Curs 7 CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

I.Definitie
1. Noţiune. Reglementare
Potrivit art. 34 C.civ., „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii civile”.
Pornind de la textul legii putem defini capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea
generală a persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de a fi subiect de
drept civil.
2. Caractere juridice
a) legalitatea. Capacitatea de folosinţă este reglementată prin lege, voinţa individuală a
persoanei fizice neproducând efecte juridice în acest domeniu.
- art. 28 alin. 1 C.civ.: „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor“;
- art. 28 alin. 2 C.civ.: „orice persoană are capacitate de folosinţă (…)“;
- art. 15 pct. 1 din Constituţie: „cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea“.
b) generalitatea. Acest caracter are în vedere două aspecte:
- toate persoanele fizice au capacitatea de folosinţă, indiferent dacă sunt persoane cu
capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă ori persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu şi indiferent dacă participă sau nu la raporturi juridice civil;
- capacitatea de folosinţă se exprimă în aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de
a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Caracterul general rezultă din prevederile
art. 34 C.civ., care prevăd: „capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii“, fără a limita sfera drepturilor şi obligaţiilor civile pe care
le are persoana fizică.
c) inalienabilitatea. Capacitatea de folosinţă nu poate constitui obiect al unor acte
juridice de renunţare sau înstrăinare în total sau în parte.
Caracterul rezultă din dispoziţiile art.29 alin. 2 C.civ., conform cărora „nimeni nu poate
renunţa în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă...“.
d) intangibilitatea. Nicio persoană fizică nu poate fi limitată sau îngrădită în capacitatea
de folosinţă decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Caracterul este consacrat de art. 29 alin. 1 C.civ. care dispune: „Nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitatea de folosinţă [...] decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege“.
e) egalitatea. Capacitatea de folosinţă este egală pentru toate fiinţele umane, cărora li se
aplică legea română.
f) universalitatea. Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice.

II. Începutul capacităţii de folosinţă

1. Regula privind momentul dobândirii capacităţii de folosinţă

Art. 35 C.civ. teza I înscrie principiul potrivit căruia „capacitatea de folosinţă începe de
la naşterea persoanei(…)“. Prin urmare, de la data naşterii, persoana fizică dobândeşte
capacitate de folosinţă, adică are aptitudinea generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi
obligaţii civile.
 Facultativ
Data naşterii se dovedeşte cu actul de stare civilă, denumit certificat de naştere eliberat în
condiţiile legii, în cuprinsul căruia există o rubrică cu menţiuni privind anul, luna şi ziua
naşterii.
Naşterea copilului trebuie declarată în 15 zile, (în cazul copilului născut mort în termen
de 3 zile) la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială s-a produs
evenimentul, de către cei obligaţi de lege la aceasta. Au obligaţia de a face declaraţia de
naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării
revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere, personalului desemnat din
unitatea sanitară în care a avut loc naşterea sau oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre
naşterea copilului (art. 16 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
republicată, cu modificările ulterioare). Dacă declaraţia a fost făcută după acest termen, dar
până la un an de la naştere, înregistrarea naşterii se aprobă de către primar. Când declaraţia a
fost făcută după trecerea unui an de la naştere, înregistrarea se face numai pe baza unei
hotărâri judecătoreşti definitive.

2. Excepţia privind momentul dobândirii capacităţii de folosinţă. Capacitatea de

folosinţă anticipată.
Reglementare. De la regula conform căreia capacitatea de folosinţă începe de la data
naşterii persoanei fizice, art. 36 C.civ. teza I instituie o excepţie, stipulând că: „drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.“
Excepţia, recunoscută încă din dreptul roman, s-a cristalizat în adagiul: infans conceptus
pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut ori
de câte ori aceasta este în interesul său).
Condiţii. Pentru ca excepţia să fie aplicabilă se cer îndeplinite cumulativ două condiţii:
a) copilul conceput să dobândească numai drepturi.
Dacă, în general, capacitatea de folosinţă înseamnă aptitudinea persoanei fizice de a avea
drepturi şi obligaţii civile, în cazul copilului conceput, capacitatea de folosinţă anticipată
înseamnă numai aptitudinea de a avea drepturi civile, cu excluderea obligaţiilor.
b) copilul să se nască viu.
Legea civilă română, spre deosebire de alte legislaţii (spre exemplu cea franceză) nu
pretinde şi condiţia viabilităţii copilului născut astfel, pentru a dobândi capacitatea de
folosinţă anticipată este suficient să se nască viu, indiferent de timpul cât acesta trăieşte.
Pentru a fi considerat că s-a născut viu, copilul trebuie să fi respirat măcar o dată,
probaţiune uşor de realizat prin expertiză medico-legală care atestă prezenţa aerului în
plămâni (proba docimaziei). Indiferent cât timp a trecut de la naştere (minute, ore, zile, etc.),
copilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces.
În situaţia în care copilul s-a născut mort, acesta este considerat că nu a dobândit
capacitate de folosinţă anticipată, respectiv că nu a fost subiect de drept (capacitatea de
folosinţă recunoscută în perioada de la concepţie până la naştere dispare total).
Aplicabilitate.
- art. 957 C.civ. stabileşte în alin.1 că: „o persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36 (…) sunt aplicabile”.
- copilul conceput înaintea morţii autorului său va putea să culeagă moştenirea,
 respectiv să-l moştenească. În acest fel, copilul conceput înainte de moartea părintelui
participă la moştenire alături de descendenţii născuţi până la data deschiderii
succesiunii (decesul

3. Prezumţia timpului legal al concepţiunii

Excepţia capacităţii de folosinţă anticipată indică drept dată a dobândirii capacităţii data
concepţiunii copilului. În aceste condiţii, în vederea stabilirii momentului concepţiei
copilului, legiuitorul a recurs la instituirea unei prezumţii legale privitoare la perioada de
concepţie. În acest sens, art. 36 C.civ. teza a II-a trimite la dispoziţiile referitoare la timpul
legal al concepţiunii.
Astfel, potrivit art. 412 C.civ. alin. 1, „Intervalul de timp cuprins între a treisuta zi şi a o
sutăoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează
zi de zi”.
La stabilirea prezumţiei s-au avut în vedere două termene: termenul maxim al perioadei de
gestaţie, stabilit ca fiind de 300 de zile şi termenul minim ca fiind de 180 de zile. Astfel,
intervalul de 121 de zile (şi nu de 120, deoarece se ia în calcul şi cea de a 180-a zi) între termenul
maxim şi termenul minim de gestaţie este timpul legal de concepţie. Copilul născut viu poate să
invoce drept zi a concepţiei sale oricare zi din intervalul de 121 de zile.
Se susţine existenţa a două prezumţii:
- prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 de zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de
zile). Prezumţia este absolută, fiind inadmisibilă proba contrarie deoarece s-ar ajunge ca,
printr-o hotărâre judecătorească să se modifice legea.
- prezumţia posibilităţii conceperii copilului în oricare zi din intervalul cuprins între a
300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii. Prezumţia este relativă, fiind posibilă dovada
concepţiunii numai într-o anumită porţiune a intervalului de 121 de zile, cu excluderea
celeilalte părţi a acestui interval.
Se apreciază că legiuitorul a curmat orice controversă asupra acestui subiect, prin
dispoziţia art. 412 alin. 2 C.civ. „Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada
concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau
chiar în afara acestui interval”.
Prin urmare, se concluzionează în mod indirect, că prezumţia este una relativă,
deoarece este permis a se proba că faptul concepţiei a avut loc atât într-o perioadă din
intervalul de 121 de zile prevăzut de lege, cât şi în afara acestui interval.

III: Conţinutul capacităţii de folosinţă

1. Notiune
Noţiune. Capacitatea de folosinţă cuprinde în conţinutul său atât drepturi cât şi obligaţii,
fiind structurată pe două laturi:
- latura activă (aptitudinea de a avea drepturi subiective civile)
- latura pasivă (aptitudinea de a avea obligaţii civile).
Excepţie face capacitatea de folosinţă anticipată, al cărei conţinut este format numai din
latura activă, deoarece copilul conceput şi nenăscut nu poate avea decât drepturi subiective
civile, nu şi obligaţii.
 În concluzie, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea
de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia drepturilor interzise prin
îngrădirile prevăzute de lege şi a drepturilor aparţinând altor domenii de drept.

2. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă- faculativ

Categorii de îngrădiri. Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot fi grupate în funcţie de

mai multe criterii:
- în raport de finalitatea lor, există îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsuri de protecţie
a persoanei fizice şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de sancţiune (penală sau sancţiune
civilă).
- în raport de modul cum operează, sunt incapacităţi care operează de plin drept (ope
legis), şi incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti.
- în raport de izvorul de drept, există incapacităţi stabilite în legislaţia civilă şi incapacităţi
stabilite în legislaţia penală.
- după gradul de opozabilitate: incapacităţi absolute (care interzic încheierea actului juridic
de către incapabil cu orice altă persoană) şi incapacităţi relative (care interzic încheierea
actului juridic numai cu o anumită persoană).

3. Îngrădiri cu caracter de protecţie a persoanei - facultativ

a) incapacităţi speciale prevăzute de Codul civil:

- incapacitatea celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalităţi. În acest sens, art. 988 C.civ. alin.
1 stabileşte: „Cel lipsit de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate
dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
- incapacitatea reprezentatnului/ocrotitorului legal de a primi liberalităţi chiar de la
minorul care a ajuns la majorat, înainte de a fi primit descărcare pentru gestiunea sa de
la instanţa de tutelă. Astfel, potrivit art. 988 alin. 2 C.civ. „Sub sancţiunea nulităţii relative,
nici chiar după dobândirea capacităţii de exerciţiu persoana nu poate dispune prin
liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal al său,
înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se
exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul
dispunătorului”. Teza a II-a a textului legal instituie o excepţie, în sensul că persoana poate
dispune de bunuri prin liberalităţi, după dobândirea capacităţii de exerciţiu deplină, în
favoaarea reprezentantului sau ocrotitorului legal, chiar fără să fi primit descărcare pentru
gestiune, dacă acesta este ascendentul său;
- incapacitatea medicilor, farmaciştilor sau a altor persoane, în perioada în care, în
mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala
care a cauzat decesul, de a primi donaţii sau legate de la persoana pe care au tratat-o şi
aceasta a decedat de boala respectivă. Potrivit art. 990 alin. 1 C.civ,, „Sunt anulabile
liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod
direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este
cauză a decesului”.
 b) incapacităţi speciale prevăzute de Constituţie:
- incapacitatea persoanelor fizice cetăţeni străini şi a apatrizilor de a dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor în România. Potrivit art. 44 pct.2 din Constituţia revizuită
„cetǎţenii strǎini şi apatrizii pot dobândi drept de proprietate privatǎ asupra terenurilor
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeanǎ şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bazǎ de reciprocitate, în condiţiile
prevǎzute prin lege organicǎ, precum şi prin moştenire legalǎ”.

Sancţiunea aplicabilă
Sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea incapacităţilor speciale este
nulitatea absolută sau relativă a actelor respective.

4. Îngrădiri cu caracter de sancţiune -facultativ

În cadrul incapacităţilor cu caracter de sancţiune sunt incluse două categorii de îngrădiri:

a) îngrădiri cu caracter de sancţiune penală
b) îngrădiri cu caracter de sancţiune civilă

a) Îngrădiri cu caracter de sancţiune civilă

În această categorie sunt cuprinse decăderea din drepturile părinteşti (art. 508 – 512
C.civ.), precum şi pedepsele civile stabilite de Codul civil în materie succesorală cum sunt:
nedemnitatea succesorală (art. 958 C.civ.),
- Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti reprezintă o sancţiune juridică aplicabilă
părinţilor în cazul în care aceştia pun în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin
rele tratamente aplicate acestuia, prin consum de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă,
prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a
interesului superior al copilului (art. 508 alin. 1 C.civ.).
- Nedemnitatea succesorală constă în decăderea moştenitorului care s-a făcut vinovat de o
culpă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia, din dreptul de a-l moşteni. Potrivit
art. 958 alin. 1 C.civ.: „Este de drept nedemnă de a moşteni: a) persoana condamnată penal
pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a ucide pe cel care lasă moştenirea; b)
persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost
deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia făptuitoruluiI”.

b) Îngrădiri cu caracter de sancţiune penală

Potrivit art. 53-56 Cod penal, pedepsele sunt principale, complementare şi accesorii. În
categoria pedepselor principale sunt incluse detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda (art.
56-64 C.pen.).
- Pedepsele complementare, care interesează dreptul civil sunt interzicerea
drepturilor părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, celelalte pedepse
complementare interesând alte domenii de drept (art. 66 alin. 1 lit. e şi f C.pen.). Cu alte
cuvinte, interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator, ca pedepse
complementare, sunt limite ale capacităţii de folosinţă a persoanei condamnatului.
- pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei privative de libertate. penală numai pedeapsa complementară şi
pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator.
.

IV-: Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

1. Momentul încetării capacităţii de folosinţă

Durata capacităţii de folosinţă este reglementată de art. 35 C.civ. care dispune:

„capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia“.
Constatarea morţii persoanei fizice se realizează prin două modalităţi:
a) moartea constatată fizic, direct prin examinarea cadavrului. În acest caz se eliberează
un certificat medical constatator al decesului, pe baza căruia se declară decesul la serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanei în a cărei rază teritorială s-a produs sau la
ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a
produs. Declarantul depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de
identitate Data morţii se înscrie în actul de stare civilă numit act de deces în temeiul căruia se
eliberează certificatul de deces (art. 32 şi urm. din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă).
b) declararea judecătorească a morţii. În situaţiile în care nu este posibilă constatarea
morţii fizice direct, şi prin urmare nu se poate întocmi un certificat de deces, se recurge la
declararea morţii pe cale judecătorească.Întocmirea actului de deces se face în baza hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte definitive, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

În ambele cazuri data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este data morţii,
trecută într-o rubrică specială (an, lună, zi) din actul de deces în conformitate cu care se
eliberează certificatul de deces. În schimb, ceea ce diferă este modul în care se completează
rubrica mai sus menţionată:
- în ipoteza morţii constatate fizic, completarea se face fie pe baza datei trecute în
certificatul medical constatator al decesului, fie pe baza declaraţiei făcută de persoana care anunţă
decesul, când un certificat constator nu s-a întocmit de către medic.
- în ipoteza morţii declarată judecătoreşte, completarea în actul de deces se face pe baza
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte definitivă şi irevocabilă. Astfel, data morţii din
această hotărâre este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.

2. Declararea judecătorească a morţii

A Noţiune. Reglementare

Declararea judecătorească a morţii reprezintă mijlocul juridic de stabilire a încetării

capacităţii de folosinţă a persoanei în situaţia în care nu este posibilă constatarea directă fizică
a morţii.
Sub imperiul legislaţiei anterioare (Decretul nr. 31/1954) erau reglementate două
proceduri de declarare judecătorească a morţii: declararea judecătorească a morţii precedată
de declararea judecătorească a dispariţiei şi declarea judecătorească a morţii neprecedată de
declararea judecătorească a dispariţiei1.
În prezent, Codul civil nu mai reglementează declararea judecătorească a dispariţiei, ci
prevede drept cazuri de declarare judecătorească a morţii: un caz general (care, în linii mari
este similar declarării judecătoreşti a morţii precedată de declararea judecătorească a
dispariţiei din reglementarea anterioară) şi două cazuri speciale.

B. Modalităţi juridice de declarare judecătorească a morţii

Conform legislaţiei civile în vigoare, sunt cunoscute două modalităţi juridice:

cazul general de declarare judecătorească a morţii (art. 49 C.civ.)
cazuri speciale de declarare judecătorească a morţii (art. 50 C.civ.).

a) Cazul general de declarare judecătorească a morţii

Reglementare. Potrivit art. 49 C.civ. „(1) În cazul în care o persoană este dispărută şi
există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la
data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. (2) Dacă data
primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate,
termenul prevăzut în alin. 1 se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele
informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului
calendaristic”.
Condiţii.
- persoana să fie dispărută. Nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei jusitifică declararea
dispariţiei. Legea cere să fie vorba de o lipsă calificată în sensul că are o durată minimă de 2
ani şi creează incertitudine asupra existenţei în viaţă a persoanei;
- de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana dispărută era în
viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani. Termenul de 2 ani ese o condiţie nu numai pentru
pronunţarea hotărârii declarative de dispariţie ci şi pentru intentarea acţiunii. Prin urmare
1
Instituţia declarării judecătoreşti a morţii era reglementată de art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 şi art.
36-43 din Decretul nr. 32/1954. Felurile declarării judecătoreşti a morţii erau prevăzute de art. 16 din Decretul
nr. 31/1954 care dispunea: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre
judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă.
Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la
data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut 4 ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă
mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a
declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a
trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia“.
cererea de declarare judecătorească a morţii nu trebuie formulată mai înainte de împlinirea
unui an, în caz contrar ea trebuie respinsă ca prematură;
- să existe indicii că persoana a încetat din viaţă;
- pentru stabilirea datei ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana era în
viaţă se disting două ipoteze. O primă ipoteză este aceea că există probe (înscrisuri, martori),
pe baza cărora se poate stabili cu certitudine care este ziua ultimelor ştiri. În a doua ipoteză,
când nu există probe şi prin urmare nu se poate stabili ziua ultimelor ştiri, termenul de un an
se calculează după caz de la ultima zi a lunii din care există ştiri că persoana era în viaţă, sau
de la ultima zi a anului calendaristic dacă nu se poate stabili luna.
Cererea prin care se solicită declararea judecătorească a morţii poate fi formulată de orice
persoană interesată.

Calcularea termenului de 2 ani. Termenul de doi ani de la data ultimelor ştiri despre
persoana dispărută este o condiţie de fond dar şi de procedură pentru declararea
judecătorească a morţii.
Termenul începe să curgă fie de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel
dispărut, fie, dacă această dată nu se poate stabili cu exactitate, potrivit art. 49 alin. 2 C.civ.
(„termenul se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii,
iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”). Prin
urmare, în calculul termenului de 2 ani trebuie să avem în vedere două momente:
- când există dovezi certe privind ziua ultemelor informaţii sau indicii, proba se va face cu
înscrisuri, martori, scrisori;
- când nu există astfel de dovezi cu privire la ziua ultimelor informaţii sau indicii din care
srezultă că persoana era în viaţă, termenul curge de la sfârşitul lunii în care informaţiile s-au
primit. Dacă nici luna nu se poate stabili, termenul de 2 ani se va calcula de la sfârşitul anului
calendaristic în care au fost primite ultimele informaţii sau indicii despre cel dispărut. Rezultă
că, în această a doua variantă, termenul de doi ani se calculează, după caz, fie de la ultima zi
a lunii, fie de la ultima zi a anului calendaristic în care s+au primit ultimele ştiri că persoana
este în viaţă.

b) Cazuri speciale de declarare judecătorească a morţii

Reglementare. Art. 50 C.civ. stabileşte două cazuri speciale de declarare judecătorească
a morţii: „(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul,
catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de răzvoi sau într-o
altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat
mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. (2)
Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită,
sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile art. 49 alin. 2. (3) Atunci când este sigur că
decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată
prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta îndeplinirea vreunui termen de la dispariţie.
Primul caz reglementat de art. 50 alin. 1 C.civ. priveşte persoanele care au dispărut în
cursul unor împrejurări deosebite care au caracterele unei tragedii (cutremure, inundaţii, fapte
de război, terorism etc.) şi care fac ca decesul să fie considerat cert.
 Cel de al doilea caz (reglementat de art. 50 alin. 3 C.civ.) are în vedere dispariţia
persoanei în împrejurări care conferă un grad mare de certitudine în privinţa decesului.

Condiţii. În viaţa socială sunt adesea situaţii în care dispariţia unei persoane are loc în
împrejurări speciale din care rezultă indubitabil moartea, cu toate că decesul nu a putut fi
constatat fizic (fapte de război, naufragiu, inundaţii). În aceste situaţii, legea a prevăzut două
condiţii cumulative pentru declararea judecătorească a morţii:
- persoana să fi dispărut într-o împrejurare specială, care îndreptăţeşte a se presupune
decesul. Astfel, enumerarea prevăzută de art. 50 alin. 1 C.civ. este enunţiativă şi limitativă,
fapt ce rezultă din formula „altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune
decesul”
Pentru declararea judecătorească a morţii trebuie dovedite atât aceste împrejurări speciale
în care a dispărut persoana (fiind chestiuni de fapt pot fi dovedite cu orice mijloc de probă),
cât şi imposibilitatea de identificare a cadavrului (carbonizat, dispărut, etc.).
- să fi trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării dispariţiei persoanei respective.
În cazul în care nu se poate dovedi ziua în care s-a produs împrejurarea generatoare a
dispariţiei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 49 alin. 2 C.civ., respectiv „termenul se va socoti
de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic“. (art. 50 alin. 2 raportat la art. 49 alin. 2
C.civ.).
Termenul prevăzut de lege pentru declararea judecătorească a morţii în primul caz
reglementat este mult mai scurt (6 luni) decât termenul de drept comun (2 ani).
În primul caz reglementat, existând doar o presupunere că persoana în cauză nu a putut
supravieţui împrejurării în care s-a produs dispariţia, legiuitorul a instituit condiţia trecerii
unui termen de cel puţin 6 luni de la data când aceasta s-a produs.
A doua situaţie reglementată priveşte lipsa de reprezentare a cadavrului, fie că corpul nu a
fost găsit, fie că nu a putut fi identificat, însă probabilitatea de supravieţuire este nulă. Pentru
acest motiv, acţiunea prin care se cere declararea judecătorească a morţii poate fi formulată
fără a se mai aştepta un termen de la dispariţie.

C.Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte. Rectificarea datei morţii

Stabilirea datei morţii. Hotărârea judecătorească declarativă de moarte trebuie să

cuprindă în mod obligatoriu şi data morţii (anul, luna, ziua şi ora). Regulile pentru stabilirea
acestei date sunt prevăzute de art. 52 alin. 1 şi 2 C.civ. „(1) (…) Dacă hotărârea nu arată şi
ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zile stabilite
ca fiind aceea a morţii. (2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat
mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49
sau 50 după caz”.
Din cuprinsul textului rezultă două situaţii:
- posibilitatea stabilirii datei morţii pe baza probelor administrate. Astfel, instanţa de
judecată are un rol activ, pe baza probelor existente trebuind să stabilească data morţii.
Această dată se poate deduce din relatările martorilor, dintr-o scrisoare datată, scrisă de către
dispărut etc. Atunci când este posibil instanţa va stabili şi va menţiona în hotărâre şi ora la
care a survenit decesul. Dacă acest lucru nu este posibil, se socoteşte că cel declarat mort a
încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind cea a decesului.
- imposibilitatea stabilirii acestei date prin probe. În acest caz se va stabili ca dată a
morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.
Astfel, cel declarat mort se socoteşte că a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a
termenului de 2 ani de la dispariţie (dacă persoana se încadrează în cazul general de la art. 49
C.civ.), respectiv a termenului de 6 luni (în ipoteza cazului special prevăzut de art. 50 alin. 1
C.civ.) sau în ultima oră a zilei în care a avut loc împrejurarea ce presupune siguranţa
decesului (pentru cazul special reglementat de art. 50 alin. 3 C.civ.).
Data morţii nu trebuie confundată cu alte date cum sunt:
data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana fizică era în viaţă;
data împrejurării ce îndreptăţeşte a se presupune decesul;
data pronunţării hotărârii de declarare a morţii;
data rămânerii definitive a acestei hotărâri.
Rectificarea datei morţii.
Instituţia rectificării datei morţii este reglementată de art. 53 alin. 3, teza a II-a C.civ. care
precizează că „instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii (…) dacă se dovedeşte
că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la această dată. În acest caz,
data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare”.
Competenţa rectificării datei morţii îi aparţine tot instanţei care a pronunţat hotărârea
declarativă ade moarte. Data decesului va fi considerată cea stabilită prin hotărârea
rectificativă. Cu toate acestea însă, noua dată este tot una prezumată, astfel încât va putea la
rândul ei să fie rectificată în aceleaşi condiţii.

D. Efectele hotărârii declarative de moarte

Efectul principal al hotărârii de declarare a morţii este identic cu cel produs de

actul de deces al morţii constatate fizic (act de stare civilă) şi anume încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice.
În actuala reglementare, soluţia se desprinde din art. 53 C.civ. care instituie prezumţia că
„Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă”. Per a contrario, dacă a intervenit o hotărâre declarativă de moarte,
persoana dispărută este considerată că a încetat din viaţă, cu consecinţa încetării capacităţii
sale de folosinţă.
Efecte speciale :
- căsătoria celui declarat mort încetează la data stabilită în hotărâre ca fiind data morţii.
Astfel, după declararea judecătorească a morţii soţului dispărut, soţul în viaţă se va putea
recăsători;

- succesiunea deşi, de regulă se deschide în momentul încetării din viaţă a persoanei

fizice, în cazul declarării judecătoreşti a morţii ea se deschide pe data stabilită în hotărâre ca
fiind cea a morţii. În schimb, exerciţiul drepturilor succesorale va fi posibil numai din
momentul rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte (deoarece până la acea dată
operează prezumţia că cel dispărut se află în viaţă). Astfel, termenul de exercitare a dreptului
de opţiune succesorală va începe să curgă de la data înregistrării morţii în registrul de stare
civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii
celui ce lasă moştenirea şi nu de la data stabilită ca fiind cea a morţii.

E. Anularea hotărârii declarative de moarte

Cazuri de anulare. Conform art. 54 alin.1 C.civ., „dacă cel declarat mort este în viaţă,
se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.“
Acţiunea în anulare. Dreptul la acţiune în anularea hotărârii declarative de moarte este
imprescriptibil. În acest sens art. 54 alin. 1 C.civ. dispune: „se poate cere oricând anularea“.
Acţiunea poate fi formulată de orice persoană interesată, dar în primul rând de cel declarat
mort şi aflat în viaţă. Dacă se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula
hotărârea dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a se face
rectificarea în registrul actelor de stare civilă
Consecinţe juridice.
încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată (adică, persoana se consideră că nu
a încetat din viaţă). Fiind vorba despre nulitate, o atare hotărâre produce efecte
retroactiv, astfel încât se va considera că persoana a fost tot timpul în viaţă.
, vor renaşte toate drepturile şi obligaţiile cărora li se pusese capăt prin hotărârea
respectivă. În acest sens, art. 54 alin. 2 C.civ. dispune: „Cel care a fost declarat
mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin
echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor de carte funciară, se va face
dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată
moartă este în viaţă”.
Distingem intre :
Moştenitorul de bună credinţă (acel care credea că cel declarat mort nu mai este în
viaţă şi că este îndreptăţit să-l moştenească) este obligat faţă de proprietar (persoana
reapărută):
- să restituie bunurile în natură, dacă este posibil
- plata valorii bunurilor (restituirea prin echivalent) dacă restituirea în natură nu mai e
posibilă;
- să restituie preţul bunurilor înstrăinate cu titlu oneros către terţi;
- Moştenitorul de rea-credinţă (care ştia că cel declarat judecătoreşte mort este în viaţă)
este obligat:
- să restituie bunurile în natură, dacă este posibil, sau prin echivalent (valoarea bunurilor)
dacă restituirea în natură nu mai este posibilă;
- să restituie fie preţul bunurilor înstrăinate către terţi, fie valoarea lor din momentul
formulării cererii de chemare în judecată, dacă este mai mare decât preţul încasat;
-
În domeniul dreptului familiei se pune problema ce se întâmplă cu a doua
căsătorie dacă soţul rămas în viaţă se recăsătoreşte.
 Soluţia se regăseşte în dispoziţiile art. 293 alin. 2 C.civ. „în cazul în care soţul unei
persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte
este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-
credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”

3. Situaţia juridică a comorienţilor şi codecedaţilor

- comorienţilor (persoane care au decedat în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili

dacă una a supravieţuit celeilalte).
- codecedaţilor, adică a persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dar produse în
acelaşi timp, fără a se putea stabili care dintre ele a murit mai înainte

Codul civil actual a renunţat la condiţia decesului survenit „în aceeaşi împrejurare”,
motiv pentru care reglementează într-o dispoziţie de principiu atât situaţia comorienţilor cât
şi a codecedaţilor, fără distincţie.
Potrivit art. 957 alin. 2 C.civ., „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate
stabili că una a supravieţuit alteia, aceştia nu au capacitatea de a moşteni una pe alta”.
Astfel, se instituie o prezumţie de simultaneitate a morţii ori de câte ori două sau mai multe
persoane au decedat fie în aceeaşi împrejurare, în condiţii în care nu se poate stabili dacă una
a supravieţuit celeilalte (accident, catastrofă), fie în împrejurări diferite, dar în acelaşi
moment;
Fiind prezumate că au decedat simultan, niciuna dintre persoanele astfel decedate nu o va
moşteni pe cealaltă, cu consecinţa că fiecare va fi moştenită de succesibilii săi. Prezumţia de
simultaneitate a decesului este una relativă, putând fi răsturnată dacă se face dovada că una
dintre persoane a supravieţuit

Aplicatii

1. Completaţi următoarele enunţuri:

– Capacitatea de folosinţă începe de la ........persoanei şi prin excepţie de la .......
numai dacă copilul se naşte ......., nu neapărat ..............
– Dată a concepţiunii poate fi considerată oricare ............... din intervalul
de .............. zile, cuprins între a ............... şi a......... zi dinaintea naşterii copilului.
– Capacitatea de folosinţă anticipată reprezintă aptitudinea de a dobândi
numai .............. subiective civile, nu şi .............
– Cel dispărut poate fi declarat mort, dacă de la data ...................... din care rezultă
că era în viaţă au trecut ..........ani.
– Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu ................ iar în lipsă de indici
îndestulătoare, data morţii este.......... a termenului după care se poate cere
declararea judecătorească a morţii.
2. Dacă doi soţi decedează în aceeaşi împrejurare şi fără a se putea stabili care a supravieţuit,
precizaţi care dintre soţi îl va moşteni pe celălalt?

3. Rezolvati grilele
 1. Capacitatea de folosință a persoanei fizice este:
a) aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații civile;
b) aptitudinea generală și abstractă de a exercita drepturi și a-și asuma obligații civile;
c) aptitudinea generală de a încheia acte juridice civile.

2. O persoană fizică sau juridică poate:

a) renunța la capacitatea civilă de folosință;
b) înstrăina capacitatea civilă de folosință;
c) fi lipsită sau îngrădită în capacitatea civilă de folosință, în condițiile și în cazurile
prevăzute de lege.

3. Capacitatea de folosință a persoanei fizice încetează:

a) la data la care persoana devine majoră;
b) la data morții constatate fizic;
c) la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești declarative de moarte.

4. Capacitatea de folosință a persoanei fizice începe:

a) la nașterea persoanei;
b) în momentul dobândirii capacității de exercițiu;
c) în momentul împlinirii vârstei de 18 ani.

5. Au capacitate de folosință:

a) toate persoanele;
b) numai persoanele care au împlinit 14 ani;
c) numai persoanele care au împlinit 18 ani.

6 Conținutul capacității de folosință anticipată cuprinde:

a) o latură activă (drepturi);
b) o latură pasivă (obligații);
c) atât o latură activă, cât și o latură pasivă.

7. Capacitatea de folosință anticipată a persoanei fizice începe:

a) de la data nașterii copilului, numai dacă se naște viu;
b) de la data concepțiunii copilului, dacă este viabil;
c) de la data concepțiunii copilului, dacă se naște viu.

8. Pentru copilul conceput, capacitatea de folosință anticipată se instituie dacă acesta:

a) dobândește doar drepturi;
b) se naște viu;
c) este viabil.

9. Hotărârea declarativă de moarte produce următoarele efecte:

a) continuarea existenței calității de subiect de drept;
b) continuarea existenței drepturilor și obligațiilor contractate intuitu personae;
 c) deschiderea succesiunii.

10. În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață,
aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească (potrivit art. 49 C. civ.),
dacă:
a) a trecut un an de la data ultimelor informații sau indicii despre aceasta;
b) au trecut doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață;
c) au trecut patru ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață.

11. Cel dispărut în împrejurări deosebite, ce îndreptățesc a se presupune decesul,

poate fi declarat mort (potrivit art. 50 C. civ.), dacă:
a) a trecut un an de la data ultimelor informații din care rezultă că era în viață;
b) au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția;
c) au trecut patru ani de la data împrejurării în care a avut loc dispariția. 

12. Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească [potrivit art. 50
alin. (3) C. civ.]:
a) dacă au trecut doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață;
b) dacă au trecut 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția;
c) fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție.

13. În cazul declarării judecătorești a morții, data decesului este:

a) data la care persoana a dispărut;
b) data la care hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă și irevocabilă;
c) ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morții.

14. Dacă data morții din hotărârea declarativă de moarte este inexactă, se poate cere:
a) anularea;
b) rectificarea;
c) ratificarea.

15. După anularea hotărârii declarative de moarte, cel declarat mort nu poate cere
înapoierea bunurilor sale de la:
a) dobânditorul de bună-credință printr-un act cu titlu oneros;
b) dobânditorul de rea-credință printr-un act cu titlu oneros;
c) dobânditorul de bună-credință printr-un act cu titlu gratuit. 

3.Speţe
 1. Instanţa a fost sesizată în decembrie 2001 de numita A cu o cerere de chemare în
judecată împotriva pârâtei B.
În cerere se solicită instanţei să constate că minorul C (în prezent decedat) este
titularul unui testament deschis la moartea lui D, fratele pârâtei, (în august 1999).
Reclamanta susţine că:
– minorul este rodul concubinajului cu fratele pârâtei D, care a lăsat copilului prin
testament garsoniera pe care a stăpânit-o în timpul vieţii.
– la momentul decesului lui D reclamanta era însărcinată, copilul născându-se în
martie 2000, depunând în acest sens la dosar un certificat medical care atestă
prezenţa sarcinii.
În apărare, pârâta declară că minorul a murit la patru ore de la naştere deoarece s-a
născut cu o malformaţie, astfel încât acesta nu a fost viabil. De asemenea, a solicitat
respingerea acţiunii intentată de reclamantă pe motiv că, la momentul decesului fratelui
ei (D), minorul nu era născut şi deci nu avea capacitate de folosinţă pentru a accepta
testamentul.

Cerinţe:
a) Ce acte de stare civilă i s-au întocmit minorului C?
b) Analizând argumentele pârâtei consideraţi întemeiată cererea acesteia?
c) Consideraţi că minorul avea capacitate de folosinţă? Determinaţi începutul acestei
capacităţi.
d) Ce va hotărî instanţa?

2. Reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul A.I., solicitând instanţei să

constate că pârâtul este tatăl minorei M, născută de reclamantă la 7.02.1991.
Din datele dosarului, rezultă că părţile s-au cunoscut în iunie 1990, că perioada de
concepţie a copilului se situează între 29.04-23.05.1990 (mai precis în jurul datei de
11.05.1990), iar expertiza dermatoglifică, cerută de instanţă, concluzionează că paternitatea
este nedecisă, cu înclinare spre probabilă.
Cerinţe:
a) Care este timpul legal al concepţiunii?
b) Ce va decide instanţa de judecată?

3.În februarie 1999, reclamanta C.D. a chemat în judecată pe pârâtul D.A., cerând ca
prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că pârâtul este tatăl minorei A.I., născută în
noiembrie 1998, şi să încuviinţeze ca pe viitor minora să poarte numele tatălui, acela de D.
Instanţa a respins acţiunea cu motivaţia că, prin probatoriul administrat, reclamanta nu
a făcut dovada existenţei unor legături intime cu pretinsul tată în perioada concepţiei,
declaraţiile unor persoane interesate cum ar fi sora reclamantei şi un salariat al firmei
pârâtului care a fost concediat neputând a fi reţinute, mărturiile fiind subiective. În plus,
concluzia expertizei potrivit căreia, sub aspect serologic, tatăl copilului poate fi pârâtul sau
orice alt bărbat a cărui formulă sanguină se încadrează în complexul serologic compatibil
filiaţiei, nu poate crea convingerea că, într-adevăr, pârâtul este tatăl minorei.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel, motivând că:
 - prin probele testimoniale administrate în cauză, a dovedit că în perioada concepţiei
copilului a întreţinut relaţii intime cu pârâtul (martorii reclamantei au făcut trimitere la relaţia
existentă între părţi în perioada concepţiunii copilului);
- conform raportului de expertiză întocmit în cauză, pârâtul poate fi tatăl copilului,
nefiind exclusă paternitatea sa, sens în care se impune admiterea acţiunii.
- probele testimoniale au fost administrate pentru a se dovedi existenţa unor legături
intime dintre pretinsul tată şi mama copilului în perioada concepţiei.

Cerinţe:
a) Stabiliţi care este în speţă perioada de concepţie a minorei.
b) Cum va proceda instanţa de apel?

4. La data de 20 martie 2018, numita C.T. introduce o cerere la instanţa de judecată

prin care solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte. În motivarea
acţiunii, reclamanta a arătat că în ziua de 10 august 2016, soţul său, numitul A.T., nu s-a
întors de la serviciu, deşi trebuia să se întoarcă încă de pe data de 9 august 2016.
Reclamanta a mai precizat că soţul său fusese trimis în delegaţie în alt judeţ pentru o
săptămână şi că avusese o convorbire telefonică cu acesta pe data de 6 august 2016 (zi în care
fiica lor îşi sărbătorea ziua de naştere).
Reclamanta susţine că din data de 6 august nu a mai primit nicio veste şi a
considerat, , că este îndreptăţită să ceară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti declarative de
moarte.

Cerinţe:
a) Precizaţi modurile prin care poate fi declarată judecătoreşte moartea unei persoane
fizice. Care dintre ele este incidentă în speţă?
b) Ce va decide instanţa?

5. În martie 2020, S.D., a introdus o cerere de declarare judecătorească a morţii

fratelui său, M.D., în temeiul art. 50 Cciv
Din probele administrate rezultă că M.D., marinar, aflându-se în stare de ebrietate, la
1 ianuarie 2019 s-a aruncat de pe navă ancorată în portul Galaţi în Dunăre. Cu toate eforturile
echipajului, cadavrul lui M.D. nu a fost descoperit, în schimb s-au găsit hainele şi buletinul
de identitate.
Instanţa de judecată nu l-a declarat pe cel în cauză mort, cu motivarea că situaţia din
speţă nu se încadrează în prevederile de excepţie ale art. 50 C.Civ
Cerinţe
a) La ce dată poate cere S.D. declararea judecătorească a morţii fratelui său,
considerat dispărut?
b) Poate fi asimilată situaţia prezentată în speţă cu „o altă împrejurare asemănătoare
care îndreptăţeşte a se presupune decesul“,? Argumentaţi.
c) Consideraţi corectă soluţia instanţei?
 6. I .R. a cumpărat de la B.T. un autoturism care aparţinea soţului vânzătoarei. B.T. a
vândut autovehiculul în temeiul unei procuri speciale eliberată de notar, pe baza unor acte care
atestă, din cercetările organelor de poliţie, că soţul său este dispărut, putându-se prezuma chiar
moartea lui.
Ulterior curatorul dispărutului a introdus o acţiune în justiţie împotriva lui I.R. şi B.T.,
solicitând desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceştia, deoarece B.T.
nu avea dreptul să vândă acel autoturism.
În apărare, B.T. a susţinut că din moment ce soţul ei, dispărut, nu mai are capacitate de
folosinţă şi prin urmare nici de exerciţiu, în scopul unei mai bune administrări a patrimoniului, a
considerat necesar să vândă autoturismul.

Cerinţe:
a) În speţă soţul pârâtei B.T. poate fi considerat dispărut? Argumentaţi.
b) Consideraţi întemeiată apărarea pârâtei B.T.?
c) Ce va decide instanţa?

7. În iunie 2018, A.M. a obţinut o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, prin

care soţul acesteia (B) a fost declarat mort.
Ulterior, A.M. a vândut apartamentul aparţinând soţului ei lui C, iar lui D i-a donat
două inele de aur precum şi colecţia de cărţi de specialitate a lui B. Atât C cât şi D erau
prieteni buni cu B, la data dispariţiei fiind plecaţi cu toţii în străinătate. Ambii au declarat
soţiei lui B că, odată ajunşi în străinătate s-au despărţit, dar au auzit de la un prieten comun că
B ar fi în viaţă, afirmaţii ce nu au fost luate în considerare din lipsă de probe.
În anul 2020, B se întoarce, iar fiul său major intentează o acţiune în justiţie solicitând
anularea hotărârii declarative de moarte şi înapoierea bunurilor tatălui său de la numiţii C şi D.
În apărare C şi D au invocat tardivitatea acţiunii intentată după doi ani de la
declararea morţii, promovarea acesteia de către copil şi nu de „de cel declarat mort şi aflat în
viaţă“, conform textului de lege, şi imposibilitatea de restituire a bunurilor deoarece le-au
înstrăinat cu titlu oneros unor terţi.

Cerinţe:
a) Consideraţi ca fiind tardivă acţiunea în anulare a hotărârii declarative de moarte?
b) În speţă, acţiunea în anulare poate fi promovată de fiul major al celui declarat
mort?
c) Ce va decide instanţa în legătură cu bunurile dobândite de pârâţi şi ulterior
înstrăinate unor terţi?

8. Reclamanta a solicitat instanţei, în temeiul art. 50 alin. 3 c.civ, declararea

judecătorească a morţii soţului ei.
Din investigaţiile poliţiei şi arătările reclamantei a rezultat că soţul său a plecat pe
front în anul 1942 şi din cursul anului 1944 nu s-a mai parvenit nicio ştire din care să rezulte
că ar fi în viaţă. Ultimele ştiri provin din anul 1944, fără a se cunoaşte luna corespunzătoare.

Cerinţe:
a) Stabiliţi data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana în cauză era în viaţă.
b) Ce va decide instanţa în privinţa datei morţii?