MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII DIN

REPUBLICA MOLDOVA
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Facultatea: „Economie Generala si Drept” Departament: „Drept”

Disciplina: „ DREPT CIVIL. PERSOANELE Ciclul I, licenţă”

REFERAT
DREPT CIVIL. PERSOANELE
Tema: ,, CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE.
CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ "

Verificat:
Gîsca Veronica, dr., conf. univ., ASEM

Realizat:
Gubic Stanislav Grupa: D-221, anul I, F/R

Chișinău 2023

PLAN:

Capacitatea de folosință a persoanei fizice:

I. Noțiunea și caracterele juridice;
1. Noțiune
2. Caracterele juridice
3.Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
II. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice;
1. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
III. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice;
1. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
2. Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
3. Criteriile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
4. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
IV. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice;
V. Declararea judecătorească a morții persoanei fizice;
VI. Procedura declarării judecătorești a morții;
VII. Comorienții.

I Noţiune şi caractere juridice

l. Noţiune
1.1. Definiţie
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de
 a avea drepturi şi obligaţii".
In literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la capacitatea
de folosinţă.
-într-o primă formulare, „capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a
avea drepturi şi obligaţii".
-într-o altă formulare se menţionează că „putem defini capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudine a acestuia de a
avea drepturi şi obligaţii civile".
- un alt autor, referindu-se la capacitatea de folosinţă, consideră că trebuie să se ţină seama
de trei elemente:
-capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii civile a omului;
-ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii;
-aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general.
Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea de folosinţă a persoanei ca
fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi
şi obligaţii civile.

1. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

1.2. Enumerare
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
-legalitatea,
-generalitatea,
-inalienabilitatea,
-intangibilitatea,
-egalitatea,
-universalitatea.
1.3. Conţinutul caracterelor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Legalitatea. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în lege. Ea este creată
prin lege, iar nu prin voinţa individuală.
b) Generalitatea. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
decurge din caracterul abstract al aptitudinii individului de a avea drepturi şi obligaţii. c)
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că această
capacitate nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunţare şi nici obiect de
înstrăinare. Acest caracter este consacrat în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în sensul
că „nimeni nu poate renunţa, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosinţă...".
în contextul celor menţionate, putem spune că orice act juridic prin care o persoană
fizică ar dispune - prin renunţare sau înstrăinare - în tot sau în parte, temporar sau
definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de nulitate absolută.
d) Intangibilitatea. în art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede că
„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute de lege". Cu alte cuvinte, capacitatea
de folosinţă fiind intangibilă, acesteia nu i se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte
exprese de lege.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de lege, orice
încălcare a acestui caracter fiind sancţionată juridic atât pe linie civilă, cât şi pe linie
penală.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi
în acte normative cu caracter internaţional.
d) Egalitatea. Egalitatea în faţa legii civile este unul dintre principiile fundamentale ale
 dreptului civil. Acest principiu este consacrat în dispoziţiile Decretului nr.31/1954 , în
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi în Convenţia cu
privire la drepturile copilului. Respectarea acestui caracter este asigurată prin mijloace atât
de drept civil, cât şi de drept penal.
e) Universalitatea. Este acel caracter juridic care constă în însuşirea capacităţii de
folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor persoanelor fizice. Universalitatea este
consacrată atât în reglementările naţionale, cât şi în cele internaţionale. Astfel, în art.4
alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor", iar
art.6 alin. L menţionează: ,nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă..., decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege".

3.Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei

fizice
Din conţinutul definiţiei menţionate mai sus, referitoare la capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice, se desprinde ideea că între noţiunile capacitate de folosinţă şi
capacitate civilă, există corelaţia de tipul parte-întreg, prima noţiune fiind diferenţa
specifică, iar a doua noţiune fiind genul proxim.
Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constituie elemente
sau componente ale capacităţii de drept civil. Sub aspectul corelaţiei dintre ele,
capacitatea de folosinţă are prioritate, ea este premisa necesară şi obligatorie a capacităţii
de exerciţiu. Persoana fizică nu poate avea capacitate de exerciţiu fără a avea, în
prealabil, capacitate de folosinţă.

II. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

l. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Cu privire la
începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se dobândeşte de la naştere. Acest
lucru este consacrat în art.7 alin.l din Decretul nr.31/1954: „Capacitatea de folosinţă
începe de la naşterea persoanei...". Deci, data naşterii persoanei fizice este data
începutului capacităţii de folosinţă a acesteia. Dovada momentului naşterii, în principiu, se
face, cu certificatul de naştere, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data
naşterii - an, lună, zi - indiferent că înregistrarea naşterii este în termen ori tardivă.

2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Prin art.7

alin.2 din Decretul nr.31/1954 se stabileşte o excepţie de la regula mai sus menţionată.
Potrivit acestei reglementări, Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă
numai dacă el se naşte viu".
In materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art.654 Cod civil prevede:
,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în
momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul
născut mort este considerat că nu există". Timpul legal al concepţiunii se calculează
potrivit art. 61 din Codul familiei, care prevede că
„Timpul cuprins între a treisuta şi a osutăoptsprezecea zi dinaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiunii".
În materia donaţiei şi testamentului se admite ca, după caz, donatarul sau legatarul, să
fie conceput în momentul donaţiei, în acest sens, art.808 Cod civil prevede: Este capabil
de a primi donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii. Este capabil a
primi prin testament oricine este conceput la epoca testatorului".
Această excepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul
„infans conceptus pro nato nabetur quoties de commodis eius agitur" (copilul
conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Ea se aplică
dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia este
îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut singuli), fie că este
vorba de o întreagă succesiune. In acest din urmă caz, succesiunea se primeşte sub
beneficiu de inventar, care exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului,
• copilul să se nască viu, nu şi viabil. Este deci suficient ca el să se fi născut viu, chiar
dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu prezenţa aerului
în plămâni prin proba cunoscută sub denumirea de docimazie.
în situaţia în care copilul s-a născut viu şi a trăit numai câteva clipe, după care a decedat,
se vor elibera atât certificatul de naştere, cât şi certificatul de deces, pe aceeaşi dată.
Dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. Această condiţie înseamnă
că, în situaţia în care copilul s-a născut mort, se consideră că nu a dobândit capacitate de
folosinţă anticipată. Această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii.
Capacitatea de folosinţă anticipată este, deci, condiţionată, pe când cea dobândită potrivit
regulii - de la naştere
- este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei.
Reglementarea timpului legal al concepţiei
Excepţia prevăzută de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, respectiv recunoaşterea
anticipată a capacităţii de folosinţă a copilului operează ori de câte ori sunt îndeplinite
cumulativ cele două condiţii despre care am făcut vorbire.
Cum data concepţiei nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit
prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit acesteia, ca dată a concepţiunii poate fi
considerată oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300 şi a 180-a zi
dinaintea naşterii copilului. Din cuprinsul art. 61din Codul familiei, rezultă două
prezumţii:
• prezumţia celei mai lungi gestaţii - 300 zile - şi a celei mai scurte gestaţii - 180 zile;
• prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare din zilele
cuprinse între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii.
Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (furiş et de jure), deci nu poate fi
răsturnată prin proba contrară. Este inadmisibilă proba care ar tinde la o asemenea
răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre judecătorească, să se modifice legea,
lucru ce nu este permis.
Cea de-a doua prezumţie formează obiect de controversă sub aspectul naturii sale.
Soluţia dominantă a doctrinei este în sensul calificării acestei prezumţii ca o prezumţie
relativă } -juris tantum. Prin urmare, în atare situaţie este admisibilă proba spre a se
dovedi că numai într-o anumită porţiune din intervalul de 120 de zile putea avea loc
concepţiunea.

III. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

l. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege sintetic aptitudinea
acestui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Cu alte cuvinte,
conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este exprimat sintetic, atât în definiţia
dată, cât şi în caracterul denumit generalitatea acestei capacităţi, prin care capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanelor
juridice.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are două componente: o componentă
activă, ce constă în aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile, şi o
componentă pasivă, ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.
Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
Drepturile şi obligaţiile civile care alcătuiesc conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice se determină după anumite reguli:
a). conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin raportarea la
sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat. Prin sistemul legislativ al
unui stat înţelegem atât reglementările naţionale, cât şi reglementările internaţionale
(pacte, convenţii internaţionale privind drepturile civile ale omului);
b). întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină
numai prin luarea în considerare a îngrădirilor legale ale acestei capacităţi. Această
regulă este în strânsă legătură cu prima, pe care o completează, sens în care capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi
obligaţiile civile, dar cu îngrădirile prevăzute expres de lege;
c). pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice trebuie luate
în considerare nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi actele normative, care sunt
izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în măsura în care ele se referă la
elemente ale conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
d). sunt luate în considerare pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice numai drepturile şi obligaţiile civile, nu şi drepturile şi obligaţiile civile
ce ţin de alte ramuri ale dreptului, precum dreptul constituţional, administrativ, muncii şi
protecţiei sociale, familiei, comercial etc.
Cu alte cuvinte, se poate spune că cele patru reguli de determinare a conţinutului
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în următoarele precizări:
• conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea omului de a
avea toate drepturile şi obligaţiile civile;
• în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin
îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale dreptului.
Criteriile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
Determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate face apelând
la cel puţin două criterii semnificative, şi anume:
• criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale;
• criteriul sursei lor legislative, adică cel al actului normativ care le consacră:
consacrarea internă (naţională) şi consacrarea internaţională (pacte, convenţii) a
drepturilor civile şi a obligaţiilor civile.
îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
4. l. Categorii de îngrădiri
Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă că nu pot
exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi condiţiile stabilite expres de lege.
Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de
drept civil. Din această calificare rezultă că nu pot fi considerate îngrădiri ale
capacităţii de folosinţă acele îngrădiri sau incompatibilităţi care sunt stabilite în alte
ramuri de drept (constituţional, administrativ, al muncii şi protecţiei sociale, comercial
etc.).
Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de mai multe
criterii:
După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii:
• incapacităţi cu caracter de sancţiuni;
• incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire.
După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două
categorii:
• incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a persoanei
fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte incapacitatea;
• incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase
definitive sau irevocabile (incapacităţi sancţiune). După
izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificate în:
• incapacităţi stabilite în legea civilă;
• incapacităţi stabilite în legea penală.
1.2. îngrădiri - sancţiune
Incapacităţile (îngrădirile) cu caracter de sancţiune pot fi prevăzute în legislaţia
civilă şi în legislaţia penală.
A. îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă Intră în această categorie:
decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile în materie succesorală.
a) Decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de art.109 din Codul familiei, în
următoarea formulare: Dacâ sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este prejudiciată
prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă
gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau
pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România,
instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui
din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie".
Potrivit art.112 din Codul familiei, ,Jnstanţa judecătorească va reda părintelui decăzut
din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au
dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea,
învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în
primejdie".
Sub aspectul naturii juridice, decăderea din drepturile părinteşti este o pedeapsă mixtă de
dreptul familiei şi de drept civil. Este de dreptul familiei, pentru că această măsură
priveşte raporturile de familie. Pentru dreptul civil o asemenea pedeapsă se caracterizează
prin lipsirea părintelui decăzut de următoarele drepturi:
-dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile;
-dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi18 ani,
-incapacitatea de a fi tutore (art.l 17, lit.b din Codul familiei).
De remarcat este faptul că, prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, s-a
reglementat declararea judecătorească a abandonului.
Potrivit art.74 din legea menţionată, „în situaţia copiilor declaraţi judecătoreşte
abandonaţi în temeiul prevederilor Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea
judecătorească a abandonului de copii, direcţia are obligaţia să reevalueze
împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie pentru aceşti copii şi
să întocmească planul individualizat de protecţie.
Dacă planul individualizat de protecţie are ca finalitate reintegrarea copilului în
familie sau în familia extinsă, direcţia solicită instanţei judecătoreşti redarea
exerciţiului drepturilor părinteşti sau, după caz, delegarea acestora membrilor familiei
extinse unde copilul urmează să fie plasat.
Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz, delegarea
drepturilor părinteşti este tribunalul de la domiciliul copilului. Judecarea cererii se face
cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor familiei extinse, a direcţiei în a cărei
rază teritorială domiciliază copilul şi cu participarea obligatorie a procurorului.
Cererea va fi însoţită de raportul de anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază
teritorială domiciliază copilul.
b/ Nedemnitatea succesorală este o altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, reglementată de art.655, 703 şi 712 Cod civil.
Potrivit art.655 Cod civil, „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la
succesiune:
1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct.
2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată
calomnioasă.
3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat
aceasta justiţiei".
Art.703 din Codul civil dispune: ,Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale
unei succesiuni nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei
rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse".
Art.712 din Codul civil prevede: ,Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau
care cu ştiinţă şi rea-credinţă n-a trecut în inventar efecte dintr-însa, nu se poate folosi
de beneficiu de inventar".
Aşadar,
-art.655 reglementează ceea ce se numeşte nedemnitate succesorală;
-art.703 stabileşte un caz de acceptare forţată a moştenirii şi înlăturarea de la vreun
drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse;
-art.712 stabileşte decăderea din beneficiu de inventar.
B. îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, constituie pedeapsă complementară: interzicerea
exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani; potrivit art.64 din Codul penal, această
pedeapsă constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:
• dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în fUncţii eligibile
publice;
• dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
• dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o activitate de
natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
• drepturile părinteşti;
• dreptul de a fi tutore sau curator.
Incapacitatea persoanei fizice în cazurile analizate începe de la data începerii executării
pedepsei respective, se extinde pe toată durata acesteia şi se sfârşeşte în momentul în care
expiră executarea acelei pedepse.
Pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor drepturi
Pedeapsa accesorie creează şi ea incapacităţi. Practic, aceasta constă în interzicerea
tuturor drepturilor (art.64 din Codul penal).
Potrivit art.71 alin. l Cod penal,,pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art.64 Cod penal.
In art.71 alin.2 Cod penal, se prevede: „Condamnarea la o pedeapsă privativă de
libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în alin. (1) din momentul în
care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea
 termenului de prescripţie a executării pedepse?'.
Se poate trage concluzia că, în timp ce îngrădirea capacităţii de folosinţă constând în
pedeapsa penală complementară operează prin efectul legii, îngrădirea constând în
pedeapsa accesorie operează de drept.
1.2. îngrădiri cu caracter de protecţie
Ingrădirile cu caracter de protecţie sunt incapacităţile pe care legiuitorul le-a instituit în
vederea asigurării protecţiei intereselor anumitor categorii de persoane ca urmare a unor
situaţii speciale în care se găsesc.
Incapacităţile speciale se pot înfăţişa fie ca :
-incapacităţi absolute, care operează între subiectul de drept luat în considerare
şi toate celelalte subiecte nedeterminate,
-şi incapacităţi relative, care operează numai între subiectul de drept luat în
considerare şi un anumit alt subiect determinat.
Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi operează de drept, prin simpla
întrunire a condiţiilor legale. Aceste incapacităţi speciale sunt prevăzute de Codul civil,
de Codul familiei, Legea nr. 18/1991 republicată etc.
Incapacităţi reglementate de Codul civil
Sunt asemenea incapacităţi:
• incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de averea sa prin testament -
art.806;
• incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament, în
favoarea tutorelui, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său - art.809;
• incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate
din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major - art.807;
• minorul ajuns major nu poate dispune prin donaţie sau testament în favoarea fostului
tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date şi primite, afară numai dacă
tutorele este un ascendent - art.819;
• incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie şi a farmaciştilor de a primi donaţii şi
legate din partea persoanelor pe care le-au tratat în boala de care au murit -art.810;
• incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi, prin testament, de la
persoanele aflate pe navă în cursul unei călătorii maritime - art.883;
• incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt - art.1307;
• incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse, în privinţa
tutorilor asupra averii celor aflaţi sub tutelă, mandatarilor pentru averea ce sunt
împuterniciţi s-o vândă, administratorilor sau stabilimentelor încredinţate lor şi
funcţionarilor publici asupra averilor statului ce se vând prin ei - art.1308;
• incapacitatea judecătorilor, procurorilor, de a nu putea face „cesionări de drepturi
litigioase", care sunt de competenţa tribunalului judeţean - art.1309.
Incapacităţi prevăzute de Codul familiei
Fac parte din această categorie:
• incapacitatea tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă, fraţilor sau surorilor tutorelui, de
a încheia acte juridice cu minorul - art. 128;
• interdicţia minorului de a dona ori de a garanta obligaţia altuia chiar dacă are
încuviinţarea reprezentantului legal -art.l33alin.3.
Incapacităţi prevăzute de Legea nr. 18/1991 - legea fondului funciar Incapacitatea este
reglementată de art.32 alin.l, potrivit căruia „Terenul atribuit conform art.19 alin.l, art.21 şi
art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte„

IV. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

l. Consideraţii generale
1.1. Reglementare
1.2. Reguli privind stabilirea datei morţii
Potrivit art.7 şi 18 din Decretul nr.31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la data
naşterii persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia". Este de la sine înţeles că odată
cu moartea persoanei fizice încetează şi calitatea de subiect de drept civil, adică ia sfârşit
capacitatea de folosinţă a acesteia, întrucât calitatea de subiect de drept a persoanei fizice
nu poate supravieţui suportului său uman.
Potrivit art.18 din Decretul nr.31/1954, De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a
rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca
fiind aceea a morţii.
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului
după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească
va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se
va dovedi ca adevărată o altă dată1''.
Din textele de lege mai sus enunţate, rezultă două cazuri referitoare la data morţii
persoanei fizice:
• cazul morţii constatate fizic direct - prin examinarea cadavrului;
• cazul dispărutului a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară
declararea judecătorească a morţii -este cazul morţii declarate judecătoreşte.
Comun pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de folosinţă -
data morţii, care se înscrie în actul de deces, pe baza căruia se eliberează certificatul
de deces.
Ceea ce diferă în cele două cazuri este modul în care se ajunge la
completarea rubricii referitoare la data morţii, astfel:
• în primul caz - moartea fizic constatată - se înregistrează data prevăzută în actul medical
constatator al morţii, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar în lipsa acestuia, data
declarată de persoana care anunţă acest eveniment juridic;
• în cel de-al doilea caz - declararea judecătorească a morţii - completarea rubricilor
referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă
definitivă, în concret, data când, prin hotărâre, se stabileşte că a avut loc evenimentul.

V. Declararea judecătorească a morţii

1.1. Noţiune, sediul materiei, motivare şi feluri
a) Noţiune. Formula „declararea judecătorească a morţii" are două înţelesuri: în
primul rând, expresia desemnează instituţia juridica, adică normele juridice care
formează sediul materiei; în al doilea rând, expresia constituie mijlocul juridic de
stabilire a capacit
b) ăţii de folosinţă, pentru varianta în care constatarea fizică a morţii nu este posibilă.
c) Sediul materiei. Declararea judecătorească a morţii este reglementată atât de norme de
drept material - art.16-21 din Decretul nr.31/1954, cât şi de norme de drept procesual civil
-art.36-43 din Decretul nr.32/1954.
d) Motivare. Existenţa declarării judecătoreşti a morţii este determinată de nevoia social-
juridică a rezolvării problemelor pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă a unei
persoane. In clarificarea acestei probleme sunt interesate atât societatea, cât şi persoanele
cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditori,
moştenitori).
e) Feluri, în funcţie de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem
două feluri de declarare judecătorească:
„Cel ce lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre
judecătorească, pittându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor
ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel
• declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei;
• declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
judecătorească a dispariţiei.
Prima variantă este regula, iar cea de a doua este excepţia.
1.2. Declararea judecătorească a dispariţiei
Pentru analiza acestei probleme este necesar a pune în discuţie trei aspecte: condiţia de
fond pentru declararea dispariţiei; procedura declarării dispariţiei; efectul hotărârii de
declarare a dispariţiei.
a. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei constă în aceea că de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut mai mult de un
an. Acest lucru rezultă din cuprinsul art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954: „Cel care
lipseşte de la domiciliu său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească,
putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimei ştiri din care rezultă că
era în viaţa".
Pentru înţelegerea acestei condiţii se impun unele sublinieri:
• lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an;
• lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe incertitudine
cu privire la existenţa în viaţă a celui în cauză;
declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre
judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în
viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai
înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor
extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia".
• termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă, dată care se stabileşte fie pe baza unor înscrisuri sau a probei cu
martori, dacă asemenea probe există, fie, în situaţii în care nu există probe,
potrivit mijlocului stabilit prin dispoziţiile art.17 alin.l din Decretul
nr.31/1954, şi anume, termenul se va socoti începând de la data ultimei zile
din luna ultimelor ştiri, sau ultima zi a anului ultimelor ştiri (dacă nu s-a putut
stabili luna ultimelor ştiri);
• condiţia - să fi trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri - trebuie
îndeplinită nu numai pentru pronunţarea hotărârii declarative de dispoziţie,
ci şi pentru intentarea acţiunii.
VI. Procedura declarării dispariţiei
Această procedură presupune:
• formularea cererii de declarare a dispariţiei;
• faza prealabilă judecăţii;
• faza judecăţii propriu-zise;
• faza ulterioară judecăţii.
Reglementarea acestei proceduri este stabilită în art.36-39 din Decretul nr.32/1954.
Faza prealabilă judecăţii începe - potrivit art.37 din Decretul nr.32/1954 - de la data
introducerii cererii de declarare a dispariţiei.
Primind cererea, preşedintele instanţei de judecată dispune efectuarea de cercetări de către
primărie şi organele de poliţie, astfel încât să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire
la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată. Totodată, el va dispune afişarea cererii
de declarare a dispariţiei la ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial
competentă,
„Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se mai poate stabili,
termenele prevăzute în art.16 alin.l şi 2 se vor socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri,
iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic".
Faza judecăţii propriu-zise. Aceasta se desfăşoară potrivit regulilor procedurii civile
obişnuite, cu participarea celor interesaţi, cu administrarea probelor necesare pentru a
putea pronunţa hotărârea etc. Participarea la judecată a procurorului şi ascultarea
concluziilor acestuia sunt obligatorii.32 Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi
atacată cu apel, potrivit normelor de drept comun.
Faza ulterioară pronunţării hotărârii de declarare a dispariţiei are caracter de publicitate,
în această fază, judecătoria va trebui să aibă grijă ca hotărârea rămasă definitivă să se
afişeze, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi la primăria ultimului domiciliu al
celui declarat dispărut, pentru luarea la cunoştinţă şi pentru a face publică dispariţia. De
asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă este
cazul, aplicaţia art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954 în vederea ocrotirii intereselor
patrimoniale ale celui dispărut şi a copiilor minori rămaşi fără ocrotire părintească -
conform art.39 din Decretul nr.32/1954.
Efectul hotărâm de declarare a dispariţiei
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă, are următorul efect:
constată îndeplinirea unei condiţii, de fond, necesare declarării judecătoreşti a morţii, în
ipoteza art.16 alin.2 din Decretul nr.31/l 954. Din acest efect rezultă natura juridică a
declarării dispariţiei, aceea de a fi o condiţie de fond, necesară şi suficientă a declarării
judecătoreşti a morţii. Hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art.19 din Decretul nr.31/l 954,
„Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de
moarte, rămasă definitivă".
De asemenea, instituirea curatelei dispărutului, ori instituirea tutelei minorului
dispărutului nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri definitive de declarare a
dispariţiei, pentru o asemenea măsură fiind nu numai necesară, ci şi suficientă, simpla
stare de fapt a dispariţiei persoanei.
1.3. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei
Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei este reglementată în art.16 alin.2 din
Decretul nr.31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea
prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în
viaţă au trecut patru ani.
Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de 6
luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia".
Pentru declararea judecătorească a morţii se impune îndeplinirea cumulativă a trei
condiţii:
• să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care să fi fost afişată
timp de 30 de zile, potrivit legii;
• de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4
ani, termen care se calculează ca şi termenul de un an cerut
pentru declararea dispariţiei;
• de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut
cel puţin 6 luni.
1.4. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei
Acest mod de declarare a morţii este reglementat în art.16 alin final (3) din Decretul
nr.31/1954 astfel: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război,
într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat, fără a se mai
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în
care a avut loc dispariţia".
Aşadar, regula este declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei,
care cuprinde cele mai multe cazuri, iar excepţia este declararea morţii neprecedată de
declararea dispariţiei.
După cum rezultă din textul de lege menţionat, pentru declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei
se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
• persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndreptăţeşte a se
presupune decesul\ precum: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu şi alte
asemenea (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie etc.);
• să fi trecut cel puţin un an de la data împrejurării dispariţiei persoanei. Pentru situaţia
când nu s-ar putea dovedi ziua când s-a produs împrejurarea în care a avut loc dispariţia,
sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.17 alin.2 din Decretul nr.31/1954, termenul
fiind socotit de la sfârşitul lunii, respectiv al anului calendaristic.
1.5. Procedura declarării judecătoreşti a morţii
Procedura declarării morţii precedată de declararea dispariţiei este aceeaşi ca şi pentru
declararea dispariţiei.
Sub titlul „Procedura declarării morţii prin hotărâre judecătorească", în Decretul nr.
32/1954 sunt înscrise două articole: art. 40-41. Conform art.40,
,fentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit
ari'.3'6-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător".
Pe cale de consecinţă, procedura dispariţiei este şi procedura declarării
judecătoreşti a morţii.
Art.41 prevede: ,Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată
serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă".
1.6. Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi
rectificarea ei
Stabilirea datei morţii în hotărârea judecătorească este obligatorie pentru instanţa
judecătorească. Regulile de stabilire a datei morţii sunt consacrate în art. 18 alin.2-3 din
Decretul nr.31/1954, în felul următor:
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de indicii
îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate
cere declararea judecătorească a morţii".
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată va stabili data morţii în felul următor:
• când din probele administrate rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată a morţii, „data
morţii" va fi acea zi;
• când din probele administrate nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a morţii,
obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz: ultima zi a termenului de 4 ani, în
ipoteza declarării morţii precedate de declararea dispariţiei; ultima zi a termenului de l
an, în ipoteza declarării morţii neprecedate de declararea dispariţiei. Din dispoziţiile
art.18 alin.2 şi 3 din Decretul nr.31/1954
rezultă următoarele:
• data morţii nu trebuie confundată cu data ultimelor ştiri;
• data morţii nu trebuie confundată cu data împrejurării care îndreptăţeşte a se presupune
decesul;
• data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare a
morţii;
• data morţii nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
Rectificarea datei morţii este reglementată de art.18 alin. final din Decretul nr.31/1954,
în felul următor: ,Jnstanţa judecătorească va putea rectifica data morţii, stabilită potrivit
dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată".
Prin urmare, data morţii stabilită de instanţa judecătorească poate fi înlăturată şi
poate fi dovedită, prin orice mijloc legal de probă. Dacă moartea a intervenit la o altă
dată, la cerere, pe baza probelor administrate în acest sens, instanţa va pronunţa o
hotărâre care va consfinţi această dată ca fiind data morţii. Cererea de rectificare a
datei morţii se soluţionează de către instanţa care a pronunţat hotărârea.
Judecata se va face de urgenţă, cu citarea persoanelor interesate şi cu ascultarea
concluziilor procurorului.
în cazul în care se dovedeşte că alta este data morţii decât cea stabilită prin hotărâre
judecătorească, se va rectifica data morţii.
Din interpretarea art.43 din Decretul nr.32/1954 rezultă că rectificarea morţii nu se
confundă cu: îndreptarea hotărârii judecătoreşti reglementată de art.281 Cod procedură
civilă, rectificarea actului de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea nr.l
19/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, ori cu revizuirea
reglementată de art.322 Cod procedură civilă.
1.7. Efectele hotărârii declarative de moarte
în privinţa efectelor, regula este că hotărârea judecătorească de declarare a morţii produce
aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, încetarea existenţei persoanei fizice, ca subiect de drept civil şi ca subiect
în alte ramuri de drept, în acest sens, art.18 alin. l din Decretul nr.31/1954 stabileşte că ,f)e
îndată
ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a
murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţif\ Deşi constitutivă, hotărârea
declarativă de moarte produce efecte retroactiv (ex tune), iar nu numai pentru viitor (ex
nune), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită prin
hotărâre, ca fiind aceea a morţii.
în raporturile de drept civil, data morţii are o serie de consecinţe : deschiderea
succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De menţionat este faptul că deşi
succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea
judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală - 6 luni - începe să curgă
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
1.8. Anularea hotărârii declarative de moarte
Anularea hotărârii declarative de moarte intervine atunci când cel declarat mort este în
viaţă, în acest sens, art.20 alin. l din Decretul nr.31/1954 prevede că ,Dacă cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat
moartea".
Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă că există o singură cauză pentru care
hotărârea respectivă poate fi anulată: persoana declarată moartă este în viaţă.
în literatura de specialitate, cu temei s-a susţinut că anularea unei hotărâri
declarative de moarte se impune şi atunci când, după rămânerea definitivă a
hotărârii respective, se constată că există o înregistrare a morţii acelei persoane pe
baza morţii fizic constatate.
Procedura anulării hotărârii declarative de moarte este mult mai simplă şi mai rapidă
comparativ cu cea prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a morţii. Anularea
se rezumă la următoarele aspecte:
• acţiunea în anulare se intentează de orice persoană interesată, inclusiv de către cel
declarat mort, la instanţa care a pronunţat hotărârea;
• judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la procedura
declarativă de moarte şi cu ascultarea procurorului;
• hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte se comunică serviciului de stare
civilă pentru a se face rectificările cuvenite în registrul actelor de stare civilă.
Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte atât în dreptul civil, cât şi în alte
ramuri de drept .
în dreptul civil, efectul principal nepatrimonial al hotărârii de anulare constă în aceea că
încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de art.20 alin.2 din Decretul
nr.31/1954: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii
ştia că persoana declarată moartă este în viaţă".
După cum se poate observa, textul reglementează două feluri de raporturi
juridice patrimoniale:
• raportul dintre persoana reapărută şi moştenitorii prezumtivi care au preluat bunurile
succesiunii;
• raportul dintre persoana reapărută şi subdobânditorii unor bunuri din succesiune.
Cu privire \aprimul raport - dintre reapărut şi moştenitorii acestuia -, obligaţiile acestora
din urmă de a restitui bunurile diferă după cum ei sunt de bună-credinţă ori de rea-credinţă.
Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are următoarele obligaţii:
a) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori acest lucru este posibil; Potrivit art.22 din
Codul familiei, ,jn cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi,
după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne
valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".
b) să restituie preţul primit, când a înstrăinat bunurile; în temeiul art.485 Cod civil,
păstrează în proprietate fructele culese.
Moştenitorul de rea-credinţă are următoarele obligaţii:
a) să restituie bunurile în natură, dacă este posibil;
b) dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros şi către un subdobânditor de bună-credinţă, să
restituie fie preţul, fie valoarea din momentul revendicării, la alegerea reapărutului;
c) să restituie toate fructele, atât culese, cât şi neculese din neglijenţa lui, ori echivalentul
lor.
Cu privire la cel de-al doilea raport - dintre reapărut şi subdobânditorii unor bunuri din
succesiune -, soluţia diferă în funcţie de buna-credinţă ori reaua- credinţă a
subdobânditorului.
Pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros, legea consacră o
excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Dacă se aplică
regula de drept comun exprimată în principiul menţionat, ar trebui ca subdobânditorul
să înapoieze bunurile.
în realitate, conform art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954, se stabileşte o altă regulă:
,Dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada
că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă", adică dacă a fost de
rea-credinţă.
Cu alte cuvinte, din interpretarea per a contraria a textului rezultă că au obligaţia
restituirii bunurilor subdobânditorii:
a) cu titlu gratuit, indiferent că sunt de bună sau rea-credinţă;
b) cu titlu oneros şi de rea-credinţă.

VII. Comorienţii
Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, ,Jn cazul în care mai multe persoane au murit în
aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt
socotite că au murit deodată".
Aşadar, prin expresia „comorienţi" se desemnează persoanele care au încetat din viaţă în
aceeaşi împrejurare - cum ar fi: accident aviatic, catastrofa de cale ferată, naufragiu,
cutremur de pământ, inundaţii, incendiu, bombardament etc. -fără a se putea stabili dacă
una a supravieţuit alteia.
Comorienţii prezintă utilitate practică în materie succesorală, întrucât, potrivit art.654 Cod
civil, ,fentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii".
Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. In situaţia în
care o asemenea probă nu poate fi făcută - cum este cazul comorienţilor -, va trebui să
operăm cu prezumţii. Pentru această ipoteză, legiuitorul a instituit prezumţia simultaneităţii
ori concomitentei momentului morţii.
Din cuprinsul art.21 din Decretul nr.31/1954 rezultă că, pentru a fi vorba de comorienţi,
este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
• să fie vorba de cel puţin două persoane;
• persoanele să fi murit în aceeaşi împrejurare;
• să nu se poată stabili că una a supravieţuit alteia. Pentru identitate de raţiune se
admite că există comorienţi
şi în cazul în care persoanele au dispărut ori au murit în două sau mai multe împrejurări,
dar produse în acelaşi timp, fără a se putea^stabili care a murit mai înainte.
în legătură cu condiţia vocaţiei succesorale reciproce între comorienţi, în literatura de
specialitate s-au conturat două puncte de vedere:
• între persoanele care au murit în aceeaşi împrejurare să existe o vocaţie succesorală
reciprocă;
• nu se cere condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale (exemplu, una dintre persoane este
legatar universal; una dintre persoane este nedemnă pentru a succede pe cealaltă etc.).