DREPT CIVIL

TEMA 3

TEMA 3

1
 1. Care sunt elementele raportului juridic civil?

Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului
juridic civil. Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt în număr de trei:

- părţile,
- conţinutul şi
- obiectul.

Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate
de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau pe care sunt ţinute să le respecte.

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, aceste trei elemente trebuie să fie
întrunite cumulativ. 

2. Precizati categoriile de persoane-subiecte ale raportului juridic civil.

Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

Calitatea de persoană fizică revine tuturor fiinţelor umane, luate în individualitatea lor şi
cărora legea le recunoaşte posibilitatea de a participa în raporturile juridice civile. Orice fiinţă
umană are calitatea de subiect de drept şi din moment ce „dreptul obiectiv reglementează
conduita oamenilor, raporturile dintre aceştia, este firesc ca numai oamenii să aibă calitatea de
subiecte de drept”.

Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Orice persoană are capacitate de

folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu. „Capacitatea de
exercițiu a persoanei fizice este acea parte a capacității civile a omului care constă în
aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații
civile prin încheierea de acte juridice civile.”

Potrivit art. 43 alin. (1) C.civ., ”în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate
de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și b) interzisul judecătoresc.”

2
 În temeiul art. 43 alin. (3) C.civ., ”(...) persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate
încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor”.
Deci, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc pot încheia
următoarele tipuri de acte juridice:

- acte de conservare, prin a căror încheiere se urmărește păstrarea sau, dimpotrivă,

preîntâmpinarea pierderii unui drept (somația, punerea peceților, înscrierea unui privilegiu sau a
unei ipoteci în registrul de publicitate ș.a.);

- acte mărunte, cotidiene, săvârșite în cadrul activităților curente ale fiecăruia, precum și
cele necesare traiului zilnic (cumpărarea de rechizite, bilete la spectacole, produse alimentare
etc.).

Minorii între 14 - 18 ani sunt personae fizice cu capacitate de exercitiu restrânsă, care pot
incheia o gama mai mare de acte juridice. Capacitatea de exercițiu restrânsă este reglementată în
art. 41 C.civ., în următorul mod: ”(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exerciţiu restrânsă. (2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se
încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi
dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. (3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută
la data încheierii lor.”

Persoanele la împlinirea vărstei de 18 ani și minorul căsătorit (prin căsătorie înainte de

termen) dobândesc capacitate de exercțiu. Potrivit art. 38 alin. (1) C.civ., ”capacitatea de
exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră”, iar în temeiul alin. (2) al
aceluiași articol, „persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”. Aceasta este regula
în materie de capacitate de exercițiu deplină.

Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în ceea
ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile. Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor juridice străine.

3. Precizati categoriile de persone juridice-subiecte colective ale raportului juridic

civil.

3
 Privită de regulă ca ”subiect colectiv de drept”, persoana juridică a fost definită drept ”un
colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și
obligații civile” sau, fără a recurge neapărat la ideea asocierii de persoane, ca „tehnică juridică
prin intermediul căreia este atribuită calitatea de subiect de drept unei entități distincte,
constituită facultativ de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în formele și în
condițiile prevăzute de lege”.

Potrivit art. 25 alin. (3) C.civ., „persoana juridică este orice formă de organizare care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile”.

Calitatea de persoană juridică ca subiect de drept civil revine unui colectiv de oameni
care pentru a exista valabil este necesar să îndeplinească cumulativ cel puţin trei condiţii şi
anume:

- să aibă o organizare proprie (cu organe de conducere şi structură internă);

- să dispună de un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile persoanelor fizice membre

ale colectivului organizat;

- să aibă un scop licit şi moral în concordanță cu interesul general.

Persoanele juridice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii :

● Principalul criteriu care diferențiază o categorie de persoane juridice de altă categorie

este cel al regimului juridic aplicabil. În funcție de acest criteriu, adoptat și de Codul civil în
vederea clasificării, putem face distincția între persoane juridice de drept privat și persoane
juridice de drept public (art. 189 C.civ). Principala diferență între cele două categorii este faptul
că, în timp ce persoanele juridice de drept privat „se pot constitui, în mod liber, într-una din
formele prevăzute de lege” (art. 190 C.civ.), persoanele juridice de drept public „se înființează
prin lege (...) sau prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte
moduri prevăzute de lege” (art. 191 C.civ).

● În funcție de scopul lor, persoanele juridice se clasifică în persoane juridice cu scop

patrimonial (lucrativ) – societăți, regii autonome, societății cooperative ș.a.- și persoane juridice
fără scop patrimonial (scop nelucrativ), cum sunt, spre exemplu, asociațiile și fundațiile –
întemeiate în baza prevederilor din O.G. nr. 26/2000, partidele politice, sindicatele, organele
statului etc.

● În funcție de naționalitatea lor, persoanele juridice pot fi persoane juridice române sau
persoane juridice străine, acestora din urmă aplicându-li-se un regim juridic special. Având în

4
vedere faptul că determinarea naționalității persoanei juridice se face în funcție de sediul
principal al activității, persoanele juridice care au sediul în România sunt persoane juridice
române (art. 225 C.civ.), indiferent de cetățenia sau naționalitatea persoanelor care o compun.

4. Clasificați drepturile subiective civile în funcție de conținutul lor, precum și după

corelația dintre ele.

4.1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative

În literatura de specialitate, de regulă, se arată că această clasificare a drepturilor

subiective civile are drept criteriu opozabilitatea lor. Un asemenea criteriu nu este la adăpost de
orice critică, deoarece, ca realitate juridică, orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil
tuturor subiectelor de drept, în sensul că acestea din urmă nu pot să îl nesocotească.

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria
drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile
reale.

Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:

- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al cărui
conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect
pasiv nedeterminat;

- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;

- obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau, cum se
spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga om nes).

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Categoria
drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.

Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:

- este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;

- îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în sensul că

aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o abţinere (a nu face);

5
 - obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în
doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).

4.2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)

Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor
subiective civile.

Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al
cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la
viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);

- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim,

dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul
la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru
persoana juridică);

- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale). În
concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de drept distinctă de dreptul civil, ci
doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile
nepatrimoniale, anume: drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de
familie.

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.

La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi

drepturi de creanţă. (sunt unii autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor
patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale, această din urmă
categorie ar include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia intelectuală,
fiind vorba, deci, despre dreptul de folosinţă exclusivă a unei creaţii intelectuale, iar, pe de altă
parte, drepturile referitoare la clientelă). Se subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate
în categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în
categoria drepturilor de creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate.
Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau

6
activităţi (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi în categoria
drepturilor reale.

Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său
îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane.

Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul
căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să
facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de către stat.

Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt
drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există
importante deosebiri:

- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de
creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);

- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în

timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o
obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi
putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;

- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;

- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi ( în sensul că dreptul de urmărire
este de esenţa dreptului real).

4.3. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii

Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare,
în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept
principal.

Clasificarea prezintă importanţă, deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde

(este determinată) de cea a dreptului principal - accesorium sequitur principale.

7
 Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt
drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile patrimoniale.

Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă

la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca
drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria
debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului
îndeplinirea acelei obligaţii).

În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a pretinde

de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită
clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte, totuşi, în materia drepturilor reale,

deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt următoarele:

- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale)
şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele
fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată

(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul
de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute;

- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean
ori local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate.

- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune.

- dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, instituţiilor de utilitate.

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;

8
 - dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de
acestea persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj (amanetul),
privilegiile, dreptul de retenţie. Toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un
drept de creanţă.

4.4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate
de modalităţi

Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor subiective civile îl

reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine
titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare
viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină
siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare
viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci
este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau
o sarcină.

Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi
simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi
sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul
acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.

Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa,
întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în
privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.

5. Clasificaţi obligaţiile civile după obiectul lor. Daţi exemple de obligaţii de rezultat şi
de obligaţii de diligență.

Clasificarea obligațiilor civile:

9
  După izvoare – acte juridice ( unilaterale şi contracte) şi fapte juridice ( fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă
cauză).
 După obiect – obligații de a da, de a face şi de a nu face; obligații pozitive (a da şi a
face), obligații negative (a nu face); obligații de rezultat ( determinate) şi obligații de
mijloace (de prudență şi diligență).
 După sancțiune – obligații perfecte şi obligații imperfecte.
 După gradul de opozabilitate – obligații obişnuite, obligații reale (propter rem), obligații
opozabile terților (scriptae in rem).
 După complexitate – simple şi complexe. Cele complexe pot fi afectate de modalități
(termen, condiție) sau pot fi plurale având pluralitate de subiecte (obligații conjuncte,
solidare şi indivizibile) sau pluralitate de obiecte (obligații alternative, facultative).

Obligații civile în funcție de obiectul lor:

Obligația de a da, de a face şi de a nu face ceva

 Obligația de a da reprezintă îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligațional, de

a transmite sau de a constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui lucru.
Obligația de a da, include şi obligația de a preda lucrul.
 Obligația de a face reprezintă îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligațional,
de  a presta un serviciu sau de a executa o lucrare.
 Obligația de a nu face reprezintă îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic
obligațional de a se abține de la anumite acțiuni au inacțiuni, pe care ar fi putut să le facă
în lipsa obligației asumate față de creditor.

Obligații pozitive şi obligații negative:

o Obligațiile pozitive implică o acțiune: de a da, de a face.

o Obligațiile negative implică o inacțiune: a nu face.

Obligații de rezultat şi obligații de mijloace

Obligația de rezultat (determinată) este îndatorirea debitorului față de creditorul unui

raport obligațional de a desfăşura o anumită activitate în scopul de a ajunge la un rezultat bine

10
stabilit. Neîndepliniea rezultatului prevăzut conduce la tragerea la răspundere a debitorului,
existând prezumția de culpă a acestuia (ex. obligaţia unui vânzător de a transfera în patrimoniul
cumpărătorului, proprietatea asupra bunului vândut; obligaţia autorului faptului ilicit de a repara
paguba produsă altei personae).

Obligația de mijloace (prudență şi diligență) este îndatorirea debitorului față de creditor

într-un raport obligațional, de a depune tot efortul şi stăruința în vederea atingerii unui anumit
rezultat (ex. medicul se obligă să recurgă la toate mijloacele pe care le oferă ştiinţa medicală şi
să dea dovadă de priceperea necesară pentru a pune un diagnostic corect şi a aplica tratamentul
adecvat pentru vindecarea pacientului. Altfel spus, medicul nu promite vindecarea, ci numai
tratarea bolnavului, deoarece obligaţia lui este numai de mijloace, adică de diligenţă şi de
prudenţă).

11
12