Capacitatea de folosință

În plan juridic juridic, persoana fizică este fiinţa umană privită prin
prisma calităţii ei de virtual participant la raporturi juridice civile şi de virtual
titular de drepturi şi obligaţii civile, iar ca realitate juridică, persoana fizică
este însuşi omul (individul) privit în calitatea sa de subiect de drept, altfel
spus, omul înzestrat cu drepturi şi obligaţii civile.

Conceptul de capacitate juridică, desemnează vocaţia sau aptitudinea

persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile juridice şi de a
dobândi drepturi şi obligaţii. Între persoana fizică şi capacitatea juridică este
o relaţie de interdependenţă, întrucât persoana fizică este suportul material al
capacităţii juridice, iar capacitatea juridică este însuşirea esenţială a
persoanei fizice în calitatea ei de fiinţă juridică.

Capacitatea civilă are ca și componente capacitatea de folosință,

capacitatea de exercițiu și capacitatea delictuală.
 Rațiunea practică a persoanei fizice este reprezentată tocmai de
drepturile subiective, categoria juridică de persoană fiind inventată
numai pentru a lipi drepturile de om. În plus, aceste drepturi nu pot
deveni efective înainte de a fi concepute abstract. În consecință, e
nevoie ca oricărui om să i se recunoască o însușire virtuală de a avea și
a de a exercita orice tip de drept subiectiv. Juridic, această aptitudine
abstractă poartă numele de capacitate civilă. Iar această capacitatea
juridică este aceea care, odată inventată, joacă rolul de element tehnic
definitoriu pentru categoria de persoană fizică.
Absența totală a capacității civile valorează lipsa personalității
juridice, făcând din om un lucru.
În plus, ramurile speciale de drept nu fac decât să adauge virtualități
la capacitatea juridică, care depășesc sfera civilă, dar definirea omului
ca persoană se face prin dreptul civil și cu ajutorul drepturilor sale
civile.
 În Codul civil, la art. 34, capacitatea de folosinţă este definită ca fiind
„aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile”

Capacitatea de folosinţă (caractere)

↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓
Abstract general unic egal legal inalienabil intangibil
norme imperative nu poate nu poate
de ordine publică renunţa fi îngrădit
Art. 29 C. civ..
Caracterul abstract al capacităţii de folosinţă subliniază faptul că, potenţial, de
la naştere, orice persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile civile
recunoscute persoanei fizice. Altfel spus, nici o persoană nu se naşte cu perspectiva
de a nu avea pe parcursul vieţii anumite drepturi şi obligaţii, chiar dacă, datorită
specificului lor, anumite drepturi sunt efectiv recunoscute persoanei fizice numai de
la o anumită vârstă (ex. căsătoria).
 Caracterul general al capacităţii de folosinţă evidenţiază faptul că persoana fizică, spre deosebire de persoana juridică, poate

avea toate şi/sau oricare dintre drepturile civile recunoscute de lege. Conform art. 206 alin. (1) C.civ., „Persoana juridică poate avea

orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice; iar în

alin.. (2) se prevede că „Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru

realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.”

Unicitatea capacităţii de folosinţă. Capacitatea de folosinţă se contopeşte şi se confundă, în cele din urmă, cu însăşi calitatea de

subiect de drept civil. Deoarece un om nu se poate multiplica în mai multe fiinţe juridice, el nu poate avea nici mai multe capacităţi de

folosinţă. Ca urmare, capacitatea de folosinţă este, în chip firesc, unică şi, implicit, universală, ceea ce înseamnă că un om este aceeaşi

fiinţă juridică, indiferent de profesie ori ocupaţie, cât şi de deplasarea sa în spaţiu, dintr-un stat în altul etc.

Egalitatea capacităţii de folosinţă. Dispoziţiile Constituţiei, cele ale Codului civil, cât şi cele ale unor convenţii internaţionale

evocă, fără echivoc, ideea egalităţii capacităţii de folosinţă a tuturor persoanelor fizice. Cu toate acestea, nu toate persoanele au aceleaşi

drepturi şi obligaţii, întrucât, de pildă, străinul poate să nu aibă toate drepturile cetăţeanului român, iar cel ce practică, de exemplu,

avocatura are un plus de drepturi faţă de cel care nu o practică. Cu toate acestea orice persoană care are aceeași calitate are aceleași

drepturi și obligații. Aşa cum am mai arătat însă, capacitatea de folosinţă nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile persoanei şi nici

cu regimul acestora, regim care diferă de la un drept la altul sau de la o categorie de drepturi la alta, inclusiv prin aceea că

recunoaşterea drepturilor este condiţionată prin lege, fie de calitatea de cetăţean, ori de avocat, fie de o altă calitate specială.
 Legalitatea capacităţii de folosinţă. Capacitatea de folosinţă are un caracter legal, deoarece ea este în exclusivitate o
creaţie a legii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate determina momentul în care începe şi se sfârşeşte capacitatea de
folosinţă, la fel cum tot numai prin lege se pot determina, cu titlu de excepţie, eventualele îngrădiri ale ei, ceea ce determină un
caracter de ordine publică al acesteia. Legalitatea capacităţii de folosinţă determină implicit şi două consecinţe, respectiv
inalienabilitatea şi intangibilitatea ei.
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă. Potrivit art. 29, alin. (2) C.civ. “Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea sa de folosinţă…”. Prin urmare, orice declaraţie unilaterală sau convenţie prin care o persoană ar renunţa, parţial
sau în totalitate, la capacitatea sa de folosinţă ar fi nulă şi lipsită de orice efecte juridice. Aceasta nu înseamnă însă că persoana
nu poate să renunţe la anumite drepturi deja dobândite.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă. Această caracteristică a capacităţii de folosinţă rezultă din prevederile art. 29
alin. (1) C.civ., potrivit cărora “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă (…), decât în cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de lege”. Două idei se cer a fi subliniate în legătură cu această dispoziţie legală. (1) faptul că legiuitorul nu a
exclus posibilitatea unor îngrădiri excepţionale ale capacităţii de folosinţă, dar a exclus posibilitatea lipsirii persoanei fizice de
capacitatea de folosinţă în integralitatea ei. (2) faptul că aşa cum capacitatea de folosinţă are un caracter legal, tot aşa şi
îngrădirile acesteia au întotdeauna un caracter legal şi excepţional, cazurile în care o persoană este îngrădită în capacitatea ei
de folosinţă fiind şi trebuind a fi întotdeauna prevăzute expres de legiuitor.
 Dobândirea și pierderea capacității de folosință
Singura cerinţă pe care legea o impune pentru recunoaşterea capacităţii de folosinţă a unei persoanei fizice este ca
această persoană să existe, adică să se fi născut şi să nu fi decedat (art. 35 C. civ.). Prin excepţie, potrivit art. 36 C.civ.
“Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. ...”. Această dispoziţie trebuie
înţeleasă în sensul că cel conceput are aptitudinea de a dobândi anumite drepturi în virtutea legii ori a unor acte sau chiar
fapte juridice, şi nu orice drepturi, ca expresie a unei capacităţi de folosinţă, anticipate, condiţionate şi limitate, dobândită
de persoana fizică chiar înainte de naşterea sa. Este o capacitate anticipată, deoarece ea se dobândeşte înainte de naştere,
respectiv de la concepţiune; este o capacitate condiţionată, fiindcă ea se pune în discuţie doar după ce copilul se naşte şi
doar atunci când el se naşte viu; şi este limitată, fiindcă ea priveşte doar drepturile copilului, nu şi obligaţiile acestuia.
Această excepţie de la regula privitoare la dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul naşterii, poate găsi
aplicare doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) copilul să se nască viu; b) copilul să fie chemat să
dobândească anumite drepturi; c) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor. [art. 412 alin. (1) C. civ.].

Art. 412 C. civ.

├//////////////////////////////////┤───────────────┤─►
Capacitate anticipată Capacitate Încetare (moarte)
 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice “încetează odată cu moartea acesteia”. După deces
corpul uman neînsufleţit, memoria şi demnitatea defunctului, se bucură de o anumită protecţie
juridică, concretizată, în special, în ceea ce constituie, potrivit legii civile, „respectul datorat
persoanei după decesul său” (art. 78 – 81 C. civ.). Memoria celui decedat este protejată la fel ca
imaginea şi reputaţia persoanei în viaţă.
Cât priveşte modul de constatare a morţii, legea face distincţie între constatarea fizică a morţii şi
declararea judecătorească a acesteia. Moartea unei persoane se constată fizic în urma examinării
medicale a cadavrului, identificat ca fiind al acelei persoane. În consecinţă, niciodată moartea unei
persoane nu se poate contata fizic în baza unor declaraţii de martor ori ca urmare a unor prezumţii.
Este considerat a fi în viaţă acela care doar a dispărut în fapt, fără să fi fost declarat mort, chiar dacă
perioada dispariţiei depăşeşte durata de viaţă a omului, fie că ne referim la o durată medie sau la una
extremă (art. 53 C. civ.).
 Declararea judecătorească a morții
Declararea judecătorească a morţii. Conform art. 49-50 C.civ., actuala reglementare cuprinde un caz
general de declarare a morţii şi două cazuri speciale. Între cele trei cazuri de declarare judecătorească a morţii,
există unele deosebiri sub aspectul condiţiilor de fond cerute pentru admiterea acţiunii, însă sunt identice
efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, modul în care se stabileşte şi se rectifică data morţii precum
şi condiţiile în care poate fi anulată hotărârea declarativă de moarte şi efectele acesteia.
Din art. 49 C. civ. rezultă că, pentru a se putea admite o cerere de declarare judecătorească a morţii, este
necesară întrunirea cumulativă a două condiţii de fond: (1) persoana să fi dispărută; (2) de la data ultimelor
informaţii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut mai mult de 2 ani.
Primul caz special, prevăzut de art. 50 alin (1) C.civ., are ca premisă dispariţia unei persoane în
împrejurări care îndreptăţesc a se presupune decesul. Se menţionează, cu titlu exemplificativ, câteva astfel de
împrejurări excepţionale precum cutremure sau inundaţii, însă instanţa poate aprecia că şi o altă împrejurare
asemănătoare îndreptăţeşte a se presupune decesul. În aceste situaţii termenul după care poate fi declanşată
procedura este de şase luni.
 Al doilea caz special, prevăzut de art. 50 alin. (3) C. civ., este aplicabil când persoana dispare
într-o împrejurare care face ca decesul să fie sigur, însă cadavrul să nu poată fi găsit. În acest ultim
caz procedura de declarare a morţii poate fi declanşată deîndată, chiar și la instanța de la locul
decesului (art. 948 C. pr. civ.).
Schemă comparativă, explicativă:
1 Dispărut 2 3
├──────────────────┤────────────────┤─────────────┤
Poate fi dedus decesul din indicii Deces probabil Deces cert

Competenţa soluţionării cererilor de declarare judecătorească a morţii revine judecătoriei de la

ultimul domiciliu al celui dispărut (art. 94 pct. i C. pr. civ.).
 Stabilirea datei morţii
Regulile sunt stabilite prin art. 52 alin. (2) C.civ., care ţine seama, pe de o parte, de faptul că de cele mai multe ori
în cazul declarării judecătoreşti a morţii există numai indicii cu privire la data morţii celui dispărut şi, pe de altă parte,
de faptul că uneori pot să lipsească şi indiciile referitoare la o anumită dată a morţii. Regula este aceea că data morţii
se va stabili de către instanţă, de la caz la caz, în funcţie de indiciile existente cu privire la ea.
Excepţia, aplicabilă în lipsă de indicii îndestulătoare, stabileşte ca dată a morţii ultima zi a termenului după care
se poate cere declararea judecătorească a morţii. Această zi va putea fi, după caz: ultima zi a termenului de 2 ani, atunci
când găseşte aplicare cazul general de declarare a morţii, respectiv ultima zi a termenului de 6 luni, atunci când se
declară moartea în condiţiile primului caz special, prevăzut de art. 50 alin. (1) C. civ. Excepţia nu se aplică şi la cel de
al doilea caz special de declarare judecătorească a morţii, unde decesul persoanei este sigur, dar cadavrul nu poate fi
găsit ori identificat.
├─────────┤──────────────┤─────────────────────┤─►
Ultimele veşti Indicii deces? Împlinire termen (2 ani, 6 luni) Pronunţare hotărâre

Data morţii astfel stabilită poate fi rectificată, în baza art. 52 alin. (3) C. civ., dacă apar noi indicii care atestă
faptul că nu a fost cu putinţă ca moartea să se fi produs la data stabilită iniţial.
 Efectele hotărârii declarative de moarte
Aceasta instituie două prezumţii (presupuneri), anume cel declarat mort a încetat
din viaţă la data prevăzută în hotărârea judecătorească drept dată a morţii respectiv
cel declarat mort a fost în viaţă până la acea dată. Ambele prezumţii au un caracter
relativ, cei interesaţi având posibilitatea de a dovedi că alta este data reală sau
probabilă a decesului. De la data prezumată ca fiind aceea a morţii, persoana fizică
încetează de a mai fi subiect al raporturilor juridice.
Publicitatea hotărârii. Întrucât declararea morţii unei persoane are consecinţe
grave în privinţa ei, a familiei şi a bunurilor sale, prin art. 947 C. pr. civ. sunt
stabilite câteva măsuri menite să asigure publicitatea şi, pe cale de consecinţă,
cunoaşterea de către cei interesaţi a survenirii hotărârii judecătoreşti şi, implicit, a
morţii persoanei respective.
 Anularea hotărârii declarative de moarte
Poate fi cerută dacă cel declarat mort este în realitate în viaţă (art. 54 al. 1 C. civ.), sau atunci când
declararea morţii s-a pronunţat fără a se şti că, în realitate, moartea celui în cauză a fost deja constatată fizic şi
înregistrată în actele de stare civilă (art. 55 C. civ.).
Schemă distincţie acţiune în anularea hot. / acţ în rectificarea datei morţii.
├─────────┤─────────┤─────├─────────┤────────────├───►
Data M iniţială Dată 1 Hot. Iniţială Hot. Dată reală 2 Hot.
Rectificare rectific. Act deces – nulitate. anulare
Deoarece în urma anulării hotărârii declarative de moarte efectele acesteia se desfiinţează retroactiv, cel
care a fost declarat mort trebuie tratat, atât cât este posibil, ca şi cum ar fi fost tot timpul în viaţă şi nu ar fi
fost niciodată declarat mort. Consecinţele pe care le poate avea anularea hotărârii declarative de moarte sunt
multiple şi pot fi grupate în:
- situaţia bunurilor celui care a fost declarat mort; Acestea trebuie restituite proprietarului real. Ca
regulă, restituirea se va face în natură, iar când o astfel de restituire nu este posibilă se va recurge la restituirea
prin echivalent (bănesc).
-situaţia plăţilor făcute moştenitorilor aparenţi ai celui declarat mort; Valabilitatea plăţii făcută creditorului aparent
depinde de buna sau reaua-credinţă a celui ce face plata, adică a debitorului. Buna-credinţă în general, este prezumată,
iar din textul art. 56 C. civ. rezultă că această prezumţie poate fi răsturnată, de către cel care a fost declarat mort şi care
este creditorul adevărat, fie atunci când va dovedi că la data plăţii debitorul era de rea-credinţă deoarece cunoştea că
persoana declarată moartă este în viaţă, fie atunci când va dovedi că plata a fost făcută după „radierea din registrul de
stare civilă a menţiunii privitoare la deces”, ceea ce înseamnă că buna-credinţă a debitorului încetează în momentul
efectuării acestei operaţiuni. Prin urmare, atâta timp cât buna-credinţă a debitorului nu a fost înlăturată, plata făcută de
el către creditorul aparent este valabilă şi liberatorie.

- situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort. Declararea morţii a avut ca efect încetarea căsătoriei celui declarat
mort. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte produce, în mod firesc, efectul contrar, respectiv
reactualizează căsătoria care încetase. De la această regulă există o excepţie, art. 293 alin. (2) C. civ., conform căruia
“În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima
căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.”
 Comorienții
Se întâmplă uneori ca mai multe persoane să moară ori să dispară în aceeaşi împrejurare, fără să se poată
stabili dacă vreuna dintre ele a supravieţuit alteia. Este, de pildă, cazul catastrofelor aeriene, maritime sau de altă
natură. Art. 957, alin. (2) C. civ., dispune că „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că
una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.”

Spre deosebire de vechea reglementare care se referea expres doar la persoane care „au murit în aceeaşi
împrejurare”, noua reglementare lasă să se înţeleagă că dispoziţiile ei se aplică şi atunci când mai multe persoane
mor în împrejurări diferite fără a se putea stabili că una a supravieţuit alteia. Se instituie implicit o prezumţie de
moarte concomitentă a comorienţilor, cu consecința că dacă nu se face dovada contrară ei, nici unul dintre
comorienţi nu îl poate moşteni pe celălalt, deoarece nici unul dintre ei nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art.
957 alin. (1) C. civ., respectiv aceea ca cel ce moşteneşte „să existe la momentul deschiderii moştenirii”. Prin
urmare, succesiunea tuturor comorienţilor se va deschide deodată şi se va transmite către propriii moştenitori,
aflaţi în viaţă la acel moment.