilibru mai consistent în
viaţa politică internă, lucru demonstrat de statele-monarhii contemporane care au
un grad de dezvoltare economică puternică.
Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii se
guvernează singuri, desemnând sau alegând un şef de stat, denumit de regulă
preşedinte. Alegerea şefului statului se face pentru o anumită perioadă de timp,
denumită mandat de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numărului de mandate pentru
aceeaşi persoană, de exemplu două mandate, România, SUA.
Alegerea şefului statului poate fi directă, ca în sistemul electoral român,
polonez, prin electori aleşi după anumite criterii ca în Statele Unite ale Americii
sau de către Parlament ca în Grecia., Republica Moldova, Italia, Germania,
Austria etc.
Republicile pot fi prezidenţiale sau semiprezidenţiale, după modul în care
şeful statului este ales de Parlament sau direct prin sufragiu universal, după
întinderea puterii acestuia, care poate fi mai mare sau mai restrânsă, după
posibilităţile pe care i le conferă constituţia, de a putea dizolva parlamentul, de a
se implica în activitatea Guvernului, de a se subordona sau nu parlamentului.

Regimul politic
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de
înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între autorităţile care alcătuiesc sistemul
social-politic, relevând mai ales regimul drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor49. Autorii occidentali disting trei categorii de regimuri politice, şi
anume:
48
A.Iorgovan, op.cit., pag.167 şi urm.
49
A.Iorgovan, op.cit., pag.160, cu explicaţiile de la această pagină.

37
1. regimuri politice democratice specifice ţărilor occidentale;
2. regimuri politice socialist-marxiste;
3. regimuri politice specifice ţărilor din lumea a treia.
Excluzând regimurile politice socialist-marxiste care au intrat într-o fază
de profunde schimbări, acolo unde au mai rămas, iar unele s-au descompus ori
sunt într-o perioadă de descompunere aproape totală, şi regimurile specifice lumii
a treia, ne vom opri asupra regimurilor specifice democraţiilor occidentale,
reţinând în acest sens următoarele regimuri politice posibile50:
Regimul parlamentar, caracterizat prin necesitatea ca guvernul să
dispună în orice moment de încrederea Parlamentului. Deci, schimbarea
majorităţii parlamentare atrage după sine schimbarea Guvernului. În anumite
situaţii, în cazul modificării structurii forţelor politice din Parlament, dacă nu se
ajunge la formarea noului guvern se poate ajunge la dizolvarea parlamentului, ca
în sistemul nostru, şi organizarea de alegeri pentru ca poporul să-şi exprime
opţiunea politică pentru o nouă majoritate.
Regimul politic parlamentar se caracterizează prin:
 poziţia preeminentă a Parlamentului;
 responsabilitatea politică a Guvernului şi dizolvarea acestuia cu ajutorul
moţiunii de cenzură şi cu dreptul şefului statului de dizolvare a Parlamentului
dacă nu se ajunge la formarea unui nou guvern într-un termen, de regulă 45
sau 60 de zile;
 colaborarea dinte Guvern şi Parlament şi totodată răspundera politică a
Guvernului numai în faţa Parlamentului (vezi art. 109 din Constituţia
României).
Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist, în
care guvernul are o dublă răspundere politică în faţa parlamentului şi a şefului
statului; regimul parlamentar monist, când guvernul răspunde numai în faţa
parlamentului, ca în sistemul nostru.
Regimul prezidenţial
A fost inaugurat în SUA, având ca element esenţial echilibrul dintre
Executiv şi Legislativ, determinat de independenţa reciprocă a celor două puteri
şi de certitudinea rămânerii în funcţie până la expirarea mandatului51. Din aceasta
rezidă două caracteristici fundamentale, şi anume: monocefalismul executiv şi
autoritatea preşedintelui şi, independenţa reciprocă a preşedintelui şi a
parlamentului. Nu există astfel funcţia de prim-ministru, nici de guvern ca subiect
de drept public, există numai preşedintele şi miniştrii săi.
Regimul semiprezidenţial sau mixt, în care se îmbină existenţa
Guvernului care răspunde colegial şi solidar în faţa Parlamentului ales prin vot
universal şi direct, existenţa instituţiei preşedintelui ales prin sufragiu universal şi

50
Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista Dreptul nr.8/1990, pag.5 şi
urm.
51
A.Iorgovan, op.cit., pag.171-172.

38
care în raporturile dintre Preşedinte – Parlament – Guvern duc la tendinţe
prezidenţialiste sau parlamentariste.
În unele din ţările europene, exemplu Franţa, preşedintele, când participă
la şedinţele Guvernului, semnează hotărârile acestuia, faţă de sistemul nostru,
unde, în astfel de situaţii, preşedintele nu se implică cu nimic juridic. Exemplu de
regimuri politice semiprezidenţiale: Franţa, Federaţia Rusă.
Regimul politic elveţian, sau regimul de adunare, de reprezentare, în
care Guvernul (Consiliul federal) este ales de către parlamentul bicameral.
Consiliul este format numai din 7 membri, iar unul din cei 7 membri este ales în
fiecare an preşedinte al Confederaţiei elveţiene, neavând posibilitatea a două
mandate consecutive de câte un an.
În fosta republică Iugoslavia, după moartea preşedintelui I.B.Tito, potrivit
constituţiei din 1976, s-a constituit un Consiliu format din reprezentanţii fiecărei
republici confederate şi a celor două regiuni autonome existente. Consiliul ţinea
loc de Şef al statului îşi alegea anual un preşedinte, prin rotaţie, dintre
reprezentanţii fiecărei republici şi provincii. Aceeaşi situaţie a existat şi în
România după 30 decembrie 1947, când funcţia de şef al statului era reprezentată
de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, format din 5 membri.
În ceea ce priveşte regimul politic din România, acesta are elemente de
semiprezidenţial şi de parlamentar. Pe de o parte, atât Preşedintele cât şi
Parlamentul sunt două autorităţi publice alese direct de popor: corelând trei
articole din Constituţia României şi anume: art. 2, referitor la suveranitatea
naţională ce aparţine poporului român care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi
prin referendum cu prevederile art. 61 alin. (1) unde se arată expres că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării” şi în art. 80 care stabileşte că Preşedintele României
reprezintă Statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării (alin. 1), vom observa că parlamentul are prima
poziţie în Stat, el este prestatorul puterii publice de către titularul
acesteia, şi anume poporul român.
Parlamentul este reprezentantul suprem şi unic al poporului român, iar nu
Preşedintele.
Titularul puterii politice, al suveranităţii naţionale a înţeles să-şi
desemneze un singur reprezentant, Parlamentul, şi nu a dorit o structură bicefală
în ceea ce priveşte exerciţiu delegat al puterii.
Preşedintele României nu-şi poate exercita mandatul numai după ce
depune jurământul de credinţă în faţa poporului reprezentat de Parlament.
Parlamentul, în schimb nu are nevoie de acordul Preşedintelui după ce
alegerile au fost validate.
De aceea, susţinerile unor specialişti în domeniul dreptului public sau a
unor oameni politici importanţi că regimul politic român este unul
semiprezidenţial mi se pare nerealist, lipsit de consistenţă demonstrativ-logică şi

39
chiar tendenţios. Ca atare concluzionăm că suntem într-un regim parlamentar cu
nuanţe nesemnificative spre semiprezidenţial.

Structura de stat
Desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,
raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale.
Statul poate fi unitar sau compus (federativ).
Statul unitar se caracterizează prin următoarele:
 pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;
 există o singură constituţie, un Parlament, un Guvern, un Şef de stat, un singur
rând de autorităţi judecătoreşti;
 populaţia are o singură cetăţenie;
 statul este unicul subiect de drept internaţional.
Exemple de state unitare: România, Italia, Franţa, Grecia, Bulgaria etc.
Statul compus sau unional este constituit din cel puţin două state
membre, care transferă, conform Constituţiei unionale, o parte din atribuţiile lor
suverane către statul federal, dând naştere unui nou stat52. Astfel de state sunt:
SUA, Germania, Mexic, Rusia, Belgia, Austria, Brazilia etc.
Caracteristica acestor state este:
 pe teritoriul statului compus se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una
rezultată din unirea lor;
 au mai multe constituţii - câte state există – şi o constituţie a statului federal;
 populaţia are dublă cetăţenie;
 parlamentul federal are două camere, din care, una reprezintă Federaţia, iar
cealaltă statele membre;
 subiect de drept internaţional este numai federaţia.
Statele care compun statul unional se numesc state federale sau ale
federaţiei. Ele se caracterizează prin:
 existenţa unei constituţii proprii, deci a unei ordini constituţionale proprii
subordonate constituţiei federaţiei: orice contencios fiind dat în competenţa
Tribunalului Constituţional Federal, organizat în baza Constituţiei uniunii;
 au o legislaţie proprie, ce nu poate contraveni legislaţiei federaţiei;
 participă la constituirea organismelor Federaţiei, conform normelor stabilite
de Constituţia Federală;
 populaţia, deşi are dublă cetăţenie şi reprezintă un corp distinct, este înglobată
populaţiei Statului Federativ. Spre exemplu, un cetăţean al statului federal
Arizona este cetăţean american etc.

Asociaţiile de state au apărut în perioada decăderii sistemului feudal şi


formarea burgheziei ca o necesitate de rezolvare în comun a unor probleme nou
apărute. Asocierea nu duce la pierderea identităţii politice şi juridice a statelor. Se
52
A.Iorgovan, op.cit., pag.162.

40
creează unele organisme comune, iar, în anumite cazuri, se recunoaşte ca suveran
(şef) o singură persoană de către mai multe state, fără ca în aceste situaţii statele
asociate să capete caracteristicile şi statutul statelor federale (componente ale
undei federaţii). Au existat şi mai pot exista: Uniunea personală, Unirea reală,
Uniunea specifică şi Confederaţia de state.
Uniunea personală este forma de asociere dintre două sau mai multe
state, sub conducerea aceleiaşi persoane ca şef al statului (monarh, domn). Statele
astfel asociate rămân în principiu independente, relaţiile reciproce fiind numai
diplomatice. Sunt cunoscute ca Uniuni personale: Unirea celor trei State
Româneşti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul la 1600, Unirea dintre
Austria şi Spania, între 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia şi Venezuela
sub Simon Bolivar şi Uniunea dintre Belgia şi Congo, în perioada 1885-1908.
Uniunea reală presupune ca în afara unicităţii persoanei ce reprezintă
Şeful statului, şi o serie de organisme comune pentru domeniul administraţiei -
un singur minister de externe, de finanţe, de apărare. Statele în cauză încheie între
ele acte cu caracter politic şi cu caracter juridic în sensul arătat mai sus, sau
convin ca, prin legi interne ale fiecărui stat, să se stabilească anumite reguli
juridice comune tuturor. Exemple în acest sens avem: Principatele Unite Române,
între 1859-1862, Austro-Ungaria, 1867-1918, Suedia-Norvegia, 1815-1905 etc.
Este de preferat ca această uniune reală să se realizeze între state vecine.
Uniunea specială reprezintă o formă hibrid între uniunea reală şi
Confederaţie exemplificată prin situaţia Common-Wealth-ului, ce cuprinde
Uniunea dintre Anglia şi fostele colonii, protectorate, sau Uniunea franceză
constituită în 1946 între Franţa metropolitană şi departamentele şi teritoriile ei de
peste mări, transformată, după adoptarea Constituţiei din 1958, în Comunitatea
dintre Franţa şi aceste teritorii, precum şi Federaţia Emiratelor Arabe Unite
constituită în anul 1970 din şapte emirate, ori Republica unită Tanzania
constituită în 1964, prin unirea Republicii Zanzibar şi Pemba cu Republica
Tanganica53.

Confederaţia de state
Reprezintă uniunea formată din mai multe state independente, care au
interese comune şi imediate şi-şi constituie o formă comună de reprezentare –
exemplu: Consiliu, Dietă – ce urmăreşte stabilitatea confederaţiei prin unificarea
legislaţiei în anumite domenii: vamal, agricol, monedă de schimb. Fiecare stat îşi
păstrează independenţa neştirbită, confederaţia nu devine subiect de drept
internaţional, statele membre nu sunt obligate sau nu pot fi constrânse, mai precis
a se subordona legislaţiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolvă decât
anumite probleme generale asupra cărora s-a convenit, statele asociate putându-se
retrage oricând din Uniune în condiţiile respectării clauzelor de asociere. Este o
asociaţie axată pe principiul limitării şi medierii puterii confederale, deci puterea
53
A.Iorgovan, op.cit., pag.62.

41
Uniunii nu se poate impune organelor interne ale statelor membre, totul se
negociază.
Această formă de asociere are o anumită caracteristică, este o “compunere
de state” şi nu un “stat compus”. Cu titlu de referinţă, arătăm Confederaţia
Statelor Amerciane între anii 1778-1786, Confederaţia germanică între 1815-
1871, Confederaţia elveţiană între 1815-1848. Asupra statutului Uniunii
Europene, care, de principiu, se apropie de acest tip de confederaţie prin existenţa
unor organisme de reprezentare, precum şi a unor politici comune, în domeniile
de specialitate, literatura română şi străină este neunitară în ceea ce priveşte
statutul juridic al acestei Uniuni, în sensul că nu se recunoaşte o suprapunere între
această formă de Uniune şi Confederaţia de state, aşa cum afirmă şi prof. Nistor
Prista în sensul că avem în faţă o organizaţie internaţională iar nu o uniune de
state, lucru după părerea noastră inexact în contextul actual, când ponderea
acţiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut foarte mult.

Statul de drept
Statul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a
fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care
asigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea
juridică se angajează nediferenţiat.
În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor
persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care
veghează la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a puterilor, o
limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să se substituie
una celeilalte.
Dintre organele specifice statului de drept, amintim:
 Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor
din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normele
Constituţionale;
 Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici
de către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlament, Guvern
precum şi unii agenţi economici care au relaţii contractuale cu autorităţile
publice;
 Instituţia Avocatul Poporului, având rolul de apărare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineşte
funcţia de Avocat al Poporului este numită de Parlament, pe o durată de 5 ani
(mandat).
Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor
competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituirea
unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.
Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a
drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi. Rezultă

42
de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ al
statului. Competenţa se stabileşte prin lege sau în baza legii. În baza caracterului
obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi
purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi
aduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, actele
autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive se
execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabil
să fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şi
legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în
special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistem
ierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine
poate mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea permite,
aceasta constituind de altfel o excepţie.
Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.
Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor
ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţe
materiale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale
(ministerele), denumite şi organe de specialitate.
Competenţa teritorială reprezintă teritoriul asupra căruia poate să se
manifeste o autoritate publică. Guvernul are o competenţă teritorială naţională,
generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul judeţean are competenţa teritorială pe
raza judeţului.
În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemenea
materială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu
soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admiterea
acestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile
judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuie
investite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.
Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui fără
ca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi
inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie,
excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere.
Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratului
faţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

Secţiunea 2. Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice

1. Dreptul constituţional
Activitatea de dobândire şi exercitare a puterii publice în orice stat,
relaţiile permanente dintre stat şi cetăţenii săi, de fapt dintre guvernanţi şi
guvernaţi porneşte de la identificarea unor criterii constante, a unor principii

43
generale, pe care Adunarea constituantă trebuie să le identifice şi să le
încorporeze în textul Constituţiei. De aceea, în mod constant, mai întâi se
elaborează Teze ale viitoarei Constituţii şi după aprobarea acestora se trece la
construirea edificiului tehnico-juridic al viitoarei Constituţii. Aceeaşi este situaţia
şi în cazul legilor de revizuire a Constituţiei.
În regimurile nedemocratice, unde nu există, de regulă putere şi
opoziţie, ci numai putere se ajunge ca ori de câte ori se doreşte o reaşezare a
normelor dreptului constituţional să se exprime un singur set de opinii.
Totuşi la baza edificării statului de drept, de legalitate şi democraţie
trebuie aşezate anumite principii constituţionale care să-şi găsească o consacrare
în legea fundamentală, în ceea ce numim în normele ramurii dreptului
constituţional: regimul politic, forma de guvernământ, exercitarea efectivă a
puterii cu respectarea cadrului juridic existent trebuie fundamentate pe principii,
pe reguli clare şi constante.
Acceptând necesitatea întronării unor asemenea principii chiar în
Constituţie, înseamnă că ori de câte ori apare o tendinţă de îndepărtare de la
aceste principii ale unei autorităţi publice se impune apelul la regulă, revenirea în
limitele principiului consacrat democratic în Constituţie. Aceste principii
constituţionale îşi au baza reală în izvoarele materiale ale dreptului, în realităţile
social-politice, în tradiţiile statului respectiv şi modul în care poporul înţelege
rolul şi necesitatea reglementării în cauză.
Poate cel mai elocvent exemplu în susţinerea de mai înainte o
constituie, eşecul european de instituire la nivelul Uniunii Europene, a unei
Constituţii pentru Europa care în final nu a fost ratificată de toate statele membre
ale Uniunii Europene pentru că în cuprinsul ei, „Constituţia pentru Europa” avea
prevederi neacceptate de tradiţia şi realităţile social-politice ale multor state
membre. De altfel, eşecul demersului amintit relevă încă o dată marele adevăr
exprimat prin Declaraţia lui Robert Schuman, la 9 mai 1950, conform căruia o
Europă unită poate fi realizată dacă se porneşte cu elementele economice, şi
numai în final când aceste elemente au fost integrate, consolidate, să se treacă la
elementele politice.
De aceea, principiile constituţionale ale fiecărui stat trebuie să
corespundă realităţilor acelui stat, tradiţiilor naţionale şi altor reguli acceptate.
În doctrină au fost exprimate o serie de principii constituţionale
aplicabile sistemului politico-juridic autohton54, precum:
- principiul puterii suverane a poporului;
- principiul democraţiei reprezentative şi al democraţiei semi-directe;
- principiul separaţiei puterilor;
- principiul legalităţii;
- principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor fără
nicio discriminare;
54
Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p. 8 şi următ.

44
- principiul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor;
- principiul autonomiei locale şi al deconcentrării serviciilor publice;
- principiul independenţei justiţiei.
Acestor principii adăugăm principiul bicameralismului parlamentar al
cărui rol fundamental nu poate fi ignorat de orice om de bună credinţă pentru că
el asigură un echilibru deplin în domeniul reprezentării poporului şi al exercitării
puterii delegate de popor. Încă de la fondarea Statului naţional Român prin
Uniunea celor două Principate în anul 1859 s-a adoptat sistemul parlamentar
bicameral de reprezentare a puterii poporului. Experienţa din perioada Marii
Adunări Naţionale – 1946 – 22 decembrie 1989, dar şi apariţia de dată recentă în
Parlamentul României a unui aşa zis „grup parlamentar al independenţilor” în
condiţiile în care actualul Parlament s-a constituit pe baza votului uninominal dar
politic reprezintă o primă breşă periculoasă în perspectiva unui Parlament
unicameral55. Parlamentul unicameral creează un dezechilibru în privinţa
reprezentării poporului.
Pornind de la principiile constituţionale enunţate este necesară o
analiză a conceptului de drept constituţional ca ramură a dreptului. Mai este
necesară o precizare: orice normă juridică, constituţională sau legală – are un
dublu conţinut, şi aspect: unul juridic, de efect şi de exprimare directă şi un altul
politic, pentru că la baza constituirii structurii de stat şi a dreptului stă elementul
politic, definitoriu.
De aceea, având în vedere că dreptul constituţional este o ramură de
drept, aceasta presupune definirea lui din perspectiva conţinutului şi a locului ce-l
ocupă în ansamblul sistemului dreptului. Putem afirma că dreptul constituţional
este ramura dreptului unitar român formată din totalitatea normelor juridice care
reglementează forma statului, organizarea şi funcţionarea puterilor statului,
raporturile dintre aceste puteri publice, limitele lor, organizarea politică a
societăţii, modalitatea de preluare a puterii prin mijloace democratice, drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, cetăţenia română etc.
Normele de drept constituţional au o pondere foarte importantă în
definirea şi fundamentarea statului de drept, a regimului politic şi a formei de
guvernământ. La baza existenţei, şi a funcţionării întregului sistem politico-
instituţional stau normele de drept constituţional. Nu fără temei, ramura de drept
constituţional a fost uneori definită „ramură conducătoare” a dreptului, un
element de referinţă pentru toate celelalte norme de drept care se adoptă ori există
deja în vigoare la momentul adoptării ori revizuirii unei Constituţii. În acelaşi
timp dreptul constituţional, ca ramură a dreptului este legat de apariţia
constituţiilor, altfel nu am putea afirma că el cuprinde norme de referinţă pentru
toate celelalte ramuri ale dreptului, fiindcă s-ar confunda ori s-ar transfera în
cadrul altor ramuri ale dreptului.
55
La 22 noiembrie 2009, a fost organizat un referendum cu privire la trecerea la un Parlament unicameral, validat
de Curtea Constituţională. Asupra efectelor referendumului a se vedea cap....... pag. .....

45
Dreptul constituţional este parte a sistemului normativ statal, chiar
dacă, are anumite trăsături ce-l deosebesc de celelalte părţi ale acestui sistem.
Apariţia relativ târzie a dreptului constituţional este justificată prin
lenta dezvoltare a statului fapt ce s-a repercutat asupra sistemului dreptului.
Cele trei accepţiuni ale sintagmei drept constituţional au o strânsă
legătură. Orice ramură a dreptului poate fi înţeleasă şi se poate dezvolta numai
prin fundamentarea ei ştiinţifică, prin studierea ei la nivel teoretic şi aplicativ.
Dreptul, ca fenomen social, se află într-o permanentă dezvoltare, apar cerinţe noi
în cadrul societăţii, se modifică altele şi în consecinţă, cunoaşterea şi înţelegerea
acestor realităţi impune cercetarea lor. De aceea, ca disciplină didactică, dreptul
constituţional apare abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după adoptarea
primelor constituţii scrise, însă adevărata sa dezvoltare se va realiza în secolul
următor ca urmare a extinderii în multe state a legilor fundamentale, a
constituţiilor56.
Conceptul de drept constituţional este de origine italiană, dar s-a format
sub impulsul ideilor franceze57. Este cunoscut faptul că în general disciplinele
juridice apar după ce o anumită direcţie a normelor juridice noi, se consolidează
şi se dezvoltă.
Chiar dacă una din primele constituţii care s-a afirmat este Constituţia
SUA, primele manifestări ale dreptului constitţional ca ramură de sine stătătoare
şi în acelaşi timp ca disciplină o regăsim în Italia, la Ferrara ( 1796), iar ulterior la
Paris şi Bolognia.
În Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat abia în 1834.
Cât priveşte Ţările Române, la început dreptul constituţional nu era o
disciplină autonomă, ci se studia împreună cu dreptul administrativ sub
denumirea de drept public. Noţiunea de drept constituţional începe a fi folosită
abia după adoptarea primelor Constituţii române, mai întâi Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris care împreună cu legea electorală, din 2 mai 1864, vor
constitui prima Constituţie română58, iar apoi Constituţia de la 1866. De altfel, în
1864 prof. A. Codrescu îşi intitula cursul publicat chiar „Drept constituţional”.
Apar o serie de alte cursuri în materie cu această denumire deşi unii autori români
de prestigiu vor continua să menţină denumirea iniţială de „drept public”, printre
care enumerăm pe Paul Negulescu şi George Alexianu59.
Majoritatea autorilor au îmbrăţişat denumirea de drept constituţional
precum Christ I. Suliatis, în „Elemente de drept constituţional”, Brăila, 1881;
Constantin Stere, 1910, Iaşi; Constantin Disescu, Bucureşti, 1915 şi alţii. Această
56
Constituţia S.U.A. adoptată la17 septembrie 1787 rămâne una din cele mai vechi constituţii din lume care, până
în prezent a suferit 27de amendamente Victor Duculescu, C. Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional
comparat, Ediţia a II-a, vol. I, Lumina Lex, 1999, pag. 60 şi următoarele.
57
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, idem, pag. 11. Prima catedră denumită „drept constituţional” s-a creat la Ferara în
1797, fiind încredinţată lui Giuseppe Campagnani di Luzo, iar în Franţa se va realiza acest fapt abia în 1834, la
Paris, titularul cursului de „drept constituţional” fiind tot un italian, Pellegrino Rossi.
58
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, idem, pag. 82; Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Ed. Cerna, Bucureşti, 1992, pag. 236 şi urm.
59
Pentru o evoluţie a vieţii constituţionale la români, vezi capitolul ....., p. ... şi următoarele.

46
denumire va fi utilizată până în anul 1950 când în condiţiile noului regim politic
instaurat la 6 martie 1945 în ţara noastră, va fi adoptată denumirea din dreptul
sovietic, aceea de „drept de stat”, la care s-a renunţat în anii 1970, revenindu-se
la tradiţia românească şi cea occidentală60, de drept constituţional.
Definirea dreptului constituţional ca ramură a sistemului normativ
general şi ca parte componentă a diviziunii dreptului public trebuie să pornească
de la definirea elementelor sale esenţiale, de la nevoia de a face o separare a
normelor de drept constituţional din punct de vedere ştiinţific, având în vedere şi
faptul că în general toate elementele componente ale faptului social sunt dificil de
separat între ele existând interferenţe şi interdependente obiective, pentru că
privesc într-un fel sau altul societatea umană, complexă şi dinamică. Cu toate
acestea o privire atentă asupra dreptului în general, ca ansamblu normativ,
formal, în vigoare la un moment dat scoate în evidenţă anumite elemente
definitorii ale fiecărui domeniu pe care îl reglementează.
Revenind la încercarea de definire a dreptului constituţional vom
urmări identificarea normelor care prin obiectul lor de reglementare au în vedere
acele relaţii sociale ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii în stat. Mai trebuie adăugat că numai în cadrul unei societăţi organizate
statal, se poate vorbi de drept şi de drept constituţional, în special. Chiar dacă
dreptul constituţional ca ramură de drept şi ca ştiinţă a apărut relativ recent, ca de
altfel şi dreptul administrativ, nu putem face abstracţie că de-a lungul istoriei
statului şi a dreptului au existat anumite norme juridice de referinţă în privinţa
organizării, preluării şi exercitării puterii, deşi nu exista o Constituţie scrisă.
Încercând să formulăm o definiţie a dreptului constituţional pe baza
celor prezentate mai înainte, vom arăta că acesta, este ramura dreptului unitar
român care, cuprinde acele norme juridice esenţiale ce reglementează
relaţiile sociale ce iau naştere în activitatea de instaurare, organizare,
exercitare şi menţinere a puterii de stat la un moment dat, drepturile şi
libertăţile fundamentale, cetăţenia, teritoriul naţional.
Izvorul principal al dreptului constituţional îl reprezintă Constituţia, dar
pe lângă acesta există o serie de alte acte normative, ale căror norme juridice se
înscriu în cadrul acestei ramuri a dreptului.
Nu trebuie omis faptul că preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii
sunt tot atât de importante şi trebuie reglementate în detaliu. Spre exemplu,
instituţia şefului statului în cadrul sistemului constituţional român este
reprezentată de Preşedintele României. Ea îşi găseşte reglementarea prin însuşi
textul Constituţiei – art. 80 – 101 – în principal, dar există şi dispoziţii în alte legi
care privesc instituţia Preşedintelui României, cum ar fi legea responsabilităţii
ministeriale, legea de organizare a Curţii Constituţionale, legea de organizare
judecătorească, etc.

60
Gabriel Ioan Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ASE, 2001, pag. 11. Unul din primele cursuri
de referinţă de după 1970 va cel al prof. Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972.

47
2. Instituţiile politice
Referindu-ne la sintagma instituţii politice, care se alătură celei a
dreptului constituţional, se poate spune că în domeniul dreptului identificăm
două categorii de instituţii între care există strânse legături:instituţii juridice şi
instituţii politice .
Instituţia juridică este definită ca ansamblu de norme juridice care
reglementează un domeniu restrâns, dar coerent şi omogen din realitatea socială,
cum ar fi instituţia căsătoriei, a proprietăţii, obligaţiile civile etc. Instituţia
juridică apare ca o parte a structurii tehnico-juridice a ramurii de drept. Pe de altă
parte, instituţiile politice reprezintă acele forme structurale „instituţionale” ale
statului prin care acesta se manifestă în realitatea societăţii, în exercitarea în
concret a puterii publice, statale. Aceste „instituţii politice” se înfiinţează, se
organizează şi funcţionează pe baza unor norme juridice. Asemenea norme pot fi,
la rândul lor, considerate „instituţii juridice” ce stau la baza instituţiilor politice.
Rezultă că instituţiile politice sunt fundamentate pe instituţii juridice, însă ele au
o puternică încărcătură politică fiindcă numai aşa pot să-şi realizeze scopul
pentru care sunt create. Înţelegem prin „politică”, activitatea unui grup sau unei a
structuri umane, de dirijare, de conducere a acţiunilor umane într-un domeniu sau
ramură din realitatea socială. De altfel, în ultimul timp se vorbeşte tot mai des
despre politici publice în domeniile social, economic, ştiinţific, legislativ,
financiar, ca acţiuni şi comandamente ce revin unor instituţii, organe, autorităţi.
Spre exemplu, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public,
operează numai cu două noţiuni în ceea ce priveşte formele de manifestare
organizată a puterii de stat, şi anume „autorităţi şi instituţii publice”61.
Alăturând denumirii de drept constituţional celei de instituţii politice se
realizează o definire mai corectă a ansamblului politico-juridic structural ce
participă la exercitarea puterii în stat, care constituie temelia statului de drept.

3. Normele de drept constituţional


Din cele expuse anterior rezultă că normele de drept constituţional sunt
norme ce reglementează relaţiile sociale care se stabilesc în procesul de
instaurare, exercitare şi menţinere a puterii de stat.
Aceste norme au trăsături şi structuri caracteristice celorlalte norme
juridice, deşi multora le lipseşte sancţiunea, fapt ce nu modifică în nici un fel
caracterul juridic al normei, ţinând seama că în primul rând rolul normei juridice
este de reglementare, sancţiunea reprezentând doar o garanţie. Spre exemplu, art.
13 din Constituţia României stabileşte că „în România, limba oficială este limba
română” sau „instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor” (art.
130 din Legea fundamentală).

61
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 şi republicată după mai multe
modificări în Monitorul Oficial nr. 251/ 22.03.2004, modif. şi republicată ( 2) în Monitorul Oficial nr. 365 din 29
mai 2007.

48
Asemenea norme de reglementare, fără a avea şi elementul sancţionator
în structura lor, găsim în toate constituţiile62. Astfel de norme din Constituţie au
valoare juridică dar sunt şi norme principii; ele reglementează la nivel de
principiu diferite relaţii sociale urmând ca organele abilitate, de regulă
Parlamentul, să dezvolte asemenea norme constituţionale la nivel de lege,
regulament etc., ocazie cu care se vor putea institui şi sancţiuni cu caracter
juridic.
Dacă regula normelor de drept constituţional cuprinse în Legea
fundamentală o reprezintă absenţa elementului structural al sancţiunii sunt şi
norme constituţionale ce cuprind sancţiunea în conţinutul lor, cum este cazul art.
95 (1) din Constituţia României care prevede că „în cazul săvârşirii unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale”.
Se poate trage concluzia că normele de drept constituţional, indiferent
de izvorul lor formal sunt de două categorii: norme juridice ce reglementează
direct şi nemijlocit relaţii sociale şi, norme juridice ce reglementează în mod
indirect sau mijlocit relaţii sociale. Cele din prima categorie nu mai au nevoie de
o dezvoltare prin alte norme juridice. Spre exemplu, art. 104 (2) din Constituţia
României63 stabileşte că „Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi
exercită mandatul, începând cu data depunerii jurământului”. O astfel de
dispoziţie constituţională nu mai are nevoie de alte norme explicite pentru că s-ar
ajunge la o „completare a Constituţiei” ceea ce nu este permis.
Celelalte norme cuprinse în Constituţie care au nevoie de alte norme de
aplicare, de dezvoltare, reprezintă norme principii, norme cu reglementare
fundamentală indirectă, ele neproducând efecte prin ele însele64. În acest sens,
cităm art. 46 din Constituţia României „Dreptul la moştenire este garantat”, de
unde rezultă că Parlamentul urmează să adopte o lege care să reglementeze
dreptul la moştenire. Fiind un drept fundamental garantat de constituţie,
Parlamentul are o obligaţie constituţională de a adopta o asemenea lege, pentru că
în caz contrar ne-am afla într-o situaţie de neconstituţionalitate a unicii autorităţi
legiuitoare. Permanent în viaţa unei societăţi se nasc drepturi la moştenire, iar
moştenitorii ar fi grav prejudiciaţi.

Secţiunea 3. Raporturile de drept constituţional

62
Art. 17 din Constituţia Germaniei stipulează că „fiecare om are dreptul să se adreseze, singur sau împreună
cu alţii, în scris, cu cereri sau reclamaţii la locurile competente sau la Reprezentanţa Naţională” sau art. 17
din Constituţia Republicii Franceze care statuează că „Preşedintele Republicii are dreptul de a graţia”.
63
Textul revizuit al Constituţiei aprobat prin Referendumul naţional din 18, 19 octombrie 2003.
64
Ioan Muraru şi alţii, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. I, pag. 20 şi urm.; Gabriel Ioan
Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ASE Bucureşti, 2002, pag. 18-19.

49
1. Noţiune
Ca oricare alt raport juridic şi raportul de drept constituţional reprezintă
o relaţie socială reglementată de normele juridice constituţionale cu deosebirea că
participanţii, respectiv subiecţii raporturilor juridice sunt titulari de drepturi şi
obligaţii ce au incidenţă în sfera exercitării puterii de stat, a garantării unor
drepturi şi libertăţi fundamentale. Unele raporturi de drept constituţional sunt
reglementate de normele cuprinse în Constituţie precum „deputaţii şi senatorii nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului (art. 72, alin. 1 din Constituţia României)65.
Există şi multiple raporturi de drept constituţional care sunt reglementate de
norme cuprinse în Constituţie şi în norme „de dezvoltare” aflate în diferite legi
(de regulă, legi organice) unele din aceste legi aparţinând chiar altor ramuri ale
dreptului decât dreptul constituţional. Am putea afirma că raporturile de drept
constituţional sunt prin natura lor raporturi complexe, cu o dublă natură juridică
ceea ce nu face altceva decât să scoată şi mai mult în evidenţă unitatea dreptului
şi totodată diversitatea acestuia, existenţa mai multor ramuri ale dreptului,
interferenţa normelor şi a ramurilor, ce dă unitate şi coerenţă sistemului juridic
naţional, şi asigură o arie foarte vastă de reglementare a cât mai multor relaţii
sociale, dar menţinând un echilibru între ceea ce trebuie să fie reglementat juridic
şi ceea ce rămâne doar social.

2. Identificarea raporturilor de drept constituţional


Într-o societate organizată statal pot fi identificate o multitudine de
raporturi juridice. Cât priveşte raporturile de drept constituţional ele se identifică
prin două elemente şi anume: normele juridice ce constituie premisele acestor
raporturi şi relaţiile sociale reglementate juridic. Aceasta înseamnă că raporturile
de drept constituţional sunt raporturi juridice reglementate de normele de drept
constituţional având ca obiect sfera relaţiilor privind preluarea, exercitarea şi
menţinerea puterii în stat, asigurarea organizării şi funcţionării autorităţilor şi
instituţiilor publice, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Aceste trei
comandamente – preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii publice; organizarea
şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor publice şi garantarea exercitării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reprezintă până la urmă
punctele de referinţă pentru identificarea raporturilor de drept constituţional. De
multe ori, la începutul cursurilor de drept, pentru oricare ramură a acestuia se fac
diferite comparaţii privitoare la definiţia ramurii respective cu definiţiile altor
ramuri, care sunt elemente de convergenţă ori de diferenţiere evidentă între
diferite ramuri ale dreptului român şi evident dintre normele aparţinând uneia sau
alteia din aceste ramuri de drept.
Această comparare este necesară pentru oricare dintre ramurile
dreptului unitar însă în ceea ce priveşte raporturile de drept constituţional trebuie
65
Sau „justiţia este administrată în numele poporului. Judecătorii nu se supun decât legii” (art. 101 din Constituţia
Italiei)

50
observat că ele au acea specificitate ce rezultă din normele juridice care stau la
baza lor respectiv normele din Constituţie, care au rolul de a crea atât
fundamentul întregului sistem juridic naţional cât şi caracterul lor principal
pentru raporturile strict aparţinând dreptului constituţional şi celor care aparţin
altor ramuri de drept. În condiţiile în care există unanimitate de poziţie asupra
unităţii dreptului statului este firesc ca să se şi susţină existenţa acelor interacţiuni
dintre diferite relaţii, raporturi sociale şi a normelor juridice care nu pot fi
„izolate” doar pentru o singură ramură a dreptului.
Cum obiectul de reglementare al dreptului constituţional îl reprezintă
tocmai relaţiile sociale, raporturile care apar, se dezvoltă ori încetează în procesul
de instaurare, organizare, menţinere şi dezvoltare a puterii de stat este de înţeles
faptul că asemenea raporturi, în mod obiectiv, reverberează şi influenţează întreg
ansamblu de raporturi juridice din societate, le determină şi le corectează.
În condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană, al cărui drept are
prioritate în ordinea juridică naţională, nu trebuie pierdut din vedere că multe din
raporturile de drept constituţional vor fi influenţate de dreptul Uniunii, şi ori de
câte ori s-ar aduce amendamente Constituţiei trebuie să se ţină seama de Tratatul
Uniunii Europene pe care ne-am angajat să-l respectăm, Tratatul de aderare
împreună cu legislaţia Uniunii în vigoare la data aderării (01 ianuarie 2007) şi
aceea care s-a adoptat după data aderării.

3. Subiectele raporturilor de drept constituţional


Participanţii (subiecte) ale raporturilor de drept constituţional, nu pot fi
decât oamenii priviţi în individualitatea lor naturală, ca persoane fizice sau
organizaţi în diferite asociaţii ca persoane juridice. Unul dintre subiecte trebuie să
fie o entitate politico-juridică deţinătoare a puterii de stat pentru că raporturile de
drept constituţional iau naştere tocmai în legătură cu exerciţiul puterii, iar acesta
nu ar putea fi realizat dacă reprezentantul puterii publice lipseşte din raportul
juridic dat.
Din prezentarea generică a condiţiilor pentru a fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional se poate trage concluzia că în cazul
subiectelor colective nu personalitatea juridică are primordialitatea ci
recunoaşterea ca atare de către legiuitor a calităţii de subiect, de deţinător al
puterii. De altfel, în doctrina contemporană există discuţii cu privire la unităţile
administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică, cel puţin în dreptul nostru.
Se pune astfel problema dacă acestea pot avea calitate de subiecte, ca entităţi
politico-juridice – părţi ale teritoriului naţional sau, ca grupuri umane,
colectivităţi organizate pe teritoriul naţional. În regimurile administrative de
descentralizare, cum este şi cel din România, dar numai atâta timp cât li se
recunoaşte personalitate juridică acestor circumscripţii politico-administrative,
cât ele pot participa la luarea unor decizii importante exprimând, pe baza
delegării statului, o anumită voinţă politică a locuitorilor aşezaţi pe un teritoriu
dat, credem că se poate vorbi de calitatea de subiecte ale raporturilor de drept

51
constituţional a judeţelor, municipiilor (oraşelor) şi comunelor66. De aceea se
impune o prezentare succintă a subiectelor specifice raporturilor de drept
constituţional.

a. Poporul. Noţiunea de popor cuprinde totalitatea oamenilor,


comunitatea naţională statornică din punct de vedere spiritual, economic,
lingvistic şi juridic pe teritoriul statului. Între popor şi stat există cetăţenia,
legătura juridică permanentă. Definirea astfel a poporului nu exclude posibilitatea
existenţei pe acelaşi teritoriu şi a altor oameni care să fie de altă etnie (origine)
sau să aibă altă cetăţenie, însă prezenţa lor permanentă presupune îndeplinirea
anumitor cerinţe prevăzute de legea română, ori au calitatea de cetăţeni ai Uniunii
Europene, care în baza liberei circulaţii pot să locuiască permanent în România67.
Cât priveşte calitatea de subiect al raporturilor de drept constituţional a
poporului, în doctrină au fost exprimate puncte de vedere conform cărora este
contestată această calitate sau este restrânsă numai cu privire la anumite situaţii
ceea ce ar însemna că poporul poate fi subiect în asemenea raporturi dar numai în
câteva cazuri, precum în relaţiile internaţionale sau numai în relaţii interne68.
În opinia noastră, poporul este subiect de drept constituţional ca
urmare a faptului că el este titularul puterii, fapt universal recunoscut, consfinţit
şi prin Constituţia României care, în art. 2 (1) stabileşte „Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.
Acelaşi art. 2, următorul alineat reţine că „nici un grup şi nici o persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu”. Rezultă că legea fundamentală
recunoaşte poporului capacitatea politico-juridică cea mai importantă, el este
titularul puterii în stat. Poporul participă în mod direct, ca titular al puterii la
crearea cadrului constituţional în stat prin aprobarea Constituţiei prin referendum
şi se manifestă cu ocazia alegerilor generale parlamentare şi pentru desemnarea
şefului statului69.
b. Statul. În principiu, din punct de vedere al structurii de putere statele
sunt unitare sau federale. În statele federale, statul federal apare ca subiect de
drept constituţional în raport cu statele federate, (componente) ce formează
66
Pentru o discuţie pe această temă a se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 22-23.
Asupra acestei probleme poate fi semnalată următoarea situaţie: atunci când o persoană fizică sau juridică cheamă
în judecată persoana juridică teritorială (judeţul, municipiul, oraşul sau comuna) se procedează în mod diferenţiat:
unii cheamă în judecată autoritatea deliberativă – consiliul judeţean, consiliul local sau Consiliul General al
municipiului Bucureşti, alţii cheamă în judecată pe Preşedintele consiliului judeţean, pe primar sau Primarul
general al municipiului Bucureşti, iar o altă categorie de subiecţi – reclamanţi cheamă în judecată judeţul,
municipiul, oraşul, comuna sau municipiul Bucureşti, prin reprezentanţii săi legali. Această a treia categorie de
subiecţi procedează corect pentru că persoana juridică de drept public este judeţul, municipiul, oraşul sau comuna.
Asemenea situaţii sunt valabile în măsura în care nu este atacat un act administrativ emis de primar, de
preşedintele consiliului judeţean, de consiliul judeţean sau de consiliul local. În acest sens vezi şi Ion Corbeanu,
Drept administrativ, ediţia a II-a revizuită şi completată, Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. ....
67
Vezi Tratatul de la Lisabona.
68
69
În acest sens, art. 1 alin. (2), din Constituţia Republicii Italiene; art. 1 alin. (2) din Constituţia Spaniei; art. 3
alin. (1) din Constituţia Republicii Franceze sau art. 1 din Constituţia Japoniei, şi exemplele pot continua.

52
federaţia. Statele unitare sunt la rândul lor subiecte ale raporturilor de drept
constituţional. Statul ca întreg, ca subiect de drept constituţional se manifestă de
regulă prin autorităţile şi instituţiile publice. În mod direct, statul apare direct în
raporturile de cetăţenie pe plan intern. România ca stat unitar este reprezentat în
relaţiile externe de către Preşedintele României. În acest sens, subiectul de drept
constituţional Statul România se manifestă prin intermediul şefului statului,
Preşedintele.

c. Autorităţile şi instituţiile publice. Titlul III din Constituţia


României este intitulat sugestiv „Autorităţile publice”. Aici sunt inserate:
Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, dar şi unele organe şi instituţii
publice, ceea ce scoate în evidenţă varietatea de denumiri utilizată de legiuitor în
prezentarea structurilor de putere ale statului. Fiecare „autoritate” are o anumită
putere încredinţată, o competenţă şi poate fi subiect al raporturilor de drept
constituţional în mod limitat, specializat, sau general cum este cazul
Parlamentului ca „organul reprezentativ suprem al poporului român ale cărei
puteri sunt într-adevăr aproape nelimitate, însă cu respectarea dispoziţiilor
constituţionale, a normelor de drept internaţional şi a interesului general al
naţiunii române. Actele Parlamentului sunt supuse controlului de
constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, ceea ce face să
responsabilizeze mult pe membrii acestuia – senatori şi deputaţi – şi cu precădere
pe aceea care formează majoritatea parlamentară, adică „puterea” cum este de
regulă denumită această majoritate. În acelaşi timp, opoziţia sau minoritatea
parlamentară are obligaţia şi dreptul de a se opune unor măsuri abuzive pe care
le-ar putea lua majoritatea.

d. Organizaţiile politice şi sociale. Din această categorie fac parte


partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
alianţele politice, care au dreptul de a participa la alegeri parlamentare sau locale
propunând candidaţi în acest sens. În doctrină s-a exprimat ideea că şi birourile
electorale de circumscripţie şi de secţie de votare create pentru conducerea
alegerilor de deputaţi şi senatori sunt subiecte ale raporturilor de drept
constituţional70 pentru că ele participă în mod nemijlocit la transferul de putere de
la alegător la Parlament: preşedinte, primar, preşedinte de consiliu judeţean, ori
consiliu local. Rolul acestor birouri electorale este foarte important, legea
numindu-le ca „organisme care se constituie pentru buna organizare şi
desfăşurare a alegerilor la nivel naţional, la nivel de circumscripţie electorală şi la
nivel de secţie de votare” (art. 2, pct. 11 din Legea nr. 35/2008)71. De asemenea
pot fi incluse în rândul subiectelor de drept constituţional şi oficiul electoral –
organism electoral constituit la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, fără a
70
Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 25.
71
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.
215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M.O. partea I nr. 196/13.03.2008.

53
avea o atribuţie de a constata rezultatele alegerilor la acel nivel, ci, rolul de a
contribui la buna organizare şi desfăşurare a alegerilor din Circumscripţia
Electorală Bucureşti, inclusiv prin totalizarea rezultatelor alegerilor la nivel de
sector (art. 2, p. 12 din Legea nr. 35/2008). Faţă de rolul jucat de aceste
organisme electorale cum le numeşte Titlul cap. II din Legea nr. 35/2008
apreciem că aceste structuri instituţionale cu caracter temporar - legat de
evenimentul politic al alegerilor ori al unui referendum sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituţional. Aceste birouri electorale de circumscripţie, de
secţie de votare ori Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea după 48 de
ore de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I a rezultatelor
alegerilor parlamentare, prezidenţiale sau locale.

e. Cetăţenii români. Ca persoane fizice, cetăţenii pot apărea în


raporturile de drept constituţional când urmăresc realizarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Atunci când cetăţenii români ocupă o funcţie sau o
demnitate publică în cadrul unor autorităţi sau instituţii publice, precum cea de
parlamentar, consilier local sau judeţean, primar etc., ei se manifestă în aceste
autorităţi într-un raport de reprezentare directă (parlamentar, consilier) sau de
reprezentare prin numire. Există şi cazul când cetăţenii – singuri ca, titulari ai
drepturilor politice – participă la alegerea Parlamentului sau a şefului statului,
etc. exercitându-şi dreptul de vot, sau participă la un referendum naţional sau
local.

f. Străinii şi apatrizii. România ca stat de drept, democratic şi-a


deschis larg porţile străinilor şi apatrizilor care, în condiţiile legii române şi a
acordurilor internaţionale la care ţara noastră este parte, doresc să obţină cetăţenia
română, protecţie juridică prin azil politic sau drept de şedere îndelungată la noi,
iar în perspectivă să devină cetăţeni români, când vor îndeplini condiţiile legale
în acest domeniu şi îşi exprimă opţiunea respectivă.

Secţiunea 4. Izvoarele dreptului constituţional

1. Noţiune
În teoria generală a dreptului, atunci când se analizează izvoarele
dreptului sunt avute în vedere două sensuri ale acestora: izvor de drept material
care desemnează condiţiile materiale, economice, politice, sociale din societate
care determină formarea unei anumite ordini juridice şi, izvor de drept formal,
reprezentând formele de exprimare a normelor juridice, ca reguli de conduită
instituite sau acceptate de stat.

54
Cât priveşte noţiunea de izvor de drept constituţional, şi în acest caz
vom avea în vedere condiţiile materiale care stau la baza edictării normelor de
drept constituţional şi cu precădere a Constituţiei.
Identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional poate fi
făcută după mai multe criterii, respectiv autoritatea emitentă a actului şi
conţinutul normativ al actului72. Deşi dreptul român este unitar şi între normele
juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept există interferenţe profunde totuşi
se impune a face următoarea precizare: constituie izvoare formale ale dreptului
constituţional numai acele norme juridice adoptate de autorităţile reprezentative.
În ceea ce priveşte cutuma sau obiceiul juridic aceasta reprezintă izvor
de drept, chiar principal în unele state73, mai ales că mai sunt state care nu au o
constituţie scrisă, fapt ce conduce la concluzia firească că obiceiul juridic în
aceste state este aşezat pe un loc important74.

2. Prezentare
a) Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional.
Normelor cuprinse în legile de revizuire a Constituţiei se integrează organic în
textul Constituţiei aşa cum s-a întâmplat cu prilejul primei revizuiri a
Constituţiei, în anul 2003 când s-a dat articolelor o nouă numerotare. Ca izvor
formal de drept constituţional, Constituţia reflectă raportul firesc dintre forţele
politice din momentul adoptării ei, chiar dacă în final este supusă aprobării prin
referendum naţional75.

b) Legea ca act juridic normativ al Parlamentului


Fundamentul juridic al statului de drept are la bază o Constituţie
democratic adoptată şi o legalitate fundamentată pe constituţionalitatea legilor.
Din acest principiu se naşte concluzia că imediat după Constituţie, ca forţă
juridică, se situează legea. Potrivit art. 67 din Constituţia României, Camera
Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor, iar art. 75 stabileşte categoriile de legi care pot fi adoptate de
Parlament: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Dacă legile
constituţionale sunt prin natura lor izvoare ale dreptului constituţional, legile
organice şi cele ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional numai în măsura
în care reglementează relaţii sociale esenţiale care privesc activitatea de
instaurare, exercitare şi menţinere a puterii în stat, cetăţenia, drepturile şi
libertăţile fundamentale etc.

72
I. Muraru şi alţii, op. cit., pag. 26.
73
Cum ar fi, spre exemplu: Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, care are o serie de Acte
constituţionale.
74
În sistemul juridic român, obiceiul juridic (cutuma) este recunoscut ca izvor de drept, dar nu în ramura dreptului
constituţional ci, în domeniul dreptului privat (art. 44 alin. 7 din Constituţia României).
75
Pentru o analiză amplă a Constituţiei ca izvor de drept constituţional şi ca izvor general şi primordial al tuturor
ramurilor de drept, vezi cap. II

55
Domeniile de reglementare prin lege organică sunt expres prevăzute în
Legea fundamentală şi majoritatea acestor legi organice constituie izvoare de
drept constituţional.
Art. 73 din Constituţia României, revizuită stabileşte domeniile de
reglementare prin lege organică, şi anume:
a) sistemul electoral: organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de
Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială;
q) statutul minorităţilor naţionale din România;
r) regimul general al cultelor.
În afară de aceste domenii enumerate de art. 73 şi alte texte din
Constituţie stabilesc reglementări prin legi organice aşa cum este: art. 5 alin. (1)
privitor la cetăţenia română – dobândire, pierdere etc.; art. 12 alin. (4) privind
stema ţării şi sigiliul statului; art. 55 alin. (2) referitor la condiţiile privind
îndatoririle militare ale cetăţenilor români şi voluntariatul76; art. 58 alin. (3), ce
reglementează instituţia Avocatul Poporului; art. 71 alin. (3) cu privire la diferite
incompatibilităţi ale deputaţilor şi senatorilor; art. 79 privind înfiinţarea
Consiliului Legislativ; art. 102 alin. (3) referitor la alcătuirea Guvernului; art. 117
alin. (3) – privind condiţiile înfiinţării de autorităţi administrative autonome; art.
118 privind forţele armate şi stabilirea sistemului naţional de apărare, pregătirea
populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare;
76
În acest sens, Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi
trecerea la serviciul militar, pe bază de voluntariat, publicată în M.O. Partea I, nr. 1155 din 20 decembrie 2005.

56
art. 123 alin (3) privind atribuţiile prefectului; art. 125 privind Statutul
judecătorilor; art. 126 alin. (4) organizarea, funcţionarea şi compunerea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi alte domenii pentru care Legea Fundamentală
consideră că prin importanţa pe care o reprezintă domeniul de reglementare se
cere o majoritate absolută de voturi pentru adoptarea acelei legi.

c) Regulamentele Parlamentului.
În Constituţie, cu privire la Parlament, sunt trecute numai elementele
esenţiale, definitorii, revenind acestuia ca prin Regulament fiecare Cameră sau
Regulamentul Camerelor reunite să se stabilească în detaliu structura
organizatorică, procedurile de funcţionare etc. Regulamentele sunt acte cu
caracter intern ale Parlamentului, au conţinut normativ şi trebuie să îndeplinească
condiţiile de constituţionalitate, fiindcă Parlamentul cu toată trăsătura sa
definitorie de „unică autoritate legiuitoare a ţării” şi de „reprezentant suprem al
poporului român”, are puterea limitată de prevederile Constituţiei. Aşa numita
„putere a puterilor sale” recunoscută Statului, nu trebuie absolutizată, nu poate fi
exercitată peste limitele Constituţiei, peste angajamentele internaţionale ale
statului.

d) Ordonanţele Guvernului.
Deşi am afirmat că reprezintă izvoare ale dreptului constituţional numai
actele adoptate sau emise de autorităţile reprezentative, trebuie precizat că şi
Guvernul poate să creeze izvoare de drept constituţional însă cu respectarea celor
două condiţii instituite de Legea fundamentală, respectiv delegarea legislativă
prin abilitare expresă de către Parlament, dar numai în domenii care nu fac
obiectul legilor organice (art. 115 alin. 1) sau, în situaţii extraordinare când
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. În privinţa ordonanţelor de urgenţă,
după adoptare ele trebuie supuse aprobării, prin dezbatere şi în procedură de

57
urgenţă de către Camerele Parlamentului (art. 115 alin. 4 şi 5)77 potrivit procedurii
de adoptare a legilor.

e) Tratatele internaţionale.
Tratatele internaţionale reprezintă acte normative încheiate de două sau
mai multe state cu posibilitatea de aderare şi a altor state ulterior, dacă în
cuprinsul acestora se prevede expres o astfel de posibilitate. Asemenea acte
consacrate sub titulatura generică de „tratate” pot avea diferite denumiri: tratat,
convenţie, Acord, Pact, memorandum, etc.
Adoptarea tratatului are loc după o procedură reglementată dublu: pe
plan internaţional există o Convenţie78, iar pe plan intern există o lege ce
reglementează procedura de reprezentare la negociere, limitele împuternicirilor
acordate Guvernului, etc.79
Tratatele se negociază de Guvernul României în numele României, se
semnează de Preşedintele României, după care sunt supuse ratificării de către
Parlament(art. 91 alin. 1 din Constituţie).
Din momentul publicării în Monitorul Oficial al României a legii de
ratificare, tratatul produce efecte juridice, cu respectarea dispoziţiilor art. 15 (2)
din Constituţia României. După intrarea în vigoare a Tratatului, acesta face parte
din dreptul intern român80.

f) Acquis-ul comunitar
Cursurile de drept constituţional în general omit în mod frecvent să
înscrie în rândul izvoarelor dreptului constituţional acquis-ul comunitar, în
condiţiile în care România a încheiat în anul 1993 un Acord de asociere cu statele
membre ale Uniunii Europene şi cu Comunităţile europene, Acord prin care s-a
angajat să implementeze în legislaţia internă o serie de norme juridice
comunitare, în cadrul procesului de armonizare legislativă şi de pregătire a
condiţiilor pentru aderare. Sunt izvoare ale dreptului constituţional român,
izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene, cum ar fi: Tratatul de la Roma
din 1957, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997,
Tratatul de la Nisa din 2001, iar în perspectivă, Tratatul de la Lisabona81.

77
Din nefericire, procedeul ordonanţelor de urgenţă este prea des utilizat, încălcându-se atât textul Legii
fundamentale cât şi principiul separaţiei puterilor în stat. Poate ar trebui ca la viitoarea revizuire a Constituţiei să
se instituie sancţiuni pentru un astfel de exces, atribuţie care să revină Curţii Constituţionale.
78
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor care în art. 6 arată că „orice stat are capacitatea de a
încheia tratate”.
79
A se vedea Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.O., Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
80
Pentru detalii în privinţa tratatelor, a se vedea Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, 1993.
81
Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, Tratatul de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993,
Tratatul de la Amsterdam la 1 mai 1999, iar Tratatul de la Nisa la 1 februarie 2003, Tratatul de la Lisabona privind
Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, a fost semnat la Lisabona
(Portugalia) la 13 decembrie 2007 şi ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 13/2008, publicată în M.O.
partea I nr. 107 din 12 februarie 2008.

58
C A P I T O L U L II

CONSTITUŢIA – PRINCIPALUL IZVOR AL DREPTULUI


CONSTITUŢIONAL

Secţiunea 1. Teoria Constituţiei

1. Noţiunea de Constituţie. Aspecte generale

Dacă dreptul şi statul au apărut şi s-au impus în cadrul colectivităţilor


umane transformându-le în colectivităţi statale, nu aceeaşi este situaţia în
privinţa apariţiei Constituţiei. Aceasta a apărut cu mult mai târziu, ca o necesitate
izvorâtă din evoluţia statului şi a dreptului, privite ca fenomene sociale şi realităţi
evidente în viaţa societăţii. Apariţia Constituţiei a fost generată de o anumită
evoluţie a societăţii, de creşterea ariei reglementărilor juridice care au impus o
aşezare coerentă, armonioasă şi stabilă a sistemului juridic din fiecare stat. Ca
lege fundamentală, denumită uneori şi „lege a legilor”, Constituţia s-a afirmat în
secolul al XVIII-lea. Adoptarea acesteia a devenit cu timpul un eveniment de
referinţă în viaţa fiecărei societăţi umane, un punct de sprijin pentru dezvoltarea
politică, statală şi juridică a societăţii. Ne-am referit mai sus la dezvoltarea
politică a societăţii pentru că aşa cum se va vedea în continuare – prin Constituţie
se reglementează separaţia puterilor în stat, limitarea acestor puteri, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, stabilitatea vieţii societăţii.
Constituţia s-a impus în societatea modernă ca lege fundamentală, la
care se raportează celorlalte norme juridice ce trebuie să fie conforme cu
normele cuprinse în legea fundamentală. Dinamica dezvoltării societăţii impune o
adoptare şi modificare a multor legi şi a altor acte normative primare dar şi
menţinerea unitară şi armonios structurat a sistemului juridic, deziderat ce poate
fi asigurat prin intermediul Constituţiei82.

82
Etimologic, cuvântul Constituţie provine din cuvântul latin constitutio ce se poate traduce prin „aşezare cu
temei”, stabilitate etc. În perioada veche a imperiului roman, între Constituţie şi lege se punea semnul egalităţii,
însă am putea afirma că în fapt nu era vorba de Constituţie în înţelesul modern al termenului ci mai degrabă de o
clasificare a unora dintre legile imperiale.
În orânduirea sclavagistă şi în cea feudală nu se poate afirma că au existat constituţii ci doar legi cu
caracter de bază, „legi de referinţă” de care organele legiuitoare şi administrative trebuiau să ţină cont.

59
Încercarea de a da o definiţie constituţiei necesită luarea în calcul a mai
multor elemente şi anume elementul material reprezentat de domeniul de
reglementare al normelor cuprinse în constituţie, până la ce detalii trebuie să se
meargă în privinţa acestor reglementări fără să fie afectată trăsătura de Lege
fundamentală care cuprinde prin esenţă reguli (norme) – principii. Aceasta se
observă şi din numărul articolelor ce constituie structura legii fundamentale dar şi
din conţinutul detaliat al acestor texte. Spre exemplu, actualul art. 40 alin. 2 al
Constituţiei României reglementează formal, în detaliu ca „statul acordă alocaţii
pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap.
Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin
lege”83.
Prin comparaţie cu alte state europene, Constituţia noastră este mult
mai cuprinzătoare, ceea ce nu conduce automat şi la existenţa unui nivel de trai
sau de viaţă democratică peste limitele cunoscute de celelalte state europene. Un
alt criteriu de referinţă este criteriul (elementul) formal care presupune analiza
modului în care este concepută Constituţia, structura normelor constituţionale,
dacă este instituit un control de constituţionalitate etc., cum se adoptă, dacă este
necesară supunerea spre aprobare populară sau nu a Constituţiei.
În doctrina română şi străină s-au dat mai multe definiţii Constituţiei.
Astfel unul dintre primii doctrinari ai dreptului public de la noi, prof. Constantin
Disescu susţinea, în secolul trecut, că legea fundamentală, Constituţia reprezintă
„organizarea exerciţiului suveranităţii”, a „formei de guvernământ pe care
poporul suveran şi-o dă”, pentru ca un alt mare reprezentant al şcolii juridice
româneşti din perioada interbelică, prof. Paul Negulescu să definească Constituţia
ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului
şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului” precum şi la
„drepturile publice”.
Alţi autori definesc Constituţia ca fiind legea cea mai importantă a ţării,
pornind de la conţinutul complex al acesteia şi faptul că ea constituie baza
juridică a sistemului judiciar, fundamentul, elementul de apreciere a regularităţii

Constituţiile au apărut mai întâi sub formă cutumiară (nescrise) iar mai târziu în formă scrisă, aceasta din
urmă reprezentând avantajul şi siguranţa că putea stabili în concret şi fără posibilitatea unor interpretări abuzive a
limitelor puterii autorităţilor statului, a drepturilor şi libertăţilor esenţiale ale omului.
Prima constituţie cutumiară care s-a impus în viaţa unei societăţi, a fost Magna Charta Libertatum
elaborată în Anglia la 1215 şi având un conţinut mai mult contractual, negociat, decât unul impus de stat.
În epoca modernă, prima Constituţie scrisă este Constituţia americană din anul 1787, şi azi în
vigoare, dar cu multe amendamente făcute acesteia, urmată de Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 şi cea a Franţei
din 3 septembrie 1791. În secolul al XIX-lea aproape toate statele europene îşi vor elabora Constituţii, cu
excepţia Marii Britanii care nici azi nu are o constituţie scrisă ci una cutumiară.
În anul 1924 apare prima Constituţia specifică noului sistem politic ce se impunea (Constituţia
socialistă a fostei U.R.S.S.), pentru ca acest tip de constituţie să fie elaborată şi în celelalte state socialiste apărute
pe harta lunii după al doilea război mondial. Caracteristica acestor „constituţii socialiste” este următoarea:
separaţia puterilor nu mai este recunoscută ca o realitate, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se restrâng
considerabil, iar pluripartitismul politic este înlocuit cu sistemul partidului unic ce se transformă treptat în
„partid-stat”.
83
O asemenea detaliere a conţinutului „protecţiei copiilor şi tinerilor” credem că nu era necesară a fi înscrisă în
Legea fundamentală.

60
legilor trecute, prezente şi viitoare raportate la legea fundamentală. Sub un alt
aspect, Constituţia este apreciată ca fiind legea fundamentală şi pentru că normele
sale juridice (constituţionale) au în vedere cu prioritate puterea de stat, preluare,
exercitare, menţinere.
Dacă ne menţinem în sfera reglementării constituţionale a puterii de
stat, vom putea identifica încă un element esenţial şi anume modalitatea de
aprobare a legii fundamentale prin referendum, ocazie cu care poporul, titularul
puterii sale suverane pe un anumit teritoriu se manifestă în concret prin aprobarea
viitoarei legi fundamentale urmând ca autoritatea publică reprezentativă şi
legiuitoare a ţării, Parlamentul să poată adopta legislaţia primară subsecventă
Constituţiei.
Faţă de aceste considerente, putem defini Constituţia ca legea
supremă a unui stat ale cărei norme sunt investite cu forţa juridică cea mai
înaltă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale privitoare la preluarea,
exercitarea şi menţinerea puterii în stat, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor.

2. Categorii de Constituţii
Chiar dacă societăţile umane s-au dezvoltat în ritmuri diferite între ele
au existat şi cu atât mai mult există azi elemente de interferenţă, de influenţă. În
aceste condiţii şi sistemul de organizare a puterilor în stat are elemente comune şi
elemente diferenţiate, de la un stat la altul ori, în raport de perioade istorice.
În doctrină se apreciază că specificul naţional, tradiţiile istorice şi alţi
factori interni sau externi au contribuit la existenţa unor reglementări diferite în
plan constituţional. Astfel, normele constituţionale pot lua o formă sistematizată
într-un singur act juridic cu denumirea de Constituţie, pot fi regăsite în mai multe
acte constituţionale scrise sau sub formă mixtă atât norme scrise cât şi norme
nescrise (cutume constituţionale). De aici şi clasificarea tradiţională a constituţiei
după forma sa de prezentare în: constituţii scrise şi constituţii nescrise
(cutumiare). Dacă majoritatea statelor au o constituţie scrisă, există încă state
importante precum: Anglia, Israel şi Noua Zeelandă, care au constituţii
cutumiare84.
După modul de adoptare a Constituţiei sunt cunoscute următoarele
categorii:
 Constituţia parlamentară, care se adoptă de Parlament şi este promulgată
de şeful statului, urmând a fi publicată;

84
Dintre acestea din urmă, Anglia constituie un paradox în condiţiile în care aici s-a născut ideea unei organizări
constituţionale a societăţii. Constituţia engleză cuprinde atât norme scrise cuprinse în dreptul statutar (statute law)
şi dreptul judiciar (jurisprudenţial – common law). În concret, Constituţia engleză cuprinde acum Magna Charta
Libertatum (1215), Petition of Right (1628), Habeas Corpus (1679), Bill of Rights (1689), Actul de stabilire a
succesiunii la tron (1701), Actul Parlamentului (1911), Actul Parlamentului (1949), Actul referitor la reprezentare
(1949) în care se consolidează sistemul electoral, Actul referitor la drepturile omului (1998) care codifică în
dreptul britanic Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, actele de descentralizare a puterii de stat (1998), prin
care se autorizează crearea de Parlamente locale în Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor.

61
 Constituţia acordată (octroiată) sau concedată care se adoptă de
monarh ca stăpân absolut, şi în acest mod îşi exercită puterea.
Este o modalitate specifică monarhiilor absolute, în prezent fiind
depăşită de istorie;

Secţiunea 2. Dezvoltarea constituţională a statului român

1. Perioada anterioară Unirii Principatelor


Ţările române, deşi despărţite din punct de vedere politic şi
administrativ au avut strânse legături în planul dezvoltării politice, al organizării
societăţii, fiind adoptate o serie de acte normative cu caracter constituţional,
declaraţii de drepturi semnificative etc., pe care le vom prezenta succint.
În anul 1740, Constantin Mavrocordat, domn fanariot, dar cu
preocupări deosebite pentru dezvoltarea Ţării Româneşti a emis o lege numită
„Aşezământul pentru Muntenia”. Acest act cu semnificaţii multiple şi esenţiale
a constituit doi ani mai târziu subiect de preocupare pentru revista franceză
„Mercure de France” care a publicat actul în cauză sub denumirea „Constituţia
lui Mavrocordat”85.
Un alt document, Memoriul boierilor munteni din 10 mai 1791. În
timpul războiului Rusiei şi Austriei împotriva imperiului Otoman, la 10 mai 1791
boierii munteni, în frunte cu Mitropolitul Filaret şi marele spătar Ion
Cantacuzino, au întocmit un Memoriu cu conţinut „constituţional” pe care l-au
trimis Curţilor Imperiale de la Petersburg şi Viena prin care cereau, între altele:
a) alegerea Domnului dintre dregători autohtoni de către cele trei stări
sociale ale Ţării Româneşti;
b) crearea Armatei naţionale;
c) stabilirea hotarului cu imperiul Otoman pe Dunăre şi desfiinţarea
raialelor turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu.
d) în caz de conflict armat între vecini, Ţara Românească să fie pusă sub
protecţia Austriei.
La începutul sec. XIX au fost adoptate unele Declaraţii cu conţinut
principal politic dar cu tentă de instituire a unor reguli juridice ulterioare precum
Proclamaţia de la Pades din 1821, a lui Tudor Vladimirescu sau Proiectul de
„Constituţie al cărvunarilor” din 1822. Acest Proiect al cărvunarilor cu o
valoare istorică deosebită, avea caracter constituţional, însă el a rămas în stadiu
de proiect nefiind adoptat până la urmă datorită schimbărilor din viaţa politică86.
85
A se vedea, Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma,
1992, pag. 175 şi urm.
86
Constituţia Cărvunarilor, din 13 septembrie 1822, cuprindea între altele norme referitoare la libertate, egalitate
socială, reguli pentru crearea unei Adunări Legiuitoare, a Divanului Domnesc, creşterea rolului domnului, în
condiţiile în care regimul fanariot se sfârşea iar domnii urmau să fie aleşi din rândul boierilor autohtoni.
Constituţia cărvunarilor este şi rezultatul schimbărilor revoluţionare din Franţa, 1791, al mişcărilor social-politice
care se conturau şi pe plan intern în Ţările Române.
Încheierea războiului ruso-turc prin semnarea Tratatului de la Adrianopol din 1828, a creat premisele adoptării
unor reglementări revoluţionare aplicabile în cele două Ţări Române, Muntenia şi Moldova.

62
Regulamentele organice astfel adoptate, în Muntenia, 1831 şi Moldova
1832, reprezintă adevărate legi cu caracter constituţional, conţin dispoziţii care
privesc organizarea parlamentară, guvernamental-administrativă şi
judecătorească. Deşi au constituit un mare pas în dezvoltarea statului şi a
dreptului în cele două ţări române, prin faptul că înlăturau de la participarea
publică păturile sărace, sunt apreciate ca acte fundamentale mai puţin
democratice.
Prin conţinutul lor Regulamentele organice reprezintă un pas important
în organizarea constituţională a ţărilor române şi premise reale pentru Unirea ce
se va realiza peste nici trei decenii.
În acest sens este de semnalat că domnul urma să fie ales de către o
adunare extraordinară ad-hoc, formată din boieri având vârsta de peste 40 ani,
stabileau constituirea Adunării Generale, care să funcţioneze în sesiuni anuale de
câte două luni, stabilirea unui sistem financiar, crearea unui Consiliu
administrativ, un adevărat Guvern modern, organizarea activităţii judiciare, a
miliţiei naţionale, recunoaşterea funcţiei publice, separaţia puterilor etc.
Aplicarea Regulamentelor s-a format de îndată ce au fost aprobate de
Adunările Obşteşti din fiecare Ţară, ceea ce a condus la alegerea unor noi domni
în concordanţă cu codul juridic nou creat.
Acestor acte constituţionale le-au succedat două declaraţii de drepturi
din 1848, în timpul evenimentelor revoluţionare,care au cuprins şi ţările române
alături de majoritatea ţărilor europene.

2. Principatelor Române
Ideea unirii cel puţin a Munteniei şi Moldovei nu a apărut la 1859, ci ea îşi
avea rădăcini adânci în istorie chiar anterior secolului al XIX-lea. Dar, în termeni
publici pentru prima dată s-a pus problema unirii sub conducerea unui domnitor
străin (nu după sistemul fanariot care îşi trăia ultimele momente) în 1824.
Anul revoluţionar 1848 face să răzbată ideile unirii şi la Paris, unde împăratul
Franţei, ultimul de altfel, Napoleon al III-lea şi-a exprimat poziţia pozitivă
pentru Unire, însă celelalte puteri suzerane, Rusia, Austria şi Turcia s-au opus.
Congresul de la Paris din 1856 se încheie cu adoptarea Convenţiei privitoare la
Ţările Române, în baza căreia s-au desfăşurat ulterior alegerile din 1859 care au
condus la alegerea unui român în fruntea celor două state române, Muntenia şi
Moldova, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, şi evident la formarea

De altfel, Tratatul de la Adrianopol, întăreşte poziţia deja consacrată în urma Convenţiei de la AKKERMAN din
1826 potrivit cărora Principatele Române beneficiare de o largă autonomie, în ceea ce priveşte crearea unei
administraţii proprii, alegerea domnului pe viaţă, şi obligarea domnilor la redactarea unor regulamente pentru
îmbunătăţirea situaţiei Principatelor Române.
Regulamentele organice au fost redactate pe plan intern de câte o comisie constituită în fiecare ţară română
potrivit Tratatului de la Adrianopol; comisiile au funcţionat sub conducerea consulului rus pentru cele două Ţări
române, în prima parte iar ulterior până la finalizarea şi aprobarea lor sub conducerea comandantului armatei ruse
de ocupare a ţărilor române, generalul Kiseleff. Cele două proiecte ale regulamentelor organice au fost supuse
avizării Curţii imperiale ruse iar ulterior aprobate de Adunările Obşteşti din cele două Principate.

63
mai întâi a unei uniri personale statale româneşti care se va transforma în curând
într-una reală şi la formarea Statului Român Unitar Român.
După naşterea statului modern român, în urma Unirii celor două Principate la
1859, începe o etapă nouă în dezvoltarea constituţională, care a culminat cu
adoptarea de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a: Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1858, act fundamental aprobat prin plebiscitul din 10
mai 1864, apreciat ca prima Constituţie Română în sensul modern87. De altfel,
chiar domnitorul Cuza în jurământul depus în faţa corpurilor legiuitoare ale Ţării
face referire la „Constituţie”;
Dar, prima lege care întruneşte atât condiţiile de formă cât şi cele de fond ale
unei Constituţii moderne este Constituţia română din 1866. Pregătirea elaborării
acesteia a început imediat după abdicarea domnitorului Cuza, la 11 februarie
1866. Urmare acestui eveniment politic, s-a instituit o locotenenţă domnească
ce va funcţiona până la 10 mai 1866 când noul şef al statului, Principele Carol de
Hohenzollern-Sigmarigen depune jurământul de credinţă în faţa Adunării
Elective a Ţării prin care se realizează legătura de credinţă între „Naţiunea
Română şi Dinastia Noastră Regală”. Conţinutul acestui jurământ este scurt dar
plin de semnificaţii „jur de a păzi legile României, de a menţine drepturile sale şi
integritatea teritoriului ei”.
Constituţia din 1866 a fost promulgată la 1 iulie 1866, fiind adoptată
de Adunarea Electivă la 29 iunie în acelaşi an. Nu s-a mai supus şi votului
Corpurilor Ponderatoare prevăzute în Statutul dezvoltător al lui Cuza de teama ca
acestea să nu fie ostile noului regim şi să fie respinsă88.

Principiile Constituţiei din 1866 sunt următoarele:


a) principiul suveranităţii naţionale;
b) principiul guvernământului reprezentativ;
c) principiul separaţiei puterilor;
d) principiul monarhiei ereditare, în persoana Principelui Carol de Hohenzollern-
Sigmarigen şi a moştenitorilor săi;
e) principiul irevocabilităţii monarhului;
f) principiul responsabilităţii ministeriale;
g) principiul supremaţiei Constituţiei asupra legilor;
h) principiul proclamării drepturilor publice şi libertăţilor civile înscrise în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, din 26 august 1789.
Constituţia de la 1866 a fost supusă unor critici dure după intrarea ei în
vigoare chiar de Domnitorul Carol I pe motiv că are în conţinutul său o serie de
prevederi fără aplicabilitate, străine de spiritul românilor89.
87
În acest sens, Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pag. 82 şi Mihai T. Oroveanu, op.cit., pag. 236 şi urm.
88
Constituţia din 1866 este de inspiraţie belgiană după modelul Constituţiei Belgiei din 1831 puţin mai
democratică decât Statutul lui Cuza care era inspirat după modelul francez (Constituţia Franţei din 1852) cu un
sistem liberal autoritar în care Domnul avea conducerea şi răspunderea întregii guvernări.
89
Astfel, Carol I spunea „aceşti oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate,
uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica ideile de care s-au adăpat acolo,
îmbrăcându-le în nişte forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita Ţară, care a fost

64
Constituţia din 1866 va fi modificată în mai multe rânduri:
- în 1879 sunt făcute unele modificări în planul drepturilor civile şi politice;
- în 1884 sunt modificate dispoziţiile privitoare la regimul electoral, la titlul
„Capul Statului”, la întinderea teritorială a Ţării, regimul presei şi altele;
- la 29 iunie 1917 intervine o nouă modificare cu privire la problema rurală
şi cea a votului făcându-se posibilă exproprierea terenurilor rurale pentru
împroprietărirea ţăranilor cultivatori de pământ şi se acordă votul
universal90;
- în 1918 se extind dispoziţiile Constituţiei şi în teritoriile româneşti ce au
revenit la Patria-mamă: Basarabia, Bucovina, Ardealul, Banatul, Crişana,
Sătmarul, Maramureştul, iar din 1913 dispoziţiile Constituţiei au fost
extinse şi asupra Cadrilaterului.
Începând cu 10 mai 1884 România a devenit Regat.
Deşi este abrogată în 1923, Constituţia de la 1866 se regăseşte ca
formulare de text în multe părţi din Constituţia României Mari, adoptate în 1923
şi aplicabilă tuturor teritoriilor româneşti, revenite sub aceeaşi jurisdicţie română.

c) Constituţia din 1923


Realizarea Marii Uniri din 1918 a impus şi o nouă Lege fundamentală
În anul 1923 s-a adoptat o nouă Constituţie care preia în conţinutul său multe din
prevederile precedentei Constituţii, dar inserează şi multe principii şi reguli noi,
moderne şi mai democratice cum sunt:
a) accentuarea ideii democratice şi reglementarea instaurării democraţiei;
b) înscrierea ideii de legalitate ca fundament al activităţii statului;
c) controlul constituţionalităţii legilor;
d) controlul legalităţii actelor administrative de către autoritatea judecătorească;
e) inamovibilitatea magistraţilor;
f) reglementarea relaţiilor de muncă;
g) proprietatea care din sacră şi neviolabilă este transformată în funcţie socială.
Sunt menţinute principiul separaţiei puterilor, al responsabilităţii
ministeriale, al recunoaşterii şi garantării drepturilor fundamentale.

d) Constituţia din 1938


Situaţia politică generală, premergătoare declanşării celui de-al doilea
Război Mondial, l-a silit pe Regele Carol al II-lea să încerce o nouă aşezare

totdeauna îngenunchiată sub jugul cel mai aspru a trecut deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea
mai liberală Constituţiune. După experienţa făcută, cred că aceasta este o nenorocire cu atât mai mare cu cât
Românii nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. A se vedea,
M.T. Oroveanu, Istoria dreptului român, op.cit., pag. 266.
90
Modificările din 1917 privitoare la introducerea votului universal, renunţându-se la votul cenzital au venit într-
un moment istoric favorabil pe plan intern şi extern. Numai că, în continuare femeile sunt excluse de la vot. În
Europa votul universal, a fost introdus în 1871, Germania, numai pentru bărbaţi iar din 1919 şi pentru femei,
Elveţia 1874, Spania 1890, Finlanda 1906, Norvegia 1907, Suedia 1909, Danemarca 1915, Anglia 1918, Franţa
1944 iar în afara Europei, în S.U.A. în 1920.

65
constituţională a statului, prin creşterea puterilor Regelui şi o restrângere a
atribuţiilor puterii legiuitoare care nu se comporta democratic şi eficient.
În acest sens, regele Carol al II-lea, pentru care partidele politice
constituiau un obstacol major în exercitarea autoritară a puterii, a dizolvat cele
două Camere ale Parlamentului la 19 noiembrie 1937 şi s-au organizat noi alegeri
la finele lunii decembrie 1937, fără ca în urma acestor alegeri un partid să obţină
majoritatea mandatelor în fiecare Cameră. Pe acest fond politic critic şi în
condiţiile în care şeful statului se implica neconstituţional în viaţa politică, demite
guvernul format în jurul partidului liberal şi instalează un guvern de dreapta aflat
sub controlul total al monarhului, creându-se o instabilitate politică accentuată pe
fondul căreia, „salvatorul” Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938,
dictatura personală. La un interval de numai 10 zile, la 20 februarie 1938, Carol
al II-lea aprobă o nouă Constituţie pentru a-şi legitima dictatura personală iar la
24 februarie 1938 se organizează referendum (plebiscit) pentru aprobarea
Constituţiei, cetăţenii cu drept de vot având obligaţia de a se prezenta la urne şi
vota.
Votul a fost deschis (aşa cum s-a votat şi în perioada comunistă când a
fost organizat un referendum pentru reducerea arsenalului militar). Acest fapt a
condus la exprimarea unui număr foarte redus de voturi împotriva noii Constituţii
Caroliste.
Constituţia dictaturii regale, din 1938, aduce modificări majore în viaţa
politico-socială a României având un caracter profund antidemocratic. Printre
aceste reguli noi pe care le regăsim în Constituţia lui Carol al II-lea, amintim:
- consacrarea expresă a pretenţiilor regelui;
- echivalenţa unei recunoaşteri a dictaturii personale;
- desfiinţarea partidelor politice;
- restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
- preluarea întâietăţii în cadrul puterii legislative şi a celei executive de
către rege;
- transferul responsabilităţii actelor regelui către miniştrii care aveau
obligaţia de a contrasemna actele regelui;
- regele putea emite decrete cu putere de lege, ceea ce înseamnă,
substituirea Adunării Reprezentanţei Naţionale, similară unui Parlament
- Reprezentanţa Naţională era formată din două Adunări: Senatul şi
Adunarea Deputaţilor (art. 31).

Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de cetăţenii


României care au împlinit 30 de ani şi au ca îndeletnicire agricultura şi munca
manuală, comerţul, industria ori ocupaţii intelectuale. Alegerile se organizează pe
sistemul scrutinului uninominal, dar pe circumscripţii care să asigure
reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor, aşa numitul sistem al
breslelor.

66
Cât priveşte Senatul, acesta era format din două categorii de senatori:
de drept şi cei aleşi în proporţii egale (art. 64 din Constituţia din 1938) etc.
Parcă prevestind viitorul, Constituţia Carolistă prevedea interdicţia
suspendării acesteia, care de fapt va fi suspendată la 5 septembrie 1940, prin
Decretul – lege nr. 3052 semnat de însuşi Carol al II-lea înainte de abdicare.
Se poate constata că modul de elaborare şi de adoptare se aseamănă cu
cel folosit de Cuza în privinţa Statutului Dezvoltător din 1864.

3. Organizarea constituţională în perioada septembrie 1940 –


august 1944
Pierderea unei mari părţi a teritoriului naţional în vara anului 1940, a
condus la o serie de măsuri în plan constituţional din partea Capului Statului –
regele Carol al II-lea care prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940 a
suspendat Constituţia din 1938 şi a dizolvat Parlamentul. În aceeaşi zi, prin
Decretul-lege nr. 3053, Generalul Ion Antonescu este investit ca Preşedinte al
Consiliului de Miniştri şi primeşte puteri deosebite pentru conducerea statului
român, reducându-se prerogativele regelui. Preşedintele Consiliului de Miniştri
devine astfel Conducătorul Statului. La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-
lea abdică de la Tronul României, fiind urmat la tron de către fiul său, cunoscut
ca Regele Mihai I. Acesta reconfirmă actele regale ale tatălui său în privinţa
puterilor încredinţate Generalului Ion Antonescu şi restrânge încă din puterile
regelui.
Rolul noului rege, Mihai I devine unul de protocol, era capul oştirii,
conferea decoraţii, avea drept de graţiere, amnistie ori reducere a pedepselor,
acredita şi primea ambasadori, încheia tratate în numele regatului României,
numea miniştri şi subsecretari de stat cu contrasemnătura Preşedintelui
Consiliului de Miniştri (Conducătorul Statului), putea modifica legile organice
ori bătea moneda.
După 6 septembrie 1940 au loc evenimente deosebite în planul vieţii
României, Statul român este declarat ca fiind Stat naţional Legionar (conform
Decretului regal nr. 3151 din 14 septembrie 1941, ceea ce înseamnă că Garda de
Fier, era recunoscută ca organism politic – social de excepţie, având rolul de a
„ridica moral şi material poporul român ...”. Conducătorul Statului care era
Preşedintele Consiliului de Miniştri devenea, în acest mod, „Conducătorul
Statului Legionar şi şeful regimului legionar”, având ascendenţă în modul de
organizare al Germaniei.
Pe fondul ascensiunii mişcării legionare şi a evenimentelor tragice din
21 – 24 ianuarie 1941, în luna februarie 1941, este abrogat decretul regal din 14
septembrie 1940 privind Statul Naţional Legionar şi s-a revenit la organizarea
statului de la 6 septembrie 1940.
Actele cu caracter constituţional dar contrare spiritului democraţiei
constituţionale, din 5 – 6 septembrie 1940 au fost supuse aprobării unui plebiscit

67
la 2 martie 1941, devenind în acest mod ca acte fundamentale ale Statului Român
şi vor rămâne în vigoare până la căderea regimului antonescian.
Pe aceste realităţi politico-juridice se va desfăşura viaţa politică a
Statului Român până la 23 august 1944 când este demis şi arestat întreg Guvernul
Antonescu, iar prin Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944 este repusă în
vigoare Constituţia din 1923 cu unele texte revizuite care va rămâne în aplicare
până la 30 decembrie 1947. La această dată, urmare unei lovituri de stat, este
înlocuită instituţia monarhiei cu republica şi regele forţat să abdice. Din punct de
vedere legal Constituţia din 1923 nu a fost abrogată prin Legea nr. 363/30
decembrie 1947 pentru că abrogarea unei Legi fundamentale nu se poate face
decât prin altă lege cu aceeaşi forţă juridică.

4. Constituţiile socialiste
a) Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948
După schimbarea formei de guvernământ în urma loviturii de stat din
30 decembrie 1947, noul regim politic de sorginte marxistă a procedat la
adoptarea unei noi Constituţii care să consacre realitatea din România de la acea
dată. Prin această Constituţie se întrerupe istoria constituţional-democratică a
României. Din punct de vedere al conţinutului, această constituţie se remarcă prin
instituirea unui control total al statului asupra individului, restrângerea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, instituirea principiului unicităţii puterii, desfiinţarea
controlului judecătoresc asupra actelor administrative (contenciosul
administrativ). Dispare pluripartitismul politic etc., iar funcţionarii publici devin
funcţionari de stat, fiind supuşi normelor dreptului muncii.

b) Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Deşi nu trecuseră decât 4 ani de la prima Constituţie „republicană” (din


13 aprilie 1948) în 1952 este adoptată o nouă constituţie care consacră rolul
fundamental al partidului unic, impune în organizarea administrativă a teritoriului
sistemul sovietic al regiunilor şi raioanelor, cel al sfaturilor populare ca organe
ale puterii de stat în plan teritorial, cărora li se recunoaşte personalitate juridică.
Această Constituţie consacră formal o serie de drepturi şi libertăţi
fundamentale, dar modul în care ele puteau fi efectiv exercitate era unul restrictiv.
Spre exemplu, dreptul de asociere al cetăţenilor era recunoscut dacă „scopul
urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite prin Constituţie.
Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă şi pedepsită
prin lege”. Dacă o persoană exprimă opinii împotriva ordinii „democratice”,
asociaţia putea fi considerată ca fascistă şi împotriva ordinii sociale. Se poate
observa că nu statul era cel considerat ca fiind în pericol, ci ordinea internă, clasa
conducătoare, partidul unic etc., ceea ce pune în lumină o evidentă limitare a
drepturilor fundamentale.

68
c) Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965

Şi această lege fundamentală continuă tradiţia celor două Constituţii


adoptate după schimbarea formei de guvernământ, în sensul că menţine
consacrarea, rolului fundamental al Partidului Comunist (partid unic), stabileşte
formal unele din drepturile şi libertăţile fundamentale, menţine sistemul
unicităţii puterii şi al aşezării pe principiul subordonării ierarhice a tuturor
organelor statului, în vârful acestei piramide a sistemului statal aflându-se
Marea Adunare Naţională91. Instanţele judecătoreşti sunt formate din judecători
numiţi de organele puterii de stat, şi au obligaţia să apere orânduirea socialistă. În
fapt, judecătorii nu erau inamovibili92.
Un progres de remarcat al Constituţiei din 21 august 1965 constă în
aceea că, formal, li se dă posibilitatea cetăţenilor să se plângă autorităţilor de
justiţie împotriva actelor abuzive ale organelor statului, principiu consacrat prin
art. 35 din Constituţie în următorii termeni: „cel vătămat într-un drept al său
printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, în
condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei”. În temeiul
acestei norme constituţionale a fost adoptată Legea nr. 1/1967 care s-a dovedit
neeficientă, pentru că nu răspundea nici pe departe cerinţelor art. 35 şi nici art.
103 din Constituţie care stabilea că „Tribunalele şi judecătoriile judecă cererile
celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative, putând să se pronunţe, în
condiţiile legii, şi asupra legalităţii acestor acte”.
De remarcat că după 30 decembrie 1947 în structura puterii de stat a
apărut o instituţie nouă, „Prezidiul Republicii”, apoi „Prezidiul Marii Adunări
Naţionale” care se va menţine până în 1961 când s-a transformat în Consiliul de
Stat după modelul celorlalte ţări socialiste europene. Consiliul de Stat era format
din parlamentari (deputaţi) fiind un miniparlament ce putea emite decrete cu
putere de lege. Consiliul de stat şi anterior Prezidiul, au jucat rolul instituţiei
şefului de stat – organ colegial93.
Consiliul de Stat a continuat să existe şi după martie 1974 când a fost
instituită funcţia de Preşedinte al Republicii. Preşedintele Republicii, pe
fondul sistemului dictatorial, era şi preşedintele Consiliului de Stat, şi emitea
decrete prezidenţiale, ca Şef al Statului şi semna Decretele adoptate de Consiliul
de Stat.
91
Marea Adunare Naţională un parlament unicameral, controlat în totalitate de partidul comunist, lipsit de opoziţie
şi contrar tradiţiei politico-juridice române. Deci Parlamentul unicameral poate deveni sursă a totalitarismului, a
autoritarismului.
92
Inamovibilitate = dreptul de a fi inamovibil (inamovibil – despre o funcţie): din care nu poate fi destituit cineva.
93
Consiliul de Stat s-a constituit prin transformarea Prezidiului Marii Adunări Naţionale, potrivit Legii nr. 1/1961.
Consiliul de Stat putea fi comparat cu un Parlament mai restrâns, fiind autonom în raport cu M.A.N., dobândind
atribuţii în plus faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, preluând exerciţiul atribuţiilor Parlamentului între
sesiunile acestuia. Ulterior, Constituţia din 21 august 1965, în înscrierea în rândul organelor supreme ale puterii de
stat alături de Marea Adunare Naţională şi, mai târziu, după martie 1974, Preşedintele Republicii Socialiste
România.
Deşi Constituţia stabilea că decretele Consiliului de stat sunt supuse aprobării plenului M.A.N. în practică acest
lucru nu se mai realiza.

69
Secţiunea 3. Revenirea la viaţa constituţională democrată

1. Perioada 22 decembrie 1989 – 9 decembrie 1991


Involuţia societăţii româneşti sub imperiul dictaturii personale a şefului
Statului şi al Partidului Unic a luat sfârşit la 22 decembrie 1989, moment la care,
se constituie un organism ad-hoc cu caracter politico-juridic-constituţional numit
Frontul Salvării Naţionale, care prin acte politice a declarat dizolvarea
structurilor de putere ale regimului ceauşist la nivel central şi teritorial şi crearea
premiselor pentru dezvoltarea democratică a Statului Român.
Se constituie noi organe locale în locul fostelor consilii populare, se
crează într-o primă etapă primării la nivel judeţean şi al fiecărei localităţi, se
reorganizează structurile de putere, vechea miliţie se va numi poliţie, securitatea
statului ca instituţie aservită regimului totalitar va fi transformată într-un
organism nou, mai democratic având cu totul alte sarcini.
De asemenea, se crează cadrul juridic pentru înfiinţarea şi funcţionarea
partidelor politice, fiind interzise partidele cu caracter fascist sau care propagă
idei antidemocrate.
Dar Frontul Salvării Naţionale era un organ al puterii de stat, care era
pus în situaţia pierderii puterii după organizarea de alegeri libere prin participarea
la alegeri a noilor partide politice sau a celor renăscute (partidele istorice).
Frontul Salvării Naţionale a hotărât să se transforme în partid politic
ceea ce a nemulţumit celelalte partide înfiinţate, care erau excluse de la actul de
exerciţiu al puterii în Stat, s-a ajuns la un compromis politic major, astfel că s-a
constituit un nou organism statal denumit Consiliu Provizoriu de Uniune Naţional
compus din reprezentanţi ai tuturor partidelor legal înfiinţate şi evident ai
Frontului Salvării Naţionale (Decretul – lege nr. 81 din 9 februarie 1990).
Noul organ al puterii C.P.U.N. a adoptat o serie de acte normative
esenţiale pentru evoluţia ulterioară a ţării până la alegerile libere şi adoptarea unei
Constituţii, ultima Constituţie comunistă din 21 august 1965 fiind de facto
abrogată la 22 decembrie 1989, devenind abrogată de drept la momentul intrării
în vigoare a noii constituţii la 9 decembrie 1991.
Unul din cele mai importante acte normative cu profund caracter
fundamental l-a constituit Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României.
De altfel, acest Decret – lege va rămâne în vigoare până la data intrării
în vigoare a noii Constituţii.

2. Constituţia din 21 noiembrie 1991


Primele alegeri libere pentru Parlament şi pentru Preşedintele României
s-au desfăşurat la 20 mai 1990 noul Parlament, bicameral ales va funcţiona şi ca
Adunare Constituantă pentru adoptarea unei Constituţii.

70
După validarea alegerilor din 20 mai 1990, şi constituirea legală a
Parlamentului s-a constituit o Comisie de redactare a Tezelor pentru elaborarea
proiectului de Constituţie a României.
Parlamentul României, funcţionând şi ca Adunare Constituantă şi-a
stabilit un Regulament de funcţionare al Adunării Constituante care prin
intermediul Comitetului Adunării a stabilit o serie de reguli de funcţionare a
Comisiei de redactare a Tezelor şi a Proiectului de Constituţie, modul de votare a
proiectului viitoarei Constituţii etc.
S-a ajuns în acest mod la momentul adoptării primei Constituţii post
comuniste la 21 noiembrie 1991.
Noua Constituţie consacră o serie de principii fundamentale pentru un
stat de drept: separaţia puterilor, pluripartitismul, economia concurenţială,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor garantate, etc. De asemenea,
instituie crearea unor instituţii noi, precum Curtea Constituţională, Avocatul
Poporului, revenirea la instituţia contenciosului administrativ, consacrarea unui
statut juridic distinct şi specific al funcţionarilor publici, limitarea numărului de
mandate pentru o persoană care îndeplineşte funcţia de Preşedinte al României şi
alte elemente specifice statului de drept. Constituţia recunoştea implicit separaţia
puterilor, fără a o explica.

2. Adoptarea, revizuirea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei


Fiindu-i recunoscut caracterul de lege fundamentală şi procedura de
adoptare, de revizuire, de suspendare sau abrogare este una specială, mai ales că
li se recunoaşte constituţiilor un anumit caracter de stabilitate, fără a fi nesocotită
necesitatea punerii de acord a acesteia cu realităţile din ţară.

a) Adoptarea Constituţiei. Principii generale


Iniţiativa adoptării Constituţiei poate să aparţină unui organism social-
politic fundamental – Parlamentul, partidelor politice sau din iniţiativă populară.
Adoptarea unei Constituţiei, în general se poate declanşa pe o evoluţie firească a
societăţii omeneşti organizate în stat, sau motivat de un eveniment politic major
în viaţa societăţii aşa cum a fost situaţia din România şi din alte state europene,
vecine, după evenimentele din 1989. Se poate spune că există practic două
situaţii: care determină adoptarea unei Constituţii.
- nu există Constituţie pentru că ea a fost înfrântă de o schimbare bruscă în
evoluţia societăţii printr-o revoluţie, lovitură de stat, etc. sau,
- există o Constituţie şi ceea ce se urmăreşte printr-o altă constituţie să se
realizeze schimbări majore ca fundament, concepţie şi conţinut pe plan
constituţional.
În funcţie de cele două situaţii de mai înainte se poate stabili cine este
autoritatea competentă să adopte noua Constituţie. Astfel, dacă nu mai există o

71
Constituţie care să producă efecte juridice94 este necesar a fi creat un organism cu
atribuţii de Adunare Constituantă care să adopte textul noii Constituţii sau,
dacă Parlamentul este încă în funcţiune, el va acţiona ca Adunare Constituantă. În
cazul existenţei Constituţiei în vigoare, şi a Parlamentului, se vor stabili condiţiile
elaborării Proiectului de Constituţie, cine îl va elabora (o comisie independentă
sau o comisie parlamentară), tezele pe baza cărora va fi elaborat proiectul. După
ce s-a elaborat Proiectul de Constituţie şi s-a adoptat de către Adunarea
Constituantă desemnată, se pune şi problema modului de intrare în vigoare a
acesteia – numai prin promulgare de către şeful statului ori prin supunerea spre
aprobare unui referendum sau plebiscit. Astfel Constituţiile române, începând
cu Statutul dezvoltător al lui Cuza au intrat în vigoare după cum urmează:
➬ Statutul dezvoltător al lui Cuza şi Constituţia din 1938 – au fost supuse
aprobării prin plebiscit (referendum);
➬ Constituţiile din 1866 şi din 1923 au fost „sancţionate”95 de şeful statului;
➬ Constituţiile socialiste – din 13 aprilie 1948, din 24 septembrie 1952 şi cea din
21 august 1965 numai prin promulgare;
➬ Constituţia României din 21 noiembrie 1991 a fost adoptată de Adunarea
constituantă96 şi supusă aprobării prin Referendumul din 8 decembrie 1991,
după care a intrat în vigoare. Fiecare stat are un model juridic legat de intrarea
în vigoare a Constituţiei sau a legilor, potrivit tradiţiei sau altor elemente
specifice.
După modul de adoptare a Constituţiei sunt cunoscute următoarele
categorii:
 Constituţia parlamentară, care se adoptă de Parlament şi este promulgată
de şeful statului, urmând a fi publicată;
 Constituţia acordată (octroiată) sau concedată care se adoptă de
monarh ca stăpân absolut, şi în acest mod îşi exercită puterea.
Este o modalitate specifică monarhiilor absolute, în prezent fiind
depăşită de istorie;
 Constituţia plebiscitară (Statut) reprezintă o formă evoluată a
constituţiei acordate care se realizează de şeful statului însă o
supune aprobării prin plebiscit (Statutul lui Cuza, Constituţia din
1938 a Regelui Carol al II-lea);

94
Art. 149 din Constituţia României din 1991 prevedea că la data intrării în vigoare a Constituţiei, ca urmare a
aprobării ei prin referendum, „Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată”. Se pune astfel
problema care a fost regimul juridic al Constituţiei din 21 august 1965 în perioada 22 decembrie 1989 până la
intrarea în vigoare a Constituţiei din 21 noiembrie 1991: a fost suspendată, abrogată, caducă, căzută în
desuetudine? Suntem de părere că în acest interval, schimbarea puterii într-un sens diametral opus, a antrenat
caducitatea Constituţiei din 1965, care nu mai corespundea, în nici un fel noilor realităţi politice.
95
Prin sancţionare – şeful statului îşi însuşeşte textul Constituţiei şi devine în acest mod participant la activitatea
de legiferare. Prin promulgare, şeful statului certifică faptul că legea fundamentală sau o altă lege a fost adoptată
cu respectarea normelor juridice în materie, iar în cazul legilor faptul că acestea sunt conform Constituţiei. A se
vedea, Ioan Gabriel Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., pag. 104-105.
96
Idem.

72
 Constituţia Pact este considerată un contract (pact) între rege şi
popor – exemple în acest sens: Charta franceză din 14 august
1830, Constituţia română de la 1866, cea de la 192397;
 Constituţia-convenţie este definită în acest mod fiindcă este
opera unei adunări numite Convenţie, special aleasă pentru a
adopta Constituţia şi totodată pentru că se consideră că această
Convenţie este intervenită între toţi membrii societăţii cu privire
la actul de executare a puterii printr-un contract social98.

b) Revizuirea (modificarea) Constituţiei


Prin revizuire sau modificare a Constituţiei se urmăreşte punerea de
acord a textului Constituţiei în vigoare cu noile realităţi şi evoluţii sociale, cu
izvoarele materiale ale normelor juridice constituţionale cu orientarea politică a
ţării. În acelaşi timp cu prilejul revizuirii vor fi înlăturate unele imperfecţiuni
constatate în procesul de aplicare a Constituţiei până la acel moment. Revizuirea
poate consta în abrogarea unor norme, modificarea altora sau completarea
textului iniţial cu alte norme, în concordanţă cu evoluţia şi necesităţile realităţilor
sociale.
Ca Lege fundamentală şi respectând principiul simetriei în drept
revizuirea trebuie realizată de către aceleaşi autorităţi publice, cu aceeaşi
procedură utilizată la adoptarea ei şi în spiritul dispoziţiilor constituţionale ce
reglementează revizuirea. Revizuirea poate fi numai parţială pentru că în caz
contrar am fi în realitate, în situaţia unei noi Constituţii. Pot exista şi constituţii
care nu permit decât limitat revizuirea, unele domenii de reglementare fiind
imposibil de revizuit cum este şi cazul actualei Constituţii a României care
interzice revizuirea în privinţa: caracterului naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială (art. 152 alin. 1 din Constituţie).
Într-o asemenea situaţie înseamnă că în domeniile respective revizuirea
neputându-se face, dacă totuşi s-ar dori, se impune abrogarea Constituţiei actuale
şi adoptarea unei alte Constituţii.

Actuala Constituţie în Titlul VII intitulat „Revizuirea Constituţiei”,


prevede că revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, sau de cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot. În cazul iniţiativei
cetăţeneşti este necesară o pondere de reprezentare teritorială a celor 500.000 de
cetăţeni; ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi din
municipiul Bucureşti, fiind necesare câte cel puţin 20.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei
97
Pentru amănunte, Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 50.
98
Idem.

73
trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, în şedinţă separată care au
rolul de Adunare Constituantă. Dacă este nevoie de medierea unor diferenţe
dintre textul votat de o Cameră şi alta, Parlamentul se întruneşte în şedinţă
comună şi hotărăşte cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi al
senatorilor.
Legea de revizuire se publică în Monitorul Oficial al României şi intră
în vigoare după aprobarea ei prin referendum, organizat într-un termen de 30 de
zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Trebuie precizat
că Guvernul face propunerea, iar senatorii şi deputaţii sau cetăţenii vin cu
proiectul de revizuire.

c) Suspendarea Constituţiei
Unele Constituţii conţin dispoziţii care interzic suspendarea acestora
sau a unor norme din conţinutul lor ceea ce înseamnă că oprirea cursului efectelor
Constituţiei poate interveni numai prin abrogare99.
În practica constituţională a statelor, suspendarea legii fundamentale
este generată de crize politice majore care impun autorităţilor statului luarea unor
măsuri dure, ce pot conduce la suspendarea unora dintre drepturile politice
fundamentale. Crizele politice pot conduce la declararea stării de asediu, a stării
de urgenţă, instituirea legii marţiale, lovitură de stat etc., când şeful statului, al
Guvernului sau Administratorul legii marţiale guvernează prin Decrete-legi.

d) Abrogarea Constituţiei
Abrogarea are drept consecinţă încetarea efectelor juridice ale unui act
normativ. Ea poate fi expresă sau tacită potrivit doctrinei şi reglementărilor
uzuale. Cum constituţia reprezintă un ansamblu juridic armonios structurat, este
necesar ca abrogarea să se realizeze expres printr-o altă Constituţie sau printr-o
lege constituţională de revizuire (modificare) a Constituţiei. De altfel, în sistemul
juridic românesc actual, chiar şi în cazul legilor organice şi ordinare, abrogarea
trebuie să fie una expresă, lucru greu de realizat întotdeauna din motive de ordin
practic, al tehnicii legislative, drept pentru care se fac trimiteri de natura „potrivit
legii”100.

Secţiunea 4. Supremaţia Constituţiei şi controlul


constituţionalităţii legilor

99
O asemenea prevedere era cuprins în Constituţia României din 1866 (art. 127) care stabilea „Constituţiunea de
faţă nu poate fi suspendată nici în tot nici în parte”.
100
Vezi Legea nr. 24/2000 publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 139 din 31 martie 2000, privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată şi rep. în Monitorul Oficial nr. 777 din
25.08.2007

74
1) Supremaţia Constituţiei. Acest concept s-a impus încă de la
primele constituţii nescrise (cutumiare) explicându-se prin aceea că se recunoaşte
acestor norme „constituţionale” valoarea juridică cea mai mare în stat. Aceste
norme devin de la început norme principii, sau norme de referinţă. Prin
conţinutul său reglementar, Constituţia cuprinde în general normele care
reglementează modul „legal şi democratic” de instituire a puterii, de exercitare şi
de menţinere a acesteia. Or, puterea în stat este cea mai importantă problemă a
conducerii politice, pentru că puterea dă naştere dreptului. Însăşi apariţia
Constituţiei a fost fundamentată pe construcţia politico-juridică a unui act
normativ de bază în raport cu care să se adopte celelalte acte normative, întregul
drept. Supremaţia se manifestă şi prin faptul că normele cuprinse în Constituţie
nu urmăresc o reglementare în detaliu a vieţii societăţii, a comportamentului
uman căruia i se adresează de regulă normele juridice ci, faptul de a crea un
edificiu, o coloană vertebrală a dreptului, pe care trebuie să o respecte mai întâi
autorităţile şi instituţiile publice atât prin adoptarea unor legi sau altor acte
normative conforme cu Constituţia cât şi prin asigurarea garanţiei că normele
principiale din Constituţie vor dobândi un conţinut legal şi formal.
Recunoscându-i Constituţiei o poziţie supraordonată, de „lege a
legilor”, şi operaţiunile procedurale de adoptare, de modificare sau abrogare
trebuie să fie diferite în bună parte faţă de celelalte legi101. În majoritatea
cazurilor adoptarea, revizuirea sau abrogarea Constituţiei este supusă
referendumului naţional după ce Adunarea Constituantă (Parlamentului) a adoptat
textul.
Ca lege fundamentală, Constituţia trebuie să se situeze deasupra
celorlalte legi al căror conţinut este obligatoriu subsumat ei. Constituţia obligă
autoritatea supremă de legiferare să adopte legi conforme conţinutului său. În caz
contrar, această autoritate nu-şi respectă competenţa, şi prin urmare, legea va fi
declarată neconstituţională, ceea ce echivalează cu nulitatea actului normativ
neconstituţional. Fireşte, orice persoană care ia la cunoştinţă că o lege a fost
declarată neconstituţională nu va mai respecta acea lege, nulitatea având de
regulă efect retroactiv dar, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii
constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale, legi, ordonanţe sau părţi
ale acestora se publică în Monitorul Oficial al României, devin obligatorii de la
data publicării şi sunt general obligatorii numai pentru viitor.
Această dispoziţie constituţională naşte o serie de probleme de ordin
juridic şi moral.
Problemele de ordin juridic constau în aceea ca o normă legală aparent
a produs efecte în totală opoziţie cu norma constituţională încălcată. Totuşi
Decizia Curţii Constituţionale prin care se constată încălcarea Legii fundamentale
către autoritatea care a adoptat norma declarată neconstituţională nu ar putea

101
Spre exemplu, este necesară o majoritate calificată de două treimi pentru adoptare sau pentru revizuire ori, o
majoritate de trei pătrimi atunci când între textul adoptat de o Cameră sau alta există diferenţieri şi trebuie
procedat la o mediere pentru un text comun.

75
interveni, cu efect în trecut, fiindcă în acest mod s-ar produce un adevărat scurt
circuit în raporturile juridice create cu bună credinţă de către subiecţii acestora.
Problema de ordin moral rezidă în faptul că emitentul actului neconstituţional a
dat dovadă de o uşurinţă inacceptabilă în ceea ce priveşte respectarea legii
fundamentale, şi ar trebui să existe reguli de responsabilitate în ........

2) Controlul constituţionalităţii legilor


Garanţia menţinerii supremaţiei Constituţiei în cadrul sistemului juridic
al statului se asigură prin instituirea controlului de constituţionalitate pentru
legi şi alte acte normative cu conţinut de reglementare primară. În drept, noţiunea
de lege are două sensuri: sensul restrâns, de lege ca act juridic al Parlamentului,
şi sensul larg desemnând orice altă reglementare a unor relaţii sociale de către o
autoritate publică competentă.
Din perspectiva controlului de constituţionalitate, avem în vedere în
primul rând controlul asupra legilor – acte juridice adoptate de Parlament ca,
„unica autoritate legiuitoare a ţării”, cât şi alte acte juridice normative ale
Parlamentului – hotărâri, regulamente sau acte de reglementare primară ale
Guvernului – ordonanţele adoptate în cadrul procedurii de delegare legislativă
expresă şi ordonanţele de urgenţă care pot fi adoptate în situaţii extraordinare,
apreciate ca atare de către Guvern, care se supun aprobării Parlamentului.
Recunoaşterea posibilităţii Guvernului de adoptare a unor ordonanţe de urgenţă
prin care se realizează reglementarea normativă care trebuie să fie conformă
Constituţiei, reprezintă şi o garanţie a celerităţii procesului legislativ, pentru că
ordonanţele de urgenţă trebuie supuse aprobării Parlamentului într-un interval de
timp scurt - ( în cinci zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, dacă
Parlamentul nu se află în sesiune el va fi convocat, pentru a dezbate şi aproba
ordonanţa de urgenţă).
Prin instituirea controlului constituţionalităţii legilor se asigură
garantarea supremaţiei Constituţiei în condiţiile în care opoziţia parlamentară
are posibilitatea să sesizeze autoritatea de jurisdicţie constituţională (la noi Curtea
Constituţională) dacă în cadrul procedurii de adoptare a unei legi s-a opus
adoptării legii ori amendamentele propuse de ea au fost nesocotite de majoritatea
parlamentară102, ceea ce ar fi condus la încălcarea unor norme constituţionale
incidente în raport cu obiectul de reglementare ce este contestat.
Supremaţia Constituţiei trebuie respectată de toate autorităţile publice,
iar în procesul de legiferare de către Parlament este necesară o analiză temeinică,
logico-juridică, a conţinutului reglementării ce se doreşte cu dispoziţia din
Constituţie pe care legiuitorul o dezvoltă în detaliu prin lege, ţinând seama şi de
102
Instituţia controlului constituţionalităţii legilor s-a impus la puţin timp după naşterea fenomenului de
Constituţie. În S.U.A., controlul constituţionalităţii s-a impus fără a exista o autoritate special creată ci acesta a
fost realizat de către Curtea Supremă Federală care şi-a atribuit singură acest drept în cadrul unei proceduri
judiciare şi s-a declanşat după alegerile din 1800. Pentru detalii, a se vedea şi I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit.,
pag. 71; Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, ediţia a II-a,
vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, pag. 83.

76
evoluţia realităţilor sociale de la momentul adoptării Constituţiei până la
momentul adoptării unei legi. În acest mod se asigură un cadru normativ, legal şi
constituţional şi în concordanţă cu cerinţele societăţii la un moment dat.
În caz contrar Parlamentul ar deveni sclavul neadoptat al Constituţiei.
Poate cel mai bun exemplu îl găsim în sistemul juridic american, care se dezvoltă
continuu în baza unei Constituţii de peste 200 de ani şi se adaptează acelei
constituţii.

CAPITOLUL III

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Secţiunea 1. Noţiunea de cetăţenie

1. Preliminarii. Noţiunea de cetăţenie se află în strânsă legătură cu o


colectivitate umană organizată statal. Oamenii pot fi cetăţeni ai unui stat sau altul,
şi nu cetăţeni în general. De aceea, atunci când se analizează noţiunea de
cetăţenie, sunt avute în vedere două sensuri ale cuvântului: un sens juridic – ce

77
priveşte drepturi şi obligaţii juridice şi, un sens politic, de apartenenţă a
individului la o colectivitate umană, popor, naţiune103.
Analizând sensul juridic al cuvântului vom constata că cetăţenia este o
instituţie juridică, un ansamblu de norme ce reglementează modurile de
dobândire şi de pierdere a cetăţeniei, drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor
etc. Din calitatea de cetăţean se naşte calitatea de subiect de drepturi, capacitatea
juridică a unei persoane. Avem în vedere că orice persoană are anumite drepturi şi
obligaţii, oriunde s-ar afla la un moment dat însă nu trebuie omis faptul că cel
care este cetăţean al statului în care se găseşte, unde are domiciliul statornic, are
în plus atât drepturi cât şi obligaţii. Dar nu numai persoana, cetăţeanul, are ceva
în plus ci şi statul de care aparţine aceasta are ceva în plus. Statul are drepturi şi
obligaţii suplimentare faţă de propriul cetăţean.
Cetăţenia reprezintă o legătură juridică, politică şi morală între individ
şi stat, acesta din urmă fiind înţeles ca instituţia politică cea mai înaltă a unei
colectivităţi umane, popor, naţiune. Această legătură triplă – juridică-politică-
morală – este una permanentă, nu conjuncturală; ea dă naştere unor drepturi şi
obligaţii, care se manifestă, atât în interiorul graniţelor statale permanente cât şi
în exteriorul acestora, oriunde s-ar afla cetăţeanul la un moment dat. Chiar
Constituţia României stabileşte expres acest fapt prin actualul art. 17 intitulat
„Cetăţenii români în străinătate”, care dispune că cetăţenii români se bucură de
protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia
celor ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară. Rezultă că oriunde se găseşte
persoana cetăţean român, statul are drepturi şi obligaţii referitoare la persoana
respectivă. Am putea face precizarea că, preocuparea statului român pentru
proprii săi cetăţeni este una permanentă şi dinamică: spre exemplu, cel care cere
să renunţe la cetăţenia română, pentru a-i fi aprobată cererea, trebuie să facă
dovada că statul unde doreşte să se stabilească şi să-i devină cetăţean este de
acord; altfel, statul român nu poate aproba renunţarea la cetăţenia română.
Cetăţenia română nu se bazează doar pe o legătură juridico-politico-
morală ci ea are la bază şi alte elemente definitorii decurgând din realităţile
istorice, social-economice, culturale dintre persoanele fizice ce formează naţiunea
română, pentru că poporul român, şi naţiunea română s-au format în cursul unei
îndelungate perioade istorice, între cetăţenii români există puternice relaţii
specifice unei comunităţi, inclusiv de afectivitate, iar în raport cu statul oamenii
au concepte comune, integratoare. Raportul de cetăţenie dă naştere la fidelitate,
armonie, patriotism, devotament faţă de binele comun şi de interesul general. Nu
întâmplător, străinul sau apatridul care doreşte acordarea cetăţeniei române este
obligat să cunoască limba română şi să posede noţiuni suficiente de cultură şi
103
Noţiunea de popor desemnează masa indivizilor constituită ca suport demografic al statului, sau poporul este
„generaţia prezentă”. Pe de altă parte, naţiune înseamnă o formă superioară de comunitate umană, inconfundabilă
cu alte comunităţi, produsul unui îndelungat proces istoric, având ca fundament comunitatea de origine etnică, de
limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa
de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai
puternic fenomen al coeziunii statului şi al permanenţei lui. Ion Deleanu, op.cit., vol. II, pag. 14.

78
civilizaţie românească în măsură să-l ajute să se integreze rapid şi deplin în viaţa
socială.

2. Definiţie
Putem defini cetăţenia română ca „acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relaţiile permanente, social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României”104. Aşadar,
cetăţenia română dă posibilitate celor care au această calitate, de cetăţean român,
să fie titularii tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de legile ţării.
Asupra evoluţiei terminologiei conceptului de cetăţenie trebuie
remarcat faptul că se utilizează şi expresia de naţionalitate ca echivalent al
cetăţeniei105.
Analizând evoluţia terminologică respectiv alternanţa cetăţeni,
naţionalitate, cetăţenie se poate trage concluzia că în perioada interbelică după
făurirea statului naţional unitar România, instituţia cetăţeniei a dobândit o
conotaţie pronunţat politică, în condiţiile revenirii la patria-mamă a provinciilor
româneşti aflate vremelnic sub ocupaţie străină106.

Secţiunea 2. Regimul juridic şi principiile cetăţeniei române

1. Regimul juridic. Cetăţenia română este parte componentă,


intrinsecă a capacităţii juridice a persoanei, pentru că numai cel care are cetăţenia
română are recunoscute şi protejate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de
legea română - „adică are capacitate juridică generală”. Capacitatea juridică este
premisa dobândirii calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii în orice raport
juridic. Ea este compusă din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu şi
se poate constata că diferă de la o ramură de drept la alta în funcţie de interesele
statului sau specificul obiectului de reglementare al ramurii. Spre exemplu,
tradiţional, în dreptul public, acolo unde Parlamentul este bicameral, una dintre
Camere este considerată „Cameră Superioară” precum Senatul. Din acest motiv,
104
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pag. 116.
105
În legislaţia noastră cu privire la cetăţenie reglementările au fost diferite. Astfel în anul 1877, s-a adoptat legea
pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine română care au servit într-o armată străină (Monitorul
Oficial nr. 117/26.05.1977); în februarie 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii
române (Monitorul Oficial nr. 41/24.02.1924); urmată de două Regulamente, din care unul se referea la
constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţii române, prin naturalizare şi la
redobândirea acestei naţionalităţi: în anul 1939 a fost adoptată o nouă lege în materie, cu privire la dobândirea şi
pierderea naţionalităţii române (Monitorul Oficial nr. 16/19.01.1939). După anul 1948 legislaţia a utilizat exclusiv
expresia de cetăţenie română (Decretul nr. 125/1948, Decretul nr. 33/1952 sau Legea nr. 24/1971). Şi legislaţia
după anul 1990 a menţinut termenul de cetăţenie (Legea nr. 21/1991). A se vedea, I. Muraru, E. S. Tănăsescu,
op.cit., pag. 117.
106
În Franţa, spre exemplu, se foloseşte noţiunea de naţionalitate, nu de cetăţenie.

79
capacitatea juridică pentru a putea fi ales senator este vârsta de 33 de ani (anterior
revizuirii Constituţiei vârsta era de 35 de ani), iar pentru Camera Deputaţilor
vârsta minimă este de 23 de ani.
Se poate concluziona, aşa cum am arătat mai înainte, că natura juridică
a cetăţeniei române constă în aceea că ea este un element al capacităţii juridice
generale a persoanei fizice.
Referitor la regimul juridic al cetăţeniei române vom arăta că normele
juridice care reglementează dobândirea şi pierderea cetăţeniei sunt norme de
drept constituţional. De asemenea, normele juridice ce stabilesc întinderea
drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor ce decurg din calitatea de cetăţean român
sunt tot norme de drept constituţional. Analizând aceste norme juridice vom
constata că unele se regăsesc în Constituţia României – art. 5, 17, 19 în Legea
cetăţeniei române, nr. 21/1991 cu modificările ulterioare, sau în Convenţia
europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 396/2002, act de drept
internaţional ce face parte din dreptul intern în baza art. 11 (2) din Constituţie
etc.107
Legile române privitoare la cetăţenie au avut în vedere realitatea
românească, tradiţiile istorice, psihologia apartenenţei persoanei fizice la ţara de
origine, la patria română. Chiar şi acele grupuri etnice minorităţile naţionale care
se găsesc pe teritoriul României şi au cetăţenia română au credinţa şi împlinirea
apartenenţei la patria română. Ele au continuat să dăinuiască în spaţiul
românesc, iar atunci când au plecat în alte ţări, majoritatea se întorc cu nostalgie
la ţara lor de naştere.

2. Principiile cetăţeniei române


Din conţinutul reglementării constituţionale şi legislative pot fi
identificate câteva principii ale cetăţeniei române, principii care ne conduc la a
face diferenţele dintre un cetăţean român şi un străin sau apatrid care au
domiciliul în România.
a. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor
prevăzute de Constituţie şi legile în vigoare108. Din analiza acestui principiu
reiese că străinii şi apatrizii nu se bucură în egală măsură de aceste drepturi şi
libertăţi ca şi cetăţenii români care au deplinătatea drepturilor şi libertăţilor pe
care le poate avea o persoană fizică în spaţiul românesc. Această diferenţă îşi are
fundamentul în legăturile juridice, politice şi morale depline dintre stat şi
cetăţeanul român, în simţământul reciproc al celor doi subiecţi stat-cetăţean că
unul îşi datorează celuilalt loialitate, protecţie, garanţie, fidelitate. Nu trebuie
absolutizat nimic însă pentru că există şi cetăţeni români cu domiciliul în
străinătate şi care potrivit art. 17 din Constituţia României nu au obligaţia de a
îndeplini acele îndatoriri ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
107
Legea ce reglementează cetăţenia este o lege organică potrivit art. 5 (1) din Constituţie.
108
I. Muraru, op.cit., pag. 121; Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed Didactică şi Pedagogică, 1972, pag. 190.

80
Anumite drepturi sunt recunoscute cetăţenilor români ca drepturi
exclusive comparativ cu străinii şi apatrizii. Astfel de drepturi au nu numai
conţinut politic ci şi unul economic, social după cum vom arăta în continuare.

• Exclusivitate de drepturi politice


Fac parte din această categorie dreptul de a alege, dreptul de a fi ales,
dreptul de a ocupa o funcţie publică sau de demnitate publică. Această categorie
de drepturi politice ţin de exerciţiul suveranităţii naţionale, al puterii de stat şi
este firesc să existe anumite limitări pentru cei care nu sunt cetăţeni români.
O altă categorie de drepturi cu conţinut politic este şi dreptul de a nu fi
extrădat sau expulzat, împrejurare de la care există norme derogatorii
excepţionale şi pe bază de reciprocitate. Acest amendament constituţional
reprezintă o noutate. Reglementarea suportă multe rezerve şi discuţii, mai ales că
până în prezent nu a fost adoptată legea care să detalieze condiţiile de expulzare a
unui cetăţean român. Şi dreptul de protecţie diplomatică al unui cetăţean român
aflat în străinătate este tot un drept cu conţinut politic în condiţiile în care este
ştiut că sediul ambasadelor, al consulatelor şi al altor reprezentanţe de această
natură ale României din străinătate, pe cale de reciprocitate se află sub jurisdicţia
statului român.
• Drepturi economice şi sociale
Intră această categorie: dreptul de a fi proprietar de terenuri în
România. Acest drept are un caracter tranzitoriu, în condiţiile art. 44 (2) din
Constituţie care stabileşte că străinii şi apatrizii vor putea dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România
este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică şi
prin moştenire legală1.
b. Numai cetăţenii români sunt obligaţi să îndeplinească toate
îndatoririle stabilite de legislaţia în vigoare.
c. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără nici o
deosebire, indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia română. Cât priveşte
persoanele care au mai multe cetăţenii, din care una română, pentru ocuparea şi
exercitarea unor funcţii şi demnităţi publice, prin lege organică urmează a se
stabili regimul juridic al acestora109.
d. Cetăţenia este o problemă de stat.Numai statul este în măsură să
stabilească întinderea drepturilor şi a îndatoririlor cetăţenilor români în spaţiul de
jurisdicţie al României. Cu toate acestea, în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană şi acceptând existenţa instituţiei „cetăţeniei europene” pe
care o dobândesc toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, România
şi-a asumat obligaţia (art. 16 alin. 4 din Constituţie) ca prin lege organică să

1
A se vedea Legea nr. 312/2005, publicată în Monitorul Oficial, nr.1008 din 14 .11.2005.
109
Până la revizuirea Constituţiei în anul 2003, funcţiile şi demnităţile publice puteau fi ocupate de persoanele care
aveau numai cetăţenia română şi domiciliul în România.

81
stabilească în ce condiţii cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a alege şi de a
fi aleşi în Consiliile locale şi judeţene sau ca primari ai localităţilor din România,
inclusiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti2.
e. Un alt principiu al cetăţeniei constă în faptul că prin căsătorie nu se
pierde şi nu se dobândeşte cetăţenia română.Cetăţenia română este una
personală, nu familială, penru că drepturile şi obligaţiile sunt individuale.

Secţiunea 3. Moduri de dobândire a cetăţeniei române

Regula general admisă încă din antichitate cu privire la dobândirea


cetăţeniei se baza pe două principii: ius sangvinis (dreptul sângelui) şi ius soli
(ius loci) dreptul locului unde a avut loc naşterea persoanei. Cele două principii
au valoare de originaritate în dobândirea cetăţeniei, cu timpul apelându-se şi la
alte moduri sau utilizându-se un sistem mixt. Legea română stabileşte patru
moduri pentru dobândirea cetăţeniei române.
1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Este un mod originar, permanent consacrat de legislaţie. Potrivit acestui
principiu copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români dobândeşte cetăţenia
română. Acest mod se menţine chiar şi atunci când numai unul din părinţi este
cetăţean român iar celălalt are o altă cetăţenie sau este apatrid. Locul naşterii
copilului în asemenea situaţii nu prezintă relevanţă juridică. Dacă celălalt părinte
este cetăţean al altui stat şi potrivit legislaţiei statului respectiv se aplică aceleaşi
reguli ca în legea română, înseamnă că nou-născutul va putea avea dublă
cetăţenie prin chiar faptul naşterii, anume cetăţenie română şi cetăţenie a statului
celuilalt părinte .
2. Dobândirea cetăţeniei prin repatriere
Este un mod dedus din conţinutul actual al Legii nr. 21/1991 după
ultima modificare a acesteia, deşi iniţial era prevăzut expres. Poate şi datorită
împrejurărilor că în perioada ce a trecut după anul 1989 cei care au pierdut
cetăţenia română datorită regimului politic anterior şi au dorit să o redobândească
au avut suficient timp în 10 ani să revină ca cetăţeni români în societatea
românească.
3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
Potrivit legii române, copilul cetăţean străin sau apatrid care este
adoptat de un cetăţean român dobândeşte cetăţenia română dacă nu a împlinit
vârsta de 18 ani. Dacă adoptatorul cetăţean român este căsătorit cu o persoană ce
nu are cetăţenia română cei doi trebuie să decidă care va fi cetăţenia copilului
adoptat. Când cei doi nu se pun de acord, hotărăşte tribunalul pentru minori în
raport cu interesele minorului adoptat. Intervenţia autorităţii tutelare şi a
autorităţii judiciare într-o astfel de cauză se justifică prin protecţia ce o acordă
statul român copiilor şi tinerilor ce locuiesc pe teritoriul său (art. 49 din
2
Nu a fost adoptată o asememea lege.

82
Constituţia României). Şi în acest caz problema cetăţeniei continuă a rămâne o
chestiune de stat pentru adopţie şi se face cu consimţământul viitorilor părinţi, ea
se aprobă de o autoritate publică, potrivit legii adopţiilor1. Repatrierea în aceste
siuaţii nu obligă la stabilirea domiciliului în România.
4. Dobândirea cetăţeniei române la cerere
Din punct de vedere al frecvenţei cazurilor, dobândirea cetăţeniei
române la cerere se situează după primul mod, cel prin naştere. Legea română
reglementează acest mod de dobândire a cetăţeniei, prin acordare, la cerere şi el
priveşte pe cetăţenii altor state (străini) şi pe apatrizi, persoane care îşi manifestă
dorinţa, în scris, de a se integra în societatea românească. Pentru acordarea
cetăţeniei române fiecare persoană din cele două categorii de enunţate trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
a) s-a născut şi domiciliază la data formulării cererii pe teritoriul
României sau, deşi nu s-a născut în România domiciliază legal în România în
mod statornic şi continuu de cel puţin 8 ani sau de ce cel puţin 5 ani în şi că este
căsătorit cu un cetăţean român. Aceste termene, de 8, respectiv 5 ani, pot fi
reduse în cazuri speciale, prin dispensă acordată de Ministerul Justiţiei.
Legea face deosebire de tratament juridic între cei care s-au născut pe
teritoriul României şi celelalte categorii de solicitanţi la acordarea cetăţeniei
române. Pentru cei care s-au născut pe teritoriul României este suficient să
locuiască pe acest teritoriu în momentul formulării cererii, condiţia vechimii
locuirii nu mai prezintă relevanţă.
b) a împlinit vârsta de 18 ani, deci este major şi are capacitate de
exerciţiu deplină.
c) are un comportament, atitudine şi acţiuni ce dovedesc loialitate faţă
de statul şi naţiunea română, şi, declară că nu a întreprins şi nu va întreprinde în
viitor acţiuni împotriva ordinii de drept sau siguranţei naţionale a statului român;
d) are asigurate mijloacele legale pentru un trai decent, respectând
legislaţia privind regimul străinilor în România;
e) este cunoscut că având o bună purtare, nu a fost condamnat în ţară
sau în străinătate pentru o infracţiune care să-l facă nedemn de a fi cetăţean
român, cunoaşte limba română suficient de bine şi posedă noţiuni minime despre
cultura şi civilizaţia românească care să-l facă să se integreze cu uşurinţă în viaţa
socială;
f) cunoaşte prevederile Constituţiei şi imnul naţional.
Se poate susţine că potrivit legii cetăţeniei române, acordarea
cetăţeniei la cerere poate avea în vedere două situaţii:
- o primă situaţie priveşte pe cei care au avut cetăţenia română, au
dobândit o altă cetăţenie şi acum doresc să redobândească cetăţenia română
păstrând şi cetăţenia actuală, inclusiv domiciliul în străinătate. Statul român nu
este împotriva dublei cetăţenii, dar doreşte, de principiu, ca redobândirea
cetăţeniei să fie completate de stabilire a domiciliului în România;
1
Pentru detalii a se vedea Legea nr. 273/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 23.06.2004

83
- a doua situaţie îi vizează pe cei care nu au mai avut cetăţenia română
şi doresc să dobândească cetăţenia română, acestora revenindu-le obligaţia de a
domicilia în noua lor patrie şi de a depune jurământul de credinţă faţă de
România. De altfel, depunerea jurământului de credinţă faţă de România este
momentul din care încep să curgă şi efectele care se nasc din calitatea de cetăţean
român.
Legea română a cetăţeniei reglementează expres sau prin interpretare şi
anumite situaţii atipice de acordare a cetăţeniei cum ar fi cazul copilului minor,
cetăţean străin care dobândeşte cetăţenia română ca efect al dobândirii acesteia de
către părinţii săi, foşti cetăţeni străini sau apatrizi. Dacă numai unul dintre părinţi
dobândeşte cetăţenia română, copilul născut cetăţean străin va dobândi cetăţenia
română numai prin consensul părinţilor săi, iar în cazul absenţei acestui acord, va
hotărî tribunalul pentru minori de la domiciliul minorului ţinând seama că una din
condiţiile acordării cetăţeniei române este cea a domiciliului în România. Dacă
minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el are capacitate de exerciţiu restrânsă şi este
necesar a-şi exprima consimţământul cu privire la cetăţenia sa.

5. Situaţia copilului găsit pe teritoriul României


Legiuitorul a încercat să surprindă şi să reglementeze situaţii posibile
precum cetăţenia copilului găsit, fără acte, pe teritoriul României şi despre ai
cărui părinţi nu se cunoaşte nimic. Aflându-se pe teritoriul de jurisdicţie al
statului român acestora trebuie să li se stabilească statutul civil, cetăţenia. În acest
sens legea română dispune: copilul găsit pe teritoriul României este cetăţean
român dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Dispoziţia legii este
incontestabil în interesul copilului şi este fundamentată pe baza unei prezumţii
relative cu privire la faptul că cel puţin unul din părinţi ar putea fi cetăţean
român.
În măsura în care ulterior se constată contrariul, în sensul că se
stabileşte cetăţenia străină a ambilor părinţi, iar copilul nu a împlinit 18 ani,
acesta îşi va pierde cetăţenia română; dacă acesta a împlinit vârsta de 18 ani
cetăţenia română nu mai poate fi retrasă.

6. Jurământul de credinţă faţă de România


Jurământul de credinţă constă într-o declaraţie solemnă de devotament
şi fidelitate faţă de statul şi poporul român, dorinţa celui în cauză de a apăra
drepturile şi interesele naţionale şi de a se supune faţă de Constituţie şi legi.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data
comunicării actului administrativ (în prezent Ordinul Ministrului Justiţiei) prin
care s-a acordat cetăţenia română. El se depune în faţa ministrului justiţiei sau
împuternicitului acestuia de către cei care se găsesc în România sau în faţa
şefului misiunii diplomatice ori consulare a României din ţara respectivă de către
cei aflaţi în afara teritoriului naţional. Termenul de 6 luni pentru depunerea
jurământului de credinţă este un termen de decădere faţă de faptul că persoana

84
căreia i s-a acordat sau reacordat cetăţenia nu depune suficiente diligenţe pentru a
se integra deplin din punct de vedere juridic în societatea românească, şi are drept
consecinţă revocarea de drept a actului administrativ prin care se acordă cetăţenia
română.
Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de
credinţă.

Secţiunea 4. Modurile de pierdere a cetăţeniei române

De la început trebuie făcută, o subliniere esenţială, cetăţenia română


dobândită prin naştere nu poate fi retrasă unilateral de statul român.
1. Retragerea cetăţeniei române.
Acest mod de pierdere a cetăţeniei române priveşte pe toţi cei care nu
au dobândit cetăţenia română prin naştere. Retragerea cetăţeniei se face printr-un
act unilateral de putere şi reprezintă o sancţiune aplicată celui în cauză. Ea poate
interveni în situaţii bine determinate şi pentru cauze certe cum ar fi:
a) cel care aflându-se în străinătate săvârşeşte fapte deosebit de grave
prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României, în
străinătate;
b) cel care aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale
unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de
război;
c) cel care a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;
d) cel care este cunoscut ca având legături sau a sprijinit în orice formă
grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Din analiza cazurilor pentru care poate fi retrasă cetăţenia română
identificăm două situaţii:
- retragerea cetăţeniei pentru comportament ostil la adresa statului
român îi priveşte numai pe cei care se află în afara graniţelor statului nostru;
- retragerea cetăţeniei celui care domiciliază în România poate
interveni numai dacă acesta a obţinut-o în mod fraudulos.
Reprezentând o sancţiune cu caracter strict personal, retragerea
cetăţeniei îl va afecta numai pe cel vinovat nu şi pe soţul sau copii acestuia.
Aşa cum acordarea cetăţeniei celor care nu au dobândit-o prin naştere
se face prin ordin al Ministerului Justiţiei – act administrativ, de putere, la
propunerea Comisiei pentru cetăţenie, tot astfel şi retragerea cetăţeniei are loc
după aceeaşi procedură110.

2. Renunţarea la cetăţenia română


110
Hotărârea Guvernului de acordare a cetăţeniei române sau dimpotrivă, de retragere a ei, produce efecte la 3 zile
de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Deşi textul art. 108 din Constituţie, după revizuire, nu
prevede acest termen de graţie, prin analogie cu dispoziţiile art. 78 din Constituţie, care stabileşte că legea intră
în vigoare la trei zile de la publicare, trebuie admis faptul că este o omisiune de tehnică legislativă că nu s-a
prevăzut şi în cazul actelor Guvernului un astfel de termen

85
Persoana care are cetăţeanie română, indiferent de modul în care a
obţinut această calitate poate renunţa la cetăţenie pe cale amiabilă. Renunţarea
poate fi motivată de împrejurarea că domiciliind de mai mult timp într-o altă ţară,
doreşte să obţină cetăţenia statului în cauză, dar legislaţia statului respectiv nu
acceptă dubla cetăţenie astfel că, pentru a-şi realiza această dorinţă este nevoit să
renunţe la cetăţenia română.
Există şi situaţia când cetăţeanul român doreşte pur şi simplu să renunţe
la cetăţenia română pentru a primi o altă cetăţenie.
Fiind o opţiune a celui în cauză el trebuie să urmeze o procedură legală
în acest sens, în condiţiile în care legea română obligă statul la a-şi proteja
cetăţenii proprii. În acest sens cel care solicită renunţarea la cetăţenia română
trebuie să facă dovada că:
- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală, sau nu are de
executat o pedeapsă penală;
- nu este urmărit pentru debite către stat, persoane juridice sau persoane
fizice din ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor;
- a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenie.
Cererea se face în mod individual şi trebuie însoţită de actele
doveditoare că îndeplineşte condiţiile prezentate mai înainte.
Cererea este analizată de Comisia pentru cetăţenie din cadrul
Ministerului Justiţiei. Propunerea de aprobare a cererii de renunţare la cetăţenie
se aprobă de către Ministrul Justiţiei, care hotărăşte111.

3. Alte situaţii ce conduc la pierderea cetăţeniei române


a) Adopţia – este un mod de pierdere a cetăţeniei române care priveşte
numai pe copii minori care sunt adoptaţi de cetăţenii străini. Dacă adoptatorul,
cetăţean străin solicită ca minorul adoptat să ia cetăţenia acestuia, cu precizarea
ca şi legea străină sub jurisdicţia căreia se află adoptatorul trebuie să prevadă
între modurile de dobândire a cetăţeniei, adopţia, minorul va pierde cetăţenia
română devenind cetăţean al statului de care aparţine adoptatorul. Prin impunerea
celor două condiţii: adoptatorul să solicite şi legea sa să reglementeze, statul
român urmăreşte să protejeze pe cel care s-a născut cetăţean român ca el să nu
rămână cu un statut civil incert. Mai mult, în cazul anulării sau constatării
nulităţii adopţiei, aplicându-se regulile de la nulitatea actului juridic, copilul în
cauză este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
b) Anularea, constatarea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui
minor de către un cetăţean român.

111
Spre exemplu, şi încetarea calităţii de cetăţean român a celui care a solicitat renunţarea la cetăţenie se produce
după trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial a Ordinul ministrului Justiţiei.

86
În asemenea situaţii se fac unele distincţii: dacă minorul a cărui adopţie
s-a anulat sau a fost declarată nulă locuieşte în străinătate ori părăseşte România
el este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, sub condiţia să nu fi
împlinit anterior pierderii calităţii de adoptat vârsta de 18 ani.
Dacă adopţia se desface, acest act produce efecte numai pentru viitor
şi odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfacere a adopţiei, acesta pierde
cetăţenia română, şi în acest caz sub condiţia să nu fi devenit major.

4. Situaţia copilului găsit pe teritoriul României. Am arătat că acesta


dobândeşte calitatea de cetăţean român existând prezumţia legală că cel puţin
unul din părinţi ar fi cetăţean român. Dacă ulterior, în perioada minorităţii
copilului găsit se constată că nici unul dintre părinţi nu era cetăţean român, sau
numai cel cunoscut era străin, şi nu se poate dovedi că părintele necunoscut era
cetăţean român, copilul pierde cetăţenia română, menţinându-se aceeaşi condiţie,
ca să nu fi devenit major cel în cauză.

Secţiunea 5. Alte probleme privind cetăţenia

1. Dubla cetăţenie
Legislaţia română adoptată după Revoluţia din decembrie 1989 permite
cetăţenilor români să aibă şi o altă cetăţenie, fiind avuţi în vedere cu precădere cei
care anterior Revoluţiei au părăsit România din diferite motive şi au pierdut
cetăţenia română. Dar nu toate statele admit această dublă cetăţenie, iar unele
condiţionează acceptul dublei cetăţenii dacă persoana este la origine etnic al
statului, dar a dobândit o altă cetăţenie prin naştere sau în alt mod112.

2. Cetăţenia de onoare
Statul român poate acorda unor străini care au făcut mari şi importante
servicii ţării, cetăţenia de onoare. Beneficiarul unui asemenea tratament se
bucură de drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, mai puţin
drepturile electorale şi cele care privesc funcţiile şi demnităţile publice. Cu
privire la acest ultim aspect, trebuie precizat că beneficiarul cetăţeniei de onoare
nu se află pe aceeaşi poziţie juridică cu persoana care are dublă cetăţenie, care a
cerut să dobândească cetăţenia română având şi o altă cetăţenie, ci această calitate
are valoare mai mult simbolică decât juridică.

112
Republica Federală Germania care permite menţinerea cetăţeniei de origine, dobândită prin naştere a etnicilor
germani care se întorc şi locuiesc în Germania.

87
Cetăţenia de onoare se aprobă de Parlamentul României, prin hotărâre
la propunerea Guvernului, iar hotărârea Parlamentului trebuie publicată în
Monitorul Oficial, partea I.

3. Străinii şi apatrizii
Străin este persoana care are cetăţenia altui stat, iar apatridul este
persoana fără nici o cetăţenie, fiind numit de multe ori „cetăţean al lumii” sau
fără patrie.
În condiţiile în care străinii se pot afla în România din mai multe
motive, turişti, cu domiciliul permanent în ţară, oameni de afaceri etc., există o
lege care reglementează statutul juridic al străinilor în România (Legea nr.
123/2001 cu modificările ulterioare – publicată în Monitorul Oficial nr.
168/2001)

4. Dovada cetăţeniei române


În interiorul ţării, dovada cetăţeniei române se face cu cartea sau
buletinul de identitate, iar în afara hotarelor ţării cu paşaportul eliberat de
autorităţile române din ţară sau de cele diplomatice ori consulare.
Pentru dovedirea cetăţeniei, la cererea celui interesat se poate elibera un
certificat constatator de cetăţenie română.
Cum minorul primeşte act de identitate la împlinirea vârstei de 14 ani,
până atunci el poate face dovada cetăţeniei cu certificatul de naştere împreună cu
actul de identitate al unuia dintre părinţi.

Cetăţenia europeană113

Noţiune. Cetăţenia europeană defineşte legătura politică, juridică,


economică şi morală dintre cetăţenii statelor ce formează Uniunea Europeană şi
întreg ansamblul comunitar creat prin Tratatele instituind Comunităţile Europene,
prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi celelalte Tratate care au urmat,
respectiv Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa.
Tratatul de la Maastricht din 1992 privind Uniunea Europeană
stabileşte faptul că „se instituie o cetăţenie a Uniunii”, precizând că este cetăţean
al Uniunii Europene orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii completează dar nu înlocuieşte cetăţenia naţională. Cetăţenii
Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţii prevăzute în Tratate. Dreptul
comunitar european reglementează o serie de drepturi şi obligaţii ce aparţin
113
Ideea unei cetăţenii europene la nivelul Comunităţilor Europene şi apoi la nivelul Uniunii Europene s-a
cristalizat la Consiliul European de la Fontainbleau (25 – 26 iunie 1984) când a fost constituit un Comitet de
reflecţie cu acest scop, cunoscut cu numele de „Comitetul Adonino” având ca misiune de a da „o dimensiune mai
umană experienţei comunitare”. Concomitent constituirii comitetului de reflecţie s-a realizat şi un program de
lucru ce viza „facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, o mai bună informare, favorizarea învăţării limbilor
străine, armonizarea unor simboluri de identificare sau de apartenenţă, cum ar fi: drapelul, imnul sau paşaportul.
După anul 1990 s-a cerut instituirea unei cetăţenii europene.

88
numai cetăţenilor statelor Uniunii, ceea ce înseamnă că aceste drepturi şi obligaţii
sunt strâns legate de calitatea de cetăţean european.
Cetăţenii europeni (ai Uniunii) au dreptul la liberă circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre, respectiv al Uniunii Europene, în limitele stabilite
prin Tratat şi prin normele de aplicare a lui (a dreptului derivat). Ei au dreptul de
a alege şi de a fi aleşi la alegerile locale (municipale) din statul membru în care
îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat: au dreptul de a fi
aleşi la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care îşi au
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat: dreptul de protecţie din
partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru pe teritoriul
unui stat terţ, în afara Uniunii Europene, în care statul său de naţionalitate (de
cetăţenie) nu are reprezentant. De asemenea, calitatea de cetăţean al Uniunii le
atribuie dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa
Mediatorului European (Ombudsmanul); de a scrie oricărei instituţii sau organ, în
una dintre limbile recunoscute de Tratat114.
Anumite drepturi recunoscute cetăţenilor Uniunii prin Tratatul de la
Maastricht şi prin cele ulterioare, de la Amsterdam şi cel de la Nisa, se exercită
„sub rezerva unor măsuri de aplicare adoptate de Consiliul (Uniunii Europene),
hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după Consultarea
Parlamentului European”115.
Problema cetăţeniei europene este de mare actualitate, mai ales în
epoca actuală când se înlătură sau diminuează o serie de bariere ce au făcut în
trecut să apară fenomenul de izolare ori cel de expansiune.
Cetăţenia europeană este o mare realizare în procesul de integrare
europeană, de realizare a Statelor Unite Europene sub o formă confederativă,
specifică Europei. De altfel, în prezent este în curs de ratificare Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene116

114
Potrivit dreptului comunitar, sunt recunoscute ca limbi oficiale: daneza, engleza, finlandeza, greaca, irlandeza,
franceza, italiana, portugheza, germana, olandeza, spaniola şi suedeza, română, bulgară.
115
Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul instituind Comunitatea Europeană (text consolidat prin Tratatul de
la Amsterdam), Gilles Ferre şi alţii, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001 (versiunea în limba
română), pag. 34, 35.
116
Semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, şi ratificat de majoritatea statelor memebre, inclusiv de România.

89
CAPITOLUL IV
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

Secţiunea 1. Noţiune. Principii. Natură juridică

1. Noţiunea de drepturi fundamentale


Multe din drepturile şi libertăţile considerate azi ca fundamentale s-au
bucurat de o atenţie deosebită chiar anterior consacrării lor pe o poziţie
determinantă la nivel internaţional sau naţional. Aceste drepturi au evoluat în
substanţa şi importanţa lor, iar cu timpul au crescut ca număr.
Originile drepturilor omului sunt controversate, dar o preocupare
specială pentru acestea se remarcă o dată cu afirmarea conceptului de constituţie
în formă scrisă care le va consacra şi uneori chiar garanta.
Drepturile omului s-au extins foarte mult atât ca arie geografică cât şi
în calitate de concept. Ele au darul de a crea premisele protecţiei individului în
faţa colectivităţii, pentru limitarea puterii politice şi pentru a da posibilitate de
liberă şi deplină manifestare a fiinţei umane117. Dar orice discuţie ştiinţifică,
teoretică rămâne la nivel de deziderat dacă nu-şi găseşte o încadrare practică în
Legea fundamentală şi o dezvoltare firească în legislaţia primară. De aici,
necesitatea de a recunoaşte drepturilor fundamentale caracterul de drepturi
subiective, aptitudini ale oamenilor în cadrul raporturilor juridice de orice fel.
Drepturile subiective sunt multiple pentru că însăşi viaţa individului în cadrul
colectivităţii este complexă, dar drepturile fundamentale sunt esenţiale pentru
cetăţeni. În istoria drepturilor fundamentale nu puţini au fost aceia care s-au
preocupat de definirea drepturilor fundamentale ale omului tocmai pentru a le
spori valoarea, dar şi pentru a le diferenţia faţă de celelalte drepturi subiective.
Astfel, Jean Jack Rousseau în „Discurs asupra originii şi fundamentelor
inegalităţii dintre oameni” susţinea că drepturile omului sunt domenii esenţiale
ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. În special, după
primele Declaraţii asupra drepturilor omului care au trecut graniţele naţionale ale
unui stat118, oamenii au început din ce în ce mai mult să conştientizeze existenţa
acestor drepturi, fapt ce a generat uneori chiar ridicări la luptă paşnică sau nu,
pentru recunoaşterea şi consacrarea lor juridică, dar şi pentru respectarea şi
garantarea lor. Aşa se şi explică faptul că, în timp în noile constituţii ale statelor
au fost înscrise în mod constant mai multe drepturi decât în constituţiile
precedente ceea ce denotă o mondializare a drepturilor omului care devin drepturi
fundamentale universale consacrate atât în documente internaţionale cât şi în
117
I. Muraru, E.S. Tănăsecu, op.cit., pag. 136.
118
Avem în vedere Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10
decembrie 1948, în Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, 1994, pag. 49 şi
urm.

90
Constituţiile naţionale. În acest sens este de remarcat art. 20 din Constituţia
României, intitulat „alin. (1) Tratatele internaţionale privind drepturile omului”
următorul conţinut „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte
alin.(2). Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile”. În reglementările interne şi
internaţionale noţiunea de drept este asociată cu cea de libertate. Din analiza unor
reglementări care poartă titulatura de „dreptul la ...” şi a altora ce se intitulează
„libertatea de ...” vom observa că din punct de vedere juridic, care reprezintă
aspectul cel mai important, în toate situaţiile suntem în prezenţa unor drepturi
fundamentale, altfel spus toate reprezintă, în ultimă analiză, o singură noţiune
juridică.
Definiţie. Drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea cetăţenilor, de neconceput pentru
dezvoltarea liberă a personalităţii umane, reglementate şi garantate prin
Constituţie, legile naţionale, Tratatele şi pactele internaţionale semnate de
România sau la care acesta a aderat.

2. Sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale.


În doctrina juridică s-au făcut clasificări ale drepturilor omului după
evoluţia acestora în timp identificându-se trei categorii119.
a) Drepturile din prima generaţie din care fac parte drepturile civile
şi politice (libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare
etc.) apreciate ca fiind cele mai importante pentru afirmarea individului în raport
cu puterea de stat. Sunt drepturile care s-au impus în lupta oamenilor împotriva
statului abuziv, a tiraniei. Asemenea drepturi au un element comun – libertatea
individului, afirmarea acestuia în societate, preeminenţa individului asupra
Statului. Aceste drepturi se mai caracterizează şi printr-o delimitare a individului,
crearea unei anumite autonomii individuale pe care o impun şi o exercită în
raporturile sale cu puterea. Asemenea drepturi fundamentale (libertăţi) au creat
drumul nu tocmai simplu spre realizarea actualelor multiple drepturi
fundamentale pentru că numai oamenii liberi se pot manifesta deplin în cadrul
societăţii şi al raporturilor juridice individuale, numai aceştia pot să se impună
pas cu pas în faţa autorităţii statale. Drepturile din prima generaţie sunt
portdrapelul realizării şi impunerii în plan juridic şi a celorlalte drepturi
fundamentale consacrate pe plan internaţional. Drepturile din prima generaţie
sunt definite şi „drepturi negative” pentru că presupun o abţinere din partea
statului, ele fiind apreciate ca drepturi naturale pentru individ, statului revenindu-
119
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Ed. Galeriile J.L. Calderon,
Bucureşti, 1994, pag. 177; I. Muraru., E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 143.

91
i doar obligaţia de a se abţine şi evident de a le reglementa fără a îngrădi
comportamentul individului mai mult decât este necesar.

b) Drepturile fundamentale din a doua generaţie


În această categorie, „generaţie” sunt incluse: dreptul la muncă, dreptul
la educaţie, dreptul la protecţie socială etc. Sunt drepturi sociale, economice, pe
care statul trebuie să le reglementeze, să le ocrotească şi să asigure punerea lor în
aplicare. Aceste drepturi sunt recunoscute tuturor membrilor societăţii
(cetăţenilor) după anumite considerente de ordin profesional, social etc. Spre
exemplu, dreptul la protecţie socială priveşte numai anumite categorii de cetăţeni,
pe când dreptul la un trai decent îi priveşte pe toţi membrii societăţii etc. Au
început să se afirme şi consacre în plan legislativ în a doua jumătate a sec. al -
XIX-lea

c) Drepturile fundamentale din generaţia a treia


Această categorie de drepturi a fost recunoscută mai târziu, ea creează
o anumită solidaritate umană pe plan intern şi internaţional. Pot fi cuprinse în
această categorie de drepturi; dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un
mediu înconjurător sănătos etc. S-au afirmat cu precădere după primul Război
mondial, iar după 1945 i-au găsit o consacrare expresă, internă şi internaţională.

3. Definiţia îndatoririlor fundamentale


Este cunoscut faptul că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective
care generează raporturi juridice fie cu statul fie cu alte persoane titulare ale unor
asemenea drepturi. De aici concluzia că fiecărui drept îi corespund şi îndatoriri
(obligaţii) corelative, pentru că numai în acest mod se menţine echilibrul vieţii
sociale. Cât priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ele se reglementează şi
se studiază concomitent cu îndatoririle fundamentale ale omului.
Îndatorirea fundamentală este deci o obligaţie nu o facultate a
individului. Această obligaţie se raportează la stat pentru că individul cere statului
să-i recunoască anumite drepturi fundamentale, să i le garanteze şi ia măsuri
constrângătoare faţă de cel care-i nesocoteşte drepturile fundamentale. Ca atare şi
statul poate să-i ceară cetăţeanului, omului să îndeplinească ceva pentru el,
pentru interesul general pe care îl ocroteşte şi-l reprezintă. Putem spune că
îndatoririle fundamentale sunt obligaţii esenţiale ale cetăţenilor în vederea
realizării intereselor generale ale naţiunii, care sunt înscrise în Constituţie şi
a căror realizare este asigurată prin convingerea generată de conştiinţa
civică şi juridică a individului, iar la nevoie, prin intervenţia forţei de
constrângere a statului.
Îndatoririle fundamentale sunt înscrise în Constituţie, ele se bucură de o
realizare (îndeplinire) din oficiu şi se nasc într-un raport dintre cetăţean şi stat.

4. Natura juridică a drepturilor fundamentale

92
Asupra naturii juridice a drepturilor fundamentale în literatura juridică
şi politică s-au exprimat puncte de vedere diferite: unii autori le consideră pur şi
simplu drepturi subiective pe când alţii le deosebesc de drepturile subiective
comune al căror izvor nu se regăseşte în legea fundamentală120.
Analizând aceste teorii putem afirma că drepturile fundamentale sunt
drepturi subiective ca şi celelalte drepturi subiective care nu sunt considerate
fundamentale. Ca o concluzie pertinentă, putem spune că drepturile fundamentale
împreună cu celelalte drepturi recunoscute individului în societate, sunt drepturi
subiective ce conturează statutul juridic al cetăţeanului. De aici şi împrejurarea că
deşi sunt universale, drepturile fundamentale diferă de la un stat la altul.

5. Principiile ce guvernează drepturile, libertăţile şi îndatoririle


fundamentale
Importanţa deosebită pe care o acordă statul tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale se poate constata din analiza întregului
conţinut al acestor drepturi de unde pot fi extrase anumite principii:
a. Principiul universalităţii. Acest principiu scoate în evidenţă faptul
că atât drepturile şi libertăţile fundamentale, ca drepturi subiective, cât şi celelalte
drepturi subiective reglementate prin lege sunt recunoscute tuturor cetăţenilor ca
o vocaţie a fiinţei umane în interiorul ţării, că toţi cetăţenii se bucură de aceste
drepturi şi libertăţi şi au aceleaşi îndatoriri ca membri ai colectivităţii naţionale.
Acest principiu este expres inserat în textul art. 15 alin. 1 din Constituţia
României. Deoarece unui drept subiectiv îi revine o obligaţie corelativă, precizăm
că principiul universalităţii priveşte în egală măsură drepturile, libertăţile şi
îndatoririle. În privinţa îndatoririlor, după cum vom vedea, uneori legea aplică un
tratament juridic diferenţiat, dar echilibrat şi echitabil prin stabilirea unor
alternative de obligaţii pentru situaţii deosebite cum ar fi: cetăţenii români aflaţi
în străinătate nu sunt obligaţi la anumite activităţi, servicii, contribuţii, stabilite de
lege pentru cetăţenii români care domiciliază în ţară. Sau serviciul militar
alternativ pentru cei cărora religia le interzice serviciul militar sub armă etc.

120
Cea mai răspândită teorie a fost şi este teoria drepturilor naturale, susţinută de J. Locke, J.J. Rousseau,
Blockstone, care susţin că libertăţile publice (drepturile) au o natură diferită de celelalte drepturi ale omului,
pentru că cetăţeanul le dobândeşte cu calitatea sa de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite prin legi.
Drepturile fundamentale sunt considerate ca absolute. Blockstone face deosebirea dintre drepturile fundamentale
şi celelalte drepturi creaţie a statului, apreciind că primele erau creaţie a naturii, anterioare celor ale societăţii.
O altă teorie în această materie este teoria individualistă (A. Esmein şi alţii) care consideră izvorul
drepturilor fundamentale ca fiind individul, ca fiinţă liberă şi responsabilă. Drepturile fundamentale, potrivit
acestei teorii sunt libertăţi necesare.
Teoria drepturilor reflexe nu face deosebire de natură juridică între drepturile individuale,
fundamentale şi celelalte drepturi subiective, considerând că toate sunt creaţie a dreptului obiectiv, altfel spus,
dacă nu există reglementare a Statului, a societăţii nu poate exista nici drept subiectiv – fundamental sau nu.
Alţi teoreticieni ai dreptului alătură drepturile fundamentale statutului juridic al fiinţei umane sau le
apreciază ca obligaţii ale statului prin care se lasă omului o autonomie individuală de comportament social până la
care statul nu-l deranjează, ba mai mult îl ocroteşte. Pentru detalii, vezi I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, op.cit., 2003, pag. 149.

93
b. Neretroactivitatea legii. Legea fundamentală stabileşte un principiu
deosebit de important, şi anume că legea nu poate reglementa pentru trecut (art.
15 alin. 2). Acest principiu este o garanţie contra abuzurilor la care sunt tentate
autorităţile statului care, având monopolul puterii la un anumit moment dat, au
tendinţa să complinească lipsa de eficienţă în plan legislativ şi să reglementeze
pentru trecut121. Legea, prin natura sa, este obligatorie şi poate genera aplicarea
unor sancţiuni celui care o încalcă, ceea ce presupune ca legea să fi fost intrată în
vigoare şi cu posibilităţi reale de a fi cunoscută de toţi subiecţii pentru a putea
reprezenta temei al răspunderii juridice122.
Constituţia României, manifestând un umanism deplin, reglementează
două excepţii de la principiul neretroactivităţii legii şi anume în cazul legilor
penale şi al legilor contravenţionale mai favorabile individului şi nu statului. În
acest fel, celui care a săvârşit o faptă ilicită, i se aplică legea penală sau
contravenţională mai blândă.
c. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Legea fundamentală instituie,
cu valoare de principiu, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire
de sex, rasă, religie, vârstă, nivel de instruire, avere, limbă etc., stabilind că
nimeni nu este mai presus de lege, că se acordă tuturor şanse egale de a accede la
funcţii şi demnităţi publice în condiţiile stricte prevăzute de lege.
Acest principiu trebuie înţeles în toată complexitatea lui, în sensul că
este nevoie de o egalitate reală, competiţională de cele mai multe ori, interzicând
orice fel de îngrădiri pe criterii de rasă, sex, religie, limbă, culoare a pielii etc.,
fără ca prin aceasta să se elimine pregătirea profesională, aptitudinile individuale,
vârstă etc., pentru anumite profesii ori meserii. Discriminarea poate fi negativă
sau pozitivă. Este negativă când se realizează o restrângere a unor drepturi şi
libertăţi individuale pentru o persoană sau o categorie de persoane pe diferite
considerente, faţă de drepturile recunoscute marii majorităţi şi o discriminare
pozitivă când unei persoane sau grup de persoane le sunt recunoscute privilegii
care conduc la o inegalitate vădită de şanse pentru majoritatea celorlalte
persoane.
d. Cetăţenii români în străinătate
Cetăţenii români stabiliţi sau aflaţi temporar în străinătate se bucură de
protecţie din partea statului român, cu respectarea legilor statului în care se află
cei în cauză şi cu observarea normelor dreptului internaţional.
e. Străinii şi apatrizii în România
Aceste două categorii de persoane se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor garantate de Constituţie şi lege pentru cetăţenii români.
În condiţiile legilor române şi tratatelor internaţionale semnate, statul român
acordă drept de azil şi îl poate retrage.
121
Sunt încă şi autori de teoria generală a dreptului care, referindu-se la intrarea în vigoare a normelor juridice,
pretind că legea poate produce efecte retroactive, dacă autorul acesteia a prevăzut expres aşa ceva. O astfel de
susţinere este neconstituţională şi imorală
122
Pentru detalii, vezi Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2002, pag.
135 şi urm.

94
Străinii şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în condiţii de reciprocitate sau
pe baza unor convenţii internaţionale. Atât expulzarea cât şi extrădarea sunt
atribute ale justiţiei.
f. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
Statul român îşi apără proprii cetăţeni, care au dobândit cetăţenia în
mod legal, exercitându-şi astfel puterea de comandă şi decizie pe teritoriul
naţional. Pentru motive temeinice şi în mod excepţional pe baza unei convenţii
internaţionale, cetăţeanul român poate fi extrădat. Trebuie precizat că în
asemenea cazuri statul român nu renunţă la puterea sa suverană ci este un
participant activ şi responsabil la circuitul de valori juridice universale.
Textul art. 19 alin. 2 din Constituţie care face această derogare a plecat
de la o realitate, de la un echilibru al vieţii internaţionale şi pentru respectarea
normelor dreptului public internaţional şi ale dreptului penal internaţional. Sunt
avute în vedere fapte de crime împotriva umanităţii, genocid etc., pentru care
există instanţe internaţionale, sau în alte cazuri similare.
• Extrădarea, este o instituţie juridică în temeiul căreia un stat poate să ceară
altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi ca să i-l predea.
În fapt, cererea de extrădare este un act de asistenţă judiciară interstatală în
materie penală, şi nu trebuie văzută ca o sancţiune.
• Expulzarea, permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o
persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara. Priveşte exclusiv
pe cei care nu sunt cetăţeni români. Este o măsură de siguranţă şi intră în
competenţa de soluţionare a autorităţii judecătoreşti. Expulzarea
colectivă sau individuală nu poate fi motivată de religia, rasa, culoarea
sau alte elemente individuale ale celor în cauză, ci de motivele de
oportunitate pe care judecătorul nu le poate cenzura fiind apanajul
autorităţii executive. Subliniem înainte de 1 ianuarie 2007 – data
integrării, că migraţia ilegală a unor cetăţeni români în ţările Uniunii
Europene a determinat autorităţile române să încheie la nivel
guvernamental acorduri de readmisie cu mai multe state europene, în
baza cărora autorităţile statului pe teritoriul căruia sunt staţionaţi ilegal
cetăţeni români sau care au săvârşit anumite fapte reprobabile să-i poată
trimite în România.

g. Prioritatea reglementărilor internaţionale


Art. 20 din Constituţie statuează, aşa cum am arătat, că întreaga
legislaţie în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor trebuie interpretată şi
aplicată în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
şi celelalte tratate la care România este parte. Reglementările internaţionale au
prioritate, cu excepţia cazurilor când legislaţia internă este mai favorabilă.
h. Accesul liber la justiţie
Nici o lege nu poate, constituţional, să interzică accesul liber la justiţie
al persoanelor fizice şi juridice cărora li se recunoaşte dreptul la un proces

95
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Aşadar, statul de
drept şi democraţia în general nu pot fi concepute fără asigurarea liberă şi
neîngrădită a fiecărui cetăţean de a se adresa autorităţii judecătoreşti ori de câte
ori consideră că i-a fost încălcat un drept sau un interes legitim de către alţi
cetăţeni sau de către autorităţile şi instituţiile publice. Justiţia se realizează în
numele legii, ceea ce înseamnă că este asigurată independenţa magistraţilor şi
nesupunerea lor decât legii. Misiunea justiţiei, a autorităţilor judecătoreşti se
circumscrie activităţilor de interpretare şi de aplicare a legilor la cazuri concrete
(cauze, speţe) de a judeca şi stabili sancţiuni penale, contravenţionale, civile şi
altele împotriva celor găsiţi vinovaţi de nesocotirea legilor.
Împlinirea dezideratelor justiţiei este asigurată prin stabilirea unor
norme imperative cu privire la procedura premergătoare şi la cea în faţa
autorităţilor judecătoreşti, publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea
dezbaterilor, motivarea obligatorie a hotărârilor judecătoreşti, existenţa, în toate
cazurile, a posibilităţii de exercitare a unor căi de atac.
Constituţia ocroteşte numai interesele legitime ceea ce înseamnă că în
concepţia legiuitorului constituant există mai multe categorii de interese, dar
ocrotite sunt numai cele legitime, fără să le exemplifice sau enumere. Interesele
oamenilor sunt tot mai ample, mai pronunţate, dar ele trebuie să fie legitime,
adică să pornească de la anumite reguli cutumiare sau reglementare, existente în
societate. Faptul că norma constituţională accentuează ideea de interese legitime
nu poate conduce la crearea unui „fine de neprimire”, adică o selectare
administrativă din partea judecătorului care primeşte o cerere a unui justiţiabil
adresată instanţei judecătoreşti în care reclamă încălcarea unui interes. În aceste
situaţii, legitimitatea interesului va rezulta din dezbaterile în contradictoriu în faţa
instanţei de judecată, singura în măsură să interpreteze legea, aplicând-o la cazul
cu care a fost sesizată şi investită şi să aprecieze dacă există un interes legitim al
petentului şi dacă acest interes a fost încălcat. Este necesar să evidenţiem că
dinamica vieţii sociale creează interese legitime în mod continuu pe care numai
instanţa de judecată le poate selecta şi aprecia ca atare.
Urmare a revizuirii Constituţiei României, art. 21 ce reglementează
„accesul liber la justiţie” a fost îmbunătăţi în sensul art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului care prevede că „orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei
sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege care va
hotărî fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil...”.
Tot cu ocazia revizuirii s-a stabilit că jurisdicţiile administrative sunt facultative
şi gratuite, ceea ce înseamnă că în orice domeniu ar exista o astfel de jurisdicţie –
în materie de fond funciar, fiscal, disciplinar etc. – dacă persoana s-a adresat
acesteia, ulterior fiind totuşi nemulţumită, se poate adresa întotdeauna instanţelor
judecătoreşti.

Secţiunea 2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

96
1. Diferite clasificări
Preocuparea pentru clasificarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale a fost generată de o mai bună structurare tehnico-juridică a
conţinutului legii fundamentale, după sfera relaţiilor pe care le ocrotesc, obiectul
de reglementare sau domeniul de referinţă. În acest sens unii autori identifică trei
categorii de drepturi:
a) drepturi private;
b) drepturi publice;
c) drepturi politice.
Alte clasificări se limitează la două mari grupe, respectiv la drepturi
care asigură:
a) egalitatea civilă;
b) libertatea individuală.
O altă clasificare împarte drepturile fundamentale în :
a) drepturi individuale;
b) drepturi colective.
Această a treia categorie este cea care dobândeşte prioritate şi relevanţă
în epoca actuală. Categoria de drepturi colective se fundamentează până la urmă
pe dreptul fiecărui individ ca parte a unei colectivităţi, iar în unele cazuri
interesele legitime ale indivizilor (analizate prin prisma drepturilor fundamentale,
individuale) converg spre crearea unor drepturi colective, comune tuturor
oamenilor dintr-o anumită zonă geografică. Dincolo de aceste clasificări, un lucru
este cert: drepturile şi libertăţile fundamentale sunt indivizibile în cadrul
sistemului unitar al drepturilor şi libertăţilor, fiindcă orice stat este preocupat ca
în cadrul sistemului său unitar de drept să reglementeze în mod coerent aceste
drepturi.
O clasificare în domeniul dreptului trebuie să plece întotdeauna de la
criteriul conţinutului reglementării a cărui finalitate se urmăreşte. În acest sens,
este reţinută cel mai adesea următoarea clasificare:
a) drepturile – inviolabilităţi;
b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale;
c) drepturile şi libertăţile social-politice;
d) drepturile exclusiv politice.
Fiecare din aceste categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale vor fi
prezentate la categoria din care fac parte, potrivit reglementării de mai înainte.
Este necesar mai înainte să facem o enumerare generală a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale aşa cum sunt ele reglementate prin Legea fundamentală.
A. Drepturi şi libertăţi
1. Dreptul la viaţă (art. 22)
2. Dreptul la integritatea fizică (art. 22)
3. Dreptul la integritate psihică (art. 22)
4. Libertatea individuală (art. 23)

97
5. Dreptul la apărare (art. 24)
6. Dreptul la liberă circulaţie (art. 25)
7. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private ( art.26)
8. Inviolabilitatea domiciliului (art. 27)
9. Dreptul la învăţătură (art. 32)
10.Dreptul la cultură (art. 33)
11.Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34)
12.Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art. 35)
13.Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art. 41, 42)
14.Dreptul la grevă (art. 43)
15.Dreptul la proprietate (art. 44)
16.Dreptul la moştenire (art. 46)
17.Libertatea economică (art. 45)
18.Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47)
19.Dreptul la căsătorie (art. 48)
20.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art. 49)
21.Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială (art. 50)
22.Dreptul la vot (art. 36)
23.Dreptul de a fi ales (art. 37)
24.Libertatea conştiinţei (art. 29)
25.Libertatea de exprimare (art. 30)
26.Dreptul la informaţie (art. 31)
27.Libertatea întrunirilor (art. 39)
28.Dreptul la asociere (art. 40)
29.Secretul corespondenţei (art. 28)
30.Dreptul la petiţionare (art. 51)
31.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52)
A. Îndatoririle fundamentale
1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54)
2. Îndatorirea de apărare a patriei (art. 55)
3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice (art. 56)
4. Îndatorirea de executare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a
respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 57)

2. Inviolabilităţile
Clasificarea după criteriul conţinutului reglementării denumit generic
„inviolabilităţi” cuprinde următoarele drepturi fundamentale:
a) Dreptul la viaţă. Este considerat ca fiind un drept natural al omului.
Toate Declaraţiile privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
pe primul loc, aproape întotdeauna se va regăsi dreptul la viaţă.
În baza acestui drept natural, sacru şi primordial, Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, stabileşte în articolul 2 şi Protocolul 6 alin. 1 că „pedeapsa

98
cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă,
nici executată”.
Protocolul 6 alin. 2 stabileşte că „un stat poate prevedea în legislaţia sa
pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol
iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile
prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va
comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente
legislaţiei în cauză”.
România a abolit pedeapsa cu moartea la 12 ianuarie 1990.

b) Dreptul la integritate fizică. Făcând legătura organică viaţă –


integritate fizică şi integritate psihică, Constituţia le reglementează în acelaşi
articol (art. 22). În acest sens, orice atingere adusă integrităţii fizice a unei
persoane fizice declanşează dreptul acesteia de a cere încetarea oricăror
manopere abuzive şi sancţionarea celui vinovat. Acest drept, ca şi alte drepturi,
trebuie exercitat şi este garantat prin lege, în sensul că nu trebuie lăsat la libera
apreciere a persoanei fizice titulare a dreptului ori a persoanelor fizice sau cele
juridice, ca terţi subiecţi. Spre exemplu, acest drept la integritate fizică nu
înseamnă că este încălcat când o autoritate dispune măsuri de constrângere pentru
înlăturarea unei epidemii, epizotii, probarea intoxicaţiei (conţinutului) alcoolice,
în caz de boli contagioase etc.
c) Dreptul la integritate psihică. Sănătatea publică a unui popor este
extrem de importantă pentru că fiecare membru al colectivităţii naţionale este
titular al puterii politice, este beneficiar al rezultatelor puterii publice, este titular
de drepturi şi obligaţii cu caracter juridic dar şi de interese legitime. De aceea
sunt interzise tortura, pedepsele şi tratamentele inumane, degradante, pentru că s-
ar încălca însăşi demnitatea umană123. Prin Convenţia contra torturii, statele
membre ale ONU s-au angajat să ia măsurile legislative, administrative şi
judiciare pentru a împiedica comiterea actelor de tortură sub orice formă, a
tratamentelor inumane, degradante pe teritoriul său de jurisdicţie. Prin importanţa
deosebită atribuită acestei categorii de inviolabilităţi, ocrotirea lor se realizează
atât în raport cu agenţii puterii publice cât şi cu ceilalţi cetăţeni, care pot fi traşi la
răspundere juridică, penală, civilă.
d. Libertatea individuală
Potrivit art. 25 din Constituţie, libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sunt inviolabile. Deşi cele două noţiuni se analizează împreună, ele
123
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (din 10 decembrie 1948), Pactul Internaţional relativ la drepturile
civile şi politice sau Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
(semnată de ONU la 10 decembrie 1984) definesc tortura ca un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite,
fizice sau morale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă
persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi cu un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se
presupune de a fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare
alt motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea
suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire
oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit.

99
sunt două categorii juridice diferite, însă cu multe elemente de interferenţă.
Astfel, libertatea individuală se referă în primul rând la libertatea fizică, dar şi la
cea psihică şi are în vedere dreptul omului de a se comporta şi mişca liber, de a
nu fi supus unei forme sau alteia de restricţie, în afara limitelor stabilite de Legea
fundamentală şi celelalte legi. Este interzisă sclavia sau orice altă formă
restrictivă de mişcare. Reglementând conţinutul libertăţii individuale, statul are
obligaţia de a crea condiţiile asigurării siguranţei persoanei în faţa autorităţilor
publice care în anumite situaţii au posibilităţi legale de restrângere a libertăţii
individuale – interzicerea unei întruniri, împrăştierea prin forţă a manifestanţilor,
interzicerea staţionării într-un anumit loc, percheziţie corporală, domiciliară,
reţinerea acestora etc. Importanţa ce se acordă siguranţei persoanei se justifică
atât prin prisma neafectării libertăţii individuale cât mai ales prin a nu se crea o
situaţie umilitoare, jignitoare sau de altă natură celui în cauză. Legea română,
reglementând percheziţia (art. 100 – 111 Cod procedură penală) în cadrul
capitolului referitor la „mijloacele de probă”, dispune: „când persoana căreia i s-a
cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate la art. 98,
tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există
indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea
şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. Percheziţia
domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată în cursul
urmării penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. Percheziţia
corporală poate fi dispusă de organul de cercetare penală, de procuror sau de
judecător. Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea
urmăririi penale”.
Restrângerea libertăţilor individuale poate interveni în caz de reţinere
ori arestare.

Reţinerea este o măsură preventivă pe care o poate dispune organul de


cercetare sau de urmărire penală şi nu poate depăşi 24 de ore. Ea trebuie să
intervină în mod excepţional, motivat de nevoia lămuririi unor aspecte privind
fapte în legătură cu care există bănuiala legitimă că au fost săvârşite de această
persoană şi nu trebuie să depăşească timpul efectiv necesar clarificării situaţiei.
Reţinerea se materializează prin interzicerea de a părăsi localul în care se face
cercetarea asupra unor fapte. Reţinerea nu trebuie să fie abuzivă sau şicanatorie.

Arestarea este cea mai gravă măsură cu efecte asupra libertăţii


individuale şi are consecinţe serioase asupra reputaţiei persoanei, a vieţii ei
intime şi familiale, a fericirii sale. Arestarea se face, de regulă, atunci când cel în
cauză prezintă un pericol public, evident şi permanent şi lăsându-l în libertate,
terminarea cercetărilor ar putea avea de suferit din cauza efectelor de intimidare a
martorilor, distrugerii unor probe sau continuarea activităţii cu caracter
infracţional.

100
Aliniindu-se reglementărilor internaţionale, legislaţia noastră stabileşte
că arestarea poate fi dispusă exclusiv de către judecător şi numai pe baza unui
mandat de arestare, iar durata arestării nu poate fi mai mare de 30 de zile, dacă
există o reţinere, înseamnă că arestarea va putea fi dispusă până la cel mult 29 de
zile. Termenul de 30 de zile este considerat ca rezonabil pentru a se clarifica dacă
organul de cercetare şi de urmărire penală pot lua măsura punerii în mişcare a
acţiunii penale şi trimiterea în judecată a celui arestat. Necesitatea prelungirii
arestării peste cele 30 de zile iniţiale trebuie bine motivată, judecătorul putând
dispune, motivat mai multe prelungiri ale stării de arest, de câte 30 de zile fără a
se depăşi 180 de zile de arest preventiv, în faza premergătoare judecăţii, iar după
începerea procesului penal în faţa instanţei de judecată, legalitatea măsurii trebuie
verificată la intervale de timp care să nu depăşească 60 de zile (art. 160³ Cod
procedură penală) arestării preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile. Legea
română dă drept celui arestat de a cere punerea în libertate provizorie dacă achită
o cauţiune sau pur şi simplu în cadrul activităţilor de control judiciar declanşat la
cererea celui arestat cu respectarea căilor de atac reglementate de lege. Tot în
legătură cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei trebuie arătat că legislaţia
modernă124 recunoaşte două principii – reguli fundamentale: prezumţia de
nevinovăţie şi legalitatea pedepsei125.
e. Dreptul la apărare
Asigurarea regulilor şi a principiilor ce guvernează libertatea
individuală este legată şi de asigurarea dreptului la apărare, conceput ca o
garanţie în temeiul căruia persoana fizică poate să conteste acuzaţiile ce i se aduc,
să se apere împotriva acestor acuzaţii şi să evidenţieze nevinovăţia sa. Însă
dreptul la apărare nu funcţionează doar în domeniul dreptului penal ci ori de câte
ori o persoană este chemată în faţa unei autorităţi publice, judiciare sau
administrative sau când persoana apreciază că i-au fost încălcare anumite drepturi
subiective şi interese legitime şi este nevoită să cheme în judecată o persoană
fizică sau juridică, o autoritate sau instituţie publică.
Realizarea acestui drept la apărare se materializează prin dreptul
persoanei de a-şi alege un avocat sau dreptul de a fi apărată, asistată de un avocat
numit din oficiu de către instanţa de judecată. Încălcarea dreptului la apărare în
faza de urmărire penală sau de judecată are drept consecinţă juridică nulitatea
actelor săvârşite de autorităţile publice care au efectuat sau dispus măsurile.

f. Dreptul la liberă circulaţie


Prin recunoaşterea şi garantarea acestui drept se asigură libertatea de
mişcare a cetăţeanului, care se raportează atât la teritoriul naţional cât şi în afara
124
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie procesuală penală în baza căreia, învinuitul sau inculpatul nu
este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar în cazul în care există probe de vinovăţie, acesta are dreptul să probeze
lipsa lor de temeinicie.
125
Legalitatea pedepsei presupune legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie infracţiuni,
pedepsele ce se aplică celor care le săvârşesc, precum şi măsurile ce pot fi luate în cazul săvârşirii acestor fapte. În
legea penală există un minim şi un maxim general al pedepselor, iar pentru fiecare infracţiune este prevăzută o
limită minimă specială şi o măsură specială, pe care magistratul trebuie să o respecte.

101
acestuia, cu respectarea legislaţiei în domeniu. În plan intern libera circulaţie
constă în garanţia că fiecare cetăţean poate merge în orice loc din România, îşi
poate stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate. Dar această libertate nu
trebuie înţeleasă şi exercită în mod abuziv şi absurd126.
În afara teritoriului statului român, dreptul la liberă circulaţie presupune
posibilitatea de a se deplasa ca turist, om de afaceri, reprezentant oficial al
statului român, de a emigra oriunde şi de a reveni oricând în ţară.Cât priveşte
libera circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul Uniunii Europene, acesta face
parte din cele patru libertăţi fundamentale consacrate de dreptul Uniunii
Europene şi poate fi exercitat neîngrădit. Stabilirea unui cetăţean într-un stat
membru al Uniunii Europene nu-i crează acestuia statutul de emigrant ci, în
calitate de cetăţean al Uniunii, are drept de şedere permanentă în orice stat
membru al Uniunii cu respectarea legislaţiei Uniunii şi a statului de reşedinţă.

3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private


Omul este valoarea supremă în stat. Personalitatea sa este nemărginită
şi trebuie ocrotită, fapt ce poate fi realizat şi prin respectarea şi ocrotirea vieţii
sale intime, familiale, private. Acesta este un drept complex şi poate fi privit din
două perspective: pe de o parte, el are în vedere persoana fizică, cetăţeanul
obişnuit, iar pe de altă parte, persoana fizică cu imagine publică, chiar dacă legea
nu face această distincţie.
Ca elemente definitorii ale acestui drept se au în vedere dreptul
exclusiv al persoanei fizice la proprie imagine, libertatea corporală, libertatea de a
dispune de ea însăşi127.
Referitor la persoanele cu imagine publică asumată – oameni politici,
demnitari, artişti etc. – trebuie stabilit că aceste persoane pot apărea în două
ipostaze – ca orice alt cetăţean când este total ocrotit de lege, şi ca persoană
publică, plătită din bani publici, care ia decizii ce influenţează viaţa, demnitatea,
libertatea sau fericirea membrilor colectivităţilor umane, naţionale sau locale,
situaţie în care ele îşi asumă un risc public de a face obiectul unor investigaţii
jurnalistice, prezentare de imagini mai puţin confortabile în exerciţiul funcţiunii
publice, comportament, atitudine, cunoştinţe din domeniul de referinţă etc. În
asemenea cazuri, nu credem că astfel de persoane sunt protejate juridic absolut.
Explicaţia rezidă, desigur, în faptul că prevalează interese sociale, generale. De
aceea în procesul de apoptare a aunui nou Cod civil şi Cod penal, reglementara
acestui drept trebuie realizată cu multă prudenţă.

a) Inviolabilitatea domiciliului
Respectarea personalităţii umane, a intimităţii private implică atât
inviolabilitatea domiciliului, cât şi libertatea de alegere a domiciliului. Chiar dacă
126
Spre exemplu, nu-ţi poţi stabili domiciliul în Bucureşti dacă nu ai un spaţiu locativ legal dobândit, pentru că
atât reşedinţa cât şi domiciliu nu sunt în general într-o localitate ci trebuie concretizate în stradă, număr, dacă este
condominiu, trebuie identificat numărul sau denumirea acestuia (bloc M 20 – scară, etaj apartament).
127
Evidenţiem, în acest context, că eutanasia nu este permisă în legislaţia României.

102
legea defineşte domiciliul ca locuinţă permanentă şi statornică, orice persoană
poate avea mai multe asemenea locuinţe sau reşedinţe. Dreptul procesual permite
şi „domiciliul ales” pe lângă domiciliul statornic. Ocrotirea domiciliului prin
garantarea inviolabilităţii lui înseamnă interdicţia pătrunderii în domiciliul unei
persoane, a altei persoane sau a unei autorităţi publice (prin agenţii săi autorizaţi),
fără acceptul titularului domiciliului. Cum orice regulă poate avea şi excepţii, şi
în acest caz legea reglementează faptul că în situaţii deosebite – stare de
necesitate, pentru a nu se opri cursul justiţiei, pentru prinderea unui învinuit sau
inculpat care se sustrage urmăririi penale sau executării pedepsei închisorii, se
poate deroga şi dispune efectuarea unei percheziţii domiciliare executarea unui
mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii
privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii, etc. se poate
restrâge acest drept. Ordinul de pătrundere în domiciliul fără acordul titularului
acestuia se dă numai de judecător şi se realizează între orele 6.00 – 20.00, putând
continua şi după ora 20.00 dacă interesul cauzei o impune. În cazul infracţiunilor
flagrante, percheziţia domiciliară se poate realiza şi în cursul nopţii (între orele
20.00 – 6.00).
4. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
Cea de-a doua mare categorie de drepturi şi libertăţi fundamentale, se
compune din:
a. Dreptul la învăţătură – în temeiul căruia fiecare persoană fizică are
posibilitatea să urmeze mai multe cicluri de învăţământ: un ciclu general
obligatoriu de 10 ani, care poate continua cu învăţământul liceal şi profesional,
învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Acest drept
fundamental este subsumat unor principii-reguli şi anume: pe de o parte,
învăţământul este obligatoriu în limba română, dar se recunoaşte minorităţilor
naţionale desfăşurarea unui învăţământ în limba maternă. Pentru ciclul de
învăţământ general obligatoriu se recunoaşte gratuitatea acestuia.

b. Dreptul la cultură. În forma iniţială, Constituţia nu recunoştea


caracterul fundamental al accesului la cultură, fiind astfel un drept fundamental
nou în România. Accesul la cultură se completează cu dreptul la învăţătură dar şi
cu nediscriminarea în domeniul culturii care se naşte din egalitatea tuturor
cetăţenilor. Fiecărui cetăţean îi este permis să-şi dezvolte nivelul de cunoaştere în
orice domeniu, creându-se practic un drept fundamental în favoarea omului şi
corelativ o obligaţie de abţinere din partea statului în a restrânge sau îngrădi
realizarea acestui drept şi totodată obligaţia de intervenţie a statului pentru
ocrotirea şi garantarea dreptului.

c. Dreptul la ocrotirea sănătăţii şi dreptul la un mediu sănătos.


Ambele drepturi se află într-o strânsă conexiune. Pe de o parte ocrotirea sănătăţii
este reglementată ca un drept fundamental ţinând seama şi de aderarea României

103
la Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, potrivit
căruia orice persoană are dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mentală. S-a urmărit implementarea în dreptul intern cu valoare de drept
fundamental a dreptului la ocrotirea sănătăţii tocmai pentru a răspunde unor
cerinţe noi din viaţa societăţiiromâneşti, pentru a se păstra şi dezvolta sănătatea
fizică şi mentală a membrilor naţiunii române, ca aceştia să poată participa
eficient la viaţa economică, socială, politică şi culturală. Dar dreptul la sănătate
implică o mare obligaţie din partea statului, atât financiară cât şi umană şi
materială pentru că numai în acest mod dreptul recunoscut devine şi real nu
numai formal. Aceste obligaţii pot fi structurate pe următoarele elemente:
sporirea alocaţiilor bugetare, crearea de servicii medicale eficiente dotate cu
aparatură de ultimă generaţie, măsuri de asigurare a sănătăţii şi igienei publice
(crearea unei poliţii administrative în domeniul sănătăţii şi igienei publice),
apropierea actului medical de cetăţeni, sporirea rolului medicului de familie. Într-
o conexiune deplină cu ocrotirea sănătăţii, se află dreptul la un mediu sănătos,
ştiind că sănătatea omului este dependentă într-o proporţie foarte mare de
calitatea mediului înconjurător. Din recunoaşterea caracterului fundamental al
dreptului la un mediu sănătos se naşte pentru colectivităţile locale interese
legitime în baza cărora pot cere unei autorităţi publice să nu autorizeze crearea
unui agent economic poluant, sau închiderea unui asemenea focar de poluare. De
asemenea, pentru ca cele două drepturi conexate de noi să fie reale, este nevoie
de un cadru juridic complex şi complet care să funcţioneze în mod armonios şi
unitar.

d. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii


Potrivit art. 41 din Constituţia României, dreptul la muncă nu poate fi
îngrădit. Neîngrădirea dreptului la muncă nu implică obligaţia de a munci, mai
ales că munca forţată este interzisă printr-un alt text al Constituţiei. Dacă dreptul
la muncă nu poate fi îngrădit, dacă este interzisă munca forţată, se pune
întrebarea dacă mai era necesar a fi reglementată distinct şi obligaţia statului de a
asigura cetăţenilor săi un trai decent. Or, acest trai decent poate fi asigurat prin
muncă, în primul rând şi, numai în subsidiar, prin protecţie socială. Neîngrădirea
dreptului la muncă implică acordarea fiecăruia dintre cetăţeni a posibilităţii de a
urma anumite proceduri legale privitoare la încadrarea în muncă şi la realizarea
raporturilor de muncă128.
Neîngrădirea dreptului la muncă include libertatea alegerii profesiei, a
ocupaţiei, a locului de muncă, protecţia socială a muncii, dreptul la negocieri
colective şi individuale, stabilitate în muncă. Libertatea muncii presupune atât
libertatea de a munci, cât şi libertatea de a nu munci129.

128
În esenţă, normele constituţionale referitoare la dreptul la muncă sunt dezvoltate în următoarele acte
normative: Codul muncii (pentru salariaţi); Statutul funcţionarilor publici; Legile referitoare la anumite profesii
liberale (avocaţi, medici, arhitecţi, experţi contabili etc.).
129
Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 82 şi urm.

104
În afara libertăţii muncii, dreptul la muncă implică şi stabilitatea în
muncă. În sfârşit, evidenţiem că, în condiţiile economiei de piaţă, în mod firesc,
statul nu poate garanta el, ca atare, locuri de muncă pentru toţi cetăţenii săi.

e. Dreptul la proprietate privată


Dreptul la proprietate privată face parte din categoria drepturilor
naturale, cu cea mai mare vechime în peisajul juridic. El priveşte dreptul
persoanelor fizice de a dobândi bunuri în proprietate, de a le folosi şi dispune
liber de acestea inclusiv să le înstrăineze. Întotdeauna dreptul de proprietate poate
fi exercitat în limitele legii, ceea ce înseamnă că pentru motive de ordin public
sau alte considerente, prin lege organică se pot stabili anumite limitări ale lui.
Spre exemplu, înstrăinarea unui teren împădurit către o altă persoană fizică poate
fi realizată numai după exprimarea unei negaţii din partea statului că nu este
interesat să cumpere el acel teren (dreptul de preemţiune). O asemenea limitare
este motivată pe ideea de a nu fi fărâmiţată proprietatea sau pentru evitarea
speculei cu terenuri-păduri. Statul garantează proprietatea ce a fost obţinută pe
căi legale, iar naţionalizarea unor bunuri proprietate privată este total interzisă.
Naţionalizarea este o procedură politică şi juridică de trecere silită din
proprietatea privată în proprietatea publică a unor bunuri, fără despăgubire şi fără
o justificare temeinică, juridică şi morală. De regulă naţionalizările au la bază
criteriul etnic, social, religios, politic. Legea fundamentală reglementează şi
cazurile în care autorităţile publice pot folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare (instalare de conducte, cabluri, căi de comunicaţii etc.), dar cu
obligaţia plăţii unor despăgubiri către proprietarul terenului pentru daunele
provocate solului, plantaţiilor sau construcţiilor etc. Despăgubirile trebuie să fie
normale, stabilite de comun acord cu proprietarul, iar în caz de neînţelegere, va
stabili instanţa de judecată, având în vedere şi reglementările internaţionale.
Constituţia prevede că autorităţile publice pot dispune exproprierea
bunurilor (trecerea silită în proprietatea publică a statului sau a circumscripţiilor
teritoriale – judeţe, oraşe, comune) numai pentru o cauză de utilitate publică şi
după plata unei drepte (echitabile) şi prealabile despăgubiri. Exproprierea
reprezintă un mod de limitare, de pierdere a dreptului de proprietate, este o
excepţie de la garantarea acestui drept, dar legiuitorul impune două condiţii
esenţiale, prealabile actului de expropriere: utilitatea publică pentru care se
dispune exproprierea să fie reală, clară şi dovedită nu numai exprimată şi, a doua
condiţie, dreapta şi prealabila despăgubire130.
Că dreptul de proprietate, chiar garantat este circumscris unor limite
stabilite de lege o spune şi art. 44 alin. 7 din Constituţie după cum urmează:
„dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. De aici rezultă că dreptul de
130
Pentru o reglementare detaliată a exproprierii, a se vedea Legea nr. 33/1994 publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 139/ 02.06.1994, cu modificările ulterioare.

105
proprietate este un drept absolut dar nu şi un drept discreţionar. Pentru că o
persoană fizică are nu numai drepturi de proprietate în patrimoniul său ci şi
obligaţii. Alin. 1 al art. 44 garantează şi creanţele ce le avem împotriva statului.
Un alt aspect al dreptului fundamental de proprietate priveşte pe
cetăţenii străini şi apatrizii care în momentul de faţă nu pot dobândi drept de
proprietate asupra terenurilor; în schimb pot dobândi acest drept prin moştenire
legală (cea sangvină) nu şi prin moştenire testamentară2.
Pentru cetăţenii români, dreptul la moştenire este garantat, indiferent
unde aceştia îşi au domiciliul, calitatea de cetăţean român este principala
condiţie. Pentru cei care nu mai sunt cetăţeni români sau care moştenesc averea
imobiliară a autorilor lor din România li se garantează dreptul de proprietate prin
moştenire legală. Dreptul la moştenire este reglementat prin art. 46 al
Constituţiei.

f. Dreptul la un nivel de trai decent


Art. 1 alin. 3 al Constituţiei stabileşte caracterul social al statului
român, ceea ce presupune o atenţie deosebită acordată omului, colectivităţii
umane, şi implică un anumit grad de solidaritate socială reglementat ca atare.
În concret, dreptul la un nivel de trai decent implică dreptul fiecăruia
dintre cetăţeni la condiţii de viaţă rezonabile, la un trai civilizat, fundamentat
licit, respectul personalităţii umane prin decenţă.
Pentru realizarea acestor cerinţe - drepturi, statul îşi asumă obligaţia
luării unor măsuri de ordin economic, dezvoltarea pieţei locurilor de muncă prin
investiţii interne, prin atragerea de investiţii străine, reducerea fiscalităţii, dar şi
acordarea unor facilităţi directe, o protecţie şi asistenţă socială reale, consistente
şi continue pentru a suplini şi echilibra posibilităţile de desfăşurare a unor
activităţi directe de către cei care au nevoie de sprijinul societăţii.
Acest drept la un nivel de trai decent îl putem asocia într-o oarecare
măsură cu libertatea economică, reglementată de art. 45 din Constituţie potrivit
căruia „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate”. Libertatea economică este
reglementată de dată recentă, în urma revizuirii Constituţiei. Acest drept trebuie
asociat şi cu exercitarea dreptului la muncă.

g. Dreptul la căsătorie
Dreptul la căsătorie, reglementat prin art. 48 din Constituţie, denumit
generic „Familia”, este conceput ca o libertate a fiinţei umane de a-şi întemeia o
familie prin căsătoria dintre bărbat şi femeie, de la o anumită vârstă. Această
libertate se fundamentează pe liberul consimţământ al celor doi viitori soţi, pe
egalitatea juridică a soţilor, pe obligaţia fundamentală a părinţilor de a asigura
2
Vezi Legea nr. 312/1995 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii
străini şi apatrizi precum şi de către persoanele juridice străine.

106
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, fără a se face distincţie dacă aceştia
provin din acea căsătorie, din afara căsătoriei, dintr-o altă căsătorie ori au fost
adoptaţi. Căsătoria în dreptul român este laică în sensul că numai acea celebrată
în faţa ofiţerului de stare civilă (primarul localităţii sau al sectorului, în
municipiul Bucureşti), este cea legală şi producătoare de efecte juridice.
Căsătoria religioasă nu este obligatorie şi ea se poate îndeplini după ce s-a
realizat căsătoria civilă (legală).

h. Dreptul unor categorii de persoane la protecţie socială


Identificarea unor categorii de persoane care au nevoie de o protecţie şi
asistenţă socială este realizată prin două norme constituţionale. Astfel, potrivit
art. 49 din Constituţie, copii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi
de asistenţă pentru realizarea drepturilor lor. Sunt avute în vedre printre alte
drepturi: dreptul la învăţătură şi educaţie, dreptul la cultură, dreptul la muncă,
dreptul de a-şi întemeia o familie. Acordarea unei atenţii deosebite copiilor şi
tinerilor se explică prin nevoile reale ale acestora aflaţi la începutul dezvoltării şi
formării lor ca cetăţeni, participanţi la realizarea progresului social, faptul că
reprezintă viitorul naţiunii, iar statul are o obligaţie juridică şi morală pentru
dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a naţiunii române. Pentru garantarea acestui
drept, statul contribuie prin diferite mijloace: învăţământ gratuit obligatoriu până
la un anumit ciclu, alocaţii de stat pentru toţi copii, ajutoare pentru copilul bolnav
sau cu handicap, concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la o
anumită vârstă, fie pentru mamă, fie pentru tată, după caz, tabere sociale în
perioada vacanţelor şcolare, interzicerea muncii în anumite locuri cu grad de
pericol sporit sau pe timpul nopţii etc.
Cea de-a doua categorie de persoane pentru care este reglementată o
protecţie specială o reprezintă persoanele cu handicap (art. 50 din Constituţie).
Starea de handicap a unei persoane îi creează acesteia o limitare de posibilităţi şi
de poziţie în societate, o defavorizează, fapt ce implică o intervenţie a statului
pentru a contrabalansa situaţia celui în cauză pentru asigurarea unei egalităţi de
şanse în societate, pentru a-i acoperi într-o măsură starea de dizabilitate a celui în
cauză.

5. Drepturile exclusiv politice


A treia mare categorie de drepturi fundamentale este constituită din
acele drepturi ce ţin de participarea într-un mod sau altul a cetăţenilor la
exerciţiul puterii publice. Mai sunt denumite şi drepturi electorale şi se compun
din dreptul de vot, dreptul de a fi ales (art. 36 şi 37 din Constituţie).
Cele două drepturi sunt organic legate de sistemul electoral, iar
prezentarea lor în detaliu va fi făcută în capitolul respectiv (capitolul VII), pentru
că numai aşa poate fi pusă în valoare „exclusivitatea politică” a acestor drepturi.

6. Drepturile şi libertăţile social-politice

107
a. Libertatea conştiinţei reprezintă posibilitatea unei persoane de a-şi
exprima în public punctul său de vedere despre tot ceea ce ne înconjoară
(fenomene, fapte economice, sociale, politice, culturale etc.). Această libertate are
două componente: libertatea gândurilor, a opiniilor şi a exprimării publice a
acestora, şi, în aceeaşi măsură, libertatea credinţei religioase131. Legea
fundamentală interzice orice îngrădiri în acest domeniu sau constrângerii pentru
aderarea unei persoane la o credinţă religioasă, împotriva propriilor convingeri.
Pe lângă garantarea libertăţii conştiinţei, legea impune şi manifestarea unui spirit
de toleranţă şi respect reciproc, interzice manifestările de orice fel care ar putea
conduce la învrăjbire pe motive religioase. Cultele religioase se organizează şi
există în mod autonom faţă de stat, ele au obligaţia respectării ordinii juridice şi
constituţionale existente, având libertatea de a-şi organiza propriile instituţii de
învăţământ religios, de a se manifesta prin acordare de asistenţă religioasă în
armată, spitale, penitenciare, azile sau orfelinate.
Libertatea de conştiinţă presupune drepturi şi obligaţii. În cadrul acestei
categorii de drepturi enunţăm: libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în grup, în loc
public sau în mod privat, prin cult, învăţământ, practică, ritual132. Reglementările
internaţionale în materie converg spre un limbaj comun. Practica organelor de
jurisdicţie europene şi doctrina reţin că „Biserica, în calitatea sa de persoană
morală se poate şi ea prevala de unele dintre componentele dreptului consacrat de
art. 9 al Convenţiei”133.
Libertatea conştiinţei este un drept complex, strâns legat de fiinţa
umană, de libertatea acesteia neîngrădită în gândire, în conştiinţă sau crez
religios, spirit şi manifestare continuă, toleranţă reciprocă, privită ca drept şi
obligaţie, respect reciproc, nediscriminare pe aceste motive etc.

b. Libertatea de exprimare. Dacă libertatea de conştiinţă implică


preponderent elemente de gândire, libertatea de exprimare se manifestă cu
precădere în exteriorizarea gândirii, în exprimarea acesteia prin cuvânt, prin scris,
prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare – presă, radio, televiziune,
publicitate, internet etc., dar şi prin exprimare orală – manifestări publice,
discursuri etc. Deplinătatea libertăţii de exprimare înseamnă şi posibilitatea
înfiinţării de ziare, reviste, posturi de radio, posturi TV, deschiderea de site-uri pe
internet. Este interzisă cenzura de orice fel. Cu toate acestea, cenzura poate fi de
natură administrativă sau financiară. Cenzura administrativă constă în
interzicerea la vedere a publicării unor articole de presă, a unor emisiuni radio-
TV, suspendarea apariţiei unei publicaţii, a licenţei de emisie radio sau TV.
Cenzura economico-financiară se poate manifesta prin obligaţii împovărătoare
pentru publicaţii sau mijloace audio-vizuale – taxe, impozite, licenţieri excesive
131
Vezi şi Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare pe motivul religiei sau
convingerii, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 25 noiembrie 1981.
132
A se vedea pentru detalii, text, comentariu, practică, art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
133
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, 1996, vol. II, pag. 154, 155.

108
etc.). Libertatea de exprimare trebuie exercitată în limitele normalităţii vieţii
sociale fiind interzise exprimări publice în scris sau vorbit care pot aduce atingere
demnităţii, onoarei, reputaţiei, vieţii particulare a persoanei şi dreptului său la
propria imagine. Sunt interzise orice manifestări de defăimare a ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială de clasă sau religioasă,
incitare la discriminare, la secesiune teritorială ori la violenţă publică la
săvârşirea unei infracţiuni, etc. Constituţia interzice manifestările obscene,
contrare bunelor moravuri, fapt denumit în doctrină ca „protecţie constituţională”
a celor mai importante valori umane, statale, publice134.

c. Dreptul la informaţie
Într-un stat democrat orice informaţie de interes public trebuie adusă la
cunoştinţa cetăţenilor, în mod prompt, clar şi corect. Legea fundamentală
interzice orice îngrădire în această privinţă însă trebuie respectate anumite
măsuri de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Spre exemplu anumite
fapte negative săvârşite de tineri (minori) pot fi prezentate dar este obligatorie
protejarea identităţii minorului sau a imaginii sale fizice. Legea stabileşte că o
serie de informaţii ce ţin de securitatea naţională sunt secrete sau strict secrete şi
nu pot face obiect de informare a publicului larg, tot aşa şi actele normative
adoptate de Guvern cu caracter militar se comunică numai instituţiilor
interesate nu şi în Monitorul Oficial al României, aşa cum este regula stabilită
de art. 108 din Constituţie conform căreia nepublicarea atrage inexistenţa
hotărârii sau a ordonanţei. Informarea făcută prin mijloace mass-media, publice şi
private, trebuie să fie corectă, iar grupurilor sociale (minorităţi) şi politice
(partide, formaţiuni şi alianţe de partide) le este garantat dreptul la antenă.
Aşa cum spuneam anterior, dreptul la informare ca toate celelalte
drepturi fundamentale sunt drepturi absolute, dar nu discreţionare, ele trebuie
exercitate în limitele strict prevăzute de lege. Asupra modului de folosire şi de
realizare a drepturilor fundamentale există un control parlamentar pentru toţi
subiecţii implicaţi în acest domeniu135.

d. Libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere


Deşi legea fundamentală reglementează separat aceste două drepturi: în
art. 39 – libertatea întrunirilor, iar în art. 40, dreptul la asociere, între ele există o
strânsă legătură. Pe când, mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice fel de
alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără
nici un fel de arme, reprezintă o asociere temporară uneori ad-hoc, în cazul
134
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 214.
135
În acest sens a fost creată o autoritate publică autonomă ce funcţionează sub controlul Parlamentului României
– Consiliul Naţional al Audiovizualului (legea nr. 504/2002) cu rolul de a veghea la respectarea legii de către
persoanele juridice din domeniul radiodifuziunii şi din cel al televiziunii, putând în acest sens să propună chiar
sancţiuni celor vinovaţi de încălcarea legilor. Pentru detalii, vezi în Ion Corbeanu, Drept administrativ, Ed.
Lumina Lex, 2009, pag. 343 şi urm.

109
„dreptului la asociere” reglementat de art. 40, asocierea se realizează nu spontan
ci, după anumite reguli procedurale, ofertă de asociere, negociere, autorizare etc.,
şi priveşte o menţinere în timp a cadrului organizatoric, asociativ. Dreptul la
asociere nu poate conduce la a milita contra: pluralismului politic, a principiilor
statului de drept, a suveranităţii sau independenţei României. Dreptul la asociere
este restrâns unor categorii de demnitari, funcţionari publici, precum şi
judecătorilor Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, magistraţilor, ofiţerilor
şi subofiţerii din Armata Română, poliţiştilor etc., care nu pot fi membri ai unui
partid politic.
Alteori şi asocierea sindicală poate fi limitată. Orice asociere cu
caracter secret este interzisă. Asocierea poate avea un scop public – partide
politice – sau privat – sindicate, asociaţii patronale etc.

e. Secretul corespondenţei
Potrivit art. 28 din Constituţie secretul scrisorilor, telegramelor, al
oricăror trimiteri poştele, al convorbirilor telefonice şi altor mijloace legale de
comunicare, fax, telefax etc., este inviolabil. Acest principiu-normă trebuie
înţeles şi aplicat din perspectiva şi a subiecţilor de drept faţă de care este ocrotită
corespondenţa, deoarece textul nu face vreo diferenţiere. Practic, orice
corespondenţă de la oricine ar veni ea nu poate fi violată (desigilată, deschisă,
descifrată etc.) decât de cel sau cei cărora le este adresată, iar în cazul ajungerii
eronate la o altă persoană decât cea vizată, trebuie returnată adevăratului
destinatar. Nimănui nu-i este permis să facă publică o informaţie transmisă prin
astfel de corespondenţe, chiar şi atunci când a luat cunoştinţă involuntar de acest
fapt.
Personalului din ramura poştă, telefonie, îi este interzis să facă publice
informaţii de care a luat cunoştinţă întâmplător prin natura activităţii lor
profesionale, direct sau indirect. Pentru aceşti funcţionari se aplică regulile
privind secretul profesional, secretul de serviciu. În caz contrar, acest personal
poate deveni subiect special al infracţiunii de „violare a secretului
corespondenţei”, prevăzut de art. 195 Cod penal sau de „divulgare a secretului
profesional”, prevăzut de art. 196 Cod penal.
Cu toate cele arătate mai înainte, pot exista motive temeinice care să
justifice o restrângere a exerciţiului acestui drept, în interesul justiţiei, adică al
descoperirii unor fapte cu caracter penal şi a celor care le-au săvârşit. Ascultarea
unei convorbiri telefonice, deschiderea unei scrisori şi citirea acesteia, precum şi
folosirea lor ca probe într-o cauză penală trebuie realizate în limitele strict legale
(dacă nu există alte mijloace) pe timp limitat, pe bază de ordonanţă scrisă, fără a
prejudicia intimitatea celorlalţi membri ai familiei celui în cauză.

7. Drepturile garanţii

110
a. Dreptul la petiţionare – este reglementat de art. 51 din Constituţie
şi poate fi exercitat fie în mod individual, fie de un grup de cetăţeni constituit în
acest sens pentru realizarea unui scop licit sau de către persoane morale (juridice)
legal constituite. Petiţiile trebuie să privească drepturi şi interese ale celor care le
formulează şi trebuie semnate. Anonimele nu pot fi luate în seamă, pentru că
trebuie promovat un spirit de moralitate şi responsabilitate, şi nu un spirit de
calomniere, de insulte la adresa unor persoane particulare sau a autorităţilor
publice, caz în care, dacă se constată o totală rea-credinţă exprimată în petiţie şi
care vizează o faptă penală pretins săvârşită de o anume persoană, se poate
înţelege că suntem în prezenţa unui denunţ calomnios (art. 259 Cod penal).
Autorităţile publice au obligaţia de a examina petiţia şi comunica un răspuns
petentului într-un termen stabilit de lege, de regulă de 30 de zile136. Dreptul de
petiţionare poate fi înscris în rândul dreptului de acces liber la justiţie pentru că
cel nemulţumit de soluţionarea petiţiei poate promova o acţiune în justiţie.

b) Dreptul persoanei fizice vătămate de către o autoritate publică


Potrivit art. 52 din Legea fundamentală, orice persoană vătămată într-
un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, poate cere
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi
repararea pagubei.
Din conţinutul textului constituţional rezultă recunoaşterea
responsabilităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi, în consecinţă posibilitatea
de angajare a răspunderii acestora ca urare a emiterii sau adoptării unui act
administrativ vătămător pentru o persoană sau a refuzului ori neglijenţei de
soluţionare în termen legal a unei cereri adresate de o persoană interesată în
realizarea unui drept sau a unui interes legitim. Acest drept este considerat ca
drept – garanţie. De aceea, în orice raport al cetăţenilor cu autorităţile şi
instituţiile publice, factorul timp este foarte important, drept pentru care există
anumite termene obligatorii în care petiţia trebuie soluţionată.
Autorităţile publice de cele mai multe ori acţionează din oficiu, ceea ce
poate însemna la un moment dat emiterea unor acte administrative prin care se
încalcă ori se nesocotesc drepturi şi interese legitime. Cel care se consideră
vătămat printr-un astfel de act trebuie să poată cere autorităţii emitente a actului
retractarea actului sau repararea prejudiciului cauzat, dacă actul şi-a produs
efectele şi nu mai poate fi retractat, abrogat etc.
Şi în cazul în care autoritatea publică refuză emiterea actului sau
recunoaşterea dreptului, cetăţeanul prejudiciat poate cere obligarea autorităţii la
emiterea actului, recunoaşterea dreptului sau a interesului şi despăgubirea pentru
refuz sau pentru întârziere. Aceste drepturi-garanţii recunoscute la nivel de
136
A se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind dreptul de petiţionare şi Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, publicată în Monitorul Oficial nr. 29 din 25.04.2003.

111
principii în Constituţie, îşi găsesc o reglementare în detaliu prin legea
contenciosului administrativ care este o lege organică ( Legea nr. 554/2004).
Tot textul constituţional al art. 52 mai stabileşte un aspect legat de
drepturile-garanţii ale persoanei fizice, respectiv în cazul unor erori judiciare.
Când se recunoaşte răspunderea statului şi chiar a magistraţilor, dacă aceştia şi-au
exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Faptul de a implica răspunderea magistraţilor reprezintă un mare pas
înainte în profesionalizarea acestei funcţii, dar şi în asigurarea independenţei
depline a justiţiei şi a fiecărui magistrat în parte. În acest fel statul are la
îndemână acţiunea în regres contra magistraţilor, dacă a fost obligat să plătească
daune pentru erori judiciare.

Restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale


Legea fundamentală reglementează un principiu de drept important –
exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale – având în
vedere că orice abuz în această direcţie se repercutează asupra drepturilor şi a
libertăţilor altor persoane, fapt ce poate antrena în cele din urmă măsuri
sancţionatorii împotriva persoanei vinovate.
Chiar dacă drepturile şi libertăţile fundamentale sunt protejate şi
garantate există şi situaţii, mai presus de interesul privat – când exerciţiul
acestor drepturi sau libertăţi să poată fi restrâns pe o perioadă de timp limitată.
O astfel de măsură vizează nu existenţa în sine a dreptului ci doar limitele
exerciţiului acestuia.
Prin art. 53 din Constituţia României se reglementează, în principal,
condiţiile în care pot interveni asemenea restrângeri ale exerciţiului drepturilor.
Potrivit Constituţiei, măsura resnstrângerii exerciţiului drepturilor se
poate realiza numai prin lege şi numai dacă se impune, pentru apărarea securităţii
ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, sau pentru desfăşurarea
instrucţiei penale. Legea fundamentală stabileşte regimul legal al măsurii,
caracterul excepţional al acestuia, precum şi proporţionalitatea măsurii în raport
cu situaţia generatoare a acesteia pentru a nu fi afectate grav drepturile persoanei
însăşi. O altă condiţie legată de o asemenea măsură o reprezintă limitarea în timp
a acesteia137.

Secţiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români

Constituţia României stabileşte în Titlul II, Capitolul III care sunt


îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români. Existenţa unui capitol dedicat
137
În acest sens pot fi exemplificate următoarele măsuri de restrângere a unor drepturi ori libertăţi fundamentale:
interzicerea părăsirii unei localităţi sau de a se afla într-o localitate o perioadă de timp; limitarea dreptului de
trecere a frontierei de stat a României, interzicerea drepturilor electorale o perioadă celui care a fost amendat, ca o
măsură complementară etc.

112
îndatoririlor fundamentale este justificată prin aceea că cetăţenilor nu le pot fi
recunoscute numai drepturi şi libertăţi ci le sunt impuse şi îndatoriri. Aşa cum am
arătat, drepturilor subiective le corespund şi îndatoriri, iar Statul nu poate avea el
doar obligaţii faţă de proprii cetăţeni fără să le impună acestora anumite
obligaţii.

1. Fidelitatea faţă de ţară


Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este declarată ca sacră. Cetăţenilor
cărora le sunt încredinţate funcţii şi demnităţi publice şi militarii răspund de
îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin drept pentru care la intrarea în
funcţie sau în serviciu au obligaţia să depună jurământul de credinţă. Sunt incluşi
în această categorie de persoane care au obligaţia de depunere a jurământului de
credinţă – moment ce marchează intrarea în exerciţiul funcţiunii, Preşedintele
României, membrii Parlamentului, membrii Guvernului, aleşii locali – consilierii
locali, consilierii judeţeni, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene – cei care
sunt numiţi în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale, magistraţii,
funcţionarii publici, militarii şi alte categorii de cetăţeni prevăzute de lege. De
asemenea, străinii şi apatrizii care dobândesc cetăţenia română au obligaţia
depunerii jurământului de credinţă.

2. Apărarea ţării
Art. 55 din Constituţie dispune că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să
apere România, să îndeplinească îndatoririle militare stabilite prin lege organică,
să participe la orice acţiuni legale necesare apărării ţării. Apărarea patriei nu
trebuie înţeleasă, în primul rând şi nici exclusiv, ca o luptă cu arma în mână ci ea
are o componentă mai complexă precum şi fidelitatea faţă de poporul român, o
conduită fără cusur faţă de ţară. Legea fundamentală reglementează în principal şi
situaţia stagiului militar pe care trebuie să-l satisfacă cetăţenii români stabilit ca
vârstă de la 20 de ani până la 35 de ani. Pentru că reglementarea prezentă privind
stagiul militar nu a fost abrogată şi ea nu intră în contradicţie cu noul text al
Constituţiei revizuite, toţi cei care au vârste între 20 şi 35 de ani pot fi chemaţi şi
au obligaţia de a se prezenta la încorporare1. În Constituţie este prevăzută o
categorie aparte de cetăţeni, voluntarii care pot participa la diferite operaţiuni de
instruire, în condiţiile care vor fi stabilite prin lege organică.

3. Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice


Toţi cetăţenii au obligaţia să contribuie la cheltuielile publice prin
impozite şi taxe locale. Aceste contribuţii trebuie să asigura o „aşezare justă a
sarcinilor fiscale” ceea ce implică o contribuţie proporţională cu veniturile şi cu
averea fiecăruia; în prezent există impozite diferenţiate pe venituri, taxe diferite
pentru deţinătorii mai multor imobile cu destinaţia de locuinţă dar şi scutiri de
taxe pentru anumite persoane sau categorii de persoane. Sunt interzise prestaţii în
1
În prezent stagiul militar obligatoriu a fost desfiinţat.

113
afara cadrului legal existent cu excepţia situaţiilor excepţionale când pot fi
dispuse rechiziţii, prestări de servicii, toate cu caracter temporar şi impuse de
situaţia excepţională dată.

4. Buna credinţă în exercitarea drepturilor şi a libertăţilor


fundamentale
Potrivit art. 57 din Constituţie, atât cetăţenii români cât şi străinii şi
apatrizii ce se găsesc la un moment dat sub incidenţa legii române au îndatorirea
fundamentală de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-
credinţă şi cu respect total faţă de drepturile şi libertăţile celorlalţi. Buna-credinţă
(bona fides) constă în obligaţia titularului oricărui drept de a-l exercita în limitele
acestuia, în scopul în care există şi cu respectarea drepturilor celorlalţi. Un drept
nu poate fi exercitat prin deturnare de la finalitatea lui.
Textul constituţional pe lângă raportarea generală la comportamentul
oamenilor, are în vedre şi câteva drepturi exprese prevăzute de Constituţie, cum
ar fi: accesul liber la justiţie, sau dreptul la apărare, ambele fiind cel mai adesea
supuse unei nesocotiri prin abuz de drept din partea celor care se prevalează de
exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

114
CAPITOLUL V
STATUL ŞI PUTEREA DE STAT

Secţiunea 1. Statul - elemente constitutive

Statul este neîndoielnic cea mai importantă instituţie politică a Societăţii.


El a apărut după o anumită etapă de evoluţie a societăţii omeneşti şi a cunoscut o
evoluţie continuă, ca o cerinţă a dezvoltării sociale. Apariţia statului a fost
precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul
comunei primitive, prima formă de manifestare a unei orânduiri sociale. Evoluţia
formelor de conducere socială, de structurare a acesteia s-a produs lent, dar
ascendent fiindcă orice formă de asociere, impune o anumită organizare a vieţii
sociale şi o conducere a acesteia. Primele forme de organizare, ginta, tribul s-au
dovedit la un moment dat insuficiente, o frână în dezvoltarea societăţii, ceea ce a
impus o nouă abordare, cea politico-statală. Deşi căile de apariţie a statului sunt
foarte variate de la un popor la altul sau de la o zonă geografică la alta, din
analiza fenomenului, rezultă că trecerea la forma politico-statală de organizare
socială a avut aceleaşi cauze şi anume cerinţele istorico-sociale de organizare
impuse de creşterea numărului de membri ai grupurilor sociale şi nevoia de
apărare a unui teritoriu sau spaţiu geografic împotriva tendinţei expansioniste a
altor grupuri sociale. Orânduirea comunei primitive are la bază legăturile de
rudenie şi mai puţin de interese, ceea ce face să evolueze lent viaţa socială.
Uneltele de muncă, tehnica utilizată în folosirea acestora nu asigura grupului
social decât mijloace de trai minime, de supravieţuire. Munca în comun, repartiţia
comună şi egalitară a produselor muncii a condus la crearea şi menţinerea
proprietăţii comune asupra mijloacelor de muncă. Totul aparţinea tuturor. Dar
lupta pentru supravieţuire a dus la crearea proprietăţii individuale asupra unor
unelte şi arme. Ginta s-a constituit pe criteriul de rudenie, al filiaţiei, ceea ce
făcea să scadă şi nivelul competiţiei între membrii acesteia. Rudenia între
membrii gintei se stabilea după mamă. De aceea prima gintă cunoscută în istorie
este ginta matriarhală.
Evoluţia cantitativă dar şi calitativă a gintei matriarhale, creşterea
nevoilor grupului uman în paralel cu conştientizarea membrilor acestuia,
manifestarea individualismului şi a personalităţii lor a condus la înlocuirea gintei
matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar
descendenţa se stabileşte după acesta. Se naşte astfel familia patriarhală, în care
copii îl moştenesc pe tată, ca descendenţi.
Conducerea gintei este încredinţată unui organism obştesc; membrii adulţi
ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi de decizie, iar
conducerea curentă este încredinţată unui Şef ales.

115
Societatea primitivă nu cunoştea forme de constrângere specifice statului,
astfel că autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală,
religioasă, părintească. Obiceiurile reprezentau un punct de referinţă în tot ceea
ce făceau membrii gintei sau conducerea acesteia. Tot astfel “opinia gintei” era
foarte valoroasă şi influenţa puternic membrii gintei.
Cu timpul, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală, oamenii încep să
conştientizeze că ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, dar posibilităţile fizice,
intelectuale sau de altă natură diferă de la un individ la altul. Se naşte în acest
mod un alt concept de viaţă decât cel egalitar care, coroborat cu descoperirea
metalului şi a uneltelor confecţionate din acesta face ca oamenii să înceapă să se
separe şi să se organizeze nu absolut pe criterii de rudenie ci pe alte considerente
de “profesii”. Apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin o lungă perioadă
de timp regula “proprietăţii comune” asupra pământului ca principalul mijloc de
producţie, dar şi ca proprietate individuală a unor membri ai gintei. Întrucât nu
toate spaţiile geografice erau egale ca bogăţie şi ofertă pentru oameni s-au
declanşat o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor grupuri umane, fie
prin deposedarea acestora de bunurile lor, prin alungarea de pe teritoriile
acaparate sau, în multe cazuri prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de
sclavie, folosită la munci brute, înjositoare.
Pe acest fond, al mutaţiilor umane apare nevoia schimbării formei de
organizare a Societăţii, găsirea unor noi moduri de ordonare a vieţii sociale,
impunerea unor noi reguli de comportament pentru toţi membrii colectivităţii. Iau
naştere în acest mod structuri instituţionale necunoscute până atunci şi anume
organe de constrângere, cu misiunea de a impune în cadrul societăţii umane noi
reguli de conduită. Se naşte în acest mod Statul, ca instituţie politico-
organizatorică a Societăţii.
Faţă de societatea umană, Statul se prezintă ca o necesitate absolută, el
este puterea cea mai mare a acesteia este chiar produsul societăţii şi în nici un caz
un element de suprastructură. Statul se legitimează ca reprezentant al Societăţii,
ca fenomen social şi ca instituţia politică.
Modul de apariţie a statelor a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri în
evoluţia sa, în raport de condiţiile istorice concrete în care s-a realizat şi de
stadiul de dezvoltare al societăţii respective138.
Spre exemplu, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon şi altele se
regăsesc primele organizări statale. Aceasta are la bază nevoia de a face faţă unor
cerinţe acute de dezvoltare a agriculturii întemeiate pe irigaţii, introducerea
prelucrării metalelor (aramă, bronz). Cu toate acestea, ele rămân tributare unor
forţe de producţie modeste, se menţin încă o serie de relaţii din perioada
descompunerii comunei primitive, se păstrează caracterul patriarhal al societăţii,
locul esenţial revenind încă obştilor săteşti. Proprietarul pământului rămâne
statul, personificat prin monarhul absolut, iar obştile săteşti se menţin

138
I.Nistor, Istoria societăţii primitive, Centru de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.

116
uzufructuare ale pământului139 în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în
natură către stat. Ulterior acest control absolut al statului asupra bunurilor, în
speţă pământul şi uneltele, se diminuează.
Statele greco-romane, apar ulterior statelor din Orientul Antic. Acestea se
caracterizează printr-o tehnică mai avansată de lucru a pământului, se dezvoltă
multe meserii. În afara cultivării pământului locuitorii se ocupă şi de creşterea
animalelor. Dar munca cea mai grea este rezervată sclavilor care constituie
principala forţă de muncă a societăţii. Pământul se găseşte cu precădere în
proprietate privată. Cel care avea calitatea de proprietar de pământ devenea
“cetăţean al Cetăţii”. Apar astfel state-cetăţi, (polisuri) care pentru a fi mai
puternice au început să se unească între ele.
Pe teritoriul actual al României, epoca bronzului, începută pe la 1700
î.Ch. se caracterizează prin începutul destrămării comunei primitive. Organizarea
tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa Adunării poporului, a unui
sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, elemente caracteristice,
întâlnite şi la alte popoare. Această perioadă de început a organizării statale,
denumită în istoria omenirii, perioada “democraţiei militare”, se impune odată
cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi
cotropire, ce duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei, dând naştere la
ceea ce se numeşte “aristocraţia gentilico-tribală”. Spre exemplu, Uniunea tribală
a lui Dromichete apărută la sfârşitul secolului IV î.Ch. sau cea a lui Oroles,
Rubobostes şi alţii140, apărute în sec.III î.Ch. sunt primele forme organizatorice
care preced apariţia Statului. La începutul secolului I î.Ch. se constituie o
puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista care cuprindea o mare
parte a teritoriului actual al ţării noastre, inclusiv teritorii anexate în secolul XX
altor state141. Statul lui Burebista se va consolida şi dezvolta puternic în timpul
regelui dac Decebal142.

2. Definiţia şi conţinutul statului


A. Definiţia statului
Statul este un fenomen social şi principala instituţie politică a societăţii.
Înţelesul actual al cuvântului “stat” este de origine modernă. Cel care s-a
preocupat intens de analiza statului, de fundamentarea unei adevărate teorii a
statului a fost Nicolo Machiavelli, considerat părintele ştiinţei moderne143.

139
Uzufructul, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului
sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de
posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea
uzufructului – conform Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
1997, pag.167.
140
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999,
pag.9.
141
Avem în vedere, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul.
142
Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pag.11.
143
Ovidiu Trăsnea, Filosofia Politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986.

117
Dar accepţiunile cuvântului “Stat” sunt diversificate în funcţie de autori şi
de perioada istorică la care ne raportăm. Astfel autorul francez Ph.Ardant susţine
că statul este “forma normală de organizare a societăţii politice”144, iar Leon
Duguit în “Traite de droit consitutionnel” (tom 1, Paris, 1921, pag.395) susţine că
statul desemnează fie guvernanţii sau puterea politică, fie societatea însăşi în care
există această diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi şi în care regăsim o astfel
de putere politică. Pentru această definiţie a statului, autorului i s-a reproşat faptul
că reduce întreaga problematică a exercitării puterii de stat la această diferenţiere,
care poate apărea artificială, „între guvernanţi şi guvernaţi”.
Imanuel Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are
scopul de a apăra drepturile inalienabile ale omului şi în care politica este
subordonată moralei.
Alţi autori consideră că Statul este “puterea centrală raportată la
colectivităţile locale, regiuni, departamente, oraşe” sau, că statul desemnează o
“societate civilă organizatorică” spre exemplu – statul român, statul german,
statul polonez, statul spaniol etc.
Definirea exactă a noţiunii este greu de realizat datorită multitudinii
punctelor de vedere, a regimurilor politice ori a poziţiilor sociale în care se
găseşte autorul definiţiei. Spre pildă, până la căderea regimurilor marxiste
(socialiste sau comuniste), doctrina sub influenţa ideologiei marxiste a elaborat o
serie de definiţii asupra statului pe care îl considera ca fiind “un element de
suprastructură”, “un organ de dominaţie a unei clase de către altele” sau “o
maşină de dominaţie” etc.
Toate aceste definiţii s-au dovedit false, ele având doar rolul să justifice
într-un mod sau altul regimurile de dominaţie, nedemocratice, de falsă
reprezentare a “maselor populare” care suprimaseră aproape în totalitate
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, într-un cuvânt, să evidenţieze
“superioritatea statului socialist”145.
Doctrina modernă asupra Statului, fundamentată iniţial de către
Machiavelli pleacă de la “tezele” contractului social, a drepturilor sociale ale
omului şi a separaţiei puterilor în stat. Definiţia statului trebuie să cuprindă fără
îndoială referiri la demnitatea şi libertatea umană. Statul nu este o suprastructură,
nu se află deasupra societăţii, el este societatea însăşi. Rezultă că definirea
statului trebuie făcută după alte elemente decât cele de suprastructură şi anume
populaţie, teritoriu, suveranitate. Deci, statul nu există în general, nu este un
“dat” de undeva, el este ceva concret, el există numai raportându-ne la cele trei
elemente definitorii şi concomitente. Putem vorbi de două accepţiuni ale statului,
una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.
În sens larg: Statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei
populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea
internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru
144
Ph.Ardant, Instutitions Politiques et Droit Constitutional, Paris, 1990, pag.16.
145
Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, 2008, p. 30.

118
asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea
fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei146.
În sens restrâns Statul este ansamblul autorităţilor şi instituţiilor
publice publice care asigură guvernarea, adică aparatul prin care se realizează
direcţionarea societăţii147.

B. Elementele determinante ale statului


Statul există, se individualizează, se manifestă şi impune în raport cu
anumite elemente. Fără existenţa acestora nu se poate vorbi de Stat în înţelesul
deplin şi modern al cuvântului. Apariţia Statelor este influenţată de anumite
condiţii economice, istorice, politice etc., ce ne conduce la concluzia că există o
diversitate de state. Dar, în această diversitate, se individualizează fiecare stat în
parte, care se caracterizează prin elementele sale esenţiale, definitorii şi
obligatorii, unanim recunoscute şi anume: un element personal; un element
material şi un element formal-instituţional148.
a) Elementul personal. Este reprezentat de populaţie, denumită generic
colectivitate umană, socială, cea asupra şi pentru care acţionează Statul. Între
populaţia determinată generic şi fiecare membru al acesteia şi Statul ca instituţie
există de la început o strânsă legătură juridică (cetăţenie), morală şi religioasă.
Între membrii colectivităţii umane organizată statal, în timp, s-au statornicit
multiple legături de rudenie, de comunitate economică, culturală, afectivă,
spirituală. Această populaţie formează poporul sau naţiunea.
Cuvântul popor, ce are diferite înţelesuri, indică mulţimea componenţilor
statului, întrucât încheagă o legătură politică149. Dacă pe lângă legătura politică
ori, chiar fără ea, există alte legături naturale de convieţuire, avem o naţiune150.
Ca atare nu trebuie confundată naţiunea cu poporul, nici cu statul. Naţiunea
reprezintă o unitate socială care se întemeiază pe o serie de legături naturale. O
analiză a acestor legături evidenţiază de cele mai multe ori originea etnică, şi –
după etimologia cuvântului: “natio quia nata”, apoi cultura, tradiţia istorică,
datinile, limba, religia. Amestecurile de etnii în cadrul colectivităţii naţionale au
fost determinate de diferite cauze: cuceriri militare, migraţii, comerţ, adopţii etc.
Spre exemplu, naţiunea italiană, din cauza numeroaselor imigrări şi dominări se
prezintă multietnică cum este şi cazul naţiunii române, engleze etc. “Nu există o
seminţie pură nici măcar acolo unde uniunea socială este foarte veche şi
cimentată chiar de legătura politică” – susţine pe bună dreptate Giorgio del
Vecchio.
Conceptul de naţiune se întemeiază şi pe două elemente: unul psihologic,
de unitate profundă şi înnăscută de gândire şi sentimente care alcătuieşte
146
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi Instituţii politice. Teoria generală, Ed.Galeriile J.L.Calderon,
Bucureşti, 1996, pag.141.
147
Idem.
148
Ibidem, pag.141.
149
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.275.
150
Idem.

119
conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun şi al doilea, limba.
“Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi comune trecute şi arată o potrivire
şi o apropiere între individ şi individ, ea uşurează raporturile sociale şi permite
comunicarea continuă de tradiţii care se perpetuează ca temei al culturii. Dacă
reţinem cele două elemente: conştiinţa naţională, ca element psihologic şi limba,
ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune151.
Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor se
raportează la un anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite
drepturi şi obligaţii morale, juridice sau interese, etc.152
“Statul mondial” nu există şi nu poate exista ci există numai state
concrete, naţionale sau unionale precum statul francez, german, italian, român
etc., care acţionează, se impune în plan internaţional şi care se raportează
continuu la poporul ori naţiunea care formează elementul “populaţia statului”.
De asemenea, populaţia - elementul personal al statului este deţinătoarea
propriei forţe a puterii pe care şi-o exercită prin intermediul statului. Populaţia
este stabilită pe teritoriul statului, nu se deplasează decât ocazional pentru
realizarea propriilor nevoi sociale, ea fiind permanent “legată” prin domiciliu.
b) Teritoriul. Este un al doilea element constitutiv şi indispensabil al
statului. Prin teritoriu înţelegem “o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport
permanent cu populaţia” (G.del Vecchio). Teritoriul delimitează în spaţiu puterea
statului, întinderea în spaţiu a competenţelor sale.
Teritoriul poate fi definit ca acea porţiune de pământ şi ape, delimitat prin
hotarele naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporul
sau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat. El se mai numeşte şi
teritoriu statal sau naţional ori de jurisdicţie absolută.
Din punct de vedere juridic, teritoriul statal se caracterizează prin două
elemente: independenţa şi egalitatea teritoriului.

 Independenţa teritoriului
Statul are asupra teritoriului său un drept pur public, de putere de autarhie
(independenţă) necesară. Dacă teritoriul ar avea două puteri exercitate asupra lui,
acest “dualism” ar distruge conţinutul noţiunii de suveranitate ceea ce nu poate fi
reţinut ca posibil. S-ar ajunge la situaţia ca una din cele două puteri să fie “mai
puternică” şi s-ar impune, ceea ce inevitabil al distruge dualismul. Independenţa
teritoriului statului scoate în evidenţă limita în spaţiu faţă de care puterea
suverană se manifestă în raport cu populaţia şi cu alte state. Statul având
independenţă de decizie asupra teritoriului naţional, nu poate renunţa la acest
teritoriu nici total, nici parţial, nici definitiv, nici temporar, ceea ce înseamnă că
teritoriul naţional este inalienabil (necedabil). Pentru că statul se manifestă,
concret prin intermediul unor persoane investite în funcţii de demnitate publică,
151
G.del Vecchio, op.cit.. pag.275.
152
Anca Rădulescu, I.Corbeanu, Elemente de teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti,
1996, pag.10.

120
aceste persoane deţinătoare ale exerciţiului puterii nu pot încheia, în nici o
împrejurare, acte juridice valabile de cedare sau renunţare. Un astfel de act este
considerat, potrivit dreptului public internaţional, “nul şi neavenit”.

 Egalitatea teritoriului
Această trăsătură asigură aplicarea şi respectarea, pe întreg teritoriul
naţional a normelor juridice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără
discriminări de ordin etnic, religios, politic, cultural, avere, sex sau de altă natură.
Statul este unul pentru toţi cetăţenii săi. Crearea în ultimii ani, pe
teritoriul României a aşa-numitelor “zone defavorizate” pentru care se acordă
facilităţi de ordin economic, fiscal, social nu înseamnă ruperea echilibrului
“egalităţii teritoriului” ci mai degrabă consolidarea acestui caracter al statului
fiindcă presupune că acele zone sunt rămase în urmă în multe privinţe şi trebuie
recuperat acest neajuns pentru că drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale sunt nediscriminatorii.
Importanţa teritoriului în configuraţia statului este una de fond. Astfel
triburile nomade care se opresc pentru un timp pe un teritoriu nu înseamnă că se
constituie în stat, fiind lipsite de locuinţe, de domiciliu, de stabilitate pe teritoriu.
Acestea au anumite reguli fixate pentru membrii colectivităţii, dar teritoriul pe
care se aşează la un moment dat nu le aparţine, este mereu altul.
Statul are asupra teritoriului statal o putere asemănătoare aceleia ce o
exercită asupra populaţiei, adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului
asupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. Spre exemplu şi
proprietarii funciari, ai unor terenuri, sunt supuşi legilor statului care
reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de a fi expropriaţi în
anumite condiţii pentru cauze de utilitate publică dar, cu o “justă şi prealabilă
despăgubire”. Şi statul poate fi proprietarul unei părţi din teritoriul său naţional
ce se constituie în drept de proprietate publică sau de proprietate privată, sub
forma domeniului public ori ai domeniului privat. Între dreptul de proprietate şi
suveranitate nu trebuie pus semnul egalităţii, suveranitatea fiind mai puternică şi
diferită. Spre exemplu, anumite bunuri proprietate publică formează prin natura
ori destinaţia lor domeniul public care este în afara comerţului, este inalienabil
aşa cum este cazul străzilor, plajelor, fluviilor şi râurilor, a forturilor militare
potrivit distincţiilor legale153.

c) Suveranitatea (puterea publică). Reprezintă element întregitor al


conţinutului statului, care dă formă şi caracter propriu statului, alături de celelalte
două – populaţia şi teritoriul.
Toţi indivizii unui stat sunt legaţi între ei printr-o serie de drepturi şi
obligaţii corelative, determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmai

153
Vezi în acest sens art.41 şi 135 din Constituţia României şi Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 448 din 24.11.1998.

121
subiectul ordinii juridice154. Statul este cel care ordonă comportamentul
indivizilor, extinde sau limitează libertăţile acestora şi tot el este cel care
constrânge, obligă şi sancţionează pe toţi aceia care i se împotrivesc.
Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu
poate lua orice măsură pe care o consideră utilă interesului general al poporului
pe care-l reprezintă. Au existat şi mai există state vasale, state sub suzeranitate
sau sub protectorat, toate acestea reprezentând forme imperfecte de stat, care nu
au deplină putere de decizie în orice domeniu al vieţii societăţii asupra căreia
acţionează155.
Suveranitatea poate fi privită pe două planuri: un plan extern şi un altul
intern.
Pe plan extern, aceasta presupune o totală lipsă de dependenţă faţă de un
alt stat în ceea ce priveşte luarea oricărei decizii referitoare la viaţa societăţii pe
care o reprezintă, sau în ceea ce priveşte manifestarea în relaţiile internaţionale:
încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale, aderarea la organizaţii
internaţionale, regionale, etc.
În plan intern, suveranitatea naşte puterea de comandă asupra populaţiei
statului, ca putere exclusivă şi nelimitată. Toate persoanele aflate pe teritoriul de
jurisdicţie al statului, indiferent că au calitatea de cetăţeni ai statului, străini ori
apatrizi sau se găsesc numai în tranzit pe teritoriul statului trebuie să se supună
legilor statului. Este, ceea ce Giorgio del Vecchio denumea „datoria juridică
generală de subordonare faţă de stat”156.
Această suveranitate, ce dă formă şi fond puterii publice, nu vine din
afară, ci dinăuntrul statului, al colectivităţii care acceptă iniţial organizarea statală
a societăţii, deci care acceptă ca puterea de decizie a fiecărui individ şi a
colectivităţii în ansamblul său să fie încredinţate Statului. Mai mult, în
organizarea aceste permanenţe interne a suveranităţii, statul nu are nevoie de
recunoaştere. În fond, el are un caracter deosebit, din moment ce există şi se
manifestă, el are „recunoaşterea în sine însuşi” nu atârnă de nicio putere deoarece
el însuşi e puterea supremă.
Recunoaşterea formală a statelor noi de către alte state preexistente este o
uzanţă a dreptului public internaţional şi a dreptului diplomatic. Ea are un
caracter politic. Naţiunile se afirmă, ele există; tot astfel şi statele.
Exercitarea puterii suverane exclusive trebuie făcută însă cu respectarea a
două comandamente:
 toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie în
concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin normele internaţionale,
inclusiv prin Carta ONU;

154
G.del Vecchio, op.cit., pag.277.
155
Un bun exemplu este Palestina care are parlament, guvern, Preşedinte, reprezentare la O.N.U., dar nu este
recunoscută ca stat suveran pe arena internaţională, fiind legată în anumite privinţe de Statul Israel.
156
G. del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, după ediţia a II-a a textului italian, p. 278.

122
 al doilea comandament priveşte respectarea normelor de drept internaţional,
pe timp de pace şi pe timp de război, pornind şi de la faptul că naţiunile,
statele se află în raporturi de coexistenţă, ele nu pot exista izolat una faţă de
alta, lucru pe deplin dovedit de situaţia contemporană.
Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, se aplică asupra
întregului spectru de cerinţe ale societăţii, iar pentru realizarea ei este nevoie de
existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de forme instituţionalizate de
manifestare. Puterea de stat este suverană, este unitară şi exclusivă. Ea emană de
la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului,
forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul
că puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rându-i,
în exercitarea puterii publice ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra
unor membri ai colectivităţii. Problema se poate rezolva prin considerarea şi
valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât interesul
fiecărui individ în parte.

3. Separaţia puterilor în stat


Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin
reglementări de comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitare a
acestor drepturi, fac să existe o diversitate de manifestări ale puterii publice, ale
puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a
puterii publice, de separare a acestei puteri, şi anume:
 puterea legiuitoare sau legislativă;
 puterea executivă sau administrativă;
 puterea judecătorească sau justiţia.
De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere între aceste trei forme, ci
de o organizare a puterii statului corespunzătoare a trei mari domenii de acţiune
ale statului denumite şi funcţiuni sau funcţii. De aici rezultă exercitarea unei
funcţii legislative a statului, realizată de puterea legislativă, a unei funcţii
executive şi de administraţie realizată de puterea executivă şi administraţia
publică, a unei funcţii judecătoreşti realizată de puterea judecătorească, fiecăreia
revenindu-i următoarele competenţe:
 funcţia legiuitoare (legislativă). Reprezintă manifestarea directă a
suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli
de conduită socială obligatorie, care sunt respectare, în principiu de către cei
vizaţi, iar în situaţia încălcării lor, prin forţa de coerciţie (constrângere) a
autorităţilor specializate ale statului. Statul are “puterea puterilor sale” adică
poate dispune orice, poate institui conduite umane restrictiv sau doar limitativ
în interesul general al societăţii. Statul legiferează continuu pentru a menţine
echilibrul dintre nevoile sociale şi ordinea juridică necesară;
 funcţia executivă sau administrativă, ce are ca obiect organizarea aplicării şi

aplicarea în concret a legilor şi altor acte normative şi cu caracter individual


adoptate sau emise în executarea legilor (ca acte ale Parlamentului);

123
 funcţia jurisdicţională, de aplicare a justiţiei îndeplineşte misiunea de
soluţionare a litigiilor care apar în societate între indivizi, între aceştia şi stat
sau între grupuri de indivizi constituiţi şi recunoscuţi ca persoane juridice
(persoane morale – spre a-i deosebi de persoanele fizice).
Fiecare putere din cele enunţate mai sus trebuie să se exercite
independent, să se autolimiteze domeniului stabilit spre a se evita abuzul de
putere. Acest lucru presupune că între cele trei puteri nu există raporturi de
subordonare. Această limitare a puterilor, a raporturilor dintre autorităţile ce
exercită fiecare putere trebuie făcută exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu
remarca: “nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legiuitoare şi de cea executivă”.
Dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp de agenţi ai statului ar exercita
toate cele trei puteri, libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturi
este deschisă. Separaţia puterilor este absolut necesară pentru realizarea unei
guvernări moderate, democratice. Separaţia trebuie foarte clar reglementată şi
articulată prin lege, spre a se evita apariţia unor acte ostile între aceste puteri,
pentru ca una să nu se considere superioară alteia. Acest lucru se poate realiza,
aşa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competenţe, a
unor drepturi şi obligaţii distincte şi neparalele între organismele aparţinătoarea
fiecăreia dintre puteri, care să excludă posibilitatea de substituire a unei puteri
pentru alta.

4. Autorităţile statului
Realizarea puterilor, a funcţiilor arătate mai sus, presupune crearea unei
forţe instituţionalizate, a unor organisme ale statului. Aceasta se realizează cu
ajutorul dreptului, a normelor juridice.
Statul n-ar putea exista fără aceste autorităţi, fără aceste organisme,
noţiunea de stat ar deveni ceva abstract, arid, nonsens. Deci, crearea acestor
organe duce la crearea condiţiilor de realizare a funcţiei legiuitoare, executive sau
judecătoreşti. Aceste organe mai poartă denumirea şi de organe ale statului,
aparatul de stat, autorităţi publice, instituţii publice etc.157
Organul de stat reprezintă o parte componentă a ansamblului de instituţii
ce formează Statul. El este investit cu o competenţă specializată potrivit
domeniului de acţiune şi cu o putere de impunere a unei anumite manifestări,
corespunzătoare limitelor de competenţă ce i-au fost atribuite. Competenţa este
totdeauna legală, adică rezultă din lege şi ea reprezintă totalitatea drepturilor
(puterilor) şi îndatoririlor atribuite unui organ al statului sau unui funcţionar
public.
Fiecare organ al statului este compus dintr-un număr mai mare sau mai
redus de persoane, care exercită această competenţă. Aceste persoane sunt

157
Constituţia României le defineşte diferit, neomogen, cum ar fi: Titlul III Autorităţile publice: art.58,
Parlamentul este organul reprezentativ…; art.110 – “Guvern şi celelalte organe etc.

124
funcţionari publici158. Ei au un statut distinct de ceilalţi salariaţi, se bucură de
anumite drepturi, altele decât cele comune salariaţilor, de stabilitate în funcţie de
dreptul la carieră etc. Aceşti funcţionari, ce formează elementul esenţial alături de
competenţa legală de funcţionare a organelor statului, au denumiri ca: senator,
deputat, prim ministru, ministru, secretar de stat, prefect, primar, director Direcţia
Sanitară, consilier local sau judeţean etc.
Actele organelor statului, aproape în exclusivitate, se execută din oficiu,
cu excepţia hotărârilor judecătoreşti civile, care trebuie investite cu formulă
executorie, precum şi a altor acte unde legea cere o autorizaţie, un aviz prealabil.

5. Forma de stat
Prin sintagma “forma de stat” se desemnează modul în care este
organizată puterea, conţinutul puterii, structura internă şi externă a puterii.
Din acest punct de vedere se identifică următoarele elemente componente
ale “formei de stat”:
- forma de guvernământ;
- regimul politic;
- structura de stat.

a) Forma de guvernământ
Prin formă de guvernământ înţelegem modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele supreme. Ea se raportează cu precădere la trăsăturile
definitorii ale şefului statului, cum este desemnat, raporturile sale cu puterea
legiuitoare159.
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în
monarhii şi republici. Încă din antichitate au existat preocupări pentru definirea
formei de guvernământ şi consecinţele organizării statelor în diferite forme de
guvernământ. În acest sens, Aristotel făcea următoarea clasificare a formelor de
guvernământ:
d) monarhie – care are tendinţa de a degenera în tiranie;
e) aristocraţie – ce are tendinţa de a degenera în oligarhie;
f) democraţie – care poate degenera în demagogie.
Aceste concluzii la care a ajuns marele învăţat sunt observaţii ale sale
asupra unei lumi la începuturile dezvoltării statale, nici una dintre aceste forme
nu este perfectă, ea putând degenera în contrariul său.
Cicero pledează pentru forma mixtă de guvernământ, plecând de la
experienţa statului roman.
Această formă ar fi, în concepţia lui Cicero, regimul senatorial al epocii
de înflorire a republicii160. În cadrul acestei forme statul nu este altceva decât o

158
Statutul funcţionarilor publici aprobat prin Legea nr.188/1999, publicată în Monitorul Oficial al României
partea I, nr.600 din 08.12.1999.
159
I.Muraru, op.cit., pag.123.
160
Vezi N.Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.103 şi urm.

125
comunitate de drepturi, în care există egalitatea cetăţenilor şi sistemul gradaţiei
după merit, conducătorul, omul de stat în general trebuie să fie pentru cetăţenii
săi un exemplu de mărinimie sufletească şi de comportament civic161.
Montesquieu consideră că republica îşi are ca model Roma sau Atena, iar
despoţia îşi trage originea din formele statelor din Orientul Antic. Despre
monarhie autorii citaţi consideră că ea a apărut la statele ce s-au format pe ruinele
imperiului roman.
Atunci, când se ia în discuţie regimul reprezentativ, se are în vedere
Anglia şi nu se face deosebire între democraţie şi monarhie, important este să fie
liber cetăţeanul, să fie garantată libertatea politică şi separaţia puterilor. Poporul
nu trebuie să ia parte la guvernare decât pentru a-şi alege reprezentanţii, restul
aparţine acestor reprezentanţi, ca mandataţi ai poporului.
În ţara noastră, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de
vedere, unele similare cu tradiţia – republică şi monarhie, altele mai nuanţate,
precum cele expuse de prof. Ion Deleanu162:
VI. Democraţia, care cuprinde:
5. democraţia directă;
6. democraţia reprezentativă;
7. democraţia semireprezentativă;
8. democraţia semidirectă, care la rândul său se regăseşte prin iniţiativele
legislative, veto-ul popular, revocarea şi referendumul.
VII. Monocraţia, care cuprinde:
6. absolutismul monarhic;
7. tirania;
8. dictatura;
9. monocraţia populară;
10.dictatura militară.
VIII. Oligarhia, care cuprinde:
5. guvernământul pluripersonal;
6. aristocraţia;
7. plutocraţia cenzitară;
8. partidocraţia.
IX. Forme mixte, care cuprind:
3. monarhia limitată;
4. cezarismul democratic.
X. Forme specifice statelor socialiste:
5. stalinismul;
6. maoismul;
7. titoismul;
8. ceauşismul etc.

161
Idem.
162
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol.I, Bucureşti, 1991, pag.54.

126
Aceste forme de guvernământ rămân însă de domeniul nuanţării, pentru
că, în principiu, doar două forme generale sunt aproape în exclusivitate
recunoscute, şi anume: monarhia şi republica.
Monarhia. Se caracterizează prin transmiterea şefiei statului (a tronului)
de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate în
Constituţie. Deci, conducătorul statului, monarhul nu este ales. Monarhia poate fi
absolută sau constituţională. În general, monarhia absolută a fost specifică
perioadei feudalismului. În prezent, majoritatea monarhiilor sunt constituţionale,
precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg,
Japonia, ţările scandinave. Ea se explică în primul rând prin tradiţie, monarhul
având mai mult un rol simbolic, implicarea lui directă în viaţa publică fiind foarte
restrânsă163. Pe bună dreptate se afirmă că “monarhul domneşte, dar nu
guvernează”, fiind supus regulilor de neutralitate politică, el neputând exercita
nici o atribuţie fără ca actele să fie contrasemnate de primul ministru sau de un alt
ministru. Monarhul îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic şi exclusive ale
şefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri în funcţie, refuzul de a
semna legi etc.
Neimplicarea politică a monarhului creează un echilibru mai consistent în
viaţa politică internă, lucru demonstrat de statele-monarhii contemporane care au
un grad de dezvoltare economică puternice.
Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii se
guvernează singuri, desemnându-se sau alegând un şef de stat, denumit de regulă
preşedinte. Alegerea şefului statului se face pentru o anumită perioadă de timp,
denumită mandat de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numărului de mandate pentru
aceeaşi persoană, de exemplu două mandate, România, SUA.
Alegerea şefului statului poate fi directă, ca în sistemul electoral român,
polonez, prin electori aleşi după anumite criterii ca în Statele Unite ale Americii
sau de către Parlament ca în Grecia., Republica Moldova, Italia, Germania,
Austria etc.
Republicile pot fi prezidenţiale sau semiprezidenţiale, după modul în care
şeful statului este ales de Parlament sau direct prin sufragiu universal, după
întinderea puterii acestuia, care poate fi mai mare sau mai restrânsă, după
posibilităţile pe care i le conferă constituţia, de a putea dizolva parlamentul, de a
se implica în activitatea Guvernului, de a se subordona sau nu parlamentului.
b) Regimul politic
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de
înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul
social-politic, relevând mai ales regimul drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor164. Autorii occidentali disting trei categorii de regimuri politice, şi
anume:
4. regimuri politice democratice specifice ţărilor occidentale;
163
A.Iorgovan, op.cit., pag.167 şi urm.
164
A.Iorgovan, op.cit., pag.160, cu explicaţiile de la această pagină.

127
5. regimuri politice socialist-marxiste;
6. regimuri politice specifice ţărilor din lumea a treia.
Excluzând regimurile politice socialist-marxiste care au intrat într-o fază
de profunde schimbări, acolo unde au mai rămas, iar unele s-au descompus ori
sunt într-o perioadă de descompunere aproape totală, şi regimurile specifice lumii
a treia, ne vom opri asupra regimurilor specifice democraţiilor occidentale,
reţinând în acest sens următoarele regimuri politice posibile165:
Regimul parlamentar, caracterizat prin necesitatea ca guvernul să
dispună în orice moment de încrederea Parlamentului. Deci, schimbarea
majorităţii parlamentare atrage după sine schimbarea Guvernului. În anumite
situaţii, în cazul modificării structurii forţelor politice din Parlament, dacă nu se
ajunge la formarea noului guvern se poate ajunge la dizolvarea parlamentului, ca
în sistemul nostru.
Principiile regimului parlamentar sunt:
 poziţia preeminentă a Parlamentului;
 responsabilitatea politică a Guvernului şi dizolvarea acestuia cu ajutorul
moţiunii de cenzură şi cu dreptul şefului statului de dizolvare a parlamentului
dacă nu se ajunge la formarea unui nou guvern într-un termen, de regulă 45
sau 60 de zile;
 colaborarea dinte Guvern şi Parlament.
Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist, în
care guvernul are o dublă răspundere politică în faţa parlamentului şi a şefului
statului; regimul parlamentar monist, când guvernul răspunde numai în faţa
parlamentului, ca în sistemul nostru.
Regimul prezidenţial
A fost inaugurat în SUA, având ca element esenţial echilibrul dintre
Executiv şi Legislativ, determinat de independenţa reciprocă a celor două puteri
şi de certitudinea rămânerii în funcţie până la expirarea mandatului166. Din
aceasta rezidă două caracteristici fundamentale, şi anume: monocefalismul
executiv şi autoritatea preşedintelui şi, independenţa reciprocă a preşedintelui şi a
parlamentului. Nu există astfel funcţia de prim-ministru, nici de guvern ca subiect
de drept public, există numai preşedintele şi miniştrii săi.
Regimul semiprezidenţial sau mixt, în care se îmbină existenţa
Guvernului care răspunde colegial şi solidar în faţa Parlamentului ales prin vot
universal şi direct, existenţa instituţiei preşedintelui ales prin sufragiu universal şi
care în raporturile dintre Preşedinte – Parlament – Guvern duc la tendinţe
prezidenţialiste sau parlamentariste.
În unele din ţările europene, exemplu Franţa, preşedintele, când participă
la şedinţele Guvernului, semnează hotărârile acestuia, faţă de sistemul nostru,

165
Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista Dreptul nr.8/1990, pag.5
şi urm.
166
A.Iorgovan, op.cit., pag.171-172.

128
unde, în astfel de situaţii, preşedintele nu se implică cu nimic juridic. Exemplu de
regimuri politice semiprezidenţiale: Franţa, Federaţia Rusă.
Regimul politic elveţian, sau regimul de adunare, de reprezentare, în
care Guvernul (Consiliul federal) este ales de către parlamentul bicameral.
Consiliul este format numai din 7 membri, iar unul din cei 7 membri este ales în
fiecare an preşedinte al Confederaţiei elveţiene, neavând posibilitatea a două
mandate consecutive de câte un an.
În fosta republică Iugoslavia, după moartea preşedintelui I.B.Tito, potrivit
constituţiei din 1976, s-a constituit un Consiliu format din reprezentanţii fiecărei
republici confederale şi a celor două regiuni autonome existente. Consiliul ţinea
loc de Şef al statului îşi alegea anual un preşedinte, prin rotaţie, dintre
reprezentanţii fiecărei republici şi provincii. Aceeaşi situaţie a existat şi în
România după 30 decembrie 1947, când funcţia de şef al statului era reprezentată
de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, format din 5 membri.

c) Structura de stat
Desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,
raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,
circumscripţii administrativ-teritoriale.
Sub aspectul structurii statului, statul poate fi unitar sau compus
(federativ).
Statul unitar se caracterizează prin următoarele:
 pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;
 există o singură constituţie, un Parlament, un Guvern, un Şef de stat, un singur
rând de autorităţi judecătoreşti;
 populaţia are o singură cetăţenie;
 statul este unicul subiect de drept internaţional.
Exemple de state unitare: România, Italia, Franţa, Grecia, Bulgaria etc.
Statul compus sau unional este constituit din cel puţin două state
membre, care transferă, conform Constituţiei unionale, o parte din atribuţiile lor
suverane către statul federativ, dând naştere unui nou stat167. Astfel de state sunt:
SUA, Germania, Mexic, Iugoslavia, Rusia etc.

Caracteristica acestor state este:


 pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată
din unirea lor;
 au mai multe constituţii - câte state există – deci, există mai multe regimuri
constituţionale;
 populaţia are dublă cetăţenie;
 parlamentul federal are două camere, din care, una reprezintă Federaţia, iar
cealaltă statele membre;
167
A.Iorgovan, op.cit., pag.162.

129
 subiect de drept internaţional este numai federaţia.
Statele care compun statul unional se numesc state federale sau ale
federaţiei. Ele se caracterizează prin:
 existenţa unei constituţii proprii, deci a unei ordini constituţionale proprii
subordonate constituţiei federaţiei: orice contencios fiind dat în competenţa
Tribunalului Constituţional Federal, organizat în baza Constituţiei uniunii;
 au o legislaţie proprie, ce nu poate contraveni legislaţiei federaţiei;
 participă la constituirea organismelor Federaţiei, conform normelor stabilite
de Constituţia Federală;
 populaţia, deşi are dublă cetăţenie şi reprezintă un corp distinct, este înglobată
populaţiei Statului Federativ. Spre exemplu, un cetăţean al statului federal
Arizona este cetăţean american etc.

d) Asociaţiile de state
Asocierea unor state a apărut în perioada decăderii sistemului feudal şi
apariţiei burgheziei ca o necesitate de rezolvare în comun a unor probleme nou
apărute. Asocierea nu duce la pierderea identităţii politice şi juridice a statelor. Se
creează unele organisme comune, iar, în anumite cazuri, se recunoaşte ca suveran
o singură persoană de către mai multe state, fără ca în aceste situaţii statele
asociate să capete caracteristicile şi statutul statelor federale (componente ale
undei federaţii).
În istoria omenirii sunt cunoscute mai multe forme de asociere, precum:
Uniunea personală, Unirea reală, Uniunea specifică şi Confederaţia de state.

Uniunea personală este forma de asociere dintre două sau mai multe
state, sub conducerea aceleiaşi persoane ca şef al statului (monarh, domn). Statele
astfel asociate rămân în principiu independente, relaţiile reciproce fiind numai
diplomatice. În istorie sunt cunoscute ca Uniuni personale: Unirea celor trei State
Româneşti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul la 1600, Unirea dintre
Austria şi Spania, între 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia şi Venezuela
sub Simon Bolivar şi Uniunea dintre Belgia şi Congo, în perioada 1885-1908.

Uniunea reală presupune ca în afara unicităţii persoanei ce reprezintă


Şeful statului, de regulă monarhul, există şi o serie de organisme comune pentru
statele membre. Aceste organe comune sunt în domeniul administraţiei, şi anume:
un singur minister de externe, de finanţe, de apărare. Statele aflate într-o astfel de
situaţie politico-juridică încheie între ele acte cu caracter politic şi cu caracter
juridic în sensul arătat mai sus, sau convin ca, prin legi interne ale fiecărui stat, să
se stabilească anumite reguli juridice comune tuturor. Exemplu de astfel de
uniune reală avem: Principatele Unite Române, între 1859-1862, Austro-Ungaria,
1867-1918, Suedia-Norvegia, 1815-1905 etc. Este de preferat ca această uniune
reală să se realizeze între state vecine, cu graniţa comună, pentru a fi mai
operativă.

130
Uniunea specială reprezintă o formă hibrid între uniunea reală şi
Confederaţie, oscilând spre Uniunea reală sau Confederaţie, de la caz la caz.
Această formă poate fi exemplificată cu referire la situaţia Common-Wealth-ului,
ce cuprinde Uniunea dintre Anglia şi fostele colonii, protectorate, sau Uniunea
franceză constituită în 1946 între Franţa metropolitană şi departamentele şi
teritoriile ei de peste mări, transformată, după adoptarea Constituţiei din 1958, în
Comunitatea dintre Franţa şi aceste teritorii, precum şi Federaţia Emiratelor
Arabe Unite constituită în anul 1970 din şapte emirate, ori Republica unită
Tanzania constituită în 1964, prin unirea Republicii Zanzibar şi Pemba cu
Republica Tanganica168.

Confederaţia de state
Reprezintă uniunea formată din mai multe state independente, care au
interese comune şi imediate şi-şi constituie o formă comună de reprezentare –
exemplu: Consiliu, Dietă – ce urmăreşte stabilitatea confederaţiei prin unificarea
legislaţiei în anumite domenii: vamal, agricol, monedă de schimb. Fiecare stat îşi
păstrează independenţa neştirbită, confederaţia nu devine subiect de drept
internaţional, statele membre nu sunt obligate sau nu pot fi constrânse, mai precis
a se subordona legislaţiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolvă decât
anumite probleme generale asupra cărora s-a convenit, statele asociate putându-se
retrage oricând din Uniune în condiţiile respectării clauzelor de asociere. Este o
asociaţie axată pe principiul limitării şi medierii puterii confederale, deci puterea
Uniunii nu se poate impune organelor interne ale statelor membre, totul se
negociază.
Această formă de asociere are o anumită caracteristică, este o “compunere
de state” şi nu un “stat compus”. Cu titlu de referinţă, arătăm Confederaţia
Statelor Amerciane între anii 1778-1786, Confederaţia germanică între 1815-
1871, Confederaţia elveţiană între 1815-1848. Asupra statutului Uniunii
Europene, care, de principiu, se apropie de acest tip de confederaţie prin existenţa
unor organisme de reprezentare, precum şi a unor politici comune, în domeniile
de specialitate, literatura română şi străină este neunitară în ceea ce priveşte
statutul juridic al acestei Uniuni, în sensul că nu se recunoaşte o suprapunere între
această formă de Uniune şi Confederaţia de state, aşa cum afirmă şi prof. Nistor
Prista în sensul că avem în faţă o organizaţie internaţională iar nu o uniune de
state, lucru după părerea noastră inexact în contextul actual, când ponderea
acţiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut foarte mult.

e) Împărţirea administrativă a teritoriului naţional. Structura de stat


internă
După ce au fost prezentate diferite moduri în care se regăsesc structurate
statele în ceea ce priveşte realizarea puterii politice, ne vom opri asupra unei
168
A.Iorgovan, op.cit., pag.62.

131
probleme foarte importante, şi anume modul concret de organizare, teritorial, a
exercitării puterii, ceea ce în mod curent, în practica juridică, dar şi în legislaţie
se numeşte împărţirea administrativă a teritoriului, ori structura teritorială a
organelor statului.
Teritoriul naţional al fiecărui stat este împărţit, în diferite circumscripţii
teritoriale, denumite şi unităţi administrativ-teritoriale, precum: provincii,
regiuni, departamente, comitate, arondismente, judeţe, oraşe, comune urbane sau
comune rurale, sate etc., diferit de la un stat la altul şi de la o perioadă istorică la
alta.
În ţara noastră, au existat de-a lungul timpului diferite structuri teritoriale,
precum: provincii, regiuni, judeţe, raioane, plăşi, oraşe, comune urbane şi
comune rurale, sate şi în cadrul unor oraşe, precum Bucureştiul, şi sectoare
administrative (subdiviziuni).
În prezent, după cum este cunoscut, împărţirea administrativă a
teritoriului României este: judeţul, oraşul, comuna, formată de regulă din mai
multe sate din care unul este satul de reşedinţă.

Judeţul este o unitate (circumscripţie administrativ-teritorială)


determinată prin lege, care cuprind o parte din teritoriul naţional pe care se află
unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune. Teritoriul naţional cuprinde un
număr de judeţe determinate ca întindere, în prezent existând 42 de judeţe şi
Municipiul Bucureşti care, din anumite puncte de vedere, juridic, politic,
economic, statistic, este asimilat cu judeţul.
Judeţul este persoană juridică politico-teritorială, fiind în acest fel subiect
de drept public, dar şi de drept privat cât priveşte administrarea patrimoniului
propriu. Judeţul este condus de un Consiliu judeţean. În fiecare judeţ Guvernul
desemnează câte un prefect care reprezintă interesele Guvernului în judeţul
respectiv, ţinând seama că administraţia în teritoriu este organizată şi
funcţionează pe principiul autonomiei locale şi pentru că Guvernul, în
conformitate cu art.101 din Constituţie, “asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a Administraţiei publice”.
Municipiul Bucureşti este subdivizat în 6 sectoare administrative care nu au
personalitate juridică, acestora revenindu-le numai o serie de activităţi cu caracter
strict local specifice fiecărui sector, personalitatea juridică, politico-teritorială
având Municipiul Bucureşti.

Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social,


unde nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Serviciile
publice sunt mai dezvoltate şi mai numeroase. Oraşul se înfiinţează, ca de altfel
toate structurile politico-teritoriale, prin lege, organică are personalitate juridică
şi face parte dintr-un judeţ. În condiţiile legii, oraşele pot avea în componenţa lor
sate aparţinătoare, ce reprezintă zone mai puţin dezvoltate urbanistic, care nu au o

132
organizare proprie şi fiind în imediata apropiere a oraşului, a fost încorporat din
punct de vedere juridic oraşului.
Oraşele sunt conduse de un Consiliu local şi de un Primar, aleşi prin vot
universal şi direct, pentru o perioadă de 4 ani. Între autorităţile oraşului, consiliul,
primar şi autorităţile judeţului, Consiliul judeţean, prefect, nu există raporturi de
subordonare ierarhică, ci numai raporturi de autoritate care rezultă din
obligativitatea executării de către autorităţile locale, a deciziilor autorităţilor
judeţene, emise în domeniile de competenţă legală ale acestora.
În general, numărul populaţiei unui oraş este mai mare decât la comune.
Anumite oraşe, care au o populaţie mai numeroasă, o dezvoltare economico-
socială puternică, sunt declarate prin lege municipiu, având un statut superior
oraşului.

Comuna este unitatea administrativ teritorială cea mai des întâlnită pe


teritoriul României. comuna se caracterizează printr-o dezvoltare pronunţată a
activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin industrial. Comuna este formată din
unul sau mai multe sate din care unul este sat reşedinţă. Există o tendinţă la
nivelul autorităţilor de decizie locală, dar şi guvernamentală de dezvoltare a unor
servicii publice şi în comune precum: servicii de telecomunicaţii, aprovizionare
cu apă potabilă, gaze naturale, canalizare alături de cele deja existente ce priveşte
învăţământul, cultura, sănătatea, poşta etc.

Statul de drept
Statul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a
fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care
asigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea
juridică se angajează nediferenţiat.
În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor
persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care
veghează continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a
puterilor, o limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să se
substituie una celeilalte.

Dintre organele specifice statului de drept, amintim:


 Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor
din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normele
Constituţionale;
 Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici
de către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlamentul, Guvernul
precum şi unii agenţi economici;
 Instituţia Avocatul Poporului, ce are rolul de apărare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineşte

133
funcţia de Avocat al Poporului este numită de către Senat, pe o durată de 4
ani.
Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor
competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituirea
unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.
Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a
drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi. Rezultă
de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ al
statului. Competenţa se stabileşte numai prin lege. În baza caracterului
obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi
purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi
aduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, actele
autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive se
execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabil
să fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şi
legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în
special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistem
ierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine
poate mai mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea
permite, aceasta constituind de altfel o excepţie.
Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.
Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor
ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţe
materiale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale
(ministerele), denumite şi organe de specialitate.
Competenţa teritorială porneşte de la aria geografică, teritoriul asupra
căruia poate să se manifeste o autoritate publică. Astfel, Guvernul are o
competenţă teritorială naţională, deci generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul
judeţean are competenţa teritorială statornicită pe raza judeţului.
În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemenea
materială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu
soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admiterea
acestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile
judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuie
investite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.
Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui fără
ca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi
inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie,
excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere.
Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratului
faţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

134
Secţiunea 2. Puterea politică şi puterea de stat

1. Noţiuni generale
A vorbi despre stat înseamnă nemijlocit să te referi la putere pentru că
în orice stat se exercită o putere denumită putere publică sau putere statală.
Noţiunea de putere desemnează o relaţie specială, caracteristică tuturor
formelor de organizare socială. Se spune că unde sunt două persoane una trebuie
să conducă, să decidă iar cealaltă să accepte a fi condusă. La nivel macrosocial
puterea se exercită de către un grup de persoane sau de o persoană care îşi
impune voinţa faţă de alte persoane, faţă de o colectivitate. A avea putere
înseamnă a decide pentru alţii, a-i comanda, a impune obligaţii şi a le recunoaşte
drepturi.
Şi în perioada prestatală de organizare a societăţii existau diferite forme
de putere, numai că acestea nu se finalizau cu exerciţiul constrângerii specifice
puterii de stat. Atunci existau reguli cutumiare, solidaritate socială care mergea
până la îndepărtarea din colectivitate a persoanei ce nu se supune regulilor
impuse de „putere”. Puterea implică reguli de ordonare a vieţii oamenilor asupra
cărora se exercită. Evident, puterea, în sensul ei politic, se exercită numai asupra
oamenilor. Din totdeauna, puterea a fost înţeleasă şi acceptată de oameni ca un
rău necesar.

2. Puterea politică şi puterea de stat (publică). Puterea publică, ca


exerciţiu şi concept este legată de apariţia statului. Statul este un fenomen social
complex, dar foarte important pentru colectivitatea ale cărei interese le reprezintă.
Numai statul este în măsură să creeze premisele dezvoltării puterii politice,
pentru că are posibilitatea de a institui reguli juridice obligatorii, iar poporul –
colectivitatea organizată statal – dispune de dreptul său de autoguvernare şi de a
încredinţa propria putere unor structuri ce se constituie în stat. Ca titular la puterii
politice poporul o exercită în două moduri: direct, prin referendum şi prin alegeri
atunci când îşi desemnează autorităţile de reprezentare la nivel naţional
(Parlamentul şi Preşedintele ţării), iar la nivel local consiliile locale, consiliile
judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene cât şi prin organele statului,
rezultat al alegerii directe prin vot.
Cât priveşte puterea de stat, denumită şi putere publică, aceasta
reprezintă forma şi relaţiile sociale prin care se organizează, funcţionează şi
se realizează puterea politică169. Altfel spus, puterea de stat reprezintă atât
forma de organizare statală a puterii politice, cât şi relaţiile sociale în cadrul
cărora autorităţile publice dispun de prerogativa de comandă, de conducere şi de
puterea impunerii propriei voinţe.
Forma de organizare statală a puterii politice se materializează în trei
categorii de autorităţi publice consacrate: autorităţile legislative, autorităţile
administrative şi autorităţile judecătoreşti.
169
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, vol. I pag. 68.

135
Cele două noţiuni – putere politică şi putere de stat (publică) au un
înţeles complex deşi într-o primă etapă de analiză a fenomenului de stat şi de
putere nu s-a făcut distincţie. Puterea politică şi puterea de stat se pot manifesta
numai în cadrul relaţiilor sociale ce se stabilesc în stat, întrucât numai statul oferă
acel cadru instituţional prin care se exercită forţa puterii publice.
Puterea politică este o relaţie socială în cadrul căreia poporul dispune
de dreptul său la autoconducere şi de a încredinţa propria putere unei anumite
ordini sociale170. Puterea politică aparţine poporului şi se înfăptuieşte prin cele
două modalităţi amintite – direct – prin vot, sau indirect prin autorităţile
publice rezultate în urma votului. La aceste două categorii de exerciţiu al
puterii pot fi adăugate organismele politice prin natura şi scopul lor –
partidele şi formaţiunile politice – sau organizaţiile aparţinând minorităţilor
naţionale care dau consistenţă puterii poporului în privinţa manifestării acestuia.
De fapt, orice partid politic se înfiinţează cu scopul manifest al membrilor
acestuia de a accede la putere, de a se afirma în societate ca forţă politică de
decizie.
Puterea politică a existat mereu, în orice societate, pentru că orice grup
social are nevoie de o forţă diriguitoare atunci când îşi formează conştiinţa de
grup. Organizarea grupului uman creează elementul social, potrivit căruia fiecare
membru aparţine grupului, elementul etic – de respect, de ajutorare, de conduită
firească, elementul estetic constând în interesul comun şi al fiecărei persoane în
parte – ca spaţiul geografic în care se află grupul, ca o permanenţă a existenţei
acestuia ce trebuie să se dezvolte după anumite reguli şi, în sfârşit, elementul
politic, de putere politică pentru grupul social care trebuie călăuzit spre ceva şi de
cineva171. Puterea politică se manifestă în societate; uneori se naşte pe
neaşteptate, aproape nevoit, dar ea se obiectivează prin nevoia de organizare.
Puterea politică există şi se manifestă în oricare grup uman organizat.
Puterea politică este obiectivă, se naşte de la sine pe când puterea
publică (de stat) apare şi se manifestă după trecerea unei anumite perioade de
timp, după apariţia statului.
Puterea publică (de stat) este „puterea de previziune, de impulsionare,
de decizie şi de coordonare care aparţine aparatului conducător al ţării, în
principal celui statal; este vorba de guvernanţi în sensul larg al termenului, care le
permite să determine şi să conducă ansamblul politicii naţionale cu tot ce implică
ea în ordinea internă, precum şi în ordinea internaţională”172.
Se poate spune că puterea de stat (publică) se naşte din puterea politică,
că ea este forma de organizare a puterii politice şi a relaţiilor sociale în interiorul
cărora structurile instituţionalizate, (autorităţi, instituţii publice, organe de stat
etc.) dispun de dreptul de comandă, conducere şi constrângere pentru a impune
propria voinţă celorlalţi membrii ai societăţii.

170
Ioan G. Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., pag. 166.
171
Pentru detalii, Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 130-131.
172
Idem, pag. 131, unde-l citează pe Pierre Pactet.

136
Organizarea puterii politice la nivel statal, ca putere publică se
materializează printr-un număr de funcţiuni – puteri – autorităţi de reprezentare şi
anume: funcţia legislativă realizată de autorităţile legislative; funcţia executivă
realizată de autorităţile administrative şi funcţia jurisdicţională realizată de
către autorităţile judecătoreşti.
Cele două noţiuni – putere politică şi putere publică (de stat) se află
într-o relaţie de intercondiţionare bazată pe cele două elemente care le generează,
respectiv elementul instituţional şi elementul formal, ca manifestare, ca fenomen.
„Elementul instituţional în cadrul puterii politice este poporul, iar în
cadrul puterii de stat, autorităţile publice”173.
Cât priveşte al doilea element de intercondiţionare dintre puterea
politică şi puterea de stat, ca fenomen, formal, puterea politică este constituită din
relaţiile sociale în cadrul cărora poporul dispune de dreptul său la autoconducere
nemijlocită, direct prin referendum sau plebiscit şi de a decide să fie condus prin
intermediul autorităţilor publice, rezultat al jocului politic”.
În privinţa modului de manifestare a puterii de stat (puterii publice) se
poate spune că aceasta este formată din relaţiile sociale în cadrul cărora
autorităţile publice dispun de instrumente adecvate de manifestare. Puterea de
stat este o putere politică instituţionalizată identificabilă prin organele
(autorităţile) statului şi cele de la nivelul comunităţilor locale174.

3. Trăsăturile generale ale puterii statale


Puterea politică se naşte în interiorul societăţii, al colectivităţii umane,
ea fiind mai târziu instituţionalizată şi regăsind-o ca manifestare a puterii de stat.
Pe aceste considerente, se bazează concluzia că „statul nu este altceva decât
organizarea statală a puterii poporului, instituţionalizarea acestei puteri”175.
Puterea de stat denumită şi putere publică are anumite trăsături
(caractere) comune şi altor tipuri de putere care însă nu sunt puteri de stat, şi
anume:
a) Caracterul social al puterii. Constă în faptul că a apărut şi se menţine ca
urmare a manifestării unor fapte sociale în cadrul grupului social maxim,
popor, naţiune. Cum puterea politică este organic integrată colectivităţilor
umane, puterea de stat este rezumatul manifestării şi al evoluţiei puterii
politice.
b) Caracterul organizat al puterii de stat. Puterea de stat ca existenţă în sine şi
ca manifestare în societate se prezintă numai ca o putere concretă exercitată
prin autorităţi şi instituţii publice, sau cum se mai numesc „structuri de
putere” care pot fi controlate sau se controlează unele pe altele în funcţie de
regimul politic existent în stat. Este o putere instituţionalizată, pentru că
numai în acest mod se poate manifesta, materializa în decizii, comenzi,
173
Ioan Gabriel Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ASE, 2002, pag. 168.
174
Pentru o bogată analiză a fenomenelor de putere politică şi putere de stat în Antonie Iorgovan, Drept
constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, op.cit., pag. 131 şi urm.
175
I. Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. II, pag. 2 şi urm.

137
constrângeri, etc. Fără instituţii, indiferent ce denumire au acestea statul,
puterea de stat ar fi doar o himeră, un ideal. Instituţionalizarea puterii de stat
este prima condiţie ca statul să se constituie, să se manifeste pe plan intern şi
extern, să poată fi „văzut” şi palpat de cei care l-au creat şi pentru care trebuie
să funcţioneze.
c) Caracterul oficial de constrângere al puterii de stat. Puterea se naşte din
suveranitate, iar suveranitatea pentru a fi exercitată în interesul grupului social
trebuie organizată176. În aceste condiţii puterea de stat este una oficială, iar
ceea ce este oficial este şi obligatoriu. De aici se naşte caracterul de forţă de
constrângere al puterii de stat. Statul nu îl roagă pe individ, pentru că statul
este tocmai „organizaţia politică a societăţii”, iar individul face parte din
această „societate umană”. În stat sunt mai multe categorii de puteri, forme de
manifestări specifice ale organizaţiilor sociale – partide politice , sindicate,
asociaţii, instituţii de cult religios etc. dar, ceea ce este specific puterii de stat
este faptul constrângerii, posibilitatea de a impune o conduită şi de a aplica o
constrângere prin sancţionarea celui care încalcă conduita prescrisă,
constrângerea trebuie înţeleasă în sensul minim necesar de impunere, de
obligarea a unei persoane să se conformeze unei norme juridice adoptate
anterior de către stat.
d) Puterea de stat este – putere unică în stat. Într-o societate umană organizată
statal nu poate exista decât o „voce de putere” ca rezultat al voinţei generale
a poporului. A accepta contrariul înseamnă a admite că există „stat în stat”
(fără a nesocoti însă situaţia specifică din statele federale sau unionale în care
structura de putere este de la început concepută organizaţional într-un anumit
mod). Colectivitatea umană organizată statal admite ca voinţa tuturor
membrilor săi să se regăsească în voinţa statului ca „voinţă general
obligatorie”. Această voinţă generală nu înseamnă că este una cristalină,
unanimă şi neîntinabilă, ci din contră există întotdeauna voinţe individuale
care se manifestă diferit, disociat de voinţa generală. Acest fapt nu este
nefiresc, ci reprezintă o formă de manifestare politică a cetăţenilor, pentru că
numai în societăţile supuse unor regimuri autoritare unanimitatea reprezintă
regula.
Folosind formularea din titlu – puterea de stat este putere unică în stat –
nu trebuie să inducă faptul că admitem teza unicităţii puterii, susţinută de teoria
marxistă, ci avem în vedere că în stat voinţa poporului – ca puterea politică ce a
generat puterea publică în stat – este unică şi, ca atare, şi puterea generală este
unică. Exerciţiul în concret al „puterii unice” se supune principiului separaţiei
puterilor în stat177. Pentru a se putea menţine puterea de stat trebuie să existe
permanent o armonie între interesul comun, general al membrilor colectivităţii
naţionale, titularul suveranităţii naţionale şi modul de manifestare a puterii, prin

176
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. II, pag. 48 şi urm.
177
Vezi infra, pag. 71.

138
structurile de putere, altfel spus modul în care puterea răspund interesului
general178.
Teoria marxistă a unicităţii puterii aşează intregul sistem instituţional
statal – organele puterii de stat pe o relaţie de subordonare ierarhică, fapt ce nu se
regăseşte în cazul separaţiei puterilor.

Secţiunea 3. Separaţia puterilor în stat

1.Noţiunea de separaţie a puterilor şi evoluţia ei


Principiul separaţiei puterilor a revoluţionat practic ştiinţa modernă a
organizării statului; cei care l-au conceput şi l-au promovat, Locke şi
Montesquieu au urmărit cu precădere „apărarea libertăţilor individuale împotriva
oricărui abuz generat de concentrarea puterii”. În celebra sa operă „L’esprit des
lois”, Montesquieu face o analiză ştiinţifică a problemelor separaţiei puterilor,
susţinând că în stat există trei puteri distincte: legislativă, executivă şi
judecătorească. Oamenii nu pot fi liberi într-un stat în care ierarhiile puterii se
concentrează în mâinile unei singure persoane, pentru că, ţine de fiinţa umană că
„orice om care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea, el merge până unde
găseşte limite”. Remediul aceste „stări naturale” a fiinţei umane şi a puterii stă în
aceea că „pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor,
puterea să oprească puterea".
Separaţia puterilor este legată de democraţie, iar democraţia presupune
şi integrarea forţelor individuale şi a corpurilor sociale. Aşadar,teoria separaţiei
puterilor este un principiu politic şi juridic şi trebuie să-şi găsească temei în
Constituţie.
Separarea puterilor reprezintă o condiţie a stimulării spiritului de
responsabilitate în activitatea tuturor organelor statului – responsabilitate prin
legalitate şi prin putere, prin echilibru, prin autolimitare a manifestărilor agenţilor
de putere. Separaţia puterilor elimină subordonarea ierarhică dintre puterile
statului, fiecare din acestea fiind obligate de Legea fundamentală să-şi exercite
doar propriile competenţe. Evident însă că principiul separaţiei puterilor nu
înseamnă ruptură între ele ci, impune o colaborare a puterilor, ca elemente
indestructibile ale puterii unice în stat.

2. Separaţia puterilor. În mod concret puterea de stat are de rezolvat


trei mari probleme:
a) să stabilească un cadru normativ general în limitele căruia se dezvoltă viaţa
socială, anume să legifereze. Legiferarea este operaţiune tehnico-juridică

178
Cu privire la trăsăturile generale ale puterii de stat, a se vedea şi Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 147 -150; Ioan
Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. II, pag. 3-5; Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Europa Nova, 1996, vol. I, pag. 66-75.

139
prin care se stabilesc reguli, norme de conduită în viaţa publică şi în viaţa
privată a membrilor societăţii;
b) să pună în executare aceste norme juridice de conduită pentru că altfel nu s-ar
mai justifica legiferarea;
c) să soluţioneze conflictele dintre membrii societăţii apărute în procesul de
conformare sau neconformare a comportamentului lor la normele de conduită
stabilite prin acte normative adoptate sau emise.
Fiecărei puteri îi corespund una sau mai multe autorităţi care să
realizeze atribuţiile ce-i revin. Cum separaţia puterilor se integrează în unitatea
sistemului statal şi fiecare „putere” este parte integrantă a puterii statului, este de
înţeles că separaţia un înseamnă o separare totală. În realitate, separaţia se
realizează prin specificitatea funcţiei ce o realizează fiecare putere, dar şi prin
echilibru şi interdependenţe. O putere nu poate exista separat de celelalte două
puteri, dar nici alte autorităţi şi instituţii ale statului nu pot exista în afara celor
trei sisteme de organizare instituţională, de funcţii ori puteri arătate.
Constituţia din 1991 nu a prevăzut expres organizarea puterii de stat pe
principiul separaţiei puterilor apreciindu-se la acel moment că nu este necesară o
asemenea prevedere, că lucrurile se subînţeleg. Urmare a revizuirii Constituţiei,
în anul 2003, s-a formulat următorul text clar şi tranşant: „statul se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” – art. 1 alin. 4179.
Statul de drept
Statul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a
fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care
asigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea
juridică se angajează nediferenţiat.

179
Teoria contemporană, potrivit căreia până la urmă, separaţia puterilor ar fi un concept depăşit, trebuie să se
înţeleagă agregarea (conlucrarea) puterilor, ca fiind o necesitate politică, juridică şi de eficienţă, de actualitate
reală. În majoritatea Constituţiilor actuale este prevăzută expres separaţia puterilor în stat; în teorie şi practică se
observă o anumită îndepărtare de la forma iniţială a principiului. Cu toate acestea nu înseamnă că factorii politici,
doctrina şi guvernanţii în general nu mai văd în separaţia puterilor antidotul tiraniei. Dimpotrivă, statul de drept
este indisolubil legat de principiul separaţiei puterilor în stat. Această separaţie este diferit înţeleasă în momentul
de faţă, trecându-se de la forma sa iniţială de separare la o formă modernă bazată pe colaborarea puterilor, aşa
cum Constituţia noastră, pe lângă principiul separaţiei este instituit şi echilibrul puterilor.
Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu trebuie să excludem şi alţi factori noi cum ar
fi:
a) participarea maselor la conducerea societăţii prin referendum şi iniţiative legislative populare,
restrângându-se astfel principiul reprezentării;
b) instituţionalizarea în Constituţie a unor autorităţi noi având rolul şi funcţiile Ombudsman-ului instituindu-se
prin aceasta noi forme de control asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
c) recurgerea la justiţia constituţională înfăptuite de o autoritate politico-jurisdicţională independentă (Curţile
Constituţionale sau alte instituţii similare);
d) înfiinţarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri, cum a fi Consiliul legislativ ce funcţionează pe
lângă Parlament, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, afiliată executivului etc.
A se vedea, pentru amănunte, Ioan Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1996, pag. 76 şi urm.; Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale,
Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 127 şi urm.

140
În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor
persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care
veghează continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a
puterilor, o limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să se
substituie una celeilalte.
Dintre organele specifice statului de drept, amintim:
 Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor
din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normele
Constituţionale;
 Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici
de către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlamentul, Guvernul
precum şi unii agenţi economici;
 Instituţia Avocatul Poporului, ce are rolul de apărare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineşte
funcţia de Avocat al Poporului este numită de către Senat, pe o durată de 4
ani.
Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor
competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituirea
unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.
Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a
drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi. Rezultă
de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ al
statului. Competenţa se stabileşte numai prin lege. În baza caracterului
obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi
purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi
aduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, actele
autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive se
execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabil
să fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şi
legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în
special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistem
ierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine
poate mai mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea
permite, aceasta constituind de altfel o excepţie.
Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.
Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor
ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţe
materiale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale
(ministerele), denumite şi organe de specialitate.
Competenţa teritorială porneşte de la aria geografică, teritoriul asupra
căruia poate să se manifeste o autoritate publică. Astfel, Guvernul are o
competenţă teritorială naţională, deci generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul
judeţean are competenţa teritorială statornicită pe raza judeţului.

141
În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemenea
materială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu
soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admiterea
acestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile
judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuie
investite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.
Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui
fără ca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi
inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie,
excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere.
Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratului
faţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

142
CAPITOLUL VI
PARTIDELE POLITICE

Secţiunea 1. Noţiunea de partid politic

Apariţia partidelor politice este legată de apariţia parlamentelor, a


diferitelor curente de idei despre modul de organizare a societăţii moderne.
Partidele politice sunt produsul dreptului de asociere, dar şi al necesităţii
diversificării ideilor şi a ideologiilor pentru a crea competiţie în viaţa publică şi
politică a unei societăţi. Constituţiile moderne reglementează problema partidelor
politice în principiu, iar altele merg până la detaliu.
Dar nu numai partidele politice sunt produsul dreptului la asociere.
Există şi sindicatele – ca organizaţii profesionale ale salariaţilor, asociaţiile
patronale – factorul de dialog cu sindicatele, asociaţiile reprezentând minorităţile
etnice etc. Identificarea unui partid în multitudinea formelor asociative poate fi
dificilă dacă nu există o legislaţie care să stabilească fără echivoc dacă suntem în
prezenţa unui partid politic sau nu, la un moment dat. În prezent funcţionarea
partidelor politice este reglementată printr-o lege organică, iar în Constituţie sunt
mai multe texte ce se referă la partidele politice. Legislaţia vorbeşte despre
partide politice, formaţiuni politice şi coaliţii politice. Scopul partidelor
politice trebuie să fie licit şi politic, altfel spus să se înscrie în limitele permise de
lege şi să tindă la preluarea puterii prin mijloace democratice.
Există anumite reguli juridice stricte aplicabile în privinţa înfiinţării şi
pentru funcţionarea partidelor politice, cum ar fi numărul minim de membri pe
care trebuie să-l aibă un partid, instanţa unică ce poate aproba înfiinţarea şi
funcţionarea unui partid, existenţa unui singur Registru de evidenţă a partidelor
politice, caracterul naţional al partidelor politice etc.
Un partid politic este o asociaţie a cetăţenilor cu drept de vot. Asocierea
acestora este liberă şi le acordă calitatea de membri ai partidului. Fiecare partid
trebuie să aibă un program politic încă de la înfiinţare ca o condiţie pentru a fi
recunoscută personalitatea juridică a grupului constituit ca partid.
Prin scopul lor licit, partidele politice trebuie să exprime voinţa politică
a cetăţenilor, dreptul pentru care fiecare partid are interesul vădit de a-şi asigura o
bază electorală stabilă, constituită pe criteriul adeziunii ca membri, ca
simpatizanţi ai partidului sau ca aderenţi la ideile, ideologia partidului fără a se
observa şi o înregimentare în rândurile acestora.
Având o bază electorală solidă şi repartizată cât mai omogen pe întreg
teritoriul naţional, un partid poate accede la putere prin alegerea reprezentanţilor
săi în Parlamentul României, iar atunci când numărul acestor reprezentanţi este
suficient de mare, fie singur, fie în conlucrare cu alt sau alte partide poate forma
majoritatea parlamentară ce exercită efectiv puterea politică şi publică (inclusiv
prin Guvern).

143
Devierea comportamentală sau doctrinară a partidelor politice de la
programul politic declarat cu prilejul înscrierii la tribunal sau de la normele
constituţionale poate conduce la declararea ca neconstituţional a partidului, de
către Curtea Constituţională şi la dizolvarea acestuia.
Partidele politice se organizează şi funcţionează ca persoane juridice de
drept public, dobândind calitatea de subiect în raporturile de drept constituţional.
De altfel, partidele sunt singurele asociaţii ale cetăţenilor cărora prin lege li
se recunoaşte calitatea de persoană morală (juridică) de drept public, fiindcă
ele îşi propun să acceadă la putere.
Partidele politice au caracter naţional, pentru că în sistemul nostru
electoral este stabilit un prag de 5% pentru accedarea unui partid în Parlament,
ceea ce presupune ca fiecare partid să aibă reprezentare în peste jumătate din
judeţele ţării. În acelaşi timp, partidele se organizează şi la nivel local fiindcă
numai prin structuri locale, teritoriale se poate impune la nivel naţional.
La baza construcţiei unui partid trebuie să stea o ideologie „o speranţă
de viaţă politică durabilă”, cum o numea cineva pentru ca partidul să nu moară o
dată cu conducătorii săi. Din acest punct de vedere, este de semnalat faptul că, în
general, partidele politice se constituie în jurul unor personalităţi promotoare ale
unei ideologii la care se raliază şi alţii, de unde concluzia că partidele se
formează de sus în jos, de la vârf la bază faţă de sindicate care se constituie de la
bază către vârf. Drept pentru care personalitatea în jurul căreia se formează un
nou partid trebuie să caute aderenţi în toate zonele ţării pentru a-şi asigura sprijin
popular în alegeri sau în orice alte împrejurări. Există posibilitatea ca un partid
politic să aibă un număr impresionant de membri, dar să nu aibă sprijin popular
peste numărul membrilor săi. Un astfel de partid-mamut nu este un partid
dinamic, ci unul amorf, care acumulează cantitativ pierzând calitativ, şi ca atare,
în orice moment de cotitură în viaţa politică a ţării acea masă de membri să
dezerteze, pentru că speranţele lor au dispărut.

1. Definiţia partidului politic


Putem defini partidele politice ca asociaţii libere ale cetăţenilor cu drept
de vot prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program) definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor asociaţi care au şi îşi afirmă clar şi
deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării180.
Asocierea cetăţenilor într-un partid exprima voinţa şi dorinţa acestora
de a prelua puterea politică, de a veni la putere şi prin aceasta să direcţioneze
politica naţională şi să fie „intermediari între popor şi putere” cum se afirmă în
doctrina franceză. Această funcţie de intermediant al partidului politic este
discutabilă, pentru că, odată ajuns la putere, partidul chiar exercită puterea
politică, puterea de stat prin Parlament, Guvern etc. În această situaţie funcţia de

180
Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. All Beck, 2003, ediţia a XI-a,
pag. 27. Sisteme electorale contemporane, Parlamentul României, Dezbatere pe tema „Sisteme electorale şi
moduri de scrutin”, 1996, pag. 131 şi urm.

144
intermediere se transformă într-o funcţie de putere, de comandă şi decizie şi de ce
nu de constrângere pentru că reprezentanţii partidului în structurile legislative şi
executive pun în practică tocmai politica partidului exprimată prin platforma sau
programul său politic.

2. Diferite tipuri de partide politice


Pe plan internaţional se identifică în prezent câteva curente politice
cărora le corespund şi partidele politice, precum curentul liberal, social-democrat
(socialist), creştin-democrat, popular, ecologist, conservator etc. Ca poziţionare
pe eşicherul politic, partidele pot fi de stânga, de dreapta, de centru sau
intermediare: centru-stânga, centru-dreapta. În lumea de azi, asemenea
poziţionări nu sunt absolute şi nu cuprind neapărat toată aria de orientări politico-
ideologice. Spre exemplu, partidele laburiste (muncitoreşti) nu pot fi aşezate
neapărat în stânga sau centru-stânga eşicherului politic, ceea ce conduce la
concluzia că orice clasificare are valenţe relative şi nu absolute.
Clasificări ale partidelor politice pot fi făcute şi după alte criterii, cum
ar fi criteriul apartenenţei membrilor partidului, deci nu unul pur ideologic. În
acest sens se poate vorbi despre:
a) Partide confesionale ce au la bază orientarea religioasă – creştini,
catolici, protestanţi etc. La o analiză atentă a acestor partide se poate observa că
ele au un caracter atipic din punct de vedere politic pentru că există tendinţa de a
se transforma în partid-stat, partid-naţiune‚ într-o ţară cu o religie anume
dominantă181.
b) Partidele regionale sunt expresia unui „patriotism local”, a unor
frustrări ale membrilor de partid dintr-o anumită parte a ţării. Aşa a existat şi la
noi, după 1990, „partidul moldovenilor” care ulterior a fost absorbit de un alt
partid.
c) Partidele de clasă sunt o emanaţie a secolului al XIX-ea când sub
influenţa ideologiei marxiste dar nu numai, s-a pus un accent exacerbat pe clasele
sociale apărând astfel partidele muncitoreşti, partidele agrariene, partidele
ţărăneşti, partidele socialiste, partidele comuniste, etc.
d) Partidele etnice. Aşa cum sunt denumite, ele au la bază asocierea
etnică. Ele au apărut şi s-au dezvoltat la începutul secolului XX ca o modalitate
de închegare a unei unităţi a popoarelor aflate sub regim colonial sau
semicolonial şi pentru a lupta în vederea eliberării şi crearea statelor
independente. Şi în prezent există astfel de partide etnice. Cât priveşte ţara
noastră, trebuie observat că diferitele uniuni ale minorităţilor naţionale precum
UDMR, Partida Rromilor, Uniunea germanilor etc., nu au caracter de partid
politic. Ele participă la alegeri ca organizaţii ale minorităţilor etnice, în baza
Constituţiei, ca fiind asimilate partidelor sub diferite aspecte – finanţare, drept de
competiţie electoral, respectarea regulilor de creare a grupelor parlamentare, etc.

181
Cazul Afganistanului care un deceniu a fost condus de către o forţă politică, confesională – talibanii.

145
e) Partidele naţionale. Subliniem că nu trebuie făcută confuzia cu
caracterul naţional al partidelor de care am amintit. De fapt, termenul cel mai
potrivit ar fi de partide naţionaliste care tind spre o ieşire a teritoriului de
influenţă de sub o anumită tutelă politico-statală. La noi a existat Partidul
Naţional Român, înfiinţat în Transilvania în perioada când aceasta fusese
încorporată Imperiului Austro-Ungar până în 1918, partid ce a avut o contribuţie
fundamentală în realizarea Actului Unirii din 1 decembrie 1918.

2. Alte tipuri de partide politice. Tabloul mondial al partidelor


politice exprimă şi alte categorii de partide politice, stabilite după criterii mai
mult sau mai puţin ştiinţifice.
Un prim criteriu avut în vedere este cel al compoziţiei partidului,
identificând astfel două tipuri:
a) Partide de cadre182, de activişti, uniţi prin multiple interese.
Numărul membrilor este unul restrâns, dar toţi fac parte dintr-o anumită categorie
socială. Sunt denumite şi partide patronale. Pot fi înscrise în acest tip de partid,
de regulă, partidele radicale, conservatoare.
b) Partidele de mase – cuprind un număr mare de membri, cu orientări
ideologice de stânga, de regulă sunt organizate pe o ierarhie foarte ermetică,
centralizată, pot degenera în partid-stat, dar în acelaşi timp sunt destul de
vulnerabile la modificările democratice din viaţa societăţii183.

În afara acestor tipuri de partide, se poate vorbi şi de:


a) Partide unice – specifice statelor cu ideologie marxistă precum şi
multor state din lumea a treia care şi-au dobândit recent independenţa prin lupta
îndelungată a unei formaţiuni revoluţionare pentru eliberare naţională care, după
dobândirea independenţei ţării şi intrării acestei formaţiuni în legalitate, devine
unicul partid acceptat.
b) Partide dominante – sunt acele partide cărora li se recunoaşte acest
rol, în condiţiile în care în societate mai există şi alte partide mici care nu pot
nici să acceadă singure la putere. Această situaţie a existat în Polonia socialistă,
în fosta Federaţie Iugoslavia, şi există în China unde, în afara Partidului
Comunist Chinez există încă alte partide democratice184.

3. Sistemul partidelor politice


În lume există mai multe sisteme de partide politice, organizate într-o
societate dată, fiind reglementate sau nu prin Constituţie sau bazate pe tradiţie.
a) Bipartitismul – un sistem format din două partide care, de regulă, se
succed periodic la putere.

182
Idem, pag. 32.
183
Astfel de partide de masă erau în trecut partidele (unice) din fostele ţări socialiste, inclusiv Partidul Comunist
Român.
184
Sursa parţială, Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 33.

146
Are la bază un acord politic între cele două partide asupra problemelor
de bază ale societăţii. Alternanţa la putere se realizează pe baza alegerilor libere
şi nu administrativ. În prezent întâlnim acest sistem în SUA, Marea Britanie şi
parţial în Israel. La noi a existat în perioada interbelică, când erau două partide
puternice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, deşi mai erau
şi alte partide minuscule care obţineau un număr infim de locuri în Parlament.
b) Multipartitismul – presupune existenţa a mai mult de două partide
care au forţa de a promova la putere, ceea ce înseamnă că atunci când un singur
partid nu deţine majoritatea parlamentară trebuie să apeleze la coaliţie de partide.
Chiar dacă uneori multipartitismul creează crize politice, este preferabil
bipartitismului pentru că în acest caz se poate ajunge la compromiterea celor
două partide şi declanşarea unei crize politice de proporţii.
c) Partidul unic – partid stat. Este un sistem partidic cu un singur
actor căruia prin legea fundamentală i se asigură rolul conducător. Din experienţa
social-istorică rezultă că este un sistem nociv pentru că se elimină opoziţia
politică şi parlamentară. Astfel, ultima Constituţie socialistă română din 21
august 1965 prevedea în art. 3 „în Republica Socialistă România, forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”.

4. Sistemul partidelor politice din România


a) Consideraţii generale185.
Legea română a partidelor politice nr. 14/2003 defineşte cine poate fi
membru de partid, structurile de partid – pe criteriu administrativ-teritorial,
numărul membrilor fondatori, minim 25.000 care au domiciliul în cel puţin 18
judeţe, dar nu mai puţin de 700 de membri din fiecare judeţ. Municipiul
Bucureşti este asimilat judeţului.
Pentru înregistrarea unui partid politic se depune următoarele acte:
- lista semnăturilor de susţinere – 25.000 din minim 18 judeţe, a câte minim
700 membri/judeţ – aceştia fiind consideraţi membri fondatori;
- declaraţie autentificată a conducătorilor partidului care să garanteze
autenticitatea semnăturilor;

185
Primele partide politice în România au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acestea cuprinzând la
un moment dat, ca ideologie tot spectrul politic românesc, existând Partid Conservator, Partid Liberal, Partid
Socialist-Democrat. Ulterior vor apare şi alte partide, în preajma primului război mondial şi după acesta, precum
Partidul Naţional Român, Partidul Comunist din România, Partidul „Totul pentru ţară” (de extremă dreapta) etc.
În istoria partidelor politice din România există două momente importante: anul 1938 când printr-un Decret-lege,
Regele Carol al II-lea dizolvă toate partidele politice, acestea revenind legal în viaţa publică după 31 august 1944
când este repusă în vigoare Constituţia din anul 1923, şi anul 1948 când „partidele istorice” sunt dizolvate şi este
creat partidul unic – denumit Partidul Muncitoresc Român, devenit din anul 1965 Partidul Comunist Român.
După Revoluţia din Decembrie 1989, PCR va fi dizolvat şi se creează cadrul juridic pentru revenirea
la pluripartitism politic, acordându-se unele înlesniri pentru refacerea vieţii de partid prin numărul relativ mic de
membri cu care se putea înregistra un partid (250 de membri).
Adoptarea Constituţiei României în anul 1991 a condus la crearea unei baze constituţionale a partidelor
politice (în prezent art. 40) stabileşte pluripartitismul politic, legalitatea partidelor politice, scopul acestora,
interdicţiile pentru anumite categorii de persoane ce ocupă funcţii publice de a face parte dintr-un partid politic.

147
- listele membrilor partidului (fondatori) ce trebuie să cuprindă numele şi
prenumele, cu iniţiala tatălui, anul naşterii, domiciliul, actul de identitate,
semnătura;
- statutul partidului şi programul partidului;
- declaraţie privind sediul partidului şi patrimoniul partidului;
- dovada existenţei contului bancar etc.
Cererea de înregistrare se semnează de conducătorul organului executiv
al partidului şi de alţi cel puţin trei membri fondatori care vor fi citaţi în faţa
tribunalului.
Cererea se depune la Tribunalul Bucureşti, singura instanţă competentă
să aprobe înregistrarea.
Cererea se afişează la sediul Tribunalului timp de 15 zile şi se publică
într-un ziar central de mare tiraj. Analiza cererii se face în şedinţă publică,
participarea procurorului fiind obligatorie. Pronunţarea sentinţei trebuie făcută în
cel mult 15 zile după expirarea termenului de afişare. În perioada afişării cererii,
cei interesaţi pot face cerere de intervenţie în interes propriu la cererea de
înregistrare. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti de admitere sau de
respingere a cererii de înregistrare ori a cererii de intervenţie, cei interesaţi pot
face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 5 zile de la comunicarea
deciziei. Curtea de Apel Bucureşti Bucureşti va examina contestaţia în şedinţă
publică, în termen de cel puţin 15 zile de la înregistrarea acesteia. După care
partidul politic se va înregistra în Registrul Partidelor politice la Tribunalul
Bucureşti.
Decizia de înregistrare se publică în Monitorul Oficial la României,
partea a IV-a.
Alianţele politice. Două sau mai multe partide politice pot forma o
alianţă politică pe baza unui protocol care se depune la Tribunalul Bucureşti cu
cererea de înscriere a sa în Registrul de evidenţă a alianţelor politice186. În
protocolul de asociere a partidelor politice într-o alianţă politică trebuie să se
menţioneze denumirea integrală şi denumirea prescurtată a alianţei, partidele
politice care fac parte din această alianţă, semnul permanent al alianţei,
obiectivele alianţei, modul de organizare şi factorii de decizie.
Alianţele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se
înscriu în Registrul alianţelor politice.

b) Resursele financiare ale partidelor politice


Activitatea partidelor politice nu are scop patrimonial, astfel că ele au
nevoie de fonduri financiare care să le asigure buna funcţionare, realizarea
scopului pentru care au fost create. În acest sens, prin Legea nr. 43/2003187, se
stabilesc sursele de finanţare ale unui partid politic (art. 3 alin. 1) şi anume:
186
Protocolul în cauză trebuie să cuprindă denumirea alianţei, însemnul, partidele politice aliate, obiectivele
alianţei, modul de organizare şi autorităţile de decizie (art. 29 din Legea nr. 14/2003). Ca şi în cazul înregistrării
partidelor politice, şi în cazul alianţei, cererea de înregistrare a Protocolului de alianţă poate fi respinsă, poate fi
contestată la Curtea de Apel Bucureşti.

148
cotizaţii ale membrilor de partid; donaţii şi legate; venituri provenite din activităţi
proprii şi subvenţii de la bugetul de stat. Legea respectivă stabileşte reguli şi
principii, plafoane ale donaţiilor prin raportare la veniturile bugetului de stat pe
anul de referinţă sau la un număr maxim de salarii de bază minime brute. Este
reglementată activitatea mandatarului financiar al partidului, responsabilitatea
acestuia, controlul finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale,
sancţiuni ce pot fi aplicate celor care încalcă aceste reguli.

c) Încetarea activităţii partidelor politice


În existenţa unui partid politic pot apărea diferiţi factori care să
conducă la încetarea acestuia. În principiu doi asemenea factori pot interveni:
- voinţa partidului – prin dizolvare sau reorganizare; Reorganizarea poate
consta în comasare prin absorţie sau fuziune, ori în divizare totală sau
parţială
- voinţa puterii publice – pe cale judecătorească urmare a faptului că nu mai
îndeplineşte condiţiile formale de existenţă: a scăzut numărul membrilor
sub 25.000, nu are sediu, nu are organe de conducere. De asemenea, Curtea
Constituţională poate dispune prin decizie, dizolvarea unui partid politic
dacă se constată încălcarea de către acesta a dispoziţiilor Constituţiei, art.
40, privitor la acţiunile partidului respectiv împotriva pluralismului politic,
a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, integrităţii sau a
independenţei României ori s-au transformat de facto în organizaţii cu
caracter secret
Încetarea existenţei unui partid politic se face de către Tribunalul
Bucureşti care va proceda din oficiu la radierea partidului din Registrul de
evidenţă a partidelor politice.

187
Legea nr. 43/2003 privind finanţarea partidelor politice şi a Companiilor electorale a fost publicată în Monitorul
Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003.

149
CAPITOLUL VII
SISTEMUL ELECTORAL

Secţiunea 1. Aspecte generale asupra sistemului electoral şi


drepturile electorale ale cetăţenilor români

1. Preliminarii. Constituirea structurilor de putere în epoca modernă se


realizează prin sistemul votului exprimat de popor. În acest sens se adoptă o serie
de acte normative privitoare la reglementarea exerciţiului dreptului la vot, a
dreptului de a fi ales, desfăşurarea campaniilor electorale, proceduri electorale,de
control, toate acestea constituind un sistem politic şi juridic denumit sistem
electoral. Conţinutul acestui sistem instituţionalizat este alcătuit din norme
juridice care stabilesc drepturile electorale, condiţiile pentru ca o persoană să
poată alege sau să fie aleasă, obligaţiile autorităţilor publice în organizarea
alegerilor, desfăşurarea alegerilor, stabilirea rezultatelor alegerilor până la
punerea în executare (realizare) a rezultatelor alegerilor constând în constituirea
Parlamentului, intrarea în funcţie a Preşedintelui, stabilirea componenţei
Guvernului prin acordarea votului de încredere, ori la nivel local alegerea
autorităţilor publice autonome locale, constituirea acestora. În acest sens există
legi organice care stabilesc desfăşurarea alegerilor parlamentare, alegerea
Preşedintelui României sau pentru alegerile locale-comunale, orăşeneşti şi
judeţene.
Din punct de vedere al sistemului electoral trebuie analizate mai întâi
care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor români, limitele de exercitare a
acestora188.

2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români


Prin intermediul sistemului electoral se realizează în concret exerciţiul
puterii suverane a poporului. Art. 2 din Constituţia României stabileşte că
suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi
prin referendum.
Exerciţiul puterii în mod direct se realizează prin alegeri libere şi prin
referendum. În rest, în urma exercitării dreptului de vot se deleagă exerciţiu
continuu al puterii unor autorităţi reprezentative – Parlament, Preşedinte, la nivel
naţional cărora le revin obligaţii ferme de organizare generală sau specială a
puterii, respectiv numirea Guvernului, înfiinţarea ministerelor, înfiinţarea altor
autorităţi publice la nivel central şi local etc., iar la nivel local prin alegerea
autorităţilor locale – consilii locale, consilii judeţene, primari şi preşedinţii de
consilii judeţene.

188
În cadrul sistemului electoral trebuie cuprinsă şi legea privind organizarea referendumului naţional sau local
pentru că şi în cazul referendumului are loc tot o manifestare a dreptului la vot.

150
Drepturile electorale sunt drepturi fundamentale, ele se realizează
numai în ceea ce priveşte exercitarea puterii, instituirea acesteia etc.
Constituţia reglementează două drepturi fundamentale electorale:
dreptul de vot şi dreptul de a fi ales. Unele legi fundamentale prevăd şi dreptul
de revocare ca un drept fundamental.
În doctrină se apreciază că în categoria drepturilor electorale trebuie
cuprinse şi alte drepturi care deşi nu sunt reglementate prin Constituţie, îşi găsesc
fundamentare în legile electorale. Sunt incluse în cadrul acestor drepturi
electorale pe care le-am putea denumi drepturi electorale derivate, următoarele:
- dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea pe listele electorale permanente;
- dreptul de a face întâmpinare contra omisiunii înscrierii pe listele electorale
sau a înscrisurilor greşite sau eronate;
- dreptul persoanei care nu se poate deplasa la secţia de votare de a cere
deplasarea urnei mobile la locul unde se află în ziua alegerilor etc.

a. Dreptul de a alege – denumit de art. 36 din Constituţie dreptul de


vot. În doctrină se încearcă a face o departajare între a alege şi a vota arătându-se
că „termenul alegere, dreptul de a alege, este specific situaţiei când cetăţenii aleg
membrii unei autorităţi publice”, iar atunci când votează se pronunţă pentru sau
contra unei reguli sau hotărâri existând sinonimie între votare şi referendum”189.
În realitate şi în cazul referendumului cetăţenii cu drept de vot aleg
între două variante (opţiuni) pe care le au la dispoziţie, între DA şi NU, cum ar fi
în cazul aprobării Constituţiei, demiterea Preşedintelui României, a Primarului
etc.

b) Dreptul de a fi ales. Legea stabileşte cine poate fi ales şi în ce


condiţii prevăzute în Legea fundamentală sau alte legi. În acest sens este de
precizat că dreptul de a fi ales are mai multe circumstanţieri în sensul că există
condiţii diferite: acest drept se naşte la 23 de ani pentru a fi ales în Camera
Deputaţilor, în consiliul local, consiliul judeţean, preşedinte al consiliului
judeţean sau primar, la 33 de ani pentru a fi ales în Senat şi la 35 de ani pentru a
fi ales Preşedintele României.

c) Dreptul de revocare. Unele legislaţii prevăd posibilitatea ca un


parlamentar să fie revocat de către alegători, iar altele prevăd posibilitatea
excluderii unui parlamentar din Parlament de către ceilalţi membri ai autorităţii
legiuitoare. În legislaţia română nu este reglementat sistemul de revocare de către
alegători ci doar instituţia încetării mandatului de parlamentar dacă împotriva
unui membru al Parlamentului s-a dispus măsura pedepsei închisorii cu titlu
irevocabil şi executoriu. În schimb, pentru autorităţile locale unipersonale,
primarii ori preşedinţi ai consiliilor judeţene aceştia pot fi revocaţi.

189
Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 96-97.

151
3. Drepturile electorale ale cetăţenilor români ca şi cetăţeni ai
Uniunii Europene.
Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
a instituit cetăţenia europeană. Una din instituţiile de bază ale Uniunii Europene
este Parlamentul European. Faţă de aceste două coordonate trebuie amintită şi
împrejurarea că, în prezent, este într-o fază destul de avansată în ceea ce priveşte
aprobarea Tratatului stabilind o Constituţie pentru Europa care cuprinde un
capitol privitor la Drepturile fundamentale şi cetăţenia europeană unde se
regăseşte reglementarea că cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a vota şi de a
fi aleşi în Parlamentul European şi în cadrul autorităţilor locale ale statului
membru al Uniunii unde îşi au reşedinţa ca resortisanţii acelui stat. Noţiunea de
resortisant are în vedere pe cei care domiciliază permanent în statul respectiv. De
asemenea, cu ocazia discutării proiectului Tratatului de la Nisa190, cele trei
instituţii fundamentale ale Uniunii, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia
au semnat o proclamaţie solemnă, prin care a au adoptat Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene (2000/C 364/01), ce stabileşte în Capitolul V
„Cetăţenia”, art. 39 „Dreptul la vot şi de eligibilitate în alegerile pentru
Parlamentul European”, iar în art. 40 se reglementează „Dreptul de vot şi de
eligibilitate în alegerile municipale”.

Secţiunea 2. Forme şi modalităţi pentru exercitarea dreptului de vot

1. Universalitatea votului
Legea fundamentală prevede în art. 36 universalitatea dreptului de vot,
faptul că numai o categorie specială, restrânsă de cetăţeni nu au drept de vot,
fiind nominalizaţi în această categorie minorii, debilii sau alienaţii mintali, cei
puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate definitiv de către instanţele
judecătoreşti la pierderea drepturilor electorale. Universalitatea votului reprezintă
opusul votului restrâns sau selectiv. Acesta din urmă poate fi la rândul său vot
cenzitar sau capacitar.
a) Votul cenzitar sau votul bazat pe avere avea mai multe elemente
definitorii deşi principala condiţie o reprezintă averea191.

Censul pe domiciliu – obligativitatea de a domicilia o anumită


perioadă în localitatea unde se votează.
Censul pe sex – a fost cel mai grav pentru că îndepărta în trecut
femeile de la vot.
190
Semnat la Nisa în 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
191
Votul cenzitar este ieşit din uzul politic în statele democratice unde egalitatea juridică este recunoscută tuturor
cetăţenilor. Mai întâi a fost censul de avere impune celui ce votează să aibă o anumită avere. Constituţia
României din 1866 a creat patru categorii de alegători după avere. Acest vot censitat, pe avere a fost practicat şi în
alte state inclusiv în SUA, Franţa, Marea Britanie.

152
Censul pe vârstă – restrângea foarte mult numărul electorilor, ridicând
vârsta pentru exercitarea dreptului la vot peste cea a majoratului (18 ani).
b) Votul capacitar – se fundamentează pe un anumit grad de instrucţie
al alegătorului – a şti să scrii şi să citeşti pentru a înţelege Constituţia.
Prin existenţa celor două categorii de vot restrictiv – votul censitar şi
votul capacitar – se înlătură o mare parte a populaţiei de la participarea la
exercitarea puterii în măsura în care ele există. Universalitatea votului este şi
trebuie să rămână trăsătura definitorie a votului, a dreptului de a alege.

2. Egalitatea votului. Se bazează pe egalitatea oamenilor, pe


egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie,
limbă, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere etc. Fiecare cetăţean trebuie să-
şi spună părerea asupra alegerii unei autorităţi printr-un singur vot, fără să existe
posibilitate pentru alţii la mai multe voturi, iar alţii să fie excluşi din regula
jocului electoral.
În contrast cu egalitatea votului pot fi utilizate unele procedee
restrictive denumite: geografie electorală, colegii electorale, votul plural, votul
multiplu, prima electorală etc., care fac să apară inegalităţi electorale prin
restricţii pentru unii şi avantaje altora.
3. Votul direct şi secret. Prin vot direct se înţelege participarea
personal a alegătorului pentru exprimarea votului asupra unui sau altuia dintre
candidaţi (oferta politică). Secretul votului se materializează printr-o manifestare
a votului într-un cadru intim, faţă în faţă cu conştiinţa sa, a alegătorului fără o
supraveghere sau supervizare din partea unui terţ. În prezent, exprimarea votului
se face prin aplicarea unei ştampile cu menţiunea „votat” în locul rezervat
candidatului preferat, fără utilizarea unor instrumente de scris asigurându-se
astfel controlul secret al votului.
4. Votul liber exprimat. Unele state reglementează obligativitatea
192
votului . În sistemul electoral din ţara noastră votul este liber exprimat,
considerându-se că faptul de a nu vota nu trebuie fi sancţionat, cetăţenii având în
acest sens dreptul de a se manifesta împotriva clasei politice. De altfel, scăderea
dramatică a numărului celor care se prezintă la vot în ultimii ani reprezintă o
formă manifestă a acestei nemulţumiri faţă de clasa politică tot mai bogată,
arogantă, imorală şi demagogă.
5. Dreptul de a fi ales
Alt drept exclusiv politic îl constituie dreptul de a fi ales. Reglementat
de art. 37 din Constituţie, el este condiţionat de anumiţi factori legali – vârsta,
calitatea de cetăţean român şi interdicţia rezultată dintr-o anume calitate
profesională, magistrat, poliţist, militar de carieră şi altele. Dar există şi alte
condiţii completatoare cum ar fi: propunerea de a fi ales să aparţină unui partid
sau formaţiuni politice sau în absenţa unei asemenea propuneri să existe un

192
Obligativitatea votului este reglementată în legislaţia ..............

153
număr de susţinători ai candidatului.Impunerea unei norme de susţinere pentru a
putea participa în competiţia electorală trebuie foarte atent reglementată.

Secţiunea 3. Scrutinul electoral

1. Scrutinul majoritar
Noţiunea de scrutin are în vedere modul în care corpul electoral
naţional ori local alege sau desemnează deputaţii, senatorii, consilierii locali sau
judeţeni, primarii, preşedintele consiliului judeţean şi chiar şeful statului. În lume
sunt cunoscute mai multe sisteme electorale precum: sistemul majoritar – potrivit
căruia candidaţii care primesc cele mai multe voturi sunt aleşi. Şi aici se distinge
după cum suntem în prezenţa candidaturilor uninominale sau cele de listă, pe de o
parte, ori în funcţie de numărul tururilor de alegeri organizate putând exista un
singur tur de scrutin majoritar (cel al candidatului cel mai bine plasat)1 sau două
tururi de scrutin, pe de altă parte.

2. Sistemul reprezentării proporţionale este sistemul electoral care


asigură reprezentarea în fiecare circumscripţie electorală a structurilor politice
atribuind numărul de mandate proporţional cu voturile obţinute. Acest sistem al
reprezentării proporţionale presupune scrutin de listă cu un singur tur de scrutin şi
permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii după anumite
reguli stricte. Implică, de asemenea, un prag electoral de cele mai multe ori care
se stabileşte şi pe considerentul de a nu fi creat un mozaic politic nejustificat193.

3. Sisteme electorale mixte. Acestea reprezintă o combinaţie între


sistemul majoritar şi sistemul proporţional existând în acest sens stabilite anumite
reguli194.

4. Categorii de formule pentru propunerile de candidaţi


a) Scrutinul uninominal. Potrivit acestui sistem, alegătorii votează un
singur candidat pentru o listă. În aceste condiţii, circumscripţiile electorale
corespund ca număr cu membrii Camerei pentru care se alege persoana. Spre
exemplu, dacă acum sunt 137 senatori şi se decide alegerea lor pe baza votului
uninominal, ţara trebuie împărţită în 137 de circumscripţii electorale. În fiecare
circumscripţie, însă pot fi mai mulţi candidaţi independenţi sau numiţi de un
partid ori o formaţiune politică. În România în cazul alegerii şefului statului se
1
Ca în cazul preşedinţilor consiliilor judeţene.
193
Pentru detalii, Ioan Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională în lucrarea sinteză Sisteme
electorale contemporane, apărută sub egida Parlamentului României, Camera Deputaţilor, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996, pag. 75 şi urm.
194
Pentru detalii, Florin Bucur Vasilescu, Sisteme electorale mixte, în lucrarea sinteză Sisteme electorale
contemporane, op.cit., pag. 84-92.

154
utilizează votul uninominal, ţara fiind circumscripţia electorală unică, iar în cazul
alegerii primarilor localităţilor fiecare localitate reprezintă o circumscripţie
electorală, ceea ce înseamnă că şi în cazul primarilor suntem în prezenţa unui
scrutin uninominal (art. 1 alin. 4 din Legea pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale (nr. 67/2004)195.

b) Scrutinul de listă. Este scrutinul folosit în România, şi constă în


faptul depunerii de liste de candidaţi realizate de partidele sau formaţiunile
politice, iar alegătorii au posibilitatea să voteze o listă şi nu o persoană de pe
listă. Din punct de vedere organizatoric aceasta înseamnă stabilirea unor
circumscripţii electorale mai întinse teritorial, aşa cum sunt judeţele în sistemul
nostru, când prin lege se stabileşte numărul de senatori şi deputaţi ce pot fi aleşi
în fiecare circumscripţie pe temeiul populaţiei.
Această categorie de scrutin poate diferi de la o ţară la alta, în funcţie
de tradiţie, de interese politice prezente sau poate să funcţioneze concomitent cu
scrutinul uninominal în sensul că spre exemplu în circumscripţia electorală (de
listă) un judeţ urmează a fi aleşi 10 deputaţi din care 3 vor fi aleşi pe bază de
scrutin uninominal, iar 7 pe bază de scrutin de listă. Există şi posibilitatea votului
preferenţial pe listă, constând în două operaţiuni ale alegătorului: mai întâi
votează lista, iar apoi îşi alege o ordine de preferinţă a candidaţilor de pe listă. În
alte state se utilizează un tip de scrutin în două tururi.

Avantajele uneia sau alteia dintre cele două categorii de scrutin


a) Scrutinul uninominal – presupune o legătură mai strânsă a celui ales cu
electoratul, dar poate constitui şi un mare dezavantaj prin aceea că se
creează instabilitate politică neputându-se constitui formal o majoritate şi
o opoziţie constante în Parlament; un alt factor de care trebuie ţinut
seama rezidă în posibilitatea de a ajunge să fie aleasă o anumită
persoană, nu în baza calităţilor (capacităţilor sale reale), ci în funcţie de
alte criterii (avere, naţionalitate, funcţie deţinută anterior şi / sau în
timpul depunerii candidaturii ş.a.);
b) Scrutinul de listă implică responsabilitatea în mare parte a partidului sau a
formaţiunii politice care a propus lista chiar în condiţiile caracterizării
mandatului de parlamentar ca fiind unul reprezentativ şi nu unul imperativ
influenţa politică a partidului este evidentă.
Trebuie făcută diferenţierea tipului de scrutin şi, în funcţie de scopul
alegerii, se alege o adunare (Parlament, Consiliu local, Consiliu judeţean) sau o
autoritate unipersonală: şeful statului, Guvernator, primar etc.

Secţiunea 4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

195
Legea nr. 67/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 2004 şi republicată în Monitorul
Oficial nr..

155
1. Stabilirea datei alegerilor. Autorităţile eligibile din România au de
exercitat un mandat care poate fi de 4 ani, ca regulă, sau de 5 ani pentru
Preşedintele României potrivit modificărilor aduse Constituţiei prin legea de
revizuire din 2003. De asemenea, există reguli ce stabilesc care este termenul
maxim în care trebuie organizate alegeri după expirarea mandatului. Acesta este
de 3 luni în cazul Parlamentului. Stabilirea datei alegerilor intră în competenţa
Guvernului, şi se face cu cel puţin 90 de zile înaintea zilei votării pentru alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui, prin republicarea hotărârii Guvernului în
Monitorul Oficial al României, partea I.

2. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea


circumscripţiilor electorale
În sistemul juridic românesc organizarea alegerilor şi desemnarea
membrilor Parlamentului sau a aleşilor locali se face pe criteriul teritorial. Astfel,
pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, judeţele şi municipiul Bucureşti se
constituie în circumscripţii electorale, iar pentru alegerile locale fiecare comună,
oraş sau judeţ se constituie în circumscripţie electorală1. În unele ţări în care
sistemul electoral este bazat pe scrutin uninominal, numărul de circumscripţii
electorale este mai mare, în funcţie de numărul de viitori aleşi parlamentari sau
locali pe principiul locul şi circumscripţia, modalitate pe care noi nu am acceptat-
o.
Delimitarea circumscripţiilor electorale se face prin lege pentru
alegerile parlamentare şi Preşedinte sau prin Ordin al Prefectului pentru alegerile
locale. Cu ocazia stabilirii numărului circumscripţiilor şi delimitării acestora
trebuie stabilită şi norma de reprezentare adică la câţi cetăţeni va fi ales un
deputat, un senator, un consilier local sau unul judeţean. Delimitarea
circumscripţiilor electorale şi a normei de reprezentare trebuie făcute publice. În
prezent norma de reprezentare pentru Camera Deputaţilor este de un reprezentant
la 70.000 de locuitori şi de 160.000 de locuitori pentru un mandat de senator.

3. Listele electorale şi cărţile de alegător


a. Listele electorale cuprind toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18
ani sau o vor împlini până în ziua alegerilor. Aceste operaţiuni de întocmire a
listelor electorale revin primarilor localităţilor şi ai sectoarelor municipiului
Bucureşti împreună cu structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor care
trebuie să pună la dispoziţia primarilor datele informative curente despre cei care
domiciliază în localitate, cei care au suspendate drepturile electorale etc.
1
Prin Legea nr. 35/2008, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului s-a instituit un sistem de scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării
proporţionale. În acest sens fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, ca circumscripţii electorale se împarte în mai
multe subunităţi, denumite colegii uninominale, în care este atribuit câte un singur mandat per colegiu. De
asemenea, urmare a acestui nou tip de scrutin uninominal bazat pe principiul reprezentării proporţionale s-a creat
o nouă circumscripţie electorală extrateritorială României, pentru românii cu domiciliul în afara teritoriului
României. Denumirea de domiciliu în afara teritoriului României este greşit formulată pentru că marea majoritate
a celor avuţi în vedere au domiciliul în România ci numai reşedinţa în afara României.

156
În fiecare localitate trebuie să existe liste electorale permanente ce se
întocmesc pe sate în cadrul comunelor, pe străzi în cadrul oraşelor şi al
subdiviziunilor teritoriale (sectoarelor) în Bucureşti şi cuprind alegători în
ordinea numărului poştal atribuit imobilelor în care locuiesc. Listele electorale
permanente cuprind numele şi prenumele, codul numeric personal, numărul şi
seria actului de identitate, domiciliul şi numărul circumscripţiei electorale.
Listele electorale permanente se întocmesc în dublu exemplar din care
unul se ţine la primărie iar celălalt la judecătoria în raza căreia este situată
localitatea, iar în Bucureşti la judecătoria de sector.
Cetăţenii au dreptul de a verifica înscrierea lor pe listele electorale şi
pot face Întâmpinări împotriva omisiunii înscrierii sau referitor la alte aspecte.
Întâmpinarea se adresează primarului care trebuie să o soluţioneze în termen de 3
zile, printr-o dispoziţie. Dacă cel în cauză nu este mulţumit de modul de
soluţionare a Întâmpinării sale poate contesta dispoziţia primarului la judecătorie,
iar acesta din urmă trebuie să soluţioneze plângerea în cel mult 3 zile de la
înregistrare, printr-o sentinţă definitivă şi executorie. Şi această hotărâre
judecătorească poate fi atacată cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Recursul se soluţionează de tribunalul în raza căruia se găseşte judecătoria
competentă.
Pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate se întocmesc liste electorale
speciale de către reprezentanţele diplomatice ale României din statele respective,
iar întâmpinările formulate de cei nemulţumiţi se soluţionează de şeful misiunii
diplomatice sau înlocuitorul acestuia, contestaţiile de către judecătoria sectorului,
iar recursul de către Tribunalul Bucureşti.

b. Cărţile de alegător. În ţara noastră identificarea unei persoane,


cetăţean român se face cu buletinul sau cartea de identitate ca principiu, putându-
se face şi cu paşaportul sau alte acte oficiale.
Cum dreptul electoral de a alege este unul fundamental şi extrem de
important, s-au stabilit legitimaţii electorale speciale care se folosesc împreună cu
actul de identitate, denumite cărţi de alegător care se eliberează alegătorilor
înscrişi în listele electorale permanente ale localităţii în care domiciliază, de către
serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor. Pe cartea de alegător se
consemnează, sub semnătura preşedintelui Biroului secţiei de votare, participarea
titularului acesteia la scrutin. Cartea de alegător este nominală şi netransmisibilă.
4. Birourile electorale
Pentru organizarea oricărui tip de alegeri, inclusiv a referendumului, se
constituie următoarele structuri electorale:
a) Biroul Electoral Central – este format din 3 judecători ai Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice
desemnaţi în ordine descrescătoare a numărului de candidaţi propuşi (liste) la

157
nivelul întregii ţări şi un reprezentant al grupului parlamentar al minorităţilor
naţionale din Camera Deputaţilor ( art. 14 din Legea nr. 35/2008)196.
Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt stabilite prin lege şi ele
constau în esenţă în supravegherea respectării legii în circumscripţiile electorale,
la secţiile de votare, în campania electorală, în ziua alegerilor etc.
b) Biroul electoral de circumscripţie – este alcătuit numai din cetăţeni
cu drept de vot. La nivelul circumscripţiei electorale comunale este format din 7
membri, la circumscripţiile electorale orăşeneşti şi municipale, inclusiv la
sectoarele municipiului Bucureşti din 9 membri, iar la nivelul circumscripţiei
electorale judeţene, inclusiv cea a municipiului Bucureşti din 13 membri. Fiecare
din aceste birouri electorale este structurat astfel: preşedinte, locţiitor şi diferenţa
de membri se completează cu reprezentanţi ai partidelor politice.
c) Oficiile electorale – se organizează la nivelul ssectoarelor
municipiului Bucureşti şi sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un înlocuitor al
acestuia, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7
membri reprezentând competitorii electorali.
d) Biroul electoral al secţiei de votare are ca principală misiune
conducerea şi supravegherea desfăşurării alegerilor. Misiunea acestuia este una
practică, directă şi nemijlocită, cu implicaţii politice şi juridice foarte mari. Este
alcătuit din preşedinte, locţiitor şi 5 membri reprezentând partidele politice în
cazul secţiilor de votare din comune şi oraşe, şi 7 – 9 membri la secţiile din
municipiu şi judeţe. Biroul secţiei de votare gestionează întreg procesul electoral
în cadrul secţiei începând cu primirea buletinelor de vot, a urnelor, a ştampilelor,
a listelor de alegători, asigurarea poliţiei în interiorul spaţiului unde se desfăşoară
alegerile şi terminând cu stabilirea rezultatului votului la secţia de votare,
întocmirea procesului-verbal final şi predearea acestuia împreună cu buletinele de
vot exprimate sau cele anulate sau neutilizate către Biroul electoral de
circumscripţie. Birourile electorale se organizează la fiecare secţie de votare3.
5. Propunerile de candidaţi
După constituirea Biroului Electoral Central, a birourilor electorale de
circumscripţie a oficiilor electorale şi a Birourilor electorale ale secţiilor de
votare, afişarea listelor electorale, delimitarea secţiilor de votare în plan teritorial,
însă anterior începerii campaniei electorale, următoarea fază premergătoare
alegerilor constă în propunerea candidaţilor. Propunerile se fac la Birourile
electorale ale circumscripţiilor electorale cu excepţia candidaturii pentru
Preşedinte al României şi a propunerilor de candidaţi pentru Parlamentul
European, care se depune la Biroul Electoral Central. Propunerile pot fi făcute pe
liste de candidaţi ce aparţin unui partid, formaţiune, coaliţie sau din partea
196
Vezi, în acest sens art. 28 din Legea nr. 35/2008
² Conform art. 24 al Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – modificată
prin Legea nr. 286/27 iunie 2003.
3
Secţia de votare reprezintă o parte a teritoriului unei circumscripţii electorale la care sunt arondaţi un număr de
minim 1000 şi un maxim de 2000 locuitori (nu alegători). Secţii de votare se pot organiza şi în satele izolate, chiar
dacă numărul de locuitori este sub 500 sau în unităţile sanitare şi cele sociale de ocrotire unde există un număr
mare

158
organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale sau propuneri individuale.
Termenul pentru depunerea candidaturilor se încheie, de regulă, în ultima zi
premergătoare începerii oficiale a campaniei electorale. Propunerile de candidaţi
se fac în scris, în 4 exemplare sub semnătura reprezentantului partidului,
formaţiunii sau coaliţiei politice. În cazul candidaţilor independenţi aceştia
trebuie să prezinte o listă de susţinere cuprinzând cel puţin 0,5% din numărul
alegătorilor înscrişi în listele permanente ale localităţii situate în cadrul
circumscripţiei electorale atunci când candidează pentru Parlament sau cel puţin
300.000 susţineri pentru candidatul la funcţia de Preşedinte al României, iar
pentru candidatura la funcţia de consilier să fie susţinută de 1% din alegătorii din
circumscripţie, sau 2% pentru funcţia de primar (vezi art. 44 – 45 din Legea nr.
67/2004). Şi în faza depunerii candidaturilor este prevăzută posibilitatea de
contestaţie şi cea a recursului197.

6. Semnul electoral
Sistemul utilizării semnului electoral are drept scop facilitarea pentru
alegător a identificării partidului a cărei listă sau candidat doreşte să voteze ori a
candidatului independent. Semnul electoral se înregistrează, de regulă, odată cu
înregistrarea partidului la Tribunalul Bucureşti, însă pe parcurs el poate fi
modificat. Cu prilejul participării la alegeri, fiecărui partid, formaţiune politică,
alianţe politice sau alianţe electorale îi revine obligaţia de a depune „semnul
electoral” la Biroul Electoral Central, în cel mult 3 zile de la constituirea acestuia.
Nedepunerea unui semn electoral nu produce efecte juridice.

7. Buletinele de vot şi ştampilele electorale. În practica electorală s-a


încetăţenit faptul că de fiecare dată când se organizează alegeri sau referendum
naţional, Guvernul să adopte hotărâri care stabilesc modelul Buletinelor de vot,
dimensiunile acestora, conţinutul modelelor proceselor-verbale etc.
Pentru exprimarea efectivă a votului şi a opţiunii politice cu prilejul
exercitării dreptului fundamental de a alege, se utilizează numai ştampila
electorală care trebuie aplicată într-o casetă tipărită pe buletinul de vot sub
sancţiunea anulării buletinului. Ştampila de vot trebuie să cuprindă menţiunea
„VOTAT” şi data sau numai anul. Ştampilele de vot se gestionează de către biroul
fiecărei secţii de votare.

8. Campania electorală
Ziua alegerilor, a votării este precedată de o perioadă de timp de 30
până la 45 de zile, denumită campanie electorală, timp în care candidaţii şi
partidele politice se manifestă prin întâlniri cu alegătorii, prezentarea programelor
197
Pot formula contestaţii: cetăţenii, partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale, cu privire la
înscrierea unei candidaturi sau alta, iar în cazul respingerii de către biroul electoral de circumscripţie a unei
candidaturi poate formula contestaţie: candidatul, partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale care
au propus candidatura respectivă, în termen de cel mult 48 de ore de la afişarea candidaturii sau de la respingerea
candidaturii, după caz.

159
politice, a obiectivelor ce şi le propun dacă vor fi aleşi, mitinguri, emisiuni audio
şi video, confruntări publice de idei şi programe.
Campaniile electorale sunt susţinute şi cu afişe, pliante, broşuri.
Resursele financiare pentru susţinerea unei campanii electorale provin din
subvenţii bugetare, resurse proprii ale partidului sau candidatului independent,
sponsorizări, donaţii. Fiecare partid sau candidat independent trebuie să-şi
desemneze un mandatar financiar care trebuie să prezinte o situaţie a veniturilor
şi cheltuielilor din campania electorală198.

Secţiunea 5. Desfăşurarea procesului votării şi stabilirea rezultatului votării

1. Desfăşurarea votării se realizează într-o singură zi, duminica, între


orele 7.00 dimineaţa până la ora 21.00.
Votarea începe în prezenţa majorităţii membrilor Biroului electoral al
secţiei de votare, după ce au fost verificate urnele, listele de alegători, buletinele
de vot şi ştampilele electorale şi după ce s-au sigilat urnele şi aplicat ştampila de
control a secţiei de votare pe sigiliul de pe urnă.
După exprimarea votului în interiorul cabinei de vot pentru a se asigura
secretul votului, alegătorul pliază buletinul de vot cu partea scrisă în interior şi-l
introduce în urma de vot, în mod public.
Dacă la o secţie de votare se prezintă alegători din alte circumscripţii
electorale, aceştia pot vota după ce sunt trecuţi pe liste suplimentare de alegător,
dar numai pentru alegerile parlamentare şi pentru Preşedinte. Această modalitate
a listelor suplimentare de alegători a creat în timp anumite suspiciuni privind o
eventuală dublă votare a celor în cauză, fapt reprobabil care poate influenţa
veridicitatea şi legalitatea alegerilor.
După terminarea timpului de vot, urnele se închid. În prezenţa
membrilor biroului electoral al secţie de votare se procedează la desigilarea
urnelor şi împărţirea voturilor pe candidaţi independenţi sau liste de candidaţi în
ordinea descrescătoare a numărului acestora. Situaţia voturilor se înregistrează în
Procesele-verbale care se încheie obligatoriu şi se semnează de către toţi membrii
biroului electoral al secţiei de votare, reprezentanţii partidelor putând primi câte
un exemplar din procesul-verbal ce consemnează rezultatul votului în fiecare
secţie de votare.

2. Atribuirea mandatelor. Legea română stabileşte un prag electoral


pentru Parlament, pentru consiliile judeţene şi consiliile locale de 5% din totalul
voturilor exprimate raportat la numărul mandatelor atribuite circumscripţiei
electorale. Numai candidaţii independenţi sau partidele politice care au depus

198
În practica socială este posibil să se realizeze anumite înţelegeri între partidele politice cu privire la modul în
care să se desfăşoare campanie electorală (fără a se utiliza în lupta politică mijloace incorecte, neadevăruri despre
adversari, invective etc.).

160
liste de candidaţi ce au obţinut 5% sau mai mult din numărul voturilor exprimate,
îndeplinind prin aceasta condiţia pragului electoral minim, urmează a primi
mandate pentru una dintre autorităţile arătate mai sus. Atribuirea mandatelor se
face în ordinea descrescătoare a numărului de voturi primite la nivel de
circumscripţie de către candidaţii independenţi şi listele de candidaţi ale
partidelor, putându-se ajunge la mai multe faze de repartizare a mandatelor, după
reguli prevăzute de legea electorală, pentru alegerile parlamentare şi de legea
privind alegerile autorităţilor administrative autonome locale1.
În cazul alegerilor preşedinţilor consiliilor judeţene, legea stabileşte un
singur tur de scrutin şi desemnarea ca ales a celui care a obţinut cel mai mare
număr de voturi. În caz de balotaj ( număr egal de voturi la 2 sau mai mulţi
candidaţi) se va organiza un al doilea tur de scrutin peste 2 săptămâni ( art. 97¹
din Legea nr. 67/2004 republicată în 2007 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, introdus prin Legea nr. 35/2008).

1
În acest sens a se vedea pentru detalii, Legea nr. 35/2008, art. 47-49.

161
CAPITOLUL VIII
PARLAMENTUL

Secţiunea 1. Funcţiile parlamentului

1. Preliminarii
Definit ca organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin. 1 din Constituţie), Parlamentul se
caracterizează în linii mari prin reprezentarea la cel mai înalt nivel a puterii
delegate de popor. El este produsul direct al puterii politice exercitate de popor
care nu poate să-şi exercite această putere în mod nemijlocit şi curent ci trebuie
să delege puterea. Este o formă de putere delegată, de reprezentare. Ca natură
juridică, Parlamentul este o instituţie politică şi juridică, ce constă în aceea că se
constituie pe criterii politice, de partid şi are atribuţii preponderent juridice, de
legiferare a ordinii sociale şi statale.
Parlamentul are mai multe funcţii, cum ar fi:
a. Funcţia legislativă exclusivă ce se reflectă prin însăşi caracterizarea
constituţională ca „unică autoritate legiuitoare”. Doar Parlamentul poate adopta
legi cu forţa juridică cea mai mare şi din toate categoriile consacrate de
Constituţie. Faptul că Parlamentul poate delega Guvernului puterea de a adopta
Ordonanţe în anumite limite şi doar în domenii rezervate reglementării prin lege
ordinară nu modifică în nici un fel atribuţia sa exclusivă. Aşadar, împrejurarea că
Guvernul poate adopta Ordonanţe de Urgenţă în anumite situaţii nu este de natură
să diminueze funcţia legislativă exclusivă deoarece aceste Ordonanţe de urgenţă
trebuie totdeauna aprobate de Parlament pentru a produce efecte juridice
nedeterminate în timp199.
b. Funcţia constituantă a Parlamentului constă în faptul că
Parlamentul nu mai funcţionează ca o autoritate legislativă atunci când analizează
proiectul unei Constituţii sau al unei legi de revizuire a Constituţiei ci ca o
Adunare Constituantă, după alte reguli, stabilite de el în acest sens .
c. Funcţia jurisdicţională a Parlamentului Se materializează prin
posibilitatea de a analiza, cerceta şi dispune suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României sau în demiterea Guvernului pe baza unei moţiuni de
cenzură aprobată ce implică cercetarea activităţii Guvernului (asigurarea
dreptului membrilor Guvernului de a se apăra împotriva acuzaţiilor cuprinse în
moţiunea de cenzură etc.) sau, atunci când încuviinţează trimiterea în judecată
ori cercetarea unui membru al Guvernului în cadrul procedurii stabilite prin legea
răspunderii ministeriale. Parlamentul, ca prima autoritate reprezentativă a
poporului, are puteri nelimitate ca domenii, dar fără a fi încălcată ordinea
constituţională, interesele vitale ale poporului român sau tratatele şi pactele
internaţionale la care România este stat cosemnatar sau stat aderent la tratat.
199
În timp, guvernele au abuzat de posibilitatea adoptării ordonanţelor de urgenţă, practică pusă sub semnul
cerinţelor şi a urgenţelor obiective.

162
Ridicarea imunităţii unui parlamentar reprezintă tot o activitate
jurisdicţională pentru că, urmare a propunerii făcute de către Ministrul de Justiţie
Camerei din care face parte, cel în cauză Parlamentul va lua în dezbatere cererea
Ministrului. Cel vizat are posibilitatea de a-şi face apărările necesare
demonstrând că nu a săvârşit fapta pentru care se doreşte a fi cercetat de către
organele abilitate. În consecinţă, dezbătând cererea Ministrului de Justiţie, şi în
acelaşi timp ascultând apărările parlamentarului în cauză, înainte de a decide
ridicarea sau nu a imunităţii parlamentare, Camera nu face altceva decât o
activitatea jurisdicţională200.
d. Funcţia de control
Parlamentul poate exercita un control asupra tuturor autorităţilor
publice. Controlul parlamentar se realizează prin mesaje, rapoarte, dări de seamă,
anchete etc., direct sau prin comisiile parlamentare permanente ori poate înfiinţa
comisii speciale de anchetă, în activitate temporară.
O altă modalitate de control este aceea exercitată prin întrebări şi
interpelări.
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori de regulă
membrilor Guvernului sau Guvernului în întregul său ori altor autorităţi publice,
prin care se solicită informaţii ori precizări despre un fapt, un act etc.
Interpelările se formulează în scris de către parlamentari şi se depun la
Preşedintele Camerei care le supun atenţiei Camerei pentru a se hotărî dacă
urmează a fi dezbătută atunci sau într-o şedinţă următoare. De la o interpelare se
poate ajunge la o moţiune. Aprobarea interpelării se face prin votul majorităţii
celor prezenţi. Obiectul interpelării priveşte explicarea politicii Guvernului în
probleme importante ale activităţii sale pe plan intern sau internaţional.
O altă formă de control parlamentar se realizează prin petiţiile
cetăţenilor adresate Parlamentului existând în acest sens comisii parlamentare
cu acest obiect de activitate.
e. Controlul exercitat de Parlament prin Avocatul Poporului care
are obligaţia de a prezenta anual un raport asupra problemelor cu care a fost
sesizat, modul de soluţionare a acestora şi ce îmbunătăţiri trebuie aduse legislaţiei
în vigoare.

Secţiunea 2. Structura Parlamentului

200
Prin ridicarea imunităţii unui parlamentar, acesta nu pierde dreptul de a participa activ la lucrările în plen sau pe
comisii în cadrul Camerei din care face parte. Efectul cel mai important al pierderii imunităţii parlamentare constă
în posibilitatea pentru autorităţile de cercetare penală sau de justiţie de a proceda în soluţionarea cauzei ca şi în
cazul celorlalţi cetăţeni.

163
Parlamentul poate fi unicameral sau bicameral. În statele federale
totdeauna există Parlament bicameral. La noi, tradiţional, Parlamentul a fost
conceput ca bicameral, dar în perioadă 1948 – 1989 potrivit constituţiilor
socialiste, a funcţionat un parlament unicameral denumit Marea Adunare
Naţională. Parlamentul bicameral este format din Senat – Camera superioară şi
Camera Deputaţilor (Camera inferioară).

1. Organizarea internă a Parlamentului. Fiecare Cameră a


Parlamentului este formată, din punct de vedere politic, din majoritate şi din
opoziţie. Membrii Parlamentului se constituie în grupuri parlamentare, care sunt
grupuri politice; pentru constituirea unui grup parlamentar este nevoie de un
număr minim de deputaţi sau senatori, stabilit prin Regulamentul fiecărei
Camere.
Chiar şi la nivelul Parlamentului European structura principală o
reprezintă grupurile politice şi nu grupurile naţionale.
a) Birourile Camerelor
Fiecare cameră a Parlamentului îşi constituie un birou permanent ale
cărui atribuţii, mod de organizare şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi
prin regulamentul Camerei.
b) Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se
alege pe durata unei legislaturi sau a unei sesiuni şi este format din Preşedinte,
vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Preşedintele biroului permanent este
preşedintele Camerei, ceilalţi membri ai biroului se aleg pentru o sesiune putând
fi realeşi pe tot mandatul Parlamentului. Preşedintele Camerei se alege prin vot
secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele candidaţilor propuşi de
grupurile parlamentare ceea ce înseamnă că pot fi atâţi candidaţi câte grupuri
parlamentare sunt. Preşedintele Camerei se alege pe durata mandatului
Parlamentului.
c) Comisiile parlamentare. Reprezintă forme instituţionalizate de
lucru care au ca atribuţii principale pregătirea lucrărilor Camerei, avizarea
proiectelor de legi, regulamente etc. Ele pot fi permanente sau temporare (de
anchetă). În anumite domenii există comisii parlamentare permanente
comune ambelor Camere cum ar fi, Comisiile pentru politică externă sau comisia
pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii ( SRI. SIE, SPP, etc.).
Comisiile parlamentare sunt formate din reprezentanţi ai forţelor politice
reprezentate în fiecare Cameră.
Când asupra unui proiect de lege adoptat de cele două Camere există
diferenţe de conţinut se procedează la întoarcerea legii la prima Cameră
competentă decizional care decide astfel.

Secţiunea 3. Funcţionarea parlamentului

164
Parlamentul se alege pentru o perioadă de 4 ani în sistemul nostru,
denumită mandat. În caz de dizolvare a Parlamentului se organizează alegeri
pentru un nou mandat şi nu pentru restul mandatului. Mandatul Parlamentului
este denumit şi legislatură.
Funcţionarea Parlamentului presupune o activitate periodică, denumită
sesiune.
Sesiunile sunt ordinare sau extraordinare. Anual Camerele
Parlamentului se întocmesc în două sesiuni ordinare.
Prima sesiune ordinară începe în februarie şi se încheie la sfârşitul
lui iunie iar a doua sesiune începe în septembrie până la finele anului. În afara
acestor perioade, prin Decizie a preşedinţilor fiecărei Camere, din diferite
considerente Parlamentul poate fi convocat în sesiune extraordinară. De regulă,
se convoacă ambele Camere în sesiune extraordinară. Practic, în timpul unei
legislaturi au loc 8 sesiuni ordinare.
Şedinţele Parlamentului
Potrivit art. 65 din Constituţie cele două Camere îşi desfăşoară
activitatea în şedinţe separate, ca regulă, iar în anumite situaţii în şedinţe comune,
cum ar fi pentru:
- primirea mesajului Preşedintelui României;
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- declararea mobilizării totale sau parţiale, ori a stării de război sau în cazul
aprobării strategiei naţionale de apărare a ţării;
- pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- numirea şefilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra
acestora;
- numirea Avocatului Poporului;
- stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, a indemnizaţiilor şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
- depunerea jurământului Preşedintelui ales pentru a începe exercitarea
mandatului etc.
Şedinţele Parlamentului sunt publice şi sunt legal constituite dacă este
întrunit cvorumul de şedinţă, iar pentru a putea decide (legifera) mai este
necesară şi întrunirea majorităţii voturilor favorabile a celor prezenţi, în raport cu
numărul membrilor fiecărei camere, şi cu categorie de lege care se adoptă.
Votul poate fi exercitat nominal – prin apel sau per total. Votul se
exprimă prin buletin, bile sau vot electronic.

Secţiunea 4. Actele Parlamentului

165
Parlamentul adoptă acte cu caracter politic sau juridic. Din rândul
actelor politice amintim Declaraţia de politică internă, de politică externă sau cu
privire la un eveniment internaţional semnificativ, mesajul şi apelul. Asemenea
acte nu produc prin ele însele efecte juridice dar pot genera adoptarea în viitor a
unor acte juridice.
a. Actele cu caracter juridic
• Regulamentele Parlamentului produc efecte pe planul vieţii interne a
Parlamentului. Ele stabilesc organizarea şi funcţionarea acestuia, structura
internă, atribuţiile diferitelor compartimente funcţionale, a Secretariatului
General al Camerei etc. Regulamentul nu este lege pentru că însăşi Constituţia
îi rezervă un loc special; odată aprobat, semnat de preşedintele Camerei, se
publică în Monitorul Oficial. Nu este necesară intervenţia Preşedintelui
României pentru promulgarea Regulamentului. Dacă avem în vedere
dispoziţiile art. 67 din Constituţie denumite generic „Actele juridice şi
cvorumul legal”, se va observa că Regulamentul este în fond o hotărâre
pentru că – spune textul citat – trei sunt actele cu caracter juridic ce pot fi
adoptate de Parlament: legi, hotărâri şi moţiuni. De altfel, chiar în practica
parlamentară, adoptarea Regulamentelor se face printr-o „hotărâre a
Parlamentului României – Camera Deputaţilor ori Senat”.
• Moţiunea este o manifestare de voinţă cu caracter juridic şi priveşte fie
opţiunea uneia dintre Camere fie a ambelor. Textul iniţial al Constituţiei se
referea la moţiune, în general. Practica parlamentară şi prin Regulamente s-a
impus diferenţierea acestei instituţii, a moţiunii astfel încât cu ocazia
revizuirii Constituţiei, în anul 2003, în art. 112 alin. 2 se arată: „Camera
Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime
poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz,
cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări”. Art. 113 este
rezervat în întregime moţiunii de cenzură: iniţiere, dezbatere, adoptare sau
respingere şi efecte juridice. Din analiza celor două articole 112 – 113 din
Constituţie rezultă că întotdeauna moţiunile produc efecte juridice, aceasta şi
prin coroborare cu art. 67 din Constituţie.

Secţiunea 5. Legea ca act juridic principal al Parlamentului

În doctrină, noţiunea de lege are două accepţiuni: lege în sens larg care
primeşte toate înglobează actele normative, şi lege în sens restrâns ca act juridic
al Parlamentului.
Ca act juridic al Parlamentului, legea reprezintă acea manifestare
unilaterală de voinţă a autorităţii unice legiuitoare făcută cu scopul de a ordona
relaţiile sociale la cel mai înalt nivel de reglementare după Constituţie. Legea este
expresia puterii publice şi politice a statului ca reprezentant al poporului. Aşa

166
cum s-a arătat1, Constituţia defineşte Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare
a ţării. Dar atât Constituţia cât şi alte acte normative, de regulă legi, stabilesc în
sarcina multor autorităţi publice, altele decât Parlamentul, competenţa de a emite
acte normative. Cum se ştie că actul normativ este opusul actului individual şi
priveşte un anumit comportament al oamenilor în general, se poate trage
concluzia că actul adoptat de Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării,
este actul cu forţa juridică cea mai mare. Doar în privinţa Parlamentului se
foloseşte expresia de autoritate legiuitoare ceea ce presupune indubitabil că
actele sale sunt cele mai importante în ierarhia izvoarelor dreptului, dar şi faptul
că şi altor autorităţi şi instituţii publice li s-a atribuit competenţa de reglementare.
Cât priveşte controlul de constituţionalitate al actelor normative se poate observa
din dispoziţiile constituţionale, următoarele: potrivit art. 142 alin. 1 Curtea
Constituţională este garant al supremaţiei Constituţiei. Potrivit art. 146 lit. a),
Curtea „se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori”, pentru ca la lit. c). De asemenea, Curte Constituţională „se pronunţa
asupra constituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului”, şi „hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele” (lit. d). Art. 115
intitulat „Delegarea legislativă” reglementează când, cum şi pentru ce se poate
ajunge ca Guvernul să adopte acte juridice normative cu putere de lege denumite
ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă.
În aceste condiţii, analizând întreaga reglementare constituţională în
privinţa competenţelor de reglementare cu caracter normativ se poate
concluziona: Constituţia este şi rămâne Legea fundamentală a ţării, un fel de
„lege a legilor”. Legea adoptată de Parlament, este cel mai important act al său
prin faptul că trebuie să fie constituţională şi se află pe poziţie imediată după
Constituţie, iar Ordonanţele şi Ordonanţele de Urgenţă adoptate de Guvern după
procedura stabilită de art. 115 din Constituţie nu fac altceva decât să scoată în
evidenţă că aceste acte ale Guvernului se situează pe aceeaşi poziţie ierarhică cu
legea, după Constituţie, cu amendamentul că aceste acte ale Guvernului
reprezintă excepţii de la regula că Parlamentul reglementează în concret relaţiile
sociale, că acesta realizează reglementarea primară. Ordonanţele Guvernului sunt
acte administrative cu putere de lege, produc efecte juridice de îndată ce s-au
îndeplinit cerinţele de publicitate dar trebuie aprobate ulterior de către Parlament
după procedura şi în condiţii stabilite de Constituţie ori de legile de abilitare a
Guvernului să adopte ordonanţe.
În doctrina română şi cea străină au fost enunţate o serie de definiţii,
diferite ca formă, însă, în fond, toate converg spre concluzia că legea este actul
autorităţii legiuitoare cu forţa juridică cea mai mare după Constituţie201.

1
Vezi art. 61 din Constituţie.

167
Analizând definiţiile date noţiunii de lege, în sens restrâns, ca act
juridic al Parlamentului se poate formula următoarea definiţie: legea este acel act
juridic cu caracter normativ, definit ca atare de Constituţie şi adoptat numai
de Parlament prin care dispoziţiile constituţionale sunt reglementate în
concret şi cu forţa juridică cea mai mare în relaţiile sociale.
Pornind de la această definiţie se poate observa că noţiunea de lege nu
este folosită întâmplător în doctrină ci, chiar Constituţia o defineşte ca atare.
Faptul că în Constituţie se precizează că numai Parlamentul „unica autoritate
legiuitoare a ţării” adoptă „legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”
denotă că legea este cel mai important act juridic şi este mijlocul prin care se
reglementează relaţiile sociale. Rezultă că legea este voinţa poporului manifestată
prin intermediul organului său reprezentativ, Parlamentul.

Secţiunea 6. Domeniul legii. Noţiune. Categorii de legi

1. Noţiune
Prin domeniul legii se înţelege identificarea acelor relaţii sociale pentru
reglementarea cărora se impune adoptarea de legi de către Parlament. Ştim că în
toate societăţile moderne dinamica transformărilor sociale este deosebit de mare,
permanent apar noi relaţii sociale pentru care se impune sau nu intervenţia
Statului în vederea ordonării acestora. Nu toate relaţiile sociale sunt şi trebuie
reglementate prin lege sau printr-un alt act normativ cu forţă juridică mai redusă.
Acest fapt este justificat prin nevoia de menţinere a unui echilibru normal între
social şi juridic în orice societate. Statul trebuie să cuantifice acele nevoi şi
relaţii sociale care apar în societate, dacă este nevoie sau nu să intervină în
desfăşurarea lor prin lege sau printr-o altă formă de reglementare juridică, ori să
lase aceste realităţi sociale să se desfăşoare pe bază de norme etice, religioase etc.
Stabilirea domeniului legii este foarte importantă pentru că nici
Parlamentul nu trebuie să-şi irosească timpul cu reglementări prin lege a unor
relaţii sociale mai puţin semnificative. În acelaşi timp, nu se pot enumera într-o
lege sau într-o Constituţie toate relaţiile sociale care trebuie reglementate numai
prin lege. Anticipaţia ar fi destul de relativă într-un asemenea caz, fapt ce ar
conduce la pierderea din importanţă şi semnificaţie a problemei reglementărilor.
În unele Constituţii se caută să se facă o departajare în privinţa legiferărilor între
Parlament şi Guvern, pentru că şi Guvernul ar putea adopta acte normative care
să reglementeze relaţiile sociale din întreg teritoriul naţional şi cu o forţă juridică
imediată subsecventă legii202.
201
Pentru amănunte, Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 2002, pag. 186; Ioan Ceterchi, Ion
Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 58-59; Dumitru Mazilu, Teoria generală
a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 223-224; Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. II, pag. 205 etc.
202
Constituţia Republicii Franceze din 4 octombrie 1958, Titlul V se stabilesc raporturile dintre Parlament şi
Guvern în felul următor:
Art. 34. Legea este votată de Parlament.

168
În concluzie, cu privire la domeniul legii se poate susţine că cele mai
importante relaţii sociale trebuie să se reglementeze prin lege, fără a interzice
autorităţilor puterii executive, începând cu Guvernul până la consiliile comunale
să adopte norme juridice cu valoare juridică suficientă care să reglementeze
anumite domenii. Spre exemplu, în legislaţia privind regimul juridic al
contravenţiilor sunt stabilite competenţe pentru autorităţile locale în a stabili
pentru unele fapte regimul de contravenţie203.
În schimb, Constituţia României reglementează cu regim de
exclusivitate domeniul legilor constituţionale şi al legilor organice aşa cum vom
arăta mai jos.
2. Categorii de legi
Art. 75 din Constituţia României stabileşte că Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
a) Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei, cu
precizarea că art. 152 din Constituţie, se referă la limitele revizuirii Constituţiei
stabilind că nu pot face obiectul unei legi de revizuire, dispoziţiile constituţionale
ce privesc: caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma actuală de guvernământ (republică), integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi suprimarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi garantarea acestora. Tot art. 152
restricţionează adoptarea unei legi constituţionale în perioada stării de război, a
stării de asediu sau a stării de urgenţă.

(2) Legea stabileşte normele privind: drepturile civile şi garanţiile fundamentale acordate
cetăţenilor pentru exercitarea libertăţilor publice ...
(3) Legea stabileşte asemenea norme privind ...
(4) Legea determină principiile fundamentale ...
(5) Legile bugetare stabilesc ...
(6) Legile cu caracter de program stabilesc obiectivele acţiunii economice şi sociale ale Statului.
(7) Dispoziţiile prezentului articol vor putea fi precizate şi completate printr-o lege organică ...
Art. 35. Declaraţia de război este autorizată de către Parlament.
Art. 36.. Starea de asediu este discutată în Consiliul de Miniştri, iar prelungirea acesteia peste 12
zile nu poate fi autorizată decât de către Parlament.
Art. 37. Alte materii decât acelea care sunt de domeniul legii sunt de competenţa regulamentelor.
De asemenea, aceeaşi Constituţie franceză stabileşte anumite reguli în care Guvernul, cu autorizarea
Parlamentului poate emite ordonanţe o perioadă limitată, măsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii
(art. 38), ... în continuare fiind stabilite procedurile de adoptare.
În Constituţia Japoniei (promulgată la 3 noiembrie 1946 şi intrată în vigoare la 3 mai 1947) dispune
în art. 41 „Dieta este organul suprem al puterii de stat şi singurul organ legislativ al ţării”, iar art. 59
stabileşte modul de adoptare a legilor, pentru ca în art. 73 referitor la atribuţiile Cabinetului (Guvernului n.a.) la
punctul VII să se prevadă „emiterea de ordonanţe în scopul de a pune în executare prevederile acestei Constituţii
şi ale legilor. Totuşi ordonanţele guvernamentale trebuie să fie semnate de miniştrii de resort şi contrasemnate de
primul ministru”. Rezultă că reglementări cu denumirea de lege poate adopta numai Parlamentul japonez (DIETA)
dar reglementări cu aceeaşi forţă juridică ca a unei legi (ordonanţe guvernamentale) poate adopta şi guvernul
(Cabinetul), fiindu-i oprite asemenea reglementări în mod expres în anumite domenii iar în alte domenii are
nevoie de o „delegare specială prin lege”. Şi în alte constituţii se întâlnesc situaţii asemănătoare celor din
exemplele anterioare cu precizarea că mai în toate cazurile Guvernul are posibilitatea de a primi delegare
legislativă pe o perioadă de timp limitată sau pentru anumite domenii de reglementare.
203
Vezi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor aprobată prin Legea nr. 180/2002.
Ordonanţa Guvernului a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 410 din 25.07.2001.

169
b) Legile organice se adoptă în vederea reglementării: sistemului
electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente,
organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice, statutul parlamentarilor,
a indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; organizarea şi desfăşurarea
referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării
de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; infracţiunile, pedepsele
şi regimul executării acestora, acordarea amnistiei şi a graţierii colective; statutul
funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public, a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
organizarea generală a învăţământul; organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; regimul general
privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; statutul
minorităţilor naţionale; regimul general al cultelor; cetăţenia română, stema ţării
şi sigiliul statului, condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de
o autoritate publică; instituţia Avocatul Poporului; toate autorităţile administrative
autonome; structura sistemului naţional de apărare; atribuţiile prefectului,
compunerea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; înfiinţarea de
instanţe judiciare specializate; transferul unor atribute de suveranitate către
instituţiile comunitare ca urmare aderării României la Uniunea Europeană la
tratatele institutive ale Uniunii Europene şi dobândirii calităţii de stat membru al
Uniunii Europene. Regula constituţională în ceea ce priveşte adoptarea legilor
organice este aceea a majorităţii absolute, cu excepţia ultimei situaţii „transferul
unor atribute de suveranitate... când este necesar votul a două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor” (asemenea majoritate se numeşte „majoritate
calificată”).
c) Legile ordinare sunt acele legi adoptate de Parlament ce
reglementează relaţii sociale mai puţin importante şi care nu sunt reglementate
prin lege organică. În acest sens în Constituţie se foloseşte expresia „se stabilesc
prin lege”, ceea ce presupune că respectiva reglementarea se va face printr-o lege
ordinară, fiind suficientă o majoritate simplă de voturi..

Secţiunea 7. Adoptarea legilor

Adoptarea legilor implică un proces complex, pe etape şi participarea


mai multor subiecţi ce au competenţă în această materie.
1. Iniţiativa legislativă. Potrivit art. 74 din Constituţia României
iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor.
Iniţiativa legislativă înseamnă dreptul sau posibilitatea conferite de Legea
fundamentală de a propune proiecte de lege sau propuneri legislative şi obligaţia
Parlamentului, pe fiecare Cameră în parte, de a le lua spre dezbatere şi adoptare,
conform competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie.

170
Nominalizarea subiecţilor de drept cărora li se recunoaşte dreptul de
iniţiativă legislativă sau de a face propuneri legislative este motivată de faptul că
aceştia cunosc realitatea din societate, iar în cazul Guvernului acesta are nevoie
de a crea cadrul legislativ minim care să-i permită punerea în aplicare a
Programului său de guvernare prezentat Parlamentului şi acceptat de acesta. Fără
un cadru juridic temeinic, Guvernul şi-ar putea nărui speranţele de aducere la bun
sfârşit a promisiunii pe baza căreia a obţinut votul de încredere al Parlamentului.
Deputaţii şi senatorii pot avea iniţiativă legislativă ca urmare a contactelor directe
cu electoratul din propriul colegiu uninominal şi circumscripţie electorală ori în
urma sesizărilor acestora. Pentru Guvern şi pentru membrii autorităţii legiuitoare
nu există nici o restricţie a domeniilor în care se pot face propuneri de legiferare.
În privinţa iniţiativei populare acordată unui număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni, ei nu pot propune modificarea legislaţiei ori adoptarea acesteia în
domeniul fiscal, cel al relaţiilor internaţionale pentru acordarea amnistiei şi
graţierii. În afara acestor patru domenii, iniţiativa cetăţenilor este permisă cu
condiţia ca cei minim 100.000 de cetăţeni să provină din cel puţin 11 judeţe (un
sfert din numărul judeţelor), inclusiv din municipiul Bucureşti şi să fie cel puţin
5.000 de semnături din fiecare circumscripţie teritorială judeţeană în sprijinul
iniţiativei.
Constituţia face o diferenţiere între subiecţii cărora li se recunoaşte
drept de iniţiativă legislativă şi anume: Guvernul îşi exercită dreptul de iniţiativă
legislativă prin redactarea şi transmiterea proiectului de lege către Camera
competentă a Parlamentului, după ce acesta a fost aprobat în şedinţa de Guvern.
Ceilalţi subiecţi de drept în privinţa iniţiativei legislative, deputaţii,
senatorii sau cetăţenii au dreptul de a face propuneri legislative cu respectarea
legii privind tehnica legislativă (nr. 24/2000) sub forma unui proiect de lege.
Acest proiect de lege trebuie să respecte regulile privitoare la modul de redactare
şi de integrare în sistemul juridic existent, drept pentru care el trebuie depus şi la
Consiliul legislativ – instituţia publică competentă să realizeze armonizarea
legislaţiei şi care are obligaţia de a examina proiectul de lege, iar în final avizează
sau nu, sub aspectul integrator al acestuia în sistemul unitar al dreptului, în
măsura în care se dovedeşte că proiectul este util şi poate fi supus dezbaterii
parlamentare. Proiectul de lege trebuie însoţit de o expunere de motive ca un
preambul la textul legislativ ce se doreşte a fi adoptat, care justifică de ce a
trebuit să se legifereze. Avizul Consiliului Legislativ este consultativ. Cel care a
avut iniţiativa proiectului de lege poate să insiste pe textul iniţial al proiectului
dacă Consiliul Legislativ a dat aviz negativ, iar conţinutul său nu se suprapune
altor reglementări existente şi prin adoptarea lui, nu s-ar ajunge la o suprapunere
de reglementare pe anumite probleme. O dată parcursă această fază a procesului
legislativ urmează sesizarea autorităţii legiuitoare.

2. Sesizarea Camerei competente

171
Constituţia României din 1991, în forma sa iniţială punea semnul
egalităţii între cele două Camere ale Parlamentului în ceea ce priveşte
primordialitatea sesizării cu o iniţiativă legislativă, iar pe ansamblu, competenţele
ambelor Camere erau aceleaşi.
În urma revizuirii din 2003, s-a procedat la realizarea unei departajări
în privinţa competenţei de analiză a proiectelor de lege iniţiate de Guvern,
parlamentari sau cetăţeni, stabilindu-se, în raport de domeniul de reglementare
propus, care este prima Cameră ce trebuie sesizată. Această distincţie este
binevenită fiind resimţită lipsa ei în toată perioada de după intrarea în vigoare a
Constituţiei pentru că practic până atunci un proiect de lege eraluat în dezbatere
parlamentară de către Camera unde era mai influent iniţiatorul, sau cealaltă
Cameră nu făcea altceva decât ce făcuse şi prima Cameră. Acum se poate spune
că sistemul parlamentar bicameral este în bună măsură funcţional şi conduce la
eficientizarea activităţii Parlamentului prin introducerea unei instituţii juridice
moderne – aprobarea tacită. Astfel în art. 75 alin. 1 din legea fundamentală se
arată care este prima Cameră sesizată în funcţie de domeniul în care se face
propunerea, identificându-se in terminis cu trimitere la textul constituţional ce
face vorbire despre o reglementare sau alta în principiu fiind vorba de legi
organice şi anume faptul că această Cameră este Camera Deputaţilor. În acelaşi
art. 75 alin. 1, ultima frază se precizează „celelalte proiecte de legi (operă a
Guvernului) sau propuneri legislative (operă a deputaţilor, senatorilor ori
cetăţenilor) se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată,
Senatului”. Prima Cameră sesizată este considerată ca o „cameră de reflecţie”, iar
cealaltă ca o Cameră decizională204.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile pentru legi
în general, iar în cazul Codurilor ori a unor legi complexe, acest termen este de
60 de zile. Depăşirea acestor termene este interpretată de legiuitorul constituant
ca fiind o aprobare tacită a proiectului. Dar, în acelaşi interval de timp de 45
sau de 60 de zile prima Cameră sesizată poate respinge proiectul. În toate cazurile
– aprobare expresă, aprobare tacită sau de respingere – proiectul sau propunerea
legislativă este trimis celeilalte Camere care va decide definitiv, fiind considerată
Cameră decizională. Se observă o succesiune a dezbaterilor impusă de
Constituţie, care este diferită de cea anterioară revizuirii. În trecut dacă între
forma adoptată de prima Cameră şi forma decisă de a două Cameră existau
neconcordanţe se ajungea la o Comisie de mediere.
Acum, în situaţia că prima Cameră adoptă proiectul de lege cu o
modificare a textului iniţial şi-l trimite la a doua Cameră ce nu este de acord cu
prima Cameră pe aspectul – articolul, alineatul, capitolul etc., pentru care prima
Cameră a făcut o propunere, Camera a doua poate decide fie ca şi prima Cameră,
acceptând astfel poziţia primei sau poate decide în forma iniţială a proiectului, iar
textul în divergenţă va fi trimis primei Camere (se întoarce la aceasta, care va
decide în procedură de urgenţă definitiv, numai asupra acelei prevederi, restul
204
Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pag. 216.

172
proiectului fiind deja aprobat). Dacă a doua Cameră decizională adoptă textul
legii modificat faţă de prima Cameră, legea se întoarce la prima Cameră care, în
procedură de urgenţă va decide asupra acelei neconcordanţe a textului reieşită în
cursul dezbaterii definitive din a doua Cameră. Problema care apare aici este: ce
se întâmplă atunci când textul în neconcordanţă se respinge de Prima Cameră?
Este sau nu adoptată legea în cauză? Credem că nu, ceea ce în opinia noastră tot
nu rezolvă problema celerităţii procesului legislativ şi procedura Comisiei de
divergenţe sau de mediere trebuie menţinută.

3. Comisiile parlamentare în procesul legislativ.


Rolul acestor comisii este prevăzut în Regulamentele Camerelor, dar
ţine şi de o anumită cutumă parlamentară. Comisiile permanente examinează
proiectele de lege trimise Camerei prime sesizate şi pot propune adoptarea
proiectului, respingerea acestuia ori aduce amendamente fără a-l schimba cu un
text nou. Avizul comisiilor este consultativ, cea care decide este Camera
competentă. După analiza făcută de comisiile parlamentare, proiectul de lege este
trimis biroului permanent al Camerei care va decide includerea sau nu a acestuia
pe ordinea de zi. Odată inclus pe ordinea de zi, are loc o dezbatere asupra
proiectului, în plenul Camerei sesizate, putându-se face propuneri de
amendamente le proiect, care se supun aprobării în plen. Cel care a formulat o
propunere o poate retrage până la momentul supunerii acesteia la votul în plen.
După dezbaterea asupra proiectului de lege, în plenul Camerei sesizate
şi în limitele celor două termene prevăzute de art. 75 alin. 2 din Constituţie,
proiectul este supus aprobării finale prin vot.
Pentru ca proiectul să poată fi supus votului, este necesar să existe
cvorumul de şedinţă, care înseamnă prezenţa în sala de şedinţă a cel puţin
jumătate plus unu dintre membrii Camerei.
Dacă există îndeplinită această condiţie pentru ca proiectul să fie supus
spre adoptare, se cere votul favorabil a cel puţin jumătate plus unu voturi ale
membrilor Camerei respective pentru cazul adoptării unui proiect de lege
organică, iar pentru adoptarea unei legi ordinare, se cere votul favorabil al
majorităţii membrilor prezenţi în sală, cu condiţia să existe cvorum.
Din proprie iniţiativă, ori la cererea Guvernului, Parlamentul poate
adopta legi în procedură de urgenţă. Normele privind procedura de urgenţă în
adoptarea legilor sunt prevăzute în Regulamentele fiecărei Camere. Până la
revizuirea din 2003 a Constituţiei, exista procedura de mediere şi cea de
conciliere – care au fost abandonate pentru cazul legilor organice şi a celor
ordinare, dar s-a menţinut procedura medierii, pentru legile constituţionale (a se
vedea art. 151 coroborat cu art. 75 din Constituţie).

4. Promulgarea legilor
După ce s-a obţinut votul majoritar proiectului de lege, aceasta se
consideră adoptată.

173
Următoarea fază o reprezintă semnarea legii de către Preşedintele
fiecărei Camere, sau înlocuitorii acestora şi prin grija Secretariatului General al
Camerei Deputaţilor, legea se trimite Preşedintelui României care trebuie să o
promulge în termen de 10 zile de la primire, dacă nu intervine vreo situaţie de
prezumţie de neconstituţionalitate, caz în care Preşedintele va trebui să amâne
promulgarea până la realizarea controlului de constituţionalitate de către Curtea
Constituţională a României.
Noţiunea de promulgare este un element întregitor al procesului de
legiferare pentru că fără a fi promulgată o lege, deşi adoptată nu poate fi adusă la
cunoştinţa publicului, este „o pretinsă lege”, iar instanţele judecătoreşti şi
autorităţile administrative nu sunt obligate să aplice o lege nepromulgată. Prin
promulgare, şeful statului este în mod direct asociat la elaborarea legii. După
promulgare se creează o situaţie de drept nouă, o situaţie care nu exista
anterior205.
Un alt reprezentant al Şcolii juridice franceze Gaston Jeze206 arată că:
„promulgarea face parte dintr-o operaţiune juridică complexă. Legea este
produsul colaborării dintre puterea executivă şi Parlament. Promulgarea este
ultimul act al unei operaţii juridice complexe. Atât timp cât promulgarea n-a
intervenit, operaţia juridică complexă din care rezultă legea, nu este terminată,
deoarece ultimul act nu este efectuat; aşadar promulgarea adaugă ceva la opera
Parlamentului”.
Şeful statului este autoritatea căreia prin Constituţie i se rezervă această
operaţiune juridică. Şeful statului aparţine puterii executive, iar între puterile
statului şi autorităţile publice există un raport de interdependenţă. Din acest
raport se naşte un „drept de control” sau putere de verificare „dacă a fost
respectată procedura de adoptare a legii”. Trebuie reţinut faptul că şeful
statului sau o altă autoritate căreia îi revine competenţa de promulgare este în
măsură să aprecieze direct „respectarea procedurii de adoptare a legii” şi nu
elementele de constituţionalitate. Asupra constituţionalităţii se pronunţă
autoritatea competentă, respectiv Curtea Constituţională, iar în cazul că această
din urmă autoritate a apreciat că legea este constituţională, promulgarea devine
obligatorie pentru cel competent să o facă207.
Pentru că în Constituţia României există o normă juridică ce stabileşte
în cazul hotărârilor şi ordonanţelor de Guvern că „nepublicarea atrage inexistenţa
hotărârii sau a ordonanţei”, vom pune în discuţie problema nepromulgării unei
legi dar publicarea ei şi promulgarea unei legi şi nepublicarea ei. Avem în vedere
205
Leon Duguit, Traite de droit constitutionnel, vol. 4, ediţia a-II-a, în cinci volume, Paris, F. de Boccard, 1924,
pag. 623 şi urm., citat de M. T. Oroveanu, în Constituţia României din 1991 şi Istoria dreptului public românesc,
Ed. Cerna, 1998, pag. 117-118.
206
Gaston Jeze, „La promulgation des lois” în „Revue de droit public”, 1988, pag. 393, citat de Mihai T.
Oroveanu, op.cit., pag. 118.
207
Pentru un punct de vedere critic, exprimat însă în regimul politic anterior anului 1989 a se vedea Tudor
Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 364, unde pe baza
Constituţiei din 21 august 1965, care prevedea „publicarea legilor în Buletinul Oficial sub semnătura Preşedintelui
Ţării” (art. 57).

174
în consecinţă problema inexistenţei actului juridic, sau cum a fost denumită lege
inexistentă – noţiune fundamentată pentru prima dată de acelaşi ilustru profesor
francez Gaston Jezé într-un studiu memorabil la începutul secolului XX208.
Este vorba de o lege care există în fapt dar nu şi în drept şi ca atare nu
poate produce efecte juridice. Prof. Tudor Drăganu arăta că inexistenţa unei legi
poate fi constatată de orice instanţă judecătorească, iar nu numai de Curtea
Constituţională. Atunci când art. 146 al Constituţiei prevede că această Curte se
pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, el presupune cazul existenţei unei legi.
Dar, dacă unui act normativ îi lipsesc elementele esenţiale şi specifice pentru a se
constitui ca lege, inexistenţa lui va putea fi contestată de orice autoritate publică,
fără să mai fie nevoie de o decizie în acest sens a Curţii Constituţionale” 209. După
adoptarea Constituţiei României în anul 1991, aceasta a fost aprobată prin
referendum. Deoarece Constituţia este tot o lege, dar o lege specială,
fundamentală, care se adoptă tot de Parlament, chiar dacă acesta se constituie în
Adunare Constituantă, şi ea trebuie promulgată, respectându-se regula
promulgării şi a coparticipării puterii legiuitoare cu puterea executivă (şeful
statului), la adoptarea legii şi a intrării ei în vigoare pentru a nu ne situa în starea
de inexistenţă a Constituţiei210.

5. Publicarea legilor. După ce legea a fost promulgată prin Decret al


Preşedintelui României, urmează publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, partea I. Importanţa publicării este imensă. Pe de o parte începe să se
producă efectele juridice ale noii legi şi pe cale de consecinţă obligaţia erga
omnes de respectare a legii. Momentul publicării este important şi din punct de
vedere al intrării în vigoare: astfel, potrivit legislaţiei noastre, legea intră în
vigoare: după 3 zile de la publicare ori la o dată fixă stabilită prin textul legii (de
ex.: la 01 mai 2009), sau după curgerea unui termen de la data publicării (de ex.:
prezenta lege intră în vigoare după 30 de zile de la publicare).
După intrarea în vigoare a unei legi pot apărea situaţii noi ce impun
modificarea legii, suspendarea acesteia pe o perioadă de timp sau abrogarea, în
măsura în care nu mai corespunde unei nevoi de reglementare a relaţiilor sociale
în acel domeniu sau, legiuitorul îşi schimbă opţiunea de legiferare şi adoptă o
lege nouă abrogân-o pe cea existentă în vigoare până atunci.
Totuşi, după intrarea în vigoare legile produc efecte pe termen
nedeterminat, atât timp cât nu au fost suspendate sau abrogate.

208
Gaston Jeze, Une loi inexistente în Revue du droit public et de la science politique, 1915, pag. 576, citat de
acelaşi autor român, M. T. Oroveanu, op.cit., pag. 121.
209
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 59 şi
urm.
210
Pentru amănunte, vezi Mihai T. Oroveanu, Constituţia României din 1991, op.cit., pag. 115 şi urm.

175
CAPITOLUL IX
PUTEREA EXECUTIVĂ

Secţiunea 1. Noţiunea de putere executivă

1. Preliminarii. Una din cele trei puteri ale statului este denumită
putere executivă, puterea administrativă sau administraţie. Constituţia României
reglementând Autorităţile publice în Titlul III identifică în afara autorităţii
legiuitoare, Parlamentul mai multe autorităţi publice chemate să execute
Constituţia şi legile nominalizând Preşedintele României, Guvernul,
Administraţia Publică pentru ca într-un alt capitol, ultimul afectat autorităţilor
publice, din Titlul III să prezinte autoritatea judecătorească. În art. 1 alin. 4,
referindu-se la organizarea statului pe principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor, sunt enumerate între aceste trei puteri, şi cea executivă. Mai trebuie
amintit că nu este prevăzut în Constituţie un capitol sau mai multe în care să fie
prezentate autorităţile puterii executive ci sunt nominalizate sau analizate
principial o serie de autorităţi şi instituţii publice administrative. Ceea ce este
specific puterii executive este faptul că aceasta este chemată să execute legea,
altfel spus desfăşoară o activitate subsumată Constituţiei şi legilor, o activitate
continuă.

2. Organizarea puterii executive. În doctrină se afirmă des că în sfera


activităţii executive se identifică autorităţi ale puterii executive şi autorităţi ale
administraţiei publice. Uneori se face o departajare între administraţia de stat
(centrală) şi administraţia locală ca şi când ar exista 4 puteri în stat211.
Este adevărat că avem două categorii de autorităţi publice: centrale şi
locale, iar în cadrul celor centrale pot fi identificate autorităţi publice de decizie
maximă precum Preşedintele României sau Guvernul care prin competenţele ce
le sunt atribuite prin Constituţie în cazul şefului statului sau prin Constituţie şi
legi în cazul Guvernului stabilesc liniile generale ale politicii statului român, pot
emite sau adopta acte normative obligatorii pentru întreaga naţiune, iau decizii
majore. Cu toate aceste realităţi, nu se poate face o separare evidentă între această
categorie de autorităţi şi celelalte autorităţi pentru că toate se subordonează legii.
Autorităţile care realizează puterea executivă pot fi alese sau numite, cu
competenţă generală sau specială, cu competenţă teritorială naţională sau
competenţă teritorială locală.
Astfel de autorităţi poartă denumiri diferite şi au competenţe diferite,
dar toate aceste atribuţii ale lor sunt subsumate legilor şi Constituţiei, indiferent
de nivelul ierarhic în care se găsesc, de puterea de decizie ce-i este încredinţată
fiecăreia. Ca urmare, credem că orice separare a lor este lipsită de temeinicie şi

211
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Back, Bucureşti, 2005 pag. 43 şi următ. Ioan
Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, pag. 29
şi urm.

176
logică, nesocotindu-se prin aceasta problema competenţei materiale şi a
competenţei teritoriale a fiecărei autorităţi statale. În realitate, din conţinutul
acestor competenţe se naşte sistemul organelor (autorităţilor statului) ierarhia
acestuia şi funcţionalitatea lui”212.

3. Structura autorităţilor executive (administrative)


Putem vorbi de o structură exterioară, a sistemului administraţiei
publice pentru că în domeniul executivului sau administraţiei, numărul
autorităţilor şi al instituţiilor publice participante la realizarea acestei puteri a
statului este aşa de mare încât ele sunt constituite într-un sistem. Avem în vedere
includerea în structura puterii executive (administrative) a următoarelor autorităţi:
a) Şeful statului ce poate fi o autoritate uninominală, de regulă, dar şi
una colegială. În majoritatea Constituţiilor se prevede că şeful statului aparţine
puterii executive, fie că este autoritate uninominală, Rege, preşedinte, conducător
etc., sau autoritate colegială precum Prezidiul Republicii, Consiliu de Stat etc.
b) Guvernul cunoscut sub diverse denumiri ca: Guvern, Consiliu de
miniştri, Cabinet, Consiliu de Stat (ex. China), iar şeful Guvernului poate fi
denumit Prim-ministru, Preşedinte al Consiliului de miniştri, Premier, Şef de
cabinet, Preşedinte, Cancelar etc.
Şeful Guvernulu,i în raport cu atribuţiile ce-i sunt încredinţate, de
poziţia şefului statului în ierarhica autorităţilor publice etc., poate să se prezinte
ca şef al Guvernului sau ca Prim-ministru al Ţării şi şef al Guvernului, ceea ce îl
face să aibă o poziţie superioară unui şef de Guvern. Spre exemplu, în sistemul
nostru constituţional, primul-ministru este, potrivit Constituţiei, şef al Guvernului
şi nu al României, ceea ce face ca atribuţiile acestuia să fie mai restrânse.
Guvernul indiferent de denumirea atribuită poate fi format din şeful
guvernului, din miniştri, vice prim-miniştri, secretari de stat etc., potrivit
reglementării din Constituţie sau din legea de organizare a Guvernului. La noi au
existat: vice prim-miniştri, ministrii de stat, secretari de stat alături de primul
ministru şi de miniştrii ca membri ai Guvernului.
c) Ministerele se organizează întotdeauna în subordinea Guvernului şi
sunt conduse de miniştri.
d) Autorităţile administrative autonome centrale sunt structuri
administrative, cu competenţe specializate într-un domeniu sau altul, care prin
importanţa lor îşi desfăşoară activitatea autonom faţă de Guvern, dar sub control
parlamentar.
e) Autorităţile administrative autonome locale alese ce funcţionează
în vederea realizării autonomiei locale şi a descentralizării, formate din consiliile
locale, consiliile judeţene, primari şi preşedinţii consiliilor judeţene.
f) Autorităţile administrative centrale aflate în subordonarea
Guvernului sau a ministerelor – Consilii, Oficii, Inspecţii de Stat, Departamente
212
A se vedea, Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1994.

177
independente, Curţi, Inspectorate etc., conduse de cele mai multe ori de persoane
cu rang de ministru, ori de secretar de stat sau subsecretar de stat, dar cu denumiri
ca: şeful inspectoratului, Preşedintele, Directorul general etc.
În plan teritorial, la nivelul judeţelor se organizează servicii publice de
concentrare ale ministerelor şi celorlalte organe centrale precum şi prefecţii ca
reprezentanţi ai Guvernului.

Secţiunea 2. Raportul dintre puterea executivă şi puterea legislativă

Legile fundamentale, în general nu recunosc existenţa unui raport de


subordonare ierarhică între executiv şi legislativ. Unele legi fundamentale acordă
puterii legislative, reprezentată de Parlament, competenţa de alegere a şefului
statului şi, pe cale de simetrie, şi pe cea de a-l putea destitui213.
În alte Constituţii, puterii legislative i se atribuie o serie de alte
competenţe decât cea de bază, de legiferare, respectiv:
➙ Parlamentul desemnează pe şeful guvernului şi pe membrii acestuia.
➙ Parlamentul acordă vot de încredere unei persoane desemnate de şeful
statului, pentru a forma Guvernul precum şi persoanele propuse de cel
desemnat pentru a forma Guvernul. Numirea efectivă a Guvernului aparţine
celui care a propus persoana pentru formarea acestuia, adică şeful statului
(cazul României).
➙ Parlamentul poate retrage votul de încredere acordat Guvernului care în acest
mod este demis, fiind singura autoritate în faţa căreia răspunde politic
Guvernul.
➙ Parlamentul aprobă sau acceptă programul de guvernare214.

Delegarea legislativă. Constituţia României dă drept Parlamentului să


abiliteze Guvernul pentru a putea adopta ordonanţe în domenii de reglementare
rezervat legilor ordinare.
Există un controlul al legislativului asupra Guvernului şi a celorlalte
autorităţi publice care se exercită prin sistemul întrebărilor, interpelărilor,
anchetelor.
Participarea şefului statului la procesul legislativ prin promulgarea
legilor etc.
În diferite etape istorice pot exista situaţii când între cele două puteri –
legislativă şi executivă – să apară schimbări radicale ale raporturilor prin
creşterea puternică a rolului Parlamentului în detrimentul Guvernului, al puterii

213
În acest sens: Constituţiile Republicii Cehia, Moldovei, Italiei, Germaniei sau Israelului.
214
Decretul-lege nr. 92/1990, în baza căruia s-au organizat primele alegeri libere după schimbarea regimului
politic din 1989 şi pentru formarea Guvernului prevedea pentru primul Parlament ales democratic că „aprobă
programul de guvernare”. Constituţia prevede că parlamentul acordă vot de încredere asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului.

178
executive în general sau invers prin ascendenţa acţiunilor executivului asupra
legislativului215.
Menţinerea unui echilibru constant între Parlament şi Guvern, poate fi
făcută de şeful statului şi realizată prin creşterea calităţii membrilor
Parlamentului, a profesionalizării într-o mare măsură a Parlamentului, fără însă a-
şi pierde caracterul politic, dar şi prin aceea că teoria separaţiei puterilor naşte o
obligaţie de limitare a puterii din partea fiecărei autorităţi sau instituţii publice.

215
În perioada interbelică, profesorul Paul Negulescu, unul din exponenţii de clasă ai dreptului public românesc
susţinea creşterea puterii Guvernului câtă vreme Parlamentul se dovedise greoi, ineficient, prea politizat.

179
CAPITOLUL X
INSTITUŢIA ŞEFULUI STATULUI

1. Preliminarii
O persoană dobândeşte calitatea de Şef de Stat prin alegeri directe de
către popor, prin alegere de către un corp de electori care, la rândul lor au fost
aleşi de cetăţenii cu drept de vot (vezi SUA), prin alegeri de către puterea
legiuitoare (Parlament) sau pe cale ereditară (monarhie).
Şeful statutului poate fi concomitent şi şeful Guvernului. Într-o
asemenea situaţie se găsesc Statele Unite ale Americii, Brazilia, Mexic, unde
Guvernul practic nu este organizat ca o structură juridică, nu are personalitate
juridică, totul se realizează prin intermediul „şefului executivului”.
În România, instituţia Şefului statului a avut o evoluţie aproape ca şi în
celelalte state europene vecine216.
216
Instituţia şefului statului în România a început odată cu unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara
Românească în anul 1859, când se realizează mai întâi o uniune personală – aceeaşi persoană aleasă (desemnată)
pentru ca în cele din urmă să se ajungă la unirea desăvârşită. Prima Constituţie a României este considerată ca
fiind Statutul dezvoltător al lui Cuza care stabileşte instituţia şefului statului în persoana Domnului. Plecarea
domnului Cuza în februarie 1866 şi aducerea în fruntea ţării a unui principe străin în persoana tânărului Carol de
Hohenzolern, urmată de adoptarea de la 1 iulie 1866 a unei noi legi fundamentale, denumită ca atare prin chiar
titlul ei, Constituţie, nu modifică denumirea şefului statului – domn.
În anul 1881 România se transformă în regat, iar şeful statului ia denumirea de rege, însă Constituţia
s-a modificat în acest sens abia în 1884. Potrivit Constituţiei din 1923, art. 77, şeful statului se numeşte rege. Deşi
se stabileşte că regele aparţine puterii executive (art. 39) în art. 34 se arată că puterea legislativă se exercită
colectiv de către rege şi reprezentanta naţională (Parlament n.a.).
Potrivit următoarei Constituţii, cea din 1938, şeful statului este tot regele denumit şi capul statului.
După 6 septembrie 1940 până la 31 august 1944 istoria Constituţională a României este plină de semnificaţii
deosebite. Regele Carol al II-lea a emis mai multe decrete-legi în 5 septembrie 1940 prin care se transferă o bună
parte a prerogativelor regale către Preşedintele Consiliului de Miniştri ce devine în acest mod Conducătorul
Statului, iar în ziua următoare regele va abdica în favoarea fiului său – principele moştenitor Mihai I de România.
Constituţia din 1923 era deja abrogată prin Constituţia plebiscitară din februarie 1938, iar Constituţia din 1938 va
fi suspendată la 5 septembrie 1940 prin Decretul lege nr. 3052/5.09.1940 publicat în Monitorul Oficial 205 din 5
septembrie 1940. Prin Decretul-lege 1625/31.08.1944 este repusă în vigoare Constituţia din 1923, şeful statului
fiind regele.
După abdicarea regelui – constrâns de Guvern – la 30 decembrie 1947, în urma schimbării formei de
guvernământ, transformarea regatului în republică, instituţia şefului statului va fi una colegială, numită Prezidiul
Republicii, ca organ suprem executiv al statului, iar la începutul anului 1948, printr-un decret al Prezidiului
Republicii are loc o mare transformare, în sens negativ constând în faptul că se înlocuieşte principiul separaţiei
puterilor cu cel al unicităţii puterii.
Constituţia din 13 aprilie 1948 modifică denumirea instituţiei şefului statului în Prezidiul Marii
Adunări Naţionale denumit organ superior al puterii de stat, ce va exista cu această denumire până în anul
1961 când îşi schimbă denumirea în aceea de Consiliu de Stat, păstrându-şi caracterul colegial.
În noile condiţii de organizare a puterii unice, se observă că atât Prezidiul cât şi Consiliul de Stat
sunt caracterizate ca organe supreme ale puterii de stat, fără a se mai face diferenţierea dintre puterea executivă,
legislativă sau judecătorească. Consiliul de Stat ca instituţie colegială a şefului statului va exista până în martie
1974 când este creată pentru prima dată instituţia Preşedintelui Republicii, însă Consiliul de Stat se menţine până
în 22 decembrie 1989 când a fost dizolvat pe cale revoluţionară. După crearea instituţiei Preşedintelui dar
atribuţiile Consiliului de Stat erau altele decât cele specifice şefului statului. De remarcat că Preşedintele
Republicii îndeplinea şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat.
După mişcarea populară revoluţionară din decembrie 1989 se creează un organ colegial Frontul
Salvării Naţionale, iar preşedintele Consiliului FSN îndeplineşte funcţia de şef al statului (Decretul-lege 2/1989).
Noile autorităţi publice emanaţie a evenimentelor din decembrie 1989 vor adopta un act cu caracter constituţional,

180
2. Atribuţiile şefului statului
A. În diferite state. Potrivit reglementărilor constituţionale proprii în
fiecare stat, şeful statului îndeplinşte atribuţii mai vaste ori mai restrânse. Poate
numi Guvernul fără acordul Parlamentului şi-l poate demite; poate dizolva
Parlamentul. Este garantul separaţiei puterilor în stat, asigurând funcţionarea
normală şi continuă a puterilor publice,ori alte asemenea atribuţii.
În majoritatea statelor se recunoaşte şefului statului apartenenţa la
puterea executivă, strânsa legătură între şeful statului şi Guvern, obligaţia ca
unele acte ale şefului statului să fie contrasemnate de şeful Guvernului sau de un
al membru al Guvernului (art. 58 din Constituţia Germaniei) sau în cazul Japoniei
„toate actele împăratului care se referă la chestiuni de stat au nevoie de avizul şi
aprobarea Cabinetului (Guvernului) iar Cabinetul îşi asumă responsabilitatea
acestora (art. 3 din Constituţia Japoniei). Există unele state, regate sau republici
parlamentare unde instituţia şefului statului este una pur protocolară, reprezintă
un simbol al poporului (Italia, Austria, Suedia). În majoritatea cazurilor şefului
statului îi este dată misiunea de promulgare a legilor. Există şi state suverane
unde instituţia şefului statului este una delegată precum Canada, Australia, Noua
Zeelandă care se caracterizează prin recunoaşterea Coroanei Britanice ca fiind
Capul statului, iar reprezentantul Reginei exercită efectiv funcţia de şef al statului
sub diferite denumiri precum cea de Guvernator general217.

B. Atribuţiile şefului statului în România potrivit Constituţiei din


1991
Preşedintele României are atribuţii în raporturile cu puterea legislativă,
executivă şi cea judecătorească. El reprezintă statul român în relaţiile
internaţionale şi încheie tratate în numele României, pe care le supune spre
ratificare Parlamentului în 60 de zile de la semnare. Preşedintele este garantul
Constituţiei, îndeplineşte o funcţie de mediere între puterile statului şi între stat şi
societate, este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării.
Preşedintele României are una sau mai multe atribuţii în raport cu
fiecare putere:
a) în raport cu puterea legislativă – îi revin următoarele misiuni:
a) promulgarea legilor;
b) poate cere Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei
legi înainte de a fi promulgată;
c) poate dizolva Parlamentul, o singură dată într-un an în măsura în care acesta
nu a acordat vot de încredere Guvernului într-un interval de 60 de zile de la
prima solicitare, dar după cel puţin două solicitări şi după consultări
Decretul Lege nr. 92/1990 care stabileşte că funcţia de şef al statului este încredinţată Preşedintelui României.
217
Commonwealth-ul = spaţiu comun (asociaţie, comunitate). Noţiunea ca atare se utilizează în spaţiul englez, în
cel australian sau din Noua Zeelandă.

181
obligatorii cu preşedinţii celor două camere şi a liderilor grupurilor
parlamentare;
d) adresează mesaje Parlamentului;
a) în relaţia cu Guvernul şi alte autorităţi publice:
a) desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru;
b) numeşte Guvernul pe baza votului de încredere dat de Parlament;
c) eliberează din funcţie şi numeşte membri ai Guvernului la propunerea
primului-ministru;
d) consultă Guvernul cu privire la problemele urgente ale ţării;
e) participă şi prezidează şedinţele de Guvern unde se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării etc.
a) în relaţia cu puterea judecătorească:
a) numeşte judecătorii, alţii decât cei stagiari, pe baza propunerilor
Consiliului Superior al Magistraturii;
b) în numele Preşedintelui României se pun în executarea hotărârile judecătoreşti
irevocabile şi investite cu formulă executorie;
a) în domeniul politicii externe
a) numeşte şi recheamă ambasadorii României în alte state;
b) înfiinţează ambasade, consulate;
c) primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor altor state în ţara noastră.
În principiu, atribuţiile Preşedintelui sunt stabilite prin Constituţie,
legile nefăcând altceva decât să detalieze în anumite limite aceste atribuţii.

4. Actele Preşedintelui României


Preşedintele României emite Decrete cu caracter individual sau
normativ care se publică în Monitorul Oficial pentru a putea produce efecte
juridice. Decretele sunt acte de putere, unilaterale, care nu se supun controlului
de legalitate sau de oportunitate din partea vreunei autorităţi publice. Parlamentul
poate respinge Propunerea Preşedintelui României de mobilizare parţială sau
generală a forţelor armate. În acest caz Decretul de mobilizare este considerat
nul fără ca Parlamentul să-l anuleze ca atare. Această concluzie rezultă din
interpretarea logico-juridică şi gramaticală a textelor din Constituţie şi a faptului
că cele două autorităţi se află într-o poziţie de complementaritate şi nu de
subordonare sau de autoritate, Decretele Preşedintelui pot face obiectul unei
acţiuni în contenciosul administrativ numai în ceea ce priveşte anumite acte de
numire în cadrul structurilor administraţiei prezidenţiale.

5. Răspunderea Preşedintelui României


Fiind considerată „cea mai înaltă magistratură în stat”, Preşedintele
României este chemat să răspundă ori de câte ori încalcă Constituţia şi jurământul
de credinţă dat în faţa reprezentantei naţionale cu prilejul investirii în funcţie.
Răspunderea poate fi politică sau juridică.

182
Răspunderea politică poate conduce la suspendarea şi destituirea,
ulterior din funcţie, prin referendum.
Răspunderea juridică poate interveni pentru fapte de înaltă trădare – ce
reprezintă un complex de fapte cu caracter total nociv intereselor naţionale şi
statului român. În legislaţia română nu există infracţiunea de înaltă trădare
situaţie care ne conduce la concluzia că fapta de înaltă trădare aparţine atât
ramurii dreptului penal, celui administrativ cât şi dreptului constituţional.

183
CAPITOLUL XI
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Secţiunea 1. Consideraţii generale

Curtea Constituţională a României s-a înfiinţat prin Legea nr. 47/1992,


în temeiul art. 142 şi următoarele din Constituţie. Competenţa Curţii
Constituţionale este stabilită prin Constituţie, prin legea de organizare şi
funcţionare amintită, precum şi prin alte legi, cum ar fi Legea nr.370/2004 pentru
alegerea Preşedintelui României1.
Potrivit Constituţiei, Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei.
Rolul principal al Curţii Constituţionale constă în controlul de constituţionalitate
al legilor, regulamentelor şi ordonanţelor. Dar ea are şi alte atribuţii care nu
privesc acest control asupra actelor juridice normative.
Ca autoritate publică este independentă şi singulară în peisajul
autorităţilor publice. Faptul că judecă plângeri, contestaţii etc., şi că este alcătuită
din judecători nu o aşează în rândul autorităţilor puterii judecătoreşti. Însă, nici ca
autoritate autonomă, clasică, nu poate fi considerată. În atare condiţii stabilirea
naturii juridice a Curţii Constituţionale reprezintă o operaţiune dificilă şi greu de
clarificat pe deplin. Mergând pe principiul separaţiei puterilor în stat se observă
pe de o parte că nu poate fi încadrată în nici una din categoriile de autorităţi şi
instituţii aparţinând fiecăreia din cele trei puteri (funcţiuni) ale statului. Pe de altă
parte, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi după o procedură sui generis;
câte trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat şi trei de către
Preşedintele României (în mod diferit în raport cu ceilalţi judecători)2.
Din modul în care este constituită Curtea, din atribuţiile ce-i sunt
rezervate în doctrină a fost considerată o autoritate publică politico-
jurisdicţională, o autoritate de jurisdicţie constituţională şi funcţionează
independent faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa ei nu poate fi
contestată de nici o altă autoritate publică3

Secţiunea 2. Actele supuse controlului de constituţionalitate

1
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 887
din 29 septembrie 2004.
2
Judecătorii – magistraţii – care aparţin puterii judecătoreşti, cu excepţia celor stagiari sunt numiţi de Preşedintele
României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi sunt inamovibili. Inamovibilitatea este o garanţie a
principiului independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Judecătorul inamovibil nu poate fi revocat,
transferat, retrogradat sau avansat fără consimţământul său. O măsura din cele arătate poate fi dispusă numai în
caz de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. În sistemul nostru de drept, Consiliul Superior al
Magistraturii îndeplineşte şi atribuţiile de „autoritate de jurisdicţie disciplinară”.
3
Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., vol. II, pag. 266.

184
1. Legile
Aşa cum am arătat, după adoptarea legii de către Parlament, semnarea
acesteia de preşedintele fiecărei Camere, suntem în prezenţa unei legi de facto,
care nu poate produce efecte juridice fiindcă mai sunt de parcurs două etape:
promulgarea acesteia prin decret al Preşedintelui şi publicarea legii şi a decretului
de promulgare în Monitorul Oficial al României. Poate exista un control de
constituţionalitate premergător promulgării care se declanşează la solicitarea
Preşedintelui României, a preşedinţilor celor două Camere, a Guvernului, Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, unui număr de cel puţin 50
deputaţi sau cel puţin 25 senatori. Curtea Constituţională nu se poate sesiza din
oficiu.
Controlul asupra legilor aflate în vigoare se realizează pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate ce poate fi ridicată în cadrul unui proces civil,
comercial sau penal de către una din părţile în litigiu218.

2. Tratatele şi alte acorduri internaţionale


Tratatele se încheie în numele României şi sunt semnate de către
Preşedintele României. Pentru ca tratatul să intre în vigoare el trebuie ratificat, de
Parlament printr-o lege. Dacă se dovedeşte că tratatul cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, el nu poate fi ratificat decât după revizuirea Constituţiei. Aceasta se
justifică prin aceea că tratatul convenit nu poate fi modificat unilateral, el este şi
rămâne legea părţilor, astfel încât dacă nu este ratificat, nu poate produce efecte
juridice. Verificarea constituţionalităţii tratatului are la bază realitatea că izvor de
drept este tratatul şi nu legea de ratificare. Sesizarea privind eventuala
neconstituţionalitate a tratatului poate fi făcută de preşedinţii celor două Camere,
de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 senatori (art. 146 lit. b
din Constituţie).

3. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei


Curtea Constituţională este competentă ca, din oficiu, să verifice dacă
legile constituţionale de revizuire a Constituţiei nu încalcă acele prevederi din
Constituţie care limitează revizuirea Constituţiei stabilite prin art. 152.

4. Regulamentele Parlamentului
Regulamentele sunt acte juridice ale Parlamentului stabilesc
organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului, fiecare separat sau pentru
activitate în şedinţă comună. Ele pot conţine prevederi ce ar contraveni
Constituţiei astfel încât pot fi supuse controlului de constituţionalitate după ce
ele au fost adoptate. Regulamentele se publică în Monitorul Oficial al României,
partea I.

218
Excepţia de neconstituţionalitate se poate ridica nu numai în faţa instanţelor judecătoreşti, ci şi în faţa
tribunalelor sau curţilor de arbitraj comercial.

185
5. Ordonanţele Guvernului
Fie că este vorba de ordonanţă simplă – delegată sau de ordonanţă de
urgenţă, care trebuie să fie supusă aprobării Parlamentului totdeauna, acestea
realizează reglementări primare, „cu putere de lege” şi sunt supuse controlului de
constituţionalitate. Este un control ulterior pentru că ordonanţa nu este supusă
procedurii promulgării; ea se publică de îndată în Monitorul Oficial al României
şi se trimite Camerei competente ca primă Cameră sesizată pentru aprobare ( în
cazul ordonanţelor de urgenţă).

6. Iniţiativele legislative populare


Au dreptul de a promova o iniţiativă legislativă un număr de cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot, iar Curtea Constituţională este competentă să
verifice respectarea dispoziţiilor constituţionale cu privire la provenienţa celor
100.000 de cetăţeni şi domeniile de reglementare ce fac obiectul iniţiativei
cetăţeneşti (art. 74 alin. 1 şi 2), întrucât în Constituţie sunt prevăzute anumite
limite.

7. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale


Constituţia, Legea nr. 47/1992 şi alte legi prevăd următoarele atribuţii
în plus faţă de cele de control de constituţionalitate:
a) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor
constatate Parlamentului şi Guvernului;
b) avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
c) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
de confirmare a rezultatelor referendumului:
d) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului, confirmă rezultatele acestuia şi prezintă Parlamentului
Hotărârea cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea
referendumului naţional şi confirmarea rezultatului acestuia. Curtea
Constituţională pronunţă o hotărâre de confirmare a rezultatelor
referendumului (art. 45 din Legea referendumului nr. 3/2000219);
e) rezolvă contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
f) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice;
g) alte atribuţii ce-i pot fi atribuite prin lege organică.

Secţiunea 3. Proceduri în faţa Curţii Constituţionale

În raport de diversitatea atribuţiilor ce-i revin, sunt stabilite mai multe


reguli de procedură ce au caracter imperativ.
219
Publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000.

186
1. Procedura controlului de constituţionalitate
După cum s-a precizat anterior, există două momente distincte asupra
controlului de constituţionalitate, respectiv controlul anterior intrării în vigoare a
legilor şi controlul ulterior intrării în vigoare al acestora.

a) Procedura controlului anterior (premergător) este mai simplă.


Autoritatea sau subiectul competent să sesizeze Curtea Constituţională trebuie să
formuleze sesizarea în scris şi să o motiveze. Soluţionarea sesizării se realizează
prin dezbatere în plenul Curţii Constituţionale în şedinţă publică analizându-se pe
lângă aspectele cuprinse în sesizare şi celelalte dispoziţii ale legii care ar fi
influenţate de o eventuală acceptare a sesizării „care în mod necesar nu pot fi
disociate”.
După deliberare, Curtea Constituţională decide cu votul majorităţii
judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României dacă nu au fost
găsite elemente de neconstituţionalitate. În caz contrar, va fi comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului pentru a reexamina dispoziţiile
respective şi punerea lor în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Decizia Curţii
se publică în Monitorul Oficial al României, partea I-a.

b) Procedura în cazul judecăţii excepţiei de neconstituţionalitate


Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în cadrul unui proces
judiciar în care una din părţi invocă în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj
comercial excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale pe care se
întemeiază actul de aplicare şi în consecinţă trebuie înlăturată. Excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi din oficiu de către instanţă sau de
Avocatul Poporului. Norma legală contestată trebuie să fie aplicabilă în speţa
dată. Instanţa de judecată va consemna susţinerile pro şi contra ale părţilor prin
Încheiere de şedinţă precum şi opinia sa. Dacă excepţia ridicată este vădit
inadmisibilă, instanţa va respinge de plano excepţia continuându-se procesul. În
rest, instanţa va înainta dosarul cauzei cu documentele depuse de părţi în
susţinerea sau combaterea excepţiei, la Curtea Constituţională, iar judecarea
cauzei la instanţa judecătorească ori de arbitraj se suspendă.
După înregistrarea sesizării la Curtea Constituţională, preşedintele
Curţii desemnează pe unul din judecătorii, ca raportor. Acesta va solicita
preşedinţilor Camerelor Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului să-şi
facă cunoscut punctul de vedere, fiecare în parte. După depunerea raportului de
către judecătorul-raportor se fixează termen de judecată.
Cauza se judecă pe baza raportului întocmit de judecătorul-raportor, a
încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, a punctelor de vedere exprimate de
autorităţile arătate
a probelor şi susţinerile părţilor. Părţile sunt citate şi pot fi asistate şi reprezentate
de avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

187
Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi, deciziile sale se publică în
Monitorul Oficial al României, partea I şi produc efecte, general obligatoriu
numai pentru viitor. Dacă s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii din
legi, ori ordonanţe acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen de 45 de zile ori până la modificarea şi
adoptarea la textul Constituţiei a prevederilor declarate neconstituţionale, acele
prevederi sunt suspendate de drept. În condiţiile în care Constituţia nu dispune,
situaţiile juridice, drepturile şi obligaţiile născute pe baza prevederilor declarate
neconstituţionale anterior deciziilor Curţii Constituţionsle, rezultă că aceste
situaţii nu mai pot fi puse în discuţie.
Atât Constituţia cât şi legea de organizare a Curţii Constituţionale
prevăd în detaliu diferitele atribuţii ale Curţii Constituţionale, modul de lucru,
luarea deciziilor, structura funcţională etc.
Curtea Constituţională emite sau pronunţă o serie de acte precum:
hotărâri, decizii, avize consultative.
Este fundamental de subliniat că deciziile şi hotărârile se pronunţă în
numele legii, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Nici o
autoritate din stat şi, în general, nici un subiect de drept nu poate încălca
hotărârile şi deciziile Curţii Constituţionale.

188
CAPITOLUL XII
AVOCATUL POPORULUI

1. Preliminarii

Anterior Constituţiei din 1991 în ţara noastră nu a existat asemenea


instituţie. Prin Constituţia democrată din 1991, s-a stabilit o instituţie similară
celor din alte ţări cu denumirea de Avocatul Poporului220. Această denumirea are
la bază faptul că, respectând o anumită tradiţie în apărarea drepturilor – al cărui
reprezentant profesional este avocatul s-a ajuns la concluzia că denumirea să fie
pur românească – avocatul poporului, adică avocatul (apărătorul) cetăţeanului în
faţa instituţiilor administraţiei publice care încearcă să se impună, să-i
nesocotească sau chiar să-i încalce drepturile. Poporul este titularul puterii
publice, al suveranităţii naţionale, însă el exercită această putere prin organele
sale reprezentative (art. 2 alin. 1 din Constituţie). În realitate aceste organe ale
poporului pot ajunge la săvârşirea unor abuzuri drept pentru care s-a decis ca
după transmiterea puterii sale „organelor reprezentative” poporul, cetăţenii să nu
rămână expuşi abuzurilor instituţiilor statului şi cu precădere autorităţilor şi
instituţiilor administrative.

220
Instituţia cunoscută sub numele de ombudsman a apărut în Suedia în 1713 când regele a numit un
reprezentant al său denumit „ombudsman regal” având competenţa de a veghea la aplicarea legilor şi a statutelor
regale şi pentru supravegherea modului în care administraţia regală îşi îndeplinea sarcinile. În anul 1766
Parlamentul Suediei (Rickdagul) a numit un reprezentant al său cu atribuţii de cercetare şi soluţionare a
plângerilor cetăţenilor împotriva funcţionarilor regelui, cu denumirea de Justiţie Kausler. Constituţia din 1808 a
Suediei uneşte cele două instituţii – a regelui şi a Parlamentului sub o singură instituţie sub denumirea de
Ombudsman. Acesta se prezenta ca reprezentant al puterii legiuitoare care-l şi numea. În timp, au fost stabiliţi mai
mulţi asemenea reprezentanţi astfel că în prezent Suedia are patru ombudsmani, numiţi de Parlament pentru un
mandat de 4 ani.
Astfel de ombudsmani regăsim în prezent în peste 60 de ţări de pe toate continentele. Şi la nivelul
Uniunii Europene a fost constituită o asemenea instituţie sub denumirea de mediator. Astfel art. 195 (ex 138 E)
din Tratatul instituind Comunitatea Europeană dispune că Parlamentul European desemnează un Mediator,
împuternicit să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu
reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea
instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă aflate în
exerciţiul funcţiunilor lor jurisdicţionale. Dacă în urma verificărilor efectuate, Mediatorul (ombudsmanul)
european constată că sesizarea este întemeiată, deci administrare defectuoasă, el va sesiza instituţia comunitară
vizată prin plângere iar aceasta are obligaţia ca în cel mult trei luni să comunice Mediatorului poziţia sa.
Mediatorul întocmeşte un raport către Parlamentul European şi către instituţia vizată, iar persoanei care a făcut
sesizarea i se va face cunoscut rezultatul anchetei. La începutul fiecărui an Mediatorul are obligaţia să prezinte
Parlamentului European un raport asupra rezultatelor anchetelor desfăşurate în anul precedent.
Numirea Mediatorului se face de Parlamentul European pe durata legislaturii sale este de 5 ani şi
poate fi reînnoit. Mediatorul poate fi destituit de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, la solicitarea
Parlamentului în două situaţii:
a) a devenit incompatibil pentru exercitarea atribuţiile specifice;
b) se află în culpă gravă.
Mediatorul este o instituţie independentă. Cel însărcinat cu această misiune europeană nu poate
exercita nici o altă activitate profesională. Atribuţiile în detaliu, structura funcţională a instituţiei, condiţiile
generale de exercitare a funcţiilor etc., se stabilesc de Parlamentul European după avizul Comisiei şi cu aprobarea
Consiliului care se pronunţă cu majoritatea calificată existând un Regulament de organizare a Mediatorului.

189
2. Constituţionalitatea instituţiei Avocatul Poporului
Instituţia Avocatul Poporului este reglementată în Constituţia din 1991
în art. 58 – 60, iar legea organică pentru înfiinţarea instituţiei a fost adoptată după
aproape 6 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei (Legea nr. 35/1997)221. Atât
textul constituţional cât şi legea au fost modificate, astfel că în prezent, după
revizuirea Constituţiei. Potrivit art. 58 Avocatul Poporului este numit pentru o
perioadă de 5 de ani de către Parlament (în textul iniţial al Constituţiei, numirea
se face de Senat pentru 4 ani). Rolul Avocatului Poporului este de apărare a
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Ca urmare a revizuirii Constituţiei,
s-au stabilit doi adjuncţi ai Avocatului Poporului, specializaţi pe domenii
făcându-se şi o corelare cu reglementările similare din alte state unde este
organizată asemenea instituţie prevăzută cu un „ombudsman cu competenţă
generală, dar şi ombudsmani (mediatori, comisari, parlamentari etc.) specializaţi
pe domenii precum protecţia consumatorilor; drepturile copiilor; protecţia
persoanelor cu handicap; pentru presă; pentru armată; pentru pensii etc.”222. Noul
text constituţional prevede că Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini
nici o altă activitate publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior, compatibilitate neprevăzută în forma iniţială a textului
constituţional.
Pentru realizarea misiunii sale, Avocatul Poporului se poate sesiza din
oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, cu
respectarea limitelor legale. Este exclusă verificarea asupra autorităţii
judecătoreşti şi a celei parlamentare.
În vederea realizării atribuţiilor încredinţate, autorităţile şi instituţiile
publice au obligaţia să asigure sprijinul necesar Avocatului Poporului, adjuncţilor
săi cât şi reprezentanţilor acestora. Avocatul Poporului este independent faţă de
orice autoritate publică (art. 2 din Legea de organizare şi funcţionare). Tot legea
face vorbire despre caracterul public al activităţii Avocatului Poporului şi
despre transparenţa măsurilor sau a constatărilor, însă la cererea persoanelor
lezate în drepturile şi libertăţile lor, activitatea Avocatului Poporului, poate avea
caracter confidenţial din motive întemeiate.
Instituţia Avocatul Poporului face parte din categoria autorităţilor
publice autonome care se bucură de o mare autonomie şi independentă (în
interesul puterii statului) care se supune numai Constituţiei şi legilor. Şi în aceste
condiţii instituţia trebuie să funcţioneze sub autoritatea Parlamentului pentru că
acesta este „organul reprezentativ suprem al poporului român” care, până la urmă
trebuie să poată controla în anumit limite activitatea tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice. Prin acest „poate controla” nu trebuie să înţelegem o
subordonare ierarhică sau un control ierarhic superior, ci ţin de respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi garantarea lor. Potrivit

221
Legea nr. 35/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 48 din 28.03.1997.
222
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea constituţiei României. Explicaţii şi
comentarii, Ed. Rosetti, 2003, pag. 45.

190
art. 60 al Constituţiei, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale
Parlamentului în şedinţă comună rapoarte, anual sau la cererea acestora oricând.
Aceste rapoarte pot merge până la redactarea de recomandări privind legislaţia în
vigoare sau măsuri pentru întărirea protecţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
O altă misiune importantă atribuită Avocatului Poporului priveşte
dreptul acestuia de a sesiza Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii
legilor, înainte ca acestea să fie promulgate de Preşedintele României.

191
CAPITOLUL XIII
PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI AUTORITĂŢILE PRIN CARE SE
EXERCITĂ

Secţiunea 1. Consideraţii generale.

1. Preliminarii
Activitatea de justiţie, adică de soluţionare a litigiilor care apar în orice
colectivitate umană, între membrii acesteia sau cu autorităţile publice a existat
din totdeauna, dar în diferite forme.
Teoria separaţiei puterilor evidenţiază între puterile statului şi puterea
judecătorească sau de justiţie. Dar noţiunea de putere ar rămâne o chestiune
abstractă dacă nu s-ar crea şi instrumentele practice de exercitare a puterii.
Acestea sunt autorităţile publice prin care se exercită puterea judecătorească.
În statul de drept cele trei puteri ale statului nu sunt ordonate ierarhic ci
legătura dintre aceste puteri se bazează pe ideea de complementaritate constând
în faptul că fiecare funcţiune are limite de putere stabilite de constituţie, iar
autorităţile şi instituţiile prin care se realizează fiecare din cele trei puteri ale
statului au obligaţia de autolimitare a puterii şi de respectare a competenţelor ce
le-au fost încredinţate, prin legea fundamentală, sau prin legea de organizare şi
funcţionare proprie.
Activitatea de justiţie denumită şi jurisdicţională are un specific aparte
care este dedus din rolul justiţiei în viaţa societăţii.
Manifestările autorităţilor de justiţie în viaţa societăţii sunt diferite de
ale celorlalte autorităţi. Acestea pornesc de la realitatea că toţi membrii societăţii
sunt egali în drepturi şi obligaţii, de unde şi egalitatea în faţa legii.
Autorităţile puterii judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea numai după
ce au fost sesizate de către o persoană fizică sau juridică interesată. Magistraţii
judecători, cei care realizează în concret actul de justiţie, care „împart justiţia”
sunt chemaţi să interpreteze legea şi să o aplice, fără a putea crea norme de drept.
Ei creează în schimb precedente judiciare, jurisprudenţă care ajută în viitor pe toţi
cei care participă într-un mod sau altul la actul de justiţie. De multe ori, când este
adoptată o lege nouă se pune problema: oare va fi o lege bună, va rezolva
anumite cerinţe sociale care l-au determinat pe legiuitor să adopte acea lege?
Răspunsul este simplu – rămâne ca în laboratorul denumit justiţie – act de
judecată – în faţa instanţei de judecată să se probeze dacă legea este sau nu bună.
De ce acest lucru? Pentru că în faţa instanţei de judecată participanţii reclamant-
pârât, acuzat-acuzator, vin fiecare în parte şi încearcă să dea o interpretare
neoficială normelor juridice aplicabile în cauza respectivă, dar interpretarea
oficială obligatorie şi cauzală revine magistratului judecător.
Pentru că drumul spre adevăr este unul lung şi anevoios, justiţia se
organizează pe grade de jurisdicţie, după o ierarhie a competenţei, respectiv:
instanţe de fond, instanţe de apel şi instanţe de recurs.

192
2. Principiile de funcţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei
Pornind de la faptul că prin activitatea sa justiţia este chemată să
soluţioneze conflicte inter-umane, stabilind adevăruri în temeiul cărora se poate
ajunge la executări silite, la lipsire de libertate, este firesc ca întreaga activitate a
puterii judecătoreşti să fie guvernată de anumite principii.
a) Principiul legalităţii. Statul de drept este supus domniei legii, iar
justiţia trebuie să se desfăşoare numai în spiritul şi în limitele legii. De aceea,
întotdeauna adevărul judiciar, hotărârea judecătorească se pronunţă în numele
legii. Legalitatea actului de justiţie se bazează şi pe legalitatea actelor şi a faptelor
ce fac obiectul unei judecăţi. Ori de câte ori o persoană invocă în faţa unei
autorităţi judiciare că i-a fost încălcat un drept, trebuie să indice şi norma juridică
ce-i apără acel drept.
În domeniul dreptului penal sau al dreptului contravenţional este de
observat faptul că nu există infracţiune sau contravenţie decât în măsura în care o
anumită faptă este prevăzută în lege ca fiind infracţiune sau contravenţie. Tot în
baza acestui principiu, al legalităţii, se poate constata că justiţia, ca activitate este
realizată numai de autorităţi special create şi afectate puterii judecătoreşti numite
instanţe judecătoreşti.

b) Egalitatea şi imparţialitatea justiţiei pentru toţi


Aşa cum s-a arătat anterior, din egalitatea oamenilor în faţa legii se
naşte şi egalitatea de tratament juridic ce poate fi aplicată oamenilor de către
autorităţile judecătoreşti. Tuturor cetăţenilor li se aplică o singură lege într-un caz
asemănător, pentru că numai în acest mod se îndeplineşte egalitatea lor.
Magistratul are două subordonări în înfăptuirea actului de justiţie: legea
şi propria conştiinţă şi convingere. De aici se deduce regula-principiu, a
imparţialităţii justiţiei. Legea interzice crearea de instanţe speciale însă pot fi
create instanţe specializate pe litigii: penale, comerciale, protecţia copilului,
fiscalitate, litigii de muncă, drepturi de proprietate intelectuală, falimente etc.
Principiul egalităţii şi imparţialităţii se explică şi prin faptul că regulile
de procedură sunt unice pentru cazuri asemănătoare, că acestea au caracter
imperativ.

c) Principiul dreptului la apărare


Dreptul la apărare, aşa cum a fost analizat la capitolul dedicat
drepturilor şi libertăţilor fundamentale223, este asigurat tuturor persoanelor care
într-un mod sau altul sunt participanţi într-o cauză penală, civilă, comercială etc.
Acest drept fiind unul cu caracter fundamental, trebuie exercitat cu bună-credinţă.

d) Principiul nevinovăţiei. Într-un stat de drept, într-o cauză penală,


nici o persoană nu poate fi catalogată vinovată până ce justiţia nu a pronunţat o
223
A se vedea, supra, capitolul IV.

193
hotărâre definitivă prin care să se stabilească vinovăţia1. Acesta este un principiu
fundamental, constituţional.

e) Limba română – limbă oficială obligatorie. Orice stat are cel puţin
o limbă oficială ce trebuie cunoscută şi înţeleasă de toţi cetăţenii lui. În
pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, în România, legea stabileşte că procedurile
judiciare se desfăşoară în limba română, limba oficială a ţării, şi în acelaşi timp
este obligatoriu să se asigure un interpret oficial şi autorizat pentru cel care la un
moment dat, voluntar sau forţat, devine parte într-un litigiu ajuns pe rolul
instanţelor judiciare. Acest fapt nu diminuează în nici un caz principiul că limba
folosită în faţa autorităţilor judiciare este limba română, ci dimpotrivă, asigură
egalitatea deplină a tuturor în faţa legii.

3. Autorităţile judecătoreşti prin care se realizează justiţia


1. Instanţele judecătoreşti
Potrivit Legii fundamentale, justiţia se realizează prin instanţele
judecătoreşti organizate într-un sistem între care, din punct de vedere
administrativ, nu există raporturi de subordonare ca în cazul unora dintre
autorităţile şi instituţiile administraţiei publice. Sistemul organelor judecătoreşti
este format din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Sistemul organelor judecătoreşti este reglementat prin lege organică,
stabilindu-se atât competenţa materială cât şi competenţa teritorială a fiecărei
instanţe. Tot aici sunt stabilite şi gradele de jurisdicţie, ce reprezintă în cadrul
procedurilor judiciare trepte de competenţă în raport cu care un litigiu este
soluţionat la o primă instanţă competentă ce formează primul grad de jurisdicţie
denumit şi judecată în fond.
Al doilea grad de jurisdicţie, de regulă apel, constă în stabilirea
competenţei tribunalelor sau Curţilor de Apel de a verifica legalitatea hotărârii
pronunţate de instanţa de fond, ocazie cu care aceasta poate menţine în totul sau
în parte hotărârea instanţei de fond să schimbe total această hotărâre şi să reţină
cauza pentru soluţionare de către instanţa de apel. Nu toate hotărârile
judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond se pronunţă cu apel, legea stabilind
că unele sunt supuse numai recursului, ceea ce înseamnă că recursul pentru
acestea se legitimează ca fiind al doilea grad de jurisdicţie şi ultimul.
Gradul al treilea de jurisdicţie, cel al recursului, este realizat de
Curţile de Apel în materie penală, în cele mai multe cazuri şi de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pentru majoritatea cauzelor civile, comerciale, de contencios
administrativ, după natura sau valoarea cauzei.

2. Ministerul public. Deşi are denumirea de minister în realitate


acesta nu este constituit ca o structură tipic ministerială, neavând un ministru ca
1
Hotărârile judecătoreşti pot fi definitive şi executorii, revocabile şi executorii, iar hotărârile penale pot fi numai
definitive şi executorii.

194
membru al Guvernului sau ministerul să se găsească în subordinea Guvernului,
aşa cum prevede alin. 1 al art. 116 din Constituţie: „Ministerele se organizează
numai în subordinea Guvernului”.
Ministerul public este format din procurorii constituiţi în parchete pe
lângă fiecare instanţă judecătorească – judecătorii, tribunale, curţi de Apel şi
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Fiecare parchet de la nivelul
judecătoriilor şi al tribunalelor este condus de un prim-procuror, iar parchetele de
pe lângă curţile de apel şi de pe lângă instanţa supremă de câte un procuror
general. Rolul Ministerului Public în înfăptuirea justiţiei este acela de a apăra
interesele publice, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor. Deşi agenţii de reprezentare ai Ministerului Public, ei sunt organizaţi
pe principiul ierarhiei administrative şi profesionale, procurorii care au şi
calitatea generică de magistraţi, şi obligaţia legală şi deontologică ca activitatea
lor să se supună principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic224.
Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministerului
Justiţiei, dar cu respectarea principiilor de mai înainte – legalitate şi
imparţialitate.

3. Poliţia judiciară. În dreptul public se vorbeşte despre două categorii


de poliţie: poliţie administrativă sau preventivă şi poliţie judiciară.
Poliţia administrativă intră sub incidenţa activităţilor specifice puterii
executive; ea are rolul de a preveni dezordinea socială, de a menţine ordinea. Cât
priveşte poliţia judiciară, aceasta acţionează post factum, după ce s-a încălcat
legea şi urmează a face cercetările specifice pentru tragerea la răspundere a celor
vinovaţi, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie. Potrivit art. 131
alin. 3 în forma revizuită a Legii fundamentale, parchetele conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în
condiţiile legii.

4. Consiliul Superior al Magistraturii. Legea fundamentală defineşte


generic natura juridică a Consiliului, aceea de garant al independenţei justiţiei.
Scopul pentru care a fost creat este acela de a propune Preşedintelui României
numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor definitivi şi de a exercita
atribuţii de autoritate disciplinară pentru judecători şi procurori.
Art. 134 alin. 2 exagerând rolul Consiliului Superior al Magistraturii,
utilizează expresia „rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor”. Credem că termenul
instanţei de judecată este eronat folosit, pentru că nu pot exista instanţe
speciale, nici chiar pentru cei care formează corpul magistraţilor, într-o altă
structură decât aceea a judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel ori al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Afirmaţia noastră se bazează şi pe comentariile făcute,
224
Pentru detalii, vezi Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, 2004, pag. 275 şi urm.

195
chiar de unii dintre autorii proiectului legii de revizuire a Constituţiei care evită
să preia formula din textul Constituţiei, de „instanţă de judecată” preferând-o pe
aceea de „instanţă disciplinară”225 sau aceea de „colegiu de disciplină”226.
Consiliul Superior al Magistraturii deşi este reglementat prin
Constituţie la capitolul VI – autoritatea judecătorească, el nu poate fi inclus în
rândul instanţelor judecătoreşti, ci este doar o structură constituţional creată
pentru a participa la amplul proces de realizare a justiţiei. Nu face parte din
sistemul autorităţilor care realizează funcţia de justiţie, în statul de drept, fiind
conceput ca garant al independenţei justiţiei, putând fi definit mai curând ca
o autoritate autonomă.
Consiliul Superior al Magistraturii este compus din 19 membri astfel:
a) 9 judecători aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de
Senat. Cei 9 judecători constituie secţia judecătorilor, iar procurorii se
constituie în secţia procurorilor;
b) 5 procurori aleşi
c) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se
bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat care participă
numai la lucrările în plen ale Consiliului;
d) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un singur
mandat de 1 an numai dintre cei 14 magistraţi aleşi în adunările generale ale
acestora.
Dacă Preşedintele României participă la şedinţele Consiliului acesta
conduce şedinţa.
Actele adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii sunt denumite
hotărâri şi au caracter irevocabil atunci când Consiliul îşi îndeplineşte atribuţia
de garant al Justiţiei, adoptate în calitate de colegiu disciplinar sunt definitive,
ele şi pot fi atacate cu recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Evident că judecătorul de la Înalta Curte care este membru al Consiliului
Superior al Magistraturii nu poate face parte din completul de judecată care
soluţionează recursul declarat împotriva unei hotărâri a Consiliului Superior al
Magistraturii în calitate de colegiu disciplinar.

5. Ministerul justiţiei şi puterea judecătorească


În capitolul intitulat „Autoritatea judecătorească”, Legea fundamentală
nu face vreo referire la Ministerul Justiţiei. Acesta are un rol important în
activitatea de administrare a justiţiei însă un rol indirect pentru că Ministerul
Justiţiei este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale care
realizează politica Guvernului în domeniul înfăptuirii justiţiei (art. 34 din Legea

225
Idem, pag. 280.
226
Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pag. 290

196
nr. 90/2001)227. Ministerul Justiţiei se organizează şi funcţionează în subordinea
Guvernului. Cum autoritatea judecătorească îndeplineşte în esenţă una din cele
trei puteri ale statului, nu înseamnă că între autorităţile judecătoreşti şi Ministerul
Justiţiei (ce aparţine puterii executive) ar exista raporturi de subordonare. Din
contră, autorităţile judecătoreşti au ca misiune esenţială soluţionarea litigiilor,
aplicarea legii, iar Ministerului Justiţiei îi revin ca atribuţii asigurarea condiţiilor
de desfăşurare a actului de justiţie, în domeniul executării pedepselor penale, şi
alte sarcini ce exced în mod direct actului de judecată, pentru ca judecătorul să
poată face o bună administrare a justiţiei şi să pronunţe hotărâri legale în
conformitate cu legea şi propria lui conştiinţă.

Secţiunea 2. Raporturile autorităţilor ce realizează puterea judecătorească cu


puterea legislativă şi cea executivă

1. Raporturile cu Parlamentul. Potrivit Constituţiei, Parlamentul este


organul suprem reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării. De aici se poate trage concluzia că Parlamentului îi revine misiunea
politico-socială de a stabili limite de manifestare a autorităţii judecătoreşti cu
respectarea Constituţiei. Judecătorul se supune numai legii stabilite de Parlament.
Aceste elemente de convergenţă dintre autoritatea legiuitoare (Parlament) şi
autorităţile ce realizează funcţia jurisdicţională în stat nu pot conduce la
concluzia că se creează raporturi de subordonare ierarhică sau de altă natură. Ele
sunt rezultatul firesc al separaţiei puterilor în stat de drept, în virtutea căruia
fiecărei puteri a statului îi sunt „repartizate” competenţe, puteri; fiecare autoritate
trebuie să-şi autolimiteze exerciţiul competenţelor legale atribuite să nu încerce
să subordoneze celelalte autorităţi. Altfel spus, fiecare putere a statului are stabilit
domeniul său de activitate.

2. Raporturile cu autorităţile puterii executive. Parlamentului, ca


unică autoritate legiuitoare ţării, îi revine misiunea de a legifera, autorităţile
executive (administrative) au misiunea de a executa ceea ce a stabilit
Parlamentul, iar autorităţilor judecătoreşti le revine misiunea de a interpreta şi
aplica legea stabilind adevăruri judiciare irevocabile. Între puterea judecătorească
şi cea administrativă nu pot exista raporturi de subordonare, nici de autoritate ci
de complementaritate constând în următoarele: autorităţile administraţiei publice
adoptă acte normative prin care sunt create, recunoscute sau explicate drepturi
subiective. Cei care se consideră vătămaţi de o autoritate publică, cei care ajung
la conflicte cu alţi cetăţeni sau instituţii private pe tema unor drepturi subiective
pot apela la organele de justiţie care au obligaţia să respecte legea, să verifice
dacă puterea executivă a respectat legea şi, în caz contrar, să anuleze actele
acesteia sau să o oblige să aplice legea şi să plătească daune.
227
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 164/2.04.2001, cu titulatura Lege privind organizarea
Guvernului şi a ministerelor.

197
198
BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami,


Bucureşti, 1998
2. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. I şi II, Ediţia a XI-a , Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 (vol. I); 2004
(vol. II)
3. Ioan Muraru şi alţii, Constituţia României, revizuită, comentată şi adnotată,
Ed. All Beck, 2004
4. Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală,
Ed. Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994
5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, 1998
6. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 volume,
Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1994
7. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 volume, Ed.
Lumina Lex, 2001
8. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţionale contemporan, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003
9. Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997
10.Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
11.Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1992
12.Mihai T. Oroveanu, Constituţia României din 1991 şi istoria dreptului public
românesc, Ed. Cerma, Bucureşti, 1998
13.Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Ed. Lumina Lex, 2003
14.Gabriel Ioan Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ASE,
2002
15.Monica Vlad, Ombudsman-ul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, 1998
16.Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept
constituţional comparat, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I-II, Ed.
Lumina Lex, 1999
17.Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
18.Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.
All, 1993
19.Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului românesc, Ed. Press Mihaela SRL,
Bucureşti, 1999
20.Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994
21.Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. I-II, Ed.
Europa Nova, 1996
22.Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

199
23.Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1997, versiunea în limba română în traducere de Marta
Nora Singer
24.Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile României. Texte. Note. Prezentare
comparativă, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, ediţia a IV-a
25.Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
2002
26.Ion Corbeanu, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, 2002
27.Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a drepturilor Omului,
versiune în limba română de Cristiana Irinel Stoica, Ed. All, 1996
28.Parlamentul României – Camera Deputaţilor, Sisteme electorale
contemporane, 1996. Dezbatere.
29.Constituţiile Republicii Franceze, 1958, Republicii Italiene, Republicii
Federale Germania, Japoniei, Statelor Unite ale Americii
30.Ioan M. Anghel, Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1993
31.Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Ed. Lumina
Lex, 1999
32.Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu,
Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004

200