CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL STATULUI ŞI DREPTULUI

1.1. Preliminarii

În orice societate umană organizată statal se pune problema raporturilor, a

legăturilor care se nasc între stat – drept – morală – politică şi religie, ca fenomene
sociale care se manifestă în continuu odată ce ele au apărut.
Dacă societatea umană este un fapt natural, un dat al naturii determinat de
nevoia permanentă pe care o au oamenii unii faţă de alţii 1 nu aceeaşi este situaţia
fenomenelor social – istorice la care ne-am referit mai înainte şi anume statul,
dreptul etc.
Dezvoltarea societăţilor umane, evoluţia acestora a creat premisele apariţiei
moralei, a eticii societăţii, ca mai târziu a statului, a dreptului ori politicii.
Cum societatea este baza fenomenului statal, juridic, etc. se pune problema
dacă în analiza prezentă trebuie început cu societatea umană, ce are la bază omul,
individual, şi în acelaşi timp unul din subiectele fundamentale ale statului şi
dreptului.
Pentru că omul stă la baza existenţei atât a societăţii cât şi a fenomenelor ce
iau naştere în cadrul societăţii. Omul aparţine societăţii nu se poate izola de ea
pentru că depinde de această colectivitate umană, numită societate.
De aceea, o analiză a societăţii umane şi a fenomenelor intrinseci acesteia, va
contribui la desluşirea viitoarelor probleme ale prezentului curs.
Societatea. Evident, avem în vedere societatea umană alcătuită în mod
natural, obiectiv din oameni, care nu pot trăi izolaţi, unii faţă de alţii. Aristotel
spunea că “omul pentru a trăi în afara societăţii trebuie să fie, ori animal, ori
Dumnezeu”2 ceea ce înseamnă că oamenii nu este de conceput să poată trăi în afara
societăţii, că ei se nasc, trăiesc şi mor în societate. Organizarea societăţilor umane,
evoluţia lor în timp reprezintă o atracţie permanentă pentru fiecare membru al
societăţii, pentru oamenii de şi oamenii politici. Aceştia din urmă, oamenii
politici trebuie să cunoască cât mai bine istoria, evoluţia societăţii în care trăiesc şi
iau decizii pentru că, în evoluţia sa istorică, fiecare societate are elemente comune
altor asemenea societăţi dar, mai ales, elemente specifice, definitorii, care dau forţă
unităţii acelei colectivităţi umane, fie că se numeşte popor sau naţiune. Este, ceea ce
s-a creat în timp cu valoare de fundament definitoriu al fiecărei societăţi care se
numeşte specific naţional, tradiţie, istorie, cultură.
1
Giorgio del Vechio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1992, pag. 267.
2

1
 Oamenii nu pot trăi haotic, drept pentru care ei îşi crează reguli, precepte,
idealuri, trăiri după care se conduc, altfel, omenirea s-ar fi autodistrus. Manifestările
oamenilor se bazează pe un puternic reflex al instinctului de conservare,
fundamentat pe raţiune, gândire, morală. Nu întâmplător s-a afirmat că “omul este o
trestie, dar o trestie care gândeşte”. Legătura organică ce există între om şi societate
este de necontestat, fiindcă societatea nu ar exista fără oameni, iar oamenii nu ar
supravieţui în afara societăţii. De aceea se afirmă că societatea este un fapt natural,
un dat al naturii, pentru că ea apare instantaneu odată cu apariţia oamenilor.
Încă din antichitate, filozofii au fost preocupaţi de analiza fenomenului social,
a societăţii în ansamblul ei, punându-şi întrebarea dacă trebuie să existe societatea,
de ce există, cum trebuie să fie constituită, organizată, guvernată. O privire în istoria
omenirii scoate în evidenţă faptul că întotdeauna au existat grupuri de oameni şi nu
indivizi izolaţi, că războaiele s-au purtat între asemenea grupuri umane şi nu între
indivizi, izolaţi, neintegraţi în cadrul societăţii.
Temeiul real al societăţii este în primul rand omul biologic, find constituit din
însuşi faptul naşterii. Trebuie observat că societatea, ca dat al naturii nu reprezintă
un fapt propriu şi exclusive al omului.
Fenomene de sociabilitate există peste tot în lumea vie organică, în lumea
animală şi nu numai. Astfel există o serie de “societăţi” sau “familii”de albine, de
peşti, de insecte etc. Acestor aşa numite societăţi ori familii le lipseşte caracterul
progresivităţii, al raţiunii, al perfecţiunii neîntrerupte sau al solidarităţii şi
întrajutorării.3
Istoria societăţii omeneşti a confirmat dictonul “ubi societas ibi jus” (unde
este societate este şi drept)4 iar evoluţia acesteia este organic legată de dezvoltarea sa
economică, socială, spirituală, ceea ce implică existenţa unei ordini sociale, realizate
de stat prin mijlocirea dreptului.
Oamenii se nasc în societate, egali în drepturi şi obligaţii dar nu şi în
posibilităţi fizice, intelectuale egale. Fiecare om are propriile însuşiri, trăsături
specifice, fapt ce contribuie la naşterea unei competiţii în cadrul societăţii cu
rezultate benefice pentru dezvoltarea relaţiilor din societate, un anumit dinamism,
etc.

1. Statul ca fenomen social

Statul este rezultatul unei evoluţii atât cantitative cât mai ales calitative a
vieţii societăţii care a simţit la un moment dat nevoia unei organizări după reguli de
comportament şi principii obligatorii, deci impuse. Numai în acest mod societatea îşi
putea conserva propria fiinţă şi asigura dezvoltarea, progresul social.

3
Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 6 şi urm.
4
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 5

2
 Apariţia statului a impus, ca într-un lanţ real apariţia dreptului, fiindcă aceste
două fenomene se află într-o raportare indisolubilă a unuia faţă de celălalt.
Dacă societatea umană a putut rămâne o lungă perioadă istorică fără Stat şi
Drept, aceasta se datorează unei modeste evoluţii a acesteia, din punct de vedere
numeric, al conştiinţei de sine, etc.
Privit ca fenomenul social cel mai important care a luat naştere în evoluţia
oricărei societăţi, este fără îndoială cea mai importantă instituţie politică a unei
societăţi. Deşi statul ca instituţie este aparent nematerial, insesizabil, el se manifestă
în cadrul unei societăţi printr-o serie de structuri, de organizaţii concrete create
tocmai pentru a da viaţă statului pentru a putea fi “văzut” de societate, de oamenii
care formează societatea şi a-i înţelege rolul şi importanţa lui.
Este unanim recunoscut că naţiunea, cuvântul stat, au două accepţiuni. Pe de
o parte statul desemnează trei elemente definitorii, respectiv teritoriu, populaţia şi
suveranitatea. Din această perspectivă se poate spune că de cele mai multe ori statul
şi ţara este unul şi acelaşi lucru. Aceasta presupune că nu se poate vorbi de stat fără
să ne raportăm la un anumit teritoriu (o suprafaţă de pământ şi ape delimitată prin
graniţe materiale ori convenţionale) de o populaţie, o societate umană statornică pe
acel teritoriu care poate fi definită ca popor sau naţiune şi de o putere organizată,
care comandă populaţiei date şi aşezate permanent pe acel teritoriu.
Dar, există şi o altă accepţiune, înţelegere a cuvântului stat care poate fi
definită ca ansamblul structurilor organizate, a instituţiilor prin care se exercită
suveranitatea poporului, pentru popor. Este ceea ce în mod curent denumind
organele statului, autorităţile publice, etc. aşa cum sunt ele, spre exemplu
reglementate şi prin Constituţia României (Titlul III. Autorităţile publice unde sunt
enumerate şi reglementate între altele Parlamentul, Preşedintele, Guvernul, etc.).

1.2. Accepţiunea noţiunii de drept

Cuvântul “drept” derivă din latinescul directus care evoca sensul de direct,
rectiliniu, drept. În limba latină cuvântul ce corespunde substantivului drept era jus,
traductibil în dreptate, drept, lege. Însă uzual termenul drept desemnează mai multe
situaţii sau sensuri cum ar fi:
a) Dreptul obiectiv – ca totalitate a normelor juridice, adică a regulilor de
comportament instituite în societatea, conduita legiferată. Acest termen se mai
numeşte şi drept reglementar, sau drept pozitiv. El are misiunea de a stabili
modalităţile extrem de variate impuse de viaţa socială cum persoanele să se
comporte şi accepte nevoile sociale proprii şi ale celorlalţi indivizi. Acest
ansamblu de reguli trebuie să creeze o armonie între nevoie şi libertate, un
echilibru al celor două elemente. Nevoia sau necesitatea socială este impusă de
societatea umană care, pentru a se dezvolta coerent are nevoie de ordine, de

3
 reguli precise. Statul, cel care dă naştere, formal dreptului acţionează în aşa
măsură încât prin regulile de conduită pe care le instituie să îmbine armonios şi
eficient necesitatea cu libertatea. Statul este în aceeaşi măsură reprezentantul şi al
minorului şi al majorului, al femeii sau al bărbatului, al bogatului sau al
săracului. Deci Statul trebuie să fie egal pentru toţi ţinând seama de interesele
generale. Aceste interese sunt percepute de stat ca un cadru minim necesar în
care trebuie să se regăsească viaţa societăţii.
b) Dreptul subiectiv, semnifică facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin unei
persoane şi totodată posibilităţile acesteia de a-şi apăra împotriva terţilor anumite
drepturi sau interese recunoscute şi protejate juridic. Se numeşte drept subiectiv,
al subiectului relaţiei juridice ipotetice sau consumate. Dreptul subiectiv îşi are
izvorul în dreptul reglementar, obiectiv.
c) Dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, este acea activitate de cercetare a nevoilor
sociale şi a reglementărilor juridice5. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de
o parte normele juridice, dreptul obiectiv, dar şi cerinţele sociale care au impus
Statului să reglementeze, să adopte norme juridice.
Termenul “drept” se utilizează şi ca adjectiv, hotărâre dreaptă, om drept,
măsură dreaptă.
Societatea umană nu se poate dezvolta aleator, ea trebuie să aibă o
perspectivă, o direcţie, o stabilitate. Dreptul nu are o existenţă în sine, el se referă la
oameni, mai exact la orientarea conduitei acestora urmărind un anumit ţel sau
finalitate.
Dreptul este un fenomen social care-şi pune amprenta asupra relaţiilor
sociale, fiind influenţat de acestea. El introduce în viaţa socială reguli de conduită,
obligaţii ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii societăţii.

1.3. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului

Încă din perioada comunei primitive, concomitent cu apariţia primelor forme

organizatorice: în familie, gintă, trib, au apărut şi primele norme de convieţuire, în
forme rudimentare care s-au transformat treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiţii.
Aceste reguli rudimentare s-au impus în societate, ele devenind comandamente ale
colectivităţilor în lupta pentru supravieţuire, sub impulsul factorului uman de
conservare a speciei. Odată cu apariţia ideilor religioase, apar şi normele religioase.
Regulile de comportament colectiv au evoluat, s-au perfecţionat şi adaptat
evoluţiei societăţii. Apare astfel sentimentul de sancţiune, primitiv la început sub
forma “răzbunării sângelui”, evoluând spre “expulzarea din gintă sau trib” 6, iar mai
târziu să se introducă “compoziţia” sub forma răscumpărării materiale.
5
P.C.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol.I, Ed.Europa Nova, 1994, pag.19 şi urm.
6
I.Nistor, Istoria societăţii primitive, CMU, Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.

4
 Se constituie încet dar constant un tip de norme de conduită care se
detaşează de restul normelor existente în societate, evidenţiindu-se prin caracterul
obligatoriu şi prin instituirea unor structuri ale puterii publice, în fapt puterea
colectivităţii manifestată prin existenţa unor organisme ce contribuiau la menţinerea
ordinii în colectivitate şi o apărau contra tendinţelor expansioniste ale colectivităţilor
învecinate. Toată această experienţă acumulată în timp a condus la constituirea
primelor reguli cu caracter juridic. Aceste norme sunt difuze, neordonate, împletite
cu o serie de obiceiuri, datini. Acestea formează în prezent obiect de studiu al
etnologiei juridice.
Dar, dreptul este organic legat de Stat. Nu se poate vorbi în termeni strict
juridici de existenţa dreptului anterior apariţiei Statului, a puterii de Stat. Numai
atunci poate fi discutată existenţa dreptului, când colectivitatea umană are o
reprezentare a propriilor interese, care se manifestă asupra populaţiei şi decide cum
să se comporte oamenii. Despre primele legiuri din antichitate se vorbeşte la istorie,
la istoria statului şi a dreptului dar şi la Teoria dreptului fiindcă de modul în care
este perceput şi definit dreptul, apariţia şi evoluţia lui, depinde întreg demersul
ştiinţific în materie. “Dreptul, spunea marele savant român Nicolae Iorga, nu este o
ficţiune metafizică, ci o necesitate a lucrurilor, fără care stabilitatea în legăturile
dintre oameni nu se poate atinge”. O privire în îndelungata istorie a dreptului poate
fi relevantă, deoarece studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea
istorică, legată de descifrarea originilor sale.
Constituirea dreptului ca entitate de sine stătătoare se poate spune că are loc
odată cu constituirea puterii publice. Ţări organizate statal le regăsim în Orientul
antic sau în antichitatea greco-romană unde alături de normele cutumiare apare şi
dreptul scris, transmis posterităţii prin diferite procedee aşa cum este Codul lui
Hammurabi, în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu în India, Legile lui Moise,
la evrei, Codul lui Mu în China, Legile lui Dracon şi Solon în Atena, Legile lui
Lycurg în Sparta şi Legea celor XII Table la romani, iar mai târziu se vor remarca
Magna Charta Libertatum şi Codul lui Napoleon.
Dreptul mesopotamian este reprezentat de Codul lui Hammurabi.
Mesopotamia reprezenta în antichitate o mare parte din teritoriul actual al Irakului;
popoarele care trăiau aici se numeau sumerieni, babilonieni, asirieni şi caldeeni.
Sumero-babilonienii considerau dreptul ca fiind de origine divină. Pe stelele
din diorit negru aflate la Louvru şi la Muzeul de antichităţi din Baghdad, pe care
sunt gravate regulile codului lui Hammurabi, acesta este prezentat primind din
mâinile zeului Samas legile pentru a le da apoi poporului său.
Codul lui Hammurabi este un important document de drept descoperit la
Susa în anul 1901. Vechimea lui este considerabilă: a fost edictat cu două mii de ani
înainte de Hristos şi a fost conservat în chip miraculos. El cuprinde atât norme cu
caracter strict juridic, cât şi norme morale şi religioase. Cele 282 legi sau decizii

5
juridice adunate spre sfârşitul domniei lui Hammurabi cuprindeau probleme privind
familia, căsătoria, divorţul dar şi tarife, preţuri, drept civil şi penal.

Dreptul roman. Codul lui Justinian. Digestele

Dreptul roman, în general desemnează sistemul legal dezvoltat de romani
sub numele Legea celor XII Table, din anul 450 î.Ch., la moartea lui Justinian,
conducătorul Imperiului bizantin. Termenul reprezenta de fapt, ceea ce înainte se
numea Corpus Juris Civilis, numit aşa de Justinian. El reprezintă un adevărat cod:
prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a dreptului
public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane ulterioare nu au
făcut altceva decât să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table7.
“Şi astfel – afirmă Justinian – deşi tot ceea ce există pe nimic nu te poţi
sprijini mai bine decât pe tăria legilor, care, înlăturând orice nedreptate, rânduiesc
aşa cum se cuvine şi lucrurile dumnezeieşti şi pe cele lumeşti, totuşi am găsit ca în
vremea noastră legile care descind de la întemeierea Romei şi din vremea lui
Romulus sunt atât de încurcate, încât tărăgănându-se la infinit această stare a lor, cu
greu ar putea fi pricepute de vreo minte omenească8.
S-a ridicat astfel unul din monumentele impunătoare ale dreptului, cu privire
la care Justinianul spunea: ”Nemo ante nostrum imperium umquam speravit neque
humano ingenio esse penitus existamavit” (înainte de domnia noastră nimeni n-a
sperat şi nici n-a crezut că o asemenea legiune ar fi cumva cu putinţă pentru
iscusinţa omenească).
Constatările lui Justinian cu privire la importanţa socială a legilor, la situaţia
pe care a moştenit-o în această privinţă, cât şi la efectele nocive, incalculabile care s-
ar putea produce în caz de nesoluţionare a “problemei legilor” îl fac să plănuiască o
uriaşă operă legislativă. Comisia stabilitată de Justinian trebuia să cerceteze aproape
2000 de cărţi, cu un total aproximativ de două milioane de rânduri, aparţinând unor
jurişti romani, materie legislativă acumulată în circa 1400 de ani. Asemenea acţiune
a cerut, fără îndoială, nu numai muncă titanică, ci şi geniu.
În aceste condiţii s-a născut Digesta (Digestele) sau Pandectele, cea mai
importantă colecţie de drept roman care, împărţită în 50 de cărţi, conţinând o sută
cincizeci de mii de rânduri extrase din cei mai de seamă jurisconsulţi romani şi puse
în concordanţă cu structura social-politică a vremii, a continuat secole de-a rândul să
constituie sursă de inspiraţie şi model de “clasicism” juridic pentru aproape toţi
teoreticienii şi practicienii dreptului. Justinian o numeşte “adevărat şi preasfântul
templu al dreptăţii”.

Magna Charta Libertatum

7
Idem, unde este citat Cicero. De orat 1.44.195.
8
V.Hanga, op.cit., pag.127.

6
 De altfel, acest “contract normatio” reprezintă unul din izvoarele clasice ale
sistemului constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.
Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerent societăţii
omeneşti.
Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Ca fenomen
social el este sub amprenta timpului istoric, al evoluţiei, dar şi a particularităţilor
naţionale ale popoarelor.
De obicei, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la sistematizarea
dreptului:
- după conţinutul şi forma dreptului potrivit căreia dreptul se grupează în mari
sisteme sau familii;
- după criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept9.
În teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferenţieri de nuanţe,
clasificarea dreptului făcută de profesorul francez René David, în mari sisteme sau
familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând seama de
principiile filosofice promovate. Pe baza criteriilor arătate (cronologice, istorice)
sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează:
- familia sau sistemul romano-germanic sau continental – caracterizat prin
descendenţa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa de
codificare, cum este cazul dreptului francez, german, spaniol etc.;
- familia sau sistemul common-law – caracteristic pentru Marea Britanie şi SUA,
dar şi altor state care l-au preluat (Australia, Noua Zeelandă, Canada – cu
excepţia Quebec)10, unde predomină forma necodificată, cutumiară şi
jurisprudenţială şi legile scrise;
- sistemul bazat pe drepturi religioase, tradiţionale, destul de răspândit în statele
musulmane;

Morala. Naţiunea în sine este definită în multiple moduri, apreciindu-se

deseori că un anumit comportament uman nu este etic, adică moral. De aici se poate
trage concluzia că morala ţine de o anumită conştiinţă a societăţii date, care şi-a
constituit în timp anumite principii, reguli de comportament şi convieţuire.
Fiecare societate are propria morală, fără să excludem că foarte multe
principii, reguli morale cu o valoare universală, le întâlnim la toate popoarele. Spre
exemplu, cinstea, onoarea, dreptatea şi altele sunt valori universale, care au rolul de
a conserva şi menţine existenţa oamenilor în orice societate. “Regulile morale ţin în
bună parte şi de instinctual de conservare al fiecărui individ. Astfel, într-o analiză
făcută de un mare jurist german, Rudolf von Shering, acesta constata la un moment
9
I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.19; Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Ed.
Continent XXI, Bucureşti, 1994, pag.15 şi urm.
10
V.D.Zlătescu, op.cit., pag.25.

7
dat conservarea propriei existenţe este legea supremă a lumii vii; aşa cum este bine
ştiut, ea se manifestă în fiecare creatură sub forma instinctului de conservare. Însă,
în cazul oamenilor nu putem vorbi numai de o viaţă fizică, ci şi de o existenţă
morală, iar una din condiţiile conservării acestei existenţe o reprezintă apărarea
dreptului. În drept omul posedă şi apără condiţia existenţei sale morale, fără drept, s-
ar coborâ pe scara biologică la nivelul animalelor. Prin urmare, apărarea dreptului
este o datorie cerută de necesitatea autoconservării morale, abandonul dreptului, care
în zilele noastre nu se mai întâmplă, dar era posibilă odinioară, fiind un adevărat
suicid moral11. Se poate observa legătura dintre morală şi drept. O normă juridică
trebuie să fie întotdeauna morală pentru că s-ar putea ajunge la o reacţie negativă din
partea societăţii faţă de drept care, ar intra în coliziune cu conştiinţa acelei societăţi.
Ori, spunea autorul mai sus citat „esenţa dreptului consta în realizarea sa practică O
normă juridică neaplicată niciodată sau care nu se mai aplică, nu are niciun drept la
acest nume, este doar un resort slăbit care nu mai ajută la funcţionarea mecanismului
dreptului ....”.12
Deşi există o strânsă legătură între drept şi morală totuşi, regulile morale,
etice nu pot fi impuse într-o societate, cu forţa, neexistând în acest sens mecanismul
social – statal al constrângerii, pentru că, numai acele norme stabilite sau acceptate
de stat beneficiază de posibilitatea impunerilor inclusiv prin constrângere. Legislaţia
statelor face de multe ori referiri la buna credinţă, sau bune moravuri, situaţii cărora
le acordă o valoare superioară regulilor morale , de unde şi posibilitatea ca
statul să poată sancţiona pe cei care încalcă aceste norme morale. În acest sens am
putea face trimitere la art. 57 din Constituţie care ne obligă pe toţi oamenii – cetăţeni
români, străini ori apatrizi – să ne exercităm drepturile şi libertăţile fundamentale cu
bună credinţă, adică moral, etic13 sau art. 11 alin. (1).

Politica. Cuvântul politică este foarte des utilizat atât în actele normative cât,
mai ales în spaţiul public, el devenind în acest mod indispensabil, în viaţa societăţii.
Se poate deduce că prin politică putem înţelege acea acţiune, activitate a unei
personae, grup de personae, instituţie ori autoritate de previzionare a procesului
cererii domeniului vieţii sociale, al unei colectivităţi umane într-o scurtă direcţie
urmărind o finalitate care nu poate însă fi asigurată ca certă, că se va realize. Se
vorbeşte despre “politici publice”, de politică legislativă, fiscală, economică etc.
Legea partidelor politice, nr. 14/2003, vorbeşte despre programe politice ale
partidelor, despre voinţă politică a cetăţenilor etc. Nu întâmplător, partidele politice
ca organizaţii ale cetăţenilor, al căror ţel, clar este acela ca exprimând voinţa politică

11
Rudolf von Shering, Lupta pentru drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 15.
12
Idem, p. 31, 32.
13
În acelaşi sens vezi şi art. 21 din Constituţia Republicii Italiene.

8
a cetăţenilor să acceadă la putere, sunt declarate prin lege ca fiind persoane juridice
de drept public.
Politica este starea de veghe a naţiunii, poporul urmăreşte fiecare demers al
actorilor politici, de decizie, dacă deciziile acestora sunt în concordanţă cu cerinţele
şi idealurile poporului, ale naţiunii. Interesul pentru politică, ca de altfel, şi pentru
drept a crescut în ultimele decenii într-un ritm foarte mare. Acest fapt se datorează
în mare măsură conştientizării cetăţenilor că traiul lor, fericirea lor personală,
familială şi socială depind de orientările şi deciziile politice care se iau la nivel local
sau statal dar în numele cetăţenilor care prin votul lor dau viaţă structurilor de
putere.

Religiile
Apariţia şi evoluţia diferitelor credinţe religioase au contribuit în mod
nemijlocit la constituirea şi consolidarea atât a statelor cât şi a dreptului.
Numai aşa se explică şi azi existenţa unor mari familii ale religiilor şi în
strânsă legătură cu acestea a unor familii ale dreptului, ori unor asemănări ale
statelor, în consonanţă cu un anumit tip de religie.

CAPITOLUL II

DREPTUL CONSTITUŢIONAL ROMÂN

2.1 Preliminarii

Dreptul român este un drept unitar, structurat pe cele două mari direcţii de
reglementare, drept public şi drept privat. La rândul lui, dreptul român este organizat
pe ramuri, instituţii şi norme juridice.
Dreptul constituţional este una din ramurile fundamentale ale dreptului
român, în general şi a dreptului public în special.
Studierea dreptului constituţional împreună cu instituţiile politice, format
după anul 1989 vine să întregească un complex instituţional evident compus din
ramura de drept – partea juridică şi instituţionalitatea, obiectivizarea părţii juridice în
structuri politice cu ajutorul cărora puterea politică ia forma puterii publice, de stat şi
întregeşte tabloul naţional al funcţionării societăţii organizate statal.

Definiţia dreptului constituţional

Ca orice ramură a dreptului, şi dreptul constituţional poate fi privit şi din altă
perspectivă şi cum – dreptul constituţional – disciplină de studiu sau dreptul

9
constituţional ca ştiinţă. Oricare din aceste accepţiuni ale dreptului constituţional are
legătură cu celelalte.
De aceea, având în vedere că dreptul constituţional este o ramură de drept,
aceasta presupune definirea lui din perspectiva conţinutului şi a locului ce-l ocupă în
ansamblul sistemului dreptului. Putem afirma că dreptul constituţional este ramura
dreptului unitar român formată din totalitatea normelor juridice care reglementează
forma statului, organizarea şi funcţionarea puterilor statului, raporturile dintre aceste
puteri publice, limitele lor, organizarea politică a societăţii, modalitatea de preluare a
puterii prin mijloace democratice, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, cetăţenia română etc.
Normele de drept constituţional au o pondere foarte importantă în
definirea şi fundamentarea statului de drept, a regimului politic şi a formei de
guvernământ. La baza existenţei, şi a funcţionării întregului sistem politico-
instituţional stau normele de drept constituţional. Nu fără temei, ramura de drept
constituţional a fost uneori definită „ramură conducătoare” a dreptului, un element
de referinţă pentru toate celelalte norme de drept care se adoptă ori există deja în
vigoare la momentul adoptării ori revizuirii unei Constituţii. În acelaşi timp dreptul
constituţional, ca ramură a dreptului este legat de apariţia constituţiilor, altfel nu am
putea afirma că el cuprinde norme de referinţă pentru toate celelalte ramuri ale
dreptului, fiindcă s-ar confunda ori s-ar transfera în cadrul altor ramuri ale dreptului.
Dreptul constituţional este parte a sistemului normativ statal, chiar dacă,
are anumite trăsături ce-l deosebesc de celelalte părţi ale acestui sistem.
Apariţia relativ târzie a dreptului constituţional este justificată prin lenta
dezvoltare a statului fapt ce s-a repercutat asupra sistemului dreptului.
Cele trei accepţiuni ale sintagmei drept constituţional au o strânsă
legătură. Orice ramură a dreptului poate fi înţeleasă şi se poate dezvolta numai prin
fundamentarea ei ştiinţifică, prin studierea ei la nivel teoretic şi aplicativ. Dreptul, ca
fenomen social, se află într-o permanentă dezvoltare, apar cerinţe noi în cadrul
societăţii, se modifică altele şi în consecinţă, cunoaşterea şi înţelegerea acestor
realităţi impune cercetarea lor. De aceea, ca disciplină didactică, dreptul
constituţional apare abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după adoptarea primelor
constituţii scrise, însă adevărata sa dezvoltare se va realiza în secolul următor ca
urmare a extinderii în multe state a legilor fundamentale, a constituţiilor14.
Conceptul de drept constituţional este de origine italiană, dar s-a format
sub impulsul ideilor franceze15. Este cunoscut faptul că în general disciplinele
14
Constituţia S.U.A. adoptată la17 septembrie 1787 rămâne una din cele mai vechi constituţii din lume care, până în
prezent a suferit 27de amendamente Victor Duculescu, C. Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional
comparat, Ediţia a II-a, vol. I, Lumina Lex, 1999, pag. 60 şi următoarele.
15
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, idem, pag. 11. Prima catedră denumită „drept constituţional” s-a creat la Ferara în 1797,
fiind încredinţată lui Giuseppe Campagnani di Luzo, iar în Franţa se va realiza acest fapt abia în 1834, la Paris,
titularul cursului de „drept constituţional” fiind tot un italian, Pellegrino Rossi.

10
juridice apar după ce o anumită direcţie a normelor juridice noi, se consolidează şi
se dezvoltă.
Chiar dacă una din primele constituţii din lume este Constituţia SUA,
primele manifestări ale dreptului constitţional ca ramură de sine stătătoare şi în
acelaşi timp ca disciplină o regăsim în Italia, la Ferrara ( 1796), iar ulterior la Paris şi
Bolognia.
În Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat abia în 1834.
Cât priveşte Ţările Române, la început dreptul constituţional nu era o
disciplină autonomă, ci se studia împreună cu dreptul administrativ sub denumirea
de drept public. Noţiunea de drept constituţional începe a fi folosită abia după
adoptarea primelor Constituţii române, mai întâi Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris care împreună cu legea electorală, din 2 mai 1864, vor constitui prima
Constituţie română16, iar apoi Constituţia de la 1866. De altfel, în 1864 prof. A.
Codrescu îşi intitula cursul publicat chiar „Drept constituţional”. Apar o serie de alte
cursuri în materie cu această denumire deşi unii autori români de prestigiu vor
continua să menţină denumirea iniţială de „drept public”, printre care enumerăm pe
Paul Negulescu şi George Alexianu17.
Majoritatea autorilor au îmbrăţişat denumirea de drept constituţional
precum Christ I. Suliatis, în „Elemente de drept constituţional”, Brăila, 1881;
Constantin Stere, 1910, Iaşi; Constantin Disescu, Bucureşti, 1915 şi alţii. Această
denumire va fi utilizată până în anul 1950 când în condiţiile noului regim politic
instaurat la 6 martie 1945 în ţara noastră, va fi adoptată denumirea din dreptul
sovietic, aceea de „drept de stat”, la care s-a renunţat în anii 1970, revenindu-se la
tradiţia românească şi cea occidentală18, de drept constituţional.
Definirea dreptului constituţional ca ramură a sistemului normativ general
şi ca parte componentă a diviziunii dreptului public trebuie să pornească de la
definirea elementelor sale esenţiale, de la nevoia de a face o separare a normelor de
drept constituţional din punct de vedere ştiinţific, având în vedere şi faptul că în
general toate elementele componente ale faptului social sunt dificil de separat între
ele existând interferenţe şi interdependente obiective, pentru că privesc într-un fel
sau altul societatea umană, complexă şi dinamică. Cu toate acestea o privire atentă
asupra dreptului în general, ca ansamblu normativ, formal, în vigoare la un moment
dat scoate în evidenţă anumite elemente definitorii ale fiecărui domeniu pe care îl
reglementează.

16
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, idem, pag. 82; Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Ed. Cerna, Bucureşti, 1992, pag. 236 şi urm.
17
Pentru o evoluţie a vieţii constituţionale la români, vezi capitolul ....., p. ... şi următoarele.
18
Gabriel Ioan Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ASE, 2001, pag. 11. Unul din primele cursuri de
referinţă de după 1970 va cel al prof. Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972.

11
 Revenind la încercarea de definire a dreptului constituţional vom urmări
identificarea normelor care prin obiectul lor de reglementare au în vedere acele
relaţii sociale ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în
stat. Mai trebuie adăugat că numai în cadrul unei societăţi organizate statal, se poate
vorbi de drept şi de drept constituţional, în special. Chiar dacă dreptul constituţional
ca ramură de drept şi ca ştiinţă a apărut relativ recent, ca de altfel şi dreptul
administrativ, nu putem face abstracţie că de-a lungul istoriei statului şi a dreptului
au existat anumite norme juridice de referinţă în privinţa organizării, preluării şi
exercitării puterii, deşi nu exista o Constituţie scrisă.
Încercând să formulăm o definiţie a dreptului constituţional pe baza
celor prezentate mai înainte, vom arăta că acesta, este ramura dreptului unitar
român care, cuprinde acele norme juridice esenţiale ce reglementează relaţiile
sociale ce iau naştere în activitatea de instaurare, organizare, exercitare şi
menţinere a puterii de stat la un moment dat, drepturile şi libertăţile
fundamentale, cetăţenia, teritoriul naţional.
Izvorul principal al dreptului constituţional îl reprezintă Constituţia, dar pe
lângă acesta există o serie de alte acte normative, ale căror norme juridice se înscriu
în cadrul acestei ramuri a dreptului.
Nu trebuie omis faptul că preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii sunt
tot atât de importante şi trebuie reglementate în detaliu. Spre exemplu, instituţia
şefului statului în cadrul sistemului constituţional român este reprezentată de
Preşedintele României. Ea îşi găseşte reglementarea prin însuşi textul Constituţiei –
art. 80 – 101 – în principal, dar există şi dispoziţii în alte legi care privesc instituţia
Preşedintelui României, cum ar fi legea responsabilităţii ministeriale, legea de
organizare a Curţii Constituţionale, legea de organizare judecătorească, etc.
2. Instituţiile politice
Referindu-ne la sintagma instituţii politice, care se alătură celei a
dreptului constituţional, se poate spune că în domeniul dreptului identificăm două
categorii de instituţii între care există strânse legături:instituţii juridice şi instituţii
politice .
Instituţia juridică este definită ca ansamblu de norme juridice care
reglementează un domeniu restrâns, dar coerent şi omogen din realitatea socială,
cum ar fi instituţia căsătoriei, a proprietăţii, obligaţiile civile etc. Instituţia juridică
apare ca o parte a structurii tehnico-juridice a ramurii de drept. Pe de altă parte,
instituţiile politice reprezintă acele forme structurale „instituţionale” ale statului
prin care acesta se manifestă în realitatea societăţii, în exercitarea în concret a puterii
publice, statale. Aceste „instituţii politice” se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează pe baza unor norme juridice. Asemenea norme pot fi, la rândul lor,
considerate „instituţii juridice” ce stau la baza instituţiilor politice. Rezultă că
instituţiile politice sunt fundamentate pe instituţii juridice, însă ele au o puternică

12
încărcătură politică fiindcă numai aşa pot să-şi realizeze scopul pentru care sunt
create. Înţelegem prin „politică”, activitatea unui grup sau unei a structuri umane, de
dirijare, de conducere a acţiunilor umane într-un domeniu sau ramură din realitatea
socială. De altfel, în ultimul timp se vorbeşte tot mai des despre politici publice în
domeniile social, economic, ştiinţific, legislativ, financiar, ca acţiuni şi
comandamente ce revin unor instituţii, organe, autorităţi. Spre exemplu, Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarului public, operează numai cu două noţiuni în
ceea ce priveşte formele de manifestare organizată a puterii de stat, şi anume
„autorităţi şi instituţii publice”19.
Alăturând denumirii de drept constituţional celei de instituţii politice se
realizează o definire mai corectă a ansamblului politico-juridic structural ce
participă la exercitarea puterii în stat, care constituie temelia statului de drept.

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL STATULUI ŞI DREPTULUI

1.1. Preliminarii

Statul şi dreptul sunt două fenomene sociale aflate într-o strânsă legătură şi
interdependenţă, cu o dinamică de foarte multe ori imprevizibilă. Se poate vorbi
despre stat şi drept numai prin raportare permanentă la societatea umană, bine
determinată în spaţiu şi timp.
De aceea, o analiză a statului şi dreptului trebuie începută cu o privire atentă,
critică şi profundă asupra societăţii umane.
1.1.2. Societatea umană
Aceasta reprezintă un fapt natural, un dat al naturii, determinat de necesitatea
continuă pe care o au oamenii, unii faţă de alţii 20. Omul nu poate trăi izolat în afara
societăţii. Aristotel spunea că “pentru a putea trăi în afara societăţii, omul trebuie să
fie ori animal, ori Dumnezeu”, altfel spus ori ceva mai puţin decât un om, ori mai
mult. De aici se desprinde concluzia că omul, fiecare dintre noi, suntem legaţi unii
de alţii, că avem nevoie de a ne asocial, şi această asociere se produce în mod

19
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 şi republicată după mai multe
modificări în Monitorul Oficial nr. 251/ 22.03.2004, modif. şi republicată ( 2) în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai
2007.
20
Giorgio del Vechio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1992, pag. 267.

13
natural, pentru că fiecare individ, om, aparţine unei colectivităţi umane, unei
societăţi.
Omul aparţine societăţii, nu se poate izola de ea, pentru că el depinde de
această colectivitate umană, care îl încorporează şi care nu ar putea subzista, fără
oameni21.
Din cele mai vechi timpuri, filozofii au fost preocupaţi de analiza
fenomenului social, a societăţii în ansamblul său, punându-şi întrebarea dacă este
necesară, ori nu, societatea, cum trebuie să fie ea, dacă este necesară şi evident cum
trebuie să fie organizată, condusă, adică guvernată.
O privire asupra istoriei omenirii scoate în evidenţă faptul că întotdeauna au
existat grupuri de indivizi şi nu indivizi izolaţi, că războaiele s-au purtat între
asemenea grupuri commune şi nu între indivizi, în mod separate.

CAPITOLUL III

CONSTITUŢIA – PRINCIPALUL IZVOR AL DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL

Secţiunea 1. Noţiunea de constituţie, Aspecte generale.

Dacă dreptul şi statul au apărut şi s-au impus în cadrul colectivităţilor umane,

transformându-le în colectivităţi statale, nu aceeaşi este situaţia în cazul apariţiei
Cconstituţiei. Constituţia a apărut mult mai târziu, ca o necessitate izvorâtă din
evoluţia statului şi a dreptului, private ca fenomene sociale şi realităţi evidente în
societate. În evoluţia sa, statul, autorităţile acestuia, oamenii politici au simţit nevoia
creării unei anumite ordini sociale, bazată pe norme juridice, clare şi cu o stabilitate
cât mai îndelungată. Cum în orice stat există o ierarhie a autorităţilor publice şi
actele cu character juridic pe care acestea le emit sau adoptă au o forţă juridică
diferenţiată. În aceste condiţii la gradul de legiferare cel mai înalt, prin lege,
existenţa unei legi care să reglementeze, de cele mai multe ori la nivel de principiu
pentru multe domenii a apărut ca o necesitate obiectivă. Este ceea ce s-a numit de
multe ori adoptarea unei “legi a legilor”, o “lege” care să se bucure de stabilitate în
timp şi la care să se raporteze celelalte legi.
De asemenea, Constituţia s-a dorit a fi şi o normă prin care să se asigure o
limitare a puterii conducătorilor şi de înlăturare a abuzului de putere sau a
arbitrariului în exercitarea puterii.

21
Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Editura ASE, Bucureşti, 1996, pag.2.

14
 Poate cel mai relevant în această direcţie este faptul că Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, deşi nu are în momentul de faţă o constituţie scrisă – ca
act fundamental unic – ori cum au majoritatea covârşitoare a statelor, a fost prima
ţară care a început să adopte acte cu character constituţional, aşa cum este cazul
Cartei acordată supuşilor săi de regele Henric I la urcarea pe tron în anul 1100.
Această Cartă a urmărit limitarea prerogativelor regale şi obliga regale să respecte
legile stabilite de Eduard Confesanul, …., să respecte drepturile şi cutumele
supuşilor săi …22. Ulterior acestei Carte, în Regatul Unit au fost adoptate o serie de
alte acte constituţionale. De remarcat că, atât regale cât şi Parlamentul Bugleş, au
acceptat, de fiecare dată aceste Acte, le-au considerat ca fiind de referinţă majoră şi,
în evoluţia regatului au fost adoptate alte acte care nu abrogau pe cele anterioare ci
le completau, în raport şi cu evoluţia societăţii.
Fiind considerată o lege fundamentală, de referinţă, ale dreptului, ori unor
asemănări ale statelor, în concluzie un anumit tip de religie.

CAPITOLUL II

DREPTUL CONSTITUŢIONAL ROMÂN

Preliminarii. Dreptul roman este un drept unitar, structurat pe cele două mari
subdiviziuni consecrate în doctrină şi practica socială, respectiv dreptul public şi
dreptul privat, care la rândul lor sunt constituite din ramuri de drept, instituţii
juridice şi norme juridice.
Ca ramură a dreptului, dreptul constituţional roman este una din cele mai
importante, o ramură fundamentală, “conducătoare a întregului sistem juridic”.
Studierea dreptului constituţional din perspective ramurii de drept şi a ştiinţei
dreptului constituţional împreună cu partea instituţională a dreptului denumită
“instituţii politice”, aşa cum s-a realizat după anul 1990, vine să întregească un
complex instituţional evident compus din ramura de drept – ca parte juridică şi
instituţia ca obiectivizare a laturii juridice în structuri politice, cu ajutorul cărora
puterea politică – aparţinând poporului ia forma puterii publice, de stat şi se
întregeşte în acest mod tabloul naţional al funcţionării societăţii organizată statal.
Noţiunea de drept constituţional. Ca orice ramură a dreptului şi dreptul
constituţional poate fi privit şi înţeles şi din altă perspectivă decât cea de ramură a
dreptului, precum – drept constituţional – disciplină de studio ori, drept
constituţional ca ştiinţă.
22
Elena Simina Tănăsescu, Nicolae Pavel, Actele constituţionale ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 1.

15
 Oricare din aceste accepţiuni ale dreptului constituţional se află în strânsă
legătură, una cu alta, fiindcă se porneşte de la aceleaşi premise, de bază, şi anume
obiectul principal de reglementare şi rolul fundamental al normelor juridice care
formează dreptul constituţional în cadrul sistemului juridic al statului.
De aceea,

3. Normele de drept constituţional

Din cele expuse anterior rezultă că normele de drept constituţional sunt
norme ce reglementează relaţiile sociale care iau naştereîn procesul de instaurare,
exercitare şi menţinere a puterii de stat.
Aceste norme au trăsături şi structuri caracteristice celorlalte norme
juridice, deşi multora le lipseşte sancţiunea, fapt ce nu modifică în nici un fel
caracterul juridic al normei, ţinând seama că în primul rând rolul normei juridice
este de reglementare, sancţiunea reprezentând doar o garanţie a realizării dispoziţiei
normei. Spre exemplu, Constituţia României stabileşte că „în România, limba
oficială este limba română” (art. 13) sau „instanţele judecătoreşti dispun de poliţia
pusă în serviciul lor” (art. 130).
Asemenea norme de reglementare, fără a avea şi elementul sancţionator în
structura lor, găsim în toate constituţiile23. Astfel de norme din Constituţie au valoare
juridică dar sunt şi norme principii, care reglementează la nivel de principiu diferite
relaţii sociale urmând ca organele abilitate, de regulă Parlamentul, să dezvolte aceste
norme la nivel de lege, regulament etc., ocazie cu care se vor putea institui şi
sancţiuni cu caracter juridic, pentru a da forţa necesară şi asigură respectarea lor.
Dacă regula că normelor de drept constituţional cuprinse în Constituţie o
reprezintă absenţa elementului structural al sancţiunii sunt şi norme constituţionale
ce cuprind sancţiunea în conţinutul lor, cum este cazul art. 95 (1) care prevede că „în
cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale”.
Se poate trage concluzia că normele de drept constituţional, indiferent de
izvorul lor formal sunt de două categorii: norme juridice ce reglementează direct şi
nemijlocit relaţii sociale şi, norme juridice ce reglementează în mod indirect sau
mijlocit, principial, relaţii sociale. Cele din prima categorie nu mai au nevoie de o
dezvoltare prin alte norme juridice. În acest sens, art. 104 (2) din Constituţia
României care stabileşte că „Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi
23
Art. 17 din Constituţia Germaniei stipulează că „fiecare om are dreptul să se adreseze, singur sau împreună cu
alţii, în scris, cu cereri sau reclamaţii la locurile competente sau la Reprezentanţa Naţională” sau art. 17 din
Constituţia Republicii Franceze care statuează că „Preşedintele Republicii are dreptul de a graţia”.

16
exercită mandatul, începând cu data depunerii jurământului”. O astfel de dispoziţie
constituţională nu mai are nevoie de alte norme explicite pentru că s-ar ajunge la o
„completare a Constituţiei” ceea ce nu este permis şi ar fi de prisos.
Celelalte norme cuprinse în Constituţie care au nevoie de alte norme de
aplicare, de dezvoltare, sunt norme principii, norme cu reglementare fundamentală
indirectă, ele neproducând efecte prin ele însele, ceea ce impune legiuitorului, ca în
temeiul rolului său de unică autoritate legiuitoare să le dezvolte prin lege. Spre
exemplificare, cităm art. 46 din Constituţia României privind dreptul la moştenire
care stabileşte: „Dreptul la moştenire este garantat”. Rezultă că Parlamentul urmează
să adopte o lege care să reglementeze dreptul la moştenire în detaliu. Fiind un drept
fundamental garantat de constituţie, Parlamentul are o obligaţie constituţională de a
adopta o asemenea lege, în caz contrar ne-am afla într-o situaţie de inacţiune a unicii
autorităţi legiuitoare. Permanent în viaţa unei societăţi se nasc drepturi la moştenire,
iar moştenitorii ar fi grav prejudiciaţi, dacă nu ar exista o reglementare detaliată a
acestui drept fundamental, cu recunoaştere universală.

Secţiunea 3. Raporturile de drept constituţional

1. Noţiune
Ca oricare alt raport juridic şi raportul de drept constituţional reprezintă o
relaţie socială reglementată de normele juridice constituţionale cu deosebirea că
participanţii, respectiv subiecţii acestor raporturi juridice sunt titulari de drepturi şi
obligaţii ce au incidenţă în sfera exercitării puterii de stat, a garantării unor drepturi
şi libertăţi fundamentale. Unele raporturi de drept constituţional sunt reglementate
de normele cuprinse în Constituţie precum „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului (art. 72, alin. 1)24. Există şi multiple raporturi de drept
constituţional care sunt reglementate de norme cuprinse în Constituţie şi în norme
„de dezvoltare” adoptate prin diferite legi. Unele din aceste legi aparţinând chiar
altor ramuri ale dreptului decât dreptul constituţional. Am putea afirma că raporturile
de drept constituţional sunt prin natura lor raporturi complexe, cu o dublă natură
juridică ceea ce nu face altceva decât să scoată şi mai mult în evidenţă unitatea
dreptului şi totodată diversitatea acestuia, a normelor juridice implicit, existenţa mai
multor ramuri ale dreptului, interferenţa normelor şi a ramurilor, fapt ce dă unitate şi
coerenţă sistemului juridic naţional, şi asigură o arie foarte vastă de reglementare a
cât mai multor relaţii sociale, dar menţinând un echilibru între ceea ce trebuie să fie

24
Sau „justiţia este administrată în numele poporului. Judecătorii nu se supun decât legii” (art. 101 din Constituţia
Italiei)

17
reglementat juridic şi ceea ce rămâne doar social25, care se desfăşoară în afara
cadrului juridic existent dar în interiorul şi în limitele ordinii sociale date; ordine
socială care cuprinde nu numai normele juridice adoptate de stat ci, şi pe acelea
recunoscute de stat pentru a da o valoare deosebită „bunelor moravuri şi ordinii
publice” (art. 1 alin. (4) Codul civil)26

2. Specificul raporurilor de drept constitutional

3. Identificarea raporturilor de drept constituţional

Într-o societate organizată statal pot fi identificate o multitudine de
raporturi juridice. Cât priveşte raporturile de drept constituţional ele se identifică
prin două elemente şi anume: normele juridice ce constituie premisele acestor
raporturi şi relaţiile sociale reglementate juridic. Aceasta înseamnă că raporturile de
drept constituţional sunt raporturi juridice reglementate de normele de drept
constituţional având ca obiect sfera relaţiilor privind preluarea, exercitarea şi
menţinerea puterii în stat, asigurarea organizării şi funcţionării autorităţilor şi
instituţiilor publice, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Aceste trei
comandamente – preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii publice; organizarea şi
funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor publice şi garantarea exercitării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, reprezintă până la urmă punctele de referinţă
pentru identificarea raporturilor de drept constituţional. De multe ori, la începutul
cursurilor de drept, pentru oricare ramură a acestuia se fac diferite comparaţii
privitoare la definiţia ramurii respective cu definiţiile altor ramuri, care sunt
elemente de convergenţă ori de diferenţiere evidentă între aceste ramuri ale dreptului
român şi evident dintre normele aparţinând uneia sau alteia din aceste ramuri de
drept.
Această comparare este necesară pentru oricare dintre ramurile dreptului
unitar dar, în ceea ce priveşte raporturile de drept constituţional trebuie observat că
ele au acea specificitate ce rezultă din normele juridice care stau la baza lor respectiv
normele din Constituţie, care au rolul de a crea atât fundamentul întregului sistem
juridic naţional cât şi caracterul lor principal pentru raporturile aparţinând dreptului
constituţional şi celor care aparţin altor ramuri de drept. În condiţiile în care există
unanimitate de poziţie asupra unităţii dreptului statului este firesc să se susţină
existenţa acelor interacţiuni dintre diferite relaţii, raporturi sociale şi a normelor
juridice care nu pot fi „izolate” doar pentru o singură ramură a dreptului27.
25
În acest sens a se vedea Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului. Normativitatea juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008, p.
26
Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 publicat în M.O. Partea I şi din 2009, republicat în baza legii de aplicare
nr. 71/2009, în M.O. Partea I şi
27
În acest sens, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 13, vol. 1,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 15 şi următoarele.

18
 Cum obiectul de reglementare al dreptului constituţional îl reprezintă
tocmai relaţiile sociale, raporturile care apar, se dezvoltă ori încetează în procesul de
instaurare, organizare, menţinere şi dezvoltare a puterii de stat este de înţeles faptul
că asemenea raporturi, în mod obiectiv, reverberează şi influenţează întreg ansamblu
de raporturi juridice din societate, le determină şi le corectează.
În condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană, al cărui drept are
prioritate în ordinea juridică naţională, nu trebuie pierdut din vedere că multe din
raporturile de drept constituţional sunt influenţate de dreptul Uniunii Europene, şi
ori de câte ori s-ar aduce amendamente Constituţiei trebuie să se ţină seama de
Tratatele Uniunii Europene pe care ne-am angajat să le respectăm, Tratatul de
aderare împreună cu legislaţia Uniunii în vigoare la data aderării (01 ianuarie 2007)
şi aceea care s-a adoptat după data aderării, altfel spus de întregul sistem de drept
reglementar, pozitiv al Uniunii Europene.

4. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Participanţii (subiectele) raporturilor de drept constituţional, nu pot fi
decât oamenii priviţi în individualitatea lor naturală, ca persoane fizice sau
organizaţi în diferite asociaţii ca persoane juridice. Unul dintre subiecte trebuie să
fie o entitate politico-juridică deţinătoare a puterii de stat pentru că raporturile de
drept constituţional iau naştere tocmai în legătură cu exerciţiul puterii, iar acesta nu
ar putea fi realizat dacă reprezentantul puterii publice lipseşte din raportul juridic
dat.
Din prezentarea generică a condiţiilor pentru a fi subiecte ale raporturilor
de drept constituţional se poate trage concluzia că în cazul subiectelor colective nu
personalitatea juridică are primordialitate ci recunoaşterea ca atare de către legiuitor
a calităţii de subiect, de deţinător al puterii. Astfel, unităţile administrativ –
teritoriale – judeţele, oraşele, comunele au personalitate juridică, în dreptul nostru.
Se pune problema dacă acestea pot avea calitate de subiecte, ale raporturilor de drept
constituţional ca entităţi politico-juridice – părţi ale teritoriului naţional sau, ca
grupuri umane, colectivităţi organizate pe teritoriul naţional. În regimurile
administrative de descentralizare, cum este şi cel din România, dar numai atâta timp
cât li se recunoaşte personalitate juridică acestor circumscripţii politico-
administrative, ele pot participa la luarea unor decizii importante exprimând, pe baza
delegării statului, o anumită voinţă politică a locuitorilor aşezaţi pe un teritoriu dat
(colectivităţi locale), credem că se poate vorbi de calitatea de subiecte ale
raporturilor de drept constituţional a judeţelor, municipiilor (oraşelor) şi

19
comunelor28. De aceea se impune o prezentare succintă a subiectelor specifice
raporturilor de drept constituţional.

a. Poporul. Noţiunea de popor cuprinde totalitatea oamenilor, comunitatea

naţională statornică din punct de vedere istoric, economic, lingvistic, spiritual şi
juridic pe teritoriul statului. Între popor şi stat există cetăţenia, legătura juridică
permanentă. Definirea astfel a poporului nu exclude posibilitatea existenţei pe
acelaşi teritoriu şi a altor oameni care să fie de altă etnie (origine) sau să aibă altă
cetăţenie, însă prezenţa lor permanentă presupune îndeplinirea anumitor cerinţe
prevăzute de legea română, ori au calitatea de cetăţeni ai Uniunii Europene, care în
baza liberei circulaţii pot să locuiască permanent în România29.
Cât priveşte calitatea de subiect al raporturilor de drept constituţional a
poporului, în doctrină au fost exprimate puncte de vedere conform cărora este
contestată această calitate sau este restrânsă numai cu privire la anumite situaţii ceea
ce ar însemna că poporul poate fi subiect în asemenea raporturi dar numai în câteva
cazuri, precum în relaţiile internaţionale sau numai în relaţii interne30.
În opinia noastră, poporul este subiect de drept constituţional ca urmare a
faptului că el este titularul puterii, fapt universal recunoscut, consfinţit şi prin
Constituţia României care, în art. 2 (1) stabileşte „Suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin
alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Acelaşi art. 2,
următorul alineat reţine că „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu”. Rezultă că legea fundamentală recunoaşte poporului
capacitatea politico-juridică cea mai importantă, el este titularul puterii în stat.
Poporul participă în mod direct, ca titular al puterii la crearea cadrului constituţional
în stat prin aprobarea Constituţiei prin referendum şi se manifestă cu ocazia
alegerilor generale parlamentare şi pentru desemnarea şefului statului31.
28
Pentru o discuţie pe această temă a se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 23 - 24.
Asupra acestei probleme poate fi semnalată următoarea situaţie: atunci când o persoană fizică sau juridică cheamă în
judecată persoana juridică teritorială (judeţul, municipiul, oraşul sau comuna) se procedează în mod diferenţiat: unii
cheamă în judecată autoritatea deliberativă – consiliul judeţean, consiliul local sau Consiliul General al municipiului
Bucureşti, alţii cheamă în judecată pe Preşedintele consiliului judeţean, pe primar sau Primarul general al municipiului
Bucureşti, iar o altă categorie de subiecţi – reclamanţi cheamă în judecată judeţul, municipiul, oraşul, comuna sau
municipiul Bucureşti, prin reprezentanţii săi legali. Această a treia categorie de subiecţi procedează corect pentru că
persoana juridică de drept public este judeţul, municipiul, oraşul sau comuna. Asemenea situaţii sunt valabile în
măsura în care nu este atacat un act administrativ emis de primar, de preşedintele consiliului judeţean, de consiliul
judeţean sau de consiliul local. În acest sens vezi şi Ion Corbeanu, Drept administrativ, ediţia a II-a revizuită şi
completată, Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. ....
29
Vezi Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatelor CE în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art.
20, 21.
30
I. Muraru şi colab., op. cit., p. 24 – 25; Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Lumina
Lex, 2008, 2008, p. 16.
31
În acest sens, art. 1 alin. (2), din Constituţia Republicii Italiene; art. 1 alin. (2) din Constituţia Spaniei; art. 3 alin. (1)
din Constituţia Republicii Franceze sau art. 1 din Constituţia Japoniei, şi exemplele pot continua.

20
 b. Statul. În principiu, din punct de vedere al structurii de putere statele
sunt unitare sau federale. În statele federale, statul federal apare ca subiect de drept
constituţional în raport cu statele federate, (componente) ce formează federaţia.
Statele unitare sunt la rândul lor subiecte ale raporturilor de drept constituţional.
Statul ca întreg, ca subiect de drept constituţional se manifestă de regulă prin
autorităţile şi instituţiile publice. În mod direct, statul apare direct în raporturile de
cetăţenie pe plan intern. România ca stat unitar este reprezentat în relaţiile externe de
către Preşedintele României. În acest sens, subiectul de drept constituţional Statul
România se manifestă prin intermediul şefului statului, Preşedintele.

c. Autorităţile şi instituţiile publice. Titlul III din Constituţia României

este intitulat sugestiv „Autorităţile publice”. Aici sunt inserate: Parlamentul,
Preşedintele României, Guvernul, dar şi unele organe şi instituţii publice, ceea ce
scoate în evidenţă varietatea de denumiri utilizată de legiuitor în prezentarea
structurilor de putere ale statului. Fiecare „autoritate” are o anumită putere
încredinţată, o competenţă şi poate fi subiect al raporturilor de drept constituţional în
mod limitat, specializat, sau general cum este cazul Parlamentului ca „organul
reprezentativ suprem al poporului român ale cărei puteri sunt într-adevăr aproape
nelimitate, însă cu respectarea dispoziţiilor constituţionale, a normelor de drept
internaţional şi a interesului general al naţiunii române. Actele Parlamentului sunt
supuse controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, ceea ce
face să responsabilizeze mult pe membrii acestuia – senatori şi deputaţi – şi cu
precădere pe aceea care formează majoritatea parlamentară, adică „puterea” cum
este de regulă denumită această majoritate. În acelaşi timp, opoziţia sau minoritatea
parlamentară are obligaţia şi dreptul de a se opune unor măsuri abuzive pe care le-ar
putea lua majoritatea.

d. Organizaţiile politice şi sociale. Din această categorie fac parte

partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
alianţele politice, care au dreptul de a participa la alegeri parlamentare sau locale
propunând candidaţi în acest sens. În doctrină s-a exprimat ideea că şi birourile
electorale de circumscripţie şi de secţie de votare create pentru conducerea alegerilor
de deputaţi şi senatori ori pentru alegerea autorităţilor locale sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituţional32 pentru că ele participă în mod nemijlocit la
transferul de putere de la alegător la Parlament: preşedinte, primar, preşedinte de
consiliu judeţean, ori consiliu local. Rolul acestor birouri electorale este foarte
important, legea numindu-le „organisme care se constituie pentru buna organizare şi
desfăşurare a alegerilor la nivel naţional, la nivel de circumscripţie electorală şi la

32
Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 25.

21
nivel de secţie de votare” (art. 2, pct. 11 din Legea nr. 35/2008)33. De asemenea pot
fi incluse în rândul subiectelor de drept constituţional şi oficiul electoral – organism
electoral constituit la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, fără a avea o
atribuţie de a constata rezultatele alegerilor la acel nivel, ci, rolul de a contribui la
buna organizare şi desfăşurare a alegerilor din Circumscripţia Electorală Bucureşti,
inclusiv prin totalizarea rezultatelor alegerilor la nivel de sector (art. 2, p. 12 din
Legea nr. 35/2008). Faţă de rolul jucat de aceste organisme electorale cum le
numeşte Titlul cap. II din Legea nr. 35/2008 apreciem că aceste structuri
instituţionale cu caracter temporar - legat de evenimentul politic al alegerilor ori al
unui referendum sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Aceste birouri
electorale de circumscripţie, de secţie de votare ori Biroul Electoral Central îşi
încetează activitatea după 48 de ore de la publicarea în Monitorul Oficial al
României, Partea I a rezultatelor alegerilor parlamentare, prezidenţiale sau locale.

e. Cetăţenii români. Ca persoane fizice, cetăţenii români pot apărea în

raporturile de drept constituţional când urmăresc realizarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Atunci când cetăţenii români ocupă o funcţie sau o demnitate publică
în cadrul unor autorităţi sau instituţii publice, precum cea de parlamentar, consilier
local sau judeţean, primar etc., ei se manifestă în aceste autorităţi într-un raport de
reprezentare directă (parlamentar, consilier) sau de reprezentare prin numire. Există
şi cazul când cetăţenii – singuri, ca titulari ai drepturilor politice – participă la
alegerea Parlamentului sau a şefului statului, etc. exercitându-şi dreptul de vot, sau
participă la un referendum naţional sau local, ori la algerea reprezentantilor
României în Parlamentul European (art 10 din Tratatul privind Uniunea Europeană
stabileşte că „Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei
reprezentative (alin. 1) şi „Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în
Parlamentul European” alin. 2).

f. Străinii şi apatrizii. România ca stat de drept, democratic şi-a deschis

larg porţile străinilor şi apatrizilor care, în condiţiile legii române şi a acordurilor
internaţionale la care ţara noastră este parte, doresc să obţină cetăţenia română,
protecţie juridică prin azil politic sau drept de şedere îndelungată la noi, iar în
perspectivă să devină cetăţeni români, când vor îndeplini condiţiile legale în acest
domeniu şi îşi exprimă opţiunea în acest sens. Cetăţenii străini şi apatrizi care se află
în mod legal pe teritoriul României au toate drepturile prevăzute de legislaţia
naţională şi Europeană cu excepţia unor drepturi politice, în condiţiile legii.

33
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.
67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi
a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M.O. partea I nr. 196/13.03.2008.

22
 Secţiunea 4. Izvoarele dreptului constituţional

1. Noţiune
În teoria generală a dreptului, atunci când se analizează izvoarele dreptului
sunt avute în vedere două sensuri ale acestei noţiuni: izvor de drept material care
desemnează condiţiile materiale, economice, politice, sociale din societate ce
determină formarea unei anumite ordini juridice şi, izvor de drept formal,
reprezentând formele de exprimare a normelor juridice, ca reguli de conduită
instituite sau acceptate de stat, purtând diverse denumiri, lege, decret, etc.
Cât priveşte noţiunea de izvor de drept constituţional, şi în acest caz vom
avea în vedere condiţiile materiale care stau la baza edictării normelor de drept
constituţional şi cu precădere a Constituţiei. Constituţiile statelor cu multe elemente
comune în ceea ce priveşte reglementarea organizării şi funcţionării statului,
drepturile şi libertăţile fundamentale, etc. dar şi diferenţieri ce ţin de specificul
naţional, tradiţie, religie, etc.
Identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional poate fi făcută
după mai multe criterii, respectiv autoritatea emitentă a actului şi conţinutul
normativ al actului34. Deşi dreptul român este un drept unitar şi între normele
juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept există interferenţe profunde totuşi se
impune a face următoarea precizare: constituie izvoare formale ale dreptului
constituţional numai acele norme juridice adoptate de autorităţile reprezentative.
În orice sistem de drept există o ierarhie a autorităţilor publice fapt ce
conduce la naşterea unei ierarhii şi a normelor juridice.
Definind dreptul constituţional ca ansamblul normelor juridice ce
reglementează relaţiile sociale privitoare la preluarea, exercitarea, menţinerea puterii
în stat este logic ca, la izvoarelor dreptului constituţional se impune să
observăm dacă o anumită normă juridică are incidenţă în sfera relaţiilor sociale
amintite şi uneori din această perspectivă să fim în măsură a include o astfel de
normă în categoria izvoarelor dreptului constituţional. Oricum, normele din
Constituţie sunt în totalitate izvoare ale dreptului constituţional pentru că prin natura
şi scopul său, orice Constituţie reprezintă baza edificiului juridic al acelui stat şi, în
consecinţă, baza ordinii juridice statale, ordine ce ţine în mod nemijlocit de
funcţionarea statului, de preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii publice.
În ceea ce priveşte cutuma sau obiceiul juridic aceasta reprezintă izvor de
drept, chiar principal în unele state 35, mai ales că mai sunt state care nu au o
34
I. Muraru şi alţii, op. cit., pag. 26.
35
Cum ar fi, spre exemplu: Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, care are o serie de Acte
constituţionale.

23
constituţie scrisă, fapt ce conduce la concluzia firească că obiceiul juridic în aceste
state ocupă un loc important36.

2. Prezentarea izvoarelor dreptului constituţional român

a) Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. Normelor
cuprinse în legile de revizuire a Constituţiei se integrează organic în textul
Constituţiei aşa cum s-a întâmplat cu prilejul primei revizuiri a actualei Constituţii,
în anul 2003 când s-a dat articolelor o nouă numerotare. Ca izvor formal de drept
constituţional, Constituţia reflectă raportul firesc dintre forţele politice din
momentul adoptării ei, chiar dacă în final este supusă aprobării prin referendum
naţional37.

b) Legea ca act juridic normativ al Parlamentului

Fundamentul juridic al statului de drept are la bază o Constituţie
democratic adoptată şi o legalitate fundamentată pe constituţionalitatea legilor. Din
acest principiu se naşte concluzia că imediat după Constituţie, ca forţă juridică, se
situează legea. Potrivit art. 67 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi
Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor, iar art. 75
stabileşte categoriile de legi care pot fi adoptate de Parlament: legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare. Dacă legile constituţionale sunt prin natura lor
izvoare ale dreptului constituţional, legile organice şi cele ordinare sunt izvoare ale
dreptului constituţional numai în măsura în care reglementează relaţii sociale
esenţiale care privesc activitatea de instaurare, exercitare şi menţinere a puterii în
stat, cetăţenia, drepturile şi libertăţile fundamentale etc.
Domeniile de reglementare prin lege organică sunt expres prevăzute în
Legea fundamentală şi majoritatea acestor legi organice constituie izvoare de drept
constituţional.
Art. 73 din Constituţia României, stabileşte domeniile de reglementare
prin lege organică, şi anume:
a) sistemul electoral: organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

36
În sistemul juridic român, obiceiul juridic (cutuma) este recunoscut ca izvor de drept, dar nu în ramura dreptului
constituţional ci, în domeniul dreptului privat (art. 44 alin. 7 din Constituţia României).
37
Pentru o analiză amplă a Constituţiei ca izvor de drept constituţional şi ca izvor general şi primordial al tuturor
ramurilor de drept, vezi cap. III

24
 f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială;
q) statutul minorităţilor naţionale din România;
r) regimul general al cultelor.
În afară de aceste domenii enumerate de art. 73 şi alte texte din Constituţie
stabilesc reglementări prin legi organice aşa cum este: art. 5 alin. (1) privitor la
cetăţenia română – dobândire, pierdere etc.; art. 12 alin. (4) privind stema ţării şi
sigiliul statului; art. 31 (5) privind serviciile publice de radio şi TV; art. 55 alin. (2)
referitor la condiţiile privind îndatoririle militare ale cetăţenilor români şi
voluntariatul38; art. 58 alin. (3), ce reglementează instituţia Avocatul Poporului; art.
71 alin. (3) cu privire la diferite incompatibilităţi ale deputaţilor şi senatorilor; art.
79 privind înfiinţarea Consiliului Legislativ; art. 102 alin. (3) referitor la alcătuirea
Guvernului; art. 117 alin. (3) – privind condiţiile înfiinţării de autorităţi
administrative autonome; art. 118 privind forţele armate şi stabilirea sistemului
naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru
apărare, statutul cadrelor militare; art. 123 alin (3) privind atribuţiile prefectului; art.
125 privind Statutul judecătorilor; art. 126 alin. (4) organizarea, funcţionarea şi
compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi alte domenii pentru care Legea
Fundamentală consideră că prin importanţa pe care o reprezintă domeniul de
reglementare se cere o majoritate absolută de voturi pentru adoptarea acelei legi.

c) Regulamentele Parlamentului.
În Constituţie, cu privire la Parlament, sunt trecute numai elementele
esenţiale, definitorii, revenind acestuia ca prin Regulamentul fiecărei Camere sau
Regulamentul Camerelor reunite să se stabilească în detaliu structura organizatorică,
38
În acest sens, Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la
serviciul militar, pe bază de voluntariat, publicată în M.O. Partea I, nr. 1155 din 20 decembrie 2005.

25
procedurile de funcţionare etc. Regulamentele sunt acte cu caracter intern ale
Parlamentului, au conţinut normativ şi trebuie să îndeplinească condiţiile de
constituţionalitate, fiindcă Parlamentul cu toată trăsătura sa definitorie de „unică
autoritate legiuitoare a ţării” şi de „reprezentant suprem al poporului român”, are
puterea limitată de prevederile Constituţiei. Aşa numita „putere a puterilor sale”
recunoscută Statului, nu trebuie absolutizată, nu poate fi exercitată peste limitele
Constituţiei, peste angajamentele internaţionale ale statului, peste interesele actuale
şi viitoare previzibile le naţiunii, pentru că, într-o asemenea situaţie Parlamentul ar
deveni un element de suprastructură, ceea ce nu poate fi acceptat. De aceea
Regulamentele şi hotărârile de aprobare a acestora cu caracter normativ sunt supuse
contractului de constituţionalitate, în condiţiile legii de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale.

d) Ordonanţele Guvernului.
Deşi am afirmat că reprezintă izvoare ale dreptului constituţional numai
actele adoptate sau emise de autorităţile reprezentative, trebuie precizat că şi
Guvernul poate să creeze izvoare de drept constituţional însă cu respectarea celor
două condiţii instituite de Legea fundamentală, respectiv delegarea legislativă prin
abilitare expresă de către Parlament, şi numai în domenii care nu fac obiectul legilor
organice (art. 115 alin. 1) sau, în situaţii extraordinare când Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă. În privinţa ordonanţelor de urgenţă, după adoptare ele trebuie
supuse aprobării, prin dezbatere şi în procedură de urgenţă de către Camerele
Parlamentului (art. 115 alin. 4 şi 5) 39 potrivit procedurii de adoptare a legilor, ele
produc efecte numai după depunerea la camera primă sesizată şi publicare în
Monitorul oficial.

e) Tratatele internaţionale.
Tratatele internaţionale reprezintă acte normative încheiate de două sau
mai multe state cu posibilitatea de aderare ulterior şi a altor state, dacă în cuprinsul
acestora se prevede expres. Asemenea acte consacrate sub titulatura generică de
„tratate” pot avea diferite denumiri: tratat, convenţie, acord, pact, memorandum, etc.
Adoptarea tratatului are loc după o procedură reglementată dublu: pe plan
internaţional există o Convenţie40, iar pe plan intern există o lege ce reglementează

39
Din nefericire, procedeul ordonanţelor de urgenţă este prea des utilizat, încălcându-se atât textul Legii fundamentale
cât şi principiul separaţiei puterilor în stat. Poate ar trebui ca la viitoarea revizuire a Constituţiei să se instituie
sancţiuni pentru un astfel de exces, atribuţie care să revină Curţii Constituţionale.
40
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor care în art. 6 arată că „orice stat are capacitatea de a
încheia tratate”.

26
procedura de reprezentare la negociere, limitele împuternicirilor acordate
Guvernului, etc.41
Tratatele se negociază de Guvernul în numele României, se semnează de
Preşedintele României, după care sunt supuse ratificării de către Parlament(art. 91
alin. 1 din Constituţie).
Din momentul publicării în Monitorul Oficial al României a legii de
ratificare, tratatul produce efecte juridice, în măsura în care în cuprinsul tratatului nu
s-a prevăzut o dată pentru intrarea în vigoare, ori o altă condiţionare (spre exemplu,
sunt tratate care prevăd că acestea intră în vigoare după ratificarea de un număr de
state semnatare ....) cu respectarea dispoziţiilor art. 15 (2) din Constituţia României.
După intrarea în vigoare a Tratatului, acesta face parte din dreptul intern român42.

f) Acquis-ul comunitar
Cursurile de drept constituţional în general omit în mod frecvent să înscrie
în rândul izvoarelor dreptului constituţional acquis-ul comunitar, în condiţiile în care
România a încheiat în anul 1993 un Acord de asociere cu statele membre ale Uniunii
Europene şi cu Comunităţile europene, Acord prin care s-a angajat să implementeze
în legislaţia internă o serie de norme juridice comunitare, în cadrul procesului de
armonizare legislativă şi de pregătire a condiţiilor pentru aderare.
Până la momentul aderării la Uniunea Europeană, prin Acordul de
asociere, România s-a angajat să-şi sincronizeze întreaga legislaţie cu legislaţia
Uniunii Europene şi a comunităţilor Europei. După aderare atât actele preexistente
aderării, adoptate la nivelul Comunităţilor şi actele adoptate de Uniunea Europeană
ulterior fac parte din dreptul intern al României şi reprezintă izvoare ale dreptului
constituţional în măsura în care au incidenţă de reglementare în domeniile rezervate
preluării, exercitării, şi menţinerii puterii de stat, al cetăţeniei, al drepturilor
fundamentale etc.
În acest sens, sunt şi prevederile art. 148 din Constituţia României
„denumit Integrarea în Uniunea Europeană” care stabileşte „aderarea României la
tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către
instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a
competenţelor prevăzute în aceste tratate ...” alin. (1)(2). Ca urmare a aderării,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
De asemenea acelaşi text constituţional prevede, în continuare, ca odată cu
aderarea noastră la Uniune, am aderat implicit la actele de revizuire a tratatelor

41
A se vedea Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.O., Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
42
Pentru detalii în privinţa tratatelor, a se vedea Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, 1993.

27
constitutive ale Uniunii, deci la întreaga ordine juridică instituită de-a lungul
timpului, de la crearea primei comunităţi.

C A P I T O L U L II

CONSTITUŢIA – PRINCIPALUL IZVOR AL DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL

Secţiunea 1. Teoria Constituţiei

1. Noţiunea de Constituţie. Aspecte generale

Dacă dreptul şi statul au apărut şi s-au impus în cadrul colectivităţilor

umane transformându-le în colectivităţi statale, nu aceeaşi este situaţia în privinţa
apariţiei Constituţiei. Aceasta a apărut cu mult mai târziu, ca o necesitate izvorâtă
din evoluţia statului şi a dreptului, privite ca fenomene sociale şi realităţi evidente în
viaţa societăţii. Apariţia Constituţiei a fost generată de o anumită evoluţie a
societăţii, de creşterea ariei reglementărilor juridice care au impus o aşezare
coerentă, armonioasă şi stabilă a sistemului juridic din fiecare stat. Ca lege
fundamentală, denumită uneori şi „lege a legilor”, Constituţia s-a afirmat în secolul
al XVIII-lea. Adoptarea acesteia a devenit cu timpul un eveniment de referinţă în
viaţa fiecărei societăţi umane, un punct de sprijin pentru dezvoltarea politică, statală
şi juridică a societăţii. Prin Constituţie se reglementează separaţia puterilor în stat,
limitarea acestor puteri, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, stabilitatea vieţii societăţii.
Constituţia s-a impus în societatea modernă ca lege fundamentală, la care
se raportează celorlalte norme juridice ce trebuie să fie conforme cu normele
cuprinse în legea fundamentală. Dinamica dezvoltării societăţii impune o adoptare şi
modificare a multor legi şi a altor acte normative primare şi în acelaşi timp
menţinerea unitară şi armonios structurat a sistemului juridic, deziderat ce poate fi
asigurat prin intermediul Constituţiei43.
43
Etimologic, cuvântul Constituţie provine din cuvântul latin constitutio ce se poate traduce prin „aşezare cu temei”,
stabilitate etc. În perioada veche a imperiului roman, între Constituţie şi lege se punea semnul egalităţii, însă am putea

28
 Cuvântul „constituţie” provine din latinescul „constitutio” care înseamnă
„aşezare cu temei”, „organizare”, fundament. Dar, nu dintotdeauna constituţie a avut
semnificaţia pe care o dăm azi: la romani, constituţia reprezintă legea imperială,
ceva care era valabil în întreg imperiul roman, sau un ansamblu de legi, un fel de
codex din actualitate, la greci, care, în linii mari urmăreau organizarea statului.
Evoluţia statelor, chiar în antichitate a evidenţiat necesitatea adoptării unei
legi care să privească organizarea statului, a căror obligativitate de referinţă pentru
celelalte legi a devenit un imperativ pentru toţi.
Se naşte astfel sentimentul, convingerea că un stat este puternic dacă are o
lege care să stabilească principiile şi regulile de funcţionare iar sistemul de drept
este armonios structurat, coerent şi permanent având ca reper, ca raportare o lege, pe
care să o considere ca fiind cea mai importantă, de referinţă, fundamentală, o „lege a
legilor” cum se spune uneori.
Unii autori au considerat apariţia constituţiei ca fiind rezultanta
contractului social, ca un pact social original în cadrul societăţii civile şi ca atare
scopul constituţiei este limitarea puterii. De aceea, în primele constituţii s-a pus
problema restrângerii ariei de acţiune a guvernanţilor şi sporirea drepturilor
inalienabile, naturale şi sacre44 ale cetăţenilor, idee înscrisă şi în Declaraţia
universală a drepturilor omului şi cetăţeanului45.
Nu întâmplător, Declaraţia franceză a drepturilor omului, operă magistrală
născută în timpul Revoluţiei de la 1789 declară în mod corect şi cu valoare de
pionierat în materie că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată,
nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.

afirma că în fapt nu era vorba de Constituţie în înţelesul modern al termenului ci mai degrabă de o clasificare a unora
dintre legile imperiale.
În orânduirea sclavagistă şi în cea feudală nu se poate afirma că au existat constituţii ci doar legi cu
caracter de bază, „legi de referinţă” de care organele legiuitoare şi administrative trebuiau să ţină cont.
Constituţiile au apărut mai întâi sub formă cutumiară (nescrise) iar mai târziu în formă scrisă, aceasta din
urmă reprezentând avantajul şi siguranţa că putea stabili în concret şi fără posibilitatea unor interpretări abuzive a
limitelor puterii autorităţilor statului, a drepturilor şi libertăţilor esenţiale ale omului.
Prima constituţie cutumiară care s-a impus în viaţa unei societăţi, a fost Magna Charta Libertatum
elaborată în Anglia la 1215 şi având un conţinut mai mult contractual, negociat, decât unul impus de stat.
În epoca modernă, prima Constituţie scrisă este Constituţia americană din anul 1787, şi azi în vigoare,
dar cu multe amendamente făcute acesteia, urmată de Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 şi cea a Franţei din 3
septembrie 1791. În secolul al XIX-lea aproape toate statele europene îşi vor elabora Constituţii, cu excepţia Marii
Britanii care nici azi nu are o constituţie scrisă ci una cutumiară.
În anul 1924 apare prima Constituţia specifică noului sistem politic ce se impunea (Constituţia socialistă
a fostei U.R.S.S.), pentru ca acest tip de constituţie să fie elaborată şi în celelalte state socialiste apărute pe harta lunii
după al doilea război mondial. Caracteristica acestor „constituţii socialiste” este următoarea: separaţia puterilor nu mai
este recunoscută ca o realitate, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se restrâng considerabil, iar pluripartitismul politic
este înlocuit cu sistemul partidului unic ce se transformă treptat în „partid-stat”.
44
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura Galeriile J.L.Calderon,
Bucureşti, 1994, p. 49 şi urm.
45
Idem, p. 50.

29
 Această Declaraţie, normă politică, i-am putea spune, apare într-un
moment extrem de important, cu valoare istorică, politică şi juridică incontestabilă,
pe fondul adoptării primei Constituţii scrise a Statelor Unite ale Americii (1787) şi a
înfrângerii statului tiranic francez de către forţele revoluţionare. De altfel, Revoluţia
franceză (1789) şi Constituţia americană 1787 au deschis calea naşterii
constituţionalismului şi odată cu acesta adoptarea a cât mai multor Constituţii46.
Naşterea constituţionalismului ca fenomen social, cu arie universală au la
bază fără îndoială o anumită percepere, înţelegere şi trăire la nivel de individ şi de
societate a faptului că este necesară o lege fundamentală „adoptată după reguli şi
proceduri diferite de modul de legiferare consacrat, că este nevoie ca în fiecare stat
să existe o astfel de lege”.

Naşterea constituţiei scrise

Reguli de referinţă, de raportare în activitatea de exercitare a puterii, ori în

aceea de adoptare a legilor, au existat de la începuturile statalităţii. Nu poate fi
conceput un stat care are un conducător şi care să nu aibă minime reguli de
întocmire a conducătorului, a puterilor acestuia, a relaţiilor consacrate cu cetăţenii.
De aceea, elaborarea unei constituţii scrise, care să reglementeze la nivel de
principiu dar cu caracter normativ organizarea societăţii, a statului, drepturile
guvernanţilor şi drepturile guvernate a reprezentat un pas uriaş în evoluţia nu numai
a constuţionalismului cât mai ales o aşezare pe baze juridice clare a statutului, a
societăţii date.
Încercarea de a da o definiţie constituţiei necesită luarea în calcul a mai
multor elemente şi anume elementul material reprezentat de domeniul de
reglementare al normelor cuprinse în constituţie, până la ce detalii trebuie să se
meargă în privinţa acestor reglementări fără să fie afectată trăsătura de Lege
fundamentală care cuprinde prin esenţă reguli (norme) – principii. Aceasta se
observă şi din numărul articolelor ce constituie structura legii fundamentale dar şi
din conţinutul detaliat al acestor texte.
Spre exemplu, actualul art. 40 alin. 2 al Constituţiei României
reglementează formal, în detaliu ca „statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare
pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie
socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege”47.
Prin comparaţie cu alte state europene, Constituţia noastră este mult mai
cuprinzătoare, ceea ce nu conduce automat şi la existenţa unui nivel de trai sau de
viaţă democratică peste limitele cunoscute de celelalte state europene. Un alt criteriu
46
Secolul următor, al XIX-lea se caracterizează prin adoptarea de constituţii în majoritatea statelor lumii.
47
O asemenea detaliere a conţinutului „protecţiei copiilor şi tinerilor” credem că nu era necesară a fi înscrisă în Legea
fundamentală.

30
de referinţă este criteriul (elementul) formal care presupune analiza modului în
care este concepută Constituţia, structura normelor constituţionale, dacă este instituit
un control de constituţionalitate etc., cum se adoptă, dacă este necesară supunerea
spre aprobare populară sau nu a Constituţiei.

Dezvoltarea constituţională a poporului român

Consideraţii generale.
Istoria poporului român este plină de evenimente ce au condus la o dezvoltare
şi evoluţie istorică construită pe separare organizatorică structuri teritoriale şi
politice de sine stătătoare între care au existat strânse legături de natură politică,
economică, culturale, bazate pe limba comună, pe interese foarte apropiate, de cele
mai multe ori sau identice alteori.
Până la Unirea Principatelor Române la 1859, fiecare stat românesc „ţară” a
evoluat în mod singular, propriu, de sine stătător fără să neglijeze elementele de
interferenţă din multe puncte de vedere cu celelalte ţări române. Ideea de constituţie,
în sensul modern al termenului, a fost prezentă în ţările române încă de la finele
secolului 18 şi începutul secolului 19, fără a se realiza o constituţie formală, până la
înfăptuirea Unirii Principatelor Române şi mai precis până la statutul dezvoltator al
Convenţiei de la Paris din mai 186448.
Ideea de constituţie s-a născut sub imperiul necesităţii întăririi statale aflată
sub o puternică influenţă şi dependenţă de imperiul otoman. De aceea, frământările
interne din Ţara Românească şi Moldova erau evidente, mai ales că secolul 18, acel
secol în care s-au produs mutaţii semnificative atât în Europa cât şi peste ocean, în
America de nord. Cele două state româneşti, având la conducere domni nepământeni
„fanarioţi”, impuşi din afara graniţelor lor, nu au rămas în urmă faţă de celelalte
state europene. Astfel, în anul 1740, Constantin Mavrocordat domn fanariot dar cu
preocupări deosebite pentru dezvoltarea Ţării Româneşti a dat o lege numită
„Aşezământul pentru Muntenia”, document cu caracter juridic şi politic extrem de
important care a fost receptat şi în afara graniţelor ţării, ca o adevărată lege
fundamentală, aşa cum a numit-o revista franceză „Mercure de France”, „Constituţia
lui Mavrocordat”49. Ulterior acestui eveniment major arătat, remarcăm apariţia unui
alt document cu valoare principial – constituţională „Memoriul boierilor munteni”
din 10 mai 1791, document ce apare pe fondul războiului dintre Rusia şi Austria, pe
de o parte şi Imperiul Otoman pe de altă parte. Prin acest Memoriu boierii munteni,
în frunte cu Mitropolitul Filaret, cer Curţilor imperiale de la Petersburg şi Viena,
între altele:
48
Vezi pentru dezvoltare, A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 92 şi următ.
49
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura Cerna, 1992, p. 175 şi
următ.

31
- alegerea domnului din rândul dregătorilor autohtoni de către cele trei stări sociale
ale Ţării Româneşti;
- constituirea Armatei Naţionale;
- stabilirea hotarului cu Imperiul Otoman pe Dunăre şi desfiinţarea raidelor turceşti
Brăila, Giurgiu şi Turnu;
- în caz de conflic armat între vecini, Ţara Românească să fie pusă sub protecţia
Austriei, şi altele.
Acest document relevă preocupări majore ale claselor sociale reprezentative
pentru găsirea unor formule adecvate şi viabile de organizare a statului, de
desprindere de sub suzeranitatea turcilor, şi elementul cel mai semnificativ al acestor
cerinţe, crearea Armatei Naţionale. Este cunoscut faptul că Armata a reprezentat la
toate popoarele elementul primordial şi principal pentru constituirea statelor, pentru
afirmarea lor pe plan internaţional şi mai târziu pentru emanciparea lor ca state
suverane.
Începutul secolului 19, în contextul internaţional nou, creat de Revoluţia
franceză de la 1789, al creării Statelor Unite ale Americii şi adoptarea primei
Constituţii scrise din lume (Constituţia S.U.A din 1787) se remarcă prin adoptarea
unor acte, declaraţii cu conţinut principial politic însă urmând instituirea unor reguli
juridice legate de organizarea statului.
O pagină importantă în această direcţie o constituie Constituţia Basarabiei din
1812, act juridic şi politic peste care se trece de multe ori. Este ştiut faptul că în
perioada 1812 – 1918 Basarabia – teritoriu românesc şi parte componentă a Ţării
Moldovei la acel moment s-a aflat sub ocupaţie rusească. Adoptarea Constituţiei
Basarabiei, a reprezentat a treia lege fundamentală europeană, la acel moment doar
Franţa şi Elveţia mai aveau Constituţii scrise.
Constituţia Basarabiei a fost recunoscută de Ţarul Alexandru I printr-un ucaz
imperial din 1812, după Tratatul de la Bucureşti din 1812. Putem spune că ne aflăm
în faţa primei constituţii scrise la români 50. Cu toată această realitate arătată, trebuie
recunoscut că semnificaţia Constituţiei Basarabiei a rămas una minoră în condiţiile
în care teritoriul românesc va intra sub o puternică influenţă ţaristă, iar la 1828
Constituţia Basarabiei a fost înlăturată formal, odată cu intrarea armatelor ţariste în
ţările române, şi impunerea Regulamentelor organice, deşi partea Moldovei –
Basarabia rămâne în sfera de influenţă cvasistatală a Imperiului Rus.
Nici în teritoriul românesc Transilvania, aflat sub puterea Imperiului
Habsburgic, ideile constituţionale nu au lipsit, ele dezvoltându-se sub puternica
influenţă a Şcolii Ardelene.
Este de remarcat influenţa iluminismului secolului 18 „secolul luminilor” care
a condus la răscoala (revoluţie) de la 1784 condusă de cei trei martiri, Horia, Cloşca
şi Crişan, ale căror idei au depăşit cu mult mişcările specifice vremii. Printre
50
Pentru detalii, vezi: A. Iorgovan, op. cit., p. 93.

32
cerinţele/principii ale revoluţiei de la 1784 amintim „desfiinţarea iobăgiei,
redistribuirea pământurilor de la boieri către ţărani, plata de impozite şi de către
boieri etc.” Chiar dacă revoluţia celor trei martiri a fost înfrântă, ideile exprimate în
timpul acesteia sunt reluate în 1798 prin memoriul numit supplex Sibellus
Valachorum, înaintat Curţii imperiale de la Viena. Acest memoriu, cuprinde o serie
de teze, de idei constituţionale româneşti precum se reafirmă ideea continuităţii
poporului român în spaţiul Ardealului, se cere restituirea drepturilor vechi pierdute,
cum ar fi dreptul naţiunii române de a-şi alege o adunare naţională, din rândul
tuturor cetăţenilor, cu rolul de a-i apăra interesele dar, se afirmă şi „teza suveranităţii
naţionale” etc.51. Se poate observa o preocupare şi acţiuni similare în toate ţările
române chiar dacă ele erau despărţite politic şi se aflau sub influenţe mai mari ori
mai restrânse ale marilor puteri ale vremii.
Secolul 19 debutează cu o iniţiativă a boierilor munteni şi moldoveni care se
prezintă în 1802 la Napoleon Bonaparte pentru a-i cere sprijin ca ţările române să se
constituie într-o republică52, şi să aibă o constituţie scrisă.
Pe plan intern remarcăm „Constituţia Cărvunarilor”, Programul revoluţionar
al lui Tudor Vladimirescu şi Regulamentele organice.
Constituţia Cărvunarilor a reprezentat pentru timpul său şi pentru istoria
neamului românesc un uriaş pas pe drumul către emanciparea politică şi juridică,
pentru ieşirea de sub orice „protecţie străină”. Constituţia Cărvunarilor s-a născut pe
fondul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, care prin amploarea ei
şi prin ideile promovate a creat panică în rândul marilor boieri din Moldova şi din
Muntenia, care s-au refugiat în afara graniţelor ţării, ceea ce a permis micilor boieri
ce nu avuseseră acces la privilegiile, până atunci, să se grupeze în faţa domnilor
pământeni, nou instalaţi la deceniului 2 al secolului 19.
„Constituţia Cărvunarilor” cuprindea elemente de reglementare cu privire la
domnia ereditara şi nu electivă, crearea unei reprezentanţe naţionale (Stat obştesc)
care să înlocuiască vechiul Divan domnesc, recunoaşterea unor drepturi şi libertăţi
ale omului şi cetăţeanului, precum: egalitatea în faţa legii, accesul liber la funcţii
publice pe baza meritelor, desfiinţarea funcţiilor ereditare, garantarea proprietăţii
individuale, libertatea individuală etc., toate aceste revendicări – doleanţe fiind
formate sub puternica influenţă a Declaraţiei franceze de la 1789.
„Constituţia Cărvunarilor” a primit o reacţie de disperare a marilor boieri care
îşi vedeau astfel prejudiciate interesele53. Dar, „Constituţia Cărvunarilor” nu a putut
fi pusă în practică de către domnitorul pământean Ioniţă Sandu Sturza, la intervenţia
Imperiului otoman. Cu toate că nu a intrat niciodată în vigoare, Constituţia de la
51
A. Iorgovan, op. cit., p. 100.
52
A. Iorgovan, op. cit., p. 93, unde îl citează pe Constantin Stere.
53
„Constituţia Cărvunarilor” a fost astfel denumită după categoria socială a iniţiatorilor ei micii boieri, sau
„boiernaşi”, pe care marii boieri, ale căror interese se vedeau lovite, ca fiind ciocoi sau „cărvunari”, după numele
organizaţiilor politico-revoluţionare de cărbunari din Italia.

33
1822, a „Cărvunarilor” a avut o influenţă reală cu destinele poporului român, prin
ideile măreţe pe care le promova.

Programul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu

Mişcările revoluţionare din perioada anului 1820 din diferite state europene,
în urma Congresului de la Viena din 1815, ţinut pe fondul înfrângerii lui Napoleon
şi al apariţiei unor revolte împotriva imperiului otoman şi al celui habsburgic, nu
putea să ocolească ţările române. În acest context intern şi internaţional se
declanşează mişcarea revoluţionară la începutul anului 1821 care culminează cu
Proclamaţia – Program de la Padeş (ianuarie), Proclamaţii către bucureşteni
începutul lunii martie, precum şi Proclamaţia către ţară, la finele lunii martie.
Dintre ideile esenţiale ale Programelor revoluţionare iniţiate şi conduse de
Tudor Vladimirescu, remarcăm dreptul la , suveranitatea poporului, rolul
armatei pentru fiinţa naţională, ideea de dreptate, desfiinţarea privilegiilor boiereşti,
crearea unui organ reprezentativ cu caracter popular, unitate naţională etc.
Chiar dacă revoluţia a fost înfrântă, ideile generate de aceasta, de programele
politice anunţate vor reprezenta un corolar al viitoarei evoluţii a poporului român,
care, până la Unirea Principatelor va mai fi încercat cu două documente funcţionale.
Regulamentele organice
Regulamentele organice au reprezentat două alte normative majore cu
puternic conţinut constituţional care au reglementat o serie de aspecte legate de
organizarea modernă a Ţărilor române. Regulamentele organice au fost aprobate de
Adunările obşteşti din fiecare ţară românească, Muntenia şi Moldova şi apoi
confirmate de Poarta otomană.
Regulamentele organice sau „Codicele” cum le-a numit Constantin Disescu
au avut la bază Tratatul de la Adrianopole din 1928 şi documentul încheiat cu ocazia
păcii de la Akkerman din 1927 la sfârşitul Războiului ruso-turc.
Regulamentele organice au intrat în vigoare în Muntenia, 1831 şi Moldova,
1832 şi ele au reprezentat după unii autori, a doua constituţie română scrisă, după
Constituţia Basarabiei din 1812. Regulamentele, privite din perspectivă istorică, dar
şi politică şi juridică, într-adevăr au reprezentat un început real al manifestării
constituţionalismului în ţările române pentru că este un prim document cu aplicaţie
practică, efectiv ce stabileşte şi este pus în practică, între altele.
- alegerea Domnului de către o adunare ad-hoc, compusă din boieri cu vârste
peste 40 ani aparţinând unei familii nobiliare;
- crearea unei reprezentante naţionale – Adunare generală, cu mandat de 5 ani,
care să lucreze ca un adevărat Parlament, cu sesiuni anuale;
- realizarea unui sistem financiar, care să stabilească impozitele, taxele etc.;

34
 - crearea unui organism denumit Controlor general similar actualei Curţi de
Conturi, a unui Consiliu administrativ, similar Guvernului din zilele noastre. De
asemenea, Regulamentele reglementau problemele sanitare, organizarea,
funcţionarea şi competenţa instanţelor judecătoreşti, instituind principiul
inamovibilităţii judecătorilor, problema funcţiei publice, organizarea miliţiei
naţionale a administraţiei locale, separaţia puterilor etc. Se poate observa că suntem
în prezenţa aproape a unei veritabile constituţii. După intrarea în vigoare a
regulamentelor s-a realizat şi primul act de aplicaţiune constând în alegerea de noi
Domni în anul 1834, în Muntenia – Mihai Sturza şi Moldova – Alexandru Ghica.
Regulamentele organice au constituit baza constituţională până la Revoluţia
de la 1848 când sub impulsul avântului revoluţionar sunt adoptate o serie de acte
politice precum „Dorinţele partidei naţionale din Moldova, Cernăuţi august 1848,
redactate de Mihail Kogălniceanu care a elaborat şi un Proiect de constituţie ce
prevedea între altele autonomie internă monarhie constituţională cu domn ales pe
termen limitat, adunare reprezentativă aleasă, responsabilitate ministerială şi pentru
funcţionarii publici, desfiinţarea privilegiilor feudale, etc.”54
De asemenea, au fost elaborate Proclamaţia de la Blaj, mai 1848, Petiţia
neamului românesc din Ungaria şi Banat, Lugoj, 15 iunie 1948; Principiile
noastre pentru reformarea patriei, Braşov, decembrie 1848 şi altele.
Pe fondul mişcărilor revoluţionare paşoptiste, în mai 1848 s-a încheiat
Convenţia de la Balta Liman, între Rusia şi Turcia, cu valabilitate pe şapte ani, în
care se stipulează practic o revenire la situaţia anterioară Regulamentelor organice.

Convenţia de la Paris 7/19 august 1856

Sfârşitul războiului Crimeii a fost consemnat prin Tratatul de pace de la Paris
din 30 martie 1856, care prevedea, între altele şi reguli privitoare la principatele
române, Muntenia şi Moldova, precum, menţinerea suzeranităţii Porţii (otomane) cu
garantarea marilor puteri europene:
- reorganizarea principatelor pe baza autonomiei lor;
- numirea unui comisar al Turciei asupra situaţiei din principat;
- organizarea unei armate naţionale în fiecare principat.

În doctrina română şi străină s-au dat mai multe definiţii Constituţiei.

Astfel unul dintre primii doctrinari ai dreptului public de la noi, prof. Constantin
Disescu susţinea, la finele secolului 19, că legea fundamentală, Constituţia
reprezintă „organizarea exerciţiului suveranităţii”, a „formei de guvernământ pe
care poporul suveran şi-o dă”55, pentru ca un alt mare reprezentant al şcolii
juridice româneşti din perioada interbelică, prof. Paul Negulescu să definească
54
Vasile Popa, Adrian Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, All Beck, Bucureşti, 1998, p. 93.
55

35
Constituţia ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea
statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului” precum şi
la „drepturile publice”56.
Alţi autori definesc Constituţia ca fiind legea cea mai importantă a ţării,
pornind de la conţinutul complex al acesteia şi faptul că ea constituie baza juridică a
sistemului judiciar, fundamentul, elementul de apreciere a regularităţii legilor
trecute, prezente şi viitoare raportate la Legea Fundamentală. Sub un alt aspect,
Constituţia este apreciată ca fiind legea fundamentală şi pentru că normele sale
constituţionale au în vedere cu prioritate puterea de stat: preluare, exercitare,
menţinere.
Dacă ne menţinem în sfera reglementării constituţionale a puterii de
stat, vom putea identifica încă un element esenţial şi anume modalitatea de aprobare
a legii fundamentale, prin referendum, ocazie cu care poporul, titularul puterii sale
suverane se manifestă în concret prin aprobarea viitoarei legi fundamentale urmând
ca autoritatea publică reprezentativă şi legiuitoare a ţării, Parlamentul să poată
adopta legislaţia primară subsecventă Constituţiei, prin legi organice sau legi
ordinare.
Faţă de aceste considerente, putem defini Constituţia ca legea supremă a
unui stat ale cărei norme sunt investite cu forţa juridică cea mai înaltă şi care
reglementează relaţiile sociale esenţiale privitoare la preluarea, exercitarea şi
menţinerea puterii în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

2. Categorii de Constituţii
Chiar dacă societăţile umane s-au dezvoltat în ritmuri diferite, între ele au
existat şi există şi azi elemente de interferenţă, de influenţă. În aceste condiţii şi
sistemul de organizare a puterilor în stat are elemente comune şi elemente
diferenţiate, de la un stat la altul ori, în raport de perioade istorice, de contexturile
internaţionale etc.
În doctrină se apreciază că specificul naţional, tradiţiile istorice şi alţi
factori interni sau externi au contribuit la existenţa unor reglementări diferite în plan
constituţional57. Astfel, normele constituţionale pot lua o formă sistematizată într-un
singur act juridic cu denumirea de Constituţie, pot fi regăsite în mai multe acte
constituţionale scrise sau, sub formă mixtă atât norme scrise cât şi norme nescrise
(cutume constituţionale). De aici şi clasificarea tradiţională a constituţiilor după
forma de prezentare în: constituţii scrise şi constituţii nescrise (cutumiare). Dacă
majoritatea statelor au o constituţie scrisă, sunt încă state importante precum:
Anglia, Israel şi Noua Zeelandă, care au constituţii cutumiare58.
Există şi alte criterii de clasificare a constituţiilor, cum ar fi:
56
57

36
- după modul de adoptare a Constituţiei, sunt cunoscute următoarele categorii:
 Constituţia parlamentară, care se adoptă de Parlament şi este promulgată de
şeful statului, apoi se publică şi astfel intră în vigoare;
 Constituţia acordată (octroiată) sau concedată care se adoptă de
către şeful statului, de regulă, monarh, care în acest mod îşi exercită
puterea autoritară. Este o modalitate specifică monarhiilor absolute,
în prezent fiind depăşită de istorie, dar oricând pot reapare;
 Constituţia plebiscitară (Statut) reprezintă o formă evoluată a
constituţiei acordate care se realizează de şeful statului însă o
supune aprobării prin plebiscit (Statutul lui Cuza, Constituţia din
1938 a Regelui Carol al II-lea);
 Constituţia Pact. Este considerată un contract (pact) între rege şi
popor – exemple în acest sens: Charta franceză din 14 august 1830,
Constituţia română de la 1866, cea de la 192359;
 Constituţia-convenţie. Este definită în acest mod fiindcă este opera
unei adunări numite Convenţie, special aleasă pentru a adopta
Constituţia şi totodată pentru că se consideră că această Convenţie
este intervenită între toţi membrii societăţii cu privire la actul de
executare a puterii printr-un contract social60.

2. Unirea Principatelor Române

Ideea unirii, cel puţin a Munteniei şi a Moldovei nu a apărut la 1859, ci, ea îşi avea
rădăcini adânci în istorie, chiar anterior secolului al XIX-lea. Dar, în spaţiul public
pentru prima dată s-a pus problema unirii sub conducerea unui domnitor străin (nu
după sistemul fanariot care îşi trăia ultimele momente) în 1824.
Anul revoluţionar 1848 face să răzbată ideile unirii şi la Paris, unde împăratul
Franţei, ultimul de altfel, Napoleon al III-lea şi-a exprimat poziţia pozitivă pentru
Unire, însă celelalte puteri suzerane, Rusia, Austria şi Turcia s-au opus.
Congresul de la Paris din 1856 s-a încheiat cu adoptarea Convenţiei privitoare la
Ţările Româneşti (1858), în baza căreia s-au desfăşurat ulterior alegerile din 1859
care au condus la alegerea unui singur domn în fruntea celor două state române,
58
Dintre acestea din urmă, Anglia constituie un paradox în condiţiile în care aici s-a născut ideea unei organizări
constituţionale a societăţii. Constituţia engleză cuprinde atât norme scrise cuprinse în dreptul statutar (statute law) şi
dreptul judiciar (jurisprudenţial – common law). În concret, Constituţia engleză cuprinde acum Magna Charta
Libertatum (1215), Petition of Right (1628), Habeas Corpus (1679), Bill of Rights (1689), Actul de stabilire a
succesiunii la tron (1701), Actul Parlamentului (1911), Actul Parlamentului (1949), Actul referitor la reprezentare
(1949) în care se consolidează sistemul electoral, Actul referitor la drepturile omului (1998) care codifică în dreptul
britanic Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, actele de descentralizare a puterii de stat (1998), prin care se
autorizează crearea de Parlamente locale în Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor.
59
Pentru amănunte, Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 50.
60
Idem.

37
 Muntenia şi Moldova, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza. Evident, acest
fapt a condus la formarea, mai întâi, a unei uniuni personale a statelor române care
se va transforma în curând, într-o uniune reală, şi la formarea Statului Unitar
Român.
După naşterea statului modern român, în urma Unirii celor două Principate, în
1859, începe o etapă nouă în dezvoltarea constituţională, care a culminat cu
adoptarea de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a: Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1858, act fundamental aprobat prin plebiscitul din 10
mai 1864, apreciat ca fiind prima Constituţie Română în sens modern 61. De altfel,
chiar domnitorul Cuza în jurământul depus în faţa Corpurilor Legiuitoare ale Ţării
face referire la „Constituţie”;
Dar, prima lege care întruneşte atât condiţiile de formă cât şi cele de fond ale unei
Constituţii moderne este Constituţia din 1866. Pregătirea elaborării acesteia a
început imediat după abdicarea domnitorului A. I. Cuza, la 11 februarie 1866.
Urmare acestui eveniment politic provocat, s-a instituit o Locotenenţă domnească
ce va funcţiona până la 10 mai 1866 când, noul şef al statului, Principele Carol de
Hohenzollern-Sigmarigen depune jurământul de credinţă în faţa Adunării Elective a
Ţării, prin care se realizează legătura de credinţă între Naţiunea Română şi
„Dinastia Noastră Regală”. Conţinutul acestui jurământ este scurt dar plin de
semnificaţii „jur de a păzi legile României, de a menţine drepturile sale şi
integritatea teritoriului ei”.
Constituţia din 1866 a fost promulgată la 1 iulie 1866, fiind adoptată de
Adunarea Electivă la 29 iunie în acelaşi an. Deşi se declarase că va fi supusă unui
plebiscit, de teama reacţiei populare, noul principe, Carol a hotărât să nu mai fie
supusă votului popular. Nu s-a mai supus şi votului Corpurilor Ponderatoare
prevăzute în Statutul dezvoltător al lui Cuza de teama ca acestea să nu fie ostile
noului regim şi să fie respinsă62.

Principiile Constituţiei din 1866 sunt următoarele:

a) principiul suveranităţii naţionale;
b) principiul guvernământului reprezentativ;
c) principiul separaţiei puterilor;
d) principiul monarhiei ereditare, în persoana Principelui Carol de Hohenzollern-
Sigmarigen şi a moştenitorilor săi;
e) principiul irevocabilităţii monarhului;
f) principiul responsabilităţii ministeriale;

61
În acest sens, Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pag. 82 şi Mihai T. Oroveanu, op.cit., pag. 236 şi urm.
62
Constituţia din 1866 este de inspiraţie belgiană după modelul Constituţiei Belgiei din 1831 puţin mai democratică
decât Statutul lui Cuza care era inspirat după modelul francez (Constituţia Franţei din 1852) cu un sistem liberal
autoritar în care Domnul avea conducerea şi răspunderea întregii guvernări.

38
g) principiul supremaţiei Constituţiei asupra legilor;
h) principiul proclamării drepturilor publice şi libertăţilor civile înscrise în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, din 26 august 1789.
Constituţia de la 1866 a fost supusă unor critici dure după intrarea ei în
vigoare, chiar de către Domnitorul Carol I pe motiv că are în conţinutul său o serie
de prevederi fără aplicabilitate, străine de spiritul românilor63.
Constituţia din 1866 va fi modificată în mai multe rânduri:
1) în 1879 sunt făcute unele modificări în planul drepturilor civile şi al
celor politice. Începând cu 10 mai 1884 România a devenit Regat;
2) în 1884 sunt modificate dispoziţiile privitoare la regimul electoral, la
titlul „Capul Statului”, la întinderea teritorială a Ţării, la regimul presei şi altele, aşa
cum sunt prevăzute de art. ;
- la 29 iunie 1917 intervine o nouă modificare a Constituţiei din 1866 cu privire la
problema rurală şi cea a votului, făcându-se posibilă exproprierea terenurilor rurale
pentru împroprietărirea ţăranilor cultivatori de pământ. Se acordă votul universal64;
- în 1918 se extind dispoziţiile Constituţiei din 1866 şi în teritoriile româneşti ce au
revenit la Patria-mamă: Basarabia, Bucovina, Ardealul, Banatul, Crişana, Sătmarul,
Maramureştul, iar din 1913 dispoziţiile Constituţiei au fost extinse şi asupra
Cadrilaterului65.
Deşi este abrogată în 1923, Constituţia de la 1866 se regăseşte ca
formulare de text în multe părţi din Constituţia României Mari, adoptate în 1923 şi
aplicabilă tuturor teritoriilor româneşti, revenite sub aceeaşi jurisdicţie română.

c) Constituţia din 1923

Realizarea Marii Uniri din 1918 a impus şi o nouă Lege fundamentală În
anul 1923 s-a adoptat o nouă Constituţie care preia multe din prevederile precedentei
Constituţii, dar inserează şi multe principii şi reguli noi, moderne şi mai democratice
cum sunt:
a) accentuarea ideii democratice şi reglementarea instaurării democraţiei;
63
Astfel, Carol I spunea „aceşti oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate, uitând
cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica ideile de care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le
în nişte forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita Ţară, care a fost totdeauna
îngenunchiată sub jugul cel mai aspru a trecut deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală
Constituţiune. După experienţa făcută, cred că aceasta este o nenorocire cu atât mai mare cu cât Românii nu se pot
lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. A se vedea, M.T. Oroveanu, Istoria
dreptului român, op.cit., pag. 266.
64
Modificările din 1917 privitoare la introducerea votului universal, renunţându-se la votul cenzital au venit într-un
moment istoric favorabil pe plan intern şi extern. Numai că, în continuare femeile sunt excluse de la vot. În Europa
votul universal, a fost introdus în 1871, Germania, numai pentru bărbaţi iar din 1919 şi pentru femei, Elveţia 1874,
Spania 1890, Finlanda 1906, Norvegia 1907, Suedia 1909, Danemarca 1915, Anglia 1918, Franţa 1944 iar în afara
Europei, în S.U.A. în 1920.
65
Cadrilaterul – a reprezentat teritoriul românesc de la nord de Dunăre – Marea Neagră, compus din judeţele Kaliacra
şi Durostor.

39
b)înscrierea ideii de legalitate ca fundament al activităţii statului;
c)controlul constituţionalităţii legilor;
d)controlul legalităţii actelor administrative de către autoritatea judecătorească;
e)inamovibilitatea magistraţilor;
f)reglementarea relaţiilor de muncă;
g)proprietatea care din sacră şi neviolabilă cum era prevăzută în Constituţia din
1866, este transformată în funcţie socială.
Sunt menţinute principiul separaţiei puterilor, al responsabilităţii
ministeriale, al recunoaşterii şi garantării drepturilor fundamentale.

d) Constituţia din 1938

Situaţia politică generală, premergătoare declanşării celui de-al doilea
Război Mondial, l-a silit pe Regele Carol al II-lea să încerce o nouă aşezare
constituţională a statului, prin creşterea puterilor Regelui şi corelativ,o restrângere a
atribuţiilor puterii legiuitoare care nu se comporta democratic şi eficient, în opinia
acestuia.
În acest sens, regele Carol al II-lea, considera că partidele politice
constituiau un obstacol major în exercitarea autoritară a puterii sale în acest sens, a
dizolvat cele două Camere ale Parlamentului la 19 noiembrie 1937 şi s-au organizat
noi alegeri la finele lunii decembrie 1937. În urma acestor alegeri niciun partid nu a
obţinut majoritatea mandatelor în fiecare Cameră. În acest context politic critic şi în
condiţiile în care şeful statului se implica, neconstituţional, în viaţa politică, demite
guvernul format în jurul partidului liberal şi instalează un guvern de dreapta aflat
sub controlul total al monarhului, se creează o instabilitate politică accentuată pe
fondul căreia, „salvatorul” Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura
personală. La un interval de numai 10 zile, la 20 februarie 1938, Carol al II-lea
aprobă o nouă Constituţie pentru a-şi legitima dictatura personală iar la 24 februarie
1938 se organizează un plebiscit pentru aprobarea Constituţiei, cetăţenii cu drept de
vot având obligaţia de a se prezenta la urne şi vota.
Votul a fost deschis (aşa cum s-a votat şi în perioada comunistă când a fost
organizat un aşa-zis referendum pentru reducerea arsenalului militar). Acest fapt a
condus la exprimarea unui număr foarte redus de voturi împotriva noii Constituţii
Carliste, şi în consecinţă la abrogarea Constituţiei cu adevărat democrate din 1923.
Constituţia dictaturii regale, din 1938, aduce modificări majore în viaţa
politico-socială a României având un caracter profund antidemocratic. Printre
regulile noi pe care le regăsim în Constituţia lui Carol al II-lea, amintim:
- consacrarea expresă a puterilor regelui;
- echivalenţa unei recunoaşteri a dictaturii personale;
- desfiinţarea partidelor politice;
- restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

40
- preluarea întâietăţii în cadrul puterii legislative şi a celei executive de către
rege;
- transferul responsabilităţii actelor regelui către miniştrii care aveau
obligaţia de a contrasemna actele regelui, fără ca regele să-şi angajeze
responsabilitatea pentru conţinutul lor. S-a ajuns astfel încât ministrul care refuza
contrasemnarea unui decret iniţiat de rege să fie de îndată demis. Oare noua situaţie
nu s-a mai întâmplat decât în perioada comunistă, dar şi atunci, formal aceste situaţii
nu erau prevăzute în mod imperativ;
- regele putea emite decrete cu putere de lege, ceea ce înseamnă, că îşi
prezervase puteri nelimitate prin propria Constituţie acordată poporului român,
substituirea Adunării Reprezentanţei Naţionale, similară unui Parlament
- Reprezentanţa Naţională era formată din două Adunări: Senatul şi
Adunarea Deputaţilor (art. 31).

Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de cetăţenii

României care au împlinit vârsta de 30 de ani şi au ca îndeletnicire: agricultura şi
munca manuală, comerţul, industria ori ocupaţii intelectuale. Alegerile se
organizează pe sistemul scrutinului uninominal, dar pe circumscripţii care să
asigure reprezentarea tipului de îndeletnicire a alegătorilor, aşa numitul sistem al
breslelor66.
Cât priveşte Senatul, acesta era format din două categorii: senatori de
drept şi senatori aleşi în proporţii egale (art. 64 din Constituţia din 1938) etc.
Parcă prevestind viitorul, Constituţia Carlistă prevedea interdicţia
suspendării acesteia, care de fapt va fi suspendată la 5 septembrie 1940, prin
Decretul – lege nr. 3052 semnat de însuşi Carol al II-lea înainte de abdicare.
Se poate constata că modul de elaborare şi de adoptare se aseamănă cu cel
folosit de Cuza în privinţa Statutului Dezvoltător din 1864, cu deosebirea
fundamentală că Statutul lui Cuza era mult mai democratic, a reprezentat prima
constituţie adoptată de un conducător român şi aprobată prin plebiscit şi totodată,
noul stat român, România era la începuturile sale moderne, chiar dacă nu avea
deplin independenţă, aşa cum eram în 1938.

3. Organizarea constituţională în perioada septembrie 1940 – august

1944

66
Acest tip de organizare, sistemul breslelor, îl vom regăsi şi în perioada comunistă, când alegerea deputaţilor pentru
Marea Adunare Naţională se făcea prin urmărirea ca această reprezentanţă naţională, unicamerală să aibă o structură
prestabilită după criteriul: profesiei/meseriei, al vârstei, al sexului, al apartenenţei la partidul unic al naţionalităţii, ceea
ce transforma procesul electoral într-unul lipsit de valoare, pentru că structura viitoarei Mari Adunări Naţionale este
dinainte hotărâtă, cetăţenii veneau două să confirme ceea ce s-a hotărât de către Partid. Chiar şi atunci când s-a
introdus sistemul de alegeri cu mai mulţi candidaţi pe aceeaşi circumscripţie aşa zişii «concurenţi» aveau
profesii/meserii şi vârste, sex asemănător. 

41
 Pierderea unei mari părţi a teritoriului naţional în vara anului 1940, a
condus la o serie de măsuri în plan constituţional din partea Capului Statului –
regele Carol al II-lea care, prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940 a
suspendat Constituţia din 1938 şi a dizolvat Parlamentul. În aceeaşi zi, prin
Decretul-lege nr. 3053, Generalul Ion Antonescu este investit ca Preşedinte al
Consiliului de Miniştri şi primeşte puteri deosebite pentru conducerea statului
român, reducându-se în mod corespunzător prerogativele regelui. Preşedintele
Consiliului de Miniştri devine astfel Conducătorul Statului. La 6 septembrie 1940,
Regele Carol al II-lea abdică de pe Tronul României, fiind urmat la tron de către fiul
său, cunoscut ca Regele Mihai I. Acesta reconfirmă actele regale ale tatălui său în
privinţa puterilor încredinţate Generalului Ion Antonescu şi mai restrânge încă din
puterile regelui.
Rolul noului rege, Mihai I devine unul de protocol, era capul oştirii,
conferea decoraţii, avea drept de graţiere, amnistie ori reducere a pedepselor,
acredita şi primea ambasadori, încheia tratate în numele regatului României, numea
miniştri şi subsecretari de stat cu contrasemnătura Preşedintelui Consiliului de
Miniştri (Conducătorul Statului), putea modifica legile organice ori bătea moneda.
După 6 septembrie 1940 au loc evenimente deosebite în planul vieţii
social – politice a României, Statul român este declarat Stat naţional - Legionar
(conform Decretului regal nr. 3151 din 14 septembrie 1941, ceea ce înseamnă că
Garda de Fier, era recunoscută ca organism politic – social de excepţie, având rolul
de a „ridica moral şi material poporul român ...”. Conducătorul Statului care era
Preşedintele Consiliului de Miniştri devenea, în acest mod, „Conducătorul Statului
Legionar şi şeful regimului legionar”, având ascendenţă în modul de organizare al
Germaniei, al Treilea Reich.
Pe fondul ascensiunii mişcării legionare şi a evenimentelor tragice din 21
– 24 ianuarie 1941, în luna februarie 1941, este abrogat decretul regal din 14
septembrie 1940 privind Statul Naţional - Legionar şi s-a revenit la organizarea
statului de la 6 septembrie 194067.
Actele cu caracter constituţional dar contrare spiritului democraţiei
constituţionale, din 5 – 6 septembrie 1940 şi 15 septembrie 1940 au fost supuse
aprobării unui plebiscit la 2 martie 1941, devenind în acest mod acte fundamentale
ale Statului Român şi vor rămâne în vigoare până la căderea regimului antonescian.
Pe aceste realităţi politico-juridice se va desfăşura viaţa politică a Statului
Român până la 23 august 1944 când este demis şi arestat întreg Guvernul
Antonescu, iar prin Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944 este repusă în
67
În jurul datei de 19 ianuarie 1941, s-au constatat o serie de acte de forţă din partea reprezentanţilor Gărzii de Fier în
instituţiile statului, legionarii urmând lichidarea generalului I. Antonescu şi preluarea totală a guvernului. În acest
moment dramatic pentru poporul român, Conducătorul Statului a dat ordin armatei să intervină în forţă pentru stoparea
abuzurilor reprezentanţilor legionarilor, a destituit toţi legionarii care făceau parte din guvern, prefecturi, poliţie şi
celelalte structuri ale statului.

42
vigoare Constituţia din 1923 cu unele texte revizuite care va rămâne în vigoare până
la 30 decembrie 1947. La această dată, urmare unei lovituri de stat, este înlocuită
instituţia monarhiei cu republica şi regele forţat să abdice. Din punct de vedere legal
Constituţia din 1923 nu a fost abrogată prin Legea nr. 363/30 decembrie 1947 pentru
că abrogarea unei Legi fundamentale nu se poate face decât prin altă lege cu aceeaşi
forţă juridică, şi era necesar organizarea unui referendum/plebiscit care să confirme
ori nu situaţia nou creată.

4. Perioada Constituţiilor socialiste – 30 decembrie 1947 – 22

decembrie 1989
a) Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948
După schimbarea formei de guvernământ, în urma loviturii de stat din 30
decembrie 1947, noul regim politic de sorginte sovietică, marxistă a procedat la
adoptarea unei noi Constituţii care să consacre realitatea din România de la acea
dată. Prin această Constituţie se întrerupe istoria constituţional-democratică a
României. Din punct de vedere al conţinutului, această constituţie se remarcă prin
instituirea unui control total al statului asupra individului, restrângerea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, instituirea principiului unicităţii puterii, desfiinţarea
controlului judecătoresc asupra actelor administrative (contenciosul administrativ).
Dispare pluralismul politic etc., iar funcţionarii publici devin funcţionari
de stat, fiind supuşi normelor dreptului muncii.

b) Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Deşi nu trecuseră decât 4 ani de la prima Constituţie „republicană” (din 13

aprilie 1948) în 1952 este adoptată o nouă constituţie care consacră rolul
fundamental al partidului unic, impune în organizarea administrativă a teritoriului
după modelul sovietic al regiunilor şi raioanelor, sunt create sfaturile populare ca
organe ale puterii de stat în plan teritorial, cărora li se recunoaşte personalitate
juridică. Este creată Comisia de Stat a Planificării în 1949, Arbitrajul de Stat, în
locul tribunalelor comerciale. De asemenea se realizează o reorganizare profundă a
sistemului judiciar, în urma la principiile separaţiei puterilor, sistem care va
fi structurat pe două direcţii – instanţele judecătoreşti şi organele procuraturii.
Procuratura devine în acest mod un „stâlp” al puterii de stat, forma fundamentală de
exercitare a acestei puteri. În martie 1949, deci după ce a fost adoptată prima
constituţie a Republicii Populare Române, s-a decis „transformarea socialistă a
agriculturii” şi crearea unor noi forme de exploatare a pământului, întovărăşirile şi
cooperativele agricole de producţie. Constituţia din 13 aprilie 1948 crea bazele
constituţionale creării unui nou sistem de drept, fapt ce se va şi realiza treptat prin

43
modificarea codurilor de procedură civilă şi penală, abrogarea legii contenciosului
administrativ (prin Decretul

Această Constituţie consacră formal o serie de drepturi şi libertăţi

fundamentale, dar modul în care ele puteau fi efectiv exercitate era unul restrictiv.
Spre exemplu, dreptul de asociere al cetăţenilor era recunoscut dacă „scopul urmărit
nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite prin Constituţie. Orice
asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă şi pedepsită prin lege”.
Dacă o persoană exprimă opinii împotriva ordinii „democratice”, asociaţia putea fi
considerată ca fascistă şi împotriva ordinii sociale. Se poate observa că nu statul era
cel considerat ca fiind în pericol, ci ordinea internă, clasa conducătoare, partidul
unic etc., ceea ce pune în lumină o evidentă limitare a drepturilor fundamentale. Pe
fondul acestor mutaţii rapide şi de esenţă în structura şi organizarea societăţii
româneşti, la 24 septembrie 1952, Marea Adunare Naţională adoptă o nouă
Constituţie.
Constituţia din 24 septembrie 1952 avea un număr de 105 articole, fiind
structurată pe 105 articole, fiind structurată pe 10 capitole plus un capitol
introductiv, un fel de expunere de motive, fără să cuprindă articole. Cele 10 capitole
evocă „Orânduirea socială” (art. 1 - 15) capitolul I, „Orânduirea de stat” (art. 16 -
21) capitolul II. În capitolul III – intitulat organul suprem al puterii de stat a
Republicii Populare Române (art. 22 - 41) sunt prezentate cele două organe
considerate ale puterii de stat, Marea Adunare Naţională şi Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, ambele evocând competenţa de a adopta legi, respectiv decrete cu forţa
juridică a legii. Titulatura acestui capitol III corespunde ideologiei marxiste despre
organizarea puterii publice, potrivit căreia în stat există o singură putere de stat care
se exercită prin diferite forme fundamentale de putere.
Capitolul IV este consacrat organelor administraţiei de stat ale R.P.R.,
unde se reglementa organizarea Consiliului de Miniştri – organul suprem executiv şi
de dispoziţie al puterii de stat, numărul şi denumirea ministerelor dar şi al altor
organe ale administraţiei centrale de stat ce constituiau împreună cu Guvernul
administraţia centrală a statului, precum: Comitetul de Stat al Planificării, Comisia
Controlului de Stat, Comitetul de Stat al Aprovizionării, Comitetul de Stat pentru
Colectarea Produselor Agricole, Comitetul Învăţământului Superior, Comisia
Învăţământului Superior, Comitetul pentru Cinematografie şi Comitetul pentru Artă.
Preşedinţii acestor organe centrale numite Comitete erau de drept membrii ai
Guvernului, ceea ce contribuie la formarea unui Consiliu de Miniştri, (Guvern
extrem de mare, 37 membri).
Următorul capitol V este consacrat organelor locale ale puterii de stat,
reprezentate de Sfaturile populare regionale, raioanele orăşeneşti şi comunale ai
căror membri erau denumiţi deputaţi.

44
 La rândul lor, aceste organe locale ale puterii de stat alegeau din rândul
propriilor membri (deputaţi) comitete executive, denumite de Constituţie „organe
executive şi de dispoziţie” ale Sfaturilor populare.
Constituţia din 24 septembrie 1952, stabileşte şi reglementează o enclavă
teritorială Regiunea Autonomă Maghiară care se asimilează în plan juridic oricărei
alte regiuni, cu deosebirea că i se acordă mai multă autonomie.
Capitolul VI intitulat „Organele judecătoreşti şi Procuratura” stabileşte
instanţele prin care se realizează justiţia, respectiv Tribunalul Suprem, tribunalele
regionale, tribunalele populare care funcţionau atât în reşedinţele regiunilor cât şi în
alte oraşe sau comune, după caz, ceea ce atrage atenţia la acest capitol este faptul că
„tribunalele apără regimul de democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor,
asigură legalitatea populară etc.” (art. 65), ceea ce evidenţiază că justiţia trebuia, cu
orice preţ să apere orânduirea socialistă.
Cât priveşte organele Procuraturii, acestea aveau misiunea de
„supraveghere” superioară a respectării legilor de către ministere şi celelalte organe
centrale, locale ale puterii şi administraţiei de stat de către funcţionarii şi ceilalţi
cetăţeni.
Capitolul VII este consacrat drepturilor şi datoriilor fundamentale ale
cetăţenilor, unde sunt înscrise o serie de drepturi şi libertăţi, care în realitate erau
doar formale, neexistând o garanţie reală a acestora, neexistând instrumente juridice
eficiente pentru protejarea cetăţenilor de abuzurile autorităţilor.
Următoarele trei capitole sunt consacrate sistemului electoral (VIII),
Stema, drapelul, capitole (IX şi Procedura de modificare a constituţiei, capitolul X,
art. 105), unde se arată că modificarea constituţiei poate fi formată numai prin lege
votată de Marea Adunare Naţională cu votul a cel puţin două treimi din numărul
total al membrilor acesteia.

c) Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965

Şi această lege fundamentală continuă tradiţia celor două Constituţii

adoptate după schimbarea formei de guvernământ, în sensul că menţine consacrarea,
rolului fundamental al Partidului Comunist (partid unic), stabileşte formal unele din
drepturile şi libertăţile fundamentale, menţine sistemul unicităţii puterii şi al
aşezării pe principiul subordonării ierarhice a tuturor organelor statului, în
vârful acestei piramide a sistemului statal aflându-se Marea Adunare
Naţională68. Instanţele judecătoreşti sunt formate din judecători numiţi de organele

68
Marea Adunare Naţională un parlament unicameral, controlat în totalitate de partidul comunist, lipsit de opoziţie şi
contrar tradiţiei politico-juridice române. Deci Parlamentul unicameral poate deveni sursă a totalitarismului, a
autoritarismului.

45
puterii de stat, şi au obligaţia să apere orânduirea socialistă. În fapt, judecătorii nu
erau inamovibili69.
Un progres de remarcat al Constituţiei din 21 august 1965 constă în aceea
că, formal, li se dă posibilitatea cetăţenilor să se plângă autorităţilor de justiţie
împotriva actelor abuzive ale organelor statului, principiu consacrat prin art. 35 din
Constituţie în următorii termeni: „cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal
al unui organ de stat poate cere organelor competente, în condiţiile prevăzute de
lege, anularea actului şi repararea pagubei”. În temeiul acestei norme constituţionale
a fost adoptată Legea nr. 1/1967 care s-a dovedit neeficientă, pentru că nu răspundea
nici pe departe cerinţelor art. 35 şi nici art. 103 din Constituţie care stabilea că
„Tribunalele şi judecătoriile judecă cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte
administrative, putând să se pronunţe, în condiţiile legii, şi asupra legalităţii acestor
acte”.
De remarcat că după 30 decembrie 1947 în structura puterii de stat a
apărut o instituţie nouă, „Prezidiul Republicii”, apoi „Prezidiul Marii Adunări
Naţionale” care se va menţine până în 1961 când s-a transformat în Consiliul de
Stat după modelul celorlalte ţări socialiste europene. Consiliul de Stat era format din
parlamentari (deputaţi) fiind un miniparlament ce putea emite decrete cu putere de
lege. Consiliul de stat şi anterior Prezidiul, au jucat rolul instituţiei şefului de stat –
organ colegial70.
Consiliul de Stat a continuat să existe şi după martie 1974 când a fost
instituită funcţia de Preşedinte al Republicii. Preşedintele Republicii, pe fondul
sistemului dictatorial, era şi preşedintele Consiliului de Stat, şi emitea decrete
prezidenţiale ca Şef al Statului şi semna Decretele adoptate de Consiliul de Stat.

Secţiunea 3. Revenirea la viaţa constituţională democrată

1. Perioada 22 decembrie 1989 – 9 decembrie 1991

Involuţia societăţii româneşti sub imperiul dictaturii personale a şefului
Statului şi a Partidului Unic a luat sfârşit la 22 decembrie 1989, moment la care, se
constituie un organism ad-hoc cu caracter politico-juridic-constituţional numit
Frontul Salvării Naţionale, care, în primul moment, prin acte politice a declarat

69
Inamovibilitate = dreptul de a fi inamovibil (inamovibil – despre o funcţie): din care nu poate fi destituit cineva.
70
Consiliul de Stat s-a constituit prin transformarea Prezidiului Marii Adunări Naţionale, potrivit Legii nr. 1/1961.
Consiliul de Stat putea fi comparat cu un Parlament mai restrâns, fiind autonom în raport cu M.A.N., dobândind
atribuţii în plus faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, preluând exerciţiul atribuţiilor Parlamentului între sesiunile
acestuia. Ulterior, Constituţia din 21 august 1965, în înscrierea în rândul organelor supreme ale puterii de stat alături
de Marea Adunare Naţională şi, mai târziu, după martie 1974, Preşedintele Republicii Socialiste România.
Deşi Constituţia stabilea că decretele Consiliului de stat sunt supuse aprobării plenului M.A.N. în practică acest
lucru nu se mai realiza.

46
dizolvarea structurilor de putere ale regimului ceauşist la nivel central şi teritorial şi
crearea premiselor pentru dezvoltarea democratică a Statului Român.
Se constituie noi organe locale în locul fostelor consilii populare, se crează
într-o primă etapă primării la nivel judeţean şi al fiecărei localităţi, se reorganizează
structurile de putere, vechea miliţie se va transforma în poliţie, securitatea statului
ca instituţie aservită regimului totalitar va fi şi ea transformată într-un organism nou,
mai democratic având cu totul alte sarcini.
Pe fondul acestor transformări profunde în viaţa societăţii româneşti, sunt
adoptate o serie de acte cu caracter normativ ce vor înlocui treptat golul creat în
sistemul de drept român, în condiţiile în care Constituţia în vigoare la 22 decembrie
1989, deşi neabrogată şi-a pierdut cvasitotal forţa juridică caracteristică legii
fundamentale.
Dizolvarea structurilor de putere ale vechiului regim politic, apariţia şi
constituirea unor noi organisme de putere, organizarea de alegeri libere, în urma
unei competiţii politice dintre partidele nou înfiinţate nu au făcut altceva decât să
înlăture treptat efectele Constituţiei din 21 august 1965.
Noul organ al puterii de stat Frontul Salvării Naţionale a adoptat în această
direcţie o serie de decrete – lege care, împreună au constituit elemente de
constituţionalitate, baza funcţionării statului până la adoptarea unei noi legi
fundamentale.
Unul din primele acte constituţionale post – comunism l-a reprezentat
Decretul – lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a Consiliilor teritoriale ale
F.S.N. Acest act juridic fundamental a creat condiţiile funcţionării unor organe de
putere la nivel central şi teritorial pe fondul dizolvării vechilor structuri de putere.
Dintre prevederile decretului lege nr. 2/27.12.1989 se
...................următoarele: - înlăturarea rolului unui singur partid (aşa cum prevedea
Constituţia din 21 august 1965, în art. 3) şi crearea condiţiilor dezvoltării vieţii
politice prin asocierea şi crearea de partide politice, organizarea de alegeri libere,
recunoaşterea celor trei puteri în stat – legislativă, executivă şi judecătorească – şi
organizarea statului pe acest principiu al separaţiei puterilor, limitarea numărului de
mandate a preşedintelui ţării, promovarea iniţiativei libere şi restructurarea
economiei pentru a putea funcţiona ca o economie concurenţială, de piaţă, o nouă
abordare a problemelor agriculturii, sporirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale etc.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale, adoptându-şi propria lege de
funcţionare, ca singura autoritate existentă la acel moment, constituită în condiţiile
revoluţionare ale momentului, în mod ad-hoc se declară ca organ suprem al puterii
de stat, la nivel naţional, constituindu-se structuri teritoriale la nivelul judeţelor,
oraşelor, comunelor, instituţiilor şi întreprinderilor.

47
 Tot prin Decretul – lege nr. 2/1989 s-a stabilit numele ţării – România -,
forma de guvernământ – Republică, drapelul ţării, tricolorul fără stea.
Cât priveşte conducerea executivă a noului organ al puterii de stat aceasta
era asigurată de Biroul executiv al consiliului şi de Preşedintele Consiliului F.S.N.
care avea atribuţii specifice unui şef de stat.
În subordinea Consiliului funcţiona Consiliul Militar Superior, un organ cu
atribuţii în domeniul militar având în coordonare toate instituţiile cu profil militar şi
de securitate a ţării.
Un alt act normativ cu caracter constituţional adoptat de noile autorităţi
l-a reprezentat Decretul Lege nr. 8/31 decembrie 1989 privitor la înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Acest act
normativ stabileşte condiţiile de înfiinţare, înregistrare şi funcţionare a partidelor
politice, caracterul naţional al acestora, ceea ce presupune organizarea acestora pe
criteriul teritorial, stabilind un număr minim de membri fondatori de 251. De
asemenea, s-a stabilit care trebuie să fie scopul partidelor politice – respectarea
suveranităţii naţionale, a independenţei şi integrităţii naţionale, democraţia, pentru
asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Legea interzicea cadrelor militare, personalului civil din Ministerul
Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, magistraţilor, diplomaţilor sau
personalului operativ din serviciile de Radio şi Televiziune naţionale să facă parte
din rândul membrilor unor partide. În acelaşi timp sunt interzise partidele cu caracter
fascist ori acelea care propagă concepţii, ideologii împotriva ordinii de stat şi de
drept, etc.
Un alt moment important în evoluţia constituţională post revoluţionară, pe
fondul inexistenţei unei Constituţii scrise l-a reprezentat Decretul – Lege nr. 81 din
9 februarie 1990 pentru crearea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.
Pornind de la prevederile Decretului – Lege nr. 2/1989 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale care avea
atribuţii şi natura juridică de organ suprem al puterii de stat şi al Decretului – Lege
nr. 8 din 31 decembrie 1989 ce a creat cadrul juridic pentru dezvoltarea
pluralismului politic prin posibilitatea extrem de facilă pentru crearea de partide
politice (numai 251 membri) la sfârşitul lunii ianuarie 1990 au loc mari demonstraţii
politice având ca scop renunţarea la putere a Frontului Salvării Naţionale şi pentru
constituirea unui organism de largă reprezentare naţională. Faţă de decembrie 1989
situaţia şi realitatea politică erau cu totul schimbate. S-a ajuns astfel la un
compromis politic în interesul naţional şi al democraţiei la 1 februarie 1990 în sensul
constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională prin reorganizarea şi
restructurarea F.S.N. – care se organizează în partid politic şi care participă cu un
număr de membri ce reprezintă ½ din totalul CPUN, celelalte partide participante
având câte 3 reprezentanţi. Prin Decretul – Lege nr. 82 din 13 februarie 1990 s-a

48
stabilit componenţa nominală a Consiliului, a Biroului executiv şi al consiliilor de
specialitate. Trebuie specificat că atât Consiliul Frontului Salvării Naţionale până la
9 februarie 1990 cât şi noul organ, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională au
funcţionat ca un adevărat Parlament, având comisii de specialitate „parlamentate”,
discutând şi adoptând decrete – legi.
Având un organ cu reprezentare naţională indirectă şi, partide politice, s-a
pus problema creării cadrului normativ pentru organizarea de alegeri libere în
vederea transferului de putere către autorităţi publice legitime, rezultate în urma
voinţei populare.
În acest sens a fost adoptat Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990
privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Este poate cel mai important act constituţional adoptat în absenţa unei
Constituţii scrise. Decretul – Lege 92/1990 stabileşte, între altele, că viitorul
Parlament va fi unul bicameral – fiind format din Camera Deputaţilor şi Senat.
Membrii viitorului Parlament vor fi aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat. S-a stabilit scrutinul de listă şi faptul că fiecare judeţ şi Municipiul
Bucureşti vor reprezenta câte o circumscripţie electorală. De asemenea, noul
Parlament va funcţiona în dublă natură, aceea de Parlament – autoritate legiuitoare şi
cea de Adunare Constituţională cu rolul unic de elaborare a Constituţiei. Şeful
statului va fi denumit Preşedintele României, care este ales prin vot universal, egal,
direct şi liber exprimat, în două tururi de scrutin, dacă după primul tur niciun
candidat nu a primit votul a peste jumătate din numărul alegătorilor înscrişi pe listele
electorale.
De asemenea, se crează cadrul juridic pentru înfiinţarea şi funcţionarea
partidelor politice, fiind interzise partidele cu caracter fascist sau care propagă idei
antidemocrate.
Dar Frontul Salvării Naţionale era un organ al puterii de stat, fiind pus în
situaţia pierderii puterii după organizarea de alegeri libere prin participarea la alegeri
a noilor partide politice sau a celor renăscute (partidele istorice).
Frontul Salvării Naţionale a hotărât să se transforme în partid politic ceea
ce a nemulţumit celelalte partide înfiinţate, care erau excluse de la actul de exerciţiu
al puterii în Stat. S-a ajuns la un compromis politic major, astfel că s-a constituit un
nou organism statal denumit Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională compus din
reprezentanţi ai tuturor partidelor legal înfiinţate şi evident ai Frontului Salvării
Naţionale (Decretul – lege nr. 81 din 9 februarie 1990).
Noul organ al puterii de stat, C.P.U.N. a adoptat o serie de acte normative
esenţiale pentru evoluţia ulterioară a ţării până la primele alegeri libere şi adoptarea
unei noi Constituţii. Constituţia comunistă din 21 august 1965 fiind de facto
abrogată la 22 decembrie 1989, devenind abrogată de drept la momentul intrării în
vigoare a noii Constituţii la 8 decembrie 1991, după aprobarea prin referendum.

49
 Unul din cele mai importante acte normative cu profund caracter
fundamental l-a constituit Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României.
De altfel, acest Decret – lege va rămâne în vigoare până la data intrării în
vigoare a noii Constituţii.

2. Constituţia din 21 noiembrie 1991

Primele alegeri libere pentru Parlament şi pentru Preşedintele României s-
au desfăşurat la 20 mai 1990 noul Parlament, bicameral ales va funcţiona şi ca
Adunare Constituantă pentru adoptarea unei Constituţii.
După validarea alegerilor din 20 mai 1990, şi constituirea legală a
Parlamentului s-a constituit o Comisie de redactare a Tezelor pentru elaborarea
proiectului de Constituţie a României.
Parlamentul României, funcţionând şi ca Adunare Constituantă şi-a stabilit
un Regulament de funcţionare al Adunării Constituante care prin intermediul
Comitetului Adunării a stabilit o serie de reguli de funcţionare a Comisiei de
redactare a Tezelor şi a Proiectului de Constituţie, modul de votare a proiectului
viitoarei Constituţii etc.
S-a ajuns în acest mod la momentul adoptării primei Constituţii post
comuniste la 21 noiembrie 1991.
Noua Constituţie consacră o serie de principii fundamentale pentru un stat
de drept: separaţia puterilor, pluripartitismul, economia concurenţială, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor garantate, etc. De asemenea, instituie crearea
unor instituţii noi, precum Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, revenirea la
instituţia contenciosului administrativ, consacrarea unui statut juridic distinct şi
specific al funcţionarilor publici, limitarea numărului de mandate pentru o persoană
care îndeplineşte funcţia de Preşedinte al României şi alte elemente specifice statului
de drept. Constituţia recunoştea implicit separaţia puterilor, fără a o explica.
Consiliul de Stat s-a constituit prin transformarea Prezidiului Marii Adunări
Naţionale, potrivit Legii nr. 1/1961. Consiliul de Stat putea fi comparat cu un
Parlament mai restrâns, fiind autonom în raport cu M.A.N., dobândind atribuţii în
plus faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, preluând exerciţiul atribuţiilor
Parlamentului între sesiunile acestuia. Ulterior, Constituţia din 21 august 1965, în
înscrierea în rândul organelor supreme ale puterii de stat alături de Marea Adunare
Naţională şi, mai târziu, după martie 1974, Preşedintele Republicii Socialiste
România.
Deşi Constituţia stabilea că decretele Consiliului de stat sunt supuse aprobării
plenului M.A.N. în practică acest lucru nu se mai realiza.

2. Adoptarea, revizuirea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei

50
 Fiindu-i recunoscut caracterul de lege fundamentală şi procedura de
adoptare, de revizuire, de suspendare sau abrogare este una specială, mai ales că li se
recunoaşte constituţiilor un anumit caracter de stabilitate, fără a fi nesocotită
necesitatea punerii de acord a acesteia cu realităţile din ţară.

a) Adoptarea Constituţiei. Principii generale

Iniţiativa adoptării Constituţiei poate să aparţină unui organism social-
politic fundamental – Parlamentul, partidelor politice sau din iniţiativă populară.
Adoptarea unei Constituţiei, în general se poate declanşa pe o evoluţie firească a
societăţii organizate în stat, sau motivat de un eveniment politic major în viaţa
societăţii aşa cum a fost situaţia din România şi din alte state europene, vecine, după
evenimentele din 1989. Se poate spune că există practic două situaţii: care determină
adoptarea unei Constituţii.
- nu există Constituţie pentru că ea a fost înfrântă (abrogată, înlăturată) de o
schimbare bruscă în evoluţia societăţii printr-o revoluţie, lovitură de stat, etc. sau,
- există o Constituţie şi se urmăreşte printr-o altă constituţie să se realizeze
schimbări majore ca fundament, concepţie şi conţinut pe plan constituţional,
schimbarea formei de guvernământ, reorganizare profundă a instituţiilor
fundamentale ale statului, diferenţe majore ale realităţii prezente comparativ
cu cele din momentul adoptării vechii Constituţii. În acest sens, putem face
referire la Constituţia din 1923 care a fost generată de noua situaţie social –
politică, urmare a reîntregirii naţionale, revenirea provinciilor istorice la
Regatul România, şi altor schimburi pe plan intern sau internaţional.
În funcţie de cele două situaţii de mai înainte se poate stabili cine este
autoritatea competentă să adopte noua Constituţie. Astfel, dacă nu mai există o
Constituţie care să producă efecte juridice71 este necesar a fi creat un organism cu
atribuţii de Adunare Constituantă care să adopte textul noii Constituţii sau, dacă
Parlamentul este încă în funcţiune, el va acţiona ca Adunare Constituantă. În cazul
existenţei Constituţiei în vigoare, şi a Parlamentului, se vor stabili condiţiile
elaborării Proiectului de Constituţie, cine îl va elabora (o comisie independentă sau
o comisie parlamentară), tezele pe baza cărora va fi elaborat proiectul. După ce s-a
elaborat Proiectul de Constituţie şi s-a adoptat de către Adunarea Constituantă
desemnată, se pune şi problema modului de intrare în vigoare a acesteia – numai
prin promulgare de către şeful statului ori prin supunerea spre aprobare unui

71
Art. 149 din Constituţia României din 1991 prevedea că la data intrării în vigoare a Constituţiei, ca urmare a
aprobării ei prin referendum, „Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată”. Se pune astfel
problema care a fost regimul juridic al Constituţiei din 21 august 1965 în perioada 22 decembrie 1989 până la intrarea
în vigoare a Constituţiei din 21 noiembrie 1991: a fost suspendată, abrogată, caducă, căzută în desuetudine? Suntem
de părere că în acest interval, schimbarea puterii într-un sens diametral opus, a antrenat caducitatea Constituţiei din
1965, care nu mai corespundea, în nici un fel noilor realităţi politice.

51
referendum sau plebiscit. Astfel Constituţiile române, începând cu Statutul
dezvoltător al lui Cuza au intrat în vigoare după cum urmează:
➬ Statutul dezvoltător al lui Cuza şi Constituţia din 1938 – au fost supuse aprobării
prin plebiscit (referendum);
➬ Constituţiile din 1866 şi din 1923 au fost „sancţionate”72 de şeful statului;
➬ Constituţiile socialiste, din 13 aprilie 1948, 24 septembrie 1952 şi cea din 21
august 1965 au fost votate de Parlament şi promulgate de şeful statului;
➬ Constituţia României din 21 noiembrie 1991 a fost adoptată de Adunarea
constituantă73 şi supusă aprobării prin Referendumul din 8 decembrie 1991, după
care a intrat în vigoare. Fiecare stat are un model juridic legat de intrarea în
vigoare a Constituţiei sau a legilor, potrivit tradiţiei sau altor elemente specifice.

Ca Lege fundamentală şi respectând principiul simetriei în drept

revizuirea trebuie realizată de către aceleaşi autorităţi publice, cu aceeaşi procedură
utilizată la adoptarea ei şi în spiritul dispoziţiilor constituţionale ce reglementează
revizuirea. Revizuirea poate fi numai parţială pentru că în caz contrar am fi în
realitate, în situaţia unei noi Constituţii. Pot exista şi constituţii care nu permit decât
limitat revizuirea, unele domenii de reglementare fiind imposibil de revizuit cum
este şi cazul actualei Constituţii a României care interzice revizuirea în privinţa:
caracterului naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială (art. 152 alin. 1 din Constituţie).
Într-o asemenea situaţie înseamnă că în domeniile respective revizuirea
neputându-se face, dacă totuşi s-ar dori, se impune abrogarea Constituţiei actuale şi
adoptarea unei alte Constituţii.

b) Revizuirea Constituţiei
Actuala Constituţie în Titlul VII intitulat „Revizuirea Constituţiei”,
prevede că revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, sau de cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot. În cazul iniţiativei
cetăţeneşti este necesară o pondere de reprezentare teritorială a celor 500.000 de
cetăţeni; ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi din
municipiul Bucureşti, fiind necesare câte cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative. Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie
adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi
72
Prin sancţionare – şeful statului îşi însuşeşte textul Constituţiei şi devine în acest mod participant la activitatea de
legiferare. Prin promulgare, şeful statului certifică faptul că legea fundamentală sau o altă lege a fost adoptată cu
respectarea normelor juridice în materie, iar în cazul legilor faptul că acestea sunt conform Constituţiei. A se vedea,
Ioan Gabriel Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., pag. 104-105.
73
Idem.

52
din numărul membrilor fiecărei Camere, în şedinţă separată care au rolul de Adunare
Constituantă. Dacă este nevoie de medierea unor diferenţe dintre textul votat de o
Cameră şi alta, Parlamentul se întruneşte în şedinţă comună şi hotărăşte cu votul a
cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor (art. 151 alin (2)).
Legea de revizuire se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare după aprobarea ei prin referendum, organizat într-un termen de 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Trebuie precizat că
Guvernul face propunerea, iar senatorii şi deputaţii sau cetăţenii vin cu proiectul de
revizuire.

c) Suspendarea Constituţiei
Unele Constituţii conţin dispoziţii care interzic suspendarea acestora sau a
unor norme din conţinutul lor ceea ce înseamnă că oprirea cursului efectelor
Constituţiei poate interveni numai prin abrogare74.
În practica constituţională a statelor, suspendarea legii fundamentale este
generată de crize politice majore care impun autorităţilor statului luarea unor măsuri
dure, ce pot conduce la suspendarea unora dintre drepturile politice fundamentale.
Crizele politice pot conduce la declararea stării de asediu, a stării de urgenţă,
instituirea legii marţiale, lovitură de stat etc., când şeful statului, al Guvernului sau
Administratorul legii marţiale guvernează prin Decrete-legi, ceea ce ar intra în
contradicţie cu legea fundamentală.

d) Abrogarea Constituţiei
Abrogarea are drept consecinţă încetarea efectelor juridice ale unui act
normativ. Ea poate fi expresă sau tacită potrivit doctrinei şi reglementărilor uzuale.
Cum constituţia reprezintă un ansamblu juridic armonios structurat, este necesar ca
abrogarea să se realizeze expres printr-o altă Constituţie sau printr-o lege
constituţională de revizuire (modificare) a Constituţiei. De altfel, în sistemul juridic
românesc actual, chiar şi în cazul legilor organice şi ordinare, abrogarea trebuie să
fie una expresă, lucru greu de realizat întotdeauna din motive de ordin practic, al
tehnicii legislative, drept pentru care se fac trimiteri de natura „potrivit legii”75.
În legătură cu abrogarea Constituţiei din 21 august 1965 după 22
decembrie, în condiţiile în care art. 153 din actuala Constituţie privind intrarea în

74
O asemenea prevedere era cuprins în Constituţia României din 1866 (art. 127) care stabilea „Constituţiunea de faţă
nu poate fi suspendată nici în tot nici în parte”.
75
Vezi Legea nr. 24/2000 publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 139 din 31 martie 2000, privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată şi rep. în Monitorul Oficial nr. 777 din 25.08.2007

53
vigoare se arată: prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin
referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în
întregime abrogată.
Din analiza textului citat rezultă că începând cu 22 decembrie 1989,
Constituţia din 21 august 1965 şi-a încetat valabilitatea, de fapto, practic, în
întregime ea a fost abrogată.
Faptul că întregul angrenaj tacit al structurii de putere a fost destructurat,
că s-au luat măsuri legislative pentru înfiinţarea partidelor politice, restituirea unor
imobile, crearea condiţiilor pentru cumpărarea imobilelor de către chiriaşi (statului),
condiţii pentru iniţiativa privată în economie, comerţ, liberalizarea preţurilor, libera
circulaţie a persoanelor etc. constituie suficiente argumente de a susţine că testul
constituţional privitor la intrarea în vigoare a noii Constituţii, care dispune că vechea
Constituţie, din 21 august 1965, „este şi rămâne abrogată”, nu face altceva decât
să dea o forţă în mod formal, unei realităţi, că acea constituţie nu a mai produs
efecte, că ea era deja abrogată şi acum doar s-a formalizat. În doctrină s-a susţinut
că, după 22 decembrie 1989, au mai rămas în vigoare o serie de articole, cum ar fi
cele care ............ drepturile şi îndatoririle fundamentale, organele de justiţie,
procuratură, etc. Ori, abrogarea constituţiei în mod tacit nu putea conduce la
dizolvarea şi a acestor structuri de putere ale statului, ............. legi care le
reglementau organizarea şi funcţionarea acestora şi care în urma abrogării unei
Constituţii tacite sau exprese, nu conduc la abrogarea acelor legi de organizare76.

Secţiunea 4. Conţinutul normativ al legii fundamentale

Am arătat mai înainte că, legea fundamentală a oricărui stat, Constituţia,

este tot o lege, dar, aşa cum s-a arătat în doctrină „constituţia este o lege a legilor,
ceea ce evidenţiază securitatea şi supremaţia constituţiei, poziţia ei preeminentă,
superioară şi fundamentală, adică, acea lege are stă la baza sistemului politic juridic
al statului, indiferent cum se numeşte acel stat”.

Secţiunea 5. Supremaţia Constituţiei şi controlul

constituţionalităţii legilor

1) Supremaţia Constituţiei. Acest concept s-a impus încă de la primele

constituţii nescrise (cutumiare) explicându-se prin aceea că se recunoaşte acestor
norme „constituţionale” valoarea juridică cea mai mare în stat. Aceste norme devin
76
În acest sens, Ioan Manu, Elena Simina Tănase, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Editura All
Beck, Bucureşti, vol. I, 2006, p. 99.

54
de la început norme principii, sau norme de referinţă. Prin conţinutul său
reglementar, Constituţia cuprinde în general normele care reglementează modul
„legal şi democratic” de instituire a puterii, de exercitare şi de menţinere a acesteia.
Or, puterea în stat este cea mai importantă problemă a conducerii politice, pentru că
puterea dă naştere dreptului. Însăşi apariţia Constituţiei a fost fundamentată pe
construcţia politico-juridică a unui act normativ de bază în raport cu care să se
adopte celelalte acte normative, întregul drept. Supremaţia se manifestă şi prin faptul
că normele cuprinse în Constituţie nu urmăresc o reglementare în detaliu a vieţii
societăţii, a comportamentului uman căruia i se adresează de regulă normele juridice
ci, faptul de a crea un edificiu, o coloană vertebrală a dreptului, pe care trebuie să o
respecte mai întâi autorităţile şi instituţiile publice atât prin adoptarea unor legi sau
altor acte normative conforme cu Constituţia cât şi prin asigurarea garanţiei că
normele principiale din Constituţie vor dobândi un conţinut legal şi formal.
Recunoscându-i Constituţiei o poziţie supraordonată, de „lege a legilor”,
şi operaţiunile procedurale de adoptare, de modificare sau abrogare trebuie să fie
diferite în bună parte faţă de celelalte legi77. În majoritatea cazurilor adoptarea,
revizuirea sau abrogarea Constituţiei este supusă referendumului naţional după ce
Adunarea Constituantă (Parlamentului) a adoptat textul.
Ca lege fundamentală, Constituţia trebuie să se situeze deasupra celorlalte
legi al căror conţinut este obligatoriu subsumat ei. Constituţia obligă autoritatea
supremă de legiferare să adopte legi conforme conţinutului său. În caz contrar,
această autoritate nu-şi respectă competenţa, şi prin urmare, legea va fi declarată
neconstituţională, ceea ce echivalează cu nulitatea actului normativ neconstituţional.
Fireşte, orice persoană care ia la cunoştinţă că o lege a fost declarată
neconstituţională nu va mai respecta acea lege, nulitatea având de regulă efect
retroactiv dar, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii constituţionale
prin care s-au declarat neconstituţionale, legi, ordonanţe sau părţi ale acestora se
publică în Monitorul Oficial al României, devin obligatorii de la data publicării şi
sunt general obligatorii numai pentru viitor.
Această dispoziţie constituţională naşte o serie de probleme de ordin
juridic şi moral.
Problemele de ordin juridic constau în aceea ca o normă legală aparent a
produs efecte în totală opoziţie cu norma constituţională încălcată. Totuşi Decizia
Curţii Constituţionale prin care se constată încălcarea Legii fundamentale către
autoritatea care a adoptat norma declarată neconstituţională nu ar putea interveni, cu
efect în trecut, fiindcă în acest mod s-ar produce un adevărat scurt circuit în
raporturile juridice create cu bună credinţă de către subiecţii acestora. Problema de
77
Spre exemplu, este necesară o majoritate calificată de două treimi pentru adoptare sau pentru revizuire ori, o
majoritate de trei pătrimi atunci când între textul adoptat de o Cameră sau alta există diferenţieri şi trebuie procedat la
o mediere pentru un text comun.

55
ordin moral rezidă în faptul că emitentul actului neconstituţional a dat dovadă de o
uşurinţă inacceptabilă în ceea ce priveşte respectarea legii fundamentale, şi ar trebui
să existe reguli de responsabilitate în ........

2) Controlul constituţionalităţii legilor

Garanţia menţinerii supremaţiei Constituţiei în cadrul sistemului juridic al
statului se asigură prin instituirea controlului de constituţionalitate pentru legi şi
alte acte normative cu conţinut de reglementare primară. În drept, noţiunea de lege
are două sensuri: sensul restrâns, de lege ca act juridic al Parlamentului, şi sensul
larg desemnând orice altă reglementare a unor relaţii sociale de către o autoritate
publică competentă.
Din perspectiva controlului de constituţionalitate, avem în vedere în
primul rând controlul asupra legilor – acte juridice adoptate de Parlament ca, „unica
autoritate legiuitoare a ţării”, cât şi alte acte juridice normative ale Parlamentului –
hotărâri, regulamente sau acte de reglementare primară ale Guvernului – ordonanţele
adoptate în cadrul procedurii de delegare legislativă expresă şi ordonanţele de
urgenţă care pot fi adoptate în situaţii extraordinare, apreciate ca atare de către
Guvern, care se supun aprobării Parlamentului. Recunoaşterea posibilităţii
Guvernului de adoptare a unor ordonanţe de urgenţă prin care se realizează
reglementarea normativă care trebuie să fie conformă Constituţiei, reprezintă şi o
garanţie a celerităţii procesului legislativ, pentru că ordonanţele de urgenţă trebuie
supuse aprobării Parlamentului într-un interval de timp scurt - ( în cinci zile de la
intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, dacă Parlamentul nu se află în sesiune el
va fi convocat, pentru a dezbate şi aproba ordonanţa de urgenţă).
Prin instituirea controlului constituţionalităţii legilor se asigură garantarea
supremaţiei Constituţiei în condiţiile în care opoziţia parlamentară are posibilitatea
să sesizeze autoritatea de jurisdicţie constituţională (la noi Curtea Constituţională)
dacă în cadrul procedurii de adoptare a unei legi s-a opus adoptării legii ori
amendamentele propuse de ea au fost nesocotite de majoritatea parlamentară 78, ceea
ce ar fi condus la încălcarea unor norme constituţionale incidente în raport cu
obiectul de reglementare ce este contestat.
Supremaţia Constituţiei trebuie respectată de toate autorităţile publice, iar
în procesul de legiferare de către Parlament este necesară o analiză temeinică,
logico-juridică, a conţinutului reglementării ce se doreşte cu dispoziţia din
Constituţie pe care legiuitorul o dezvoltă în detaliu prin lege, ţinând seama şi de
evoluţia realităţilor sociale de la momentul adoptării Constituţiei până la momentul
78
Instituţia controlului constituţionalităţii legilor s-a impus la puţin timp după naşterea fenomenului de Constituţie. În
S.U.A., controlul constituţionalităţii s-a impus fără a exista o autoritate special creată ci acesta a fost realizat de către
Curtea Supremă Federală care şi-a atribuit singură acest drept în cadrul unei proceduri judiciare şi s-a declanşat după
alegerile din 1800. Pentru detalii, a se vedea şi I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 71; Victor Duculescu, Georgeta
Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, ediţia a II-a, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, pag. 83.

56
adoptării unei legi. În acest mod se asigură un cadru normativ, legal şi constituţional
şi în concordanţă cu cerinţele societăţii la un moment dat.
În caz contrar Parlamentul ar deveni sclavul neadoptat al Constituţiei.
Poate cel mai bun exemplu îl găsim în sistemul juridic american, care se dezvoltă
continuu în baza unei Constituţii de peste 200 de ani şi se adaptează acelei
constituţii.

57