CUPRINS

CAPITOLUL I..........................................................................................................................1
CARACTERISTICILE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ACTUALE..............................1
CAPITOLUL II......................................................................................................................11
PRACTICA RELATIILOR INTERNATIONALE...................................................................11
DE LA PACE ŞI COOPERARE LA DIFERENDE ŞI LITIGII...............................................11
CAPITOLUL III........................................................................................................................18
RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR......18
LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III.......................................................................................18
CAPITOLUL IV........................................................................................................................29
ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE.................29
CAPITOLUL V.........................................................................................................................39
ORGANIZAŢII INTERNAȚIONALE CU VOCAŢIE DE UNIVERSALITATE..............39
CAPITOLUL VI........................................................................................................................86
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE REGIONALE..........................................................86
CAPITOLUL VII....................................................................................................................108
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU CARACTER ECONOMIC...........................108

1
 CAPITOLUL I
CARACTERISTICILE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ACTUALE

1. Comunităţile umane şi relațiile dintre ele

Relaţiile internaţionale au constituit, încă din primele perioade ale structurării
colectivitătilor umane, una din necesitătile de bază convieţuirii umane, aceea de a intra în lupta
lor pentru existenţă în contacte fie de cooperare fie antagonice. Împărţind acelaşi teritorii sau
aflate în vecinătatea imediată ori mai îndepărtată, ginţile şi triburile, oraşele-cetate şi imperiile,
popoarele, naţiunile şi alte forme de organizare statal-teritoriale au trebuit să încerce să
supravieţuiască sau să dispară astfel încât întreaga istorie a omenirii rămâne marcată de
evoluţia relaţiilor dintre diferitele forme de agregare socială ale umanitătii1.
Definind omul ca fiinţă bio-psiho-socială înţelegem că una din cele trei caracteristici
esenţiale umane ne obligă să trăim în societate, existența indivizilor în afara acesteia fiind fie
un fapt izolat şi accidental, care-i îndepărtează de umanitate (cazul copiilor-lup), fie imposibilă;
în acest sens, cazul pustnicilor nu e deloc relevant deoarece aceştia se separă de comunitate
doar temporar şi menţin legături cvasipermanente cu societatea. Ţine de natura umană ca
indivizii să se asocieze în familii, ginţi/triburi, popoare şi naţiuni ca forme tipice de comunitate,
alături de care există şi comunităţi zonale, regionale, continentale iar la nivelul mapamondului,
comunitatea internaţională ca ansamblu al umanităţii. Să adăugăm la acestea formele de
împărţire administrativă a teritoriilor naţionale (sat, comună, oraş, municipiu, judeţ), structurile
interstatale (euroregiunile) sau formele de civilizaţie (urbană-rurală ori marcate de o anumită
religie) între care există întotdeauna legături, chiar în condiţiile delimitării precise prin
frontiere. Concluzia este că, cel puţin în condiţiile actuale, nu mai există comunităţi umane
autentice, complet izolate.
Putem defini „societatea” ca un complex de relaţii prin care mai multe fiinţe individuale
trăiesc şi lucrează împreună astfel încât formează o unitate nouă şi superioară, ceea ce e, în
ultimă instanţă, un fapt natural, determinat de nevoile profunde ale fiecărui om. Încă din
antichitate s-a evidenţiat natura colectivistă a individului uman atunci când Aristotel a definit
omul drept „zoon politicon” iar în evul mediu Hugo Grotius îl caracteriza ca dispunând de
„apetitus societas”. Societatea nu e contrazisă de existenţa războiului deoarece raporturile
interumane din interiorul ei nu sunt întotdeauna de cooperare ci pot fi, la fel de bine, şi de luptă
pentru existenţă şi supravieţuire, efect al unităţii şi luptei contrariilor la nivel comunitar. Pe de
altă parte, societatea nu e un fapt propriu şi exclusiv omului dar, spre deosebire de regnul
animal, comunitatea umană, progresează, este condusă şi organizată în conformitate cu reguli
morale şi juridice.
Conform concepţiei mecaniciste, societatea e o sumă de indivizi, o agregare de
elemente distincte între ele dar care împreună funcţionează ca un mecanism; putem imputa
acestei concepţii faptul că lipseşte comunitatea de voinţă şi responsabilitate proprie, ceea ce nu
se întâmplă în cazul statelor, spre exemplu, care, deşi dispun de un aparat propriu îndeplinind
funcţiunile unui mecanism complex, funcţionează adesea nu numai în interesul indivizilor ce-l
compun ci într-un interes superior, public, separat de cel al particularilor de care se foloseşte
pentru propria conservare.
Valenţe explicative superioare pare să aibă concepţia organică asupra societăţii, în
conformitate cu care societatea e o fiinţă nouă, mult mai mult decât suma indivizilor cu viaţă
proprie; pe această concepţie se bazează ideea juridică de „persoană morală” în conformitate cu
care societatea dispune de propria personalitate juridică, diferită de aceea a persoanelor fizice.
Dacă organismul reprezintă unirea mai multor organe care îndeplinesc funcţii diferite şi prin
1
Ioan Datcu, Istoria relaţiilor internaţionale (istoria diplomaţiei), Institutul de Drept şi Relaţii Internaţionale
„Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 1993.

2
acţiunea lor combinată conlucrează la menținerea vieţii totului, putem spune despre stat că este
„o fiinţă organică” iar despre persoanele juridice că sunt „persoane morale”. Dar aceasta este
doar o analogie căci ar fi o greşeală să identifici societatea cu organismul spunând că într-o
organizare statală puterea legislativă este „capul” iar executivul e „braţul”. Totuşi, Platon
defineşte statul ca fiind „un om mare” iar pentru Aristotel statul este prin natură deasupra
indivizilor dar şi deasupra componentelor sale organice. În sens spiritualist, concepţia organică
asupra societăţii a format şcoala istorică a dreptului, în care fiecare popor e înzestrat cu suflet
propriu dar a condus în final la rasism.În sens materialist, concepţia organică s-a apropiat de
cea mecanicistă prin afirmaţia conform căreia clasele sociale sunt ţesuturile organismului.
Dincolo de analogia, mai mult sau mai puţin fericită dintre organism şi stat, între acestea există
atât asemănări (statele au viaţă independentă de a indivizilor, structurarea activităţii indivizilor
pe funcţiuni, diviziune socială a muncii) cât şi deosebiri (statul nu e un tot compact, concret,
nedespărţit, părţile sale fiind mobile, independente; statul serveşte binelui indivizilor care sunt
un scop în sine).
Realitatea ne demonstrează că, de fapt, există „societăți” (economice, religioase,
culturale - de unde şi ideea de ciocnire a civilizaţiilor) şi nu o singură societate: în timp ce
societăţile primitive se alcătuiau pe criteriul sîngelui, societăţile moderne au ca liant teritoriul
comun, limba şi obiceiurile comune iar statul e societatea constituită prin legătura juridică sau
publică (ceea ce ne ajută să înţelegem de ce unele populaţii s-au putut iar altele nu s-au putut
organiza în stat). Societatea cuprinde în sine mai multe feluri de „legături” fiind complexul
tuturor relaţiilor dintre indivizi, fapt care are semnificaţia că societatea e genul iar statul e doar
specia, reprezentând doar legătura publică şi juridică2. Adevărul e că această legătură e cea mai
importantă şi mai solidă, influenţându-le pe celelalte, chiar dacă sunt anterioare, astfel încît în
stat se produce sinteza indivizilor, cu semnificaţia naşterii unei noi entităţi. Forţând lucrurile,
am putea spune că o comunitate naţională nu există în relaţiile internaţionale dacă s-a constituit
în stat. Acesta este motivul pentru care comunitatea constituită în state reprezintă subiectul de
drept prin excelenţă: comunităţile inferioare lui (comuna, judeţul, regiunea) ori cele superioare
geografic (zona, continentul, mapamondul) nu dispun de personalitate juridică căci
organizaţiile internaţionale pot participa la raporturi juridice doar în măsura în care statele care
le-au constituit le-au acordat acest drept. În acest sens trebuie înţeleasă politica externă şi
securitatea statelor reprezentând comunitatea naţională, ca fiind formată din supremaţia
politică faţă de celelalte comunităţi din interiorul frontierelor statelor dar şi din independenţă
faţă de alte comunităţi naţionale, zonale, continentale sau universale, de dincolo de propriile
sale frontiere unde-şi exercită autoritatea.
Concluzia pe care o putem desprinde este că statul reprezintă actorut principal al
relaţiilor internaţionale din următoarele motive: toate celelalte comunități interioare sau
exterioare comunităţii naţionale trebuie recunoscute de stat conform normelor dreptului
naţional şi internaţional; statul însuşi are caracter desăvârşit, neavând nevoie de recunoaştere, el
recunoscându-se prin sine însuşi dacă reprezintă o comunitate naţională; statul nu atîrnă de nici
o altă putere deoarece el însuşi e puterea supremă şi doar el şi-o poate, eventual limita, atât faţă
de comunităţile inferioare (cărora le poate acorda mai multă autonomie) cît şi faţă de alte
suveranităţi (prin tratate internaţionale şi intrarea în organizaţii internaţionale); este organizaţia
cea mai puternică a unei comunităţi naţionale, organizaţia perfectă a unei naţiuni prin aceea că
gestionează toate interesele şi activităţile umane din limitele sale teritoriale.

2. Statele ca organizaţii politice şi juridice ale comunităţii naţionale

2
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, p.267-272.

3
 Statul a primit numeroase definiţii, de la cea mai simplistă a lui Ludovic al XIV-lea,
conform căreia statul era chiar persoana suveranului până la cea filosofică a lui Hegel care
evidenţia că statul e „substanţa etică conştientă de sine însăşi”. Pentru concepţia materialist-
dialectică despre lume statul a fost „instrument în mîinile clasei conducătoare pentru
organizarea societăţii”, o idee asemănătoare având şi Duguit când îl defineşte ca „o grupare
omenească făcută pe un teritoriu determinat unde cei mai tari impun voinţa celor mai slabi”.
Definiţiei kantiene a statului ca „reuniune a unei mulţimi trăind după aceleaşi legi” i se
reproşează că se poate aplica şi comunităţii formate într-un oraş sau chiar celei existente într-o
inchisoare. Giorgio del Vecchio arată că statul e subiectul voinţei care stabileşte o ordine
juridică şi, ca expresie potenţială a societăţii, e chiar subiectul ordinii juridice în care se
realizează comunitatea de viaţă a poporului, având două elemente constitutive materiale
(poporul şi teritoriul ca presupuneri necesare de fapt) şi unul de natură formală (legătura
juridică) dar care este esențial. Şcoala internaţională de drept internaţional defineşte statul ca
organizaţie juridică a naţiunii, naţiunea fiind fundamentul natural al edificiului a cărui
încoronare e statul; aceasta explică de ce câteodată statele fac naţiunea (precum în SUA) ori
astăzi naţiunea poate face statul (precum OEP) şi, de asemenea, de ce se produce o tulburare
atunci când există opoziţia între stat şi naţiune3.
Putem spune că toate aceste definiţii sunt adevărate dar conţin adevăruri parţiale, ceea
ce înseamnă că e necesar să analizăm mai în profunzime măcar cîteva din aceste definiţii.
Astfel, Aristotel afirmă că orice stat e un fel de asociaţie şi orice asociaţie există în scopul unui
bine (dar binele e subiectiv); pentru el, statul e asociaţia cea mai desăvârşită dintre toate şi le
cuprinde pe toate celelalte, fiind asociaţia politică care-şi indeplineşte scopul de bine în chipul
cel mai desăvârşit. Comunitatea formată din mai multe comune este statul complet, care
realizează cea mai mare independenţă a tuturor şi care se crează în vederea unei vieţi cât mai
bune; pe de altă parte statul e o instituţie naturală căci omul este prin natura sa o fiinţă socială,
pe când antisocialul prin natură (nu datorită unor întimplări ocazionale) este ori un superom, ori
o fiară. Aristotel ne concretizează că dacă vrem să cercetăm care este cea mai bună dintre toate
formele de asociere politică, trebuie să studiem organizarea statelor existente şi să vedem ce
este comun în ele; astfel, el depistează ca elemente comune ale tuturor statelor teritoriul (fiecare
stat ocupând un anumit loc) cetăţenii (ca membri ai unui anumit stat) şi guvernământul, dar se
poate concepe ca cetăţenii să comunizeze copii, femeile şi averile, ca în Republica lui Platon
precum şi în unele forme primitive din societate (menţiuni în acest sens găsim şi în Manifestul
Partidului Comunist). Cele trei trăsături deosebesc un stat de o populaţie neorganizată care nu
este societate. Ceea ce salvează statele este reciprocitatea în egalitate, crede Aristotel, deoarece
statul e relaţia necesară a indivizilor liberi şi egali între ei căci dacă nu pot fi la putere toţi
cetăţenii, trebuie oricum să treacă toţi pe la putere fie doar pentru un an fie pentru o altă
perioadă sau după un alt sistem; se pretinde, de asemenea, că o constituţie perfectă trebuie să
reunească elementele tuturor celorlalte sisteme constituţionale (ca în Sparta) - oligarhie,
monarhie şi democraţie4.
De la Hegel putem utiliza ideile referitoare la societatea civilă şi stat, societatea civilă
fiind o creaţie a lumii moderne, fiind diferenţa dintre familie şi stat, deşi desăvârşirea ei mai
târzie decât a statului care o precede; când statul e reprezentat ca o unitate de persoane diferite,
unitate ce se reduce la viaţa în comun, prin acesta se are în vedere numai determinaţia proprie
societăţii civile. În societatea civilă fiecare îşi este sieşi scop; totuşi, fără recursul la alţii,
individul nu-şi poate realiza scopurile, aceşti „alţii” dând formă universalităţii. Societatea civilă
conţine următoarele trei momente: împăcarea trebuinţelor şi satisfacerea individului singular;
realitatea universalului libertăţii prin exerciţiul justiţiei; asigurarea împotriva accidentalităţii
şi grija de interesul particular. Pe de altă parte, ideea statului are, la Hegel: a) realitatea
3
Giorgio del Vecchio, op.cit., p. 273,284.
4
Aristotel, Politica, Editura Antet, 1996, p.30-31.

4
nemijlocită şi e statul individual, ca organism ce se raportează la sine, la constituţie sau la
dreptul public intern; b) ea devine raportul statului singular cu alte state, în relaţiile
internaţionale şi în dreptul public exterior; c) ea este ideea universală ca gen şi putere absolută,
peste statele individuale, spiritul care îşi dă realitatea în procesul ISTORIEI LUMII5.
Aşa cum am arătat mai sus, pentru Kant, statul (civitas) este unirea unei mulţimi de
oameni sub legi juridice, fiecare stat incluzând în sine trei puteri: 1) puterea suverană
(suveranitatea), în persoana legislativului, care este numai poporul; 2) puterea executivă, în
persoana conducătorului în conformitate cu legea, acordată lui princeps administer; 3) puterea
judiciară, ca recunoaştere a ceea ce este al fiecăruia conform legii, în persoana judecătorului.
Numai voinţa concordantă şi voinţa tuturor poate fi legislatoare iar membrii uniţi ai unei astfel
de societăţi (societas civitas), adică ai unui stat, se numesc cetăţeni (civis) iar atributele lor
juridice naturale sunt libertatea legală de a nu se supune decît legii la care au aderat, egalitatea
civilă şi independenţa civilă. Statul fiind voinţa unificată universal într-o întreită persoană, cele
trei puteri statale sunt reciproc concordante şi subordonate (specializate) ca să nu se uzurpe
reciproc, ceea ce înseamnă că: voinţa legislatorului este iresponsabilă; puterea executivă a
comandantului suprem e irezistibilă; sentinţa judecătorului suprem e irevocabilă6.
O definiţie des utilizată în explicarea naturii statale este cea a sociologului Max Weber,
conform căreia statul e instituţia care monopolizează în limitele unui teritoriu determinat
legitimitatea folosirii violenţei fizice şi reuneşte în mîinile conducătorilor mijloacele materiale
de a realiza acest monopol. Pe baza acestei definiţii dar şi a consideraţiilor prezentate mai sus
putem delimita următoarele trăsături specifice ale statului: 1) e organizaţia politică ce instituie
puterea publică; 2) e organizaţia politică a întregii populaţii de pe un anumit teritoriu; 3) e
organizaţia politică ce asigură întreţinerea aparatului său prin strângerea de impozite de la
populaţie; 4) e organizaţia politică deţinătoare a monopolului creării şi aplicării dreptului
(inclusiv prin folosirea forţei de constrângere); 5) e organizaţia politică suverană, dispunând de
supremaţie faţă de colectivităţile din interiorul său şi de independenţă în exterior, fată de alte
state, cu care intră în relații internaționale.

3. Comunitatea internațională ca ansamblu al comunităţilor naţionale

Deşi invocată frecvent în justificarea unor acţiuni ale statelor în relaţiile internaţionale,
comunitatea internaţională în numele căreia se vorbeşte este mult mai adesea uzurpată
deoarece ea n-a ajuns la gradul de agregare politică şi juridică atins de comunităţile
naţionale; elementele sale materiale există, prin teritoriul mapamondului şi populaţia de peste
şase miliarde de oameni dar îi lipseşte legătura juridică dintre acestea, adică acel guvernământ
mondial asupra tuturor oamenilor şi teritoriilor care nici nu se ştie dacă se va instaura atât
timp cât statele dispun de suveranitate, au interese şi puteri proprii. Statele au fost însă de acord
să renunţe la puterile naţionale asupra unor porţiuni teritoriale care aparţin omenirii, aşa cum e
cazul fundurilor mărilor şi oceanelor şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale 7 ;
alte exemple de spaţii geografice aparţinând patrimoniului comun al umanităţii sunt spaţiul
extraatmosferic, luna şi alte corpuri cereşti, Antarctica, anumite rezervaţii naturale pentru
protecţia mediului, anumite bunuri culturale. În ultimă instanţă, gestiunea acestui patrimoniu se
face prin acordul de bunăvoinţă al statelor naţionale, uneori în cadrul unor organizaţii
internaţionale, deoarece comunitatea internaţională nu dispune încă de o Constituţie, de un
5
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p.240-246.
6
Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p.187-203.
7
Fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale formează ZONA potrivit
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării de la Montego Bay (Jamaica) din 1982 (Mon.of.nr.300/1996)
şi, potrivit art.136 din Partea a Xl-a a Convenţiei, dedicată ZONEI, zona şi resursele sale sunt patrimoniu comun
al umanităţii, în numele căreia va acţiona AUTORITATEA INTERNAŢIONALĂ pentru fundul mărilor şi
oceanelor.

5
Parlament, un Guvern, un Tribunal, Poliţie sau Forţe armate.
În condiţiile satului mondial în care trăim, s-ar putea spune că societatea internaţională 8
prinde viaţă doar prin sistemul relaţiilor internaţionale de natură onusiană. Pe de altă parte, nu
putem să nu constatăm că societatea internaţională evoluează. Dacă până spre sfârşitul
secolului XIX-lea, ea era dezorganizată, anarhică, prin crearea organizaţiilor internaţionale
specializate ea începe să dispună de o anumită stare de agregare superioară, pentru ca, după
primul război mondial, să asistăm la instituţionalizarea societăţii clasice prin Liga Naţiunilor;
crearea ONU universalizează societatea naţiunilor astfel încât comunitatea internaţională se
cristalizează şi mai mult, căpătând conştiinţă de sine; astăzi deja a început să se vorbească
depre relaţii şi drept mai mult decât internaţionale, tinzând spre a deveni transnaționale,
supranaționale, postinternaţionale, cosmopolitane. Nu e deloc exagerat să se presupună că în
procesul de globalizare a relaţiilor internaţionale la care asistăm, formele de integrare regională
deja existente ar putea evalua, pe termen lung, către mondializare iar un eventual pericol din
partea altor lumi, dacă nu cumva suntem singuri în univers, ar putea accentua această tendință.
Că oamenii aparţin aceleaşi comunităţi s-a înţeles încă din antichitate când şcoala stoică
a considerat indivizii cetăţeni ai Universului; iar în secolul al XVI-lea Francisco de Vitoria
afirma că „Universul întreg, care într-un anumit sens este o singură comunitate politică, posedă
puterea de a da naştere unor legi echitabile aplicabile tuturor, care sunt regulile dreptului
ginţilor.... Nu este admis niciunui regat să incalce dreptul ginţilor”; pe de altă parte, Vitoria e
convins că „intre oameni natura a stabilit o anumită rudenie; de aici rezultă că e împotriva
dreptului natural ca un om să se ridice fără motiv contra altui om. Într-adevăr, omul nu este lup
pentru om, cum spune Ovidius, ci om pentru om”9.
Existenţa comunităţii internaționale poate fi argumentată şi prin faptul că toate
societăţile umane au caracter istoric, unele dispar şi se nasc altele, statul naţional fiind, de
altfel, o creaţie oarecum recentă, din perioada fărâmiţării feudale, care ar putea ceda în viitor
locul unor alte forme de organizare comunitară. De asemenea, societatea internaţională n-a fost
niciodată complet anarhică ci a dispus de o anumită ordine juridică care, deşi e slabă, primitivă
şi imperfectă în raport cu cea din interiorul statelor, aparţine totuşi fenomenului juridic căci
dreptul internaţional care reglementează raporturile din state nu face parte din fenomenul moral
(cu care are tangenţe prin curtuazia internaţională) ci din cel juridic, fiind una din condiţiile
esenţiale şi principala premisă juridică putem menţinerea păcii, securităţii, justiţiei, libertaţii şi
progresului omenirii.
În acest sens, marele jurist român Nicolae Daşcovici afirma în cursul său de drept
intenaţional public: „Am avut de nenumărate ori prilejul să vorbim despre relaţiile
internaţionale fără să ne oprim special asupra înţelesului foarte larg al acestor cuvinte care
ocupă un loc covârşitor în disciplina dreptului internaţional. Fireşte, fiind vorba mereu despre
persoanele internaţionale, deci şi despre relaţiile dintre acestea, relaţiunile trebuiau să fie în
primul rând juridice adică aşa cum sunt sau ar trebui să fie reglementate prin normele
dreptului internaţional. Dar ştim din dreptul naţional că raporturile sociale obişnuite nu sunt
exclusiv juridice între oameni, ci pot să fie de nenumărate feluri sau origini: sentimentale,
spirituale, religioase, economice, familiare etc, cele juridice fiind covârşitoare prin garanţia de
respect şi executarea ce o asigură între părţile contractante. De asemenea, în comunitatea cea
mare, internaţională, relaţiunile pot să aibă origini sau caractere felurite căci, şi ele, se rezumă
în ultimă analiză, tot pe relaţiuni omeneşti prin mijlocirea sau sub ocrotirea statelor, fie că sunt
relaţiuni dintre particularii din ţări deosebite sau relaţiuni oficiale de la stat la stat sau, în sfârşit,
cu organizaţiuni internaţionale, când se întreţin însăşi, prin mijlocirea oamenilor, care au
însărcinări oficiale reprezentative. Pe măsură ce au sporit relațunile omeneşti înăuntrul statelor,
8
Se utilizează termenul de „societate” ca echivalent al celui de „comunitate” deşi aceasta din urmă implică o mai
mare solidaritate între indivizi şi nu numai un ansamblu al acestora.
9
Antologia gândirii juridice, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.77-84.

6
ca şi peste graniţele fiecărui stat cu străinii de pretutindeni, prin efectul a) mijloacelor de
comunicaţii şi transport şi b) sub influenţa nevoilor felurite ca şi c) a posibilităţilor
complementare pentru satisfacerea acestor nevoi, între popoarele din deosebitele părţi ale
pământului, ţesătura acestor relaţiuni a luat o covârşitoare însemnătate în viaţa lumii întregi.
Astăzi, lumea aceasta alcătuieşte un tot solidar şi unitar, chiar în condiţiile în care îşi transferă o
parte din suveranitate organizaţiilor internaţionale, parcă ar fi un corp sau un organism
universal, care se dezvoltă sau suferă în funcţie de bunăstarea tuturor laolaltă. Cele două
războaie mondiale, poate mai mult decât crizele economice generale au vădit că nu poate fi
fericire şi bunăstare numai într-o parte a lumii dacă într-alte părţi vor fi sărăcie şi boli”10.
În actualul său stadiu de evoluţie, putem evidenţia următoarele caracteristici ale
societăţii internaţionale: a) descentralizarea puterii (spre deosebire de putera din interiorul
statului care dacă nu e unică e preponderenţa statului care deţine monopolul forţei şi al
dreptului), în sensul că în comunitatea mondială puterea este repartizată în mod inegal între
statele suverane care nu-şi pot impune propria forţă celorlalte state; chiar dacă există inegalitate
în relaţiile internaţionale, între state nu sunt raporturi de subordonare şi, în pofida existenţei
raporturilor de hegemonie şi dominaţie, orice stat are partea lui de putere; 11 b) creşterea
numărului statelor ce compun societatea internaţională dar şi proliferarea neîncetată a actorilor
internaţionali prin apariţia organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, a
firmelor multinaţionale, a unor mişcări de eliberare naţională sau beligeranţi de facto în
conflicte armate, sau a conştientizării forţei opiniei publice internaţionale prin intermediul
mijloacelor internaţionale de comunicare în masă; c)statele suverane nu pot fi supuse unei
autorităţi care să le fie superioară chiar în condiţiile în care îşi transferă o parte din suveranitate
organizaţiilor internaţionale, astfel încât ele ocupă rolul principal în organizarea şi funcţionarea
comunităţii internaţionale în raport cu alţi actori; d) regruparea unor forţe, interese şi poziţii
pentru asigurarea funcţionării adecvate a sistemelor de securitate colectivă, în condiţiile
existenţei unei singure superputeri mondiale; e) evoluţia rapidă a relaţiilor din societatea
internaţională în sensul imposibilităţil reflectării juridice adecvate a noilor raporturi de forţă,
ceea ce nu înseamnă că relaţiile internaţionale nu mai sunt influenţate de dreptul internaţional;
f) continuarea structurării (dar şi dezagregării) unor asociaţii de state pe baza solidarităţii
internaţionale de interese, în special la nivel regional, demonstrând posibilităţile de umanizare
ale junglei naţiunilor.

4. Definiţia şi trăsăturile relaţiilor internaţionale actuale

Potrivit dicționarelor comune12 cuvântul relație are semnificația ansamblului legăturilor
și conexiunilor dintre două sau mai multe popoare, state etc. iar adjectivul „internaţional”
desemnează acele raporturi care au loc între mai multe natiuni, care angajează şi priveşte mai
multe ţări sau la care participă reprezentanţii mai multor state şi care au o importanţă ce
depăşeşte graniţele unei singure ţări. Dicţionarele specializate 13 definesc „relaţiile
internaţionale” ca ansamblu al tuturor acţiunilor de politică externă, al raporturilor politice,
juridice, economice, culturale, militare etc. dintre state, efectuate pe cale bi sau multilaterală, al

10
N.Daşcovici, Curs de drept internaţional public, 1947, p.624.
11
Descentralizarea puterii în comunitatea internaţională este o situație de fapt, politică, decurgând din egalitatea
suverană a statelor dar această dispersare a puterii la nivel mondial nu înseamnă că nu mai este loc şi pentru
solidaritate internaţională, în cadrul organizaţiilor internaţionale.
12
Spre exemplu, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Bucureşti, 1996 sau Le petit
Larousse, Paris, 1993, care dau şi alte utilizări ale noţiunii respective şi familiilor lor de cuvinte.
13
De pildă Dicţionarul diplomatic, Editura politică, Bucureşti 1971 (care dă pentru relații internaționale și
înțelesul de știință care se ocupă de studiul caracterului, conţinutului şi evoluţiile raporturilor interstatale şi al
problemelor internaţionale), Dicţionarul juridic Editura Albatros, 1985, Mică enciclopedie de politologie, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, Dicţionarele menționate (dar şi altele) evidenţiază şi alte expresii
precum relaţii diplomatice, relaţii externe, relaţii consulare s.a.

7
fenomenelor şi problemelor cu caracter universal. De fapt, relaţiile internaţionale actuale
constituie o sferă de mare complexitate a vieţii sociale, un cadru în care se manifestă acţiunea,
interacţiunea şi influenţa unei diversităţi de forţe politice şi de tendinţe generate şi promovate
de acestea. Dacă viaţa internaţională este scena, actorii piesei mondiale sunt statele iar jocul
acestora, pe baza unui scenariu care nu e prescris, sunt chiar relaţiile internaţionale, unii
spunând, urmărind evoluţia actelor dramatice că există chiar şi un regizor (în persoana
francmasoneriei sau potrivit voinţei divine).
Parafrazându-l pe Clausewitz 14 am putea spune că relaţiile internationale sunt un
fenomen total, ale cărui tendinte dominante fac adesea din aceste raporturi o fascinantă
trinitate compusă din:1)cooperare dar şi violenţă primordială ce pot fi asemănate cu adevărate
forţe naturale; 2)un joc de şanse şi posibilităţi în care spiritul creator al puterii actorilor
internaţionali e liber să se afirme; şi 3)elementele sale de subordonare faţă de politica
mondială, ca instrument al politicii externe a statelor, subordonată dreptului internaţional.
Constituind raporturi sociale care iau naştere şi se dezvoltă ca o necesitate obiectivă în sfera
vieţii externe a statelor, relaţiile internaţionale se desfăşoară ca un domeniu în care acţionează
şi îşi exercită influenţa, într-o formă sau alta, direct sau indirect, statele, ca entităţi suverane dar
şi alţi actori: popoarele şi naţiunile, grupurile sociale şi partidele lor politice, opinia publică,
diferite organizaţii naţionale şi internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, chiar
persoane fizice şi juridice iar dreptul internaţional exercită asupra tuturora o puternică
influenţă. Analiza relaţiilor internaţionale are în vedere structura şi sfera lor de manifestare ca
domeniu specific de manifestare a vieţii sociale comunitare mondiale, trăsăturile caracteristice
şi tendinţele esenţiale ale evoluţiei lor, problematica lor complexă şi metodele de rezolvare a
litigiilor şi crizelor interstatale.
Raporturi sporadice şi întâmplătoare între comunităţile umane prestatale a existat între
ginţi şi triburi, manifestându-se ca o formă de convieţuire şi supravieţuire a acestora,
caracterizate în special prin violenţă. O dată cu formarea statelor apar însă relaţiile cu caracter
de permanenţă, de continuitate, consacrate şi în reguli de dreptul ginţilor, la început cutumiare
şi apoi şi convenţionale (Tratatul de aur din 1291 î.H. între egipteni şi hitiţi), chiar dacă acestea
aveau, sub raport geografic, o amploare doar zonală. În evul mediu, relaţiile internaționale se
extind şi, după descoperirile geografice din secolele XVI şi XVII au tendinţa de a deveni
mondiale, chiar dacă Europa rămâne „centrul” relaţiilor internaţionale. Se apreciază că Richard
Zouche a folosit pentru prima dată noţiunea „intergentes” în 1650 pornind de la dreptul roman
al ginţilor15 iar Jeremy Bentham introduce în 1781 expresia „drept internaţional” 16. Nu
întâmplător începe să se vorbească de relaţii şi drept internaţional abia după afirmarea pe scena
istorică a naţiunilor, deşi putem utiliza sintagma respectivă şi pentru epocile anterioare eând era
vorba mai degrabă de relaţii intercomunitare, interstatale.
În secolul al XIX-lea a crescut numărul statelor suverane dar conţinutul relaţiilor
internaţionale şi evoluţia lor sunt diminuate de „pentarhia europeană” (pe multe hărţi
europene, ţările române nici nu erau marcate, fiind înglobate în Imperiul Otoman). Şi în secolul
XX continuă luptele de cucerire, de împărţire şi reîmpărţire a sferelor de influenţă şi dominaţie
astfel încât abia la sfârşitul mileniului al doilea e proclamat sfârşitul istoriei care nu este şi
sfârşitul relaţiilor internaţionale. Dacă înainte, în caracterul şi evoluţia relaţiilor internaţionale
din orice epocă istorică se reflectau poziţiile şi interesele statelor, care determinau caracterul
raportului de forţe pe plan mondial, actualmente, trăsăturile caracteristice ale relațiilor
internaționale sunt: a)chiar dacă esențială rămân raporturile dintre statele naționale, avem de-a
face cu o creştere importantă a numărului lor (193) şi cu proclamarea participării tuturora la
viaţa mondială pe baza egalităţii în drepturi (deşi egalitatea nu e absolută) dar şi a proliferării
14
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Antet.
15
Silviu Brucan, Dialectica puterii mondiale, Nemira, 1997, p.13.
16
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.l, Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1987, p.37.

8
centrelor de putere; suveranitatea naţională continuă să fie importantă dar e pusă frecvent în
discuţie pentru rezolvarea marilor probleme ale umanităţii; b)creşterea cantităţii şi rolului
organizaţiilor internaţionale, ca forme de asociere a statelor în diferite domenii ale raporturilor
lor de cooperare, dar şi a dreptului internaţional, care asigură cadrul juridic de evoluţie, a
relaţiilor internaţionale, ambele (organizaţiile şi dreptul internaţional) influenţând puternic
noile raporturi internaţionale, chiar dacă existenţa lor e determinată de voinţa şi angajamentul
statelor; c)complexitatea şi diversitatea relaţiilor internaţionale actuale, prin structură, actori şi
condiţii de desfăşurare la nivel cu adevărat mondial, la ele participând parlamente, guverne,
partide politice, organizaţii internaţionale, firme multinaţionale dar şi, cu consimţământul
statelor, autorităţi locale, asociaţii şi fundaţii naţionale chiar şi particulari; d)schimbarea
raportului dintre confruntare (război) spre competiţie şi cooperare, proces favorizat de apariţia
drepturilor omului din generaţia a treia, la pace, dezvoltare şi un mediu sănătos, demonstrând
umanizarea junglei naţiunilor şi posibilitatea reală de instituire a unui sistem democratic al
societății internationale chiar dacă războaiele nu vor putea fi eliminate17.
Argumentele în favoarea acestei tendinţe de evoluţie sunt: interesul statelor pentru
cooperarea multilaterală internaţională, pentru pace şi securitate, pentru dezvoltare, pentru
dezarmare şi soluţionare paşnică a conflictelor, pentru prezervarea mediului; amplificarea
schimburilor economice mondiale, ştiinţifice-tehnice, culturale, financiar-bancare şi de credit, a
transporturilor internaţionale în noua eră de globalizare şi de integrare; conştientizarea
mondializării riscurilor şi ameninţărilor la adresa tuturor comunităţilor umane, în special prin
internaţionalizarea informaţiei; reaşezarea raporturilor de forţe prin diversificarea centrelor de
putere, în pofida existenţei la momentul actual a „Puterii singuratice” (S.Huntington); creşterea
înţelegerii însemnătăţii relaţiilor internaţionale pentru dezvoltarea statelor, popoarelor şi
indivizilor, în condiţiile în care izolarea unei naţiuni nu mai poate fi o soluţie viabilă. Este
evident că începutul unui nou mileniu nu înseamnă o restructurare rapidă şi radicală a
sistemului relaţiilor internaţionale ci un proces evolutiv de lungă durată cu afirmarea şi negarea
în continuare a principiului nerecurgerii la forţă şi a obligaţiei reglementării şi paşnice a
diferendelor care vor continua să existe. Se poate însă prevede că progresul şi informatizarea
preconizate de cel de-Al Treilea Val vor impune cu necesitate o nouă ordine politică şi judică
mondială.

5. Reflexia juridică a relaţiilor internaţionale în dreptul internaţional

Realitatea faptică a relaţiilor internaţionale este reflectată juridic în ansamblul de reguli
obligatorii care formează dreptul internațional. Manualele de drept internaţional public
subliniază că, prin chiar forţa lucrurilor, statele sunt obligate să aibă între ele raporturi frecvente
iar relaţiile pe care ele le întreţin unele cu altele, necesitatea de a discuta în comun afacerile lor
bi şi multilaterale, nevoia de a-şi concilia interesele când sunt opuse sau divergente, dorinţa de
a pune capăt litigiilor care le dirijează, toate acestea generează pentru state dreptul şi obligaţia
de a negocia, de a contracta angajamente consemnate în convenţii sau în tratate juridice 18. Se
afirmă, de asemenea, că prima noţiune pe care o întâlnim la originea dreptului internaţional se
sprijină pe ideea de sociabilitate a statelor sau de comunitate internaţională ce trebuie să
domine existenţa societăţilor stabile iar această idee apare în istoria umanităţii la epoca în care
statele au simţit nevoia unei apropieri mai intense, atunci când conştiente de solidaritatea şi
sociabilitatea care trebuie să existe între indivizi, statele au căutat să o extindă şi în raporturile
lor mutuale19. Ideea societăţii internaţionale pe care o întâlnim la originea dreptului
internaţional e aceea care a dat naştere acestei ramuri a dreptului. Nu se poate însă concepe o
societate fără ideea solidarităţii şi nici existenţa acesteia fără reglementarea raporturilor dintre
17
Ion şi Dan-Romeo Bodunescu, Relaţii internaţionale, Ed.Tipoalex, 2000.
18
Henri Bonfils, Manual de drept internaţional public, 1905, p.367.
19
George Plastara, Manual de drept internaţional public,1927, p. 9-10.

9
indivizi căci, potrivit principiului ubi societas ibi jus, existenţa societăţii implică nevoia legilor
şi normelor de drept. Adevărul conţinut în acest vechi adagiu rămâne în vigoare nu numai
pentru societăţile particulare ai căror membri sunt indivizii dar şi pentru societatea specială ai
cărei membri sunt statele; când comunitatea internaţională a luat fiinţă a apărut firesc şi
simultan ideea de a subordona statele unui drept internaţional care apare astfel ca totalitatea
regulilor care guvernează statele în relaţiile lor reciproce. Temeiul dreptului internațional este
însăşi existenţa acestei societăţi internaţionale iar raţiunea sa de a fi este împărtăşirea
civilizaţiei de care se bucură omenirea de către diferitele state; din această cauză se alcătuieşte
societatea internaţională şi se crează dreptul internaţional pentru ca partea civilizată a
comunităţii să fie distribuită şi împărtăşită tuturor naţiunilor.
Dacă dreptul este inerent organizării societăţilor umane, există specialişti care identifică
statul cu dreptul, ca organizaţie politică, statul fiind ordine de drept, ceea ce nu înseamnă că
orice ordine de drept este un stat; nici ordinea de drept prestatală a societăţii primitive şi nici
ordinea internaţională supra sau inter-statală nu reprezintă un stat 20. Pentru a fi un stat, ordinea
de drept trebuie să aibă caracterul unei organizaţii şi doar statul e o ordine juridică relativ
centralizată, centralizare prin care se diferenţiază de ordinea primitivă sau interstatală în care
normele juridice nu sunt produse de un organ legiuitor central, ci pe calea obişnuinţei,
descentralizat. Pe de altă parte, nici ordinea de drept prestatală şi nici cea suprastatală nu
instituie tribunale pentru aplicarea regulilor juridice în cazuri concrete ci imputernicesc
subiecţii supuşi ordinii de drept să îndeplinească ei înșişi această funcţie şi mai ales să ducă la
îndeplinire, pe calea autoajutorării, sarcinile statuate de ordinea juridică: aşa fac membrii
familiei celui ucis cînd se răzbună pe vinovat sau guvernele statelor cînd aplică represalii sau
recurg la război cînd drepturile statului sunt încălcate. Totuşi, există părerea că dreptul
internaţional general determină aria de valabilitate spaţială şi temporală a ordinelor de drept ale
statelor individuale delimitându-le una de alta şi făcând posibilă existenţa paralelă a statelor şi
succesiunea lor în timp. Astfel, dreptul relaţiilor internaţionale ne ajută să înţelegem împărţirea
şi descentralizarea comunități de drept internaţional în state individuale a căror putere nu e o
instanţă mistică ascunsă îndărătul statului sau dreptului acestuia ci doar eficacitatea ordinii de
drept statale.
Concluzia este că la fel cum dreptul intern reflectă relaţiile sociale interne, dreptul
internaţional reflectă relaţiile internaţionale, influenţindu-le şi umanizîndu-le şi formând
împreună un sistem cibernetic cu influenţe reciproce în care teritoriul este infrastructura,
relaţiile reprezintă structura iar dreptul se constituie în suprastructură. Asemănarea dintre
ordinea juridică internă şi internaţională constă în faptul că relaţiile sociale reglementate prin
drept sunt izvorul material (nu formal) al acestuia chiar dacă aria de reflectare a dreptului e
mult mai limitată decât cea a totalităţii raporturilor sociale ca realitate obiectivă. Aşa cum am
văzut deja, deosebirea dintre ordinea juridică internă şi cea internaţională se referă la nivelul de
centralizare-descentralizare, în sensul calificării dreptului internaţional ca fiind un drept de
coordonare în timp ce dreptul intern este unul de subordonare, situația fiecărui stat în raport cu
celelalte fiind o stare de independenţă şi nu de dependenţă 21. Dar aceasta nu afectează cu nimic
existenţa dreptului internaţional care instituie în relaţiile internaţionale o ordine juridică
orizontală, descentralizată, spre deosebire de dreptul intern care instituie în raporturile
sociale interne din limitele frontierelor statelor o ordine juridică verticală şi ierarhică. Natura
consensuală a dreptului internațional va ajuta la înțelegerea sistemului relațiilor internaționale
și a principalelor sale categorii și elemente.

6. Relațiile financiare internaționale – componentă a relațiilor internaționale

20
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000, p.340-341.
21
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Ed. ALL, Bucureşti,
1998, p.4-7.

10
 6.1. Unele aspecte referitoare la globalizare din această perspectivă
De mai mulţi ani, omenirea acceptă fără rezerve că „lumea a devenit mai mică”. Dar
sensul metaforic al sintagmei s-a topit într-o realitate sensibil diferită de ceea ce înseamnă doar
exploatarea avantajelor oferite de perfecţionarea continuă a tehnologiilor de vârf din domeniul
transporturilor şi telecomunicaţiilor. De la simplele contacte, din ce în ce mai lesnicioase, între
persoane, operatori economici şi/sau societăţi de afaceri, s-a ajuns la o asemenea dezvoltare şi
diversificare a relaţiilor dintre state, încât astăzi cu greu ar mai putea fi întrezărit pe Terra
anacronicul fenomen al „izolaţionismului statal”, care a marcat unele perioade de dinaintea şi
de după cel de-al doilea război mondial.
Comerţul exterior, cooperarea în producţie, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea
tehnologică, forţa de muncă, învăţământul, arta şi cultura, ocrotirea sănătăţii, finanţele şi
asigurările, problemele militare şi de securitate colectivă, asistenţa umanitară, protecţia
mediului, menţinerea echilibrului ecologic, ca să nu mai vorbim de sport – iată cât de variate
sunt domeniile de activitate care atrag, în zilele noastre, interesul şi conlucrarea bi-şi
multilaterală a statelor, a uniunilor statale, a organizaţiilor internaţionale de profil sau a
diverselor grupuri de lucru.
S-a accentuat gradul de interdependenţă dintre economiile naţionale. Dacă, în urmă cu
patru-cinci decenii, prindea contur ideea potrivit căreia cercetările din domeniul ştiinţei şi
investiţiile ca atare nu mai puteau constitui decât în cazuri rarisime – datorită complexităţii
problemelor abordate şi costurilor corespunzătoare – preocupări şi rezolvări individuale, în
prezent este trainic statornicită convingerea că nici ţările cele mai dezvoltate şi mai bogate (şi
acestea considerate, de unii oameni politici şi specialişti, ca fiind „ţări în curs de dezvoltare”,
deoarece „nu şi-au epuizat toate resursele”) nu ar putea progresa fără colaborarea cu alte ţări, la
fel de prospere şi chiar mai puţin dezvoltate. Astfel, în evoluţia de ansamblu a lumii, activitatea
economică pe plan internaţional s-a conturat şi s-a amplificat din ce în ce mai pregnant ca
fenomen generalizat. Reflectând acest proces, conceptul de economie mondială pune în lumină
existenţa unor probleme globale – probleme de tip nou, prin dimensiunea planetară, prin
incidenţele asupra tuturor economiilor naţionale, prin abordarea internaţională concertată pe
care o presupune soluţionarea lor. „Mondializarea” economiei s-a adâncit într-atât, încât în
multe ţări ale lumii, produsul intern brut se realizează în proporţie de 40-50% pe baza unor
bunuri şi servicii ce trec în mod necesar prin zona relaţiilor economice internaţionale şi a
activităţii financiar-valutare internaţionale.
Relaţiile economice internaţionale, precum şi alte legături între state nasc obligaţii
reciproce de plată. Toate aceste relaţii presupun funcţionarea banilor ca mijloc universal de
cumpărare şi plată. Relaţiile mijlocite de banii universali se numesc relaţii monetare sau
valutare şi se desfăşoară în funcţie de anumite raporturi cantitative între monedele naţionale.
Multă vreme la baza acestor raporturi au stat cantităţile de aur fin conţinute în monedele
comparate (de exemplu: lira sterlină – 2,13281 grame aur fin; dolarul american – 0,888671
grame aur fin, în 1950, dar 0,736661 grame, în 1975; leul – la reforma bănească din 28 ianuarie
1952 – 0,079346 grame, iar în 1975 – 0,148112 grame aur fin etc.). Capacitatea mai mare sau
mai mică a unei monede de a se schimba cu alte monede depinde de cererea şi oferta de pe
piaţa externă pentru moneda respectivă, de măsura intervenţiei statelor în relaţiile valutare
ş.a.m.d. Nu de puţine ori, mai cu seamă în perioada „războiului rece”, paritatea oficială a
monedelor a fost folosită în domenii extraeconomice, ca un mijloc propagandistic pe care
realitatea îl infirmă.
Creşterea interdependenţelor economice a atras după sine creşterea relaţiilor economice
internaţionale în dezvoltarea economică naţională, aceasta devenind obiect al preocupărilor
organelor statale în organizarea şi desfăşurarea schimburilor.
Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară intr-un cadru bilateral sau multilateral.

11
Organizaţiilor internaţionale specializate le revine un rol de seamă în ce priveşte mecanismul şi
formele de manifestare ale acestora. Pentru stabilirea unui echilibru structural în economia
mondială este necesară eliminarea inechităţilor ce apar în desfăşurarea relaţiilor economice
internaţionale.
În esenţă, relaţiile economice internaţionale sunt constituite din totalitatea tranzacţiilor
economice dintre statele lumii. Ele cuprind circulaţia internaţională de mărfuri şi servicii,
precum şi relaţiile financiar-valutare.
Grupate sistematic, tranzacţiile economice internaţionale se pot prezenta în următoarele
trei mari categorii, cărora le corespund tot atâtea tipuri de operaţiuni, după cum urmează:
· schimburi de mărfuri – operaţii comerciale;
· schimburi de servicii – operaţii necomerciale;
· schimburi de capital – operaţii financiare.
Pentru ca dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale să poată contribui la progresul
fiecărei economii naţionale în parte, este necesar un climat de pace, de stabilitate economică şi
politică. La rândul lor, lărgirea şi dezvoltarea schimburilor internaţionale reprezintă o premisă
necesară pentru relaţii normale între naţiuni, indiferent de orânduirea lor social-politică.
Finanțele internaționale se referă la toate transferurile monetare care se realizează între
țări. Acestea au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă în ultima perioadă, în special pe baza
schimburilor comerciale internaționale, care presupun și o contrapartidă monetară. Ultimele trei
decenii au fost caracterizate de creșterea legăturilor financiare și comerciale între state, de
sporirea fluxurilor de capital între țări. În societatea contemporană se vorbește despre o
economie mondială, vazută ca un tot unitar, iar caracterul mondial al economiei este dat de
binecunoscutul și mediatizatul fenomen al globalizării.
Globalizarea financiară (liberalizarea circulației capitalurilor între state) si comercială
(liberalizarea comerțului de bunuri și servicii între țări) sunt unele dintre cele mai importante
fenomene din economia mondiala actuală. Economia unei țări nu mai poate fi analizată și
înțeleasă independent de ceea ce se întâmplă în restul lumii. Influențele macroeconomice se
propagă rapid. Trebuie menționat că funcționarea piețelor financiare internaționale nu ar fi
posibilă fără aportul fundamental al instituțiilor de intermediere financiară (bănci, burse de
valori, fonduri mutuale, fonduri de pensii etc.), care permit transferul capitalurilor la nivel
internațional și care acționează ca o interfață între cei care au nevoie de fonduri și cei care
dispun de excedent de capital.
Valul actual al globalizării financiare a început în anii 1980. Acesta este de fapt al doilea
val al globalizării, primul înregistrându‐se în perioada 1870 – 1914. O dată cu primul război
mondial, țările și‐au închis granițele, iar prima eră a globalizării a luat sfârșit. Începând cu anii
1980, numeroase țări au eliminat restricțiile în ceea ce privește circulația internațională a
fluxurilor de capital în perspectiva beneficiilor viitoare legate de alocarea mai eficientă a
capitalului sau divizarea riscului la nivel internațional.
Globalizarea financiară caracterizează în special țările industrializate. Fluxurile
internaționale de capital circulă cu precădere de la nord la nord, adică între țările dezvoltate, și
mai puțin de la nord în emisfera sudică, acolo unde se află majoritatea țărilor în curs de
dezvoltare. Cea mai mare parte a fluxurilor internaționale de capital sunt schimburi de active
financiare între țări dezvoltate, care urmăresc diversificarea riscurilor investind pe mai multe
piețe.
Prin urmare, cea mai mare parte a capitalului internațional nu are ca finalitate
dezvoltarea țărilor mai puțin avansate. Mishkin (2007) afirmă că fluxurile de capital care ajung
în țările în curs de dezvoltare reprezintă doar o cincime din fluxurile totale de capital. Ceea ce
este mai interesant este faptul că fluxurile de capital de la nord la sud sunt mai reduse
comparative cu cele din primul val al globalizării, mai exact, comparând cu situația de la
începutul secolului 20.

12
 La fel cum distribuția capitalului străin este asimetrică între țările dezvoltate și țările în
curs de dezvoltare, globalizarea financiară are efecte asimetrice asupra celor două categorii de
țări. Pentru prima categorie sunt mai probabile efectele pozitive.
Atunci când s‐a realizat deschiderea financiară a țărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi
cele din America Latină sau din Asia, opinia generală era că beneficiile vor fi mari, aceste țări
confruntându‐se cu deficit de capital și cu rate volatile de creștere economică. Cu toate acestea,
o dată cu intensificarea legăturilor financiare s‐au manifestat numeroase crize economice
începând cu ultima parte a anilor 80. S‐a constatat că țările în curs de dezvoltare care au
liberalizat contul de capital prematur au resimțit numeroase efecte adverse. Acest lucru a
generat o aprinsă polemică referitoare la costurile și beneficiile asociate liberalizării financiare,
dezbatere care s‐a adâncit în timp.
În legătură cu globalizarea comercială, economiștii sunt în mare parte de acord că
aceasta este benefică. Sporirea comerțului internațional generează beneficii pentru toate țările.
Pentru țările în curs de dezvoltare, globalizarea financiară presupune atât beneficii, cât și
riscuri. În primul rând, se consideră că globalizarea financiară poate duce la creștere
economică. Sporirea fluxurilor de capital dinspre țările dezvoltate înspre cele mai sărace are
efecte pozitive atât pentru prima categorie, deoarece ratele de rentabilitate în țările sărace sunt
mai mari, dar și pentru a doua categorie. Capitalul străin compensează economisirea internă
scăzută, permite realizarea de investiții, transferul de tehnologie. De asemenea, are loc o
dezvoltare a sectorului financiar. Dezvoltarea sistemului financiar este foarte importantă pentru
creșterea economică, deoarece el asigură mecanismele prin care este alocat capitalul celor mai
productivi agenți economici, industrii, sectoare de activitate. În cazul în care capitalul este
alocat în mod inadecvat, economia va funcționa ineficient, iar rata de creștere economică va fi
scăzută. Există dovezi puternice pentru legătura directă dintre dezvoltarea financiară și
creșterea economică. Intrarea pe piața internă a instituțiilor financiare străine are un rol
deosebit de important pentru dezvoltarea sectorului financiar. Atunci când instituții străine intră
pe piață, firmele locale trebuie să devină mai eficiente pentru a supraviețui. Există numeroase
alte beneficii adiționale, capitalul străin sporește stocul de fonduri disponibile, lichiditatea din
sistemul financiar crește, iar costul capitalului ar trebui să scadă, ceea ce stimulează investițiile
și creșterea economică.
În mod tradițional se punea accent pe impactul politicilor promovate într‐o anumită țară
asupra investitorilor străini. Teoriile moderne în domeniu analizează tocmai cauzalitatea
inversă, intrarea pe piață a investitorilor străini poate duce la o mai bună guvernare. Este vorba
despre aşa‐numitul „efect de disciplină”. Din punct de vedere teoretic, pare logic ca
globalizarea financiară să exercite un efect de disciplină asupra politicilor macroeconomice;
dacă fluxurile internaționale de capital devin din ce în ce mai importante pentru dezvoltarea
respectivului stat, şi dacă aceste fluxuri reacționează negativ la politici monetare şi fiscale
necorespunzătoare, guvernul va fi impulsionat să promoveze politici mai bune. Presiunea
asupra guvernelor este mult mai mare de a nu lua decizii care să descurajeze investitorii.
Globalizarea financiară duce la efecte macroeconomice favorabile atunci când o serie
de indicatori legați de gradul de dezvoltare economică și financiară depășesc anumite praguri.
Efectele pozitive sunt simțite în special de țările cu instituții solide și politici macroeconomice
eficiente, suficient de integrate financiar cu celelalte țări și cu o anumită capacitate de absorbție
a fondurilor străine.
Cu toate că procesul globalizării financiare poate fi foarte benefic, de multe ori se
soldează cu asumarea de riscuri excesive din partea băncilor. O dată ridicate restricțiile, fiind
prezent și un sistem de salvgardare a sistemului financiar, băncile își pot asuma riscuri mari. În
general, activitatea de creditare cunoaște un boom ulterior liberalizării financiare. Dar cum
managementul riscului se realizează de cele mai multe ori inadecvat în țările în curs de
dezvoltare și pe fondul revirimentului economic, băncile ajung să acorde credite și firmelor sau

13
industriilor pentru care nu au acumulat informațiile necesare și care pot fi neprofitabile.
Calitatea îndoielnică a portofoliului de credite poate antrena o înrăutățire a bilanțului băncilor,
încredere mai scăzută a deponenților în băncile respective, fonduri atrase mai reduse, scăderea
creditării. Boom‐ul inițial de credite se transformă într‐un crah. Dacă deteriorarea încrederii în
sistemul bancar este suficient de severă, o panică generală se poate solda cu falimente ale
instituțiilor de credit.
Acesta este cel mai simplu scenariu care explică modul în care deschiderea financiară
poate avea efecte negative asupra economiei, dar are meritul că pune în evidență importanța
supravegherii eficiente a sectorului financiar în evitarea problemelor economice. A devenit
astfel evident faptul că este absolut necesar să se monitorizeze mai bine relațiile financiare care
se stabilesc la nivel internațional. Globalizarea financiară face aproape imposibil ca o țară să
poată supraveghea perfect riscurile la care se expune prin relațiile sale financiare cu exteriorul.

6.2. Cursul de schimb – noțiuni de bază

Cursul de schimb este una din cele mai importante variabile economice, evoluția
acestuia influențează starea economiilor, nivelul prețurilor, comerțul internațional, bilanțul
firmelor,dar şi averea fiecărui individ (lucru evident în special în timpul vacanțelor în
străinătate, în momentul plății facturilor, accizelor etc). Evoluția cursului de schimb
influențează nu numai averea și puterea de cumpărare a indivizilor, ci și averea fiecărei
economii în parte. Pe de altă parte, cursul de schimb este o variabilă extrem de sensibilă la
evoluția celorlalți indicatori macroeconomici. Este afectat nu numai de starea actuală a
economiilor, dar şi de anticipările agenților economici referitoare la evoluțiile macroeconomice
viitoare. Rezultatul aşteptat al viitoarelor alegeri, deciziile luate de guvernatorii băncilor
centrale, prețul petrolului, sunt doar câțiva factori de influență a cursului de schimb. După cum
este de aşteptat, cursul de schimb este o variabilă economică extrem de volatilă. Evoluția sa
este monitorizată cu maximă atenție, chiar și cele mai mici modificări ale cursului reprezentând
subiect de știre pentru un post de televiziune sau o publicație în domeniul economic.
Fluctuațiile cursului de schimb sporesc atractivitatea acestuia pentru cei care
tranzacționează pe piața valutară. Elementele imprevizibile ale evoluției cursului pot fi o sursă
de câştig pentru unii şi, bineînțeles, de pierdere pentru alții.
De obicei, cursul de schimb al unei monede se exprimă sub forma numărului de unități
de monedă națională (MN) ce revin unei unități de monedă străină (MS). O astfel de cotație se
scrie în felul următor:
1 MS = n x MN
MN se numește monedă de bază (en. base currency), iar MS se numește monedă cotantă
(en. quoted currency).
Se spune că:
- MN cotează indirect în raport cu moneda MS;
- MS coteză direct în raport cu moneda MN.
Spre exemplu,
1 EUR = 1,4839 USD sau EUR/USD 1,4839
moneda de baza moneda cotanta m.b. m.c.
EUR coteaza indirect în raport cu USD, iar USD cotează direct în raport cu EUR.
1 EUR = 3,4952 RON sau EUR/RON 3,4952
moneda de baza moneda cotanta m.b. m.c.
Este demn de reținut că potrivit regulamentului valutar al României, RON cotează
direct cu toate celelalte valutele. O valută poate fi monedă de bază în cadrul unei cotații și
monedă cotantă în cadrul altei cotații (de exemplu, USD cotează direct față de EUR și indirect
față de RON). Majoritatea valutelor cotează direct. Există însă țări în care cursul de schimb se
exprimă sub forma numărului de unități de valută străină ce revin la o unitate de monedă

14
națională. De exemplu, monedele Marii Britanii (GBP), zonei euro (EUR), Canadei (CAD),
Australiei (AUD) și Noii Zeelande (NZD) cotează indirect. Atunci când valoarea unei monede
creşte (scade) se poate afirma că aceasta s‐a apreciat (depreciat). Termenii de
apreciere/depreciere se folosesc atunci când modificarea cursului de schimb este rezultatul
confruntării cererii și ofertei pe piață, în situația unui regim al cursului de schimb flotant.
Termenii de valorizare/devalorizare se folosesc atunci când modificarea cursului de
schimb este rezultatul unei decizii oficiale într‐un regim al cursului de schimb fix (se modifică
paritatea cursului de schimb).
Există situații în care o monedă se apreciază față de o valută şi se depreciază față de
alta. În astfel de cazuri este imposibil de precizat dacă moneda respectivă a devenit mai
puternică sau mai slabă pe plan internațional analizând doar cursurile bilaterale. O soluție la
această problemă este calculul unui curs multilateral, care cuantifică valoarea unei monede
raportată la un coş de valute. Acest curs de schimb multilateral se numește curs de schimb
efectiv. În acest sens cu titlu de exemplu fie ca țara monedei X își desfășoară 60% din
tranzacțiile comerciale (importuri + exporturi) cu țara monedei Y și 40% din tranzacțiile
externe cu țara monedei Z. În cazul în care moneda X se depreciază cu 5% față de moneda Y și
cu 8% față de moneda Z, modificarea procentuală a cursului de schimb efectiv va fi 60%
(−5%) + 40% (−8%)=−6,2 %. Atât a pierdut în valoare moneda X pe plan internațional în
raport cu principalele valute ale partenerior comerciali.

6.3. Piața valutară

Piața valutară reprezintă piața unde se pot schimba (cumpăra sau vinde) diferite valute.
Piața cursului de schimb este cea mai mare şi mai dinamică piață din lume. Volumele
tranzacționate într‐o zi pe această piață depăşesc 2,5 trilioane de dolari. Cele mai importante
centre financiare din lume în ceea ce priveşte piața valutară sunt Londra (cea mai mare piață),
New York, Tokio, Frankfurt şi Singapore.
Mijloacele de comunicare moderne realizează transmisia informațiilor între toate
centrele financiare aproape instantaneu, ceea ce asigură o uniformitate a prețurilor afişate
pentru o anumită valută în toate centrele. Datorită modului de organizare şi modului în care se
transmite informația, dintre toate piețele, piața valutară se aseamănă cel mai mult cu o piață cu
concurență perfectă. Piața valutară nu este centralizată, funcționează ca o „piață la ghişeu”, în
care câteva mii de actori, majoritatea bănci, cumpără şi vând valută, mai exact depozite
denominate în valută.
În afară de bănci, alți actori importanți pe piața cursului de schimb sunt corporațiile ce
realizează comerț internațional sau au filiale deschise în mai multe țări, instituțiile financiare
altele decât bănci, cum ar fi fondurile private de pensii şi băncile centrale, care intervin pe piața
valutară.
Există două tipuri de tranzacții valutare: la vedere (spot), care presupun livrarea valutei
în maxim două zile lucrătoare şi la termen (forward), care presupun livrarea valutei la o dată
ulterioară şi la un preț stabilit în momentul încheierii contractului. De asemenea, operațiunile
pe această piață se împart în (i) operațiuni de arbitraj (prin care se urmărește obținerea unui
profit fără asumarea unui risc), (ii) operațiuni de speculație (se urmărește obținerea unui profit,
dar există riscuri asumate) și operațiuni de (iii) acoperire împotriva riscului (hedging). În
practică, delimitarea acestor tipuri de operațiuni este extrem de dificilă.
Fluxurile monetare circulă pe această piață nu în formă fizică, ci sub formă de bani
scripturali, prin înscrisuri în cont. Atunci când spunem că o bancă a cumpărat dolari pe piața
valutară este echivalent cu a spune că acea bancă a deschis un depozit denominat în dolari.
Acest lucru este important pentru a înțelege că ratele de dobândă reprezintă un factor cheie
pentru evoluția cursului de schimb.

15
 6.4. Elementele şi evoluţia sistemului valutar-financiar internaţional: Sistemele
valutare internaţionale de la Paris, Genova, Bretton Woods, Jamaica
Sistemul valutar-financiar internaţional este ansamblul relaţiilor economice, legate de
funcţionarea banilor ca bani mondiali. Banii mondiali deservesc comerţul cu bunuri şi servicii,
asigură migrarea capitalului şi transferarea veniturilor, oferirea creditelor şi subsidiilor ş.a.
Părţi componente ale sistemului valutar-financiar internaţional pot fi considerate:
· Cursurile valutare şi parităţile valutare;
· Condiţiile convertibilităţii valutelor;
· Formele achitărilor internaţionale;
· Regimurile pieţelor valutare internaţionale şi a pieţelor aurului;
· Statutul organismelor internaţionale care reglează relaţiile valutar-financiare
internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială ş.a.)
Scopul de bază a sistemului valutar-financiar internaţional este de a asigura achitările
dintre ţările care participă la relaţiile economice internaţionale şi de a regla balanţele lor de
plăţi. Istoric această problemă se rezolva în primul rând prin dirijarea colectivă interstatală a
dinamicii şi nivelului cursurilor valutare a unităţilor monetare naţionale.
i. Primul sistem valutar-financiar internaţional s-a format necondiţionat în sec. XIX,
după revoluţia industrială bazată pe monomonetarismul de aur sub forma standardului de aur.
Juridic a fost înfiinţat prin intermediul unui acord interstatal la conferinţa din Paris din 1867, în
scopul utilizării unui etalon comun. Condiţiile ce trebuiau îndeplinite de acest etalon erau să fie
cât mai stabil şi cu valoare unanim recunoscută pe piaţa mondială. Pentru un timp etalonul a
fost aurul (monede sau lingouri), apoi a urmat etalonul aur-devize, sau o altă monedă de
referinţă cotată bine pe piaţa internaţională.
ii. Al doilea sistem valutar-financiar internaţional a fost juridic formulat prin acordul
interstatal din 1922, la conferinţa economică internaţională din Genova. Sistemul valutar-
financiar internaţional de la Genova funcţiona în baza câtorva principii: baza lui erau aurul şi
devizele; s-a păstrat paritatea de aur; s-a reconstituit regimul cursurilor libere flotante; reglările
valutare se efectuau prin intermediul unei politici valutare active, conferinţe internaţionale.
iii. Cel de-al treilea sistem valutar-financiar internaţional a fost înfiinţat la conferinţa
ONU de la Bretton Woods.
În 1944 naţiunile majore aliate s-au întâlnit la Bretton Woods pentru a proiecta un
mecanism de restabilire a economiilor ţărilor distruse în urma celui de-al doilea război mondial.
A fost creată o nouă arhitectură financiară internaţională, bazată pe regimul cursului de schimb
valutar fix şi pe convertibilitatea dolarului american cu aurul. Acordul a fost semnat la 22 iulie
şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945. Noul sistem trebuia să păstreze părţile pozitive a
standardului de aur, dar fără neajunsuri. Acest sistem a fost primul care se baza pe un acord
semnat de statele importante pe plan mondial. Din acel moment sfera valutară internaţională a
devenit obiectul de regularizare a guvernelor aproape a tuturor ţărilor din lume.
Elementele de bază a acestui sistem au fost determinate la conferinţa FMI de la
Kingston, (Jamaica) din ianuarie 1976:
- Aurul îşi pierdea rolul de monedă şi era considerat marfă, deşi lichiditatea sa înaltă
tenta multe ţări să-i ofere un loc important în rezervele valutare de aur.
- Ţările primeau dreptul de a alege regimul cursului valutar.
- Cotizaţiile plătite de către ţările FMI nu mai erau în formă de aur.
- A fost introdus standardul Dreptului Special de Tragere (DST). Prin crearea lui s-a
urmărit remedierea deficienţei sistemului de la Bretton Wood, care nu a reuşit să realizeze
echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin emisiunea lor cel puţin o parte din formarea lichidităţii
internaţionale devine independentă de orice îngrădire materială artificială, ca şi de orice
influenţă naţională. DST-ul a fost un ban de cont emis de FMI fără o garanţie materială.
Calculul privind emisiunea DST a inclus: volumul comerţului internaţional; rezervele

16
valutare oficiale ale statelor; lichiditatea internaţională; starea balanţelor de plăţi.

6.4.1. Sistemul actual, puncte slabe şi forte

Sistemul valutar-financiar actual se bazează pe standardul multivalutar şi pe cursul
valutar flotant. Aceasta are un set de avantaje:
1) Flexibilitatea sistemului multivalutar cu cursul flotant satisface cerinţele crescânde a
sistemului economic mondial tot mai complicat şi mai interdependent. Acordul în comun
asupra cursului valutar este preluat de mecanismul cel mai bun inventat de om – piaţa.
2) În baza acestui sistem s-a dezvoltat piaţa valutară internaţională mondială care
corespunde proceselor de globalizare economică şi financiară.
3) Unele ţări au primit posibilitatea de a promova o politică valutară flexibilă şi să
folosească cursul valutar ca unul din instrumentele cele mai importante a politicii economice.
Concomitent sistemul de la Jamaica are un şir de puncte slabe care necesită reformarea
lui:
1. Sistemul valutar a devenit mai flexibil, dar foarte instabil. Multe state nu au putut
elabora o politică valutară care le-ar asigura o dezvoltare economică stabilă.
2. S-a constatat că FMI nu are resurse financiare îndeajuns, şi mai important nu are un
concept corespunzător pentru o regularizare cu succes a sistemului valutar mondial.
3. La sfârşitul anilor '90 a devenit clar că sistemul existent produce nu doar o
multitudine de crize valutare, dar şi financiare şi economice, care de fiecare dată tind să se
transforme în mondiale.

6.4.2. Sistemul Monetar European: evoluţie, principii de funcţionare

În prezent sunt cunoscute 4 forme de integrare economică:
1. Zona de liber schimb – ţările membre înlătură între ele barierele comerciale, dar
fiecare ţară le păstrează în modul său pentru ţările din afara zonei.
2. Uniunea vamală – înlăturarea tuturor restricţiilor de comerţ între ţările membre şi
stabilirea unui tarif vamal comun pentru ţările terţe.
3. Piaţa comună – în ţările membre există comerţ liber asociat la mişcarea liberă a
tuturor factorilor de producţie.
4. Uniunea economică şi monetară (UEM). Piaţa comună devine o piaţă unică datorită
unificării politicilor economice, a legislaţiei şi introducerii unei monede unice în locul celor
existente anterior. Se pare că, pentru a fi viabilă, această uniune trebuie să fie însoţită şi de o
uniune politică. Există numeroase exemple ale tuturor acestor forme de integrare economică
regională. Dar Uniunea Europeană este unicul proiect de integrare economică care, evoluând de
la uniunea vamală la piaţa comună, a ajuns şi la crearea Uniunii Economice Monetare (UEM).
Uniunea Europeană este considerată şi cel mai viabil proiect de integrare, iar Uniunea
Economică Monetară – cel mai complicat proces logistic efectuat vreodată pe timp de pace. În
plus, contextul economic al sec. XX prevedea o uniune economică monetară care să includă şi
uniunea politică, şi chiar culturală, astfel influenţând toate domeniile. Deşi istoria cunoaşte şi
alte exemple de uniuni monetare, acestea fie că au eşuat, fie că nu au reprezentat o adevărată
uniune economică monetară, nefiind asociate unificării politicilor economice, a legislaţiei etc.
Uniunea Economică Monetară, deşi are la bază conceptul de stabilitate, totuşi nu are un
succes garantat. Dar atât succesul, cât şi insuccesul ei (de altfel, puţin probabil), vor avea o
influenţă puternică asupra echilibrului economic mondial. Criteriile de selecţie a ţărilor
participante. La selectarea ţărilor membre ale UEM au fost aplicate 5 criterii de convergenţă:
Deficitul public: nu trebuia să depăşească 3% din PIB, excepţie fiind cazul în care PIB
s-a diminuat substanţial. Deficitul public excedentar poate fi datorat doar unor circumstanţe
excepţionale şi temporare şi să nu fie cu mult mai mare de 3%.
Nivelul datoriei publice: nu trebuia să depăşească 60% din PIB, exceptând cazul în care

17
NDP s-a diminuat suficient apropiindu-se de 60% într-un ritm satisfăcător.
Stabilitatea preţurilor: inflaţia nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1.5% inflaţia cea
mai joasă a trei ţări UE. Rata inflaţiei luată în considerare a fost cea a anului 1997, care este
anul premergător celui de luare a deciziei.
Stabilitatea monetară în cadrul SME: moneda trebuia să respecte marjele normale de
fluctuaţie prevăzute de SME, fără tensiune majoră, fără devalorizări decise unilateral, timp de
cel puţin doi ani precedenţi examenului de performanţă.
Nivelul ratei dobânzii pe termen lung: nu trebuia să o depăşească cu mai mult de 2% pe
cea a celor trei ţări din UE cu inflaţia cea mai joasă.
După multe dezbateri, UEM a fost creată la 1 ianuarie 1999 în baza ţărilor UE, excepţie
fiind:
- Danemarca şi Suedia, care nu au dorit să adere la UEM din start, ci din al doilea val;
- Grecia nu a fost acceptată în 1999 din cauza rezultatelor sale financiare, dar a fost
acceptată mai târziu datorită ameliorării situaţiei economice şi susţinerii substanţiale din partea
ţărilor membre;
- Marea Britanie care a preferat rolul de observator.
Ţinând cont de faptul că multe state nu puteau să îndeplinească condiţiile impuse, era
clar că adepţii Uniunii Valutare Europene nu vor insista asupra tratării dure a articolelor
tratatului, pereclitând astfel realizarea lui generală. Din aceste considerente, la fel ca în cazul
cursurilor valutare se presupunea că aceste criterii se vor aplica mai flexibil, punându-se
accentul pe îmbunătăţirea indicatorilor din ţările examinate.
Sistemul Monetar European a luat fiinţă în cursul anului 1979, ca urmare arezoluţiei
Consiliului Europei – instituţia centrala a Uniunii Europene – având ca obiectiv principal al
activităţii sale crearea stabilităţii monetare în Europa occidentală şi cooperarea dintre ţările
Uniunii Europene în domeniul politicilor financiare. În acest sens, SME a preconizat o
modalitate complexă de menţinere a cursurilor monetare, prin intervenţii asupra acestora, cu
sprijinul unor facilităţi de creditare.
Sistemul Monetar European a operat cu o unitate de cont numita ECU (European
Currency Unit), care era de fapt o unitate monetara de tip „cos valutar” în care erau incluse
toate valutele ponderate ale ţărilor membre. Valutele tarilor membre se aflau faţă de ECU într-
un raport fix, dar puteau totuşi fluctua liber, în funcţie de cerere şi oferta, doar în cadrul unei
marje de +/- 2,25%. În cazul în care valoarea fluctuantă a valutei naţionale a uneia din ţările
membre avea tendinţa de a fluctua peste aceste limite, autorităţile ţării în cauza erau obligate să
intervină pe piaţă, influenţând cererea sau oferta, pentru a readuce valuta în cadrul limitelor
prevăzute.
Cu toate că atât Sistemul Monetar European, cat si valuta sa, ECU, au înregistrat
succese indiscutabile, rolul monetar oferit ECU a fost limitat, ceea ce se explică prin faptul că
un „cos valutar” nu poate fi o monedă unică, fapt dovedit şi de evoluţiile de pe piaţa valutară,
de evoluţia ratelor dobânzilor etc., care au fost în permanenţă influenţate de evoluţia monedelor
din componenţa coşului, şi nu de evoluţia unui instrument monetar compact.
Trecerea, în cadrul Comunităţii Europene, la moneda unică europeană, euro, a
reprezentat un moment crucial pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare, prin stabilirea
unor cursuri de schimb fixe, irevocabile, între monedele ţărilor membre şi euro. Se presupunea
că EURO la rândul său se va raporta la ECU în proporţie de 1:1, ceea ce era să fie foarte logic
în cazul în care „coşurile” ce formau EURO şi ECU erau să fie identice. Cu toate acestea, în
situaţiile create – în cazul neparticipării unor valute ponderabile cum ar fi lira sterlină
(ponderea în „coş” a ECU constituie 11-12%) – nu poate fi vorba despre o egalare a ECU şi
EURO. Este evident că creşterea unor valute peste limitele „coşului” calculat trebuia să ducă la
necesitatea reexaminări ponderilor altor valute ce ar putea deţine alte corelaţii de curs la ECU.
În rezultat, ponderea reală a EURO faţă de EQU trebuie să fie alta, egală cu valoarea lui

18
nominală de piaţă. Cu toate acestea nu a avut loc aceasta în practică.

6.5. Funcţiile relaţiilor financiare internaţionale

Participarea statelor suverane şi a diferitelor organisme la activitatea de schimburi
economice internaţionale atrage după sine formarea relaţiilor financiar internaționale ca relaţii
băneşti exprimate în diferite valute.
Relaţiile financiare internaţionale contribuie la realizarea circuitului economic mondial
dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme internaţionale privind
schimburile de mărfuri, schimburile de servicii, cooperarea tehnico-ştiinţifică internaţională,
constituirea şi utilizarea resurselor financiare de credit.
O funcţie importantă a relaţiilor financiare internaționale o constituie conţinutul
economic al relaţiei de repartiţie care are loc pe plan internaţional.
Astfel, prin relaţiile financiare internaţionale se realizează dezvoltarea şi modernizarea
economiilor şi acţiunilor social-culturale naţionale, sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare,
acordarea de ajutoare, împrumuturi pe diferite termene, participarea la diferite organizaţii şi
instituţii internaţionale.
Resursele financiare care stau la baza relaţiilor financiare internaţionale se constituie
din disponibilităţile caselor de economii şi ale băncilor, din resursele băneşti ale agenţilor
economici, resursele financiare ale diferitelor instituţii şi organisme internaţionale, resursele
financiare existente la nivelul guvernelor.
O altă funcţie o reprezintă relaţia de creditare privind constituirea şi repartizarea
resurselor de creditare pe plan internaţional. Rezervele de creditare se constituie de la
organismele bancare naţionale şi internaţionale, de la persoane juridice şi fizice. Creditele se
acordă pentru diferite scopuri pe termen scurt, mijlociu şi lung.
Aceste funcţii se realizează prin sistemul financiar-valutar care se ocupă cu constituirea
şi dirijarea resurselor financiar-valutare, potrivit principiilor şi normelor în vigoare.
Sistemul financiar-valutar internaţional este format din: Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), precum şi din
sistemele financiar-bancare constituite la nivelul fiecărei ţări membre la unul din organismele
bancare menţionate mai sus.

CAPITOLUL II

19
 PRACTICA RELATIILOR INTERNATIONALE
DE LA PACE ŞI COOPERARE LA DIFERENDE ŞI LITIGII

1. Cooperarea internaţională specifică păcii dintre naţiuni

Chiar dacă războiul a fost un însoţitor permanent al istoriei umanităţii, ar fi cinic
să spunem că războiul este starea normală a societăți mondiale iar pacea rămâne doar visul
înţelepţilor idealişti. După cum pentru organismul uman starea normală ar putea fi
considerată sănătatea, în timp ce boala reprezintă accidentul, anormalitatea, tot aşa, în
diagnosticarea stării organismului social, inclusiv cel mondial, pacea ne apare ca fiind
starea de normalitate întreruptă de aceste acte sporadice de violenţă armată; doar amploarea
comunităţii internaţionale face ca astfel de „boli” ale trupului umanităţii să ne apară ca
permanente iar pacea să existe în ochii pesimiştilor doar ca o pauză scurtă între multele
războaie. Pe de altă parte, lupta, contradicţia sunt un fenomen normal atât în natură cât şi în
societate şi poate în acest sens trebuie înţeles războiul tuturor contra tuturora ce
caracterizează progresul şi evoluţia societăţii umane. De aceea se afirmă că istoria nu
înseamnă succesiunea bătăliilor şi cuceririlor, momente de triumf sau prăbuşire, înflorirea
sau declinul unor doctrine, momente ale emancipărilor sociale, începutul sau sfârşitul
ciclicităţii unor crize culturale, economice sau ecologice şi, nici măcar, totalitatea bornelor
de spiritualitate purtate pe drumul timpului, toate acestea putându-se constitui în materia
disciplinei istorice; dar istoria e o înlănţuire de sisteme, o succesiune, o amplă desfăşurare
a lor, o interpenetrare de construcţii palpabile sau mentale, toate acestea funcţionând în sisteme
care se condiţionează reciproc, sisteme subsumate, chiar cu riscurile unor poticniri şi eşuări,
comandamentelor superioare ale organizării ordinatoare, în ciuda aparenţelor de haos şi
spontaneitate - definite prin dinamism intrinsec, coerenţă, armonie şi echilibru22.
Adevărul este că omenirea s-a preocupat întotdeauna de propria pace iar marii gânditori
au analizat-o în profunzime. Cu toate acestea, până astăzi pacea nu şi-a găsit o definiţie
pozitivă, cea mai cunoscută definiţie rămânând aceea negativă de situaţie în care nu există
război, la fel ca indicarea stării de sănătate prin absenţa bolii. Multe doctrine politice, juridice şi
militare nici nu includ în cuprinsul lor şi această noţiune chiar dacă interesul oamenilor pentru
pacea internaţională şi pentru propria lor pace e în zilele noastre mai insistent ca oricând
deoarece există: organizaţii internaţionale anume create pentru a gestiona pacea mondială; o
multitudine de tratate,convenţii, acorduri şi declaraţii referitoare la aceeaşi problematică;
universităţi şi institute de studiu/cercetare ale păcii; anual, o zi internaţională a păcii (fiecare a
treia marţi a lunii septembrie când se deschid sesiunile ordinare ale Adunării Generale a ONU)
sau ani proclamaţi ca fiind ai păcii şi cooperării; un premiu Nobel pentru pace şi o ştiinţă
consacrată studiului păcii - irenologia; conferinţe consacrate problemelor păcii, un drept pozitiv
al păcii, un parteneriat pentru pace şi lista ar putea continua.
Urmare a acestui interes crescând pentru viitorul umanităţii, pacea nu mai este înţeleasă
unilateral ca absenţă a conflictului sau a confruntării militare. Necesitatea păcii provine din
existenţa în ansamblul comunităţii internaţionale a multiplelor societăţi naţionale distincte care,
pentru conservarea propriei existenţa în raport cu celelalte state, au dreptul natural la securitate;
de aceea, în principiu, există pace şi securitate internaţională atunci când statele estimează că
nu există pericolul de a fi supuse unui atac militar, unor presiuni politice sau constrângeri
economice şi, ca urmare a acestui fapt, ele îşi pot urma liber calea progresului. Pacea şi
securitatea internaţională sunt, în această situaţie, rezultatul sumei păcii şi securităţii fiecăruia
din statele membre ale comunităţii internaţionale şi nu pot fi obţinute fără totala lor cooperare,
22
Toma George Maiorescu, Îmblânzirea fiarei din om sau ECOSOFIA, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.11.

20
aşa cum cele două noţiuni sunt impreunate în multe texte ale Cartei ONU în pofida ideilor şi
acţiunilor în direcţia păcii şi securităţii internaţionale, în actuala ordine mondială toate naţiunile
au dreptul de a menţine forţe armate pentru a-şi asigura propria apărare şi pentru a putea
decide în ceea ce priveşte propria lor securitate. Chiar dacă războiul a fost abolit prin Carta
ONU observăm că şi în mileniul al treilea prevalează acele concepţii care vizează măsuri
unilaterale de reducere a vulnerabilităţii naţionale prin apărarea armată. În acelaşi timp, din
ultimele decenii ale mileniului al doilea şi-a făcut loc tot mai viguros concepţia că pacea şi
securitatea naţională nu pot fi posibile fără o acţiune conjugată a tuturor statelor. Aşa au
apărut atât organizaţiile de securitate şi pactele de stabilitate iar la nivel teoretic majoritatea
doctrinelor (securităţii colective, coexistenţei paşnice, nealinierii, securităţii comune) pun
accentul pe cooperarea politică dintre state, pe parteneriatul lor pentru pace.
Tot în ultimele decenii s-a înţeles că pacea este strâns legată de dezvoltare şi nu
întâmplător la nivelul ONU după Agenda pentru Pace s-a adoptat Agenda pentru Dezvoltare. A
început să se conştientizeze de către toţi actorii mondiali tot mai bine faptul că interesele
comune ale societăţii universale depind de realităţile economice şi sociale cum ar fi foamea,
sărăcia şi bolile, drepturile omului, democraţia şi mediul sănătos, fenomene care sunt adesea la
originea tensiunilor naţionale, regionale sau internaţionale şi care pot genera războiul între
naţiuni. lată de ce se consideră, pe bună dreptate, că dezvoltarea economică şi socială fac parte
integrantă din menţinerea păcii: pentru a instaura o pace durabilă şi o securitate reală ar trebui
întreprinsă o acţiune internaţională concentrată în vederea eliminării flagelurilor ce stopează
dezvoltarea şi ameliorarea existenţei tuturor oamenilor din moment ce toţi au dreptul la
dezvoltare, atât naţiuni cât şi indivizi.
Dintotdeauna pacea a fost asociată cu cooperarea dintre oameni şi comunităţi; poate
nu întâmplător, Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la principiile
dreptului internaţional vorbeşte despre „relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state”.
Existenţa multiplicată a actorilor scenei mondiale impune cu necesitate stabilirea unor raporturi
între aceştia, ei neputând trăi izolaţi în aceeaşi lume, şi nu e inevitabil ca aceste raporturi să fie
de confruntare violentă; că lucrurile stau aşa o demonstrează chiar „cooperarea” statelor din
timp de război prin ceea ce se denumeşte „contacte non-ostile” cu adversarii. Dar pacea
mondială se fundamentează pe cooperarea dintre naţiuni, fără a elimina însă competiţia dintre
acestea cât timp competiţia e paşnică şi conduce la dezvoltare şi securitate; deşi putem admite
că, în ciuda „efectelor colaterale”, ar putea exista progres şi prin confruntare, dezvoltarea prin
cooperare e apanajul societăţilor civilizate în care se promovează o adevărată cultură a
toleranţei, schimburilor şi colaborării în interes comun. Acesta este motivul pentru care: Carta
ONU stipulează că unul din scopurile organizaţiei universale este de a realiza cooperarea
internaţională în rezolvarea problemelor mondiale cu caracter economic, social, cultural sau
umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără discriminare; Adunarea Generală a ONU poate examina
principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, iniţiind
studii şi recomandări în scopul de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic,
încurajării dezvoltării progresive a dreptului internaţional, în domeniile economic, social,
cultural, al învăţământului şi sănătăţii, al înfăptuirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului; capitolul IX al Cartel ONU detaliază cooperarea economică şi socială internaţională
prin intermediul Consiliului Economic şi Social şi al instituţiilor specializate; rezoluţiile
organismelor ONU, inclusiv rapoartele prezentate de Secretarul General au capitole distincte şi
substanţiale referitoare la cooperare.
De altfel, în sistemul ONU, organele principale ale Naţiunilor Unite sunt
specializate, potrivit Cartel, pe domenii; astfel, în timp ce Consiliul de Securitate are
răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art.24), Consiliul
Economic şi Social are răspunderea păcii prin cooperare (art.60). În acest sens, potrivit

21
art.55, el acţionează pentru: crearea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare necesare unor relații
paşnice şi prieteneşti între națuni; ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de
muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor
internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii şi a altor probleme conexe;
cooperarea internaţională în domeniile culturii şi învăţământului; respectarea universală şi
efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără discriminare. Nu e
deci întâmplător că în Declaraţia Mileniului există referiri substanţiale la principiul
cooperării şi domeniile de cooperare dintre state în viitor.
Şi diferitele organizaţii internaţionale regionale participă la realizarea păcii prin
cooperare. De altfel, ideea de organizaţie internaţională o implică pe cea de cooperare, unele
entități regionale exprimând această idee chiar în denumirea lor: Consiliul de Cooperare în
Golf (1981), Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională (1985); Cooperarea
Economică a Ţărilor din Asia şi Pacific (1989); Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (1948) transformată în 1960 în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică. Mult mai multe sunt însă organizaţiile regionale care-şi propun ca scop facilitarea
cooperării paşnice dintre state fără ca denumirea lor să reflecte expres acest obiectiv. Astfel,
spre exemplu, Organizaţia Mondială a Comerţului, la fel ca şi alte instituţii specializate în alte
domenii, n-ar putea funcţiona fără cooperarea statelor iar Uniunea Europeană conţine în
tratatele sale originare referiri expuse la cooperarea vamală, coeziunea economică şi socială,
politica comercială comună, cooperarea la dezvoltare, cooperare în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne, cooperarea mai strânsă în anumite domenii pentru unele state membre etc.
Ceea ce demonstrează că procesele de globalizare şi înţelegere prin care trec astăzi relaţiile
internaţionale nu fac decât să intensifice cooperarea paşnică dintre naţiuni. Un exemplu în acest
sens este şi OSCE în cadrul căreia, în afara cooperării politice şi militare pentru securitatea
continentului, sau concretizat domenii distincte de cooperare paşnică precum: relaţiile cu
oganizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale precum şi cu state
neparticipante; cooperarea în dimensiunea umană; cooperarea economică; cooperarea în
protecţia mediului; cooperarea regională şi transfrontalieră; cooperarea în zona Mediteranei.
Toate acestea demonstrează că viitorul relaţiilor internaţionale poate să se incline tot mai mult
in favoarea păcii, cooperării, securităţii şi dezvoltării lăsând trecutului confruntările,
neînţelegerile, războaiele şi victimele. Acesta este sensul avertismentelor lansate de specialişti
în relaţii internaţionale că solidaritatea şi cooperarea se pot realiza nu prin intervenţii în
treburile interne ale statelor, nu prin ameninţări cu forţa şi prin folosirea forţei ci numai prin
respectarea principiilor fundamentale ale dreptului şi relațiilor internaţionale, între care
cooperarea figurează la loc de frunte23.

2. Diferendele internaţionale şi afirmarea principiului rezolvării lor pe cale paşnică

Nu numai competiţia şi confruntarea dar şi procesul cooperării dau naştere la diferende
internaţionale din moment ce avem de-a face totuşi cu actori globali având interese diferite pe
care realitatea nu le poate armoniza întotdeauna, mai ales atunci când există diferente de putere
în relaţiile mondiale. Într-adevăr, în raporturile dintre subiectele ordinii mondiale apar adesea
probleme litigioase sau momente de tensiune datorate unor interese opuse ori unor poziţii
divergente faţă de diferitele aspecte ale relaţiilor internaţionale. Cele mai multe dintre ele sunt
rezolvate prin mijloacele diplomaţiei sau pe calea jurisdicţiei internaţionale; soluţiile pot fi
mediate şi de către diferite organizaţii internaţionale cu atribuţii în acest domeniu şi uneori se
poate ajunge la aplicarea unor măsuri de constrângere care să determine soluţionarea situaţiilor
23
Constantin Vlad, Relaţii internaţionale politico-diplomatice contemporane, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2001, p.90.

22
conflictuale respective. Atunci când interesele părţilor la un diferend internaţional devin sau
sunt ireconciliabile, acesta poate deveni un „casus belli”; de multe ori în trecut şi, din păcate,
chiar şi astăzi şi probabil şi în viitor, problemele litigioase dintre state s-au tranşat prin folosirea
forţei şi a ameninţării cu folosirea forţei, prin război. În fapt, soluţionarea situaţiilor
conflictuale dintre state pe calea folosirii forţei armate n-a fost niciodată de durată; divergenţele
au continuat iar războaiele le-au amplificat. lată de ce, în secolul trecut, o dată cu reglementarea
folosirii legitime a forţei armate în relaţiile internaţionale s-a concretizat principiul rezolvării pe
cale paşnică a diferendelor dintre state.
Nu trebuie să fii idealist ori realist să constaţi că diferendele dintre state sunt un
fenomen obiectiv al realităţii internaţionale; am putea spune că ele sunt inerente desfăşurării
relaţiilor internaţionale contemporane24. Originea lor se află fie în trecutul raporturilor dintre
diferitele comunităţi naţionale ori etnice, religioase şi culturale, fie în actualitatea imediată a
drumului spre progres şi civilizaţie al omenirii care generează probleme noi şi complexe.
Amplificarea legăturilor dintre state, globalizarea şi integrarea nu diminuează de loc
posibilitatea şi probalitatea apariţiei unor diferende. Aceasta nu este însă în mod inevitabil un
fenomen negativ în sine, cum n-am putea spune despre o inundaţie, un incendiu sau un
cutremur că sunt bune ori rele ci rămân până la urmă simple fenomene naturale, fără nici un fel
de conotaţie morală. Negative şi profund dăunătoare sunt astăzi, poate mai mult decât altădată,
nesoluţionarea lor şi tendinţa de a le rezolva de pe poziții de putere, pe alte căi decât cele
paşnice. lată de ce, o dată cu dezvoltarea multilaterală a raporturilor dintre state este necesară
dezvoltarea şi perfecţionarea procedurilor de reglementare paşnică a diferendelor, ceea ce
constituie o cerinţă fundamentală a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a statornicirii
unor raporturi morale, de convieţuire şi conlucrare între state. În ordinea mondială politică şi
juridică a noului mileniu, utilizarea mecanismelor pacifiste de rezolvare a diferendelor
internaţionale are o importanţă deosebită în menținerea păcii şi securităţii internaţionale, în
asigurarea dezvoltării şi cooperării mondiale deoarece, prin intermediul lor: a) se facilitează
stabilirea cauzelor diferendului; b) se dezvoltă un climat de natură a promova încrederea
părţilor aflate în dispută; c) interesele şi drepturile legitime ale părţilor se cunosc mai bine, ceea
ce crează premise pentru examinarea lor mai aprofundată şi pentru a fi luate în considerare în
conceperea şi promovarea soluţiei25.
Terminologia utilizată în documentele internaţionale şi în practica relaţiilor mondiale
în legătură cu stările litigioase dintre state este diversă. Carta ONU, după care se ghidează atât
statele cât şi alte organizaţii internaţionale se referă la un diferent „a cărui continuare ar putea
primejdui menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” (art.33), la o situaţie „care ar putea duce
la fricţiuni între naţiuni sau ar putea da naştere unui diferend” (art.34) ori la situaţii cu caracter
internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii (art.1); în multe tratate internaţionale se
face referire la litigii, conflicte sau probleme care ar putea să apară în aplicarea dispoziţiilor
respective. Literatura de specialitate şi limbajul curent apelează, de asemenea, la termeni
variaţi pentru a caracteriza stările divergente dintre state 26. Toţi aceşti termeni desemnează
însă aceeaşi realitate: o neînţelegere, un dezacord, o opoziţie, un litigiu între două sau mai
24
Soluţionarea paşnică a diferendelordintre state, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p.202.
25
Dumitru Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p.276.
26
Volumul Mijloace paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale, Editura politică, Bucureşti, 1984,
conţine un Mic dicţionar de terminologie în acest domeniu care defineşte următorii termeni: conflict: opoziţie
gravă de interese sau de vederi între state în chestiuni internaţionale a căror rezolvare o doresc într-un anumit sens
şi a cărui nerezolvare riscă să ducă la folosirea forţei (p.331); dezacord: neînţelegere, fricţiune între state cu un
grad de pericol mai redus decât al diferendului internaţional dar a cărui prelungire poate duce la un diferend între
state (p.345); diferend: dezacord, opoziţia între două state cu privire la un interes sau o pretenţie (p.347); litigiu:
contestaţia supusă de state spre soluţionarea unui mijloc de reglementare paşnică privită sub aspectul procedurii
(p.373); situaţie: cea mai simplă formă de disensiune dintre state, definită ca o stare de lucruri ce nu a dobândit
caracterul unui diferend între părţi dar care poate duce la fricţiuni şi se poate transforma, cu timpul, într-un
diferend (p.421).

23
multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes. În încercarea de a clarifica şi
simplifica lucrurile, doctrina politică şi juridică internaţională apreciază că noţiunea de diferend
are o accepţie generală, înglobând toţi ceilalţi termeni care rămân simple categorii de diferende;
diferendele ar fi deci genul iar litigiul, conflictul, fricţiunea, situaţia, problema etc. ar fi
speciile. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională care a
arătat că „un diferend este un dezacord asupra unui punct de drept sau de fapt, o contradicţie, o
opoziţie de teze juridice sau de interese”27. În această accepţie s-a impus termenul „diferend” şi
în principiile drepturui internaţional precum şi în practica relaţiilor internaţionale ori în textele
tratatelor internaţionale care, în ultimele decenii, conţin capitole ori articole speciale referitoare
la reglementarea diferendelor.
Trebuie să precizăm că nu orice dezacord asupra unui fapt sau unui drept, fenomen
destul de frecvent între subiectele relaţiilor internaţionale, constituie un diferend. Existenţa
acestuia este condiţionată de manifestarea activă a statelor în susţinerea pretenţiilor sau
opiniilor divergente, ceea ce conduce la un moment de tulburare în relaţiile dintre ele. În fapt,
este vorba de manifestarea celor două voinţe opuse în trei faze distincte: declaraţia statului care
exprimă pretenţia sau opinia, protestul altui stat la această declaraţie precum şi reacţia la protest
a declaratorului, acest proces putând să se repete de nenumărate ori până la soluţionarea
definitivă. Conform jurisprudenţei instanţelor internaţionale, diferendul se manifestă în
momentul în care un guvern în cauză constată că atitudinea celeilalte părţi este contrară opiniei
sale, contestaţia, care este elementul doveditor al diferendului, putându-se face asupra unei
situaţii de fapt (politică, economică, socială, militară etc.) sau poate fi o contestaţie de ordin
juridic. În practică, situaţiile „de fapt” se împletesc cu situaţiile „de drept” iar atunci când
părţile se referă la o situaţie de fapt ele trebuie să invoce dreptul în susţinerea intereselor lor.
Clasificarea diferendelor internaţionale, potrivit naturii lor, în diferende politice şi
diferende juridice a fost consacrată de art.38 din Convenţia de la Haga din 1907 privind
rezolvarea paşnică a conflictelor internaţionale şi de art.36 din Carta ONU care impune
Consiliului de Securitate ca in recomandările ce le va da să ţină seama de faptul că diferendele
de ordinjuridic trebuie supuse Curţii Internaţionale de Justiţie. Aceasta înseamnă că distincţia
între diferendele juridice şi cele politice are consecinţe practice în afegerea mijloacelor de
reglementare paşnică a diferendelor dar nu este de natură să delimiteze strict cele două
categorii de diferende. Conform Statutului C.I.J., următoarele diferende au caracter juridic: a)
interpretarea unui tratat; b) orice problemă de drept internaţional; c) existenţa unui fapt care,
dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unor obligaţii internaţionale; d) natura şi intinderea
despăgubirilor cuvenite pentru incălcarea unei obligaţii internaţionale. Principala trăsătură
caracteristică a diferendelor internaţionale este aceea că ele iau naştere în relaţiile dintre
subiectele de drept internaţional; sunt excluse deci din această categorie diferendele dintre state
care se referă la probleme ce ţin în mod esenţial de jurisdicția lor internă, cu menţiunea că sfera
acestora se restrânge mereu în ordinea mondială contemporană. În practică există şi cazuri în
care se admite posibilitatea soluţionării unor litigii între state şi persoane fizice şi juridice
particulare pe calea jurisdictiei internationale şi nu pe aceea prevăzută de dreptul intern 28, ca

27
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.ll, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.389.
28
Cu excepţia cazurilor de apărare a drepturilor omului în sistemul Consiliului Europei şi al Curţii de Justiție a
Comunităţilor Europene. În 1962 Biroul Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga a creat o instanţă arbitrală şi o
procedură de conciliere pentru diferende în care pe lângă state sunt implicate organizaţii internaţionale sau
persoane particulare. La fel, prin Convenţia încheiată sub auspiciile B.I.R.D. în 1965 privind soluţionarea litigiilor
referitoare la investiții între state şi resortisanţii altor state, s-a instituit o procedură de mediere şi arbitraj pentru
rezolvarea acestora. În cadrul ONU şi al unor instituţii specializate funcţionează tribunale administrative pentru
soluţionarea conflictelor dintre funcționarii internaţionali şi organizaţia cu care au un raport de muncă. De
asemenea, în contractele încheiate între un stat şi o societate particulară străină se poate stipula că rezolvarea
diferendelor se poate face pe calea arbitrajului internaţional, aplicându-se principii şi norme de drept internaţional
(după Grigore Geamănu, op.cit., p.389-390).

24
efect al globalizării relațiilor şi justiţiei internaţionale. În aceste cazuri, se poate considera că
diferendul îşi păstrează caracterul de drept privat atât timp cât statul a cărui naţionalitate o are
persoana fizică sau juridică particulară nu intervine în litigiu în cadrul protecţiei diplomatice;
numai în această ipoteză situaţia respectivă s-ar transforma într-un diferend de drept
internaţional public.
Importanţa principiului rezolvării paşnice a diferendelor internaţionale e dată de
faptul că el reprezintă una din condiţiile esenţiale ale menţinerii păcii şi securități mondiale.
Chiar dacă n-a reuşit să elimine războiul din relaţiile internaţionale, el a contribuit la înlăturarea
până în prezent a pericolului transformării unor conflicte într-un război global care ar fi putut
pune în pericol însăşi existenţa umanităţii. Însemnătatea sa actuală constă în aceea că plecând
de la ideea existenţei diferendelor dintre state el constituie un mijloc de asigurare a eficacităţii
celorlalte principii fundamentale ale relaţiilor internaţionale, a respectului dreptului în
detrimentul forţei. lată de ce şi în viitor sunt necesare noi eforturi pentru a-i întări autoritatea
astfel încât conflictele să nu mai fie rezolvate prin război.
Conţinutul principiului soluţionării paşnice a diferendelor are în vedere: 1) obligaţia
generală de rezolvare prin mijloace paşnice a tuturor diferendelor internaţionale indiferent de
gravitatea şi complexitatea lor, spre a se împiedica agravarea acestora, inclusiv a diferendelor
interne cu aspecte internaţionale, cum e cazul terorismului din Irlanda de Nord sau din Ţara
Bascilor; 2) dreptul statelor de a alege în mod liber, prin acordul dintre ele, mijloacele de
soluţionare paşnică a diferendelor lor, fără impunerea unei clasificări a diferendelor (politice
sau juridice) ori a unei ierarhii a metodelor de rezolvare paşnică (diplomatice sau
jurisdicţionale); 3) există atât o obligaţie pozitivă (ce implică alegerea şi folosirea mijloacelor
paşnice) şi o obligaţie de rezultat (reglementarea conflictului) cât şi o obligaţie negativă a
statelor de a nu se comporta în aşa fel încât să agraveze diferendul şi o îndatorire pozitivă a
acestora de a acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile ONU; 4) obligaţia de a respecta
principiile şi normele dreptului internaţional atât în cursul aplicării procedurii de reglementare
paşnică cât şi în ceea ce priveşte respectarea soluţiei de fond ce impune părţilor de a se strădui
cu bună credinţă şi într-un spirit de cooperare la adoptarea unei soluţii rapide şi echitabile
(expus prevăzută în Actul Final al CSCE) precum şi îndatorirea de a reglementa diferendul pe
baza egalităţii suverane a statelor şi în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite
(expres prevăzută în Declaraţia Adunării Generale din 1970).
Concluzia acestui capitol este că starea de pace între naţiuni rezultă din înţelegerea lor
şi din respectarea reciprocă a drepturilor, obligaţiilor şi intereselor lor. Nerecunoaşterea
acestor drepturi, contestarea obligaţiilor şi contradicţia intereselor generează conflicte ce pot fi
încheiate pe cale amiabilă sau prin acte de coerciţie; numai când mijloacele amiabile sau
represalile sunt neputincioase sau imposibile rămâne deschisă şi calea războiului. Din păcate,
vor fi şi în continuare cazuri în care statele vor recurge la puterea lor materială şi la forţele
naţiunii pentru a asigura recunoaşterea drepturilor lor şi respectarea intereselor lor dacă
reglementarea paşnică se soldează cu un eşec; iar acest eşec va fi oricând posibil într-o ordine
mondială în care nu există un Tribunal cu autoritate internaţională, competent să judece litigiile
internaţionale, şi nici un executor internaţional al sentinţe lor internaţionale. Toate acestea nu
diminuează însă cu nimic importanţa acţiunii internaţionale în domeniul reglementări paşnice a
conflictelor.

CAPITOLUL III
ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

25
 1. Evoluţia şi caracteristicile organizaţiilor internaţionale
Organizaţiile internaţionale reprezintă forme de instituţionalizare a voinţei statelor de a
coopera între ele în diferite aspecte ale intereselor lor fundamentale, ca expresie a
globalismului ce marchează în mod caracteristicevoluţia comunităţilor umane; se apreciază că
astăzi există un total de peste 5.000 de organizaţii internaţionale între care 400 sunt
guvernamentale29, apariţia formelor de asociere internaţională aducând în arena mondială noi
actori, ca subiecte derivate ale relaţiilor şi dreptului internaţional şi dând naştere dreptului
organizaţiilor internaţionale. Sub aspectul originii organizaţiiior interstatale, se pot găsi în
Grecia antică entităţi prezentând elemente similare organizaţiilor internaţionale de astăzi, astfel
de asociaţii de state existând în toate epocile pentru facilitarea nevoilor de cooperare sau
confruntare dintre state. Totuşi, ca subiecte distincte ale relaţiilor internaţionale, coexistând în
arena mondială alături de state, putem vorbi de organizaţii internaţionale abia în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea. Dacă suveranităţile statale au fost întotdeauna o frână în
crearea de noi actori ai relaţiiior internaţionale, progresele ştiinţei şi tehnicii, care au permis
dezvoitarea transporturilor şi comunicaţiilor pe regiuni tot mai vaste, au favorizat crearea de
organizaţii internaţionale cu caractertehnic şi lucrativ; între acestea, pot fi menţionate comisiile
fluviale (precum Comisia centrală a Rinuluidin 1831 sau Comisia europeană a Dunării din
1856) şi uniunile administrative (precum Uniunea Poştală Universală din 1878 sau Biroul
internaţional de măsuri şi greutăţi din 1875).
Constituind un cadru deosebit de important al cooperării dintre state în variate
domenii30, organizaţiile internaţionale, deşi un fenomen nou în procesul de dezvoltare al
relaţiilor internaţionale, au proliferat continuu, mai întâi în domenii limitate ale vieţii
internaţionale: Uniunea Telegrafică Internaţională în 1865, Organizaţia Meteorologică
Mondială în 1878, Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale de la Paris în 1883, Uniunea
pentru protecţia operelor literare şi artistice de la Berna în 1886, Institutul internaţional pentru
agricultură din 1905, Oficiul internaţional pentru igienă publică din 1907. Unele din aceste
prime organizaţii au rezistat, cu modificări nesemnificative, până în zilele noastre în timp ce
altele s-au transformat radical, precum Institutul internaţional al agriculturii în Organizaţia
pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), instituţie specializată a ONU.
Pe măsură ce raporturile interstatale s-au intensificat şi, mai ales după instituţionalizarea
organizării societăţii internaţionale prin intermediul Ligii Naţiunilor în 1919, au apărut şi alte
organizatii internaţionale, în educaţie, sănătate, transporturi maritime şi aeriene, muncă şi viaţă
politic şi juridic (Organizaţia internaţională a muncii, Organizaţia internaţională a căilor ferate,
Uniunea internaţională a vagoanelor, Oficiul internaţional al vinului, Oficiul internaţional
pentru epizootii), unele din acestea devenind instituţii specializate ale organizaţiei mondiale.
După crearea ONU, o caracteristică a comunităţii internaţionale a rămas poliferarea
organizatiilor internationale în cele mai variate domenii ale cooperării dintre state, inclusiv în
domeniul menţinerii păcii mondiale. Practic, orice tratat internaţional constituie propria sa
organizaţie: art.Vlll din Convenţia privind interzicerea armelor chimice din 1993 fondează
Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, formată din statele părtii la convenţie, cu
scopul de a realiza obiectivul şi scopul acesteia (Mon. Of. nr. 356/1994, p.7); art.112 al
Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 1998 constituie o Adunare a statelor
părti (Mon. of. nr.211/2002, p.29); art. 156 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării din 1982 crează o Autoritate Internaţională a Teritoriilor Submarine, formată din statele
părti, ca organizaţie prin care acestea organizează şi conduc activităţile desfăşurate în zona
fondurilor mărilor şi oceanelor, în special în vederea administrării resurselor acesteia (Mon. of.

29
Carmen Grigore, Ionel Cloşcă, Drept internaţional public, Editura Europa Nova. Lugoj, 1997, vol.ll, cartea a
IV-a, p.4. Menţionăm că statisticile oferă cifre sensibil diferite asupra numărului organizaţiilor internaţionale
contemporane, ceea ce nu denaturează locul şi rolul acestora în relaţiile internaţionale.
30
A.P. Mătăsaru, Tratat de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 279-280.

26
nr.300/1996, p.31).
Definind organizaţia internaţională ca o asociaţie de state, instituită printr-un tratat,
dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică proprie, distinctă de
aceea a statelor membre, putem stabili şi trăsăturile caracteristice care le diferenţiază de alţi
actoro ai relaţiilor internaţionale.31 Astfel organizaţiile internaţionale au o natură interstatală,
fiind create prin intermediul acordului statelor materializat într-un tratat multilateral 32
(indiferent de denumirea acestuia - Pact, Cartă, Statut, Convenţie, Constituţie); statele părţi
ratifică acest act conform regulilor constituţionaie interne astfel încât el intră în vigoare după ce
se obţine un număr minim de ratificări. În principiu, numai statele suverane au calitatea de a fi
membre ale unei organizaţii internaţionale dar există şi cazuri când anumite organizaţii acceptă
în componenţa lor alte organizaţii, aşa cum prevede art.305 şi anexa nr.IX din Convenţia asupra
dreptului mării: o organizaţie internaţională poate semna Convenţia dacă aceasta a fost semnată
de majoritatea statelor membre şi va face o declaraţie în care va specifica domeniile de care se
ocupă organizaţia şi pentru care statele membre semnatare i-au transferat competenţa precum şi
natura şi întinderea acestei competenţe.
O altă caracteristică a organizaţiilor internaţionale e calitatea lor de instrument de
cooperare cu caracter permanent ceea ce o deosebeşte de congresele şi conferinţele
internaţionale deşi există posibilitatea ca acestea din urmă să se transforme în asociaţii
permanentizate de state, aşa cum a fost cazul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa care s-a transformat În 20 de ani în organizaţie, un caz asemănător fiind instituirea
Organizaţiei Mondiale a Comertului din Acordul pentru Tarife şi Comerţ (GATT). De
asemenea, înzestrarea cu organe proprii, indiferent de denumirea acestora, şi cu personalitate
juridică internaţională reprezintă o altă trăsătură a organizaţiilor internaţionale, acestea fiind
necesare îndeplinirii scopurilor care îi sunt atribuite şi implicând autonomie financiară dar şi
privilegii şi imunităţi de care se bucură atât organizaţia în ansamblu cât şi funcţionarii acestora
precum şi reprezentanţii statelor la sediul ei. Pentru organizaţiile internaţionale contemporane
este specifică şi creşterea cantitativă spectaculoasă cât şi marea lor varietate de competenţe;
astfel în anii 1909,1960 şi 1992 s-au înregistrat succesiv 37,154 şi 286 de organizaţii
interguvernamentale şi, respectiv, 176, 1255 şi 4696 de organizaţii internaţionale
neguvernamentale. Competenţele organizaţiilor internaţionale acoperă întreaga gamă de
preocupări ale statelor şi societăţii internaţionaie, plecând de la cele normative (elaborarea de
texte de convenţii de dreptul muncii în OIM, de armonizare a legislaţiilor statale în Consiliul
Europei) şi până la coordonarea acţiunii statelor membre (Organizaţia de Cooperare Economică
a Mării Negre), controlul acestora (în reducerea armamentelor sau protecţia drepturilor
onnului) sau competenţe operaţionale (menţinerea păcii, asistenţa tehnică, ajutorul financiar,
cooperările diverse).
Criza organizaţiilor internaţionale de care se vorbeşte la începutul mileniului ai treilea
indică insuficienţa sau neadecvarea lor în faţa nenumăratelor cereri de toate felurile 33 al căror
obiect sunt: securitatea internatională: reglementarea diferendelor, managementui crizelor şi
soluţionarea conflictelor; organizarea şi urmărirea schimburilor de mărfuri, de servicii, de
armament, de informaţii; gestionarea rezolvării şi înlăturarea riscurilor şi ameninţărilor la
adresa umanităţii ș.a.
2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale
Înţelegerea structurilor reţelei aparent haotice de organizaţii internaţionale impune
clasificarea acestora care poate fi realizată după mai multe criterii. Astfel, după compoziţia
geografică, există organizaţii cu vocaţie universală, din care pot face parte toate statele lumii şi
organizaţii internaţionale regionale. Organizaţiile universale sunt ONU şi instituţiile sale
31
I Dragoman, C. Panduru, Relaţii internaţionale actuale, Editura INTERGRAG, 2004, p. 103
32
D. Mazilu, Dreptul International Public, Vol II Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 213
33
I Dragoman, C. Panduru, op cit, p. 104

27
specializate34: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM,1919), Organizaţia pentru Agricultură
şi Alimentaţie (FAO,1945), Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA ,1957);
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO,1945, 1948);
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS); Fondul Monetar Internaţional (FMI.1945); Asociaţia
Internaţională pentru Dezvoltare (AID.1960); Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD.1945); Societatea Financiară Internaţională (SFI,1955); Organizaţia Aviaţiei
Civile internaţionale(OACI,1944); Uniunea Poştală Universală (UPU,1874); Uniunea
Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT,1947); Organizaţia Meteorologică Mondială
(OMM,1950); Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI,1948); Organizaţia Mondială a
Proprietăţii intelectuale (OMPI, 1883); Fondul Intemaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA,
1962); Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC,1995). Organizaţiile regionale au competenţe
în diferite domenii de nivel continental ori zonal şi sunt înregistrate la ONU, între cele mai
importante fiind Organizaţia Statelor Americane din 1948, Organizaţia Unităţii Africane din
1963, Liga Arabă din 1945, Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest din 1975,
Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale din 1983, Comunitatea de Dezvoitare a
Africii de Sud din 1979, Consiliul de Cooperare în Golf din 1981, Uniunea Magherebului Arab
din 1989, Organizaţia Conferinţei Islamice din 1969, Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare
Regională din 1985, Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est din 1967, Forumul Pacificului de
Sud din 1947, Cooperarea Economică a Ţărilor din Asia şi Pacific din 1984, Acordul de Liber
Schimb Nord-American din 1994, Piaţa Comună a Conului Sud (MERCOSUR) din 1995,
Grupul ANDIN din 1969, Comunitatea Caraibelor din 1973 s.a. Europa dispune, la rândul ei,
de o reţea complexă de organizaţii internaţionale între care amintim: CAER (1949-1991),
Tratatul de la Varşovia (1955-1991), Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (1948-
1960), OSCE, BERD, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Organizaţia de Cooperare
Economică a Mării Negre, AELS, CEFTA, Consiliul Nordic, Organizaţia Statelor Baltice,
euroregiunile, Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia Pactului Balcanic (1953-1954).
Menţionăm că organizaţiile internaţionale regionale pot avea caracter intercontinental
precum NATO, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (instituită în 1960 prin
transformarea OECE), Grupul celor 835
Un alt criteriu de clasificare a organizaţiilor internaţionale este cel al domeniului de
activitate, care le împarte în organizaţii multifuncţionale, aşa cum sunt ONU şi organizaţiile
continentale şi organizaţii unidomeniale, exercitând o singură functiune (economică, militară,
culturală, tehnică etc.), aşa cum sunt instituţiile specializate ale ONU dar şi unele organizaţii
internaţionale precum AELS(Asociația Europeană a Liberului Schimb), CEFTA(Acordul
Central European al Comerțului Liber), BERD(Banca Europeană pentru Reconstrucție și
Dezvoltare). După calitatea membrilor, organizaţiile internaţionale pot fi guvernamentale,
compuse din state, funcţionarea lor fiind guvernată de dreptul internaţional, aşa cum sunţ
organizaţiile menţionate mai sus şi neguvernamentale formate din persoane juridice şi fizice
nestatale dar acţionând în mediul internaţional.
Un alt criteriu de delimitare a organizaţiilor internaţionale este cel în raport cu
activitatea propiu zisă a organizaţiei, criteriu după care ele se divid în interstatale
34
De fapt, pe lângă aceste 16 instituţii specializate, ONU dispune de organe principale (Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul şi Consiliul
de Tutelă) precum şi de diverse organe subsidiare, asemănătoare cu instituţiile specializate dar distincte de acestea,
precum: Conferinţa Natiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvollare (UNCTAD), Programul Naliunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD), Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare (UNITAR), Fondul Naţiunilor Unite
pentru Copii (UNICEF), Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), Programul Alimentar Mondial
(PAM), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), Universitatea Naţiunilor Unite (UNU), Consiliul
Mondial pentru Alimentaţie (CMA), Fondul Naţiunilor Unite penfru Populaţie (FANAP), Centrul Naţiunilor Unite
pentru Aşezările Urbane (HABITAT), Forţe de menţinere a păcii s.a.
35
Philippe Morean Defarges, Organizaţiile intenaţionale contemporane, Institutul European, 1998.

28
(preponderente) şi suprastatale (cum este Uniunea Europeană, al cărei exemplu este urmat azi
de state de pe alte continente).
De asemenea, după structura organelor permanente care-i definesc personalitatea,
asociaţiile de state potfi puternic structurate (precum ONU, UE.NATO, etc.) sau mai puţin
institutionalizate; din aceeaşi perspectivă, organizaţiile internaţionale pot avea o structură
tripartită (organ deliberativ, organ executiv şi secretariat) sau structuri complexe (cu mai multe
organe, inclusiv autorităţi jurisdicţionale). în sfârşit, după capacitatea statelor de a adera sau nu
la ele, organizaţiile internaţionale pot fi închise (care nu admit aderarea oricăror state, aşa cum
e cazul organizaţiilor regionale) sau deschise tuturor statelor (în special ONU şi instituţiile sale
specializate); evident că şi organizaţiile regionale sunt în principiu deschise dincolo de statele
fondatoare, dar numai ţărilor din regiunea respectivă, spre exemplu, Uniunea Europeană şi
NATO sunt în ultimii ani într-un amplu proces de extindere spre estul Europei, fără a putea însă
admite state din Asia, Africa sau America de Sud.
Prin utilizarea tuturor criteriilor menţionate o organizaţie internaţională poate fi
caracterizată din toate punctele de vedere. Astfel încât UNESCO ne apare ca fiind cu caracter
interguvernamental, interstatal, puternic structurată, deschisă oricărui stat şi dispunând de o
structură organizaţională tripartită prin care rezolvă atât activităţi normative cât şi operaţionale.

3. Compoziţia şi structura organică a organizaţiilor internaţionale

Aşa după cum în cadrul statelor vorbim de teritoriu, populaţie şi guvernământ, de state
unitare sau complexe, cu regimuri politice democratice ori dictatoriale şi cu forme de
guvernământ republicane ori monarhice, în cazul organizaţiilor internaţionale, compoziţia se
referă la gradul de participare al statelor membre şi regimul juridic al acestora (aderare,
drepturi, obligaţii, pierderea statutului de membru prin retragere sau excludere) iar structura
organică implică analizarea caracteristicilor organelor de decizie, executive, consultative,
Jurisdicţionale şi de control, inclusiv regulile de procedură şi de funcţionare ale acestora
prevăzute în statut.
În ceea ce priveşte gradul de participare al statelor membre la activităţile organizaţiei
internaţionale, regula este că ele grupează state care se bucură în mod egal de plenitudinea
drepturilor ce le sunt conferite prin actul de constituire, asumându-şi în acelaşi timp,
integralitatea obligaţiilor aferente statutului de membru; evident că în cazul organizaţiilor care
grupează alte organizaţii internaţionale, precum Institutul comun de la Viena creat în 1994
compus din BERD, BIRD, BRI, FMI şi OCDE, drepturile şi obligaţiile de membru revin
acestor componente care conţin la rândul lor state, astfel încât personalitatea juridică deplină a
instituţiei respective este caracterizată de literatura de specialitate 36 ca fiind „de gradut doi”. În
afara membrilor cu drepturi depline, apartenenţa la o organizaţie internaţională poate îmbrăca
forma statutului de observator sau asociat. Observatorii pot fi state (cazut Elveţiei la ONU pănă
în anul 2002 când a devenit membru deplin) sau entităţi care dispun de vocaţia de a deveni
state, precum mişcările de eliberare naţională (OEP), organizaţii internaţionale guvernamentale
şi chiar neguvernamentale (care nu pot avea în această situaţie decât un statut consultativ, aşa
cum e cazul CICR la ONU din 1990); drepturile observatorilor variază de la o organizaţie la
alta, constând, în general în accesul la reuniunile organelor sale şi la documentele oficiale
precum şi, uneori, în posibilitatea de a interveni în dezbaterile care-i interesează direct. Pentru
membrii asociaţi, statutul diferă funcţie de obiectivul formulei de asociere (perioadă de probă,
luarea în calcul a speciticităţii statului respectiv, participarea cu geometrie variabilă), drepturile
acestora fiind asemănătoare cu acelea ale membrilor deplini cu excepţia dreptului de vot iar
obligaţiile (în special cele financiare) ţinând cont de situaţia lor particulară.
Primirea statutului de membru (cu drepturi depline) poate fi diferită în cazul membrilor
36
Denis Alland, Droit international public, Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p.171.

29
originari faţă de cei admişi ulterior. Originari sunt aceia care au participat la elaborarea actului
constitutiv şi au devenit membri prin simplul fapt al ratificării acestuia, într-o situaţie similară
fiind statele a căror adeziune la actul constitutiv e prevăzută de acesta, un exemplu în acest sens
fiind membrii ONU pentru anumite instituţii specializate ale Naţiunilor Unite 37. În schimb,
membrii admişi ulterior în anumite organizaţii (Consiliul Europei, NATO) trebuie să parcurgă o
anumită procedură care implică examinarea canditaturii lor funcţie de anume criterii şi votarea
admiterii adeziunii în anumite organe din care fac parte statele care posedă deja statutul de
membru; organizaţiile mai omogene şi cu caracter mai puţin deschis, precum Comunităţile
Europene au condiţii de fond şi proceduri de admitere deosebit de stricte, aşa cum se poate
observa din derularea negocierilor pentru aderarea României la UE.
Drepturite membrilor unei organizaţii internaţionale includ dreptul de a face parte din
organele acesteia, în special în cele de decizie (fiind diferit în cazul organelor plenare faţă de
cele restrânse, unde se pune problema candidaturii), dreptul de vot la luarea hotărârilor, dreptul
de a avea reprezentanţi naţionali în secretariatul permanent şi dreptul de a beneficia de
serviciile organizaţiilor în condiţii de egalitate cu ceilalţi membri; menţionăm că dreptul de vot
este foarte diferit, deciziile putând fi luate în unanimitate, cu majoritate simplă sau calificată,
aplicându-se principiul "un stat, un vot" sau sistemul ponderării voturilor (funcţie de mărimea,
importanţa şi contribuţia membrilor), fără a mai vorbi de faptul că dreptul de veto poate
complica şi mai mult situaţia, blocând activitatea organizaţiei, cum s-a întâmplat de sute de ori
în activitatea Consiliului de Securitate al ONU.
Obligaţiile ce incumbă organizaţiiior internaţionale se referă la a acţiona pentru
realizarea scopurilor comune, participarea la lucrările organelor de lucru (deşi anumite state au
practicat politica "scaunului gol" ca URSS în Consiliul de Securitate în 1950 sau Franţa în
Consiliul de Miniştri al CEE în 1965), contribuţii financiare (neîndeplinirea acestora atrăgând
suspendarea temporară a dreptului de reprezentare); în cele mai multe organizaţii nu există o
politică coerentă în cazul refuzului unui stat de a-şi îndeplini obligaţiile de membru deşi există
modalităţi de control şi sancţionare pentru a evita pronunţarea excluderii din organizaţie.
Pierderea statutului de membru poate avea forma retragerii sau excluderii. Dacă actul
constitutiv conţine prevederi în sensul retragerii, aceasta se face cu emiterea unui preaviz şi
precizarea modalităţii de încetare a obligaţiilor financiare; de obicei, statele se retrag dintr-o
organizaţie internaţională pentru a protesta faţă de politica acesteia într-o chestiune care atinge
interesete lor esenţiale, exemple în acest sens fiind retragerea Indoneziei din ONU în 1965
(pentru un an) protestând contra reglementării problemei malaieziene, a SUA din OIT între
1977- 1982 şi din UNESCO între 1984-1995, care a afectat echilibrul bugetar al organizaţiilor
respective, sau a Africii de Sud, Regatului Unit, Albaniei, Singapore şi Lesotho din ONU.
Excluderea este prevăzută, de obicei, de actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale ca
sancţiune pentru violarea obligaţiilor de membru (art.6 din Carta ONU), chiar dacă în practică
n-a fost utilizată deoarece are dezavantajul că nu aduce cu sine şi intrarea în legalitatea
internaţională; se recurge de aceea la măsuri mai puţin dure precum suspendarea exercitării
drepturilor şi privilegiilor inerente calităţii de membru sau a dreptului de vot, cum s-a
întâmplat în decursul timpului la ONU cu state precum Africa de Sud, Irak, Israel, Libia38.
Structura organică a asociaţiilor internaţionale conţine, conform actului constitutiv,
organe principale, menţionate expres, şi organe subsidiare a căror instituire ulterioară este
prevăzută în caz de nevoie; de fapt, această clasificare este valabilă pentru ONU căci în cazul
altor organizaţii, doctrina relaţiilor internaţionale vorbeşte despre un organ deliberativ
interguvernamental suprem (compus din toate statele membre, cu activitate intermitentă, în
sesiuni la anumite intervale de timp), de un organ executiv interguvernamental ierarhic
subordonat celui dintâi (compus numai din anumite state membre dar cu reuniuni mai
37
I Dragoman, C. Panduru, op cit, p 108.
38
I Dragoman, C. Panduru, op cit, p 110.

30
frecvente) şi un secretariat permanent, condus de un secretar (director) general sau de un
preşedinte. Acestui nucleu dur de organe i se adaugă adesea unul sau mai multe organe
consultative compuse din membri numiţi în virtutea calităţii lor de experţi sau pentru a-şi
reprezenta guvernul, precum şi un organ juridicţional pentru reglementarea diferendelor dintre
organizaţie şi membrii personaluiui său ori între statele membre (pe baza consimţământului
acestora) sau între diferite instituţii ale organizaţiei.
Din punctul de vedere al atribuţiilor funcţionale, organele deliberative iau deciziile de
orientare a acţiunii organizaţiei, cele executive pun în aplicare deciziile respective şi fac
propuneri pentru luarea de decizii, cele consultative au misiunea de a clarifica organele
deliberative şi executive asupra subiectelor disputate, cele jurisdictionale reglementează
diferendele dintre organizaţie şi propriul personal iar organele de control pot fi investite în
materie financiară sau inspecţie generală (făcând de multe ori parte din Secretariatul
Organizaţiei).
După criteriul compoziţiei, organele unei organizaţii internaţionale pot fi
interguvernamentale, integrate sau parlamentare. Cum le arată şi numele, cele
interguvernamentale se compun din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, cu excepţia
OIM, în a cărei conferinţă, consiliu de administratie şi comitete încă din 1920, alături de
delegaţi guvernamentali există şi delegaţi neguvernamentali reprezentând organizaţiile
patronale şi sindicale.
În ceea ce priveşte organele integrate, acestea regrupează secretariatele, anumite organe
consultative compuse din experţi independenţi, organele jurisdicţionale, entităţile individuale
sau colective chemate să participe la menţinerea păcii şi organele de control; caracteristica lor
esenţială este independenţa faţă de orice autoritate exterioară organizaţiei (în special faţă de
statele membre) şi neluarea în considerare decât a intereselor organizaţiei. Fiind o excepţie în
structura organizaţiilor internaţionale, organele parlamentare, precum Adunarea Consultativă a
Consiliului Europei sau Adunarea Parlamentului a Atlanticului de Nord, nu fac parte din
structura oficială a organizaţiei nefiind investite cu putere de decizie decât în materiile care
vizează funcţionarea lor, putând însă face recomandări.

4. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.
Ca entităţi internaţionale, ele intră în raporturi cu statele membre, cu alte organizaţii
internaţionale şi, în anumite condiţii, cu statele nemembre sau cu alţi participanţi la viaţa
internaţională.
Relaţiile cu statele membre pot fi de ordin intern(drepturile şi obligaţiile născute din
tratatul constitutiv) sau de ordin extern (obligaţii specifice care decurg dintr-un acord special
între organizaţie şi un anumit stat-membru, cum ar fi „acordul de sediu”).
Statele nemembre interesate de activitatea unei organizaţii pot deveni membri
observatori sau asociaţi. De asemenea, între organizaţie şi unul sau mai multe state nemembre
se pot încheia acorduri specifice, în baza cărora activităţile organizaţiei(executate de regulă
numai în beneficiul statelor membre) să fie extinse, în baza unui astfel de acord şi asupra
statelor nemembre cu care a fost încheiat acordul în acest sens.
Relaţiile cu alte organizaţii sau entităţi internaţionale, implică mai ales raporturi de
cooperare între instituţii specializate, care vizează un anumit domeniu. Personalitetea juridică a
organizaţiilor internaţionale este opozabilă „erga omnes”.
În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie, în avizul consultativ dat la cererea
Adunării Generale a ONU, în 1949, asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU ”, a
considerat că „50 de state, reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii
internaţionale(membrii ONU în 1946) au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o

31
entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele. ”
În literatura de specialitate sunt autori care susţin că organizaţiile cu caracter universal
ar avea personalitate „erga omnes”, în timp ce cele regionale nu, sau că ar fi necesar un acord
tacit sau expres al statelor membre.
Personalitetea juridică a organizaţiilor internaţionale este de 2 tipuri:
A.De drept internaţional, care desemnează calitatea de subiect de drept internaţional.
În calitatea de subiect de drept internaţional( titular de drepturi şi de obligaţii
internaţionale) decurge existenţa unei capacităţi juridice internaţionale. Conţinutul său este însă
limitat prin acordul de voinţă al statelor exprimat în scris prin tratatul constitutiv.
De exemplu, în privinţa capacităţii de a încheia tratate, art. 6 al Convenţiei de la Viena
privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii
internaţionale(1986) prevede că „capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate
este reglementată prin normele acestei organizaţii”.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale se manifestă prin:
- capacitatea de a încheia tratate;
- asumarea de obligaţii şi răspunderea internaţională;
- dreptul de reprezentare – de legaţie(activă şi pasivă);
- recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional;
- capacitatea de a prezenta reclamaţii internaţionale
- capacitatea de a elabora norme şi reguli (de drept intern al organizaţiei sau acorduri),
independent sau împreună cu statele membre;
- dreptul de control şi/sau sancţionare în raport cu statele membre;
- organizaţia însăşi, ca şi funcţionarii săi, se bucură pe teritoriul statelor membre, de
privilegiile şi imunităţile diplomatice pentru îndeplinirea scopurilor sale.
- B.) De drept intern, având capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii şi în
raporturi de drept intern, pe teritoriul oricărui stat membru.
Conform art. 104 din Carta ONU „organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din
membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea
scopurilor sale”. În practică este vorba despre faptul că, organizaţia, poate încheia contracte
pentru bunuri, localuri, servicii.

5. Dreptul internaţional al organizaţiilor internaţionale

Cu toate că fiecare organizaţie internaţională funcţionează pe baza propriului statut,
importanţa şi diversitatea acestora au determinat constituirea unui drept comun al organizaţiilor
internaţionale; ca parte a dreptului internaţional general, acesta decurge din principiul
autonomiei funcţionale a fiecărei asociaţii de state, din necesitatea materială a existenţei lor
(spre exemplu, remunerarea propriilor funcţionari) dar şi din marea varietate a mijloacelor lor
de acţiune. Astfel, principiul autonomiei funcţionale a organizaţiilor internaţionale înseamnă
acordarea de personalitate juridică internaţională, cu toate prerogativele decurgând de aici,
inclusiv dreptul de a încheia tratate, de a face reclamaţii internaţionaie, dreptu! activ şi pasiv de
legaţie, independenţa funcţionarilor faţă de state. La fel, necesităţile materiale de funcţionare
determină o politică unificată de tratament, indemnităţi şi pensii ale personalului tuturor
organizaţiilor internaţionale, cum ar fi condiţiile de muncă stabilite prin Regimul comun al
Naţiunilor Unite aplicabit tuturor instituţiilor specializate ale ONU care a creat o practică
armonizată în domeniu. lar marea varietate a mijloacelor şi posibilităţilor de acţiune a făcut ca
acele organizaţii care n-au decât un serviciu administrativ şi financiar scheletic să ceară
informaţii organizaţiilor mai puternice şi să- şi alinieze practica şi regulile juridice la acestea,
ceea ce a întărit dreptul comun al organizaţiilor intemaţionale.
Esenţa dreptului organizaţiilor internaţionale constă în stabilirea regimului juridic al

32
organizării şi funcţionării acestora, al competenţelor specifice şi implicite, normative, de
control şi operaţionale şi al privilegiilor şi imunităţilor acordate, deosebite de acelea ale statelor
membre. În ceea ce priveşte personalitateajuridică a organizaţiilor interne, indiferent că este
menţionată expres în actul constitutiv sau în convenţia asupra privilegiilor şi imunităţiior,
aceasta produce efecte pe plan intern ca şi pe plan internaţional.
Conform art.104 al Cartei ONU, formulă reluată şi de alte acte constitutive,
personalitatea juridică internă a organizaţiei se referă la capacitatea juridică necesară pentru a-
şi exercita funcţiunile şi a-şi atinge scopurile de care organizaţia se bucură pe teritoriul
fiecăruia din membrii săi; ea cuprinde dreptul de a contracta, de a cumpăra şi a vinde bunuri
mobiliare şi imobiliare şi de a fi parte în justiţie (art,1 dinConvenţia asupra privilegiilor şi
imunităţiior ONU). Cum ele se bucură în general de imunitate de jurisdicţie, organizaţiile
internaţionale supun reglementarea diferendelor lor contractuale arbitrajului internaţional iar
statele competente teritorial le fac rareori dificultăţi în cadrui jurisdicţiilor internaţionale.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale este foarte rar
consacrată expres în actele constitutive şi nici ONU nu face excepţie; încă în 1949, cu ocazia
asasinării contelui Bernadotte, mediator al ONU în Palestina, CIJ într-un aviz consultativ a
statuat că ONU dispune de personalitate juridică chiar dacă nu este un stat şi nu are drepturile
şi obligaţiile acestuia.39
Organul judiciaral ONU a precizat, de asemenea, că organizaţia nu este un „superstat”
ci doar un subiect de drept internaţional. Această soluţie este aplicabilă, potrivit doctrinei,
tuturor organizaţiilor internaţionale, Atributele personalităţii juridice internaţionale a
organizaţiilor internaţionale nu se rezumă ladreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale
(examinat de CIJ în 1949) ci se extinde la dreptul de a exercita o protectie funcţională asupra
agenţilor lor pentru a le garanta independenţa, la dreptul de a încheia tratate cu statele membre
şi cu alte organizaţii internaţionale pentru a-şi instituţionaliza relaţiile sau a-şi coordona
programele, la dreptul de legaţie activ şi pasiv prin intermediul misiunilor diplomatice
permanente, la dreptul de a-şi gestiona finanţele aşa cum cred de cuviinţă sau la dreptui de a
dispune de drapel sau emblemă.
După cum a afirmat avizul consultativ al CIJ, personalitatea juridică internaţională a
organizaţiilor internaţionale implică nu numai drepturi ci şi obligaţii internaţionale astfel încât
instituţiile interstatale îşi angajează propria responsabilitate în urma activităţii lor
internaţionale.
Un exemplu în acest sens este reprezentat de Acordurile de indemnizaţii semnate de
ONU cu Congo în 1961 şi cu Belgia în 1965 pentru repararea pagubelor cauzate de Misiunea
Naţiunilor Unite în Congo. Deasemenea, organizaţiile internaţionale operaţionale încheie
adesea cu statele pe teritoriul cărora îşi implementează programele acorduri conţinând clauze
de exonerare de responsabilitate, prin care eventuala obligaţie de reparare a pagubelor e
transferată de la organizaţie la statul beneficiar.
Un exemplu de asumare a răspunderii organizaţiilor internaţionale îl găsim în
Memorandumul de înţelegere între Guvernul României şi ONU privind contribuţia cu resurse
la unitatea specială de poliţie a Naţiunilor Unite în Kosovo40 în care se prevede: „ONU va fi
răspunzătoare pentru soluţionarea oricăror pretenţii ale unor terţe părti în cazul în care
producerea de pierderi sau de daune asupra proprietăţii acestora moartea sau rănirea acestora a
fost cauzată de personalul ori de echipamentul pus la dispoziţie de către Guvern în cadrul
îndeplinirii serviciului sau a oricăror alte activităţi ori operaţii în executare în baza prezentului
acord. Totuşi, dacă pierderea, paguba, moartea sau rănirea a rezultat ca urmare a neglijenţei,
conduitei necorespunzătoare sau relei-voinţe a personalului pus la dispoziţie de către Guvern,
acesta va fi răspunzător pentru soluţionarea unor astfel de pretenţii”. Efectul nedorit al
39
I Dragoman, C. Panduru, op cit, p. 116
40
Mon.0f. nr.140/2002.

33
personalităţii şi activităţii distincte a organizaţiilor internaţionale în plan mondial poate fi şi
acela că ele vor fi atacate în sediile şi funcţionarii lor, aşa cum s-a întâmplat în Irak în cazul
ONU sau al CICR în anul 2003; statele gazdă au însă şi obligaţia de protecţie a organizaţiilor
respective. Trebuie menţionat în final că, exceptând dispoziţiile exprese convenţionale, statele
membre ale unei organizaţii internaţionale nu pot fi responsabile solidar pentru datoriile
acesteia în cazul insolvabilităţii ei.
Concluzia acestui capitol este că în pofida importanţei şi rolului pe care-l deţin în
relaţiile internaţionale contemporane, nici organizaţiile interstatale n-au fost imune la tendinţele
descentralizatoare globale. La fel ca şi statele suverane, organizaţiile globale, regionale sau
specializate au suferit pe anumite segmente şi în anumite perioade un anumit declin al
eficacităţii lor, fiind marcate de deficite bugetare, de conduceri ineficiente, de inerţie
birocratică şi de diferende între membrii lor. Ieşirea din imobilism a organizaţiilor
internaţionale presupune adaptarea acestora la noile provocări şi ameninţări globaie ale
viitorului. Ceea ce e valabil şi pentru toţi ceilalţi actori statali şi nestatali ai relaţiilor
internationale actuale.

CAPITOLUL V
ORGANIZAŢII INTERNAȚIONALE CU VOCAŢIE DE UNIVERSALITATE

1. Liga Naţiunilor a fost prima organizaţie de state cu vocaţie universală şi cu obiect

34
general de activitate. A existat între cele două războaie mondiale.
Pactul Ligii Naţiunilor Unite a fost adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles la 20
iunie 1919 si inclus ca partea I în toate tratatele de pace semnate după primul război mondial41.
Scopurile proclamate ale Ligii erau: promovarea colaborării internaţionale şi realizarea
păcii şi securităţii prin acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor
relaţii juste între naţiuni, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgand din
tratate şi prin menţinerea justitiei.
Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, state invitate să
adere la Pact ca şi alte ,,state, dominioane sau colonii cu deplina autoguvernare", admise pe
baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanţii că vor respecta obligaţiile internaţionale şi
reglementările Ligii privind forţele armate şi armamentele. Calitatea de membru putea înceta
prin retragerea voluntară, prin eliminare pentru încălcarea pactului sau prin neacceptarea
amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 state de pe
toate continentele.
Organele Ligii au fost Adunarea si Consiliul, asistate de un Secretariat Permanent. În
legatură cu Liga Naţiunilor, dar separat de ea, au functionat Organizaţia Internaţională a Muncii
şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.42
Adunarea era compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, se întrunea odată pe
an şi ori de câte ori era nevoie, la iniţiativa unui stat membru, aprobată de majoritatea celorlalte
state membre. Putea să examineze orice probleme din sfera de acţiune a Ligii sau care privea
pacea. Hotărarile se adoptau în unanimitate, cu excepţia problemelor de procedură, pentru care
se cerea majoritatea simplă şi a unor probleme pentru care se prevedea majoritatea de 2/3
(admiterea de noi membri). Pentru recomandări, Adunarea a recurs la adoptarea lor cu
majoritate simplă.
Consiliul era organul executiv, alcătuit din membrii permanenţi (numărul şi statele ce-l
compuneau fiind stabilite de Adunare) şi un număr de 11 membri nepermanenţi, aleşi de
Adunare pe termene între 1 si 2 ani. Avea aceleaşi atribuţii ca şi Adunarea şi în plus o serie de
funcţii proprii privind luarea de măsuri împotriva statului agresor în caz de agresiune,
rezolvarea paşnică a diferendelor, excluderea unor membri. Se aplică regula unanimităţii, cu
unele excepţii. Se reunea în sesiuni de 3-4 ori pe an.
Secretariatul era format dintr-un Secretar General, numit de Consiliu cu aprobarea
majorităţii membrilor Adunării, ajutat de personalul necesar.
Principalele funcţii prevăzute de pact erau garanţia colectivă împotriva agresiunii
externe, reducerea armamentelor, rezolvarea paşnică a diferendelor.
Dupa cum este cunoscut, garanţia colectivă nu a fost niciodata aplicată în practică, deşi
în 1932 China şi 1935 Abisinia, victime ale agresiunii, au cerut acest lucru. Nu era interzisă
recurgerea la razboi, ci se urmarea prevenirea şi amânarea lui. Deşi a avut loc o conferinţa a
Ligii pentru dezarmare, nu s-a realizat nici un progres în reducerea armamentelor. Şi, desi s-a
încercat uneori soluţionarea paşnică a diferendelor, rezultatele au fost minore.
Pentru prima data însă, o structură organizatorică îşi propunea să acţioneze împotriva
agresorului, făcând distincţia între agresor şi victimă. În unele cazuri, ea a chemat la aplicarea
unor sancţiuni, fără a fi putut asigura garanţii colective. De asemenea, a exclus unele state,
pentru acte de agresiune (de exemplu pe fosta URSS, pentru atacarea Finlandei).
Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt activitatea odata cu izbucnirea celui de-al doilea
război şi a fost dizolvată expres în 194543.
A constituit un experiment complex şi important, în perspectiva istoriei, Organizaţia
Naţiunilor Unite a fost clădită pornind de la experienţa Ligii Naţiunilor.
41
A.P. Mătăsaru, op. cit. p. 281.
42
G. Geamănu, Drept Internaţional Public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983, p. 226-228.
43
D. Toma Drept International Public, Ed.Fundației Andrei Şaguna, Constanţa 2005, p. 81.

35
 A contribuit la dezvoltarea dreptului internaţional, atat la promovarea unui număr de noi
norme si instituţii juridice, cât şi prin mecanismele internaţionale pe care a început să le
organizeze pentru a asigura aplicarea normelor de drept aşezate la baza societăţii internaţionale.

2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Primul proiect al statutului noii organizaţii a fost elaborat la Conferinţa de la
Dumbarton Oaks (lângă Washington), în perioada august-octombrie 1944, cu participarea
reprezentanţilor S.U.A., Angliei, Chinei şi U.R.S.S. La Conferinţa de la Ialta (1945),
reprezentanţii S.U.A., Angliei şi U.R.S.S, au convenit asupra principiului unanimităţii
membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, problemă rămasă nerezolvată la Dumbarton
Oaks.
La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (25 aprilie - 26 iunie 1945), cu
participarea a 51 state, a adoptat Carta Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie
1945.
Scopul suprem, afirmat de la început al organizaţiei este de a feri generaţiile viitoare de
flagelul războiului, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii,
prin garantarea că folosirea forţei armate nu va mai avea loc decât în interesul comun44.
Cele patru scopuri ale organizaţiei, dezvoltate în art. 1 al Cartei, sunt:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, folosind ca metode măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor contra păcii şi reprimarea actelor de
agresiune şi al oricăror încălcări ale păcii şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor, ori
situaţiilor care ar duce la încălcarea păcii;
- dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, bazate pe principiul egalităţii în drepturi
şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele
- realizarea colaborării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural şi umanitar şi încurajarea şi dezvoltarea respectului pentru
drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi;
- să fie un centru care să armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor
comune.
Carta ONU cuprinde şi un capitol intitulat „Principii", în care sunt enunţate principii de
drept dezvoltate ulterior în alte documente şi considerate principii fundamentale ale dreptului
internaţional45.
Pe lângă membrii originari ai ONU (cele 51 state semnatare la San Francisco), Carta
prevede că pot deveni membre ale ONU toate celelalte state care acceptă obligaţiile prevăzute
de Cartă şi care, după aprecierea organizaţiei, pot să-şi aducă la îndeplinire aceste obligaţii.
În prezent, sunt membre ale ONU peste 193 de state, practic toate statele lumii.
România a devenit membru al ONU la 14 decembrie 1955.
Potrivit prevederilor Cartei, admiterea de noi membri se face la recomandarea
Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritatea de voturi incluzând voturile celor 5 membri
permanenţi ai Consiliului şi prin hotărâre a Adunării generale votată cu 2/3 din membrii
prezenţi şi votaţi.
Calitatea de membru poate să înceteze:
- prin excluderea unui stat membru ca urmare a încălcării repetate a principiilor Cartei,
ca sancţiune;
- prin retragere;
- prin încetarea existenţei ca stat.
Un membru al ONU poate fi suspendat din exercitarca drepturilor şi privilegiilor sale de
44
D. Mazilu op. cit., p. 214.
45
A.P. Mătăsaru, op. cit., p. 284.

36
către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului. Exercitarea acestor drepturi şi privilegii
poate fi restabilită de Consiliul de Securitate.
În practica ONU, nici un stat nu a fost până în prezent exclus din organizaţie. În 1970, a
avut loc suspendarea drepturilor Africii de Sud, printr-un vot în Adunarea Generală dar fără
recomandarea Consiliului de Securitate.
Ca urmare, suspendarea a operat numai în Adunarea Generală şi organismele care
raportează Adunării, nu şi faţă de Consiliul de Securitate.
Situaţia s-a repetat recent în cadrul Iugoslaviei, datorită războiului civil din Bosnia-
Herţegovina, Croaţia şi, mai ales, în regiunea Kosovo.
Organele principale ale ONU sunt; Adunarea Generală; Consiliul de Securitate;
Consiliul Economic şi Social; Consiliul de Tutelă; Curtea Internaţională de Justiţie;
Secretariatul.
Organele principale pot crea organe subsidiare, pentru îndeplinirea atribuţiilor, compuse
fie din reprezentanţi ai statelor membre, fie din persoane care participă cu titlu personal
(Comisia de drept internaţional).
Pentru fiecare organ principal, Carta reglementează componenţa, atribuţiile, modul de
lucru şi de adoptare a hotărârilor fiecărui organ al ONU.
1- Adunarea Generală cuprinde reprezentaţi ai tuturor statelor membre, de fiecare câte
5, pe lângă care pot fi afectaţi consilieri şi experţi. Fiecare stat are însă dreptul la un singur
vot46.
Se întruneşte în sesiuni ordinare, de obicei o dată pe an, ca şi în sesiuni extraordinare,
sau extraordinare de urgenţă, convocate după o anumită procedură. La începutut fiecărei
sesiuni, Adunarea Generală alege un preşedinte, un număr de vicepreşedinţi după o anumită
repartizare geografică, precum şi pe cei 7 preşedinţi ai comitetelor principale ale sesiunii.
Împreună, ei formează biroul sau Comitetul general al Adunării Generale. Acesta examinează
proiectul ordinei de zi şi organizarea lucrărilor pe care le supune Adunării Generale. În afară de
Comitetul general, sesiunile Adunării Generale se desfăşoară în şedinţe plenare şi în cele 7
comitete principale: Comitetul pentru probleme politice şi de securitate (Comitetul 1),
Comitetul politic special, Comitetul pentru probleme economice şi financiare (Comitetul II),
Comitetul pentru probleme sociale, umanitare şi culturale (Comitetul III), Comitetul pentru
probleme coloniale (Comitetul IV), Comitetul pentru probleme administrative şi bugetare
(Comitetul V) şi Comitetul pentru probleme juridice (Comitetul VI). Limbile oficiale sunt
franceza, engleza, spaniola, rusa şi chineza; limba de lucru este şi araba. Documentele oficiale
se publică în toate aceste limbi. Cuvântările ţinute într-o limbă se traduc în toate limbile47.
La începutul fiecărei sesiuni se crează o Comisie pentru verificarea deplinelor puteri;
sesiunea este sprijinită şi de Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative şi Bugetare.
Adunarea Generală a creat de-a lungul anilor şi alte organe subsidiare, care se reunesc,
tratează diferite probleme şi supun rapoarte. Între acestea: Comisia de drept internaţional,
Comitetul pentru Cartă şi creşterea rolului ONU; Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului
cosmic etc.
Hotărârile Adunării în probleme importante se iau cu 2/3 voturi ale celor prezenţi şi
votaţi (menţinerea păcii şi securităţii, alegerea membrilor organelor principale, primirea de noi
membri, probleme bugetare). În alte domenii, hotărârile se adoptă cu majoritate simplă.
Pentru modificarea Cartei, se prevede hotărârea a 2/3 din statele membre şi ratificarea
de către 2/3, între care şi cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu caracter general, între care: discutarea
oricăror probleme din cadrul ONU şi adresarea de recomandări statelor membre şi Consiliului
46
D. Popescu, A. Năstase, Florian Coman, Drept Internaţional Public, Casa de editură și presă ”Şansa” SRL,
Bucureşti 1994, p. 245.
47
G. Geamănu, op. cit., p. 237-240.

37
de Securitate; examinarea principiilor generale ale colaborării pentru menţinerea păcii şi
securităţii, inclusiv principii privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor; discutarea
oricăror diferende sau situaţii legate de menţinerea păcii şi securităţii, supuse Adunării de un
stat membru sau Consiliul de Securitate, urmând ca orice asemenea problemă în care este
necesară o acţiune să fie deferită Consiliului, înainte sau după discuţie; promovarea cooperării
internaţionale, în toate domeniile şi contribuţia la înfăptuirea drepturilor omului, prin studii şi
recomandări; încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional.
Carta delimitează însă competenţele celor două, în sensul că răspunderea principală
pentru menţinerea păcii şi securităţii revine Consiliului, iar Adunarea nu poate face
recomandări în problemele respective, dacă ele sunt în curs de a fi examinate de Consiliu, afară
de cazul când Consiliul i-ar cere acest lucru.
În condiţiile în care Consiliul de Securitate nu a putut acţiona, ca urmare a exercitării
dreptului de veto al marilor puteri, Adunarea generală a adoptat în 1950, în timpul războiului
din Coreea, rezoluţia intitulată „Uniţi pentru pace", prin care îşi atribuia dreptul de a decide
întreprinderea unor acţiuni militare ale Organizaţiei, competenţă care potrivit Cartei revine
Consiliului de Securitate. În practica ONU, nu s-a recurs la aplicarea acestui fel de rezoluţii.
Adunarea Generală exercită şi anumite atribuţii cu caracter special, şi anume: admiterea
de noi membri; suspendarea şi excluderea din organizaţie a unor membri la recomandarea
Consiliului de Securitate: informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se guvernează
singure; aprobarea bugetului; alegerea membrilor altor organe ale ONU (Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, a Secretarului General la recomandarea Consiliului de
Securitate, a membrilor Curţii Internaţionale de Justiţie, în paralel cu Consiliul de Securitate);
autorizarea Consiliutui Economic şi Social de a încheia acorduri cu instituţiile specializate:
autorizaţia altor organe ale ONU de a cere Curţii Internaţionale de Justiţie avize consultative
asupra problemelor juridice.
2- Consiliul de Securitate este organul care are principala răspundere pentru menţinerea
păcii şi securităţii şi poate să decidă acţiuni şi măsuri de constrângere în acest scop48.
Este alcătuit din 15 membri (iniţial au fost 11 membri) din care 5 permanenţi: SUA,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Franţa, China şi Federaţia Rusă (succesor şi
„continuator" al fostei URSS) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de doi ani, pornind de la
criteriul repartiţiei geografice echitabile şi al contribuţiei la menţinerea păcii şi securităţii.
România a fost membru în Consiliu în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991 şi 2004-2005.
Consiliul funcţionează permanent, fiecare stat membru având un reprezentant
permanent la sediul ONU, care să poată răspunde la convocarea de către preşedintele
Consiliului de Securitate. Ca organe subsidiare, are câteva comitete permanente.
Adoptă hotărâri, în problemele de fond cu votul afirmativ a 9 membri, între care
voturile concordate ale celor 5 membri permanenţi, iar în problemele de procedură, cu votul a
10 membri, oricare ar fi ei. Dacă sunt divergenţe asupra clarificării unei probleme ca fiind de
fond sau de procedură, hotărârea se va lua cu votul a 9 membri, inclusiv voturile concordate ale
celor 5 membri permanenţi.
Abţinerea unui membru permanent nu este considerată vot negativ49.
Funcţiile şi competenţele Consiliului de Securitate sunt:
a) în domeniul reglementării paşnice a diferendelor: ancheta pentru a vedea dacă
continuarea unui diferend sau a unei situaţii poate să pună în pericol pacea şi securitatea;
recomandarea metodei la care să recurgă părţile; recomandări privind conţinutul reglementării;
b) în caz de ameninţare a păcii, încalcarea păcii sau agresiune, Consiliul de Securitate
poate să adopte măsuri provizorii (de exemplu, hotărâri de încetare a focului); măsuri de
constrângere, fără folosirea forţei armate - întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice
48
D. Mazilu, op. cit., p. 220-222.
49
D. Toma op. cit., p. 86.

38
şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice;
măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate, constând în operaţiuni executate cu forţele
aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Organizaţiei.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii ONU s-au obligat să pună la
dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi pe bază de acorduri speciale, forţele armate
necesare. Carta a prevăzut şi existenţa unui Comitet de Stat Major, pentru comanda acestor
forţe armate50.
Aceste prevederi urmăreau crearea unui sistem mondial de securitate colectivă. El nu a
fost până în prezent creat.
c) alte atribuţii ale Consiliului de Securitate sunt măsurile legate de executarea
hotărârilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandările pentru admiterea de noi membri,
aplicarea de sancţiuni, numirea Secretarului General, alegeri.
Consiliul de Securitate este organismul care are legătură cu organismele regionale, care
au drept de acţiune în domeniu menţinerii păcii şi securităţii, cu informarea şi sub controlul
Consiliului.
De mai mulţi ani, există preocupări pentru reforma ONU şi modificarea Cartei, care
vizează în principal Consiliul de Securitate, în sensul desfiinţării dreptului de veto sau al
măririi numărului de membrii permanenţi, pentru a include ţări cum sunt Japonia, Germania,
India, Brazilia, Nigeria, Mexic.
3 - Consiliul Economic şi Social este organul principal, care sub autoritatea Adunării
Generale trebuie să îndeplinească obiectivele ONU în domeniul colaborării economice şi
sociale şi al încurajării respectării drepturilor omului51.
Aceste obiective sunt: ridicarea nivelului de trai, folosirea completă a forţei de muncă,
crearea condiţiilor pentru progresul economic şi social; soluţionarea problemelor internaţionale
economice, sociale, de sănătate şi altele legate de acesta, cooperarea în domeniile culturii şi
educaţiei respectarea universală a drepturilor omului şi liberăţilor fundamentale.
Se reuneşte în sesiuni anuale şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor
prezenţi şi votaţi. Este format în prezent din 54 state (iniţial au fost 18).
Este sprijinit în activitatea sa de o largă reţea de organe subsidiare, între care comisii
economice regionale, comisii şi subconiisii tehnice (ex.: Comisia drepturilor omului, Comisia
pentru condiţia femeii, Comisia pentru probleme, sociale, Comisia statistică şi altele).
Consiliul Economic şi Social are şi funcţii proprii: efectuarea de studii, rapoarte şi
recomandări către Adunarea Generală şi statele membre, pregătirea de convenţii şi convocarea
de conferinţe în problemele de care se ocupă.
Asigură legătura din ONU şi instituţiile specializate şi organizaţiile neguvemamentale,
încheie acorduri cu acestea şi primeşte rapoarte, se consultă cu organizaţii neguvernamentale.
4- Consiliul de Tutelă a fost creat pentru a îndeplini funcţiile ONU în privinţa
sistemului de tutelă. A fost alcătuit din state ce administrau teritorii sub tutelă, membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate care nu administrau teritorii, ca şi alţi membri, astfel
încât să fie prezentate în mod egal statele care administrează sau nu teritorii sub tutelă52.
A avut misiunea de a examina rapoartele statelor administrante, a examina petiţii din
teritoriile sub tutelă, a organiza vizite în teritorii, a trimite chestionare privind progresul
populaţiei din teritorii. În ceea ce priveşte teritoriile strategice, a sprijinit Consiliul de
Securitate în exercitarea aceloraşi atribuţii.
Ca urmare a finalizării procesului de decolonizare, şi-a încheiat practic activitatea.
Toate teritoriile sub tutelă au devenit independente sau şi-au exercitat astfel dreptul de
autodeterminare. Printr-o rezoluție adoptată la 25 mai 1994, Consiliul de Tutelă și-a modificat
50
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit., p. 248.
51
A.P. Mătăsaru, op. cit., p. 287.
52
G. Geamănu, op. cit., p. 246-247.

39
regulile de procedură fiind eliminată întâlnirea anuală obligatorie care a fost înlocuită cu
convocarea la cererea președintelului consiliului ori a majorității membrilor săi respectiv la
cererea Adunării Generale ori a Consiliului de Securitate.
5- Secretariatul este organul administrativ şi executiv al ONU, format din Secretarul
General şi personalul necesar.
Secretarul General este numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de
Securitate, pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii lui pe încă 5 ani. El numeşte
personalul pe criterii profesionale, dar şi pentru a asigura o reprezentare geografică cât mai
corect cu putinţă.
Secretarul General exercită funcţii administrative şi executive, asigurând buna
funcţionare, sub aspectul administrativ, a organelor ONU şi executarea hotărârilor luate de
acestea; funcţii tehnice, în acelaşi scop; funcţii cu caracter financiar, privind pregătirea
bugetului şi controlul cheltuirii acestuia; funcţii de reprezentare a ONU, la încheierea unor
convenţii, la conferinţe.
Secretarul General poate atrage atenţia Consiliuiui de Securitate asupra oricărei
probleme care, după opinia sa, pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
Secretarul General şi personalul Secretariatului se bucură, conform Cartei şi conform
unei Convenţii adoptate în 1946, de privilegii şi imunităţi ONU.
Ca organ permanent al ONU, Secretarul General şi Secretariatul primesc din partea
organelor ONU, mai ales a Adunării Generale şi Consiliuiui de Securitate, misiuni importante,
îndeosebi în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
6- Curtea Internaţională de Justiţie, este legată de ONU numai prin suportarea
cheltuielilor ei, prin alegerea judecătorilor Curţii şi prin avizele consultative pe care organele
ONU le pot solicita 53. De altfel este și singurul din cele 6șase organe principale ale ONU care
nu își are sediul în SUA la New York ci în Olanda în Palatul Păcii din orașul Haga. Ea are
atribuţii de soluţionare a diferendelor de ordin juridic.
Soluționarea pe cale judiciară a unui litigiu/diferend interstatal însemnă supunerea
diferendului unui tribunal internaţional preconstituit şi permanent. În această categorie există în
prezent Curtea Intenaţională de Justiţie şi Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării.
Jurisdicţia internaţională se aseamănă cu arbitrajul, prin faptul că se recurge la ambele
printr-un acord al părţilor-compromis, sau pe bază de clauze compromisorii. Sunt şi asemănări
de procedură, iar hotărârile sunt în ambele cazuri obligatorii54.
Principala deosebire este caracterul instituţional al jurisdicţiei, o curte de justiţie fiind
formată dintr-un corp de judecători, aleşi pe o perioadă de timp de un organ internaţional.
Jurisdicţia internaţională a cunoscut ca primă instanţă Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională (CPIJ), înfiinţatâ în 1920, conform Pactului Ligii Naţiunilor.
Ca parte integrantă a Cartei ONU, a fost adoptat Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
şi a fost creată o nouă Curte. Din anumite puncte de vedere, ea este continuatoarea CPJI, şi
anume tratatele care prevedeau competenţa obligatorie a acesteia se consideră trecute la noua
Curte; Statutul noii Curţi preia multe elemente din statutul celei precedente; de asemenea,
Curtea a facut numeroase referiri la hotărârile celei vechi.
- Curtea Internaţională de Justiţie este organ principal al ONU, alcătuită din 15
judecători, aleşi concomitent şi separat de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate al
ONU.
Curtea poate judeca numai diferende între state. Nu poate fi sesizată de persoane fizice
şi juridice, iar organizaţiile internaţionale pot solicita numai avize consultative. Ea poate judeca
numai cauzele supuse prin acordul statelor, competenţa ei fiind facultativă pentru state55.
53
A.P. Mătăsaru, op. cit., p. 288.
54
I. Diaconu, op. cit., p. 332.
55
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit., p. 251.

40
 Obligaţia statelor de a recurge la jurisdicţia ei obligatorie poate decurge din: tratatele
privind reglementarea paşnică a diferendelor, între care includem şi art. 36 din Statutul Curţii;
clauze compromisorii, înscrise în tratate privind subiecte determinate, care prevăd jurisdicţia
Curţii pentru toate litigiile sau unele din ele; compromisurile, care sunt acorduri încheiate între
state pentru a supune unul sau mai multe diferende Curţii; forum prorogatum, respectiv
realizarea unui compromis prin scrisori sau acte paralele de acceptare a jurisdicţiei Curții.
Există în prezent 73 declaraţii de acceptare a jurisdicdei Curţii, acceptare pură şi simplă
sau sub condiţia reciprocităţii, sau pentru o perioadă determinată 56. Declaraţiile de acceptare
sunt adesea însoţite de rezerve, care reduc în mod considerabil, în unele cazuri, competenţa
Curţii. Unele rezerve se referă la „competenţa naţională" a statului în cauză, în sensul că acesta
decide el însuşi ce ţine de competenţa sa naţională şi deci poate exclude un caz din competența
Curții; alte rezerve exclud din competenţa Curţii problemele care privesc securitatea,
problemele teritoriale, diferendele care survin în cadrul unui acord regional, cele pe care părţile
convin să le supună altui mijloc de reglementare paşnică. Aproape toate statele formulează
astfel de rezerve, acceptarea pură şi simplă fiind foarte rară57.
Declaraţiile de acceptare a jurisdicţiei Curţii vizează litigiile prezente şi viitoare, în
afara cazului în care un stat parte exclude litigiile existente, pe cele care decurg din fapte
anterioare sau anumite categorii de litigii; unele declaratii au durată de timp limitată, se
prelungesc prin notificare ulterioară sau automat, dacă nu se notifică încetarea valabilităţii lor.
Competenţa Curţii se întemeiază pe echivalenţa şi reciprocitatea generală a declaraţiilor
statelor în diferend. Cele două declaraţii trebuie să fie în vigoare iar Curtea să fie competentă să
judece diferendul respectiv faţă de ambele state. Competenţa Curţii se stabileşte la nivelul cel
mai redus al declaraţiilor de acceptare a jurisdicţiei sale.
- Curtea aplică, potrivit art. 38 din Statut, convenţiile internaţionale, cutuma
internaţională aşa cum rezultă dintr-o practică generală acceptată ca fiind normă de drept şi
principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, iar ca mijloace auxiliare de
stabilire a normei de drept deciziile judiciare şi doctrina publiciştilor cei mai calificaţi. Art. 38.
2 permite Curţii să statueze ex aequo et bono dacă părţile sunt de acord. Procedura Curţii este
prevăzuta în Statut şi în regulamentul Curţii.
Hotărârea Curţii este definitivă. Este însă permisă interpretarea de către Curte, la
cererea oricăreia din părţi, în caz de divergenţă cu privire la sensul şi conţinutul hotărârii. Este,
de asemenea, admisă revizuirea unei hotărâri, în condiţii foarte stricte: dacă a fost descoperit un
fapt nou, care este de natură să exercite o influenţă decisivă în ceea ce priveşte hotărârea, fapt
care nu a fost cunoscut nici de Curte nici de partea care cere revizuirea, în momentul
pronunţării hotărârii, iar necunoaşterea faptului respectiv să nu fi fost din culpa părţii
respective. Dacă una din părţi nu satisface obligaţiile care îi revin ca urmare a hotărârii, cealaltă
parte se poate adresa Consiliului de Securitate, care poate face recomandări sau decide măsurile
pe care le poate lua pentru executarea hotărârii58.
Potrivit Statutului, Curtea poate da avize consultative asupra oricărei probleme juridice,
la cererea oricărui organ autorizat de Adunarea Generală să ceară acest aviz.
Prin hotărârile şi avizele sale consultative, Curtea a adus contribuţii importante la
dezvoltarea normelor de drept aplicabile în raporturile internaţionale,căci concluziile sale nu se
referă numai la diferendul în cauză.
- Carta garantează autonomia Curţii în cadrul sistemului, ca şi exercitarea independentă
a funcţiilor sale judiciare. La Statutul Curţii sunt părţi ipso facto toate statele membre ale ONU,
iar statele nemembre pot deveni părţi.
În legătură cu mijloacele jurisdicţionale de reglementare a diferendelor, se pune şi
56
http://www.icj-cij.org/en/declarations.
57
I. Diaconu, op. cit., p. 333.
58
D. Mazilu, op. cit., p. 330-333.

41
problema măsurilor conservatorii. Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, Curtea
este autorizată, dacă apreciază că împrejurările cer acest lucru să indice măsurile conservatorii
care ar trebui luate şi să informeze despre aceasta Consiliul de Securitate al ONU59.
În procesele în faţa jurisdicţiei internaţionale pot interveni state terţe, atunci când este
vorba de un litigiu cu privire la aplicarea şi interpretarea unui tratat plurilateral şi statul terţ este
parte sau atunci când, potrivit Statutului Curtii Internaţionale, un interes juridic este în cauză
pentru statul respectiv.
- Deoarece Curtea este chemată, potrivit Statutului său, să examineze diferendele de
ordin juridic, s-a ridicat problema de a le defini şi de a le distinge de cele cu caracter politic.
În general, diferende juridice au fost considerate acelea în care părţile se află în diferend
cu privire la pretenţii în conflict asupra unui drept; soluţia ar trebui găsită conform normelor
adoptate în dreptul internaţional.
În alte diferende, denumite uneori „politice", dezacordul se referă nu la aplicarea
dreptului internaţional ci mai curând la caracterul inadecvat al ordinii juridice existente.
Dacă, teoretic, diferendele de ordin juridic ar trebui supuse mijloacelor de reglementare
jurisdicţionale, iar cele politice mijloacelor diplomatice, în realitate situaţia este mult mai
complexă, deoarece diferendele au cel mai adesea şi aspecte juridice şi aspecte politice; părţile
pot ele însele să aleagă mijloace diplomatice pentru a soluţiona diferende juridice sau mijloace
jurisdicţionale pentru a soluţiona diferende politice; mediatorii şi conciliatorii pot să propună
reglementarea conform normelor juridice; statele părţi pot autoriza organele de arbitraj sau de
jurisdicţie să soluţioneze un diferend ex aequo et bono, adică pe bază de consideraţii
extrajuridice; este greu de conceput că un stat sau o instituţie internaţională ar formula cereri la
Curte în termeni care nu ar fi juridici sau care ar exclude o abordare juridică60.
Se consideră că, în practica sa, Curtea Intenaţională a ales o metodă subiectivă, în
sensul că dacă părţile i-au supus un diferend, ele doresc soluţionarea lui în conformitate cu
dreptul internaţional.
Curtea a contribuit la dezvoltarea dreptului internaţional.
- Curtea nu a realizat pe deplin potenţialul său de organ judecătoresc permanent.
Numai 73 de state au formulat declaraţii de acceptare a jurisdicţiei obligatorii a Curţii.
Dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, numai Marea Britanie a
recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii. SUA şi Franţa şi-au retras declaraţiile de acceptare,
după ce au pierdut în litigiile privind „Experienţele nucleare" (Franţa) şi „Activităţi militare şi
paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia" (SUA).
Există tendinţa de a supune Curţii diferende politice. În această categorie sunt incluse
procedurile deschise de Bosnia- Herţegovina şi Croaţia contra R. F. Iugoslavia privind
aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, cererile de aviz ale
OMS şi ONU privind legitimitatea armelor nucleare ca şi cereriie Iugoslaviei împotriva a 8
state membre ale NATO referitoare la acţiunile armate pe teritoriul său, diferendul între Congo
pe de o parte şi Rwanda şi Uganda privind acţiunile armate pe teritoriul congolez.
Tot mai multe state acceptă jurisdicţia Curţii pentru diferende privind interpretarea sau
aplicarea unor tratate, prin tratatele pe care le încheie în cele mai diverse domenii. Pentru
probleme din ce în ce mai importante, cum este nulitatea tratatelor în conflict cu normele
imperative ale dreptului internaţional, se prevede supunerea diferendelor dintre state Curţii
Internaţionale de Justiţie61.
În ultima perioadă au crescut numărul şi importanţa cazurilor supuse Curtii spre
soluţionare, iar autoritatea Curţii a crescut.
Hotărîrile Curţii s-au dovedit importante pentru cristalizarea cutumei, pentru
59
I. Diaconu, op. cit., p. 234.
60
I. Diaconu, op. cit., p. 234.
61
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit. p. 251.

42
promovarea aplicării principiilor şi normelor dreptului internaţional.
Revenind la Carta Națiunilor Unite, în ceea ce priveşte procedura de modificare a
Cartei, sunt prevăzute două căi: prin amendamente, adoptate de Adunarea Generală cu 2/3 din
membri; prin revizuire, de o conferinţă a membrilor ONU, convocată prin hotârârea a 2/3 din
membri şi a 9 din membrii Consiliului de Securitate.
Modificările respective intră în vigoare numai după ratificarea lor de 2/3 din membrii
ONU, inclusiv membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
A avut loc o singură modificare a Cartei — creşterea numărului membrilor Consiliului
de Securitate şi Consiliului Economic şi Social. O serie de prevederi ale Cartei nu mai
corespund situaţiei, ca de exemplu cele referitoare la teritoriile sub tutelă, la ţărite inamice (art.
53 şi 107) etc. Deşi Carta prevedea posibilitatea convocării Conferinţei de revizuire după 10
ani de la adoptarea ei, aceasta nu a avut loc.

3. Instituţiile specializate din sistemul naţiunilor unite

A. Noţiuni generale
Instituţiile Specializate ale O.N.U. este expresia folosită în Carta O.N.U. (art. 57 şi 63)
pentru a desemna diverse organizaţii create prin acordul dintre state, ce funcţionează pe baza
statutelor proprii şi care îşi exercită atribuţiile internaţionale în domeniul economic, social,
cultural, educativ, al sănătăţii şi în alte domenii conexe acestora, având raporturi de coordonare
cu O.N.U. precum şi între ele.
Colaborarea dintre O.N.U. şi instituţiile specializate este reglementată printr-un „acord
de colaborare” încheiat de ECOSOC al O.N.U. cu oricare din instituţiile specializate. În baza
acestui accord şi după aprobarea lui de către Adunarea Generală a O.N.U., se conferă
organizaţiei respective statutul de instituţie specializată. În anumite condiţii prevăzute de
„acordurile de colaborare” ECOSOC poate coordona activitatea instituţiei specializate prin
consultări şi recomandări. Totodată, în „acordurile de colaborare” se prevede şi procedura de
colaborare dintre ECOSOC şi instituţiile specializate. Această procedură se referă, în principal,
la dreptul reciproc de reprezentare la sesiuni ale organismelor respective; de participare la
deliberări, de consultare a instituţiilor specializate de către ECOSOC prin Secretarul General,
asupra problemelor ce fac obiectul activităţii acestora.
În baza acordului de colaborare, instituţiile specializate pot participa, fără drept de vot,
la anumite sesiuni ECOSOC şi ale comitetelor şi comisiile sale tehnice, au dreptul să facă
propuneri şi invers, reprezentanţii O.N.U. pot participa, în aceleaşi condiţii la şedinţele,
conferinţele generale şi reuniunile instituţiilor specializate. În sfârşit, instituţiile specializate pot
care înscrierea pe ordinea de zi a ECOSOC a unor probleme, iar ECOSOC primeşte annual dări
de seamă ale instituţiilor precum şi rapoarte privind măsurile întreprinse în executarea
recomandărilor sale şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa
ECOSOC.
În prezent există următoarele instituţii specializate:
- Fondul Monetar Internaţional (FMI).
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).
- Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM).
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).
- Grupul Băncii Mondiale (WB).
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO).
- Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI).
- Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT).

43
 - Uniunea Poştală Universală (UPU).
- Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM).
- Organizaţia Proprietăţii Intelectuale Mondiale (OPIM).
- Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA).
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI).
- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA).
- Organizaţia Mondială a Turismului (OMT).
Instituţiile specializate au structura organizatorică asemănătoare, alcătuită dintr-o
Conferinţă Generală, un Comitet Executive şi un Secretariat.
Prin Convenţia adoptată la 21 noiembrie 1947 de Adunarea Generală O.N.U., instituţiile
specializate se bucură de imunităţile şi privilegiile diplomatice acordate O.N.U.

B. Fondul Monetar Internaţional (FMI)

a. Acordul de la Bretton Woods și preliminarii

Fondul Monetar Internaţional îşi are originea în recesiunea economică din perioada
anilor 1930. În acei ani, ţările se sflau sub presiunea cotei aurului, care fusese reintrodusă după
primul război mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit a fi nerealiste. Mai multe ţări au
luat măsuri protecţioniste pentru a-şi proteja industria naţională. Ca rezultat al acestor măsuri,
s-a produs prăbuşirea comerţului; astfel, între anii 1929 – 1932 volumul comerţului a scăzut cu
peste 60 %.
FMI este o organizaţie internaţională care are 184 de țări membre, înfiinţată pentru a
promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară şi acorduri valutare
sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncă
şi pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor, în condiţii adecvate de siguranţă pentru a ajuta la
ajustarea balanţei de plăţi.
Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-
Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice
unui sistem stabil de schimburi comerciale. FMI reprezintă primul sistem monetar internaţional
din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări coerente,
asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării monetare
multilaterale.
Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul i-a
avut drept iniţiatori pe Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat
majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă
punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la
începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante,
John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul
lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni
economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial.
Keynes, de la trezoreria Marii Britanii şi White, de la trezoreria S.U.A., au conceput
aproape simultan planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să
stabilizeze ratele de schimb şi să propulseze comerţul liber. În locul aranjamentelor realizate
prin intermediul unor conferinţe neregulate între ţările importante, era nevoie de o instituţie
internaţională permanentă, care să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul
balanţelor de plăţi. S-a sperat că în acest mod ţările vor fi împiedicate să folosească
protecţionismul sau devalorizarea competitivă drept metode de redresare a balanţei.
Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o
instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere
economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel,

44
pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a
Comerţului (ITO). Întrucât politicile monetare şi ale ratei de schimb au fost considerate
instrumente necesare comerţului liber ce nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic
în sine, s-a avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze
politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.
Keynes şi White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a asistenţei
financiare. Keynes, vedea instituţia internaţională ca pe un tip de bancă mondială centrală, care
ar putea crea masa monetară prin propria autoritate pe care să o acorde apoi ţărilor cu
probleme. White susţinea suportul financiar, ca sursa asistenţei financiare să fie contribuţia
ţărilor membre.
Negocierile finale au avut loc la Bretton Woods, în statul american New Hampshire, în
iulie 1944, şi acest loc a dat numele său FMI-ului şi Băncii Mondiale. Împreună ele formează
Instituţiile Bretton Woods.
Deşi varianta americană a predominat, forma finală poate fi considerată un hibrid.
Compromisul anglo-american se poate lesne observa din cel puțin trei perspective:
1. Crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de
cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare, care oferea
membrilor săi ajutor temporar în balanţele de plăţi prin creare de lichidităţi internaţionale.
2. Cele câteva principii fundamentale care stau la baza sistemului monetar internaţional
inaugurat la Bretton Woods sunt:
- cooperarea monetară internaţională,
- universalitatea sistemului – orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate
adera la această organizaţie şi, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar
internaţional,
- fixitatea parităţii şi cursurilor valutare,
- convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor
curente, în vederea multilateralizării plăţilor,
- convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede şi
- asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale în concordanţă cu nevoile
de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale ţărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre
pe termen scurt).
3. Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe
baza contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională,
proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost
esenţiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de
bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa
(art. XII, 5a). Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor
Unite, în interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi
multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că
SUA şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii, fără
de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.
FMI foloseşte, pentru evidenţa operaţiunilor şi resurselor sale, o unitate de cont proprie,
denumită Drept Special de Tragere (DST / engleză SDR – Standard Drawing Rights). Această
„monedă proprie” scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind iniţial echivalentul unui
dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcţie de un coş valutar
alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie să îşi
raporteze cotele lor părţi la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a
monedei naţionale determinată de FMI.
Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor naţională
la activele Fondului, o alta în devize şi în aur, dar această contribuţie se calculează, în interiorul

45
FMI, în echivalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei ţări
generează o debitare sau o creditare, în raport cu ţara respectivă, pentru a menţine constantă
valoarea în DST a deţinerilor FMI în moneda ţării.
Resursele de creditare ale FMI sunt împărţite, după cum rezultă şi din prezentarea
funcţiilor organizaţiei, în resurse proprii şi resurse atrase din exterior. În prima categorie intră
cotele-părţi ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din
perceperea de comisioane şi dobânzi, precum şi alte resurse proprii. În a doua categorie intră
împrumuturile contractate de FMI pentru completarea şi diversificarea resurselor de creditare şi
alte angajamente ale FMI faţă de ţările membre.
Membrii FMI cu economii puternice, alte organizaţii financiare internaţionale sau alte
instituţii financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de împrumut venită
din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde credite în cadrul unor programe
de asistenţă financiară pentru statele membre aflate în dificultate.
Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituţie la finele
fiecărui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituţiei poate fi canalizat către
constituirea şi sporirea rezervei speciale, constituirea şi sporirea rezervei generale şi
distribuirea de dividende ţărilor membre, proporţional cu cotele-părţi.
Cotele-părţi subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creşterii lor, cât
şi în sensul scăderii o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale să reprezinte un
procent aproximativ constant din valoarea schimburilor comerciale globale. Creşterea
substanţială a schimburilor comerciale internaţionale în ultimele decenii a dus la creşterea
cotelor-părţi ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI doreşte să oglindească schimbările intervenite
în economia mondială, în poziţia diferitelor ţări în cadrul acesteia şi, totodată, să menţină un
anumit echilibru între grupe de ţări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-părţi au
decurs de fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci economii
ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%. În mod similar, indiferent de evoluţia
economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic de 17%, ceea ce
implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu 85% din
voturi.
b. Crizele identitare ale FMI, „reinventarea” sa și controverse
Așa cum am menționat anterior, spiritul planurilor iniţiale a fost subminat încă de la bun
început sub mai multe aspecte. Reticenţa Congresului SUA, care se temea că resursele
americane vor fi canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucţia întregii
Europe (ceea ce includea statele comuniste), împreună cu dificultăţile tranziţiei postbelice, mult
mai mari decât cele prevăzute în 1944, au împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluţiile
ulterioare ostile dintre SUA şi URSS au avut un impact negativ decisiv. În acest context, SUA
au decis că multilateralismul avut în vedere la sfârşitul războiului nu mai era adecvat.
Reconstrucţia Europei de Vest, devenită de interes strategic și militar, trebuia asigurată
unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite prin acest plan şi condiţiile lor au adus FMI
în situaţia de a fi, la sfârşitul anilor ’40, o instituţie prea puţin prezentă pe scena internaţională.
La momentul terminării reconstrucţiei Europei a apărut un sistem comun de rate de
schimb fixe, cu valute a căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la
etalonul aur. Mai rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viaţă scurtă.
Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari,
iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul
reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor
economică, de echilibrarea balanţei de plăţi externe, întrucât însuşi sistemul monetar
presupunea existenţa unei cantităţi mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanţă de
plăţi deficitară.
Problemele au apărut atunci când s-a ajuns la situaţia în care exista o ofertă foarte mare

46
de dolari pe pieţele internaţionale, provenită din exporturi de capital, dar şi din numeroase
cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în
lanţ, astfel că, în anii ‘60 deja, cantitatea de dolari existentă în lume, în circulaţie, depăşise
stocurile de aur ale SUA. Această situație a generat o criză monetară, cu repercusiuni asupra
sistemului monetar internaţional. Incertitudinea şi temerile băncilor centrale, referitoare la
sustenabilitatea convertibilităţii dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante
pe care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste fenomene au șubrezit poziția
internațională a Statelor Unite. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut
prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, preşedintele SUA, R. Nixon, a decis să
soluţioneze problema printr-un act unilateral, anunţând la 15 august 1971 suspendarea
convertibilităţii în aur a dolarului SUA.
În urma acestor evoluţii, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că
lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi
o piaţă financiară tot mai integrată. Schimbările tehnologice şi ascensiunea corporaţiilor
multinaţionale au erodat autonomia naţională economică şi financiară. În acest mediu, Fondul
s-a confruntat cu ameninţarea de a deveni un anacronism instituţional. În 1974, Robert Aliber,
un economist american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945
este FMI însuşi, adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă şi de utilitate
discutabilă, dată fiind creşterea rapidă a rezervelor internaţionale, şi 1800 de funcţionari
remuneraţi generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai
există.”62
În anii ‘70, după denunţarea convertibilităţii dolarului în aur, la nivel internaţional s-a
pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenţei sau desfiinţării
instituţiei. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul cel mai adecvat
pentru discuţiile referitoare la reformarea sistemului monetar internaţional. Pentru reflecţia
privind posibile modalităţi de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20,
organism ce şi-a încheiat activitatea în 1974 şi a fost înlocuit de Comitetul interimar.
Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică şi
socială a acelor ani, reforma treptată, eşalonată, a sistemului monetar internaţional era
versiunea de preferat.
Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realităţi internaţionale şi
punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internaţional ca urmare a
denunţării convertibilităţii în aur a dolarului. Principiile noi convenite la Kingston s-au reflectat
într-un nou statut al FMI, în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.
Crizele petrolului din anii ‘70 au disponibilizat mari sume din partea statelor
exportatoare, pentru împrumuturi pe piaţa internaţională. Către sfârşitul decadei însă, condiţiile
economice şi financiare s-au schimbat, astfel că statele care luaseră împrumuturi uşor accesibile
pe pieţele private, mai ales ţări aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în situaţia de a avea
datorii imense, cu ai căror termeni de plată nu mai puteau ţine pasul. Criza economică din anii
’70 a lovit cel mai puternic ţările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de
o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate preponderent în dolari americani,
monedă care s-a depreciat puternic şi, pe de altă parte, prin faptul că, în condiţiile inflaţiei şi
oscilaţiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate au crescut semnificativ. Tot mai
multe ţări în curs de dezvoltare au început să aibă dificultăţi importante în plata datoriei lor
externe, adăugate efortului economic intern orientat spre exporturi, pentru obţinerea valutei
necesare plătirii ei. S-a ajuns astfel ca datoriile externe ale unor ţări în curs de dezvoltare să
devină o problemă majoră pentru sistemul economic şi financiar internaţional, rămasă ca atare
pe agenda internaţională până astăzi.
62
Robert Aliber, citat în The Economist, nr. din 12 octombrie 1991, p.6; a se vedea Richard Harper, Inside the
IMF, Academic Press, 1998.

47
 Fiind singura organizaţie interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni
monetare şi financiare, FMI a decis să intervină şi a început să ofere împrumuturi ţărilor aflate
în curs de dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor în economii viabile,
care să poată susţine plata la zi a datoriei externe şi a penalităţilor adăugate, fără a rezulta
probleme macroeconomice deosebite. Din responsabilitatea iniţială de supraveghere a
economiilor statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanţă pentru ţările datornice,
consultanţă referitoare la modul de ajustare a politicilor şi de eliminare a problemelor
structurale. Pornind de la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi şi condiţionări,
care au luat forma unor politici economice, monetare şi financiare recomandate de Fond,
negociate cu guvernele ţărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru perfectarea
acordurilor de împrumut.
FMI şi-a păstrat rolul de creditor al ţărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor
’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI şi BM de la Seoul, secretarul trezoreriei americane,
James Baker, a pledat pentru recomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare
structurală, care să fie nu atât defavorabile creşterii cheltuielilor publice şi expansiunii cererii
interne, cât mai ales favorabile creşterii economice. Acest nou curent a generat adaptări
doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul balanţei de plăţi rămâne obiectivul primordial, dar
răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în
calea creşterii economice, inclusiv prin dereglementarea pieţelor interne şi liberalizarea ofertei.
În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:
 reforma fiscalităţii – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;
 calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive
(militare, de exemplu) şi investirea în infrastructura fizică şi în capitalul uman, ca
măsuri favorabile creşterii;
 liberalizarea comerţului exterior – deschiderea economiei spre comerţul global;
 reforma pieţelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea
politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.
La doar 4 ani după conturarea acestor direcții, ca urmare a răsturnării regimurilor
comuniste din Europa de Est, statele din regiune au iniţiat, în 1989, reforme politice şi
economice de o amploare fără precedent. Transformarea economiilor centralizate comuniste
înspre economii de piaţă nu se putea face fără ajutor internaţional, dat fiind că guvernelor
angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât şi expertiza (teoretică şi tehnică)
necesară. Exista însă o instituţie internaţională abilitată să supervizeze şi să ofere consultanţă în
domeniul financiar şi monetar. Prin urmare, FMI a început să pună la dispoziţia guvernelor
postcomuniste împrumuturi şi să vegheze activ, prin condiţionarea complexă a împrumuturilor,
la evoluţia acestor ţări către o economie de piaţă.
Pe parcursul anilor de asistenţă acordată ţărilor în curs de dezvoltare, FMI şi-a schimbat
doctrina de mai multe ori, ca urmare a criticilor care i-au fost adresate de către guverne şi de
către observatori exterior, dar mai ales ca urmare a experienţei practice acumulate. Doctrina
Fondului a trecut prin mai multe stadii: programe de ajustare economică şi financiară,
programe orientate către creşterea economică, programe de ajustare structurală şi programe
menite să combată sărăcia.
c. Structură
FMI a dobândit statutul de instituţie specializată a O.N.U. în anul 1947 şi are sediul pe
teritoriul SUA, în Washington D.C. Sediul FMI este: 700 19th Street NW, Washington DC
20431, SUA. Directorul General al FMI este Christine Lagarde.
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internațională de tip hibrid, reunind
caracteristici ale unei organizaţii internaţionale interguvernamentale dar şi ale unei societăţi
anonime pe acţiuni (LLC), de inspirație nord-americană.
„Acţionarii” săi sunt ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods şi cele care au

48
semnat Acordul de înfiinţare până la data de 27 decembrie 1945, plus ţările care au aderat între
timp la acest acord şi la organizaţie. Guvernele statelor (viitoare) membre au decis aşadar
înfiinţarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea
ce îl face să fie, în egală măsură, o organizaţie internaţională, afiliată de altfel sistemului
specializat al agenţiilor ONU. Spre deosebire de alte organizaţii, statele membre sunt
reprezentate în structurile sale de conducere proporţional cu puterea economiei naţionale.
Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi:
 dreptul la vot şi la participare în adoptarea deciziilor
 dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu FMI
 dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din
resursele Fondului, în schimbul monedei naţionale, pe termen scurt sau mediu, în caz de
nevoie pentru echilibrarea balanţei de plăţi;
 dreptul de a primi alocaţii de DST
 dreptul de a deveni membu al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Dreptul la vot este proporţional cu participarea ţării la resursele de ansamblu ale
Fondului, similar cu acţionarii, în cazul unei societăţi pe acţiuni. Ţările membre subscriu şi
participă la capitalul Fondului prin cote-părţi; o cotă parte are valoarea nominală egală cu
100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST, engleză Standard Drawing Rights – SDR),
unitatea de calcul proprie FMI. Numărul de cote-părţi care poate fi subscris de către o ţară
anume este decis de conducerea FMI, în funcţie de situaţia economică şi financiară a ţării
membre. Tendinţa generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul membrilor FMI a crescut,
cotele-părţi să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele mai puternice
economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul total. Deciziile FMI se iau
cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea unei majorităţi
calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizează viitorul FMI (schimbări de
cote-părţi, alocarea DST, vânzarea unor părţi din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate
calificată de 85% din voturi.
Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o
societate pe acţiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de
administraţie), un director executiv şi două comitete ale Consiliului guvernatorilor.
Consiliul Guvernatorilor
FMI e condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor alcătuit din câte un membru
din fiecare ţară. Guvernatorii sunt, de obicei, miniştri de finanţe sau guvernatorii băncilor
centrale şi vorbesc în numele guvernului ţării din care provin.
Consiliul guvernatorilor este organul suprem de conducere al FMI şi se reuneşte în
şedinţe plenare, cel puţin o dată pe an, de obicei în septembrie, (Reuniunea sa plenară
reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI). Între prerogativele Consiliului se numără
primirea de noi membri, retragerea calităţii de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu
alte organizaţii internaţionale, tranformări ale cotelor de participare ale ţărilor membre.
Consiliul executiv (consiliul de administrație)
Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi
deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care
se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână. Ei primesc rapoartele de la nivel guvernamental.
Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare: S.U.A., Anglia, Germania, Franţa şi Japonia
au dreptul la un director permanent fiecare. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei pe
grupe regionale, cu excepţia Arabiei Saudite, Chinei şi Rusiei, care îşi numesc propriul
Director. Restul de 16 administratori reprezintă ţări grupate în „circumscripţii”, care îşi aleg un
singur reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificată, fiecare
director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu suma voturilor de care dispune
fiecare ţară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este răspunzător de administrarea

49
activităţilor curente ale FMI. El asigură coordonarea operaţiunilor şi respectarea principiilor în
relaţiile financiare, valutare şi de creditare internaţională. Consiliul decide aprobarea
acordurilor negociate de reprezentanţii statelor şi experţii FMI şi, prin aceasta, acordarea de
credite.
Consiliul Executiv este prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de cinci
ani. El este totodată şi şeful întregului personal. Directorul general este ales de Consiliul de
administraţie. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai
Consiliului de administraţie). Printre atribuţiile sale se numără prezidarea întâlnirilor
Consiliului de administraţie, exprimarea votului în caz de balotaj, participarea la reuniunile
Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă organizaţia în mod curent în relaţiile cu
terţi şi asigură gestionarea permanentă a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv.
Decizia statelor, devenită cutumă, a stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un
european, iar preşedintele Băncii Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare) va fi întotdeauna un american.
Consiliul guvernatorilor şi Consiliul de administraţie beneficiază, în activitatea lor, de
sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar şi Comitetul Dezvoltării.
Comitetul Interimar
Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar,
compus din reprezentanţii aceloraşi 24 de ţări care au loc în Consiliul Executiv (miniştri de
finanţe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre, desemnaţi de o manieră
similară cu membrii Consiliului de administraţie). Acest Comitet se întâlneşte de două ori pe
an, cu puţin înainte de şedinţa anuală şi în cursul primăverii. Preşedinţia Comitetului Interimar
este asigurată prin rotaţie.
Cea mai importantă menire a sa este formularea de opinii şi rapoarte referitoare la
problemele gestionării şi transformării sistemului monetar internaţional, inclusiv în ceea ce
priveşte posibilele schimbări de profunzime în cadrul FMI sau în modalităţile sale de
interacţiune cu mediul extern.
Comitetul Interimar se reuneşte de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată cu
Adunarea generalăa FMI iar dimensiunea sa redusă, comparativ cu membrii Consiliului
guvernatorilor (24 comparativ cu 189), îl fac un mediu propice unor decizii, respectiv
schimbări de politici, operative și substanțiale.
Comitetul dezvoltării
Între organele de conducere ale FMI se numără şi Comitetul dezvoltării, înfiinţat în
1972, ca urmare a încredinţării unui mandat de către G77 preşedintelui grupului, pentru
înfiinţarea unui comitet care să reprezinte ţările membre, având ca arie de specializare
chestiunile monetare. Comitetul dezvoltării este un organism de nivel ministerial care are ca
scop promovarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a participării lor la dezbaterea
chestiunilor monetare, financiare şi referitoare la dezvoltare, în cadrul instituţiilor Bretton
Woods (este organ consultativ comun cu Banca Mondială). Comitetul asistă Consiliul
guvernatorilor, prin activităţi de analiză şi consultanţă în domeniul sprijinirii dezvoltării şi al
transferului real de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de membri, nouă
de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american şi şapte ţări asiatice, care se
întâlnesc de două ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului interimar.
Alte organe/structuri
Structura operaţională a Fondului cuprinde, în afara acestor organe de conducere şi
consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente funcţionale şi servicii
speciale, departamente care au atribuţii în domeniul informaţiilor şi legăturilor şi serviciile de
susţinere. Departamentele geografice sunt organizate în prezent pe următoarele regiuni: Europa
I, Europa II, Asia şi Pacific, Africa, Orientul Mijociu şi Emisfera Occidentală. Negocierea
acordurilor privind utilizarea resurselor financiare ale FMI de către statele membre şi

50
monitorizarea îndeplinirii angajamentelor revine în sarcina departamentului de care aparţine
fiecare stat care solicită asistenţă. Tot din aceste departamente provin şi repezentanţii rezidenţi
ai FMI, care sunt funcţionari detaşaţi în unele din ţările membre pentru a facilita comunicarea
dintre FMI şi guverne şi pentru a constitui un factor suplimentar de monitorizare şi presiune în
vederea respectării angajamentelor asumate de ţara respectivă în raport cu Fondul
d. Funcționarea FMI
Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară membră are un număr mic
de voturi de bază, care se multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare. Astfel,
puterea de votare este determinată de contribuţia financiară în cadrul FMI. Cu 18% din voturi,
S.U.A. au drept de veto asupra celor mai importante voturi, cum ar fi: suplimentările de capital,
amendamentele la prevederile acordului de înfiinţare, pentru care este nevoie de 85% din
voturi.
Deşi FMI este cunoscut mai ales prin faptul că acordă credite, aceasta nu este principala
sa funcţie. Rolul cel mai important pe care îl deţine este acela de manager al unui sistem
monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul
unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens,
FMI funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi
participă activ în sfera monetară internaţională.
FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiţii de politică economică şi
financiară. Această condiţionare este o consecinţă directă a funcţiei FMI de supraveghere a
procesului de ajustare şi serveşte două scopuri: asigurarea că ţările care primesc credite le
folosesc în scopul redresării balanţei şi că ţările respective vor fi în măsură să restituie creditul
primit.
Fondul poate aloca drepturi speciale de tragere DST \ SDR pentru a suplimenta
rezervele oficiale existente ale ţărilor membre. Începând cu anul 1969, când a intrat în vigoare
amendamentul la acordul de finanţare, prin care se autoriza crearea de DST , au fost alocate
membrilor FMI 21,4 miliarde DST, proporţional cu cota fiecăruia.
În ultimii ani nu s-a mai ajuns la un acord privind necesitatea alocării unor noi DST
datorită creşterii uriaşe a pieţelor financiare internaţionale, în care multe ţări îşi pot suplimenta
cu uşurinţă propriile rezerve oficiale. Tentativa de a crea DST a eşuat în anul 1994 la şedinţa
anuală de la Madrid. Ţările din G7 au recunoscut necesitatea de a aloca DST ţărilor membre
care au fost parte din fosta Uniune Sovietică sau din Europa de Est care nu au beneficiat de
alocările anterioare, dar nu au considerat necesară o infuzie generală de lichidităţi în sistemul
monetar internaţional.
Este foarte dificil de determinat cotele optime. În cadrul FMI, un criteriu folosit, cu
toate că este imperfect, este raportarea cotelor la importurile mondiale. În acelaşi timp, pentru
multe ţări este important de luat în considerare valoarea maximă acceptabilă a rezervei lor
monetare care poate fi deţinută de FMI.
Fondurile de care dispune FMI pentru acordarea creditelor sunt în diferite monede
naţionale şi în DST-uri. Dacă o ţară solicită credit FMI-ului, acesta foloseţte o monedă specială:
se ia valută general acceptată de la FMI şi se returnează echivalentul în monedă naţională.
Aceasta poartă numele de “tragere” în cadrul Fondului.
În momentul aderării ca membru a FMI, fiecare ţară contribuie cu o anumită sumă de
bani numită „cotă de subscriere”. De asemenea, cota determină importanţa şi mărimea votului
în cadrul FMI. Ca o consecinţă a structurii financiare unice a FMI, ţările trebuie să fie asigurate
în orice moment cu lichidităţi pentru solicitările lor. Aceasta înseamnă că sursele Fondului nu
pot fi împrumutate pe termene lungi.
În urma unor majorări cu 45% a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999,
totalul acestor cote se ridică la 212,4 miliarde DST (aproape 265 miliarde $).
Ajutorul financiar acordat de FMI se bazează pe sistemul tranşelor de credit, în care

51
fiecare tranşă reprezintă 25% din cota de participare a ţării respective la Fond. Prima tranşă este
uşor de obţinut pentru ţările cu probleme în balanţa de plăţi. Pentru acordarea următoarelor
tranşe, problema se pune în mod diferit: ţara care solicită ajutorul financiar trebuie să adopte un
program politic elaborat în colaborare cu FMI.
Se pune problema unor condiţii, a unor criterii de performanţă care pot fi folosite pentru
a monitoriza progresele programului. Creditul este luat în etape şi modificat după gradul în care
sunt îndeplinite condiţiile impuse. Aceste facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă sunt
limitate la maximum 100% din cota de participare şi trebuie reconsiderat în termen de 5 ani.
Condiţiile pe care FMI-ul le impune pe lângă facilităţile de creditare nu pot constitui o
compensaţie standard, deoarece motivaţiile pentru echilibrarea balanţei de plăţi diferă.
Condiţiile vizează întotdeauna reechilibrarea balanţei interne şi externe şi stabilitatea preţurilor.
Programul conceput pentru situaţii normale, obişnuite prevede măsuri de politică fiscală şi
monetară, politica în domeniul ratei de schimb, reforma în sectorul public, liberalizarea
comerţului şi reforme în sectorul financiar şi pe piaţa muncii.
Programele de ajustare ale FMI au propriile lor costuri. Reducerea cheltuielilor şi
reformele economice vor lovi întotdeauna în grupuri individuale sau industrii neproductive, cu
resurse limitate. De aceea, programele sunt deseori criticate sever, mai ales atunci când ele par
a avea efecte disproporţionate asupra celei mai sărace populaţii.
e. Scopurile FMI sunt următoarele:
- de a promova cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii
permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare şi colaborare în problemele monetare
internaţionale;
- de a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi de a
contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului real şi
de a dezvolta resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii
economice;
- de a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în acordurile de
schimb dintre membrii şi de a evita deprecierea schimbului competitiv;
- de a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru
tranzacţiile curente dintre membrii şi eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care
stânjenesc dezvoltarea comerţului mondial;
- de a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor
generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările membre, cu anumite măsuri de
precauţie, astfel dându-le posibilitatea de a face în mod corect ajustările în balanţele de plăţi,
fără a recurge la măsuri distructive pentru prosperitatea naţională sau internaţională;
- de a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi
internaţionale.
De la înfiinţarea sa în decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas
neschimbate dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică,
au evoluat pentru a răspunde nivelului cerinţelor economiei mondiale în schimbare.
Participarea României la FMI se ridică la 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota
totală. Puterea de vot a României este de 10552 voturi sau 0,49% din total.
FMI a acordat României asistenţă tehnică în câteva domenii, incluzând domeniul fiscal
şi vamal, politica monetară şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară şi statistică.
Cu toate acestea, ţările ale căror economii sunt în plină dezvoltare rămân vulnerabile, şi
băncile centrale trebuie să fie foarte vigilente. „Campionii” dezvoltării globale rămân SUA,
urmate puternic de China.
America Latină cunoaşte de asemenea o perioadă de revenire, şi în mod surprinzător,
regiunea Sub – Sahariană, „renumită” pentru nivelul foarte scăzut de trai, profită de roadele
unui petrol scump, şi de refacerea parţială a agriculturii lovite de secetă.

52
 Continentul asiatic nu s-a dezis şi continuă să treacă printr-o perioadă foarte favorabilă,
din punct de vedere economic. FMI recomandă Chinei să „fie cu ochii” pe yuan 63 în raportul cu
moneda americană, pentru a ţine inflaţia sub control.
f. Instrumente FMI
Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord
de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de credit
deschisă de Fond pentru ţara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, ţara care
urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze un program de măsuri
economice şi financiare, aprobat şi monitorizat de FMI, cu scopul de a obţine stabilizarea
macro-economică şi a evita apariţia unor dezechilibre ale balanţei de plăţi pe viitor. Împrumutul
deschis printr-un acord de confirmare se acorda iniţial pe o perioadă de la unu la doi ani, în
trageri trimestriale. Pentru eliberarea fiecărei tranşe, existau criterii de performanţă a căror
respectare era evaluată de FMI.
FMI poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la trei ani, condiţionările vizând
la rândul lor măsuri de ajustare structurală şi de rederesare economică pe termen mediu.
Sumele se acordă în tranşe, condiţionate de respectarea criteriilor de performanţă stabilite în
programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani şi 4 luni
până la 5 ani.
Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea de
acorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare,
mergând până la acordarea a 100% din cota ţării la FMI pentru fiecare an din durata
împrumutului. Pentru acordarea unui împrumut în aceste condiţii, ţările solicitante trebuie să
prezinte nu numai un program de măsuri structurale, ci şi strategii de gestionare şi controlare a
cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea creşterii masei
monetare). Facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility, FFE), deschisă prin
acordurile lărgite, oferă credite pentru programe pe termen mediu, care vizează ajustări
structurale pentru corectarea balanţei de plăţi negative a unui stat. Un program de tip FFE
cuprinde, în general, o perioadă de trei ani şi poate fi prelungit, în anumite cazuri, până la patru
ani. Aprobarea programului de ajustare şi acordarea creditului se realizează pe baza aprobării
unor măsuri detaliate pentru primul an, urmând ca acestea să fie revizuite şi completate pentru
fiecare din anii următori. Resursele sunt acordate în funcţie de îndeplinirea criteriilor de
performanţă, iar plata datoriei se eşalonează pe o perioadă cuprinsă între 4 ani şi jumătate până
la 10 ani.
Eforturile ţărilor în curs de dezvoltare de a echilibra balanţa lor de plăţi şi de a revigora
economia pentru a putea plăti datoriile lor externe au fost asistate de FMI, începând cu 1986, cu
un nou tip de împrumut, Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility,
FAS). Facilitatea de ajustare structurală reprezintă de fapt împrumuturi acordate în termeni
speciali ţărilor cu venituri foarte reduse, care se confruntă cu probleme prelungite ale balanţei
de plăţi. Programul de măsuri macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizează o
perioadă de trei ani şi este redactat în cooperare de către reprezentanţi ai FMI, BM şi ai
guvernului în cauză. El se concretizează sub forma unui document-cadru de politică economică
(policy framework paper, PFP). Tranşele împrumutului se acordă în funcţie de detalierea
prealabilă, într-un program anual, a acestui document cadru. Condiţionarea în cazul acestui tip
de finanţare este relativ redusă, plata împrumutului eşalonându-se pe o perioadă de la 5 ani şi
jumătate la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)
La sfârşitul anului 1987, s-a adăugat un nou tip de creditare, cu aceeaşi destinaţie,
Facilitatea de Ajustare Structurală Întărită” (Enhanced Structural Adjustment Facility, FASI).
Facilitatea de ajustare structurală întărită (FASI) prezintă termeni similari FAS, fiind diferite
63
Yuan – moneda naţională a Chinei.

53
prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri, monitorizarea programelor şi
condiţionarea, care este mult mai severă. Tipurile de acorduri din categoria FASI prevăd
îndeplinirea anumitor obiective trimestriale, criterii de performanţă semni-anuale şi o revizuire
a programului la fiecare jumătate de an. Măsurile de ajustare avute în vedere sunt deosebit de
dure şi au drept ţintă creşterea economică şi, prin aceasta, rederesarea balanţei de plăţi. (Killick,
1995, p. 9-11). Obiectivele programului se ajustează în funcţie de schimbările survenite. Prima
tranşă de împrumut se acordă ţării în cauză după ce Consiliul de administraţie al Fondului
aprobă documentul-cadru şi segmentul care se referă la măsurile de luat în primul an al
programului. Progresele care trebuie realizate se stabilesc prin anumiţi indicatori de
performanţă, de obicei sub formă cantitativă (anumite valori pentru indicatorii macroeconomici
aleşi). Eliberarea tranşelor următoare nu este direct condiţionată însă de atingerea acestor
indicatori, alte ajustări putând fi transferate pentru segmentele anului 2 şi 3, cu acordul FMI.
Facilitatea de finanţare compensatorie imediată (Compensatory Funding Facility,
FFCI) furnizează resurse pe termen scurt pentru acele state membre care întâmpină probleme
legate de scăderea veniturilor din exporturi sau de o creştere a nevoilor de importuri agricole.
Ea se acordă în condiţiile în care problemele cu care statul vizat se confruntă sunt temporare şi
nu ţin de puterea de decizie şi control a acelui stat. FMI acordă această finanţare pentru ca
statul în cauză să menţină ritmul reformei şi al măsurilor structurale necesare corectării balanţei
de plăţi atunci când se confruntă cu anumite şocuri economice externe. Plata acestor
împrumuturi se realizează într-o perioadă cuprinsă între 3 ani şi 4 luni şi 5 ani.
Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost
creată în 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a ţărilor Europei centrale şi de
est. Ea avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntau cu
dezechilibre importante ale balanţei de plăţi, rezultate din schimbările bruşte ale relaţiilor
comerciale tradiţionale, bazate pe preţuri centralizate şi pe aranjamente preferenţiale în cadrul
CAER, către relaţii comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piaţă. Una dintre premisele
acordării acestei facilităţi este cooperarea deplină cu FMI în proiectarea unor măsuri economice
de ajustare a statelor vizate, în condiţiile în care datele economice preexistente erau foarte
diferite de cerinţele standard presupuse de toate celelalte facilităţi de finanţare ale FMI.
Condiţionarea în cadrul acestui tip de program este destul de redusă, prima tranşă, echivalentă
cu jumătate din totalul sumei aprobate, eliberându-se la începutul programului, iar a doua
eliberându-se după 6 până la 12 luni de la acest moment, dacă au fost respectate condiţiile
impuse. Plata acestui tip de finanţare se face într-o perioadă de la 4 ani şi jumătate până la 10
ani.
În decembrie 1997, Fondul a decis înfiinţarea unui alt tip de finanţare, Finanţarea
pentru Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta statele
membre să facă faţă unor pierderi bruşte şi grave ale încrederii pieţei. Această facilitatea a fost
folosită în ziua următoare pentru a se acorda cel mai mare împrumut din istoria FMI, către
Coreea de Sud şi a se încerca, astfel, prevenirea unor consecinţe dezastruoase pentru pieţele
financiare globale.
Pentru a avea acces la credite, ţările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să
adreseze Fondului o scrisoare de intenţie, însoţită de un memorandum de politci economice.
Urmează asumarea unui program de ajustare structurală (configurat de obicei pe trei ani),
definit într-un document cadru de politică economică, în care sunt prevăzute obiectivele
economice defalcate pe fiecare an şi politicile de urmat. Acest document este redactat de către
experţii FMI, ai Băncii Mondiale şi reprezentanţii guvernului ţării solicitante. El se
reactualizează în fiecare an, pe durata programului.
Măsurile de ajustare asumate trebuie să vizeze consolidarea balanţei de plăţi şi, mai
recent, să încurajeze creşterea economică. Succesul lor este indicat de criteriile de realizare,
care reprezintă anumite obiective privind nivelul unor parametri macroeconomici, fixate în

54
documentele de solicitare a împrumutului, a căror valoare, analizată trimestrial, indică măsura
în care programul de ajustare a fost bine implementat, producând efectele dorite.
În 1999, FMI a lansat, împreună cu BM şi plecând de la limitările puse în evidenţă de
funcţionarea FASI, „Iniţiativa în favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate”, cu obiectivul
declarat de a contribui la soluţionarea problemei datoriilor externe ale ţărilor cu un nivel scăzut
de dezvoltare. Ea a constituit un pas important în asumarea de către FMI şi BM a Obiectivelor
de Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin documentele ONU şi prin cele ale OCDE.
g. FMI – tendințe actuale
Ultima dintre marile crize (începută în 2008) a făcut ca multe dintre țări să revină la
FMI pentru a evita intrarea în incapacitate de plată. În prezent, această organizație are
programe de finanțare în valoare de sute de miliarde de euro cu mai multe state dezvoltate din
lume. Rând pe rând, țările lovite de recesiune s-au văzut nevoite să ceară ajutorul FMI64.
Doar în Europa, instituția a acordat credite în valoare 140 miliarde de euro. Condițiile
impuse de FMI au dictat cursul economiilor pe care aceasta le-a împrumutat. Responsabil de
această schimbare este Dominique Strauss-Kahn (fost director al FMI în perioada 2007-2011).
Europenii au protestat față de măsurile de austeritate și au acuzat FMI că este cea care
le impune aceste schimbări atât de drastice neluând în considerare şi nivelul de trai pe care
aceştia îl au. Băncile, în timpul crizei, au început să acorde tot mai greu credite, guvernele s-au
confruntat cu o lipsă tot mai acută de finanțare, iar FMI și-a dublat fondul destinat
împrumuturilor, a relaxat condițiile de creditare și a făcut mai multe scheme de finanțare pentru
a ajuta statele să facă față efectelor crizei65. Dacă în condiții normale Fondul Monetar
Internaţional permite unei țări să se împrumute cu până 300% din suma pe care o cotizează, în
timpul crizei a ridicat considerabil acest plafon, de exemplu: Grecia:3.212%, Irlanda:2.322%,
România:1.111%.
Câștigurile fondului au început să crească, de la împrumuturile cu dobândă 0 acordate
statelor subdezvoltate din lumea a treia, instituția dă bani acum cu dobândă mult mai mică
decât cele întâlnite pe piețele de capital. Dobânzile variază în funcție de fiecare stat. Fiecare
tranşă de credit vine cu o dobândă diferită în fucție de cursul de schimb în acel moment al
monedei FMI (SDR/ DST - Drepturi Speciale de Tragere – un coș de valute alcătuit din dolarul
American, euro, lira sterlină și venul japonez) și de piețele concurenţiale. În general, dobânzile
rămân secrete.
Condițiile impuse de finanțatorul extern pentru acordarea creditelor au conturat
economiile țărilor pe care le-a finanțat și au dictat ritmul și prioritatea reformelor aplicate de
aceasta. Atunci când împrumută un stat, economiștii Fondului stabilesc, împreună cu
Guvernatorul din respectiva țară, țintele care trebuie atinse pentru eliberarea tranșelor66.
Pentru a atinge aceste ținte, precum cele privind deficitul de buget, cele legate de
arierate sau rezultatele companiilor de stat, guvernanții au introdus uneori măsuri dure, unele la
propunerea Fondului, altele pentru că pur și simplu nu aveau altă strategie. În timp ce criza
devine tot mai acută, în statele care s-au împrumutat, țintele au fost tot mai greu de atins.
Astfel, statele au apelat la măsuri de austeritate care au dus mai degrabă la încetinirea creșterii
economiei decât la relansare.
În 2011, capacitatea de creditare a Fondului era de 234 miliarde de dolari. În următorii
ani, aceasta va crește până la 450 miliarde de dolari, ca rezultat de a majora aceste fonduri la
750 miliarde de dolari. În plus, Fondul deține și rezerve de aur de aproximație 3140 tone. În
general, ţările sărace sunt predispuse la corupţie, astfel FMI intervenind cu măsuri mult mai
drastice pentru a salva ţara respectivă. Ţările precum Italia, Japonia, Taiwan, China nu au fost

64
Rodica Milena Zaharia, Economie mondială, Editura Era, Bucureşti, 1999,p.199-204.
65
Alex Berca, Crizele economice şi ciclitatea lor, Editura Semănătorul, 2010, pag. 254.
66
Alex Berca, op.cit., pag. 104-106.

55
 campioane ale anticorupţiei, însă economic s-au descurcat destul de bine67.
FMI sau Comisia Europeană are în vedere toate ţările în care corupţia a evoluat mult
sau doreşte să evolueze stopând corupţia în domeniul public. Criza economică actuală a
acentuat corupţia, oamenii văzând prin corupţie un mod mai uşor de a obţine anumite lucruri.
De la declanşarea crizei financiare internaţionale, băncile centrale din ţările bogate, în
special cea din SUA şi Banca Centrală Europeană s-au angajat în politici costisitoare costând în
achiziţii de obligaţiuni şi reducerea dobânzilor de politică monetară pentru a ajuta lichidităţile
pe piaţa şi pentru a evita blocarea creditării.
h. România și FMI
România a aderat la FMI în 1972.
România a devenit membru FMI la 15 decembrie 1972 şi face parte din grupa de ţări
(numită constituenţă) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Cipru, Croaţia,
Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie
2012 şi Belgia şi Luxemburg. Menno Snel (din Olanda) este Director Executiv pentru România
în cadrul FMI iar Guvernatorul României la FMI este Constantin Mugur Isărescu, Guvernatorul
Băncii Naţionale a României.
Fondul a avut un reprezentant rezident la Bucureşti începând cu anul 1991. Începând cu
luna aprilie 2016, noul reprezentant rezident al Fondului Monetar Internaţional (FMI) în
România este Alejandro Hajdenberg, care a ocupat anterior poziţia de senior economist la
Biroul FMI din Cipru.
Participarea României la FMI (din data de 2 februarie 2016) se ridică la 1 811,4
milioane DST sau 0,38% din cota totală.68
Asistenţa financiară: Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în 13 ocazii
ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului, după cum urmează:
Data Suma Suma
Tipul
Data Aprobarii Expirarii sau Aprobata Trasa (milioane
Acordului
Rezilierii (milioane SDR) SDR)
Stand-
10/03/75 10/02/76 95.0 95.0
by
Stand-
09/09/77 09/08/78 64.1 64.1
by
Stand-
06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5
by
Stand-
04/11/91 04/10/92 380.5 318.1
by
Stand-
05/29/92 03/28/93 314.0 261.7
by
Stand-
05/11/94 04/22/97 320.5 94.3
by
Stand-
04/22/97 05/21/98 301.5 120.6
by
Stand-
08/05/99 02/28/01 400.0 139.75
by
Stand-
10/31/01 10/15/03 300.0 300.0
by
67
Ha-Joon Chang, Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb şi istoria secretă a capitalismului, Editura Polirom,
Bucureşti, 2011, pag. 200-205.
68
http://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.aspx.

56
 Stand-
07/07/04 07/07/06 250.0 0
by preventiv
Stand-
05/04/2009 03/15/2011 11443.0 10569
by
Stand-
31/03.2011 31/04/2013 3090 0
by preventiv
Stand-
27/06.2013 26/07.2013 1751 0
by preventiv

Începând cu anul 1991, asistenţa financiară acordată de FMI s-a concretizat în

aprobarea unui număr de zece aranjamente stand-by. De asemenea, la începutul anilor ‘90 au
fost derulate trei împrumuturi speciale în cadrul unor facilități de finanțare. Din ultimele trei
aranjamente stand-by, aprobate de FMI în anii 2009, 2011 și 2013, România a efectuat trageri
în valoare de 10,57 miliarde DST (aproximativ 11,9 miliarde euro) doar din cel aprobat în
2009. Aranjamentele aprobate în 2011 și 2013 au fost de tip preventiv, autoritățile române
neefectuând nicio tragere din sumele aprobate (aproximativ 3,5 miliarde euro cel din 2011 și
1,98 miliarde euro cel din 2013).
În septembrie 2013, guvernul României a semnat cu FMI şi Comisia europeană un nou
acord stand-by de tip preventiv. Acordul s-a derulat pe 2 ani, cu o valoare de 4 miliarde EUR,
concentrat pe continuarea reformelor începute în perioada acordului precedent. Scopul
principal al încheierii acordului a fost de a continua implementarea măsurilor de reformă
iniţiate în ultima perioadă (în domeniile energiei, transporturilor, sănătăţii, guvernanţei
corporatiste în sectorul companiilor de stat), a consolida reuşitele acestor iniţiative, a reveni la
o creştere economică robustă şi a spori competitivitatea în vederea adoptării, într-un orizont
mediu de timp, a monedei euro, în conformitate cu programul de convergenţă.
Caracterul preventiv presupune că finanţările sunt disponibile pentru eventualitatea în
care contextul macroeconomic extern ar suferi o înrăutăţire semnificativă. Autorităţile române
nu au intenţionat să acceseze sumele disponibile, menţinând caracterul preventiv al acordului
pe toata durata sa.
Acordul României cu FMI a expirat în data de 26 septembrie 2015. Momentan,
autorităţile nu consideră necesară lansarea de negocieri în vederea unui potenţial nou acord
stand-by de tip preventiv.

C. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură este principalul organism
de dezvoltare rurală din sistemul Naţiunilor Unite. Această organizaţie luptă împotriva sărăciei
şi foametei încurajând dezvoltarea agriculturii, ameliorarea nutriţiei şi creşterea securităţii
alimentare şi accesul tuturor, în orice moment, la hrana de care au nevoie pentru a duce o viaţă
activă şi sănătoasă.
FAO a fost fondată la 16 octombrie 1945 în timpul unei conferinţe desfăşurate la
Quebec. Din 1981, această dată este celebrată în fiecare an ca ziua internaţională a alimentaţiei.
FAO strânge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind hrana, alimentaţia
şi agricultura. Termenul „agricultură” şi derivatele lui includ pescăriile, produsele mării,
pădurile şi produsele brute ale exploatării forestiere.
FAO promovează şi, acolo unde este indicat, recomandă întreprinderea unor acţiuni pe
plan naţional şi internaţional în legătură cu:
- cercetări ştiinţifice, tehnologice, sociale şi economice privind hrana, alimentaţia şi
agricultura;

57
 - îmbunătăţirea învăţământului şi administraţiei în domeniul hranei, alimentaţiei şi
agriculturii şi răspândirea cunoştinţelor teoretice şi practice privind hrana şi agricultura;
- conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie
agricolă;
- perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuţie a produselor alimentare
şi agricole;
- adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol pe plan naţional şi
internaţional;
- adoptarea unor politici internaţionale în privinţa acordurilor asupra produselor
agricole.
FAO are de asemenea şi următoarele funcţii:
- furnizează asistenţa tehnică pe care guvernele o cer;
- organizează, în cooperare cu guvernele interesate, misiunile necesare pentru a le
ajuta să-şi îndeplinească obligaţiile care decurg din acceptarea de către ele a recomandărilor
Conferinţei Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură;
- în general, ia toate măsurile necesare şi indicate spre a realiza scopurile
organizaţiei.
Programele speciale ale FAO ajută ţările să se pregătească pentru crizele alimentare şi
permit furnizarea de ajutoare în caz de necesitate. În medie FAO are cam 2000 de proiecte în
orice moment. Proiectele FAO cheltuiesc mai mult de 300 milioane $ pe an din fondurile
asigurate de agenţiile donatoare şi guverne.
FAO este condusă de Conferinţa statelor membre, care se reuneşte o dată la 2 ani.
Conferinţa alege 49 de membrii ai Consiliului, care acţionează ca organ director între sesiunile
Conferinţei.
Conferinţa FAO are următoarele funcţii69 :
- hotărăşte politica generală şi aprobă bugetul organizaţiei;
- adoptă regulamentul interior şi regulamentul financiar pentru organizaţie;
- poate, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, să facă recomandări
statelor membre şi membrilor asociaţi în problemele referitoare la alimentaţie şi agricultură, ca
acestea să le examineze şi să le pună în aplicare printr-o acţiune nominală;
- poate face recomandări oricărei organizaţii internaţionale în orice problemă
legată de scopurile organizaţiei;
- poate revizui orice hotărâre luată de Consiliu.
FAO are un Director general70 , care va fi numit de Conferinţă pe o durată de 4 ani. La
expirarea perioadei de 4 ani, Directorul general poate fi din nou numit pe o perioadă de 2 ani.
După expirarea acestei perioade de 2 ani, Directorul general poate fi din nou numit pe o nouă
perioadă de 2 ani, după care nu va mai putea fi reales.
România a aderat la FAO în 1961.
FAO are 3700 de angajaţi, care lucrează la cartierul general şi pe teren.
Sediul FAO este: Vialle delle Terme di Caracalla, Roma, Italia. Directorul General al
FAO este José Graziano da Silva (Brazilia).

D. Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)

OIM, a cărei constituire făcea parte din Tratatul de la Versailles, a fost fondată în 1919
şi are 178 de state membre 71. În 1946, ea devine prima instituţie specializată a ONU. OIM este
unica instituţie majoră care a supravieţuit Tratatului de la Versailles.
Necesitatea apariţiei organizaţiei a fost subliniată încă din sec. XIX de doi industriaşi,
69
Art. IV – Constituţia FAO.
70
Art. VII – Constituţia FAO.
71
Samoa a devenit al 178 stat membru al OIM la 11 martie 2005.

58
galezul Robert Owen (1771 - 1853) şi francezul Daniel Legrand (1783 - 1859). Prima motivaţie
a fost una umanitară. Muncitorii erau din ce în ce mai exploataţi, fără a se da importanţă
sănătăţii.
OIM caută să promoveze justiţia socială pentru muncitorii din întreaga lume. OIM
elaborează politici şi programe internaţionale destinate să amelioreze condiţiile de muncă,
fixează norme internaţionale pentru a facilita aplicarea lor de către autorităţile naţionale,
conduce un program larg de cooperare tehnică pentru a ajuta guvernele să le pună în practică şi
se ocupă de formarea, învăţământul şi cercetarea în vederea promovării de diverse acţiuni.
OIM se distinge de alte organizaţii mondiale prin faptul că reprezentanţi ai muncitorilor
şi angajaţilor participă la elaborarea politicilor sale pe picior de egalitate cu reprezentanţii
guvernelor.
OIM se compune din 3 organisme72 :
- Conferinţa Internaţională de Muncă reuneşte reprezentanţi ai guvernelor,
angajatori şi angajaţi din toate statele membre. Aceasta adoptă bugetul şi fixează norme de
muncă internaţionale. Aceasta se întruneşte cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori e nevoie 73
şi este compusă din 4 reprezentanţi 74 ai fiecărui stat membru. Conferinţa alege 75 un preşedinte
şi 3 vicepreşedinţi76.
- Consiliul de Administraţie este alcătuit din 56 de membri 77 şi se întruneşte de
două ori pe an. Acesta dirijează operaţiunile OIM, pregăteşte programul şi bugetul şi
examinează cazurile în care normele OIM nu sunt respectate;
- Biroul Internaţional de Muncă este secretariatul permanent al OIM, fiind sub
direcţia Consiliului de Administraţie. Personalul acestuia este ales de către Directorul General
conform regulilor adoptate de Consiliul de Administraţie78. Un anumit număr de persoane
trebuie să fie femei.
Consiliul de Administraţie stabileşte ordinea de zi a sesiunilor Conferinţei după ce
examinează toate propunerile făcute de către guvernele statelor membre şi stabileşte reguli
pentru a asigura o pregătire tehnică şi o consultare a principalelor interese ale statelor
membre79.
Biroul Internaţional de Muncă are următoarele atribuţii80
- pregăteşte documentaţia pentru ordinea de zi a Conferinţei;
- furnizează guvernelor, la cererea acestora şi în măsura puterilor, tot ajutorul
pentru elaborarea legislaţiei, pe baza deciziilor Conferinţei;
- întocmeşte teme cu privire la observarea efectivă a convenţiilor;
- redactează publicaţii în limbile pe care Consiliul de Administraţie le consideră
necesare.
Posibilităţile de studiu si de formare sunt oferite Centrului Internaţional de
perfecţionare profesională şi tehnică de la Turin (Italia). Institutul Internaţional de studii
sociale al OIM dispune de mai multe mijloace de acţiune printre care: reţele de cercetare,
instanţe de politici sociale, cursuri şi seminarii, conferinţe ale experţilor şi programe de
cercetare şi publicaţii.
OIM e condusă de un Director General81 ales de către Consiliul de Administraţie.
72
Art. 2, Constituţia OIM.
73
Art. 3, Constituţia OIM.
74
2 reprezentanţi ai guvernului, un reprezentant al angajatorilor şi un reprezentant al angajaţilor.
75
Art. 17, Constituţia OIM.
76
Un reprezentant al guvernelor, unul al angajatorilor şi unul al angajaţilor.
77
28 de reprezentanţi ai guvernelor, 14 reprezentanţi ai angajatorilor şi 14 reprezentanţi ai angajaţilor.
78
Art. 9, Constituţia OIM
79
Art. 14, Constituţia OIM.
80
Art. 10, Constituţia OIM.
81
Art. 8, Constituţia OIM.

59
Pentru a 50 sa aniversare, în 1969, OIM a primit premiul Nobel pentru pace.
România a aderat la OIM în 1919.
OIM are 2500 de angajaţi, oficiali şi experţi la sediul de la Geneva şi în 49 de oficii din
întreaga lume. Bugetul OIM pentru 2004 – 2005 este 529 milioane $.
Sediu OIM este: 4, route des Morillons, CH – 1211, Geneva, Elveţia. Directorul
General al OIM este Guy Ryder (Anglia).

E. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)

UNESCO a fost creată la 16 noiembrie 1945 pentru a instaura o pace mondială durabilă
construită pe solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii. Aceasta exercită activităţile sale
în domeniul educaţiei, ştiinţelor naturale, ştiinţelor sociale şi umane, culturii şi comunicaţiei.
Constituţia UNESCO adoptată în Conferinţa de la Londra din noiembrie 1945 şi
aplicată începând cu 4 noiembrie1946, a fost adoptată de cele 20 de state fondatoare (Anglia,
Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de Sud, Australia, India, Mexic, Franţa, Republica
Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China, Danemarca, SUA, Cehoslovacia,
Brazilia, Liban şi Grecia).
UNESCO îşi propune să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii, strângând
legăturile de colaborare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă şi cultură spre a asigura respectul
universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă şi religie, pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor
popoarelor.
Una din misiunile UNESCO este cea de a menţine o listă de locuri din patrimoniul
mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror
conservare şi salvare sunt importante pentru comunitatea mondială.
Atribuţiile UNESCO sunt următoarele82:
- favorizează cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare, acordând
concursul său organelor de informare a maselor; le recomandă în această priviinţă încheierea
acelor acorduri internaţionale pe care consideră utile spre a înlesni circulaţia liberă a ideilor
prin cuvânt şi imagine;
- imprimă un puternic impuls educaţiei şi răspândirii culturii;
- colaborează cu statele membre ale organizaţiei care doresc aceasta pentru a le
ajuta să dezvolte acţiunea lor educativă;
- instituie colaborarea între popoare în scopul realizării treptate a idealului ca
accesul la educaţie să fie deschis în mod egal tuturor, fără deosebire de rasă, religie, sex sau de
condiţie economică sau socială;
- sugerează metodele de educaţie cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor din
lumea întreagă în spiritul răspunderilor omului liber;
- ajută la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei;
- veghează la conservarea şi protecţia patrimoniului universal de cărţi, opere de
artă şi alte monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi recomandă popoarelor interesate
să încheie convenţii internaţionale în această priviinţă;
- încurajează colaborarea între popoare în toate domeniile activităţii intelectuale,
schimbul internaţional de persoane care lucrează în domeniul educaţiei, al ştiinţei şi culturii,
precum şi schimbul de publicaţii, obiecte de artă, materiale de laborator şi orice fel de
documentaţii utile;
- înlesneşte prin metode corespunzătoare de cooperare internaţională accesul
tuturor popoarelor la materiale publicate în fiecare ţară.
82
Art. 1 – Convenţia UNESCO.

60
 Fiind preocupată să asigure statelor membre independenţa, integritatea şi diversitatea
rodnică a culturilor şi sistemelor lor de educaţie, UNESCO se abţine de la orice amestec care
ţine în mod esenţial de competenţa internă a acestora.
Programele UNESCO caută să promoveze o cultură a păcii şi a dezvoltării durabile.
Acestea sunt axate pe următoarele obiective: asigură educaţie pentru toţi, încurajeaza cercetarea
asupra mediului înconjurător datorită unor programe ştiinţifice internaţionale, susţine expresia
de identităţi culturale, ocroteşte şi pune în evidenţă patrimoniul cultural al lumii şi încurajează
circulaţia liberă a informaţiei, libertatea presei şi întăreşte mijloacele de comunicare ale ţărilor
în curs de dezvoltare.
UNESCO este susţinută de comisiile naţionale, asociaţiile UNESCO, centre şi cluburi.
Ea cooperează cu mai mult de 395 de organizaţii şi fundaţii cât şi cu reţele internaţionale şi
regionale.
Organul director al UNESCO, Conferinţa Generală, se compune din reprezentanţi ai
tuturor statelor membre şi se reuneşte o dată la doi ani. Consiliul Executiv, compus din 58 de
membri aleşi de către Conferinţă, este însărcinat cu supervizarea execuţiei programului adoptat
de Conferinţă.
Conferinţa Generală are următoarele atribuţii83 :
- stabileşte orientarea şi linia de conduită generală a organizaţiei şi se pronunţă
asupra programelor prezentate de Consiliul Executiv;
- convoacă dacă este cazul, în conformitate cu regulamentul stabilit de ea,
conferinţe interguvernamentale în probleme privind educaţia, ştiinţele naturii şi umanistice şi
răspândirea cunoştinţelor; conferinţe neguvernamentale în aceleaşi probleme pot fi convocate
de Conferinţa Generală sau de Consiliul Executiv în conformitate cu regulamentul întocmit de
Conferinţă;
- dă consultaţii ONU asupra aspectelor educative, ştiinţifice şi culturale ale
problemelor interesând acea organizaţie, în condiţiile şi după procedura care vor fi stabilite de
autorităţile competente ale ambelor organizaţii;
- primeşte şi examinează rapoartele care îi sunt prezentate periodic de către statele
membre;
- alege membrii Consiliului Executiv şi numeşte Directorul General la propunerea
Consiliului Executiv.
Consiliul Executiv are următoarele atribuţii84:
- pregăteşte ordinea de zi a reuniunilor Conferinţei Generale;
- răspunde faţă de Conferinţă pentru îndeplinirea programului adoptat de aceasta;
- în perioada între două sesiuni ale Conferinţei Generale, poate îndeplini atribuţii
consultative pe lângă Naţiunile Unite;
- face Conferinţei Generale recomandări priviind admiterea de noi membrii în
organizaţie;
- întocmeşte regulamentul său interior;
- ia toate măsurile necesare pentru consultaţii cu reprezentanţi ai organizaţiilor
internaţionale sau cu persoane calificate care se ocupă de problemele de competenţa lui;
- poate cere avize consultative Curţii Internaţionale de Justiţie în problemele
juridice care s-ar ivi în cadrul activităţii organizaţiei.
România a aderat la UNESCO în 1956.
UNESCO are 2145 de angajaţi. Sediul UNESCO este: 7 Place de Fontenoy, 75352 Paris
07-SP, Franţa. UNESCO are şi 73 de suboficii în diverse ţări din lume. Directorul General al
UNESCO este Irina Bokova (Bulgaria).

83
Art. IV – Convenţia UNESCO.
84
Art. V – Convenţia UNESCO.

61
 F. Organizaţia Mondială A Sănătăţii (OMS)
Creată în 1948, OMS este principala instituţie în domeniul sănătăţii. Scopul său este să
aducă toată populaţia la nivelul de sănătate cel mai ridicat posibil.
Direcţiile sale esenţiale sunt:
- reducerea mortalităţii excesive, morbidităţii, în special la populaţiile
marginalizate şi sărace;
- promovarea stilului de viaţă sănătos şi reducerea riscurilor sănătăţii care decurg
din cauze ce ţin de mediul înconjurător, economic, social şi comportament;
- dezvoltarea sistemelor de sănătate mai echitabile şi eficace, care răspund
cerinţelor legitime ale oamenilor şi corecte din punct de vedere financiar;
- dezvoltarea politicilor sănătoase şi promovarea dimensiunilor sănătoase în
politicile sociale, economice şi de dezvoltare.
Atribuţiile OMS85 sun următoarele:
- acţionează ca autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii în
lucrările cu caracter internaţional;
- stabileşte şi menţine o colaborare efectivă cu Naţiunile Unite, instituţiile
specializate, administraţiile guvernamentale de sănătate, grupurile profesionale şi, de asemenea,
cu oricare altă organizaţie care va părea indicată;
- acordă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi întări serviciile de
sănătate;
- procură asistenţă tehnică potrivită şi, în caz de urgenţă, dă ajutorul necesar la
cererea guvernelor sau după aprobarea lor;
- acordă ajutor la procurarea unor servicii sanitare unor populaţii speciale;
- înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice care vor părea necesare,
precum şi servicii de epidemiologie şi de statistică;
- încurajează şi îşi aduce contribuţia la suprimarea bolilor epidemice, endemice şi
oricăror alte boli;
- încurajează adoptarea de măsuri proprii prevenirii neajunsurilor aduse de
accidente, colaborând la nevoie cu alte instituţii specializate;
- uşurează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care contribuie la
progresul sănătăţii;
- propune convenţii, acorduri şi regulamente, face propuneri privind chestiuni
internaţionale de sănătate;
- face să progreseze acţiunea în sprijinul sănătăţii şi al bunăstării fizice a mamei şi
a copilului;
- favorizează toate activităţile în domeniul igienei mintale, în special măsurile
care se raportează la stabilirea relaţiilor armonioase dintre oameni;
- stimulează şi promovează cercetarea în domeniul sănătăţii;
- favorizează îmbunătăţirea normelor de învăţământ şi pe cale de formare a
personalului sanitar şi medical;
- studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind igiena
publică şi grija medicală preventivă şi curativă, cuprinzând şi serviciile spitaliceşti şi
securitatea socială şi colaborează la nevoie cu alte instituţii specializate;
- dă toate informaţiile, sfaturile şi toată asistenţa în domeniul sănătăţii;
- ajută la formarea printre popoare a unei opinii publice luminate în ceea ce
priveşte sănătatea;
- standardizează în limitele necesare metodele de diagnostic;
- dezvoltă, stabileşte şi încurajează adoptarea de norme internaţionale în ceea ce
priveşte alimentele, produsele biologice, farmaceutice şi similare;
85
Art. 2 – Constituţia OMS.

62
 - în general, ia orice măsură necesară pentru atingerea scopului subscris de
organizaţie.
Organul director al OMS este Adunarea Mondială a Sănătăţii, compusă din
reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi care se reuneşte în fiecare an. Adunarea Mondială a
Sănătăţii are în prezent 192 de membri.
Adunarea Mondială a Sănătăţii are următoarele atribuţii86
- stabileşte politica organizaţiei;
- alege statele chemate să desemneze o personalitate în Consiliu Executiv;
- numeşte Directorul General;
- studiază şi aprobă rapoartele şi activităţile Consiliului şi ale Directorului
General; dă Consiliului instrucţiuni în materie acolo unde unele măsuri, studii şi cercetări, ca şi
prezentarea rapoartelor, ar fi necesare;
- crează orice comisie necesară activităţii organizaţiei;
- controlează politica financiară a organizaţiei, examinează şi aprobă bugetul său;
- dă instrucţiuni Consiliului sau Directorului General pentru a atrage atenţia
statelor membre şi a organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale asupra
oricărei chestiuni privind sănătatea pe care Adunarea va putea să le considere demne de
semnalat;
- invită orice organizaţie naţională sau internaţională, guvernamentală sau
neguvernamentală, care are răspunderi înrudite cu cele ale organizaţiei, să numească
reprezentanţi care să participe fără drept de vot la sesiunile sale;
- studiază recomandările referitoare la sănătate, emanând de la Adunarea
Generală, de la ECOSOC, de la Consiliul de Securitate şi raportează acestora măsurile luate de
organizaţie în executarea unor astfel de recomandări;
- face un raport ECOSOC conform dispoziţiilor oricărui acord intervenit între
organizaţie şi ONU;
- ajută sau conduce orice lucrări de cercetare în domeniul sănătăţii;
- crează orice altă instituţie care va crede că este de dorit;
- ia orice altă măsură proprie ducerii la bun sfârşit a scopului organizaţiei.
În anul 1977, Adunarea a adoptat formula “Sănătatea pentru toţi de aici în anul 2000”,
obiectiv prioritar al OMS.
Deciziile şi politicile Adunării Mondiale a Sănătăţii sunt date în seama Consiliului
Executiv compus din 32 de experţi numiţi de guverne care se întâlnesc de două ori pe an.
Atribuţiile Consiliului Executiv sunt următoarele:
- aplică deciziile şi directivele Adunării;
- acţionează ca organ executiv al Adunării;
- exercită orice altă funcţie cu care a fost însărcinat de către Adunarea;
- dă consultaţii Adunării asupra problemelor care îi vor fi supuse de către acest
organism;
- supune din proprie iniţiativă Adunării consultări sau propuneri;
- supune Adunării spre examinare şi aprobare un program general de lucru pe o
perioadă de timp determinată;
- studiază toate cheltuielile care îi intră în componenţă;
- ia toate măsurile de urgenţă în cazul unor evenimente care vor cere o acţiune
imediată.
România a aderat la OMS în 1948.
OMS are birouri regionale la Brazzaville (Congo), Washington DC (SUA), Cairo
(Egipt), Copenhaga (Danemarca), New Delhi (India), Manila (Filipine).
OMS are în jur de 3500 de angajaţi.
86
Art. 18 – Constituţia OMS.

63
 Sediul OMS este: 20 avenue Appia, CH – 1212, Geneva 27, Elveţia. Directorul General
al OMS este Dr Margaret Chan(China).

G. Grupul Băncii Mondiale (WB)

Dacă la început Acordul Bretton Woods a dat naștere alături de FMI, doar Băncii
Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în prezent se vorbește despre grupul Băncii
Mondiale care cuprinde 5 instituții. Este demn de reținut că potrivit statutelor interne, Banca
Mondială reprezintă de fapt doar două din cele cinci instituții componente și anume BIRD și
IDA (Asociația Internațională pentru Dezvoltare).
Astfel, Banca Mondială grupează 5 instituţii:
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, BIRD (International
Bank for Reconstruction and Development - IBRD), creată în 1945;
- Compania Financiară Internaţională, CFI (International Financial Corporation -
IFC), creată în 1956;
- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, AID (International Development
Association - IDA), creată în 1960;
- Centrul Internaţional de Soluţionare a Disputelor de Investiţii, CISDI
(International Centre for Settling Investment Disputes- ICSID), creat în 1966.
- Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale, AGIM (Multilateral
Investment Guarantee Agency -MIGA), creată în 1988.
Aceste instituţii au ca obiectiv comun de a reduce sărăcia în întreaga lume întărind
economiile ţărilor sărace. Scopul lor este de a ameliora nivelul de viaţă al populaţiilor
favorizând creşterea economică.
Organul director al Băncii este Consiliul Guvernatorilor, în care toate statele membre
sunt reprezentate. Operaţiunile Generale sunt delegate unui grup mai restrâns, Consiliul de
Administraţie. Preşedintele Băncii este preşedintele Consiliului.
În fiecare an, Banca Mondială publică Raportul asupra dezvoltării în lume, una din
publicaţiile sale cele mai importante.
Banca Mondială strânge aproape tot capitalul său prin vânzarea de certificate de tip
AAA si alte operaţiuni pe piaţa internaţională de capital. Banca Mondială are 189 state membre
şi în jur de 10000 de angajaţi.
Sediul Băncii Mondiale este: 1818 H Street N W , Washington DC 20433, SUA.
Preşedintele Băncii Mondiale este Jim Yong Kim (Korea de Sud).
Organe de conducere
i. Consiliul Guvernatorilor este compus dintr-un guvernator și un supleant numit de
către fiecare țară membră. Postul este deținut, de regulă, de ministrul de finanțe, respectiv de
guvernatorul băncii centrale (ori un oficial cu un rang similar) al fiecărei țări membre.
Mandatul membrilor este de 5 ani cu posibilitatea reînvestirii. În cazul în care țara este membră
a Băncii și este, de asemenea, un membru al International Finance Corporation (IFC) sau
Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) atunci guvernatorul numit și supleantul
desemnat funcționează ex officio ca guvernator și supleant în consiliile de guvernatori ale IDA
și IFC. De asemenea, aceștia servesc în calitate de reprezentanți ai țării lor și în Consiliul de
administrație al Centrului Internațional pentru Soluționarea Disputelor de Investiții (ICSID), cu
excepția cazului în care se menționează altfel. În ce privește Agenția Multilaterală pentru
Garantarea Investițiilor (MIGA), reprezentanții sunt numiți separat.
Rolul Consiliului Guverantorilor
Toate puterile Băncii sunt acordate acestui organ, potrivit statutului băncii. Cu toate
acestea, consiliile guvernatorilor au delegat toate puterile Directorilor Executivi, cu excepția

64
celor interzise a fi delegate.
Acestea din urmă includ:
- Recunoașterea și suspendarea membrilor;
- Creșterea sau reducerea stocului de capital autorizat;
- Determinarea distribuției venitului net al Băncii;
- Hotărăsc asupra apelurilor la deciziile luate de către Directorii Executivi referitoare
la interpretări ale statutului băncii;
- Face aranjamente formale cuprinzătoare pentru a coopera cu alte organizații
internaționale;
- Suspendă definitiv operațiunile Băncii;
- Creșterea numărului de directori executivi aleși și
- Aprobarea modificării statutului băncii.

a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

Articolele BIRD au fost elaborate în 1944 în timpul Conferinţei de la Bretton Woods şi
Banca a început operaţiunile sale în 1946. Mandatul său constă în a încuraja mişcările de
capitaluri şi a ajuta ţările devastate de cel de-al doilea război mondial să-şi revină.
Operaţiunile de împrumuturi ale Băncii sunt finanţate cu 90% de către pieţele de
capitaluri internaţionale. În timpul existenţei BIRD, acţionarii săi au subscris 11 miliarde $ în
capitaluri, iar această sumă a permis emiterea a mai mult de 280 miliarde $ în împrumuturi.
Împrumuturile acordate de BIRD sunt investite în sectoare variate: energie, petrol şi
gaz, industrie şi minerit, transporturi, dezvoltare urbană, apă şi igienă şi sectorul financiar.
BIRD are 189 state membre.
România a devenit membră BIRD (Banca Mondială) în 1972, acceptând Rezoluţia
Consiliului Guvernatorilor nr. 280/28.11.1972 care stabileşte termenii şi condiţiile de aderare.
În prezent România deţine 5.418 acţiuni din capitalul Băncii, iar valoarea subscripţiei vărsate
este de 40,7 milioane de dolari.
Conform HG nr. 663/2014 şi HG nr. 34/1997, guvernator pentru România la BIRD este
ministrul finanţelor publice, poziţia de guvernator supleant fiind deţinută de viceguvernatorul
BNR desemnat în acest sens de către guvernatorul băncii centrale a României.
Activitatea Băncii Mondiale în România a fost reluată în anul 1991.
Strategia de parteneriat de ţară pentru perioada 2014-2017 (Country Partnership
Strategy) a fost construită în jurul a trei piloni: modernizarea sistemului de guvernare,
susţinerea dezvoltării economice şi crearea de locuri de muncă, precum și creşterea nivelului de
incluziune socială.
Din 1991 şi până la 31 ianuarie 2016, Banca Mondială a acordat României un sprijin
financiar în valoare de 11,01 miliarde de dolari.
Un împrumut pentru politici de dezvoltare (Fiscal Effectiveness and Growth
Development Policy Loan – FEG-DPL) în valoare de 750 milioane euro, care vizează
eficientizarea finanţelor publice şi creşterea economică, a fost aprobat pentru România în 22
mai 2014, odată cu Strategia de parteneriat de ţară.
Anterior, ca parte a sprijinului financiar coordonat pentru susţinerea României în
contracararea efectelor crizei economice, Banca Mondială a acordat ţării noastre în perioada
2009-2011 trei împrumuturi pentru politici de dezvoltare (Development Policy Loan - DPL), în
valoare totală de un miliard de euro, iar în continuarea acestora un împrumut pentru politici de
dezvoltare cu opţiune de amânare a tragerii (Development Policy Loan with a Deferred
Drawdown Option - DPL DDO), tot pentru suma de un miliard de euro, în 2012.

b) Compania Financiară Internaţională (CFI).

Societatea Financiară Internaţională este o entitate separată în Banca Mondială şi

65
fondurile sale sunt distincte faţă de cele ale BIRD. Portofoliul său total este de 23,4 miliarde $
incluzând 6,6 miliarde $ împrumuturi sindicale.
CFI este prima sursă multilaterală de participare la capital şi de finanţare a
împrumuturilor pentru proiectele din sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare.
CFI se supune la 3 principii esenţiale în investiţiile sale:
- se străduieşte să joace un rol de catalizator reunind investitorii privaţi pentru a
finanţa proiectele printr-o participare minoritară în vederea mobilizării de fonduri suplimentare;
- acţionează ca o întreprindere în parteneriat cu sectorul privat;
- nu participă decât în investiţiile în care poate să-şi aducă o contribuţie specială
(de exemplu atrăgând investiţii străine într-o ţară pentru prima dată).
CFI se finanţează ea însăşi, împrumutându-se în principal de pe pieţele financiare pe
baza solidităţii financiare şi reputaţiei sale. SFI are 176 state membre.

c) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID).

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) este componenta Băncii Mondiale
care ajută țările cele mai sărace ale lumii. Supervizată de 173 de națiuni acționare, IDA își
propune să reducă sărăcia prin acordarea de împrumuturi (numite „credite“) și granturi pentru
programe care să stimuleze creșterea economică, reducerea inegalităților, și în ultimă fază
îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor.
AID completează brațul inițial de creditare al Băncii Mondiale (Banca Internațională
pentru Reconstrucție și Dezvoltare care a fost stabilit pentru a funcționa ca o afacere de sine
stătătoare și oferă împrumuturi și consiliere cu venituri medii și țările sărace-bonitate).
BIRD și IDA împart același personal și sediul central și evaluează proiectele depuse
potrivit acelorași standarde și exigențe. AID permite ţărilor cele mai sărace de pe glob, cele
care nu sunt în măsură să facă împrumuturi la BIRD, să se împrumute în condiţii foarte
liberale. BIRD asigură administrarea AID.
Bugetul AID este constituit din contribuţiile ţărilor donatoare. Aceste contribuţii sunt
vărsate în principal de membrii cei mai bogaţi ai AID, dar printre donatori se numără şi ţări
care se împrumută de la BIRD. O dată la 3 ani, donatorii sunt rugaţi „să reconstituie” rezervele
AID.
AID este una dintre cele mai mari surse de asistență pentru 75 de țări cele mai sărace
ale lumii, dintre care 39 sunt în Africa, și este cea mai mare sursă de fonduri de la donatori
pentru serviciile sociale de bază în aceste țări.
AID împrumută bani în condiții preferențiale. Acest lucru înseamnă că creditele AID au
o dobândă zero sau foarte scăzută și rambursările sunt întinse pe o perioadă de la 25 la 40 de
ani, inclusiv o perioadă de grație de 5 până la 10 ani. AID acordă, de asemenea, subvenții
pentru țările în primejdie de a se îndatora. În plus față de împrumuturi și subvenții, AID oferă
niveluri semnificative de reducere a datoriilor prin țările sărace puternic îndatorate (HIPC) și
reducerea datoriilor Inițiativei multilaterale (MDRI).
În anul fiscal incheiat la 30 iunie 2017, angajamentele AID au totalizat 19500000000 $,
din care 17% au fost furnizate în condiții de grant. Noi angajamente în 2017 au cuprins 261 de
noi operațiuni.
Din 1960, AID a oferit 345 miliarde $ pentru investiții în 113 de țări. Angajamentele
anuale au crescut în mod constant și în medie de aproximativ 18 miliarde de $ in ultimii trei
ani.
AID investeşte sume mari în proiecte privind mediul înconjurător, agricultură, sănătate,
educaţia de bază şi problemele femeilor.

d) Centrul Internaţional de Soluţionare a Disputelor de Investiţii (CISDI).

66
 CISDI acordă facilităţi pentru soluţionarea prin conciliere sau arbitraj a disputelor
privind investiţiile între guverne şi investitorii privaţi. A fost înființat în timpul Convenţiei din
1966 asupra soluţionării disputelor de investiţii dintre state şi organizaţii din alte state care a
fost ratificată de 140 de state în noiembrie 2003.
Recurgerea la CISDI este voluntară, dar o dată ce părţile au recurs la arbitraj, nu poate
retrage unilateral acordul. CISDI este o organizaţie autonomă dar are legături strânse faţă de
BIRD şi toţi membrii săi sunt şi membrii ai BIRD.
Din punct de vedere organizațional, CISDI este condus de un Consiliu de Administrație
și este deservit de un Secretariat.
Consiliul de Administraţie al CISDI, condus de preşedintele Băncii Mondiale, este
alcătuit dintr-un reprezentant din fiecare ţară care a ratificat convenţia.
Funcțiile Consiliului de administrație
Acesta nu joacă nici un rol în administrarea cazurilor ndividuale.
Funcțiile sale principale sunt:
- adoptarea unor reglementări administrative și financiare ale Centrului;
- adoptarea regulilor de procedură pentru cazurile ICSID;
- aprobarea modalităților de utilizare a facilităților și serviciilor Băncii Mondiale;
- alegerea secretarului general și secretarul general adjunct al ICSID;
- aprobarea rapoartelor anuale și a bugetului Centrului.
Funcțiile președintelui Consiliului de administrație includ:
- desemnarea a câte zece persoane la fiecare dintre panelurile de conciliatori și arbitri
ale ICSID (articolul 14 din Convenția ICSID);
- constituirea comisiilor de conciliere și a tribunalelor de arbitraj, în anumite
circumstanțe (articolul 30 și articolul 38 din Convenția ICSID, ș.a.);
- numirea de Comitete ad-hoc pentru acțiuni în anulare (articolul 52 din Convenția
ICSID);
- decide propuneri de a descalifica un arbitru unic, o majoritate de un tribunal, sau un
singur membru al unui tribunal sau comision în cazul în care opiniile membrilor
sunt împărțite în mod egal (articolul 58 din Convenția ICSID, ș.a.).
Membrii Consiliului de administrație ICSID și pe președintele acesteia nu primesc nici
o remunerație de la ICSID în ceea ce privește rolul lor în cadrul Consiliului. Toate aceste
persoane beneficiază de imunitate de jurisdicție în ceea ce privește funcțiile lor în cadrul
Consiliului (articolul 21 din Convenția ICSID).
Fiecare stat are un vot în Consiliul de administrație. Cele mai multe decizii ale
Consiliului de administrație sunt luate cu o majoritate simplă, deși adoptarea normelor de
procedură și a bugetului anual necesită o aprobare a unei majorități de două treimi a Consiliului
(articolul 6 din Convenția ICSID).
Modificări ale Convenției ICSID necesită aprobarea tuturor statelor membre (articolul
66 din Convenția ICSID).
Rezoluțiile Consiliului de administrație sunt publicate în Raportul anual al ICSID.
Consiliul de administrație trebuie să se întrunească cel puțin o dată pe an, și, de obicei face
acest lucru în timpul reuniunilor anuale de toamnă ale Grupului Băncii Mondiale. Consiliul se
poate convoca mai des, dacă este necesar, și poate, de asemenea, vota prin corespondență
(articolul 7 din Convenția ICSID).
Secretariatul este format din aproximativ 70 de angajați din medii și de naționalități
diverse. Acesta este condus de secretarul general, care este reprezentantul legal al ICSID,
registratorul procedurilor ICSID precum și ordonatorul principal de credite al Centrului.
Actualul Secretar General, Meg Kinnear, a fost ales prin rezoluția Consiliului de administrație
în conformitate cu articolul 10 din Convenția ICSID în 2009 și reales în 2015. Secretarul
General este sprijinit de doi secretari generali adjuncți, Gonzalo Flores și Martina Polasek.

67
 Personalul este organiat în patru echipe:
i. de management de caz,
ii. o administrație generală
iii. echipa de management financiar, precum și
iv. un oficiu.
Limbile oficiale ale ICSID sunt engleza, franceza și spaniola.
Echipele de management de caz sunt organizate în principal pe baza acestor limbi, dar
secretariatul are capacitatea de a comunica în peste 25 de limbi.
Administrarea generală și echipa de management financiar supraveghează toate
aspectele financiare ale managementului de caz și bugetul ICSID. Acesta se ocupă, de
asemenea de arhivele ICSID, resursele umane și tehnologia informației.
Oficiul se ocupă de toate aspectele legate de participarea la ICSID a statelor membre,
susține grupurile ICSID de conciliatori si de arbitri și gestionează publicațiile ICSID.
CISDI are 161 de state contractante și semnatare.

e) Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multulaterale (AGIM).

AGIM a fost creată pentru a încuraja aporturile de capitaluri în ţările în curs de
dezvoltare, atenuând riscurile majore pe care le reprezintă investiţiile în aceste ţări. AMGI oferă
în acest scop garanţii investitorilor străini privaţi împotriva riscurilor necomerciale cum ar fi
transferurile de devize, exproprierile, războaiele şi conflictele civile în ţările în curs de
dezvoltare.
Capitalul subscris provine de la 157 state membre. AGIM a garantat 12,4 miliarde $ de
la înfiinţarea sa în 1988.
AGIM a promovat cu succes infuzia de capital în ţările în curs de dezvoltare. A garantat
mai mult de 650 de proiecte, facilitând mai mult de 50 miliarde $ în investiţii directe în 85 de
state în curs de dezvoltare.
AGIM are 164 state membre.

Relaţiile României cu Grupul Băncii Mondiale

România este membră a IBRD (din 1972), IFC (din 1990), MIGA (din 1992), ICSID
(din 1975) şi IDA (2014). Activitatea Grupului BM în România a început în anul 1991 şi
cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către BIRD prin împrumuturi acordate
direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat,
prin sprijinul acordat de către IFC şi MIGA.
BM a jucat un rol semnificativ în sprijinirea României în perioada de tranziţie de la o
economie centralizată către o economie de piaţă funcţională. În perioada 1991-2015, BM (prin
BIRD) a aprobat 96 de operaţiuni finanţate în România, cu un total al angajamentelor de
aproximativ 12,7 miliarde USD. BM a sprijinit reformele structurale şi privatizarea în România
prin programele PSAL (Împrumut de ajustare structurala a sectorului privat – privatizarea şi
restructurarea băncilor de stat, întreprinderilor de stat şi utilităţilor, atenuarea impactului social
al restructurărilor, dezvoltarea sectorului privat) şi PAL (Împrumut pentru ajustarea sectorului
public – reforma în justiţie, reforma sănătăţii, reforma administraţiei publice, îmbunătăţirea
mecanismelor de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli
publice ).
În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a sărăciei vizează îmbunătăţirea
infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare
rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează îmbunătăţirea
productivităţii agricole şi forestiere.
România a fost inclusă în grupul pilot al ţărilor participante la iniţiativa BM denumită
Cadrul general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF), prin proiectul

68
pilot pentru Valea Jiului, ca reacţie la slaba activitate economică şi sărăcia accentuată din
regiune. Alături de Guvern, autorităţile locale, sectorul privat şi societatea civilă din regiune,
Banca a întreprins servicii de asistenţă analitică şi consiliere, pentru a sprijini comunitatea
locală în dezvoltarea unei strategii pe termen lung prin identificarea cauzelor sărăciei şi a
surselor de competitivitate.
În prezent, portofoliul BM în România cuprinde 123 operaţiuni în valoare de 625
milioane de dolari87.
Partenerii Băncii Mondiale în România: BM lucrează în strânsă colaborare cu membrii
guvernului român, societatea civilă, liderii comunităţilor şi alte organizaţii internaţionale pentru
a asigura României cea mai eficientă asistenţă.
CFI/IFC a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor, infrastructură,
industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, precum şi a sectorului bancar din România. Activitatea IFC pentru proiecte private,
fără garanţie de stat, reprezintă 60% din totalul creditelor preluate de România de la BM.
Analiza şi consultanţa sunt activităţi esenţiale în cadrul contribuţiei BM la eforturile
de dezvoltare a României. Resursele pe care BM le are în domeniul dezvoltării, cercetării şi al
asistenţei tehnice contribuie la identificarea domeniilor prioritare şi la abordarea dificultăţilor
din procesul de dezvoltare.
Perspectivele relației România-BM: Noul Parteneriat Strategic pentru România
(Country Partnership Strategy – CPS) 2014-2017 are ca obiective principale sprijinirea statului
român în eforturile sale de: accelerare a reformelor structurale, diminuare a sărăciei şi
promovarea prosperităţii prin trei piloni - crearea unui guvern pentru secolul XXI (orientat pe
buna funcţionare a administraţiei publice şi utilizarea eficientă a tuturor resurselor, inclusiv
fondurile europene), asigurarea creşterii economice şi crearea de locuri de muncă (cu scopul de
a diminua sărăcia prin îmbunătăţirea mediului de afaceri, a administrării companiilor de stat,
promovarea inovaţiei şi a agendei digitale pentru competitivitate); incluziune socială (motorul
prosperităţii comune şi dezvoltării durabile ca parte a îndeplinire a Agendei 2020).
Pentru îndeplinirea acestor deziderate, BM îşi coordonează politicile cu Fondul
Monetar Internaţional.
Urmare a dezvoltării economice se preconizează că, în viitorul apropiat, România va
trece la o nouă etapă a colaborării sale cu BM, moment din care ţara noastră nu va mai putea
implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul său. România va rămâne membru cu drepturi
depline în cadrul Grupului Băncii Mondiale, dar va dobândi un nou statut în cadrul comunităţii
financiare internaţionale, compatibil cu statutul de membru UE şi de donator în cadrul politicii
internaţionale de cooperare pentru dezvoltare. BM va continua să ofere asistenţă tehnica şi
analize macroeconomice contra cost, acces la cursurile oferite de bancă şi posibilitatea
prelungirii eligibilităţii pentru operaţiunile IFC.

H. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO)

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, creată în 1944, stabileşte standardele
internaţionale şi regulile necesare pentru siguranţa, securitatea şi regularitatea în transportul
aerian şi serveşte pentru cooperarea în toate domeniile aviaţiei civile printre altele celor 188 de
state contractante.
ICAO are ca scop88 să dezvolte principiile şi tehnica navigaţiei aeriene internaţionale,
precum şi să favorizeze stabilirea şi dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale, astfel
încât:
- să asigure dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile internaţionale în
87
Pentru detalii a se vedea portalul oficial al grupului Băncii Mondiale, http://www.worldbank.org/, secțiunea
proiecte, http://projects.worldbank.org/.
88
Art. 44 – Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională.

69
întreaga lume;
- să încurajeze în scopuri paşnice tehnica construcţiei şi exploatării aeronavelor;
- să încurajeze dezvoltarea căilor aeriene, a aeroporturilor şi a instalaţiilor de
navigaţie aeriană pentru folosinţa aviaţiei civile internaţionale;
- să pună la dispoziţie popoarelor lumii transporturi aeriene sigure, regulate,
eficace şi economice;
- să evite risipa economică provocată de concurenţa excesivă;
- să asigure ca drepturile statelor contractante să fie integral respectate şi ca
fiecare stat contractant să aibă o posibilitate echitabilă de a exploata întreprinderi de transport;
- să evite orice discriminare între statele contractante;
- să amelioreze siguranţa zborului în navigaţia aeriană internaţională;
- să favorizeze, în general, dezvoltarea aeronauticii civile internaţionale sub toate
aspectele sale.
ICAO are o Adunare formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi un Consiliu
Reprezentativ alcătuit din 36 de membri aleşi de Adunare.
Adunarea se întruneşte cel puţin o dată la 3 ani când decide politicile Organizaţiei.
Atribuţiile Adunării sunt următoarele:
- alege la fiecare sesiune preşedintele;
- alege statele contractante care vor fi reprezentate în Consiliu;
- examinează rapoartele Consiliului şi ia măsurile cuvenite; hotărăşte asupra
oricărei chestiuni cu care este sesizată de Consiliu;
- întocmeşte propriul său regulament interior;
- votează bugetele anuale şi stabileşte regimul financiar al organizaţiei;
- verifică cheltuielile şi aprobă conturile organizaţiei;
- trimite, dacă crede de cuviinţă, Consiliului orice chestiune care intră în
competenţa sa;
- deleagă Consiliului împuternicirile şi autorizaţiile necesare sau utile exercitării
funcţiilor organizaţiei şi revocă sau modifică sau revocă în orice moment aceste delegări sau
împuterniciri;
- se ocupă de orice chestiune care este de competenţa organizaţiei şi cu care
Consiliul nu este în mod expres însărcinat.
Organul executiv al ICAO este Consiliul Reprezentativ care are următoarele atribuţii :
- supune Adunării rapoarte anuale;
- pune în aplicare directivele date de Adunare şi îndeplineşte toate funcţiile şi
obligaţiile care îi incumbă;
- întocmeşte regulamentul interior;
- administrează fondurile organizaţiei;
- fixează retribuţia preşedintelui Consiliului;
- întreprinde cercetări în toate domeniile transportului aerian şi ale navigaţiei
aeriene, care sunt de importanţă internaţională; comunică rezultatele cercetărilor sale statelor
contractante şi înlesneşte schimbul între statele contractante de informaţii referitoare la
transportul aerian şi la navigaţia aeriană;
- studiază orice problemă privitoare la organizarea şi exploatarea transporturilor
aeriene internaţionale inclusiv proprietatea şi exploatarea internaţională a serviciilor aeriene
internaţionale pe rutele principale şi supune Adunării proiectele respective;
- face anchete, la cererea oricărui stat contractant, asupra oricărei situaţii
susceptibile de a crea în calea dezvoltării navigaţiei aeriene internaţionale obstacole care pot fi
evitate şi, după efectuarea acestor anchete, publică rapoartele;
- cere, centralizează, studieză şi publică informaţii referitoare la progresele
navigaţiei aeriene şi la exploatarea serviciilor aeriene internaţionale, inclusiv toate informaţiile

70
privitoare la cheltuielile de exploatere şi la subvenţiile plătite de stat întreprinderilor de
transport aerian;
- comunică statelor contractante orice infracţiune şi orice abatere de la
recomandările sau de la deciziile Consiliului;
- adoptă normele şi practicile internaţionale;
- examinează orice problemă semnalată de un stat membru.
România a aderat la ICAO în 1956.
ICAO are în jur de 800 de angajaţi.
Sediul ICAO este: 999 University Street, Montreal, Quebec H3C 5H7, Canada.
I. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)
Organizaţia Maritimă Internaţională, care începe să funcţioneze în 1959, este singura
instituţie a ONU care nu se interesează decât de sănătatea şi securitatea transportului maritim
internaţional şi de prevenirea poluării provenite de la nave.
Principalul obiectiv al OMI este de a facilita cooperarea între guverne asupra
problemelor tehnice cu privire la navigaţia internaţională în vederea adoptării celor mai înalte
standarde de siguranţă maritimă şi eficacitate în navigaţie. OMI contribuie la protecţia mediului
marin, luptând împotriva poluării marine cauzată de nave şi alte ambarcaţiuni.
OMI are următoarele atribuţii:
- încurajează abandonarea măsurilor discriminatorii şi a restricţiilor aplicate de
guverne navigaţiei internaţionale, spre a pune resursele serviciilor maritime la dispoziţia
comerţului mondial fără discriminare;
- examinează problemele referitoare la practicile restrictive neloiale ale
întreprinderilor de navigaţie maritimă;
- examinează toate problemele referitoare la navigaţia maritimă cu care ar putea fi
sesizată de orice organ sau instituţie specializată a ONU;
- înlesneşte schimburile de informaţii între guverne cu privire la problemele
studiate de organizaţie.
- elaborează proiecte de convenţii, de acorduri sau de alte instrumente
corespunzătoare şi le recomandă guvernelor şi organizaţiilor interguvernamentale;
- instituie un sistem de consultări între membri şi de schimburi de informaţii între
guverne.
OMI a redactat mai mult de 40 de convenţii şi acorduri şi în jur de 1000 de coduri şi
recomandări care au fost adoptate de guverne şi implementate global. Există chiar şi Convenţii
internaţionale asupra securităţii vieţii umane pe mare, prevenirea poluării maritime de către
nave, formarea de specialişti şi eliberarea certificatelor, prevenirea accidentelor pe mare cât şi
multe alte documente.
Institutul de Drept Maritim Internaţional al OMI a fost creat în 1989 la La Valleta
(Malta) pentru formarea avocaţilor specialişti în dreptul maritim internaţional. Academia
Maritimă Internaţională a OMI a fost fondată în 1989 la Trieste (Italia). Ea oferă cursuri
specializate pe orice gamă de subiecte cu privire la mare.
În 1983 OMI a creat la Malmoe (Suedia) Universitatea Maritimă Internaţională, care
oferă o pregătire avansată administratorilor şi altor persoane care se ocupă de tranporturile
maritime la cel mai înalt nivel.
Organul director al OMI este Adunarea care este alcătuită din reprezentanţi ai tuturor
statelor (în acest moment 163 membri) şi se întruneşte o dată la doi ani. Adunarea are
următoarele atribuţii89 :
- alege la fiecare sesiune Secretarul general;
- stabileşte regulamentul interior;
- alege membrii Consiliului;
89
Art. 16 – Convenţia OMI.

71
 - primeşte şi examinează rapoartele Consiliului şi se pronunţă asupra oricărei
probleme cu care este sesizată de acesta;
- recomandă membrilor adoptarea unor reguli referitoare la securitatea maritimă;
- trimite Consiliului spre examinare sau spre a decide orice problemă de
competenţa organizaţiei.
Adunarea alege 40 de membri ai Consiliului, care este organ executiv al OMI ce se
întruneşte de două ori pe an.
Consiliul supervizează lucrările Adunării iar între sesiunile acesteia are toate atribuţiile
Adunării, mai puţin atribuţia de a face recomandări guvernelor asupra siguranţei maritime şi
prevenirea poluării90.
România aderă la OMI în 1959.
Bugetul OMI pe 2004 – 2005 este 46,2 milioane lire sterline. OMI are 300 de angajaţi.
Sediul OMI este: 4 Albert Embankment, Londra SE1 7SR, Anglia. Secretar general al
OMI este Koji Sekimizu (Japonia).

J. Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT)

Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) a fost fondată la Paris în 1865 sub
numele de Uniunea Telegrafică Internaţională. Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii
(UIT) a luat actualul nume în 1934 şi a devenit instituţie specializată a ONU în 1947.
UIT este compusă din 189 de state membre şi 719 sectoare membre şi asociaţii
(companii ştiinţifice şi industriale, operatori publici şi privaţi, televiziuni, posturi de radio,
organizaţii regionale şi internaţionale).
Mandatul UIT poartă în următoarele domenii:
- un domeniu tehnic: încurajează dezvoltarea şi operarea cu eficienţă a instalaţiilor
de telecomunicaţii în vederea îmbunătăţirii eficacităţii şi accesului la servicii de
telecomunicaţii;
- un domeniu de dezvoltare: încurajează şi oferă o asistenţă tehnică ţărilor în curs
de dezvoltare în sectorul telecomunicaţiilor, încurajează mobilizarea resurselor financiare şi
umane necesare pentru dezvoltarea telecomunicaţiilor şi veghează ca noile tehnici de
telecomunicaţii să fie puse la dispoziţia populaţiei de pe glob;
- un domeniu de politică: promovarea, la nivel internaţional şi adoptarea unor
demersuri globale a problemelor de telecomunicaţii într-o economie şi o societate marcate de
mondializarea informaţiei.
UIT are următoarele atribuţii91:
- efectuează repartizarea frecvenţelor spectrului radioelectric şi înregistrarea
atribuirilor de frecvenţe, astfel încât să se evite interferenţe dăunătoare între staţiile de
radiocomunicaţii ale diferitelor ţări;
- coordonează eforturile pentru a elimina interferenţele dăunătoare între staţiile de
radiocomunicaţii ale diferitelor ţări şi de a îmbunătăţi folosirea spectrului de frecvenţe;
- favorizează colaborarea între membri ei şi membri asociaţi în scopul de a se
stabili tarife cât mai coborâte posibil, compatibile cu un serviciu de înaltă calitate şi cu o
gestiune financiară independentă şi sănătoasă a telecomunicaţiilor;
- încurajează crearea, dezvoltarea şi perfecţionarea instalaţiilor şi a reţelelor de
telecomunicaţii noi sau în curs de dezvoltare prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie, în
special prin participarea sa la programele corespunzătoare ale Naţiunilor Unite;
- provoacă luarea de măsuri permiţând să se asigure securitatea vieţii omeneşti
prin cooperarea între serviciile de telecomunicaţii;
- întreprinde studii, edictează reglementări, adoptă rezoluţii, formulează
90
Această funcţie este rezervată Adunării Generale conform art. 15 din Convenţia OMI.
91
Art. 6 – Constituţia UIT.

72
recomandări, strânge şi publică informaţii în problemele telecomunicaţiilor în folosul tuturor
membrilor şi membrilor asociaţi.
Organul suprem al UIT este Conferinţa Plenipotenţiarilor care se reuneşte o dată la 4 ani
şi care alege 46 de membri ai Consiliului de Administraţie, acesta din urmă întrunindu-se anual.
Conferinţa Plenipotenţiarilor are următoarele atribuţii:
- determină principiile generale pe care trebuie să le urmeze Uniunea pentru a
atinge obiectivele sale;
- examinează raportul Consiliului de Administraţie asupra activităţii sale şi asupra
activităţii Uniunii de la ultima Conferinţă a Plenipotenţiarilor;
- stabileşte elementele de bază ale bugetului Uniunii, precum şi limitele
cheltuielilor pe perioada până la următoarea Conferinţă a Plenipotenţiarilor;
- stabileşte toate salariile angajaţilor Uniunii;
- alege membrii Consiliului de Administraţie;
- încheie sau revizuieşte, dacă e cazul, acordurile dintre Uniune şi alte organizaţii
internaţionale, examinează fiecare acord provizoriu încheiat de Consiliul de Administraţie în
numele Uniunii cu aceste organizaţii şi ia măsurile de aplicare pe care le socoteşte indicate;
- se ocupă cu orice alte probleme privind telecomunicaţiile pe care le consideră
necesare.
Consiliul de Administraţie al UIT este însărcinat să ia toate măsurile pentru a înlesni
îndeplinirea de către membri a dispoziţiilor convenţiei, a regulamentelor, a hotărârilor
Conferinţei Plenipotenţiarilor şi, atunci când este cazul, a hotărârilor altor conferinţe.
Consiliul de Administraţie are următoarele atribuţii:
- îndeplineşte toate sarcinile care îi sunt încredinţate de Conferinţa
Plenipotenţiarilor;
- este însărcinat ca, în intervalul dintre Conferinţele Plenipotenţiarilor, să asigure
coordonarea activităţii cu toate organizaţiile internaţionale. În acest scop, încheie în numele
Uniunii acorduri provizorii cu organizaţiile internaţionale;
- întocmeşte toate regulamentele pe care le consideră necesare pentru activitatea
administrativă şi financiară a Uniunii;
- controlează activitatea administrativă a Uniunii;
- examinează şi aprobă bugetul anual al Uniunii;
- ia măsurile necesare pentru verificarea anuală a conturilor Uniunii întocmite de
Secretarul general şi le aprobă pentru a fi prezentate următoarei Conferinţe a Plenipotenţiarilor;
- ia măsurile necesare pentru convocarea Conferinţei Plenipotenţiarilor;
- supune Conferinţei Plenipotenţiarilor avizele pe care le consideră necesare;
- coordonează activităţile organismelor permanente ale Uniunii;
- ia măsurile necesare, după ce obţine acordul majorităţii membrilor Uniunii,
pentru a rezolva cu titlu provizoriu cazurile care nu sunt prevăzute în Convenţia UIT;
- supune spre examinare Conferinţei Plenipotenţiarilor o dare de seamă asupra
activităţilor sale şi ale Uniunii;
- favorizează cooperarea internaţională în scopul de a asigura prin toate mijloacele
pe care le are la dispoziţie cooperarea tehnică cu ţările în curs de dezvoltare.
România a aderat la UIT în 1856.
UIT are 794 angajaţi.
Sediul UIT este: Place des Nations, CH – 1211 Geneva 20, Elveţia. Secretarul general
al UIT este Houlin Zhao (China).

K. Uniunea Poştală Universală (UPU)

Uniunea Poştală Universală (UPU) a fost creată în 1874 prin tratatul de la Berna, fiind,

73
după Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii, cea mai veche organizaţie internaţională şi
devine instituţie specializată a ONU în 1948. UPU este instituţia specializată care
reglementează serviciile poştale internaţionale.
UPU are ca scop să stimuleze dezvoltarea durabilă a serviciilor poştale pentru a facilita
comunicarea între locuitorii planetei prin:
- garantarea liberei circulaţii a coletelor pe un teritoriu poştal unic compus din
reţele interconectate;
- asigurarea cooperării şi interacţiunea între părţile interesate;
- favorizarea cooperării tehnice;
- satisfacerea nevoilor evolutive ale clienţilor.
Scopul UPU este asigurarea organizării şi perfecţionării serviciilor poştale şi
favorizarea dezvoltării colaborării internaţionale în acest domeniu.
UPU joacă un rol important în revitalizarea continuă a serviciilor poştale. Formată din
190 de state membre, UPU este principalul organism de cooperare între serviciile poştale.
Consiliază, arbitrează şi oferă asistenţă tehnică de câte ori e nevoie. Promovează serviciile
poştale universale, creşterea volumului de curier prin oferirea de produse şi servicii poştale
moderne şi ameliorarea calităţii serviciilor poştale. UPU îndeplineşte misiunea sa fundamentală
care constă a încuraja şi dezvolta comunicarea între toate popoarele de pe Terra.
Fiind o organizaţie apolitică, UPU nu intervine în problemele interne ale serviciilor
poştale naţionale. De exemplu,serviciile poştale naţionale fixează propriile lor tarife şi decid
natura şi cantitatea timbrelor poştale emise.
UPU fixează tarife indicative, limite maxime şi minime ale greutăţii şi ale
dimensiunilor şi condiţiile de acceptare a obiectelor poştale, care conţin articole prioritare şi
neprioritare, scrisori, cărţi poştale, mici pachete.
Având ca misiune dezvoltarea comunicaţiei sociale, culturale şi comerciale între
popoare datorită funcţionării eficace a serviciilor poştale, UPU este chemată să joace un rol
preponderent în dinamizarea constantă a serviciilor poştale.
Congresul Poştal Universal este autoritatea supremă a UPU. Se reuneşte o dată la 5 ani
când stabileşte programul general al activităţi UPU şi fixează bugetul.
Congresul alege Directorul General şi Vice-Directorul General şi membrii Consiliului
de Administraţie şi ai Consiliului de exploatare poştală. Dacă principala funcţie a Congresului
este legislativă, tendinţa este, în ultimii ani, de a se concentra pe probleme strategice şi de
politică generală.
Consiliul de Administraţie este compus din 41 de membri şi se reuneşte de principiu în
fiecare an la sediul său de la Berna.
Atribuţiile Consiliului de Administraţie sunt următoarele:
- asigură continuitatea misiunilor UPU între două congrese;
- supervizează activitatea UPU;
- examinează probleme regulamentare, administrative, legislative şi juridice;
- aprobă bugetul Uniunii.
Consiliul de Administraţie a fost investit cu puterea de a aproba propunerile Consiliului
de exploatare poştală. Consiliul de Administraţie poate lua orice măsură pe care o consideră
necesară pentru rezolvarea problemelor urgente.
Preşedinţia Consiliului de Administraţie revine din oficiu ţării gazdă a ultimului
Congres.
Consiliul de exploatere poştală este organul UPU însărcinat cu probleme tehnice şi
probleme de exploatare şi are 40 de membri aleşi.
Consiliul de exploatere poştală are următoarele atribuţii:
- tratează aspectele economice şi comerciale ale serviciilor poştale internaţionale;
- la prima întrunire după fiecare Congres, revizuieşte regulamentele Convenţiei;

74
 - încurajează introducerea de noi produse poştale;
- face recomandări statelor membre asupra normelor de adoptat.
Ultimele 3 Congrese au avut loc la Seul în 1994, la Beijing în 1999 iar al 23-lea
Congres la Bucureşti, în septembrie 2004.
România a aderat la UPU în 1865.
UPU are în jur de 150 de angajaţi.
Sediul UPU este: Weltpostrasse 4, Case Postale 3000, Berne 15, Elveţia. Directorul
general al UPU este Bishar Abdirahman Hussein (Kenya).

L. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) a fost creată în 1878 şi a devenit instituţie
specializată a ONU în 1951.
OMM oferă informaţii ştiinţifice despre mediul înconjurător, atmosferă, climă şi
resursele de apă dulce de pe Terra. Organizaţia furnizează servicii de meteorologie, oferind în
special previziuni sezoniere, contribuie la cooperarea internaţională, supraveghează climatul
din întreaga lume; ea permite schimbul rapid de informaţii meteorologice şi încurajează
activităţile de hidrologie.
Scopurile OMM sunt următoarele92:
- de a uşura cooperarea mondială în ceea ce priveşte stabilirea reţelei de staţii
făcute pentru observaţiile meteorologice şi alte observaţii geofizice care se referă la
meteorologie şi de a încuraja stabilirea şi menţinerea centrelor meteorologice însărcinate să
aprovizioneze serviciile meteorologice;
- de a încuraja stabilirea şi menţinerea sistemelor pentru schimbul rapid al
semnelor meteorologice;
- de a încuraja normalizarea observaţiilor meteorologice şi a asigura publicarea
uniformă a observaţiilor şi statisticilor;
- de a încuraja aplicarea meteorologiei la aviaţie, la navigaţia maritimă, la
agricultură şi la alte activităţi omeneşti;
- de a încuraja învăţământul şi cercetările meteorologice şi de a concura la
coordonarea aspectelor internaţionale în acest domeniu.
OMM gestionează un anumit număr de mari programe, cum ar fi:
- Programul de supraveghere a meteorologiei mondiale;
- Programul climatologic mondial;
- Programul consacrat cercetării atmosferice şi mediului înconjurător;
- Programul de aplicaţii meteorologice;
- Programul de hidrologie şi de punere în valoare a resurselor de apă;
- Programul de învăţământ şi de formare profesională;
- Programul de cooperare tehnică.
Aceste programe ale OMM permit să se prevadă mai bine gravele fenomene naturale
cum sunt cicloanele tropicale, El Nino, inundaţiile, seceta şi alte catastrofe naturale şi deci de a
se pregăti mai bine, ceea ce permite salvarea de vieţi omeneşti şi protejarea bunurilor. În plus,
contribuie la mai buna înţelegere a mediului înconjurător şi a climatului.
OMM atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra problemelor majore cum sunt
epuizarea stratului de ozon, încălzirea planetei şi diminuarea resurselor de apă dulce.
OMM are 187 de state membre şi 6 teritorii care îşi gestionează propriile lor servicii
meteorologice şi hidrologice. Organul director al OMM, Congresul Meteorologic Mondial, se
reuneşte o dată la 4 ani. Consiliul Executiv este alcătuit din 36 de membri se întruneşte o dată
pe an.
92
Art. 2 – Convenţia OMM.

75
 Congresul Meteorologic Mondial are următoarele atribuţii :
- stabileşte o regulă generală care fixează constituţia şi funcţiile diverselor organe
ale OMM;
- stabileşte propriul regulament interior;
- alege preşedintele şi membrii Consiliului Executiv;
- adoptă regulile tehnice referitoare la practicile şi la procedurile meteorologice;
- determină măsurile de ordin general pentru a atinge scopurile organizaţiei;
- face recomandări membrilor asupra problemelor care intră în competenţa
organizaţiei;
- examinează raporturile şi activităţile Consiliului Executiv şi ia toate măsurile
necesare în acest sens;
- ia toate măsurile susceptibile de a servi la atingerea scopurilor organizaţiei.
Atribuţiile Consiliului Executiv sunt următoarele:
- supraveghează executarea rezoluţiilor Congresului;
- furnizează informaţii şi dă avize de ordin tehnic şi orice asistenţă tehnică
posibilă în domeniul meteorologiei;
- studiază toate problemele interesând meteorologia internaţională şi funcţiile
serviciului meteorologic şi face recomandări referitoare la aceasta;
- prezintă un raport asupra activităţii fiecărei sesiuni a Congresului;
- administrează finanţele organizaţiei;
- asigură toate celelalte atribuţii care îi vor fi încredinţate de către Congres.
România a aderat la OMM în 1948.
Bugetul OMM pentru 2004 – 2007 este 253,8 milioane $. OMM are 213 angajaţi.
Sediul OMM este: 7 bis, Avenue de la Paix, CH – 1211, Geneva 2, Elveţia. Secretar
General al OMM este Michel Jarraud (Franţa).

M. Organizaţia Proprietăţii Intelectuale Mondiale (OPIM)

Organizaţia Proprietăţii Intelectuale Mondiale (OPIM) creată în 1970, devine instituţie
specializată a ONU în 1974 şi are 182 de state membre.
Obiectivele sale sunt de a încuraja protecţia proprietăţii intelectuale în lume şi de a
asigura cooperarea administrativă între uniunile create pentru protejarea proprietăţii
intelectuale.
OPIM administrează 23 de tratate internaţionale referitoare la diferite aspecte ale
proprietăţii intelectuale, incluzând 16 cu privire la proprietatea industrială şi 6 de copyright.
Principalele uniuni stabilite în acest cadru sunt cele de la Paris şi Berna.
- Uniunea de la Paris, în mod oficial Uniunea Internaţională pentru Protecţia
Proprietăţii Industriale.
- Uniunea de la Berna, în mod oficial Uniunea Internaţională pentru Protecţia
Operelor Artistice şi Literare.
Proprietatea intelectuală comportă două mari branşe: proprietatea industrială cu privire
la investiţiile tehnice, mărcile depuse, planurile industriale şi drepturile de autor, în special
asupra operelor literare, muzicale şi artistice, operele din domeniul foto şi al audiovizualului.
Cele 3 organe directoare ale OPIM sunt Adunarea Generală, compusă din statele
membre care sunt membre şi a Uniunilor de la Paris şi Berna şi care se reuneşte o dată la 2 ani;
Conferinţa, compusă din toate statele membre, care se reuneşte o dată la 2 ani şi Comitetul de
Coordonare, care se reuneşte în fiecare an şi care se compune din 79 de membri.
Programele şi bugetele OPIM sunt adoptate o dată la 2 ani de către organele directoare.
România aderă la OPIM în 1970.
Sediul OPIM este: 34 chemin des Colombettes, PO Box 18, CH – 1211 Geneva 20,

76
Elveţia. Director general al OPIM este Francis Gurry (Australia).

N. Fondul internaţional pentru dezvoltare Agricolă (FIDA)

Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), instituţie financiară
multilaterală constituită în 1977 ca urmare a deciziei luate în 1974 de Conferinţa Mondială a
Alimentaţiei, este mandatată să combată foamea şi sărăcia rurală în ţările în curs de dezvoltare
şi are 164 de state membre.
Scopul principal al FIDA este de a mobiliza resurse pentru îmbunătăţirea alimentaţiei şi
nutriţiei în statele în curs de dezvoltare.
Cel puţin 20% din locuitorii Africii, Asiei şi Americii Latine suferă cronic de foame şi
malnutriţie iar FIDA îşi concentrează eforturile pe nevoile colectivităţilor rurale cele mai
sărace. Acestea împrumută bani în condiţii foarte bune şi cooperează cu instituţii cum ar fi
Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare, alte organisme financiare regionale şi
organisme ale Naţiunilor Unite. Multe dintre aceste instituţii cofinanţează proiecte ale FIDA.
FIDA este finanţată din contribuţii voluntare ale guvernelor, contribuţii speciale,
împrumuturi rambursabile şi venituri din investiţii. Proiectele noi ale FIDA sunt în jur de 450
milioane $ pe an.
Organul director al FIDA este Consiliul de Guvernare compus din reprezentanţi ai
tuturor statelor membre ce se reuneşte o dată pe an. În acest moment, Consiliul de Guvernare
are 164 de membri. Consiliul Executiv compus din 18 membri şi 18 membri supleanţi
supraveghează operaţiunile FIDA şi aprobă împrumuturi şi acordă garanţii.
România a aderat la FIDA în 1977.
FIDA are 315 angajaţi.
Sediul FIDA este: 107, Via der Serafico, 00142, Roma, Italia. Preşedintele FIDA este
Kanayo F. Nwanze (Nigeria).

O. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) a fost creată de

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1967. A devenit a 16 instituţie specializată a ONU în
1985.
ONUDI are în prezent 170 state membre. Se reuneşte o dată la 2 ani cu ocazia
Conferinţei Generale care aprobă bugetul şi programul de lucru al ONUDI şi numeşte
Directorul General.
Scopul ONUDI este să promoveze dezvoltarea industrială încurajând mobilizarea
resurselor naţionale şi internaţionale, să faciliteze, să favorizeze şi să accelereze industrializarea
ţărilor în curs de dezvoltare.
Pentru aceasta ONUDI angajează ingineri, economişti şi specialişti în tehnologie şi în
domeniul mediului înconjurător la sediu, în Viena, cât şi administratori ai reţelei de birouri şi
antene pe teren. Aceste antene din teren sunt conduse de către directorii de ţări.
Funcţiile ONUDI sunt următoarele93:
- încurajează şi promovează acţiunea naţională, regională şi internaţională pentru
a accelera industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare;
- contribuie la aplicarea, în ţărrile în curs de dezvoltare, a metodelor moderne de
producţie, de programare şi de planificare industrială, ţinând seama de experienţa statelor cu
sisteme economice şi sociale diferite;
- crează în ţările în curs de dezvoltare instituţii şi servicii administrative în
materie de tehnologie, de producţie, de programare şi de planificare industrială;
93
Art. II – Constituţia ONUD.

77
 - difuzează informaţii privind descoperirile tehnice făcute în diverse ţări şi ajută
ţările în curs de dezvoltare să pună în aplicare măsuri practice pentru utilizarea acestor
informaţii;
- ajută, la cererea guvernelor statelor în curs de dezvoltare, la formarea
programelor de dezvoltare industrială şi la pregătirea de proiecte industriale precise;
- cooperează cu comisiile economice regionale;
- recomandă dispoziţii speciale, permiţând adoptarea şi coordonarea măsurilor
adoptate;
- dă avize şi sfaturi, în strânsă cooperare cu organele competente ale ONU, cu
instituţiile specializate;
- ajută ţările în curs de dezvoltare să-şi formeze personalul tehnic şi alte categorii
de personal de care au nevoie pentru dezvoltarea lor industrială;
- propune, în cooperare cu organismele internaţionale care se ocupă de
proprietatea industrială, măsuri în vederea îmbunătăţirii regimului internaţional al proprietăţii
industriale;
- ajută guvernele statelor în curs de dezvoltare, care cer, să obţină capitaluri
externe pentru finanţarea proiectelor industriale existente.
Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare este una din principalele surse de
finanţare a ONUDI.
Organul director al ONUDI, Consiliul de Dezvoltare Industrială (53 de state membre),
face recomandări referitoare la planificarea şi implementarea programului şi la buget.
Funcţiile Consiliului sunt următoarele:
- formulează principii şi politici pentru atingerea scopului organizaţiei;
- face propuneri pentru aplicarea acestor principii şi politici şi adoptă orice alte
măsuri ţinând de competenţa sa;
- întreprinde orice altă acţiune care ar fi necesară şi adecvată pentru a atinge
scopul organizaţiei;
- examinează şi aprobă programul de activităţi al organizaţiei;
- examinează şi facilitează coordonarea activităţilor organismelor ONU în
domeniul dezvoltării industriale;
- controlează utilizarea efectivă a resurselor puse la dispoziţie organizaţiei;
- supraveghează lucrările organizaţiei;
- face un raport anual Adunării Generale prin intermediul ECOSOC.
România a aderat la ONUDI în 1967.
ONUDI are 530 de angajaţi la sediu, 100 la oficiile din teren şi în jur de 1800 de experţi
angajaţi pe termen scure şi lung.
Sediul ONUDI este: Centre International de Vienne, A – 1400, Viena, Austria.
Directorul General al ONUDI este Carlos Magarinos.

P. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA)

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a fost creată în 1957 şi este
principala instanţă guvernamentală pentru cooperarea ştiinţifică şi tehnică privind utilizarea
paşnică a energiei nucleare.
AIEA furnizează asistenţă tehnică celor 137 state membre pentru a pune la punct
programele de cercetare nucleară ale acestor ţări.
Aproape jumătate din activitatea AIEA este axată pe programe care pot să fie aplicate în
sectoare ca alimentaţie, agricultură, sănătate, industeie, hidrologie, poluarea mediului
înconjurător.
AIEA depune eforturi pentru a grăbi şi a face să crească contribuţia energiei atomice

78
pentru pace, sănătate şi prosperitate în lumea întreagă. Pe măsura posibilităţilor sale, AIEA se
asigură că ajutorul furnizat de ea sau la cererea ei, sub conducerea sau controlul ei, să nu fie
folosit în scopuri militare.
În acest moment, în jur de 250 de inspectori inspectează mai mult de 900 de instalaţii
şi alte locaţii acoperite de Programul de Siguranţă al AIEA.
AIEA stabileşte norme fundamentale de siguranţă şi publică reglementări şi coduri de
bună conduită referitoare la anumite operaţiuni, în special transportul de materiale radioactive.
AIEA facilitează ajutoare de urgenţă statelor membre în caz de accidente urmate de degajări de
materiale radioactive.
Atribuţiile AIEA sunt următoarele94:
- să încurajeze şi să înlesnească dezvoltarea şi folosirea practică a energiei
atomice în scopuri paşnice şi cercetările ştiinţifice în acest domeniu în lumea întreagă; dacă e
solicitată, acţionează ca intermediar pentru ca un membru să furnizeze altui membru servicii,
produse, aparataj sau instalaţii; îndeplineşte orice operaţii şi să efectueze orice serviciu de
natură să contribuie la dezvoltarea sau la folosirea practică a energiei atomice în scopuri
paşnice sau la cercetările din acest domeniu;
- să se îngrijească, în conformitate cu statutul său, de aprovizionarea cu produse,
servicii, aparatură şi instalaţii necesare dezvoltării şi folosirii practice a energiei atomice în
scopuri paşnice, în special în producţia de energie electrică şi în cercetările din acest domeniu,
ţinând cont de nevoile regiunilor slab dezvoltate ale lumii;
- să favorizeze schimbul de informaţii ştiinţifice şi tehnice cu privire la folosirea
energiei atomice în scopuri paşnice;
- să dezvolte schimbul şi mijloacele de formare a savanţilor şi a specialiştilor în
domeniul folosirii energiei atomice în scopuri paşnice;
- să stabilească şi să aplice măsuri care să garanteze că produsele, serviciile,
aparatura, instalaţiile şi informaţiile furnizate de AIEA sau la cererea sa, sub conducerea sau
controlul său, să nu fie folosite în scopuri militare; extinde, la cererea părţilor, aplicarea acestor
garanţii asupra oricărui acord bilateral sau multilateral sau, la cererea unui stat, asupra oricărei
activităţi a acestui stat în domeniul energiei atomice;
- să stabilească sau să adopte, consultându-se sau, dacă e cazul, în colaborare cu
organele competente ale ONU şi cu instituţiile specializate interesate, norme de securitate
destinate să protejeze sănătatea şi să reducă la minim primejdiile la care sunt expuse
persoanele şi bunurile; ia măsuri pentru aplicarea acestor norme la propriile sale operaţii,
precum şi la cele care comportă folosirea produselor, serviciilor, aparaturii, instalaţiilor şi
informaţiilor furnizate de AIEA sau la cererea sa, sub conducerea sau controlul său; ia măsuri,
la cererea părţilor, pentru aplicarea acestor norme la operaţiile efectuate în virtutea unui acord
bilateral sau multilateral sau, la cererea unui stat, la orice fel de activitate a acestui stat în
domeniul energiei atomice;
- să achiziţioneze sau să monteze instalaţiile, materialul sau aparatura necesară
exercitării atribuţiilor sale atunci când instalaţiile, materialul şi aparatura de care ea ar putea
dispune în regiunea interesată sunt insuficiente sau nu sunt disponibile decât în condiţii pe care
AIEA le socoteşte nesatisfăcătoare.
În exercitarea funcţiilor sale, AIEA:
- acţionează conform ţelurilor şi principiilor adoptate de O.N.U. pentru
favorizarea păcii şi colaborării internaţionale, conform politicii urmate de O.N.U. pentru
realizarea unei dezarmări universale bazate pe garanţii şi în conformitate cu orice acord
încheiat ca urmare a acestei politici;
- stabileşte un control asupra folosirii produselor fisionabile speciale primite de
AIEA în sensul de a asigura ca aceste produse să servească numai în scopuri paşnice;
94
Art. III – Statutul AIEA

79
 - repartizează resursele sale în aşa fel încât să asigure folosirea lor eficace şi în
folosul bunăstării generale în toate regiunile lumii, ţinând cont de necesităţile speciale ale
regiunilor slab dezvoltate;
- adresează rapoarte anuale asupra lucrărilor sale Adunării Generale a O.N.U. şi,
dacă e cazul, Consiliului de Securitate. Dacă în cadrul lucrărilor AIEA se ivesc probleme care
sunt de competenţa Consiliului de Securitate, ea sesizează Consiliul de Securitate ca organ
căruia îi revine răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- adresează rapoarte ECOSOC, precum şi altor organe ale ONU asupra
problemelor care intră în competenţa lor.
În exercitarea atribuţiilor sale, AIEA nu subordonează ajutorul pe care îl acordă
membrilor săi unor condiţii politice, economice, militare sau altor condiţii incompatibile cu
statutul său.
AIEA este fundamentată pe principiile egalităţii suverane a tuturor membrilor săi şi,
pentru a asigura tuturor drepturile şi privilegiile care decurg din calitatea de membru al AIEA,
fiecare membru are datoria de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate de el în virtutea
statutului AIEA.
Organele directoare ale AIEA sunt Conferinţa Generală, compusă din toate statele
membre (137) care se întruneşte annual şi Consiliul Guvernatorilor, compus din 35 de membri
(13 desemnaţi de Consiliu şi 22 aleşi de Conferinţă) şi care se întruneşte periodic în timpul
anului.
Personalul AIEA are în fruntea sa un Director General. Directorul General este numit de
Consiliul Guvernatorilor pentru o perioadă de 4 an, cu aprobarea Conferinţei Generale. Acesta
este cel mai înalt funcţionar al AIEA.
Ţinta adiţională a AIEA este strângerea a 74,8 milioane $ din contribuţii voluntare.
România a aderat la AIEA în 1957.
AIEA are 2257 de angajaţi.
Sediul AIEA este: PO Box 100, Wagramer Strasse 5, A – 1400 Viena, Austria.
Directorul General al AIEA este Yukiya Amano (Japonia).

R. Organizaţia Mondială A Turismului (OMT)

Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) a fost înfiinţată în 1975 şi este principala
organizaţie mondială din domeniul turismului. Are 148 de state membre şi mai mult de 350 de
membri afiliaţi reprezentând guverne, asociaţii de turism şi companii din sectorul privat,
companii aeriene, grupuri de hoteluri şi tur operatori.
OMT este investită de O.N.U. cu un rol central şi decisiv în încurajarea dezvoltării unui
turism durabil. În urmărirea obiectivelor sale, OMT acordă o atenţie deosebită intereselor
ţărilor în curs de dezvoltare în domeniul turismului.
OMT favorizează transferurile de tehnologie şi cooperarea internaţională, stimulează şi
dezvoltă parteneriate între sectoarele public şi privat, încurajează punerea în practică a Codului
Mondial de Etică în Turism.
OMT devine instituţie specializată a ONU la 23 decembrie 2003 prin rezoluţia Adunării
Generale 58/232. OMT stimulează grupurile economice pentru crearea de locuri de muncă, are
iniţiative pentru protejarea mediului înconjurător şi promovează pacea şi înţelegerea între
naţiuni.
OMT are 3 categorii de membrii:
- membri efectivi: toate statele membre;
- membri asociaţi: teritoriile care nu au responsabilitatea relaţiilor lor externe;
- membri afiliaţi: organizaţiile şi asociaţiile care se ocupă fie direct de turism, fie
de sectoare vecine.
Organul suprem al OMT este Adunarea Generală care se întruneşte o dată la 2 ani

80
pentru a aproba bugetul şi programul de lucru şi pentru a dezbate problemele importante din
domeniul turismului. Se compune din membri efectivi şi membri asociaţi. O dată la 4 ani
Adunarea Generală alege Secretarul General.
Membrii afiliaţi şi reprezentanţii unor instituţii internaţionale participă la sesiunile
Adunării Generale în calitate de observatori.
Organul executiv al OMT, Consiliul Executiv este compus din 29 de membrii 95 deplini
aleşi de Adunare şi un membru permanent, Spania şi se reuneşte de două ori pe an. Consiliul
este însărcinat să se asigure că OMT îşi îndeplineşte atribuţiile fără a depăşi bugetul.
Membrii asociaţi şi membrii afiliaţi participă la sesiunile Consiliului Executiv în
calitate de observatori. OMT are 6 Comisii regionale, Africa, America, Asia de est şi Pacific,
Europa, Orientul mijlociu şi Asia de sud ce se întrunesc cel puţin o dată pe an şi se compun din
toţi membrii efectivi şi toţi membrii asociaţi din regiunea respectivă.
Comitetele specializate ale OMT dau sfaturi în legătură cu programul. OMT are
următoarele comitete: Comitetul programului; Comitetul bugetului şi finanţelor; Comitetul de
statistică şi analiză macroeconomică a turismului; Comitetul de dezvoltare durabilă a
turismului; Comitetul mondial de etică a turismului; Comitetul pentru examinarea candidaţilor
la calitatea de membru afiliat.
Secretariatul OMT este condus de către Secretarul General ajutat de un Secretar
General adjunct96. Funcţionarii Secretariatului sunt responsabili de aplicarea programului de
lucru al OMT.
Secretariatul are la Osaka (Japonia) un birou regional pentru Asia – Pacific finanţat de
guvernul japonez.
România a aderat la OMT în 1975.
OMT are 90 de angajaţi.
Sediul OMT este: Capitan Haya 42, 28020 Madrid, Spania. Secretar General al OMT
este Taleb Rifai (Iordania).

CAPITOLUL VI
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE REGIONALE

1. Organizaţia pentru Securitate și Cooperare în Europa

La origine, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a fost o formă

de cooperare instituţionalizată cu caracter temporar – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare
în Europa(CSCE) - convocată în urma tratativelor de consolidare a securităţii şi dezvoltării
cooperării europene, începute în anul 1972 între statele europene, Canada şi SUA.
Desfăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de început:
1. la nivelul miniştrilor de externe, în anul 1973, la care au participat reprezentanţi ai 33
de state europene, precum şi cei ai SUA şi Canadei;
95
Membrii Consiliului Executiv sunt aleşi pe principiul 1 membru pentru 5 membri efectivi.
96
Secretarul General adjunct al OMT este David de Villiers – Africa de Sud.

81
 2. la nivelul experţilor, în perioada 1973 - 1975, care au pregătit documentele finale ale
Conferinţei;
3. la nivelul şefilor de state şi de guverne, în perioada 27 iulie - 1 august 1975, la
Helsinki, ocazie cu care s-a semnat Actul Final, un act complex, alcătuit din mai multe
documente prin care s-au stabilit principiile care guvernează relaţiile dintre statele participante,
măsurile de edificare a încrederii şi cu privire la securitate şi dezarmare, măsuri privind
cooperarea în domeniile economic, ştiinţific, protecţia mediului, securitatea şi cooperarea în
Mediterană, drepturile omului, informaţii, schimburile culturale, educaţie, precum şi
continuarea procesului de consolidare şi cooperare prin noi reuniuni.
Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională OSCE - s-a declanşat
la reuniunea de la Paris din anul 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă,
pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia lagărului comunist
şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate statele europene, la baza căreia să se aşeze
respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt adoptată
cu acest prilej, se stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei „comunităţi a statelor libere şi
democratice de la Vancouver la Vladivostok, CSCE a fost definită ca un forum de dialog,
negocieri şi cooperare pentru modelarea noii Europe.
În sfârşit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din anul 1994, s-a încheiat procesul
de transformare a CSCE într-o organizaţie, cu denumirea Organizaţia pentru Securitate şi
cooperare în Europa. Cu sediul la Viena, OSCE este un organism de securitate paneuropean, cu
participare extra europeană, în care cele 56 de state membre 97 acoperă spaţiul de la Vancouver
la Vladivostok, un instrument de alertă timpurie, pentru prevenirea conflictelor, gestionarea
crizelor şi reconstrucţie post conflict în spaţiul său.
Prin dimensiunile sale de securitate, OSCE a devenit o organizaţie globală, în care
deciziile sunt luate prin consens.
OSCE dispune de un mecanism instituţional complex, prin care se realizează
obiectivele de securitate ale organizaţiei.

Organele de negociere şi decizionale ale OSCE

Reuniunea şefilor de state şi de guverne este principalul organism de negociere şi
decizional, care funcţionează prin reuniuni în cadrul cărora se definesc priorităţile organizaţiei
şi se stabilesc orientările la cel mai înalt nivel politic. Fiecare reuniune este precedată de o
conferinţă pentru examinarea angajamentelor OSCE şi negocierea documentelor.
Consiliul Ministerial este organismul în cadrul căruia se reunesc miniştrii de externe ai
statelor membre ale OSCE, în anii în care nu este prevăzută nici-o reuniune a şefilor de state şi
de guverne, pentru a examina activităţile organizaţiei şi pentru a lua deciziile potrivite.
Consiliul permanent este principalul organ însărcinat cu deciziile politice şi are reuniuni
săptămânale la Viena.
Forumul pentru securitate şi cooperare, prin reuniuni săptămânale la Viena, dezbate
dimensiunile militare ale problemelor de securitate şi ia deciziile corespunzătoare spaţiului
OSCE.
Forumul economic, prin reuniuni anuale la Praga, analizează factorii economici şi de
mediu care afectează securitatea statelor membre şi face recomandări în acest sens.
Structuri şi instituţii ale OSCE
Adunarea Parlamentară OSCE. Cu sediul la Copenhaga, reuneşte peste 300 de
parlamentari, reprezentanţi ai statelor membre, şi are ca obiectiv promovarea participării la

97
Sunt membre ale OSCE toate cele 49 de state europene, 2 state americane – Canada şi SUA – şi 5 state asiatice –
Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan, Uzbekistan.

82
nivel parlamentar la activităţile organizaţiei.
Preşedintele în exerciţiu al OSCE este ales anual de către miniştrii de externe ai
statelor membre ale OSCE. Acesta îşi asumă răspunderea de ansamblu a acţiunii executive şi
de coordonare a activităţilor organizaţiei, asistat fiind de Troica (preşedintele în funcţie, fostul
preşedinte şi viitorul preşedinte).
Secretariatul OSCE, condus de Secretarul General, are sediul la Viena (şi un birou la
Praga) şi îndeplineşte sarcinile operaţionale şi administrative, susţine activităţiile din teren ale
OSCE şi menţine contactele cu organizaţii internaţionale.
Alături de aceste instituţii ale OSCE, există şi alte structuri cu atribuţii specializate,
precum:
- Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului, cu sediul la Varşovia;
- Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, cu sediul la Viena;
- Înaltul Comisar pentru minorităţi naţionale, cu sediul la Haga;
- Curtea de Conciliere şi Arbitraj, cu sediul la Geneva;
- Misiunile şi birourile OSCE, în diferite ţări membre.
Activităţile OSCE sunt deosebit de complexe având în vedere dimensiunile sale
de securitate. Într-o prezentare succintă şi cât mai sistematizată, este vorba despre:
- activităţi legate de dimensiunea politico-militară a OSCE:
- activităţi de poliţie;
- controlul armamentelor;
- administrarea frontierelor;
- activităţi economice şi de mediu;
- activităţi în sprijinul dezvoltării economice;
- stimularea tranziţiei spre economia de piaţă liberă;
- încurajarea cooperării cu organizaţii relevante;
- restaurarea şi menţinerea unui echilibru ecologic în aer, apă şi sol;
- avertizarea cu privire la riscurile de mediu şi impactul lor asupra securităţii;
- activităţi legate de dimensiunea umană a OSCE;
- control electoral;
- drepturile omului;
- educaţie;
- statul de drept;
- libertatea mass media;
- lupta contra traficului cu fiinţe umane;
- toleranţă şi nediscriminare.
Toate aceste activităţi sunt concretizate de OSCE şi prin misiunile îndeplinite în diferite
zone ale spaţiului organizaţiei, din Bosnia-Herţegovina şi până în Kyrgyzstan 98
98
Misiuni în Europa de Sud-Est: prezenţa OSCE în Albania (ajutorul autorităţilor albaneze şi al societăţii civile
pentru încurajarea democraţiei, statului de drept, drepturilor omului şi consolidarea instituţiilor democratice);
Misiunea OSCE în Bosnia-Herţegovina (rol capital în dezvoltarea stabilităţii şi democraţiei; mandat stabilit prin
acordul-cadru general pentru pace semnat la Dayton - Paris); Misiunea OSCE în Croaţia (ajutor în democratizarea
societăţii, drepturile omului, reconciliere); Misiunea OSCE în Kosovo (componentă a Misiunii de administrare
interimară a ONU - MINUK); Misiunea OSCE în Muntenegru (ajutor pentru buna funcţionare şi dezvoltarea
instituţiilor, a proceselor şi mecanismelor democratice); Misiunea OSCE în Serbia (idem Muntenegru,
restructurarea instanţelor judiciare şi formarea personalului acestora); Misiunea OSCE la Skopje (însărcinată cu
evitarea degenerării conflictului, cea mai veche misiune în teren, începută în 1992); Misiuni în Europa de Est:
Biroul OSCE de la Minsk (ianuarie 2003, Memorandumul de acord între OSCE şi guvernul Republica Bielorusia);
Misiunea OSCE în Moldova (stabilită în februarie 1993, o legătură a fost deschisă şi la Tiraspol); Coordonatorul
proiectelor OSCE în Ukraina (al doilea reprezentant stabilit pe teren, precedat de Misiunea OSCE în Ukraina care
şi-a început activitatea în 1994); Misiuni în Caucaz: Biroul OSCE la Baku (Azerbaidjan, mandat care acoperă mai
multe domenii privind securitatea şi stabilitatea: aspecte umane, politice, economice şi de mediu); Biroul OSCE la
Erevan (Armenia, contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice, întărirea societăţii civite şi promovarea

83
 2. Consiliul Europei
Consiliul Europei materializează preocupările mai vechi prin realizarea unei Europe
unite. Această idee, întâlnită sub forma mai multor proiecte, unele foarte vechi, a prins contur
după cel de-al doilea război mondial prin crearea mai multor organizaţii europene, unele de
cooperare clasică, precum Consiliul Europei, altele de integrare economică şi politică, precum
comunităţile europene sau Uniunea Europeană.
În anul 1946, la 19 septembrie, la Universitatea din Zurich, premierul britanic Winston
Churchill a ţinut un discurs în care a vorbit despre „Statele Unite ale Europei". A propus ca,
pentru realizarea acestui deziderat, să se creeze, ca un prim pas, un Consiliu al Europei.
Astfel, la 5 mai 1949, la Londra, este adoptat Statutul Consiliului Europei, ca tratat
constitutiv al acestei organizaţii, semnat de 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia.
Cu sediul la Strasbourg, în Franţa, organizaţia urma să funcţioneze pe baza
ataşamentului statelor membre „pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea
comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de
drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice”.
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru
salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru
facilitarea progresului lor economic şi social. Pentru aceasta, Consiliul Europei şi-a propus
realizarea următoarelor obiective:- apărarea drepturilor omului şi a statului de drept în toate
ţările membre;
- consolidarea stabilitaţii democratice prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale la nivel naţional, regional şi local;
- căutarea soluţiilor pentru problemele privind discriminarea minorităţilor,
intoleranţa, clonajul uman, traficul de droguri, terorismul, corupţia şi crima organizată;
- favorizarea dezvoltării unei identităţi culturale europene, punându-se accent pe
rolul educaţiei;
- promovarea coeziunii sociale şi a drepturilor sociale.
Membrii Consiliului Europei sunt state europene care recunosc Statutul organizaţiei şi
care îndeplinesc următoarele condiţii:
- acceptă principiile statului de drept;
- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa
trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului
organizaţiei.
La data de 28 septembrie 1993, România a devenit cel de-al 32-lea stat, membru cu
drepturi depline al Consiliului Europei, ratificând „Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale” şi Protocoalele la această Convenţie99.
În prezent sunt membre ale Consiliului Europei 46 din cele 49 de state europene. Nu
sunt membre ale Consiliului Europei Vaticanul, datorită statutului său special prin care asigură
realizarea misiunii Papei, Belarus, ca urmare a situaţiei precare a democraţiei şi a drepturilor
omului din această ţară, şi Republica Muntenegru.
principiilor organizaţiei); Misiunea OSCE în Georgia (1992, ca răspuns la conflictele armate, asistă guvernul în
materie de reglementare a conflictelor, democratizare, respectul drepturilor omului şi instaurarea statului de drept);
Misiuni în Asia Centrală: Ajutor în realizarea reformelor lor politice şi economice: Centrul OSCE la Achgabat
Turkmenistan), 1998; Centrul OSCE la Almaty (Kazakhstan), 1998; Centrul OSCE la Bichkek (Kirchizstan),
1998; Centrul OSCE la Dushanbe (TadJikistan), 1994; Coordonatorul Proiectelor OSCE în Uzbekistan;

99
Prin Legea nr. 30/18 mai 1994, publicată în M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994

84
 Atât Belarus cât şi Muntenegru şi-au depus candidaturile pentru a deveni membre ale
organizaţiei. În plus, cinci state au statut de observatori ai Comitetului de Miniştri şi trei state
au calitatea de observatori ai Adunării Parlamentare.
Practic, cvasitotalitatea statelor europene se află în Consiliul Europei, ceea ce conferă
acestei organizaţii un veritabil caracter paneuropean.
Consiliul Europei dispune de un mecanism instituţional care să permită realizarea
obiectivelor stabilite prin Statut. Acesta este alcătuit din mai multe instituţii şi organe, unele cu
competenţe decizionale, altele doar cu competenţe consultative, care şi-au dovedit în timp
eficienţa.
Consiliul Europei dispune de un mecanism instituţional care să permită realizarea
obiectivelor stabilite prin Statut. Acesta este alcătuit din mai multe instituţii şi organe, unele cu
competenţe decizionale, altele doar cu competenţe consultative, care şi-au dovedit în timp
eficienţa.

Comitetul Miniştrilor
Este instanţa de decizie a Consiliului Europei, cu rol de a apăra valorile pe care se
fundamentează existenţa organizaţiei şi cu misiunea de a veghea la respectarea angajamentelor
de către statele membre.
Comitetul Miniştrilor este compus din miniştrii afacerilor externe ai tuturor Statelor
membre sau din reprezentanţii permanenţi ai acestora la Strasbourg, urmare a unei invitaţii
adresate statelor membre în anul 1951, să desemneze astfel de reprezentanţi, care sunt
diplomaţi cu rang de ambasadori sau însărcinaţi cu afaceri. De altfel, în anul 1952, a fost
adoptată o decizie prin care fiecare ministru putea să desemneze un delegat la Comitetul
Miniştrilor, cu aceleaşi puteri, de regulă reprezentantul permanent.
Reuniunile Comitetului Miniştrilor pot avea loc la nivel ministerial sau la nivel de
delegaţi ai miniştrilor.
Reuniunile la nivel ministerial au loc, de regulă, la Strasbourg, o dată pe an, în luna mai
sau noiembrie, în Sala Comitetului Miniştrilor, cu durata de 1-2 zile. Cea mai mare parte a
activităţilor este rezervată dialogului politic, dar şi pentru examinarea problemelor de interes
comun, exceptându-se cele referitoare la apărarea naţională a statelor membre. Fiecare reuniune
se încheie cu un comunicat final, care va fi publicat. Cu această ocazie, miniştrii pot să facă una
sau mai multe declaraţii.
Reuniunile la nivelul delegaţilor miniştrilor au loc o dată pe sâptămână (miercuri) în
acelaşi loc. Delegaţii se reunesc, de mai multe ori pe săptămână şi în comitete, grupuri de
raportori şi grupuri de lucru.
Activitatea Comitetului Miniştrilor se concretizează atât prin dialog politic, cât şi în forme
precum:
- realizarea relaţiilor cu Adunarea Parlamentară
- raportul statutar al Comitetului Miniştrilor;
- cererile de avize ale Comitetului Miniştrilor;
- măsurile luate cu privire la recomandările Adunării;
- răspunsuri la întrebări scrise şi orale etc.;
- realizarea relaţiilor cu Congresul Puterilor locale şi regionale;
- deciziile de admitere de noi state membre, în urma consultării Adunării;
- urmăreşte respectarea angajamentelor luate de statele membre;
- adoptarea textelor finale ale tratatelor;
- adoptă recomandări destinate statelor membre:
- cu unanimitatea voturilor exprimate de majoritatea reprezentanţilor;
- nu sunt obligatorii pentru state;
- adoptarea bugetului Consiliului Europei;

85
 - adoptarea şi urmărirea mdeplinirii programului interguvernamental de activităţi;
- controlul executării deciziilor CEDO etc.
Preşedinţia Comitetului Mîmştrilor este încredinţată, pentru un mandat de 6 luni, unui
stat membru, prin rotaţie, în ordine alfabetică.
Ca structură organizatorică, Comitetul Miniştrilor dispune de un Birou al Delegaţilor
mmiştrilor, alcătuit din Preşedintele în funcţie - cei doi precedenţi şi cei trei viitori - de
raportori, grupuri de raportori, grupuri de lucru şi Secretariatul alcătuit din 28 de membri.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

Este prima adunare europeană din istoria continentului, dar şi cea mai mare prin
numărul statelor europene reprezentate, cu un rol important în orientarea activităţii Comitetului
miniştrilor. Ea desemnează alte instituţii şi organe ale Consiliului Europei, precum Secretarul
General al Consiliului Europei, Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, judecătorii
Curţii europene a drepturilor omului sau Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului
Europei.
Începând cu anul 1990, Adunarea parlamentară a urmărit asiduu integrarea ţărilor
centrale şi est europene în marea democraţie europeană.
reprezentat de 2 până la 18 membri şi tot atâţia supleanţi, în funcţie de mărimea populaţiei,
astfel desemnaţi încât să asigure o reprezentare corectă a partidelor politice sau a grupurilor din
parlamentele lor naţionale.
Membrii Adunării Parlamentare se reunesc în cinci grupuri politice 1, potrivit afînităţii
lor politice, doar câţiva parlamentari fiind neînscrişi.
Preşedintele Adunării Parlamentare este ales dintre membrii săi, pentru un mandat de un
an, dar, în mod tradiţional, este ales pentru trei mandate succesive.
Adunarea Parlamentară funcţionează prin reuniuni care au loc de patru ori pe an, fiecare
cu durata de o săptămână, în sesiuni plenare publice, în Hemiciclul Palatului Europei de la
Strasbourg. Reuniunea de primăvară are loc în unul din statele membre ale Consiliului Europei.
Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate, pe domenii precum :
- politic, juridic şi drepiurile omului;
- social, sănătate şi familie;
- cultură, ştiinţă şi educaţie;
- mediu şi agricultură;
- economie şi dezvoltare;
- migraţii, refugiaţi şi demografie;
- egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi;
- respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre.

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale

Importanţa democraţiei la nivel local şi regional a fost recunoscută de Consiliul Europei
încă de la înfiinţarea sa, în sensul că autonomia locală trebuie să răspundă nevoilor fiecărui
locuitor, indiferent că se află la sat sau la oraş, în regiuni centrale sau periferice.
Primul pas de instituţionalizare a acestor preocupări s-a realizat în anul 1957, prin
organizarea Conferinţei puterilor locale şi regionale în Europa. În anul 1994, această conferinţă
a fost înlocuită de Congresul AutorităţilorLocale şi Regionale din Europa, ca organ consultativ
al Consiliului Europei, cu scopul de a ajuta noile state membre în realizarea autonomiei locale
şi regionale. Între atribuţiile acestei instituţii, putem reţine:
- sfătuieşte Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară privind toate aspectele
politicii locale şi regionale;
- cooperarea cu organizaţiile naţionale şi internaţionale care reprezintă puterile locale şi
regionale;

86
 - organizează audieri şi conferinţe la nivel local şi regional pentru a ajunge la marele
public;
- elaborează periodic rapoarte de ţară privind situaţia democraţiei locale şi regionale în
statele membre şi candidate;
- veghează la aplicarea principiilor Cartei europene a autonomiei locale.
Congresul este organizat sub forma unei adunări bicamerale - Camera
puterilor locale şi Camera regiunilor - cu o reprezentare identică cu cea din Adunarea
Parlamentară - 315 membri titulari şi 315 membri supleanţi, repartizaţi în mod egal celor doua
camere. Practic, fiecare reprezintă alesul uneia dintre cele peste 200 000 de colectivităţi locale
şi regionale ale statelor membre.
Congresul se reuneşte o dată pe an la Strasbourg şi dispune de o Comisie permanentă,
care funcţionează între sesiunile plenare, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor delegaţiilor
naţionale. Activitatea acestuia se desfăşoară prin cele patru comisii statutare:
- Comisia instituţională a Congresului, pentru pregătirea rapoartelor privind evoluţia
democraţiei locale şi regionale în Europa;
- Comisia pentru cultură şi educaţie, competenţă în materie de media, tineret, sport şi
comunicare;
- Comisia pentru dezvoltare durabilă, competenţă asupra problemelor de mediu, de
amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- Comisia pentru coeziune socială competentă asupra chestiunilor referitoare la locurile
de muncă, cetăţenie, relaţii intercomunitare, sănătate publică şi egalitatea între femei şi bărbaţi.

Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei

Biroul Comisarului Drepturilor Omului a fost creat în anul 1999 ca o instituţie
independentă, cu scopul de a promova conştiinţa şi respectul pentru drepturile omului.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea parlamentară cu un mandat de 6 ani,
activitatea acestuia urmărind obiective precum :
- promovarea în statele membre ale Consiliului Europei a educaţiei şi sensibilizarea în
spiritul respectării drepturilor omului;
- identificarea eventualelor insuficienţe în dreptul şi practica statelor;
- contribuţia la promovarea respectivului efectiv şi a exerciţiului deplin al drepturilor
omului în statele membre;
Nefiind o instituţie judiciară, Comisarul drepturilor omului desfaşoară activităţi precum
vizitele, organizarea unor seminarii sau conferinţe etc.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Este o instanţă de judecată, creată în cadrul Consiliului Europei, dar care funcţionează
independent de acesta, ca un mecanism cu reale competenţe în garantarea efectivă a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului apărate de Convenţia Europeană din anul 1950 şi
protocoalele ei adiţionale.
Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a protocoalelor sale, astfel: cauze interstatale - orice stat parte poate sesiza Curtea
asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un
alt salt parte;
-cereri individuale - sesizarea printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de
catre un stat parte a drepturilor recunoscute de Convenţie sau protocoalele sale; exercitarea
acestui drept nu poate fi împiedicat de către statele părţi prin nici o măsură;
-avize consultative - la cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor.

87
Comisia de la Veneţia pentru democraţie prin drept
Este un organ consultativ al Consiliului Europei, pentru chestiuni constituţionale, care a
fost creat în anul 1990, cu rolul esenţial pentru democraţia europeană în adoptarea constituţiilor
naţionale potrivit standardelor patrimoniului constituţional european .
Iniţial, Comisia de la Veneţia a fost doar un instrument de „inginerie Constituţională” de
urgenţă în contextul tranziţiei democratice dar, ulterior, a evoluat progresiv către o instanţă
independentă de reflexie, recunoscută internaţional. Ea contribuie la difuzarea patrimoniului
constituţional european, cu un rol unic în gestionarea şi prevenirea conflictelor care traversează
procesul de elaborare a normelor constituţionale.
Comisia a avut în momentul constituirii în componenţa ei 18 state membre ale
Consiliului Europei, pentru ca, din anul 2002, să se permită şi statelor non europene să devină
membre ale Comisiei. În prezent, toate statele membre ale Consiliului Europei sunt membre ale
Comisiei de la Veneţia. La acestea se adaugă 3 state membre extra europene (Kyrgyzstan,
Chile, Republica Coreea), un membru asociat (Belarus) şi 9 state cu statut de observator
(Argentina, Canada, Israel, Japonia, Kazakhstan, Mexic, Statele Unite, Uruguai, Vatican).
În compunerea Comisiei sunt „experţi independenţi eminenţi prin experienţa lor în
instituţiile democratice sau prin contribuţia la dezvoltarea dreptului şi ştiinţelor politice,
precum profesori universitari de drept constituţional sau de drept internaţional, judecători ai
curţilor supreme sau constituţionale sau membri ai parlamentelor naţionale, Ei sunt desemnaţi
pentru 4 ani de catre statele membre şi acţionează în nume propriu.
Sediul Comisiei este la Scuola Grande San Giovanni Evangelista, în Veneţia.
Activităţile Comisiei, fundamentate pe principii precum democraţia, drepturile omului,
preeminenţa dreptului se desfăşoară în următoarele domenii:
- asistenţă constituţională;
- alegeri şi referendumuri;
cooperarea cu curţile constituţionale;
-studii, rapoarte şi seminarii transnaţionale.

Secretariatul General al Consiliului Europei

Este organul tehnic alcătuit din secretarul general, secretarul general adjunct şi
personalul necesar (aproximativ 1800 de funcţionari) şi organizat pe mai multe compartimente
specializate, precum afaceri politice, afaceri juridice, drepturile omului, coeziune socială,
educaţie, cultură şi patrimoniu, tineret şi sport, administraţie şi logistică.
Activitatea Consiliului Europei, având la bază metoda dialogului între principalele
instituţii şi organisme, capătă forme cât se poate de concretizate în convenţii şi acorduri
internaţionale, care generează obligaţii pentru statele care le ratifică, recomandări pentru statele
membre referitoare la problemele importante, reuniuni şi conferinţe, cursuri de formare,
asistenţă tehnică şi programe de cooperare, studii şi rapoarte pe baza cărora statele acţionează
complementar dar şi campanii de sensibilizare şi alte manifestări de interes european.
Recomandările adoptate statelor membre definesc principiile directoare în materie de drept,
sănătate, media, educaţie, cultură, sport.
Cea mai importantă funcţie a Consiliului Europei este cea legislativă, adoptând peste
150 de tratate în domenii diverse, în special în domeniul respectării drepturilor omului, luptei
contra criminalităţii organizate, prevenirii torturii, promovării valorilor democratice şi ale
statului de drept, cooperare culturală.
Principalele domenii de activitate a Consiliului Europei sunt:
-drepturile omului fară discriminare;
-crearea instituţiilor democratice;
-coeziunea socială şi drepturile sociale;

88
 -securitatea cetăţenilor;
-patrimoniul cultural şi natural;
-educaţia pentru cetăţenie democratică;
-centrele europene de tineret de la Strasbourg şi Budapesta;
-fondurile europene pentru tineret.
Bugetul Consiliului Europei este finanţat de guvernele statelor membre, în funcţie de
populaţie şi de starea lor economică.
Limbile oficiale şi de lucru sunt engleza şi franceza, dar ca limbi de lucru
sunt utilizate şi germana, italiana şi rusa.
Simbolurile Consiliului Europei, identice cu cele ale Uniunii Europene, sunt:
-Drapelul european, sub forma unui cerc alcătuit din 12 stete aurii pe fond albastru,
stabilit în anul 1955. Precizăm că tot ceea ce conţine drapelul - stelele în cinci colţuri, numărul
12, cercul, dar şi culorile auriu şi albastru reprezintă elemente cu semnificaţii deosebite în
simbolistică, definind aspiraţiile organizaţiei de unitate europeană;
- Imnul Europei, adoptat în anul 1972, este reprezentat de un aranjament după melodia
Odă Bucuriei din Simfonia a 9-a de Beethoven, pe care a compus-o (1823) inspirat fiind
de un poem al lui Friedrich von Schiller (1875). Aranjamentul a fost realizat de celebrul
dirijor vienez Herbert von Karajan.

3. Uniunea Europei Occidentale

La 8 martie 1948, la Bruxelles, a fost adoptat Tratatul de colaborare economică, socială
şi culturală şi de legitimă apărare, care a pus bazele Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles,
organizaţie prin care statele părţi la aceasta, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Olanda şi
Luxemburg, urmăreau crearea unui sistem colectiv de apărare împotriva Germaniei, dar şi
obiective economice sociale şi culturale. Practic, statele fondatoare pregăteau un plan de
apărare comună, prin integrarea apărărilor aeriene şi organizarea comandamentelor
interaliate100.
Primul obiectiv al alianţei era acela de a demonstra SUA voinţa statelor europene
occidentale de a riposta la extinderea influenţei sovietice în Europa centrală şi de est, cu
speranţa că astfel se va diminua ori chiar se va înlătura reticenţa SUA de a participa la
aranjamentele postbelice de securitate comună europeană. Se pare că această intenţie a avut o
finalitate cât se poate de concretă prin semnarea de către SUA şi Canada, alături de câteva state
europene occidentale, la 14 aprilie 1949, a Tratatului Atlanticului de Nord, care va duce la
crearea NATO, organizaţie de apărare comună, veritabilă furnizoare de garanţii de securitate, a
cărei viabilitate va fi verificată şi confirmată în timp.
În anul 1950, NATO propune înfiinţarea unei forţe atlantice unificate la care să participe
şi Germania, ceea ce a determinat îngrijorarea Franţei. De aceea, Franţa (Planul Pleven)
propune aplicarea metodei de integrare comunitară (supranaţională) şi în domeniul apărării
comune.
În această viziune, Germania putea participa, dar nu cu o armată autonomă recreată, ci
în cadrul unei armate europene conduse de un ministru european numit de guvernele statelor
membre, asistat de un Consiliu de miniştri şi responsabil în faţa Adunării comune.
Prin urmare, la 27 mai 1952, la Paris, Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux-ului
semnează Tratatul Comunităţii de Apărare, care, interesant pentru acel moment, prevedea şi
adoptarea unui proiect de comunitate politică europeană (art. 38), adică o structură federală
care să asigure funcţionarea Comunităţii Europene de Apărare.
Franţa se va opune ratificării tratatului din 1952 şi constituirii Comunităţii Politice
Europene, ideea de construcţie comunitară în domeniul apărării comune va fi abandonată, ceea
100
I. Diaconu, op. cit., p. 245.

89
ce va determina şi căderea guvernului francez.
Urmare a acestor evenimente şi a eşecului de construcţie comunitară în domeniul
apărării comune, tot la Paris, în anul 1954, sunt adoptate câteva protocoale de modificare şi
completare a tratatului de la Bruxelles şi organizatia transformă în Uniunea Europei
Occidentale (UEO), dar ca organizaţie de cooperare de tip clasic, politico-militară, de asistenţă
mutuală şi apărare colectivă a statelor membre, renunţându-se la alte obiective. În acelaşi timp
se elimină clauza cu Germania. Mai mult, în anul 1955, în baza aceloraşi acorduri de la Paris,
Germania devine membră a UEO, precum şi a NATO. Ulterior, vor adera la UEO Italia, Spania,
Portugalia şi Grecia.
Tratatul prevede şi calitatea de membru asociat, dobândită de mai multe state, precum
Turcia, Norvegia, Islanda şi România, dar şi statutul de observatori dobândit de alte state. Ca
organizaţie politico-militară regională, UEO îşi propunea ca obiective:
- acordarea de asistenţă mutuală pentru a face faţă oricărei politici de agresiune;
- promovarea unităţii şi încurajarea integrării progresive a Europei;
- la cererea unei părţi, Consiliul va fi convocat imediat pentru a permite tuturor părţilor
să se concentreze asupra oricărei situaţii care ar putea constitui o ameninţare contra păcii,
indiferent în ce mod se va produce, sau care ar pune în pericol stabilitatea economică;
Cu sediul la Bruxelles şi cu o existenţă relativ discretă o bună perioadă a existenţei sale,
UEO se relansează prin Declaraţia de la Roma din 27 octombrie 1984, între obiective
stabilindu-se şi definirea unei identităţi de securitate europeană.
De altfel, deşi UEO şi-a coordonat mereu activitatea cu NATO, într-o perioadă a anilor
'90 s-a manifestat o tendinţă de îndepărtare de aceasta din urmă, concretizată, mai ales, în
atitudinile Franţei şi Germaniei, care au şi creat o forţă armată comună (EUROCORP), pentru
intervenţii rapide în operaţiuni de menţinere a păcii, chiar dacă structura şi mărimea acesteia nu
corespundeau nevoilor reale de gestionare a crizelor de genul celor din Iugoslavia101.
După 1989, UEO îşi va asuma un rol operaţional în gestionarea crizelor, dar nu numai
în spaţiul european. Iată câteva din acţiunile UEO:
- acţiunile din Golf la începutul anilor '90:
- dragoarele de mine trimise de membrii UEO, care au contribuit la garantarea liberei
circulaţii în apele intemaţionale;
- punerea în aplicare a rezoluţiilor ONU;
- coordonarea operaţiunilor navale pentru respectarea embargoului
- acţiuni umanitare în favoarea refugiaţilor kurzi din nordul Irakului
- acţiuni în confîictul iugoslav, în perioada 1992-1996:
- operaţiunea Sharp Guard UEO - NATO în Adriatică (supravegherea embargoului decis
împotriva lugoslaviei, participarea cu 4 nave şi 6 avioane de patrulare maritimă şi de detecţie la
distanţă;
- operaţiunea UEO pentru embargoul pe Dunăre (a furnizat asistenţă Bulgariei, Ungariei
şi României pentru aplicarea sancţiunilor ONU pe Dunăre - 8 patrule, 48 vehicule, 6748
inspecţii care au constatat 422 infracţiuni);
- detaşamentul de poliţie de la Mostar, în Bosnia-Hertegovina (un detaşament de poliţie
care a ajutat bosniacii şi croaţii din Mostar să constituie o poliţie unificată în oraş);
- operaţiile legate de criza din perioada 1997-2001:
- misiunea din Albania (trimiterea unui grup multinaţional de consiliere în materie de
poliţie, cu misiunea de formare a instructorilor pentru restructurarea poliţiei albaneze; s-au
format peste 3000 de poliţişti în Centrul de formare de la Tirana);
- misiunea de supraveghere generală a securităţii în Kosovo, începând cu noiembrie
1998;
- începând cu 1999, a avut un rol important în criza refugiaţilor din Kosovo, susţinând
101
S. Scăunaş op. cit., p. 151-153.

90
poliţia albaneză în primirea, înregistrarea şi protecţia refugiaţilor;
- misiunea de asistenţă în deminare din Croaţia, începând cu 10 mai 1999.
În iunie 1999, Consiliul European reunit la Koln a luat câteva decizii de revigorare a
politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene.
Cele 10 state membre ale UEO sunt şi membre ale Uniunii Europene, ceea ce a dus la
ideea de includere a UEO în Uniunii Europene, în scopul creării unui sistem european de
securitate colectivă, idee cunoscută în ultimii ani sub denumirea de Europa Apărării astfel că
funcţiile UEO urmau să fie transmise Uniunii Europene.
Între evenimentele care confirmă această evoluţie, sunt semnificative:
- numirea lui Javier Solana, înaltul Reprezentant pentru PESC al Uniunii Europene, la
20 noiembrie 1999, ca Secretar General al UEO; prezenţa sa la nivel de vârf în cele două
organizaţii permite, evident, supravegherea transferului de funcţii de la UEO la Uniunea
Europeană;
- „Misiunile Petersberg”, semnate de UEO în anul 1992, au fost încorporate în Tratatul
asupra Uniunii Europene, în anul 1997, formând practic baza politicii exteme şi de securitate
comună;
- Institutul UE pentru studii de securitate şi Centrul Satelit al UE (care funcţionează în
cadrul PESC) au înlocuit Institutul UEO pentru studii de securitate şi Centrul Satelit al UEO;
Adunarea UEO, alcătuită din delegaţi ai statelor membre la Adunarea parlamentară a
Consiliului Europei, ameninţată cu dispariţia în acelaşi timp cu cea a UEO, a făcut presiuni
pentru a fi recunoscută ca Adunare Europeană de Securitate şi Apărare (iunie 2000), devenind
astfel un organism participant la crearea identităţii de apărare a Uniunii Europene, cu sediul la
Paris. Reacţiile din partea NATO, dar şi din partea SUA, au fost destul de dure, în sensul în
care acestea nu sunt de acord cu constituirea unei forţe europene în afara alianţei. Cu toate
acestea, ultima modificare a Tratatului de la Maastricht, la Nisa, în anul 2000, a inclus şi
aspecte privind preocupările de securitate în cadrul Uniunii Europene. Ulterior, un acord
încheiat de Uniunea Europeană cu NATO a permis crearea mult disputatei forţe de reacţie
rapidă a UE, dar, deocamdată, la un nivel care nu ar putea gestiona crize mai serioase precum
cea din fosta Iugoslavie.
Încercând o concluzionare a evoluţiilor din ultimii ani ale UEO, putem constata cu
uşurinţă că transferul funcţiilor acesteia către UE nu a avut impact asupra sa.
Deşi fuziunea completă era prevăzută pentru anul 2000, UEO încă există şi continuă să
gestioneze o parte importantă a planificării militare europene. Totuşi, Consiliul nu se mai
reuneşte decât la nevoie, iar din iulie 2001 deciziile sunt luate prin proceduri scrise. De altfel,
Secretarul General al UEO a declarat în iunie 2001 că nu vor fi modificări privind statutul
statelor membre şi că Secretariatul General urmează a fi dotat cu funcţii reziduale (susţinere
administrativă, financiară şi logistică a organelor UEO pentru cooperare în materie de
armament, reorganizarea şi deschiderea arhivelor pentru public, gestionarea retragerii
organizaţiei).

4. Organizaţia Unităţii Africane

Pe măsura eliberării popoarelor africane de sub jugul colonial, ideea unităţii a căpătat
tot mai mare răsunet. În 1958, la Accra, s-a întrunit prima Conferinţă a statelor africane
independente. Această conferinţă a reunit opt state care s-au pronunţat pentru o acţiune unită şi
concertată îndreptată spre apărarea păcii şi libertăţii popoarelor continentului, în 1961 s-au
constituit: 1. grupul de la Casablanca, din care făceau parte Ghana, Guineea, Republica Mali,
Maroc, Republica Arabă Unită şi Republica Algeria şi 2. grupul de la Monrovia, din care
făceau parte statele care acceptaseră să intre în anul 1958 în Comunitatea franco-africană,
precum şi Liberia, Sierra Leone şi Nigeria.

91
 În anul 1965 s-a constituit Organizaţia comună africană şi malgaşă (O.C.A.M.) în
componenţa căreia intrau majoritatea statelor membre ale Uniimii Africano - Malgaşe şi
Republica Zair. După aderarea statului Mauriciu la Organizaţie, ea îşi completează denumirea
în O.C.A.M.M. Aceste grupări şi uniuni de state dădeau expresie voinţei popoarelor africane de
a se uni în lupta lor comună pentru, libertate, independenţă şi pace102.
Momentul cel mai important în eforturile popoarelor africane de a-şi făuri o structură
proprie menită să le apere idealurile de pace şi libertate este Conferinţa miniştrilor de externe a
30 de state africane, care a avut loc la Addis-Abega între 21-25 mai 1963. Cu acest prilej, s-a
adoptat Carta Organizaţiei Unităţii Africane şi s-a creat cea mai puternică structură de pace în
această regiune103. Statele participante au dat expresie voinţei lor de a se uni pentru a asigura
bunăstarea popoarelor lor şi a consolida relaţiile dintre statele lor prin constituirea şi întărirea
de instituţii comune. Încă de la înfiinţare s-a convenit ca Organizaţia să includă statele africane
de pe continent, Madagascarul şi toate insulele care înconjoară continentul african (al.1-2).
Prin Carta Organizaţiei s-a reafirmat adeziunea statelor membre la principiile şi
scopurile Cartei Naţiunilor Unite, stipulându-se, totodată, în sarcina Organizaţiei Unităţii
Africane: 1. să întărească unitatea şi solidaritatea statelor africane şi malgaşe; 2. să coordoneze
şi să intensifice coooperarea şi eforturile lor pentru a oferi popoarelor Africii condiţii mai bune
de existenţă; 3. să apere suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa lor; 4. să
abolească toate formele de colonialism din Africa; 5. să favorizeze cooperarea internaţională
ţinând seama de Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia universală a drepturilor omului. Pentru
realizarea acestor scopuri, statele membre au convenit să-şi coordoneze şi armonizeze politica
lor generală, în special în domeniile politic şi diplomatic; economic; în transporturi şi
telecomunicaţii; educaţie şi cultură; sanătate, igienă şi alimentaţie; ştiinţă şi tehnică; apărare şi
securitate (al. 1-2 art. 2)104.
Statele membre au hotărât să pună la baza întregii lor activităţi asemenea principii
fundamentale, cum sunt: 1. egalitatea suverană a tuturor statelor membre; 2. neamestecul în
treburile interne ale statelor; 3. respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale fiecărui stat
membru şi a dreptului său inalienabil la o existenţă independentă; 4. rezolvarea paşnică a
diferendelor, prin tratative, mediere, conciliere sau arbitraj; 5. condamnarea, fără rezerve, a
asasinatului politic ca şi a activităţilor subversive întreprinse de statele vecine sau de orice alte
state; 6. dedicarea fară rezerve cauzei emancipării totale a teritoriilor africane care nu sunt încă
independente; 7. afirmarea unei politici de nealiniere faţă de orice bloc militar (§ 1-7 art. 3)105.
În baza Cartei Organizaţiei, fiecare stat african independent şi suveran poate deveni
membru al acesteia, toate statele membre bucurându-se de drepturi egale şi având îndatoriri
egale (art. 4-5).
Organizaţia îşi îndeplineşte atribuţiile ce-i revin, în principal, prin următoarele instituţii:
1. Conferinţa şefilor de state şi guverne; 2. Consiliul miniştrilor; 3. Secretariatul general; 4.
Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj (art. 7). Conferinţa şefilor de state şi guverne este
organul suprem al organizaţiei. În conformitate cu prevederile Cartei, Conferinţa are îndatorirea
să studieze problemele de interes comun pentru Africa, cu scopul de a coordona şi armoniza
politica generală a organizaţiei. De asemenea, conferinţa este competentă să modifice structura,
funcţiile şi activitatea tuturor organelor şi instituţiilor specializate care vor putea fi create în
102
În cursul dezbaterilor, ca şi în documentele constitutive ale acestor grupări şi uniuni de state ideea păcii şi
preocuparea de promovare şi menţinere a păcii ocupau un loc important.
103
O analiză a structurilor Organizaţiei şi, mai ales, a rolului ei în menţinerea păcii, s-a efectuat sub egida
Academiei Internaţionale a Păcii 1980.
104
Statuând – între scopurile urmărite – apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor
membre, Organizaţia se constizuie ca structură de pace, care realizaeză acţiunile de apărare ale statelor respective.
105
Situând la baza activităţii ei rezolvarea paşnică a diferentelor, Organizaţia de expresie vocaţiei de pace a statelor
membre, voinţei lor de a recurge la mijloace paşnice în soluţionare problemelor litigioase.

92
conformitate cu Carta Organizaţiei (art. 8). Acest organism principal al Organizaţiei Unităţii
Africane se compune din şefii de state, de guverne sau reprezentanţii lor acreditaţi şi se
întruneşte cel puţin o dată pe an. La cererea oricărui stat membru şi cu aprobarea majorităţii
statelor membre, Conferinţa se întruneşte în sesiuni extraordinare (art. 9). În temeiul Cartei
Organizaţiei, fiecare stat membru are un singur vot; toate hotărârile sunt adoptate cu
majoritatea de 2/3 din statele membre ale Organizaţiei; în probleme de procedură hotărârile se
adoptă cu majoritatea simplă (art. 10)106.
În acelaşi timp, prin Cartă se consacră modalitaţile de constituire şi funcţionare ale
celorlalte organisme: Consiliul miniştrilor (art. 12-15.)107. Secretariatul general (art. 16-18) şi
Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj (art. 19). Ca expresie a preocuparii lor de a menţine
pacea în regiune şi de a promova înţelegerea şi cooperarea pe continent şi în întreaga lume,
statele membre ale organizaţiei s-au angajat în mod solemn „să rezolve diferendele dintre ele
pe cale paşnică”. În acest scop, ele au convenit să creeze o Comisie de mediere, conciliere şi
arbitraj. În baza acestei hotărâri, la 21 iulie 1964, la Cairo a fost adoptat „Protocolul Comisiei
de mediere, conciliere şi arbitraj", parte integrantă a Cartei Organizaţiei Unităţii Africane. Prin
acest protocol s-a creat o comisie alcătuită din 21 de membri cu atribuţii de mediere, conciliere
şi arbitraj în soluţionarea diferendelor dintre statele membre cu acordul acestora din urmă.
De la constituirea sa, Organizaţia Unităţii Africane a avut o contribuţie pozitivă la
aplanarea unor conflicte de frontieră108 şi la abordarea pe calea tratativelor a unor litigii
teritoriale din regiune109 . Totodată, Organizaţia a contribuit la soluţionarea altor probleme
conflictuale din regiune.
De asemenea, Organizaţia a adoptat măsuri împotriva colonialismului şi apartheidului,
precum şi în direcţia transformării continentului african într-o zonă denuclearizată. Încă de la
constituirea sa, Organizaţia a adoptat o rezoluţie cu privire la decolonizare, o rezoluţie cu
privire la lupta împotriva apartheidului şi o rezoluţie cu privire la dezarmare.
Procupările Organizaţiei în direcţia menţinerii păcii, înfăptuirii dezarmării, obţinerii şi
consolidării independenţei sunt prezente în întreaga activitate desfăşurată. Astfel, la cea de-a
zecea reuniune la nivel înalt, din 1973, s-au adoptat documente de însemnătate majoră în lupta
pentru obţinerea independenţei depline a ţărilor africane. În aceste documente, se subliniază
necesitatea întăririi unităţii şi solidaritătii lor în vederea consolidării păcii şisecurităţii în Africa.
Aceste obiective au fost şi sunt promovate în activitatea cotidiană a Organizaţiei, care porneşte
de la convingerea, exprimată în preambulul Cartei, că pentru a asigura progresul popoarelor
africane „este necesar să fie create şi menţinute condiţii de pace şi securitate" (al. 6). Cu toate
eforturile depuse, Organizaţia întâmpină serioase dificultăţi în soluţionarea unor asemenea
probleme complexe din zonă, ceea ce pune cu acuitate chestiunea perfecţionării mecanismului
de acţiune al acestei Organizaţii în vederea asigurării eficienţei sale în menţinerea şi
consolidarea păcii şi securităţii pe continentul african şi în întreaga lume.
O.U.A. şi-a încetat activitatea la 9 iulie 2002, dată de la care Uniunea Africană este
organizaţia care-şi propune promovarea unităţii şi solidarităţii statelor africane şi eradicarea
colonialismului şi stabilirea unui consiliu de eliberare şi sprijin pentru mişcările de
independenţă.
Sediul Uniunii Africane este la Addis Abeba (Etiopia), iar actul său de constituire a fost
semnat de 32 de state independente.
106
Carta Organizaţiei stipulează că tot cu majoritate simplă Conferinţa hotărăşte dacă o problemă este sau nu de
procedură.Cvorumul este constituit din 2/3 din statele membre.
107
Consiliul se compune din miniştrii afacerilor externe, din orice alţi minişri desemnaţi de guvernele statelor
membre şi se întruneşte cel puţin de două ori pe an.
108
De pildă, conflictul de frontieră dintre Algeria şi Maroc
109
Organizaţia a avut un rol important în hotărârea luată ca litigiile teritoriale dintre Somalia şi Etiopia, dintre
Somalia şi Kenya să fie soluţionate prin tratative.

93
 Dintre obiectivele pe care şi le-au propus statele semnatare pot fi amintite realizarea
unităţii şi solidarităţii între statele şi popoarele africane apărarea suveranităţii, integrităţii
teritoriale şi independenţei statelor membre, accelerarea integrării politice şi socio-economice
pe continentul african, promovarea şi protejarea drepturilor omului şi ale popoarelor în
conformitate cu carta africană şi celorlalte documente specifice.
Organele principale ale Uniunii Africane sunt Adunarea Uniunii, Consiliul Executiv,
Parlamentul pan-african, Curte de Justiţie, Comisia, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi,
Comitetul Tehnic Specializat (care include Comitete pentru finanţe, agricultură, comerţ,
imigrare, industrie şi tehnologie, pentru probleme de mediu, transporturi, de sănătate, muncă,
sociale, de educaţie, etc), Consiliul Economic, Social şi Cultural şi instituţii financiare.

5. Liga Statelor Arabe

Conferinţa statelor arabe de la Cairo din 1945 110 a hotărât înfiinţarea Ligii Statelor
111
Arabe , ca organism de cooperare şi apărare a intereselor statelor membre. În baza Pactului
semnat la 22 martie 1945112 , Liga se compune din state arabe independente care se pronunţă şi
acţionează pentru realizarea scopurilor şi principiilor convenite pentru îndeplinirea obiectivelor
stipulate în pact. Orice stat arab independent poate să devină membru al Ligii 113 în baza
procedurii prevăzute în pact114.
Constituită în martie 1945 - când a doua conflagraţie mondiala nu se încheiase încă -,
această structură regională este marcată de preocuparea de apărare a intereselor comune ale
statelor arabe împotriva oricăror acte de agresiune115, pentru menţinerea şi consolidarea păcii.
Prin actul constitutiv, statele participante îşi exprimă dorinţa de a strânge legăturile care
unesc statele arabe, de a cimenta şi de a întări aceste legaturi pe baza respectării independenţei
şi suveranităţii acestor state, de a orienta eforturile lor spre binele comun al tuturor ţărilor
arabe, spre ameliorarea soartei lor, spre garanţia viitorului lor, spre realizarea aspiraţiilor lor (al,
1 preambul). Liga are ca scop să asigure relaţii mai strânse între statele membre şi să
coordoneze acţiunile lor politice în vederea realizării unei colaborări interne între ele pentru
salvgardarea independenţei şi suveranităţii lor, preocupându-se de toate problemele referitoare
la statele arabe şi la interesele lor.
Totodată, pactul precizează că Liga are ca scop să asigure, în cadrul regimului şi al
condiţiilor fiecărui stat, o cooperare strânsă între statele membre în următoarele probleme: 1.
economice şi financiare, inclusiv schimburile comerciale; vamale, monetare, agricole şi
industriale; 2. comunicaţiile, inclusiv cele referitoare la căile ferate, la drumuri, la aviaţie, la
navigaţie, la Poştă şi Telegraf; 3. intelectuale; 4. de naţionalitate; 5. sociale, 6. sanitare (art.. 2).
Principalul organ al Ligii este Consiliul, compus din reprezentanţii statelor membre (art.
3)116. În Consiliu, fiecare stat are un singur vot, indiferent de numărul reprezentanţilor săi.
Consiliul are ca misiune să realizeze scopurile Ligii şi să vegheze la executarea convenţiilor pe
care membrii le vor încheia între ei asupra problemelor de interes comun în orice alt domeniu.
În acelaşi timp, Consiliul are sarcina de a stabili modalităţile prin care Liga va colabora cu
organizaţiile internaţionale pentru a asigura pacea şi securitatea şi a reglementa problemele
110
La această conferinţă au luat parte Egiptul, Siria, Libanul, Iordania, Irakul, Arabia Saudită şi Yemenul.
111
Denumită în mod curent Liga Arabă
112
Pactul a fost semnat şi ratificat de Siria, Transiordania (în prezent Iordania), Irak, Arabia Saudită, Liban, Egipt,
Yemen
113
În baza acestei prevederi, celelalte state arabe au aderat la Ligă.
114
Cererea – depusă secretariatului general al Ligii – este Supusă Consiliului la prima reuniune a acestuia (art. 1.)
115
În baza articolului 6 al pactului se stabileşte un sistem de apărare care oferă garanţii fiecărui stat membru că va
fi ocrotit de agreiun
116
Consiliul este conceput ca organ de analiză a tuturor problemelor Ligii şi, în general, a chestiunilor de interes
major pentru ţările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluţionare a lor.

94
economice şi sociale (art. 3).
Ca expresie a preocupărilor Ligii de a menţine şi consolida pacea, prin actul constitutiv
se consacră interdicţia de a recurge la forţă pentru reglementarea conflictelor care pot să apară
între statele rnembre ale Ligii, în cazul în care apare între ele un diferend care nu afectează
independenţa, suveranitatea sau integritatea teritorială a statelor şi dacă părţile litigante recurg
la Consiliu pentru reglementarea acestui diferend, pactul stipulează cu toată claritatea că
hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie (art. 5)117. În asemenea cazuri, statele între
care diferendul a apărut nu vor participa la dezbateri şi la adoptarea hotărârilor în Consiliu.
Totodată, Consiliul este îndrituit să propună bunele sale oficii în orice diferend care poate duce
la război între două state membre sau între un stat membru şi un stat terţ.
Pactul precizează (art. 5) că hotărârile de arbitraj şi conciliere vor fi luate cu majoritatea
voturilor118. Totodată, ca o garanţie a menţinerii păcii şi securităţii statelor membre, Pactul Ligii
prevede că în caz de agresiune sau de ameninţare cu agresiunea un stat are dreptul să ceară
întrunirea imediată a Consiliului, care este în măsura să hotărască, în unanimitate, măsurile
necesare pentru respingerea agresiunii. Dacă agresiunea provine de la un stat membru nu se va
ţine seama de votul acestuia la adoptarea hotărârii. Dacă guvernul statului victimă se găseşte,
ca urmare a agresiunii, în imposibilitate de a comunica cu Consiliul, reprezentanţii acestui stat
în Consiliu vor avea dreptul să ceară convocarea acestuia în scopul adoptării măsurilor ce se
impun pentru respingerea agresiunii.
Mai mult, în situaţia în care reprezentancul respectiv nu este în măsură să comunice cu
Consiliul, pactul prevede posibilitatea ca oricare stat membru să ceară convocarea Consiliului
(art. 6)119. Este important de subliniat că hotărârile Consiliului adoptate în unanimitate obligă
toate statele membre ale Ligii, pe când hotărârile adoptate cu majoritate sunt obligatorii numai
pentru statele care le acceptă. În ambele cazuri, îndeplinirea hotărârilor Consiliutui de către
fiecare stat membru se face în conformitate cu dispoziţiile sale constituţionale (art. 7).
O importantă garanţie de menţinere a păcii o constituie asumarea angajamentului
fiecărui stat membru să respecte regimul politic existent în celelalte state membre,
considerându-1 ca un drept exclusiv al statului respectiv.
Totodată, fiecare stat membru îşi asumă angajamentul să se abţină de la orice acţiuni
care ar avea ca scop schimbarea acestui regim (art. 8). Pactul stipulează - în acelaşi timp -
posibilitatea ca statele membre să stabilească între ele, dacă doresc, o colaborare şi legături mai
strânse decât cele prevăzute în pact, încheind acorduri în acest scop.
Tratatele şi acordurile existente sau care vor fi încheiate în viitor între un stat membru şi
un alt stat sunt obligatorii pentru ceilalţi membri ai Ligii (art.9)120.
În Pact se precizează, de asemenea, modalităţile de lucru ale Consiliului 121 ale
Secretariatului122 şi ale celorlalte organisme constituite: Comitetul Politic; Comitetul Militar;
Comitetul Financiar-Economic; Comitetul Culturat; Comitetul Economic Superior. Totodată, pe
lângă Ligă funcţionează şi institute ştiinţifice, iar sub egida ei sunt convocate conferinţe ale
camerelor de comerţ, ale medicilor, juriştilor etc. din ţările membre.
117
Respingerea forţei în cadrul unui diferend şi împuternicirea Consiliului să intervină şi să dea soluţii obligatorii
şi executorii constituie garanţii majore pentru menţinerea şi consolidarea unor relaţii paşnice între statele din
regiune; pentru promovarea colaborării şi înţelegerii între aceste state.
118
În practică, s-a constatat preferinţa statelor pentru soluţiile poliice prin tratative diplomatice. Singurul diferent
în care s-a recurs la arbitraj a fost ce dintre Siria şi Liban în 1949.
119
Sunt avute în vedere cele mai diferite situaţii în care s-ar afla statul victimă, stipulându-se măsuri adecvate
pentru respingereaagresiunii şi stabilirea drepturilor acestuia.
120
Aceasta urmărea să dea stabilitate relaţiilor existente nu numai între statele membre, ci şi celor statornicite între
acestea şi celelalte state.
121
Consiliul Ligii se reuneşte în sesiuni ordinare de două ori pe an, în lunile martie şi octombrie, iar în sesiuni
extraodinare la cererea a doi membri, de fiecare dată când împrejurările o cer (art. 11 din Pact)
122
Liga are un Secretariat general permanent care cuprinde un Secretar general, secretari adjuncţi şi un număr
necesar de funcţionari. Secretarul general este numit de Consiliu cu majoritatea de 2/3 a membrilor Ligii.

95
 Pe parcursul anilor, Liga şi-a dezvoltat şi perfecţionat continuu activitatea, acţionând
pentru menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii de cooperare şi înţelegere nu numai între statele
din regiune, ci şi cu celelalte state ale lumii, contribuind la menţinerea şi consolidarea păcii şi
securităţii internaţionale.

6. Organizaţia Statelor Americane

Preocuparea statelor americane de a-şi constitui o organizaţie proprie îşi are rădăcini în
lupta popoarelor latino-americane pentru independenţă. În anul 1826, Simon Bolivar, unul din
cei mai mari conducători ai luptei de eliberare a popoarelor din coloniile spaniole ale Americii,
a convocat în Panama o conferinţă dedicată creării unei organizaţii a acestor state. Câteva
decenii mai târziu, în 1890, s-a creat biroul „Uniunea Panamericană", care - în anul 1910 - a
primit denumirea de Uniunea Internaţională a Republicilor Americane. Funcţiile şi răspunderile
Uniunii au fost definite la conferinţele din Mexic, în anii 1901-1902, de la Rio de Janeiro, în
1907, de la Buenos Aires, în 1910, de la Santiago, în 1928, de la Havana, în 1928, de la
Montevideo, în 1933, de la Lima, în 1938. Obiectivele principale ale Uniunii vizau solidaritatea
popoarelor latino-americane în lupta pentru libertate şi progres, pentru apărarea intereselor lor
comune.
Iniţial, Uniunea nu a funcţionat pe baza unui tratat; abia la Conferinţa din Mexic din
1945 - după al doilea război mondial - a fost adoptat Actul de la Chapultepec în care se
consemnau structura, rolul şi funcţiile acestei organizaţii şi se stipula asistenţa reciprocă a
statelor americane în cazul unei agresiuni îndreptate împotriva lor.
La a IX-a Conferinţă panamericană de la Bogota, s-a adoptat Carta Organizaţiei Statelor
Americane, cunoscută şi sub denumirea de Carta de la Bogota. Odată cu adoptarea Cartei - 30
aprilie 1948 - se dă o formă instituţională elaborată organizaţiei panamericane, prin crearea
Organizaţiei Statelor Americane. Statele participante - recunoscând faptul că această misiune a
inspirat deja un număr mare de acorduri, a căror principală valoare consta în dorinţa popoarelor
americane de a trăi în pace şi a contribui, prin înţelegerea reciprocă şi respectarea suveranităţii
fiecăruia dintre ele, la îmbunătăţirea situaţiei întregii populaţii în condiţiile independenţei,
egalităţii şi dreptului - au subliniat că adevăratul sens al solidarităţii americane şi al bunei
vecinătăţi nu poate fi decât consolidarea pe continentul american, în cadrul instituţiilor
democratice, a regimului libertăţii şi echităţii sociale, bazat pe respectarea drepturilor
fundamentale ale omului. Ele au dat expresie convingerii lor că bunăstarea şi contribuţia lor la
cauza progresului şi civilizaţiei mondiale reclamă o solidaritate continentală mereu sporită şi au
hotărât să persevereze în misiunea nobilă pe care omenirea a încredinţat-o Naţiunilor Unite,
pornind de la faptul că organizarea juridică constituie o condiţie necesară pentru securitate şi
pace, bazate pe ordine morală şi echitate123.
Aşa cum o declară din primul articol al Cartei, statele americane au creat organizaţia „în
scopul asigurării păcii şi echităţii, întăririi solidarităţii şi colaborării lor, pentru apărarea
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei lor". În cadrul Naţiunilor Unite,
Organizaţia Statelor Americane reprezintă o organizaţie regională. Pentru realizarea principiilor
sale de bază şi pentru îndeplinirea obligaţiilor sale regionale în concordanţă cu Carta O.N.U.,
Organizaţia acţionează pentru: 1. întărirea păcii şi securităţii pe continent; 2. preîntâmpinarea
eventualelor cauze ale unor dificultăţi şi asigurarea soluţionării paşnice a conflictelor care se
pot ivi între statele membre; 3. organizarea unor acţiuni comune în caz de agresiune; 4.
favorizarea soluţionării problemelor juridice, politice şi economice, sociale şi culturale (art. 2)
Carta precizează că preocuparea fundamentală a statelor membre o reprezintă

123
În conformitate cu Rezoluţia a IX-a, adoptată la Conferinţa Interamericană în problemele războiului şi păcii, în
Mexic, statele participante au căzut de acord asupra Statutului Organizaţiei Statelor Americane, cunoscut sub
denumirea de Carta O.S.A. Această Cartă a intrat în vigoare în 1951.

96
statornicirea unor relaţii de colaborare, de înţelegere şi bună convieţuire între toate popoarele
din regiune, dintre acestea şi celelalte popoare ale lumii. Statele participante consideră că
echitatea socială şi securitatea constituie baza unei păci îndelungate, iar colaborarea economică
reprezintă baza bunăstării şi înfloririi generale a popoarelor de pe continent. Statele americane
au proclamat drepturile fundamentale ale omului, fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie
sau sex, dând expresie convingerii lor că unitatea spirituală a continentului se bazează pe
respectarea particularităţilor culturale ale statelor americane şi cere o colaborare strânsă a
acestora în îndeplinirea înaltelor scopuri ale culturii umane şi că instruirea popoarelor trebuie
să fie orientatâ spre echitate, libertate şi pace.
Un sistem de norme şi principii - stipulate în această Cartă – conferă importante garanţii
menţinerii păcii şi dezvoltării unor relatii paşnice în regiune şi în întreaga lume124.
Organizaţia Statelor Americane are în structura sa următoarele organisme: 1. Adunarea
generală; 2. Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe; 3. Consiliile; 4.
Comitetul Juridic Interamerican; 5. Comisia interamericană a drepturilor omului; 6.
Secretariatul general; 7. Conferinţele specializate (art. 5). Carta statuează cu toată claritatea că
Adunarea generală este organul suprem al O.S.A., calitate în care este îndrituită să hotărască
activitatea şi politică generală a Organizaţiei, să determine structura şi funcţiile organelor ei şi
sa ia în consideraţie orice situaţie referitoare la convieţuirea statelor americane (al. 1 § a art.
52)125.
Statele membre au convenit să fie convocată Consfatuirea consultativă a miniştrilor
afacerilor externe, pentru analiza problemelor cu caracter urgent şi de interes comun statelor
americane şi pentru a servi ca organ de consultare. În temeiul prevederilor Cartei, orice stat
membru poate cere convocarea Consfătuirii consultative. Cererea trebuie adresată Consiliului
permanent al Organizaţiei, care este în măsură să decidă cu majoritate absolută de voturi dacă
este oportună convocarea. În cazul unui atac armat asupra teritoriului unui stat american sau în
cadrul zonei de securitate - ale cărei limite sunt stabilite prin tratatele în vigoare - Consfătuirea
consultativă se convoacă imediat de către preşedintele Consiliului permanent al Organizaţiei,
care convoacă în acelaţi timp şedinţa Consiliului, în vedera dezbaterii problemei şi convenirii
măsurilor ce se impun (art. 59-63). Totodată, statele membre au decis să creeze Comitetul
consultativ de apărare pentru a da avize organului consultativ în problemele colaborării
militare, care pot să apară în legătură cu aplicarea tratatelor speciale existente în problema
securităţii colective(art. 64). În baza Cartei Organizaţiei, acest Comitet consultativ este format
din reprezentanţi militari superiori ai statelor americane care iau parte la Consfătuirea
consultativă. În cazuri excepţionale, guvernele pot numi locţiitori. În cadrul Comitetului,
fiecare stat are un singur vot (art. 65). Carta stipulează ca acest Comitet consultativ va fi
convocat concomitent cu convocarea organului consultativ, când acesta din urmă va trebui să
examineze problemele referitoare la apărarea împotriva agresiunii. În acest caz în care
Conferinţa, Consfătuirea consultativă sau guvernele îi însărcinează - cu majoritatea a 2/3 din
voturile statelor membre - cu studierea tehnică sau cu pregătirea rapoartelor pe teme speciale,
Comitetul urmând să se întrunească în aceste scopuri (art. 66-67).
De asemenea, în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Organizaţia recurge la: 1. Consiliul
permanent al Organizaţiei; 2. Consiliul Interamerican Economic şi Social şi 3. Consiliul
interamerican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură care sunt direct raspunzătoare faţă de
Adunarea generală, pentru realizarea sarcinilor ce le revin. Aceste consilii au competenţa
conferită lor de Cartă şi de orice alte instrumente interamericane şi îndeplinesc funcţii stabilite
de Adunarea generală şi de Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe (art. 68).

124
Este consacrat un ansamblu de drepturi şi îndatoriri ale statelor membre, a căror respectare ar fi de natură să
asigure statornicirea unor relaţii de pace şi securitate în regiune şi în lume.
125
F.G. Garcia Amador, The Inter-American System: Its development and strengtbening, Dobbs Ferry, New York,
1996, p. 183 şi urm.

97
 Atribuţii importante în menţinerea păcii securităţii au fost stipulate de către statele
membre în sarcina Consiliului permanent. Consiliul – alcătuit din câte un reprezentant al
fiecărui stat membru, numit special de către guvernul respectiv, cu grad de ambasador, sau din
câte un reprezentant interimar, precum şi reprezentanţi supleanţi şi consultanţi, după cum
consideră necesar guvernul respectiv - se ocupă, în limitele Cartei, tratatelor şi acordurilor
interamericane, de orice problemă dată în sarcină de către Adunarea generala sau de
Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe (art. .78-80). Consiliul permanent este
însărcinat să vegheze la menţinerea relaţiilor de prietenie între statele membre şi, în acest scop,
să le ajute efectiv în rezolvarea paşnică a diferendelor lor, atribuţie în realizarea căreia este
ajutat de o comisie interamericană de rezolvare paşnică, ce funcţionează ca organ subsidiar al
Consiliului. Părţile în diferend au posibilitatea să apeleze la Consiliul permanent pentru a
obţine bunele sale oficii. Consiliul, în acest caz, are competenţa de a asista părţile şi a
recomanda procedurile considerate adecvate în rezolvarea paşnică a diferendului (art. 81-84).
De asemenea, preşedintele Consiliului poate trasmite diferendul direct comisiei
interamericane de rezolvare paşnică (art. 84)126. Pentru exercitarea acestor atribuţii - în baza
Cartei - Consiliul permanent, prin Comisia interamericană de rezolvare paşnică sau prin oricare
alt mijloc, are competenţa să cerceteze faptele referitoare la diferend pe teritoriul oricărei părţi,
cu consimţământul prealabil al guvernului (art. 85). Orice parte într-un diferend, cu privire la
care nu se găseşte în curs nici una din procedurile paşnice prevăzute de Cartă, se poate adresa
Consiliului permanent, pentru a-i aduce la cunoştinţă diferendul, caz în care Consiliul transmite
imediat cererea Comisiei interamericane de rezolvare paşnică, care - în situaţia în care o va
socoti de competenţa sa - îşi va oferi bunele oficii uneia sau alteia din părţi. Acestea fiind
acceptate, Comisia interamericană de rezolvare paşnică asistă părţile şi recomandă procedurile
pe care le consideră adecvate pentru rezolvarea paşnică a diferendului (art. 86)127.
Statele membre au convenit ca - în exercitarea funcţiilor cu privire la rezolvarea paşnică
a diferendelor - Consiliul permanent şi Comisia interamericană de rezolvare paşnică să ţină
seama de dispoziţiile Cartei O.S.A. şi de principiile şi normele dreptului internaţional, precum
şi de existenţa tratatelor în vigoare dintre părţi (art. 9)
În baza experienţei acumulate pe parcursul anilor, s-au subliniat cerinţe şi exigenţe
importante în direcţia îmbunătăţirii şi perfecţionării activităţii O.S.A., inclusiv în domeniile de
interes major ale menţinerii păcii şi securităţii în regiune şi în întreaga lume, prin corelarea în
mod corespunzător a sarcinilor şi atribuţiilor ce-i revin, cu cele ale Forumului Mondial, precum
şi prin realizarea rolului ce i s-a conferit în promovarea unor relaţii paşnice între statele
membre şi în relaţiile cu celelalte state ale lumii128. În mod argumentat s-a demonstrat - în
126
Rezultă că misiunea cea mai importantă a Consiliului permanent o constituie menţinerea unor relaţii paşnice
între statele membre. Drepturile conferite Consiliului, ca şi Comisiei - ca organism subsidiar al acestuia - vizează
căutarea şi găsirea unor soluţii corespunzăioare diferendelor ce pot apărea între statele membre, ceea ce reprezintă
importarte garanţii ale menţinerii şi consolidăriipăcii (vezi şi Max Sorensen, Op. cit., p. 727 şi urm.).
127
Potrivil Cartei - în îndeplinirea acestor atribuţii - Comisia poate cerceta faptele referitoare la diferend pe
teritoriul oricărei părţi, cu consimţământul prealabil al guvernului respectiv. În cazul în care una din părţi refuză
oferta, Comisia interamericană de rezolvare paşnică se limitează la a informa Consiliul permanent, făra a neglija
demersurile pentru reluarea relaţiilor între părţi, în cazul în care ele au fost întrerupte, urmărindu-se restabilirea
bunei înţelegeri dintre ele. După primirea sesizării, Consiliul permanent poate să sugereze o apropiere între părţi şi
- dacă consideră necesar - le va îndemna să evite executarea de acte care ar putea agrava diferendul. În situaţia cea
mai dificilă, aceea în care una din părţi îşi menţine refuzul feră de bunele oficii ale Comisiei interamericane de
rezolvare paşnică sau ale Consiliului, acesta urmează să informeze Adunarea generală, care are competenţa să
adopte măsurile care se impun. În exercitarea funcţiilor de reglementare paşnică, Consiliul ia hotărâri prin votul
afirmativ a 2/3 din membrii săi – cu excluderea părţilor în diferend - excepţie făcând acele hotărâri a căror
aprobare este autorizată de regulamenr cu majoritate simplă (al. 3 art. 86 şi art. 87-89).
128
Ionel Cloşcă, Constantin Mihăilă, Organizaţia StatetorAmericane-de la principii la realitate, Edit. Politică,
Bucureşti, 1975, p, 84 şi urm.

98
cercetările efectuate până acum - că această structură, ca şi celelalte similare sunt organizate de
state suverane care se găsesc în proximitatea geografică generală, cu interese comune în
regiune şi a căror „funcţie primordială constă în soluţionarea pe cale paşnică a diferenţelor între
membrii săi, aducând o contribuţie importantă la menţinerea şi consolidarea păcii.

7. Organizaţia Tratatului Nord Atlantic

Ţările din Europa Occidentală şi aliaţii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A.
şi Canada, au fost confruntate în perioada 1945-1949 cu nevoia urgentă de restructurare
economică, fiind în acelaşi timp ingrijorate de politica şi metodele expansioniste utilizate de
U.R.S.S.. Dupa ce trupelor statelor occidentale li se redusese capacitatea combativă, ca urmare
a înţelegerilor dintre statele Naţiunilor Unite din timpul şi de la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, guvernele occidentale erau din ce în ce mai preocupate de faptul că Uniunea
Sovietică intenţiona să-şi menţină nediminuată capabilitatea forţelor sale armate. În acelaşi
timp, având în vedere ideologia declarată a partidului comunist sovietic, era din ce în ce mai
evident că apelurile pentru respectarea Cartei O.N.U. şi a înţelegerilor internaţionale, încheiate
la terminarea războiului, nu puteau garanta suveranitatea şi independenţa ţărilor democratice,
confruntate atât cu ameninţarea unei agresiuni externe cât şi cu aceea a subversiunii interne.
Înlocuirea regimului politic democratic cu regimul nedemocratic, represiunea opoziţiei
instituţionalizate şi a celei neinstituţionalizate, violarea flagrantă a drepturilor omului în cele
mai multe dintre ţările Europei Centrale şi de Est, dar şi în Asia şi în alte regiuni ale globului,
au constituit tot atâtea elemente ce s-au adăugat temerilor preexistente.
North Atlantic Treaty Organization (N.A.T.O.) a fost creată prin Tratatul de la
Washington, încheiat la 4 aprilie 1949. Tratatul a fost semnat de Belgia, Danemarca, Franţa,
Marea Britanie, Islanda, Italia, Canada, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi Statele
Unite ale Americii. În 1952, Grecia şi Turcia au devenit membri, iar - în 1955 - R.F. Germania.
Prin extinderea spre Estul Continentului, în 1999, Cehia, Polonia şi Ungaria au devenit
membri.
În baza Tratatului de la Washington, părţile se obligă să-şi rezolve diferendele pe cale
paşnică şi, să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau de la
folosirea forţei. În baza articolului 5 din tratat, un atac armat împotriva unuia dintre statele
membre se va considera un atac împotriva tuturor, urmând să se acţioneze în baza articolului 51
din Carta O.N.U., invocându-se dreptul de autoapărare individuală şi colectivă.
Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop:
- apărarea libertăţii popoarelor lor, moştenirea şi civilizaţia comune, bazate pe
principiile democraţiei, libertăţile individuale şi supremaţia dreptului;
- favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea Atlanticului de Nord;
- unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi securităţii
internaţionale.
Statele membre se obligă să-şi creeze capacităţi individuale şi colective de rezistenţă
împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare fată când se consideră ameninţată
integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi.
Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre
ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă
fiecare dintre ele va acorda ajutor părţii atacate întreprinzând orice acţiune pe care o crede de
cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea
Atlanticului de Nord. Se consideră drept atac armat împotriva unui sau mai multora dintre părţi,
atacul armat;
- împotriva teritoriului uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului de Nord, la nord de
Tropicul Racului;

99
 - împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi care se află pe
aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele de ocupaţie sunt staţionate.
Părţile formează un Consiliu în care vor fi examinate problemele privitoare la aplicarea
Tratatului care va constitui organismele subsidiare care ar fi necesare.
România a fost prima ţară care a sernnat Acordul privind Parteneriatul pentru Pace, iar -
la 10 aprilie 1996 - a fost ratificat Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi
România. În martie 2004, odată cu cel de-al doilea val de aderare la Alianţa nord-atlantică,
România, alături de alte 6 state europene, este invitată să adere la cea mai importantă alianţă
politico-militară din istorie. În 2009 sunt primite în organizație Albania și Croația. În prezent
NATO are 28 de membrii.

Structura NATO
Cooperarea statelor membre se bazează pe un sistem instituţional aflat într-o continuă
adaptare la sarcinile Alianţei astfel:
- Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.);
- Comitetul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.);
- Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.);
- Comitetul Militar;
- Statul Major Internaţional.

Consiliul Atlanticului de Nord

Consiliul este învestit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale fiind alcătuit din
reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre care se reunesc săptămânal. Este
organismul abilitat să creeze organisme subordonate precum comitete cu responsabilităţi pe
domenii.
Deciziile se iau prin consensul statelor membre. Reprezentanţii guvernelor ţărilor
membre au rang de ambasador, fiind secondaţi de personal politic şi militar.
Reuniunile sunt săptămânale iar de cel puţin două ori pe an Consiliul se reuneşte în
sesiune ministerială unde guvernele statelor membre sunt reprezentate de miniştrii de externe.
Reuniunile la vârf se organizează cu participarea şefilor de stat şi de guvern.
Secretarul General al NATO este Preşedintele Consiliului, indiferent de nivelul de
reprezentare la care se desfăşoară reuniunile.
Autorităţile militare sunt reprezentate în Consiliu de către Preşedintele Comitetului
Militar care consiliază membrii Consiliului în probleme de ordin militar.
Consiliul se întruneşte la fiecare două luni cu ambasadorii statelor partenere din cadrul
Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi consultări permanente cu statele partenere.

Comitetul pentru Planificarea Apărării (O.P.C.)

În compunerea sa intră reprezentanţii permanenţi şi se reuneşte cel puţin bianual la
nivelul miniştrilor apărării ţărilor membre. În competenţa sa intră problemele de apărare şi cele
legate de planificarea apărării colective. Elaborează orientări pentru autorităţile militare ale
NATO şi îşi asumă aceleaşi funcţii şi dispune de aceleaşi puteri ca N.A.C. în problemele de
competenţa sa.

Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.)

Această structură este cadrul în care au loc consultările asupra tuturor problemelor
legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate şi apărare a NATO. Se reuneşte
de două ori pe an la nivelul miniştrilor apărării, concomitent cu Comitetul pentru Planificarea
Apărării şi în funcţie de situaţiile create, la nivelul reprezentanţilor permanenţi (ambasadorilor).

100
 Secretarul general
Secretarul General este o personalitate politică de nivel internaţional numit de ţările
membre pentru a-şi asuma funcţia de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al
Comitetului pentru Planificarea Apărării, al grupului pentru Planificarea Nucleară şi al altor
comitete concomitent cu cea de Secretar General al NATO. Reprezintă Alianţa în relaţiile cu
alte instituţii şi în discuţiile cu statele membre.

Comitetul Militar
Comitetul Militar este răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de Nord, a
Comitetului pentru Planificarea Apărării şi a Grupului pentru Planificarea Nucleară de
conducerea militară a Alianţei. Este instituţia care avizează activităţile militare pentru
instituţiile supreme ale Alianţei. Preşedinţia este anuală şi revine fiecărei ţări membre în
ordinea alfabetului englez.
Preşedintele Comitetului Militar prezidează reuniunile şefilor de State Majore ale
Comitetului Militar în sesiune permanentă şi reprezintă comitetul în relaţiile cu alte structuri.
Este purtătorul de cuvânt pe probleme militare al Alianţei.
Comitetul Militar este alcătuit din şefii de Stat Major ai armatelor statelor membre care
se reunesc cel puţin de două ori pe an.

Statul Major Militar Internaţional

Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major Militar Internaţional
integrat alcătuit din personalul militar detaşat din diferite ţări şi din personalul civil
administrativ.
În fruntea Statului Major se află un Director cu rang de general cu trei stele nominalizat
de ţările membre selecţionat, în prealabil, de Comitetul Militar, care trebuie să se afle din altă
ţară decât Preşedintele Comitetului Militar. Are în subordine şase directori adjuncţi cu rang de
amiral sau general cu o stea şi Secretarul Statului Major Militar Internaţional.
Este organul executiv al Comitetului Militar şi veghează la exercitarea în bune condiţii
a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. Elaborează planuri, face studii şi recomandă
politica de urmat în probleme de natură militară pe care autorităţile, comandamentele sau
organismele NATO le-au supus spre atenţie Organizaţiei sau Comitetului Militar.

Structura Integrată de Comandă a NATO

Zona strategică a NATO se împarte în două Înalte Comandamente NATO (Europa şi
Atlantic) şi un Grup Regional de Planificare (Canada - SUA).
Înalţii Comandanţi NATO sunt însărcinaţi cu elaborarea planurilor de apărare pentru
regiunile respective, cu evaluarea necesarului de forţe, cu desfăşurarea şi antrenamentul forţelor
din subordine.
Comandanţii supun Comitetului Militar rapoarte şi recomandări privind forţele
subordonate şi susţinerea lor logistică.
Structura militară a forţelor armate
- Forţele de Reacţie Rapidă (1-9 C.A.);
- Forţele Principale (6 C.A.);
- Forţele de sprijin (rezervă) dispuse pe teritoriul S.U.A., Canadei şi Spaniei.

101
 CAPITOLUL VII
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU CARACTER ECONOMIC

1. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD)

Preliminarii
Marile probleme economice ale Europei, provocate de cel de-al doilea război mondial,
au determinat SUA să declanşeze un plan de ajutorare şi reconstrucţie europeană. Practic, SUA
ofereau Europei un ajutor financiar considerabil, cu condiţia ca statele europene să coopereze
în acţiunea de refacere economică, scop în care trebuiau să înfiinţeze o organizaţie care să pună
în aplicare planul oferit de americani. Planul american de refacere economică a Europei a fost
prezentat în anul 1947, de secretarul de stat american George Marshall şi, de aceea, a rămas
cunoscut în istoria europeană sub denumire de Planul Marshall129.
129
SUA s-au găsit la finele celui de-al doilea război mondial în situația de a gestiona o Europă Occidentală distrusă
economic și măcinată de rivalități naționale. Cea mai accentuată era aceea dintre Franța și Germania. Franța se
opunea cu virulență oricărui program de dezvoltare economică pentru vecinul sau. Pe de altă parte, Marea Britanie
avea nevoie de resursele naturale ale Germaniei și forțează creșterea producției anuale în regiunea Ruhr. În acest
climat, George Marshall vine cu o propunere de nerefuzat. Secretarul de stat american George Marshall vine cu o
propunere ingenioasă care rezolvă totodată diferendul franco-german. În principal, Marshall, pe baza conceptului
de "ajutor economic reciproc" acordat statelor europene, propunea ajutorarea de către SUA pentru refacerea
economiilor distruse de război. Condiția era "integrarea și coordonarea programelor economice" ale acestor țări, la

102
 Unele state europene au răspuns pozitiv iniţiativei americane. Astfel, Franţa şi Marea
Britanie au convocat o conferinţă la Paris la care au invitat toate statele europene. URSS a
refuzat invitaţia şi a obligat şi celelalte state din lagărul comunist să nu participe la conferinţă.
În cele din urmă, numai statele occidentale au acceptat Planul Marshall şi, la 16 aprilie 1948, s-
a adoptat o convenţie prin care s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(OECE), cu sediul la Paris. OECE avea ca obiectiv punerea în aplicare a Planului Marshall,
cifrat la aproximativ 13 miliarde de dolari, liberalizarea comerţului şi convertibilitatea
monedelor europene.
OECE a înregistrat progrese remarcabile în următorii ani pentru cele 18 ţări europene
membre fondatoare. Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii
1970 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt,
fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică
ducând la o formare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.
O schimbare majoră, practic o transformare a organizaţiei dintr-una regională, într-o
organizaţie cu vocaţie de universalitate, are loc în anul 1960. OECE se transformă în
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), la care s-au alăturat Canada şi
SUA, pentru ca, după un an, alte state extra europene să devină membre ale acesteia: Japonia,
Noua Zeelandă, Mexic.
Sediul organizaţiei este la Paris.
În prezent, OCDE are 35 de state membre, ceea ce înseamnă că este departe de a fi
dobândit un caracter universal, dar este de remarcat că reuneşte state care contribuie cu 70 %
din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi care deţin peste 90% din volumul
investiţiilor străine directe la nivel mondial, ceea ce a condus la aprecierea că OCDE ar
reprezenta un „club al ţărilor bogate". De asemenea, OCDE are relaţii de colaborare cu peste 70
de state de pe toate continentele.
Obiective
Misiunea Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE) este de a
promova politici care vor îmbunătăți bunăstarea economică și socială a oamenilor din întreaga
lume.
Obiectivele organizaţiei urmăresc realizarea celei mai înalte creşteri economice
posibile, stabilitate şi dezvoltare economică mondială, un nivel de viaţă cât mai ridicat.
OCDE oferă în acest sens un forum în care guvernele pot lucra împreună pentru a
împărtăși experiențe și a căuta soluții la problemele comune. Printre chestiunile abordate în
acest forum se numără încercarea de a înțelege ce anume conduce la schimbările economice,
sociale și de mediu. În cadrul OCDE este măsurată productivitatea și fluxurile globale de
comerț și investiții și sunt analizate și comparate datele statistice pentru a anticipa tendințele
viitoare.
OCDE și-a propus și realizează constant standarde internaționale pentru o gamă largă de
lucruri, de la agricultură și fiscalitate la siguranța produselor chimice. De asemenea, ne uităm la
problemele care afectează în mod direct viața de zi cu zi a tuturor, cum ar fi cât de mult oameni
plătesc impozite și asigurări sociale, și de cât de mult timp liber pot beneficia. Aceste
comparații nu se opresc doar la aspecte pecuniare fiind avut în vedere și modul în care
sistemele școlare din diferite țări își pregătesc tinerii pentru viața modernă dar și modul în care
diferite țări sistemele de pensii vor avea grijă de cetățenii lor la bătrânețe.
OCDE urmărește bazându-se pe fapte și experiență din viața reală să recomande politici
menite să îmbunătățească calitatea vieții oamenilor iar în ultima perioadă această organizație a
nivelul fiecărui guvern din statele ce erau de acord să participe la proiect. Marshall a lansat această propunere
după întoarcerea de la Conferința miniștrilor de Externe de la Moscova, unde se discutaseră probleme legate de
reorganizarea postbelică a lumii. Discursul sau din 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard, avansează acest plan
comun pentru reconstrucția Europei, cunoscut ulterior ca Planul Marshall. Așa cum a declarat ulterior într-o
conferința de presă, planul se adresa tuturor statelor europene, inclusiv Uniunii Sovietice.

103
început să se preocupe și de combaterea fenomenelor negative precum terorismul, evaziunea
fiscală etc.
Organizare și funcționare
Organele OCDE sunt:
1. Consiliul Ministerial, ca organ principal, la nivel de miniştri reprezentanţi ai statelor
membre, care se întrunesc o dată pe an, sau la nivel de ambasadori, cu întruniri bilunare;
2. Comitetul, ca organ executiv, alcătuit din 14 membri desemnaţi de Consiliul
Ministerial;
3. Comitete speciale şi grupuri de lucru (cca. 250);
Reprezentanții celor 35 de țări membre ale OCDE se întâlnesc în comitetele/comisiile
de specialitate pentru a avansa idei și pentru a analiza progresele în domenii de politică
specifice, cum ar fi economie, comerț, știință, ocuparea forței de muncă, educație sau piețe
financiare. Există aproximativ 250 de comitete, grupuri și grupuri de experți de lucru.
Aproximativ 40 000 de înalți funcționari din administrațiile naționale se duc la
reuniunile comisiilor OCDE în fiecare an pentru a cere, revizui ori contribui la activitatea
desfășurată de Secretariatul OCDE. Odată ce se întorc acasă, ei au acces on-line la documente
și pot face schimb de informații printr-o rețea specială.
4. Secretariatul, alcătuit din experţi şi condus de Secretarul General, cu rolul principal
de pregătire a lucrărilor organizaţiei.
În strânsă legătură cu activitatea OCDE s-au creat şi organisme specializate, pe diferite
domenii. De exemplu, în domeniul energiei, Consiliul Ministerial a creat două agenţii:
- Agenţia OCDE pentru Energie Nucleară (AEN), în anul 1958, cu sediul la La Seine,
Saint Germain, Franţa, pentru promovarea folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice;
- Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE), în anul 1974, cu sediul la Paris, pentru
dezvoltarea cooperării în domeniul energiei convenţionale.
OCDE reprezintă astăzi o matrice de funcţionare a economiei mondiale prin valoarea
recomandărilor şi a rezoluţiilor sale. Strategia de extindere a OCDE, prezentată la Conferinţa
Ministerială din mai 2004, de la Paris, potrivit Raportului Noboru (Strategia pentru Extindere şi
Colaborare cu Statele Nemembre), a prevăzut măsuri concrete pentru ţările candidate, dar şi
măsuri de reformă a organizaţiei. Cât priveşte criteriile de aderare la OCDE, s-au avut în
vedere:
- existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii reale;
- dimensiunea şi importanţa economică a unui stat;
- principiul beneficiului reciproc (aderarea unui nou stat să fie benefică atât pentru statul
respectiv cât şi pentru organizaţie);
- consideraţii globale.
Cât priveşte România, în scopul de a deveni, într-o oarecare perspectivă, membră a
OCDE, ea participă la mai multe structuri de lucru ale acesteia, precum:
- Centrul de Dezvoltare al OCDE(cu statut de membru cu drepturi depline);
- Declaraţia OCDE privind investiţiile internaţionale şi companiile multinaţionale
(alături de celelalte 38 de ţări semnatare), cu statut de membru;
- Programului de Dezvoltare Economică Locală al OCDE (membru cu drepturi
depline);
- Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcţii Navale (statut de observator);
- Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia Nucleară (statut
de observator);
- Comitetul Oţelului (se află în procedură de ratificare participarea în calitate de
membru deplin).

104
 2. Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre130

Preliminarii
În anul 1990, la Bucureşti, Turgut Ozal, preşedintele Turciei, a lansat ideea unei
structuri de cooperare în zona Mării Negre, idee care a fost acceptată de România, Bulgaria şi
URSS.
La 25 iunie 1992, prin Declaraţia de la Istanbul, se lansează oficial Cooperarea
Economică a Mării Negre (CEMN), într-o formă cvasiinstituţională, premergătoare unei
organizaţii veritabile, având ca membri fondatori Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria,
Georgia, Grecia, Republica Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Turcia, Ucraina
(13 state).
Regiunea CEMN, ca spaţiu de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific, cuprinde opt mări
- Marea Neagră, Marea de Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea lonică,
Marea Adriatică şi Marea Mediterană. O bună perioadă, privită şi ca o primă etapă a procesului
de formare a unei organizaţii veritabile, cooperarea în această formulă de organizare imprecisă
a fost lipsită de rezultate, ceea ce a determinat miniştrii de externe ai statelor membre să adopte
un Plan de acţiune, la Bucureşti, în anul 1996.
Într-o a doua etapă, prin introducerea Troicii ministeriale, a început finanţarea comună a
Secretariatului Intemaţional Permanent (PERMIS), de la Istanbul, şi s-au intensificat reuniunile
la toate nivelele, pentru ca, în iunie 1998, la Yalta, să se semneze Carta CEMN.
Cea de-a treia etapă a fost cea de creare efectivă a unei organizaţii. Astfel, la 30 aprilie
1999, la Tbilisi, a avut loc Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN, care au decis
înfiinţarea Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), ca o organizaţie
regională de cooperare în domeniul economic, cu statut de observator la ONU 131 dar şi cu o
relaţie importantă cu Uniunea Europeană132.

Obiective
Este bine cunoscută şi recunoscută importanţa strategică a Mării Negre prin resursele
naturale foarte bogate, în special petrol şi gaze şi prin piaţa potenţială de peste 350 milioane
consumatori, comerţul cumulat al regiunii de cca. 20 milioane km² reprezentând 5% din
comerţul mondial (volumul comercial al schimburilor între state membre a OCEMN fiind de
187 milioane dolari SUA anual).
De aceea, obiectivul central133 al organizaţiei este accelerarea dezvoltării economice şi
sociale a statelor membre, având ca scop realizarea unui grad superior de integrare în economia
europeană şi mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale, folosirea avantajelor care
decurg din proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale, evitându-se
obiectivele de natură politică sau de securitate.
Alte obiective ale organizației, decurgând din Carta OCEMN sunt:
• să acționeze într-un spirit de prietenie și de bună vecinătate și pentru a spori respectul
reciproc și încrederea, dialogul și cooperarea între statele membre;
• să dezvolte în continuare și să diversifice cooperarea bilaterală și multilaterală pe baza
principiilor și normelor de drept internațional;
• să acționeze pentru îmbunătățirea mediului de afaceri și pentru promovarea
întreprinderilor și companiilor direct implicate în procesul de cooperare economică;
• să dezvolte colaborarea economică într-un mod care nu încalcă obligațiile
internaționale ale statelor membre, inclusiv cele care decurg din apartenența la organizații

130
Pentru viziunea organizațională oficială, portalul http://www.bsec-organization.org/Pages/homepage.aspx.
131
Rezoluţia A/54/5, 8 octombrie 1999.
132
Declaraţia ministerială de la Komotini, 2005
133
Declaration on Black Sea Economic Cooperation şi Bosphorus Statement, Istanbul 25 iunie 1992.

105
internaționale sau instituții cu caracter integrativ și să nu împiedice promovarea relațiilor lor cu
părți terțe;
• să țină seama de condițiile economice specifice și de interesele statelor membre
implicate;
• să încurajeze în continuare participarea la procesul CEMN de cooperare economică a
altor state interesate, a instituțiilor economice și financiare internaționale, precum și a
întreprinderilor și companiilor.

Organizarea și structurile instituţionale ale OCEMN

Întâlnirile periodice ale şefilor de stat şi de guvern sunt organizate în capitalele statelor
membre, cu rolul de a stabili orientările politice generale ale organizaţiei134.
Consiliul Ministerial, alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre, este
forul de decizie al OCEMN şi se întruneşte semestrial în ţara care deţine Preşedinţia în
Exerciţiu. Deciziile se iau prin consens sau cu majoritate calificată.
Comitetul Înalţilor Funcţionari este un organism alcătuit din funcţionari ai
ministerelor de externe ale statelor membre şi are rolul de a analiza principalele probleme ale
organizaţiei, formulând propuneri pe care le înaintează Consiliului Ministerial. Reuniunile au
loc în perioadele premergatoare reuniunilor Consiliului Ministerial, pentru pregătirea acestora,
dar pot fi şi reuniuni extraordinare, convocate de Preşedinţia în Exerciţiu pentru discutarea
problemelor urgente.
Troica OCEMN este formată din statul care exercită preşedinţia, cel de la care s-a
preluat preşedinţia şi cel care o va prelua şi asistă Preşedinţia în Exerciţiu la îndeplinirea
mandatului încredinţat de Consiliul Ministerial.
Secretariatul Internaţional Permanent (PERMIS), cu sediul la Istanbul, este organul
tehnico-administrativ care funcţionează sub autoritatea Preşedintelui în exerciţiu al OCEMN,
sub conducerea Secretarului General.
Fondul pentru dezvoltarea proiectelor (FDP) furnizează începând din 2004, studii de
prefezabilitate pentru proiecte regionale importante sub conducerea grupurilor de lucru ale
OCEMN. FDP poate acorda până la 30.000 Euro pentru proiecte cu parteneri din cel puțin 3
state membre OCEMN.
Unitatea de management a proiectelor (UMP) creată în 2014 de Consiliul de Miniștri
unifică capacitățile interne de dezvoltare, planificare și implementare a proiectelor și își asumă
rolul de conducere a eforturilor de colectare de fonduri ale OCEMN.
Adunarea Parlamentară a Organizației Cooperării Economice a Mării Negre
(APOCEMN), cu sediul la Istanbul, este componenta parlamentară în procesul de cooperare
economică la Marea Neagră, care reunește reprezentanții parlamentelor naționale ale statelor
membre în asigurarea unui sprijin comun pentru consolidarea cooperării și parteneriatelor în
regiune.
OCEMN a constituit mai multe grupuri de lucru pe diferite teme 135 şi, de asemenea,
dispune şi de alte organisme care contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.
Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, cu sediul la Salonic, ca
instrument financiar pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare a regiuni Mării Negre şi de
transformare a acesteia într-o zonă a securitaţii, stabilităţii prosperităţii. Banca sprijină
dezvoltarea economică și cooperarea regională prin furnizarea de comerț și finanțare a

134
Până în prezent, au avut loc următoarele reuniuni: Istanbul - 25 iunie 1992, Bucureşti - 30 iunie 1995; Moscova
- 25 octombrie 1996; Yalta - 5 iunie 1998; Yalta – 10-11 septembrie 1999 (reuniunea extraordinară pe tema
„Cooperarea Marea Baltica – Mare Neagra"); Istanbul -17 noiembrie 1999; Istanbul - 25 iunie 2002; Istanbul -
2007 (Summit pentru aniversarea a 15 ani de la crearea OCEMN).
135
S-au constituit 18 grupuri de lucru, unul fiind în curs de constituire (pentru învăţământ)

106
proiectelor, garanții și capital pentru proiectele de dezvoltare, sprijinirea întreprinderilor
publice și private în țările membre etc.
Consiliul de Afaceri al OCEMN (CA OCEMN), cu sediul la Istanbul, este o
organizație internațională, non-guvernamentală și non-profit, cu scopul de lobby și care
acționează pentru îmbunătățirea continuă a mediului de afaceri din zona Mării Negre în
beneficiul oamenilor de afaceri locale și pentru a contribui la atragerea investițiilor străine.
Centrul Internațional de Studii al Mării Negre (CISMN), cu sediul la Atena, este o
organizație non-profit, care are o funcție dublă: este o instituție de cercetare și de formare
independentă cu accent pe regiunea extinsă a Mării Negre și, în același timp, este un organism
conex OCEMN care servește ca un think-tank.
Centrul de Coordonare OCEMN pentru schimbul de date și informații statistice
economice (BCCESDEI), cu sediul la Ankara, a fost stabilit ca o unitate în cadrul Institutului
de Statistică din Turcia-Turkstat. Scopul Centrului este de a colecta, coordona și difuza
statistici și informații economice pentru statele membre.

3. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

Preliminarii
Ţările membre ale Organizaţiei Europene de Cooperare Economică au negociat în anul
1958 încheierea unui acord de realizare a unei zone de liber schimb între ele, dar aceste
încercări au eşuat. Trecuse doar un an de la crearea Comunităţii Economice Europene prin
Tratatul de la Roma şi prima grijă a ţărilor rămase în afara acestei comunităţi era să nu fie
excluse de la procesul de integrare economică a Europei Occidentale.
Este motivul pentru care, la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, este adoptată Convenţia de
creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS). Ea a fost semnată de Austria,
Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit şi Suedia, acestea reprezentând o piaţă
de peste 90 de milioane de locuitori.
Sediul organizaţiei s-a stabilit la Geneva.
Finlanda se va asocia la această organizaţie în anul 1961 şi va dobândi statutul de
membru cu drepturi depline în anul 1986.
În anul 1970, Islanda devine membră a AELS, iar în 1991, Liechtenstein îşi exprimă şi
el adeziunea.
Pentru că unele state membre ale AELS au devenit membre ale comunităţilor europene
şi au părăsit organizaţia 136, mai au calitate de membru doar Elveţia. Islanda, Liechtenstein şi
Norvegia.
Țările AELS sunt economii foarte competitive, reprezintă o piață considerabilă, cu o
ridicată putere de cumpărare pe cap de locuitor. Liechtenstein și Elveția sunt cunoscute centre
financiare internaționale și lideri în câteva sectoare industriale, inclusiv tehnică, produse
farmaceutice și produse chimice, în timp ce Islanda și Norvegia excelează în industriile legate
de bogatele lor resurse naturale, inclusiv petrol, gaze naturale, energie electrică și pescuit,
precum și în diverse sectoare de servicii.
AELS a încheiat mai multe acorduri de liber schimb cu terţe state, din care o parte sunt
încă în vigoare137, iar altele au devenit caduce 138 ca urmare a extinderii Uniunii Europene la 1
mai 2004 şi la 1 ianuarie 2007.

136
Austria (1995), Danemarca (1973), Finlanda (1995), Portugalia (1986), Regatul Unit (1974), Suedia (1995).
137
Chile, Coreea de Sud, Croaţia, Israel, lordania, Liban, Macedonia, Maroc, Mexic, Autoritatea Palestiniană,
România, Singapore, Tunisia, Turcia.
138
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

107
 AELS negociază în prezent pentru încheierea unor noi acorduri de liber schimb 139 şi a
semnat şi unele declaraţii de cooperare comună140.
Statele membre ale AELS, convinse că un spaţiu economic comun în Europa este
profitabil şi de viitor pentru ele, în anul 1994, împreună cu Uniunea Europeană (prin
Comunitatea Europeană), au creat Spaţiul Economic European (SEE).
Elveţia este singura ţară membră a AELS care nu a aderat la acest spaţiu. Deşi Elveţia
semnase Acordul SEE, populaţia şi cantoanele au refuzat adeziunea prin referendum, la 6
decembrie 1992 (50,3% din voturile populaţiei şi 16 cantoane din 23). Ulterior, Elveţia a
încercat să reglementeze raporturile sale cu Uniunea Europeană prin acorduri bilaterale.

Organizare și funcționare141
Sub aspect instituţional, la nivelul AELS există Comitetul Mixt al SEE, alcătuit din
înalţi funcţionari responsabili cu funcţionarea SEE (din care în mod previzibil și rezonabil nu
face parte Elveția), controlul jurisdicţional fiind realizat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene şi de Curtea de justiţie a AELS.
Cel mai înalt organ de conducere este Consiliul AELS, care se întrunește, de regulă, de
opt ori pe an, la nivel de ambasadori (șefi de delegații permanente la AELS) și de două ori pe
an la nivel ministerial. La reuniunile Consiliului delegațiile se consultă reciproc, negociază și
decid cu privire la probleme de ordin politic, iar cele mai importante decizii sunt luate, de
obicei, prin consens.
Consiliul discută chestiuni de fond, în special în ceea ce privește dezvoltarea relațiilor
AELS cu țările terțe și gestionarea acordurilor de liber schimb. În rezolvarea problemelor
speciale activitatea acestuia este sprijinită de o serie de comitete. Președinția Consiliului este
asigurată prin rotație, pe o perioadă de șase luni, de statele membre.
Secretariatul are un personal alcătuit din aproximativ 100 de membri, din care o treime
cu sediul în Geneva, iar restul cu sediul în Bruxelles și Luxemburg. Secretarul general
coordonează activitățile AELS și este responsabil pentru managementul general al resurselor
acesteia, fiind asistat de doi secretari generali adjuncți, unul cu sediul la Geneva, iar celălalt la
Bruxelles.

4. Acordul Central European de Comerţ Liber (Central European Free Trade

Agreement - CEFTA)

Cel mai important acord de liber schimb încheiat la 21 decembrie 1992 la Cracovia
(Polonia), pentru spaţiul eliberat de sub dominaţia dictaturii comuniste, a fost Acordul
multilateral de liber schimb în Europa Centrală şi de Sud-Est, care a dat naştere organizaţiei
Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA), ca un cadru instituţional pregătitor
pentru participarea la piaţa internă a UE. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.
Membrii fondatori au fost Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, aşa numitul Grup de la
Vişegrad, o asociere de state est-europene făcută după modelul Benelux: Preşedinţii Ungariei,
Poloniei şi Cehoslovaciei au semnat în 1991 o declaraţie comună prin care îşi asigurau sprijin
reciproc în vederea integrării în UE.
Ulterior au aderat la această organizaţie Slovenia (1996), România (1997), Bulgaria
(1999), Croaţia (2003) şi Macedonia (2006).

139
Africa de Sud, Canada, Egipt, Thailanda.
140
Albania, Algeria, Columbia, Consiliul de cooperare al Golfului, Egipt, Indonezia, Mercosur (Piaţa comună a
Sudului) 1991: Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Vezuela, Peru, Serbia, Muntenegru, Ucraina.

141
Pentru detalii în viziunea organizației a se vedea portalul oficial www.efta.int.

108
 Obiectivul CEFTA constă în crearea unei zone de liber schimb prin liberalizarea
graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole şi prin eliminarea barierelor
tarifare şi netarifare din calea comerţului în perioada de tranziţie, ceea ce a determinat Uniunea
Europeană ca de la început să fie în favoarea formării şi funcţionării CEFTA.
Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria devin membre ale UE la 1 mai 2004, iar
Bulgaria şi România la 1 ianuarie 2007 şi, prin urmare, părăsesc CEFTA. Între timp,
Macedonia devine membră a CEFTA (2006), în prezent organizaţia având doar doi membri:
Croaţia şi Republica Macedonia. Între timp, şi-au exprimat dorinţa de a deveni membre
Bosnia-Herţegovina, Moldova, Muntenegru, Serbia.
Aceasta fiind situaţia, principala preocupare în prezent este viitorul Acordului,
concretizată în câteva acţiuni concrete, precum:
- la 28 noiembrie 2005, la Barcelona, a avut loc întâlnirea trilaterală a primilor miniştri
din Bulgaria, Croaţia şi România (la Summit-ul Euro-Mediteranean), ocazie cu care s-a susţinut
menţinerea CEFTA şi după aderarea României şi a Bulgariei şi s-a afirmat posibilitatea ţărilor
din Balcanii de Vest şi a Republicii Moldova de a participa la Acord;
- la 29 noiembrie 2005, la Zagreb, a avut loc Reuniunea Primilor Miniştri ai ţărilor
membre, al căror mesaj politic a fost că viitorul CEFTA poate fi asigurat numai prin extinderea
sa. De aceea, dezbaterile cu acest prilej s-au concentrat pe redefinirea criteriilor de aderare,
ceea ce a creat premizele pentru un acord unic de liber schimb în regiune;
- la 6 aprilie 2006, s-a desfaşurat Summit-ul primilor miniştri din Sud Estul Europei, la
Bucureşti, 6 aprilie 2006, care a avut ca obiectiv lansarea, la nivel politic, a negocierilor pentru
crearea unui Acord unic de comerţ liber în regiune, prin extinderea simultană şi amendarea
CEFTA, ceea ce va duce la înlocuirea celor 31 de acorduri de liber schimb bilaterale existente
în regiune.
- la 19 decembrie 2006, la București, sub secretariatul României, CEFTA a fost
modificată substanțial și numărul de membri a crescut semnificativ rezultând CEFTA 2006
versiunea mult mai modernă și ambițioasă a acordului de liber schimb cu șase noi state membre
din Europa de Sud-Est.
După ratificare, CEFTA cu modificările și completările operate la București în 2006 a
intrat în vigoare în iunie-noiembrie 2007. Viteza cu care au fost ratificate modificările sunt
dovada credinței statelor membre în viitorul unei astfel de organizații. Semnatarii CEFTA 2006
sunt Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Serbia și
Misiunea interimară de administrare a Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK). După cum era de
așteptat, România și Bulgaria s-au retras, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, din
CEFTA în 2007 iar Croația, din aceleași motive, din CEFTA 2006 în 2013.
CEFTA 2006 este un acord cu prevederi moderne cu un grad extins de liberalizare, în
special a comerţului cu produse industriale, proceduri eficiente de colaborare şi coordonare,
mecanisme transparente de aplicare a măsurilor de apărare comercială. CEFTA 2006 prevede
instituirea unui mecanism propriu de soluţionare a litigiilor comerciale sau utilizarea
instrumentului O.M.C.
CEFTA 2006 înlocuieşte Acordul de comerţ liber pentru Europa Centrală (CEFTA)
încheiat în 1992 şi acordurile bilaterale de comerţ liber. Acordul propune un cadru juridic
uniform, previzibil şi de lungă durată fapt ce contribuie la dezvoltarea relaţiilor comercial-
economice bilaterale şi multilaterale dintre ţările membre.
Obiectivele acestui Acord sunt:
 Consolidarea într-un singur acord a nivelului existent de liberalizare a comerţului
realizat prin sistemul acordurilor bilaterale de comerţ liber deja încheiate între Părţi;
 Imbunătăţirea în continuare a condiţiilor pentru promovarea investiţiilor, inclusiv a
investiţiilor străine directe;
 Creşterea comerţului cu mărfuri şi servicii şi impulsionarea investiţiilor prin reguli

109
 corecte, clare, stabile şi predictibile;
 Eliminarea barierelor şi a distorsiunilor din calea comerţului şi facilitarea circulaţiei
mărfurilor în tranzit şi a circulaţiei transfrontaliere a mărfurilor şi serviciilor între
teritoriile Părţilor;
 Oferirea de condiţii corecte de competiţie pentru comerţ exterior şi investiţii şi
deschiderea treptată a pieţelor pentru achiziţii publice ale Părţilor;
 Oferirea de protecţie corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală în
conformitate cu standardele internaţionale;
 Asigurarea de proceduri eficiente pentru implementarea şi aplicarea acestui Acord şi
contribuţia prin acestea la dezvoltarea armonioasă şi creşterea comerţului mondial.
CEFTA 2006 prevede anularea tuturor taxelor vamale la import şi export, a restricţiilor
cantitative şi a altor taxe cu efect echivalent în comerţul cu produse industriale şi majoritatea
produselor agroindustriale.
Acordul în cauză conţine prevederi extinse privind comerţul cu servicii, achiziţii
guvernamentale, administrarea vamală şi reguli de origine preferenţiale, procedura şi condiţiile
de aplicare a măsurilor de salvgardare şi instrumentelor de apărare comercială. Mai mult ca
atât, se propune instituirea unui Secretariat CEFTA permanent, care va fi responsabil de
pregătirea şedinţelor şi materialelor Comisiei mixte.

5. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est

În Asia, prin Declaraţia de la Bangkok din 8 august 1967 s-a creat Asociaţia Naţiunilor
din Asia de Sud-Est (ASEAN), având ca membri iniţiali: Indonezia, Filipine, Thailanda,
Malaezia şi Singapore, la care s-au alăturat ulterior Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar şi
Cambodgia. Principalete obiective ale ASEAN sunt: realizarea unei comunităţi paşnice şi
prospere în zonă, prin asigurarea dezvoltării economico-sociale a ţărilor membre; promovarea
păcii şi stabilităţii regionale; colaborarea activă între ţările participante în domeniile industriei,
agriculturii, transportului, comerţului, precum şi pe plan social, cultural, tehnico-ştiinţific şi
administrativ şi promovarea unei colaborări strânse cu organizaţii internaţionale şi regionale.
Cu ocazia primului summit al ASEAN, în 1976 s-a semnat un tratat de prietenie şi
cooperare în Asia de Sud- Est, care prevede principiile relaţiilor dintre statele membre, reluând
principii fundamentale ale dreptului internaţional înscrise documente ONU.
ASEAN are ca organ de conducere reuniunile anuale la nivelul şefilor de stat şi de
guvern; funcţionează, de asemenea, reuniunea anuală a înalţilor funcţionari care stabileşte
strategia activităţii, un comitet permanent format din ambasadorii statelor membre, secretariatul
ASEAN cu sediul la Jakarta, comisii permanente pe probleme şi comisii ad-hoc de specialişti.

6. Comunitatea Andină

Organizaţia de Integrare Latino-Americană, stabilită în 1980 de tratatul de la

Montevideo, a prevăzut cadrul în care are loc integrarea regională în America latină; tratatul
permite încheierea de acordun parţiale de unele state membre. Cele mai avansate din ele sunt
Comunitatea Andină şi Mercosur.
Comunitatea Andină a fost stabilită în 1997, ca rezultat al unor eforturi de integrare
prelungite, care la origine s-au preocupat doar de substituirea importurilor. Obiectivul său
principal este, în prezent, promovarea dezvoltării statelor membre prin integrare şi cooperare
economică şi socială. Comunitatea are 5 state membre: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi
Venezuela. Ea are ca organe Consiliul Prezidenţial Andin, organul suprem, Consiliul miniştrilor

110
afacerilor exteme, Comisia Comunităţii Andine (principatul organ de formulare a politicii
format din reprezentanţi ai guvemelor), un Secretariat general, Curtea de Justiţie şi Parlamentul
Andin.
Principalele tipuri de decizii ale Comunităţii Andine sunt: declaraţiile Consiliului de
miniştri, care nu sunt obligatorii; deciziile Consiliului care sunt obligatorii, ca parte a dreptului
Comunităţii Andine; deciziile adoptate de Comisie, care sunt obligatorii pentru statele membre
imediat după adoptare şi se aplică direct în statele membre; de regulă deciziile Comisiei se
adoptă cu majoritate de voturi.
Curtea de Justiţie are competenţa de a anula atât deciziile Comisiei, cât şi rezoluţiile
Secretariatului general.
Comisia este formată din reprezentanţi ai statelor; deciziiie ei pot ft comparate cu
regulamentele şi directivele UE; ele pot fi adoptate eu majoritate şi se aplică direct în state.
Comunitatea Andină a preluat multe din elementele Uniunii Europene; Curtea de Justiţie
Andină are competenţe la fel de largi ca şi Curtea de Justiţie Europeană.

7. Mercosur

Preliminarii
Mercosur a fost rezultatul firesc al unor procese de negociere îndelungate între ţări din
America Latină care şi-au dat seama că era regimurilor totalitare şi a economiei centralizate nu
mai suntde actualitate. Cele mai importante ţări, care de fapt au conceput Mercosur, au fost
Argentina si Brazilia care şi-au dat seama că unite pot să-şi reprezinte mai bine interesele în
lume decât printr-o concurenţă între ele.
Mercosur, este rezultatul unui nou model de dezvoltare adoptat de Argentina şi Brazilia
din timpul anilor 1980, reprezentând schimbarea de la modelul bazat pe substituirea
importurilor la o evoluţie industrială susţinută de globalizarea economică. Procesul de integrare
a început între cele două ţări la începutul anilor 1980, si este rezultatul a două mari schimbări
experimentate de cele două ţări, tranziţia către democraţie şi revizuirea modelului de intervenţie
guvernamentală în economie. Practic, iniţiativa creării Mercosur a început în 1985, când noul
preşedinte al Argentinei, ales democratic, şi preşedintele Braziliei au conceput nişte mişcări
strategice pentru întărirea poziţiilor lor în zonă şi în arena internaţională, darMercosur are
multe precedente în acest sens.Ele au decis să aprobe un program mutual de integrare,
procescare cuprindea o serie de protocoale sectoriale, care s-au concretizat in 1986 prin
semnarea „Declaraţiei de la Buenos Aires”.
Originile Mercosur dateaza din 1985 când președinții Braziliei și Argentinei, José
Sarney respective Raúl Alfonsín au semnat PICE - Programul de Integrare si Cooperare
Economica Argentina-Brazilia.
Următorul pas a fost făcut în 1988 când ambele ţări au semnat Tratatul de Integrare,
Cooperare si Dezvoltare, care stabilea o piaţă comună până în 2008, prin eliminarea tarifelor si
a barierelor netarifare, privind comerţul de bunuri și servicii și coordonarea politicilor
macroeconomice.
Pentru completarea acestor obiective au fost semnate câteva protocoale între anii 1988-
1990 între Argentina şi Brazilia, pentru unele sectoare considerate sensibile, cum ar fi bunurile
de capital, zahărul, automobilele, biotehnologia, etc. La aceste iniţiative au început să manifeste
interes şi Paraguay şi Uruguay care au început să se alature acestei mişcări de integrare
economică, care a dus la semnarea Acordului de la Asuncion, care practic a pus bazele
Mercosur, privind integrarea regională.
Astfel, evoluând pe baza acestora și a altor acorduri, instituționalizarea încercării de
creare în America de Sud a unei piețe comune după modelul brevetat de Uniunea Europeană, a

111
fost realizată în 1991, prin tratatul de la Asuncion încheiat de Argentina, Brazilia, Paraguay şi
Uruguay. Prin semnarea acestui tratat a luat naştere unul dintre cele maiambiţioase proiecte
economice de integrare. Prin Tratatul de la Asuncion s-a stabilit calea care trebuie urmată in
procesul de tranziţie şi integrarea progresivă a economiilor statelor implicate în proiectul
Mercosur, al cărui scop suprem este o piaţă comună a Americii Latine.
De la semnarea tratatului de înființare:
- Venezuela a devenit membră Mercosur,
- Bolivia a fost invitată să adere la Mercosur iar
- Venezuela a fost suspendată din organizație.
Principalul ei obiectiv este crearea unei pieţe comune. Tratatul a fost completat prin
Protocolul de la Brasilia privind reglementarea diferendelor şi prin Protocolul de la Ouro Preto,
care a stabilit structura instituţională curentă a Mercosur.
Obiectivele generale ale Mercosur sunt:
 creșterea randamentului și a productivității pentru cele patru economii, cu
deschiderea piețelor și accelerarea dezvoltării economice;
 perspective mai bune pentru folosirea mai judicioasă a resurselor disponibile;
 conservarea mediului;
 îmbunătățirea comunicațiilor;
 armonizarea și coordonarea politicilor macroeconomice și complementarea diferitelor
industrii.

Organizare
Organizarea Mercosur reaminteşte pe cea a UE (sub aspectul funcționalității) și prezintă
următoarele componente:
 Consiliul Pieței Comune (CCM) - format din miniștrii afacerilor externe – negociază
și semnează acorduri în numele Mercosur, numește directorul secretariatului
administraticv, ia decizii financiare, aprobă bugetul;
 Grupul Pieței Comune (CMG) propune proiecte, stabilește bugetul anual, adoptă
rezoluțiile financiare, reguli de procedură pentru comisia de comert și forumul
consultativ;
Comisia de Comerț a Mercosur (MTC) urmărește aplicarea politicilor comerciale
comune, propună și aduce la cunostința Grupului Pieței Comune noile reglementări comerciale
și vamale sischimbările care au loc;
 Comisia Parlamentară Comună (JPC) reprezintă parlamentele, emite recomandări
CCM,adopta reguli;
 Forumul Social-Economic Consultativ (ESCF) este un organism care reprezintă
principalele sectoare economice din fiecare stat membru, și este alcătuit dintr-un număr
egal de membri pentru fiecare parte;
Secretariatul Administrativ al Mercosur (MAS) furnizează suport operațional și
servicii pentru alte organisme ale Mercosur și centralizează informațiile la centrul din
Montevideo, deservește arhivă, publicadecizile adoptate.
Din perspectiva asemănărilor menționate, preşedinţia Consiliului Mercosur, organul
suprem, este asigurată prin rotaţie la fiecare 6 luni; organul executiv format din reprezentanţi ai
guvernelor, Grupul pentru piaţă comună al Mercosur, are funcţii similare celor ale Comisiei
UE, şi anume dreptul de iniţiativă, dreptul de a supraveghea respectarea tratatetor, competenţa
de a negocia acorduri cu state terţe şi cu alte organizaţii. Comisia parlamentară comună are
numai funcţii consultative; membrii săi sunt numiţi de cele 4 parlamente.
Mercosur are o instanță construită tot pe un model european, Tribunalul permenent de
analiză (Permenent Review Tribunal); de asemenea, în Mercosur toate deciziile sunt adoptate
prin consens.

112
 Decizii obligatorii sunt adoptate de Consiliu (decizii), de Grupul pentru piaţa comună
(rezoluţii) şi de Comisia de comerţ care a fost creată pentru a ajuta Grupul (directive).
Decizii neobligatorii sunt adoptate de Comisia de comerţ (propuneri), de Comisia
parlamentară comună (recomandări) şi de Forumul Economico-Social Consultativ
(recomandări).
În ceea ce priveşte efectul deciziilor obligatorii în ordinea internă, în Protocolul de la
Ouro Preto se prevede că atunci când este necesar ele trebuie să fie incorporate în legislaţia
internă conform procedurilor practicate în fiecare ţară. Deciziile intră în vigoare, practic, după
comunicarea măsurilor pentru a asigura aplicarea lor.

8. Comunitatea Economică Africană

Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Africane a fost adoptat la 3 iunie 1991,
de Conferinţa şefilor de state africani, la Abuja.
Principala particularitate a acestui tratat este că are unele organe comune cu Organizaţia
Unităţii Africane, şi anume: conferinţa şefilor de stat şi de guvern, consiliul de miniştri, comisia
economică şi socială şi secretariatul general.
Conferinţa şefilor de stat şi de guvern a primit prin tratatul din 1991 ca principale
atribuţii:
- stabilirea politicii generale şi a orientărilor Comunităţii;
- adoptarea de directive,
- coordonarea şi armonizarea politicilor statelor membre în domeniile economice şi
sociale. Aceasta include stabilirea bazelor integrării, prin fîxarea obiectivelor şi luarea
măsurilor pentru atingerea lor, prin crearea pe etape a unei zone a liberului schimb, a unei
uniuni vamale, a unei pieţe comune şi în final a unei comunităţi economice continentale.
Actele Conferinţei sunt decizii, cu forţă juridică obligatorie faţă de statele membre, faţă
de organele Comunităţii, ca şi faţă de comunităţile economice regionale, potrivit Tratatului de
la Abuja (spre deosebire de Carta OUA, unde hotărarile Conferinţei şefilor de stat sau de
guvern au caracter de recomandare). Deciziile se adoptă prin consens, sau în absenţa acestuia,
cu majoritate de 2/3; fiecare stat dispune de un vot.
Consiliul de miniştri, ca organ al Comunităţii, dispune de o serie de competenţe
specifice, expres enumerate în Tratat, şi anume:
- să formuleze recomandări asupra oricărei măsuri care vizează realizarea obiectivelor
Tratatului;
- să supună propuneri de program şi de buget;
- să propună numirile în unele posturi;
- să ceară avizul consultativ al Curţii de Justiţie;
- o serie de competenţe în domeniul clauzelor de protecţie, armonizării monetare, al
circulaţiei capitalurilor.
El poate fi delegat de Conferinţă sâ acţioneze în locul său şi să adopte acte care au
aceeaşi forţă obligatorie ca deciziile şefilor de stat şi de guvern.
Regulamentele adoptate de Consiliul de mimştri devin obligatorii numai după adoptarea
lor de către Conferinţâ, în afară de cazul când Tratatul prevede altfel sau când Conferinţa i-a
delegat anumite competenţe.
Deciziile se iau tot prin consens, iar dacă nu este posibil cu majoritate de 2/3.
Comisia economică şi socială, ca organ al Comunităţii, trebuie să includă miniştrii
responsabili cu dezvoltarea, planificarea şi integrarea economică, precum şi reprezentanţi ai
comunităţilor economice regionale, iar ca observatori, reprezentanţi ai organizaţiilor
interguvernamentale şi ai organizaţiilor neguvernamentale africane active în domeniile

113
economic şi social.
Ea are ca misiune: pregătirea proiectelor de cooperare şi dezvoltare, atât între statele
membre, cât şi între Africa şi restul lumii. De asemenea, ea coordonează şi supraveghează
activităţile secretariatului, ale comisiilor tehnice şi ale celorlalte organe subsidiare, adresează
recomandări privind coordonarea şi armonizarea activităţii comunităţilor regionale.
Ea adresează rapoarte sau recomandări Conferinţei, prin intermediul Consiliului.
Conform Tratatului de la Abuja, Secretariatul general are sarcini privind facilitarea şi
pregătirea activitâţii tuturor organelor Comunităţii.
Comunitatea are şi organe proprii, separate de OUA, şi anume Parlamentul, Curtea de
Justiţie şi comitete tehnice specializate.
In ceea ce pnveşte Parlamentul, se face trimitere la un protocol ulterior care să
precizeze normele cu privire la acesta.
Curtea de Justiţie are o misiune consultativă, de a da avize cu privire la orice
probleme juridice pe care i le supun Conferinţa sau Consiliul, şi una contencioasă, de a asigura
respectarea tratatului şi a dreptului comunitar, veghind asupra interpretârii şi aplicării lor şi
soluţionând diferendele care-i sunt supuse, fie de un stat membru contra altui stat membru sau
contra unui organ al Comunităţii, fie de Conferintă.
Cele 7 comitete tehnice specializate prevăzute de Tratatul de la Abuja acoperă toate
domeniile activităţii economice şi sociale; sunt formate din reprezentanţi ai statelor.
Tratatul prevede o perioadă de tranziţie pentru crearea Comunităţii de 34 ani, împarţită
în 6 etape, fiecare cu o durată maximă; perioada de tranziţie se poate prelungi, fără a depăşi 40
de ani.
Tratatul prevede întărirea comunităţilor economice existente, crearea unora noi in
regiunile în care nu există şi coordonarea şi armonizarea raporturilor dintre ele.

9. Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud (SADC)

Aceasta a fost creată în 1992, în locul Conferinţei de coordonare a Dezvoltării Sud-

Africane stabilită în 1980, ca urmare a unor dezvoltări regionale şi globale importante, între
care abolirea apartheidului instituţionalizat, dizolvarea URSS şi sfârşitul râzboiului rece. SADC
cuprinde în prezent 14 state, inclusiv Africa de Sud şi îşi are sediul în Gaborone (Botswana). Ea
şi-a fixat ca obiective, între altele, să obţină dezvoltarea şi creşterea economică, să formeze
valori politice, sisteme şi instituţii comune, să promoveze şi să apere pacea şi securitatea.
Organul suprem este reuniunea la nivet înalt a şefilor de stat şi de guvern; alte instituţii
sunt Consiliul, format din câte un ministru din fiecare stat, comisii pe sectoare şi Comitetul
permanent al oficialilor.
Toate aceste instituţii iau decizii prin consens. Tratatul prevede constituirea unui
tribunal pentru a asigura respectarea şi interpretarea corectă a prevederilor tratatului şi a
instrumentelor subsidiare; un protocol pentru stabilirea tribunalului a fost supus reuniunii la
nivel înalt.
Se prevede că deciziile acestei reuniuni vor fi adoptate prin consens şi vor fi obligatorii.
Nu sunt prevederi referitoare la deciziile altor organe.

114