DREPT CIVIL

- suport de curs -

1
1. Baieş S., Roşca N., Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică,
Chişinău, Cartier juridic, 2004;
2. Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. ALL, Bucureşti, 1997;
3. Lupan E., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
4. Pop T., Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993;
5. Răuschi Şt., Drept civil. Partea generală. Persoana fizică, persoana juridică, Ed.
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993;
6. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitate din
Bucureşti, 1998;
7. Cosmovici Paul Mircea, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL,
Bucureşti, 1999;
8. Filipescu Ion Petru, Drept civil. Dreptul de proprietate., Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999;
9. Jora Cristian, Ciutacu Florin, Drept civil. Drepturi reale., Editura Sigma, Bucureşti,
2002;
10. Lupulescu Dumitru, Drept civil. Drepturi reale principale., Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000;
11. Pop Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, EdituraLumina Lex,
Bucureşti, 2001;
12. Safta-Romano Eugen, Drept de proprietate privată şi publică în România, Editura
GRAFIX, Iaşi, 1993;
13. Safta-Romano Eugen, Drept civil. Obligaţii, Focşani, Neuron, 1994;
14. Filipescu Ion Petru, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Actami, 1994;
15. L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Actami, 1998;
16. Chibac Gh., Cimil D., Drept civil. Unele categorii de obligaţii, Ch., 2002;
17. Chirică D., Drept civil, Contracte speciale, Ed. „Cordial”, Cluj-Napoca, 1994;
18. Toader T., Drept civil: Contracte, Iaşi, 1998

2
 TEMA 1. CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL
1.1. Definiţia dreptului civil
Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat, care constă din totalitatea normelor juridice ce
reglementează raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Expresia „drept civil” este susceptibilă de mai multe înţelesuri:
- drept civil ca ramură a dreptului;
- drept civil ca ştiinţă, ce are ca obiect de cercetare normele juridico-civile;
- drept civil ca element corelativ obligaţiei civile, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde
ceva de la subiectul pasiv.
1.2. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului civil
Prin obiect de reglementare al dreptului civil înţelegem relaţiile sociale reglementate de normele de
drept civil. Ca ramură autonomă de drept, dreptul civil reglementează două mari categorii de relaţii sociale:
raporturile patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale. Prin raport patrimonial înţelegem acel raport al
cărui conţinut poate fi evaluat în bani. Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale
reglementate de normele dreptului civil care sunt legate de identificarea persoanei fizice sau juridice şi care au
un conţinut ce nu este evaluabil în bani.
Prin metoda de reglementare a dreptului civil se înţelege totalitatea de mijloace cu ajutorul cărora
dreptul civil influenţează asupra relaţiilor sociale şi asupra comportării oamenilor în aceste relaţii. O
particularitate generală a metodei de reglementare a dreptului civil este egalitatea juridică a părţilor raportului
juridic civil, în sensul că în cadrul raportului de drept civil o parte nu este subordonată celeilalte părţi, ele fiind
pe picior de egalitate juridică. Deci, metoda de reglementare a dreptului civil este metoda egalităţii juridice a
părţilor raportului juridic civil.
1.3. Izvoarele dreptului civil
Prin izvoare ale dreptului civil înţelegem formele specifice de exprimare a normelor juridico-civile.
Categoriile de acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil sunt:
- Constituţia RM din 1994, serveşte ca bază pentru constituirea tuturor ramurilor de drept, inclusiv a
dreptului civil. Normele constituţionale au forţă juridică supremă, în sensul că toate celelalte norme
de drept trebuie să fie conforme cu prevederile lor;
- Codul civil al RM din 2002, este izvorul principal al dreptului civil;
- Legile organice şi ordinare ale RM;
- Decretele Preşedintelui RM, hotărârile Guvernului, actele normative ale ministerelor şi
departamentelor;
- Actele internaţionale la care RM este parte.
TEMA 2. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
2.1. Noţiunea, caracterele şi structura raportului juridic civil
Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de
norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere şi anume:
- este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni priviţi fie în calitate de subiect
individual, fie în calitate de subiect colectiv;
- este un raport voliţional, deoarece pe de o parte este un raport reglementat de lege, iar pe de altă
parte se stabileşte prin voinţa părţilor participante la raport;
- raportul juridic civil se caracterizează esenţialmente prin poziţia de egalitate juridică a părţilor.
Din punct de vedere structural raportul juridic civil constă din trei elemente: subiectele, conţinutul şi
obiectul.

3
 2.2. Subiectele raportului juridic civil
Subiecte ale raportului juridic civil sunt: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul privit ca titular de drepturi şi obligaţii
civile.
Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu
acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţă de judecată.
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa în cadrul unui raport juridic civil ea trebuie să
aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă nu reprezintă altceva decât calitatea de a fi subiect de drept civil. În
structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Prin capacitatea de folosinţă se înţelege aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita
drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Capacitatea de folosinţă se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează
capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl poate
lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.
Minorul care a atins vârsta de 16 ani poate fi recunoscut ca având capacitate de exerciţiu deplină dacă
lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică
activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se efectuează
prin hotărâre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui
astfel de acord, prin hotărâre judecătorească.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau
a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul fără consimţământul părinţilor, adoptatorilor sau al
curatorului:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau
unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
Toate actele juridice pentru şi în numele minorului până la împlinirea vârstei de 14 ani pot fi încheiate
doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege.
Minorul în vârstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor.
Capacitatea civilă este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultură sau de alte
criterii similare.
Persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza
sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie
tutela.

4
 Instituirea măsurii de ocrotire judiciară
În condiţiile prevăzute de legislație, în privința persoanei fizice care, în urma unei boli mintale
ori a unei deficienţe fizice, mintale sau psihologice, nu poate, în mod deplin, conştientiza acţiunile
sale ori exprima voinţa poate fi instituită, prin hotărîre judecătorească, măsura de ocrotire judiciară
sub forma curatelei, a ocrotirii provizorii sau a tutelei.
În toate situaţiile, persoana în privința căreia a fost instituită o măsură de ocrotire judiciară
este în drept să încheie de sine stătător actele juridice prevăzute la art. 28 alin. (2)
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială
sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.

Orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în
condiţiile prevăzute de lege.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.
Persoana fizică dobândeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său. Cel care utilizează
numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă.
Persoana fizică este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea
numelui şi poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.
Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Reşedinţa
persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Persoana al cărei domiciliu nu poate fi
stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale.
Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi
juridice, inclusiv în instanţă de judecată, fără mandat.
Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vârstă de
până la 14 ani.
Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă şi încheie fără mandat în numele şi
în interesul ei actele juridice necesare.
Curatela se instituie asupra minorilor în vârstă de la 14 la 18 ani, precum şi asupra persoanelor fizice
limitate în capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool,
consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope.
Curatorul îşi dă consimţământul la încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub
curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător.
Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un
an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea
persoanei interesate.
Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor acesteia.
Persoana poate fi declarată decedată prin hotărâre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la
domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau
o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident.
Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată
decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare.
Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat.

5
 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat şi încetează la data
radierii ei din registrul de stat.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este
prevăzută în actul de constituire.
Persoana juridică cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de
constituire.
Persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin
administrator.
Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice.
Persoana juridică activează în baza contractului de constituire sau în baza contractului de constituire şi a
statutului, sau doar în baza statutului. Contractul de constituire a persoanei juridice se încheie, iar statutul se
aprobă de către fondatorii (membrii) ei.
Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de stat.
Persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilită prin actele de
constituire şi înregistrată în modul corespunzător.
Denumirea persoanei juridice trebuie să includă, în limba de stat, forma juridică de organizare.
Persoana juridică nu poate fi înregistrată dacă denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane
juridice înregistrate deja.
Persoana juridică are un sediu, indicat în actele de constituire.
2.3. Conţinutul raportului juridic civil
Prin conţinutul raportului juridic civil înţelegem totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
civile care aparţin subiectelor acestui raport.
Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită şi de a
pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, apelând la nevoie la forţa de constrângere a statului.
Obligaţia civilă constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul
activ, conduită care poate consta în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni.
Drepturile subiective şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele,
fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi corespunde un drept
subiectiv.
2.4. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la care
este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
În calitate de obiecte ale raportului juridic civil pot figura:
- bunurile, banii şi titlurile de valoare;
- acţiunile şi serviciile;
- rezultatele activităţii intelectuale;
- obiectele nemateriale (onoarea, demnitatea, numele ş.a.).
TEMA 3. BUNURILE CA OBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Tot ceea ce se află în natură fiind perceptibil simţurilor noastre şi având o existenţă materială poartă
denumirea de lucruri. În dreptul civil lucrurile iau numele de bunuri având în vedere avantajele pe care le
procură omului.
Putem defini bunul ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi
spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Deci, pentru ca un lucru să devină bun el trebuie să întrunească cumulativ trei condiţii:
- să fie util omului;
6
 - să aibă o valoare economică;
- să fie susceptibil de apropriere sub forma drepturilor patrimoniale.
Pornind de la multitudinea bunurilor întâlnite în circuitul civil le putem clasifica după următoarele
criterii:
1) în funcţie de natura lor bunurile se împart în mobile şi imobile.
Sunt bunuri mobile acelea care se pot mişca dintr-un loc în altul fie prin forţa proprie, fie cu ajutorul
energiei străine. Sunt imobile acele bunuri care au o aşezare fixă şi nu pot fi deplasate dintr-un loc în altul.
2) după regimul circulaţiei juridice avem bunuri care se află liber în circuitul civil, bunuri limitate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Sunt bunuri aflate liber în circuitul civil acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate liber prin diverse
acte juridice.
Bunurile limitate în circuitul civil sunt acelea pentru dobândirea sau înstrăinarea cărora este nevoie de o
autorizaţie specială din partea organelor competente ale statului.
Bunurile care nu pot fi obiect al convenţiilor fac parte din categoria bunurilor scoase din circuitul civil.
3) după cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile se clasifică în divizibile şi
indivizibile.
Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia sa economică. Este
indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără a i se schimba destinaţia.
4) după cum folosirea lor implică sau nu consumarea lor distingem bunuri consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acelea care nu pot fi folosite fără a li se consuma substanţa. Sunt
neconsumptibile acele bunuri care pot fi folosite repetat fără ca prin aceasta să fie necesară consumarea
substanţei lor.
5) după corelaţia dintre ele împărţim bunurile în principale şi accesorii.
Este principal acel bun care are o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie şi un regim
juridic independent. Este accesoriu bunul destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun, principal.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în aceea că bunul accesoriu urmează soarta bunului principal.
6) după modul de determinare avem bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic.
Bunurile determinate individual sunt acelea care se deosebesc prin însuşiri specifice de bunurile
asemănătoare. Sunt bunuri determinate generic acelea care sunt privite prin prisma caracterelor comune ale
întregii lor categorii şi care se individualizează ulterior prin numărare, măsurare, cântărire etc.
TEMA 4. FAPTUL JURIDIC – TEMEI AL NAŞTERII, MODIFICĂRII ŞI STINGERII RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL
4.1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice
Pentru ca să poată apărea un raport juridic civil, în afară de existenţa normei juridice şi a subiectelor de
drept, este necesară şi apariţia unor împrejurări de fapt arătate în ipoteza normei de drept. Cu alte cuvinte,
pentru ca un raport de drept civil să se stabilească, este necesar să se producă anumite împrejurări, ele fiind
prevăzute de lege.
În urma apariţiei acestor împrejurări de fapt se concretizează atât persoanele, cât şi obiectele, între
aceste persoane născându-se drepturi şi obligaţii. Împrejurările juridice pot conduce la naşterea unor raporturi
juridice civile, la modificarea sau la stingerea unor raporturi juridice civile deja stabilite.
Acele împrejurări care, potrivit prevederilor normei juridice, atrag după sine naşterea, modificarea sau
stingerea raportului juridic civil şi produc prin aceasta anumite consecinţe juridice se numesc fapte juridice.
În funcţie de originea lor faptele juridice împart în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului şi cărora legea le
atribuie totuşi anumite efecte juridice (ex: cutremurul, inundaţia, naşterea, moartea omului, scurgerea timpului
etc.).
7
 La rândul lor evenimentele se împart în: absolute şi relative. Evenimentele absolute sunt acele
fenomene, apariţia şi dezvoltarea cărora nu depind de voinţa omului (calamităţile naturale). Evenimentele
relative sunt fenomene care iau naştere datorită voinţei omului, dar se dezvoltă independent de voinţa lui (ex:
moartea unui om ucis este un eveniment relativ pentru că fenomenul s-a produs în urma unor acţiuni
infractorice ale ucigaşului, iar dezvoltarea lui s-a petrecut conform legilor naturii).
Acţiunile sunt fapte voluntare ale oamenilor, a căror săvârşire în condiţiile prevăzute de lege atrage
consecinţe juridice. La rândul lor acţiunile, în raport cu ordinea de drept din societate, se împart în:
- licite, când sunt în strânsă concordanţă cu normele de drept;
- ilicite, când vin în contradicţie cu prevederile legislaţiei în vigoare. Acţiunile ilicite în dreptul civil
se numesc delicte.
Din rândul acţiunilor licite, care servesc ca izvoare ale raporturilor juridice civile, cele mai des întâlnite
sunt actele juridice.
4.2. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă a unei persoane fizice sau juridice făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil
concret.
Din această definiţie rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele:
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică ori
persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;
- efectele juridice urmărite la manifestarea voinţei pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil concret.
Actele juridice pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume:
1) în funcţie de numărul părţilor actele juridice civile se clasifică în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Este unilateral acel act juridic civil care reprezintă manifestarea voinţei unei singure persoane
(testamentul, acceptarea sau renunţarea la moştenire, eliberarea procurii).
Actul juridic bilateral reprezintă manifestarea acordului de voinţă a două părţi.
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei şi mai multe părţi (contractul de
societate civilă).
2) după scopul urmărit la încheierea lor deosebim acte juridice cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Actele juridice cu titlu oneros sunt acelea în care fiecare din părţi procură celeilalte un folos patrimonial
în schimbul unui contraechivalent, adică fiecare din părţi urmăreşte un scop patrimonial.
La rândul lor actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Actele
juridice comutative sunt acelea în care părţile cunosc din chiar momentul încheierii lor existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. Sunt acte juridice aleatorii acelea în care existenţa sau întinderea
obligaţiilor depinde de un eveniment viitor şi nesigur, părţile având în vedere la încheierea actului posibilitatea
unui câştig sau riscul unei pierderi (contractul de asigurare).
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care o parte procură celeilalte părţi un anumit folos fără a
urmări obţinerea unui folos în schimb. La rândul lor actele juridice cu titlu gratuit pot fi subclasificate în
liberalităţi şi acte dezinteresate. Liberalităţile sunt acele acte prin care o parte transmite cu titlu gratuit un bun
celeilalte părţi, micşorându-şi prin aceasta propriul său patrimoniu. Actele dezinteresate sunt acelea prin care o
parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit, fără a-şi micşora propriul său patrimoniu.
3) în funcţie de modul de formare actele juridice civile se împart în: consensuale, solemne şi reale.
Actul juridic consensual este acela care ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a
părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă.
Actul juridic solemn este acela pentru formarea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci

8
aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voinţă este
însoţită de predarea bunului (contractul de împrumut, de depozit).
4) în funcţie de momentul în care îşi produc efectul, actele juridice civile se împart în acte juridice între
vii şi acte juridice pentru cauză de moarte.
Actele juridice între vii sunt destinate prin esenţa lor să producă efecte juridice în timpul vieţii părţilor şi
necondiţionat de moartea lor. Actele juridice pentru cauză de moarte sunt acelea de a căror esenţă este faptul că
nu-şi produc efectele decât la moartea uneia dintre părţi (testamentul, asigurarea asupra vieţii).
5) în dependenţă de modalitatea încheierii lor avem: acte juridice strict personale şi acte juridice care pot
fi încheiate şi prin reprezentant.
Actul juridic strict personal este acela care nu poate fi încheiat decât de persoana interesată, nefiind deci
susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare (testamentul, căsătoria). Majoritatea actelor juridice civile pot fi
încheiate valabil fie personal de către partea interesată, fie prin reprezentant.
6) după criteriul corelaţiilor existente între ele, actele juridice pot fi principale şi accesorii.
Actele juridice principale au o existenţă juridică de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de un alt act
juridic. Actele juridice accesorii nu au o existenţă de sine stătătoare, ci depind de un alt act juridic principal
(contractul de gaj).
7) în dependenţă de consacrarea legislativă avem acte numite şi acte nenumite.
Actele juridice numite sunt acelea care au o denumire şi o reglementare prevăzută expres de legea civilă.
Actele juridice nenumite nu au o denumire şi o reglementare distinctă, ele fiind încheiate de părţi pentru
satisfacerea feluritelor lor nevoi.
8) în funcţie de modul de executare avem acte juridice cu executare imediată şi acte cu executare
succesivă.
Actele juridice cu executare imediată sunt acelea în care executarea obligaţiilor se face printr-o singură
prestaţie. Actele juridice cu executare succesivă sunt acele în care executarea obligaţiilor se face eşalonat în
timp.
4.3. Condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile
Prin condiţii de valabilitate ale actelor juridice se înţeleg toate cerinţele stabilite de lege pentru
încheierea valabilă a actelor juridice.
Există următoarele condiţii de valabilitate ale actelor juridice civile:
- corespunderea prevederilor legale;
- capacitatea de a încheia actul juridic;
- consimţământul părţilor;
- obiectul actului juridic;
- cauza actului juridic;
- forma actului juridic.
Actul juridic trebuie să corespundă prevederilor legislaţiei în vigoare, altfel el este nul.
Dat fiind faptul că actul juridic este o manifestare de voinţă a subiectelor raportului juridic civil, pot
încheia acte juridice numai persoanele fizice care au capacitate de exerciţiu. Persoanele juridice pot încheia
acele acte juridice care nu contravin genului de activitate stabilit în documentele de constituire.
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Pentru a fi valabil
consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exteriorizat;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a

9
încheia un act juridic. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, viclenia şi violenţa.
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări legate de încheierea actului juridic.
Viclenia este acel viciu de consimţământ, care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
mijloace viclene pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În esenţă viclenia este o eroare
provocată.
Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i producă o temere ce o determină
să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violenţa poate fi fizică sau morală.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil, deoarece imposibilitatea obiectului echivalează cu lipsa lui, ceea ce duce la nulitatea
actului juridic;
- să fie licit şi moral, adică să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu regulile de convieţuire socială.
Prin cauza actului juridic se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Pentru a
fi încheiat în mod valabil, actul juridic trebuie să aibă o cauză licită şi morală. Cauza este ilicită şi imorală
atunci când este interzisă de lege sau este contrarie ordinii publice şi moralei din societate.
Forma actului juridic este modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă a părţilor acestui act.
Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau cu autentificare notarială.
Actul juridic pentru care legea nu prevede forma scrisă sau cu autentificare notarială poate fi încheiat
verbal.
Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi
persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar în
cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu,
proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea
lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor.
Autentificarea notarială presupune încheierea actului juridic în formă scrisă, aplicând pe textul actului
avizul şi semnătura notarului.
Forma autentică a actului juridic este obligatorie în cazurile:
a) stabilite de lege;
b) prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.
Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează să fie înregistrat în modul stabilit prin lege.
TEMA 5. REPREZENTAREA ŞI PROCURA
5.1. Noţiunea şi felurile reprezentării
De regulă, actele juridice civile se încheie nemijlocit de subiecte, adică personal de către părţile
participante la convenţii. Dar în viaţa cotidiană apar uneori situaţii când subiectele nu-şi pot exercita de sine
stătător drepturile, fie aceste drepturi trebuie exercitate în diverse locuri în acelaşi interval de timp. Astfel, apare
necesitatea reprezentării drepturilor şi intereselor unei persoane.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act
juridic în numele şi interesul altei persoane, numite reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi
nemijlocit în persoana reprezentatului.
Esenţa reprezentării constă în aceea că actele îndeplinite de către reprezentant în limitele împuternicirii
au efecte juridice pentru reprezentat. Convenţia încheiată de reprezentant în numele reprezentatului pentru
reprezentant nu dă naştere la nici un fel de drepturi şi obligaţii.
Pot fi reprezentate atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
1
 Însă nu toate actele juridice pot fi încheiate prin reprezentare. Astfel, nu se admite încheierea prin
reprezentant a unei convenţii, care prin caracterul său poate fi încheiată numai personal (testamentul, căsătoria).
Pot fi reprezentanţi persoanele care posedă capacitate deplină de exerciţiu.
Reprezentantul trebuie să încheie personal actele juridice pentru care este împuternicit. El poate să
transmită împuternicirile unui terţ numai în cazul în care este împuternicit de reprezentat sau în cazul în care
aceasta o cer interesele reprezentatului.
Reprezentantul care a transmis unui terţ împuternicirile este obligat să aducă faptul cât mai curând la
cunoştinţa reprezentatului, precum şi informaţia necesară despre substituitor. În cazul în care nu îndeplineşte
această obligaţie, reprezentantul poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiuni proprii.
Dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru
reprezentare sau cu depăşirea împuternicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în
care acesta îl confirmă ulterior. În acest caz, actul juridic poate fi confirmat atât expres, cât şi prin acţiuni
concludente.
Reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în mod expres, să încheie acte juridice
în numele reprezentatului cu sine însuşi, nici în nume propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu
excepţia cazului în care actul juridic constă exclusiv în executarea unei obligaţii.
Putem deosebi mai multe feluri de reprezentare.
Astfel, în funcţie de izvorul împuternicirii de a reprezenta, reprezentarea poate fi legală şi contractuală.
Reprezentarea este legală atunci când reprezentantul este împuternicit de lege să îndeplinească anumite
acte juridice în numele şi pe seama altei persoane. Reprezentarea legală este chemată să contribuie la apărarea
drepturilor şi intereselor persoanelor care nu-şi pot exercita de sine stătător aceste drepturi, adică a celor care nu
posedă capacitate de exerciţiu. Aceste persoane nu participă la numirea reprezentanţilor şi la stabilirea
împuternicirilor lor, precum nu pot să anuleze singure împuternicirile acestora sau să influenţeze în alt mod
activitatea lor. Reprezentanţi legali sunt: părinţii, adoptatorii, tutorii.
Reprezentarea contractuală apare în baza exprimării reciproce a acordului de voinţă între reprezentat şi
reprezentant sub formă de contract.
În funcţie de volumul împuternicirilor acordate reprezentantului, reprezentarea poate fi generală şi
specială.
Reprezentarea este generală atunci când reprezentantul este împuternicit să încheie toate actele juridice
în numele şi în interesul reprezentatului (reprezentarea minorului sub 14 ani). Reprezentarea este specială când
reprezentantul este împuternicit să încheie un singur act juridic în numele reprezentatului.
5.2. Noţiunea, categoriile şi forma procurii
Prin procură se înţelege un document scris în care se indică împuternicirile conferite de către
reprezentat pentru reprezentant. Eliberarea procurii este un act juridic unilateral, îndreptat spre stabilirea
împuternicirilor pentru reprezentant.
Procura poate fi generală şi specială. Procura generală prevede împuterniciri pentru încheierea tuturor
actelor juridice ale reprezentatului. Procura specială prevede împuterniciri pentru încheierea unui act juridic
determinat.
Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură, ea este
valabilă timp de un an de la data întocmirii. Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
Procura în mod obligatoriu se întocmeşte în formă scrisă, iar în cazurile prevăzute de lege se autentifică
notarial.
Valabilitatea procurii încetează în cazul:
a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;

1
 e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea
de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este eliberată
procura poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi
să restituie imediat procura.

TEMA 6. TERMENELE ÎN DREPTUL CIVIL

6.1. Noţiunea, clasificarea şi calcularea termenelor
Exercitarea şi apărarea drepturilor subiective civile sunt indisolubil legate de factorul timp. Momentele
sau perioadele de timp, survenirea sau scurgerea cărora generează anumite consecinţe juridice în dreptul civil
au căpătat denumirea de termene.
Termenele, după natura lor juridică, sunt evenimente de care legea leagă naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil. Fiind volitive din punct de vedere al apariţiei, termenele juridice se supun
legilor obiective de scurgere a timpului.
Termenele în dreptul civil sunt diverse şi pot fi clasificate după mai multe criterii.
1) după izvorul lor avem termene legale, contractuale şi judecătoreşti. Termenul legal este acel termen
care este stabilit printr-o lege sau alt act normativ. Termenul contractual se stabileşte prin voinţa comună a
părţilor unui contract. Termenul judecătoresc este acela care se stabileşte de către instanţa de judecată.
2) în funcţie de caracterul lor termenele pot fi imperative şi dispozitive.
Sunt imperative acele termene care nu pot fi schimbate prin acordul părţilor. Sunt dispozitive acele
termene care, deşi sunt prevăzute de lege, totuşi pot fi schimbate prin acordul dintre părţi.
Termenul se instituie prin indicarea unei date calendaristice, a unei perioade sau prin referire la un
eveniment viitor şi sigur că se va produce.
Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.
Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are
data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.
Termenul stabilit în săptămâni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămâni.
Termenul expiră la ora 24 a ultimei zile a termenului. Dacă acţiunea trebuie săvârşită la o organizaţie,
termenul expiră la ora când această organizaţie, în conformitate cu normele stabilite, încheie programul de
lucru.
Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice până la ora 24 a ultimei zile a termenului se
consideră depuse în termen.
Dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de sâmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în
vigoare, la locul executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea zi lucrătoare.
6.2. Termenul de prescripţie extinctivă
Principalul mijloc de apărare a drepturilor subiective civile este acţiunea în justiţie. Dar utilizarea
acţiunii la apărarea acestor drepturi necesită un şir de condiţii şi este posibilă numai în limitele stabilite de lege.
Una dintre cele mai importante condiţii şi limite ale exercitării pe calea acţiunii a drepturilor civile este
prescripţia extinctivă.
Prescripţia extinctivă limitează timpul în care o persoană fizică sau juridică poate să-şi apere un drept
încălcat prin depunerea unei acţiuni în instanţa de judecată. Cu alte cuvinte, prin prescripţia extinctivă se
înţelege stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

1
 Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie
exercitat dreptul la acţiune sub sancţiunea pierderii acestei posibilităţi ca urmare a scurgerii lui. Ca orice
termen, termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia extinctivă, o
durată şi un sfârşit, marcat de data împlinirii termenului de prescripţie.
După sfera lor de aplicare se face distincţie între termenul general de prescripţie extinctivă şi termenele
speciale.
Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere dreptul încălcat pe calea intentării unei
acţiuni în instanţă de judecată este de 3 ani.
Termene speciale de 6 luni se stabilesc pentru depunerea acţiunilor privind:
a) încasarea penalităţii;
b) viciile ascunse ale bunului vândut;
c) viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
d) litigiile ce izvorăsc din contractul de transport.
Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la
acţiune se naşte la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.
Curgerea termenului de prescripţie extinctivă se suspendă dacă:
a) înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
b) executarea obligaţiilor este amânată (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe picior de război;
d) creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal, cu
excepţia cazurilor în care creditorul are capacitate de exerciţiu procesuală;
e) este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios;
f) activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi este
suspendată.
Cursul prescripţiei extinctive se suspendă doar dacă temeiurile de suspendare au apărut sau au continuat
în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie extinctivă, iar dacă acest termen este de 6 luni sau mai scurt,
înăuntrul lui.
Curgerea termenului de prescripţie extinctivă continuă de la data încetării împrejurărilor care servesc
drept temei pentru suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi termenul scurs în perioada în care cursul
prescripţiei extinctive este suspendat nu se include în termenul de prescripţie extinctivă.
Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe:
a) în cazul intentării unei acţiuni în modul stabilit;
b) în cazul în care debitorul săvârşeşte acţiuni din care rezultă că recunoaşte datoria.
După întreruperea cursului prescripţiei extinctive, începe să curgă un nou termen. Timpul scurs până la
întreruperea cursului prescripţiei extinctive nu se include în noul termen de prescripţie extinctivă.
În cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată constată că termenul de prescripţie extinctivă nu este
respectat datorită unor împrejurări legate de persoana reclamantului, dreptul încălcat al persoanei este apărat.
Nu se supun prescripţiei extinctive pretenţiile:
a) privind apărarea drepturilor personale nepatrimoniale dacă legea nu prevede altfel;
b) deponenţilor faţă de instituţiile financiare privind restituirea depunerilor;
c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vieţii sau sănătăţii persoanei. În acest caz, se repară
prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentării acţiunii, dar nu mai mare de 3 ani.
După expirarea termenului de prescripţie extinctivă, debitorul poate refuza executarea obligaţiei.
Persoana care a executat obligaţia după expirarea termenului de prescripţie extinctivă nu are dreptul să
ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la data executării, nu cunoştea faptul expirării termenului de
prescripţie extinctivă.

1
 TEMA 7. DREPTUL DE PROPRIETATE
7.1. Noţiunea, caracterele juridice şi atributele dreptului de proprietate
Instituţia dreptului de proprietate este una din principalele instituţii ale dreptului civil. Proprietatea este
o categorie economică care reflectă relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi repartiţie a bunurilor
materiale.
Noţiunea „drept de proprietate” are două înţelesuri:
1) drept de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile de proprietate;
2) drept de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia
titularul are anumite prerogative ocrotite de legislaţia în vigoare; în acest sens dreptul de proprietate face parte
din categoria drepturilor subiective patrimoniale.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv civil care permite titularului său să posede, să folosească
şi să dispună de un bun în nume şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei în vigoare.
Dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc în cadrul altor drepturi
subiective civile. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt: exclusiv, absolut, perpetuu şi
transmisibil.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate constă în aceea că titularul exercită singur toate atributele
dreptului de proprietate, excluzând participarea tuturor celorlalte persoane şi fără a fi necesar concursul acestora
pentru exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate are un caracter absolut deoarece este recunoscut titularului în raporturile acestuia
cu toate celelalte persoane, care au obligaţia să nu facă nimic de natură a aduce atingere prerogativelor
recunoscute dreptului său. Deci, dreptul de proprietate este opozabil tuturor.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există
bunul la care se referă, iar în al doilea rând, că dreptul de proprietate nu se pierde, nu dispare prin moartea
titularului său şi nu se stinge prin neuz din partea titularului.
Prin transmisibilitatea dreptului de proprietate se înţelege că acesta poate fi transmis atât prin acte
juridice între vii, cât şi pentru cauză de moarte, realizându-se prin trecerea bunului dintr-un patrimoniu în altul
fără să existe modificări ale dreptului de proprietate.
După cum rezultă din definiţia dreptului de proprietate, atributele ce stau la baza existenţei sale sunt:
posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, constă în prerogativa titularului de a stăpâni în fapt, în
mod direct şi nemijlocit, bunurile mobile şi imobile care formează obiectul dreptului de proprietate, prin putere
şi interes propriu sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt să se facă de o altă persoană în numele şi interesul său.
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului posibilitatea de a utiliza bunul său
potrivit cu destinaţia economică a acestuia în scopul satisfacerii necesităţilor sale materiale şi spirituale.
Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate, constă în prerogativa titularului de a hotărî soarta
juridică a bunului său (înstrăinându-l) sau existenţa materială a lui, putând să-l consume, să-l distrugă etc.
7.2. Formele dreptului de proprietate
Sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbrăca mai multe forme. Astfel,
art. 9 din Constituţia RM prevede că proprietatea este publică şi privată.
Prin drept de proprietate publică înţelegem dreptul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale
asupra unor bunuri mobile şi imobile de interes naţional sau local, asupra cărora statul îşi exercită atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie. Obiecte ale dreptului de proprietate publică sunt: bogăţiile de orice natură ale
subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale, căile de comunicaţie etc.
Aceste obiecte sunt scoase în afara circuitului civil general.
Prin drept de proprietate privată se înţelege acel drept care aparţine persoanelor fizice sau juridice în
virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor mobile sau imobile aflate în
1
circuitul civil în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare. Obiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi
orice bunuri aflate în circuitul civil, în afara celor ce formează domeniul public al statului.
7.3. Dreptul de proprietate comună
De regulă, dreptul de proprietate aparţine unui singur titular, însă în anumite situaţii acest drept poate
aparţine concomitent mai multor persoane. În acest caz este vorba de proprietate comună. Caracteristic pentru
proprietatea comună este faptul că prerogativele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun aparţin
împreună şi concomitent mai multor coproprietari. Obiecte ale dreptului de proprietate comună pot fi atât
bunurile mobile, cât şi cele imobile.
Proprietatea comună poate fi de două tipuri:
- proprietatea comună pe cote-părţi;
- proprietatea comună în devălmăşie.
Proprietatea comună pe cote-părţi este acea formă de proprietate în care un bun aparţine concomitent
mai multor persoane şi în care dreptul fiecăruia este stabilit printr-o fracţiune matematică (cotă-parte), iar bunul
rămânând nefracţionat în materialitatea sa. Fiecare titular este proprietar exclusiv asupra cotei sale părţi din
dreptul de proprietate, cotă-parte care însă este abstractă, ideală. Deci, proprietatea comună pe cote-părţi
presupune o pluralitate de drepturi de proprietate în concurs asupra unuia şi aceluiaşi obiect nedivizat.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie constituie o modalitate a dreptului de proprietate privată
caracterizată prin faptul că titularii nu cunosc întinderea dreptului lor de proprietate şi nici bunurile ce le aparţin
fiecăruia în parte în materialitatea lor. În acest caz titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală,
matematică din dreptul de proprietate; ea poate fi determinată numai cu ocazia împărţelii. Cazul tipic de
proprietate devălmaşă este reprezentat de proprietatea soţilor. Astfel, toate bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sunt proprietate devălmaşă a lor, indiferent de faptul cine le-a procurat, din contul cui au fost
procurate şi pe numele cui sunt înregistrate.
7.4. Apărarea dreptului de proprietate
Având în vedere importanţa proprietăţii ca bază materială a relaţiilor de producţie şi factor hotărâtor în
dezvoltarea economiei de piaţă, apărarea şi ocrotirea acesteia trebuie să constituie o preocupare principală şi
permanentă a statului.
Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate. Prin
mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture
atingerile ce sunt aduse dreptului său şi asigură exercitarea lui în condiţii normale.
Principalele mijloace de apărare a dreptului de proprietate prevăzute de Codul civil sunt: acţiunea în
revendicare şi acţiunea negatorie.
Acţiunea în revendicare este acţiunea înaintată în justiţie, prin care proprietarul cere restituirea bunului
său aflat în posesie ilegală la o altă persoană.
Proprietarului îi aparţine întotdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, însă el nu-şi poate
exercita această împuternicire deoarece bunul se află în posesia ilegală a altei persoane. Anume în baza acestui
temei proprietarul are dreptul să înainteze în instanţa de judecată o acţiune în revendicare.
Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai în cazurile în care proprietarul este lipsit de posesie.
Din partea unor terţe persoane ar putea fi comise încălcări nelegate nemijlocit de pierderea posesiei, dar care ar
putea împiedica esenţial exercitarea normală a folosirii bunurilor. În cazul prezenţei unor astfel de încălcări ale
folosinţei şi dispoziţiei bunurilor, nelegate de pierderea posesiei, proprietarul este în drept să înainteze o acţiune
negatorie în instanţa de judecată.
TEMA 8. RĂSPUNDEREA CIVILĂ
1. Noţiunea şi felurile răspunderii civile
Omul este o fiinţă conştientă de consecinţele actelor şi faptelor sale şi răspunde pentru ele.
Responsabilitatea constă în obligaţia oricărei persoane de a răspunde pentru actele şi faptele sale şi de a repara

1
orice prejudiciu pe care îl cauzează altuia.
Instituţia răspunderii în general şi cea a răspunderii civile în particular îşi au originea în principiile de
dreptate şi echitate socială, fiind consacrate din cele mai vechi timpuri de societatea omenească.
În dependenţă de caracterul normei încălcate răspunderea poate fi: morală, penală, civilă, administrativă,
disciplinară etc.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă în obligaţia unei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altei persoane. Răspunderea civilă constituie o sancţiune care se aplică în cazul încălcării
unor norme civile, în scopul restabilirii drepturilor care au fost încălcate.
Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală.
Răspunderea civilă contractuală izvorăşte din nerespectarea prevederilor unui contract încheiat între
părţi, din neexecutarea obligaţiilor contractuale, prejudiciul fiind cauzat tocmai de această neexecutare.
Răspunderea civilă delictuală este consecinţa unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, în afara
existenţei unei relaţii contractuale între victimă şi autorul faptei ilicite.
Deosebirea esenţială între cele două forme de răspundere civilă constă în faptul că în cazul răspunderii
civile delictuale se încalcă o obligaţie stabilită de lege de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, în timp
ce în cazul răspunderii civile contractuale obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul
preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii (creditorul şi debitorul).
2. Funcţiile răspunderii civile
Este de remarcat că in literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri în ce priveşte funcţiile pe
care le îndeplineşte răspunderea civilă. Unii susţin că răspunderea civilă îndeplineşte următoarele funcţii:
stimulativă, compensatorie, preventivă şi de semnalizare. Alţii susţin că răspunderea civilă îndeplineşte
funcţiile compensatorie, preventivă şi represivă, deoarece delincventul suportă consecinţele materiale negative
pentru săvîrşirea faptei ilicite. Potrivit unei a treia opinii răspunderea civilă are următoarele funcţii:
compensativ-reparatorie, stimulativă, educativ-preventivă şi represivă.
Analizînd opiniile sus-menţionate, putem trage concluzia că aceste funcţii în final se reduc la funcţia
compensatorie şi educativ-preventivă. Celelalte funcţii enumerate nu îndeplinesc decît sarcini educativ-
preventive. Funcţiile sus-numite (educativ-preventivă şi reparatorie) rezultă din esenţa şi finalitatea răspunderii
civile. între ele există o strînsă legătură în sensul că una o presupune pe cealaltă, neputînd fi concepute în mod
separat.
Este neîndoelnic faptul că răspunderea civilă are alături de celelalte feluri de răspundere juridică o
importantă funcţie educativă, prin influenţa pe care o exercită asupra oamenilor. Această funcţie este
determinată de natura juridică a răspunderii civile, care este o sancţiune specifică dreptului civil cu caracter
reparator, îndreptată împotriva patrimoniului persoanelor care săvîrşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De
aceea ea are un scop educativ şi, implicit, preventiv.
Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate provoca în conştiinţa oamenilor,
răspunderea civilă contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor
asumate.
De asemenea, răspunderea civilă constituie un mijloc de insuflare în conştiinţa oamenilor a necesităţii
de a acţiona cu grijă sporită, de a nu prejudicia pe alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi. Aşadar,
pe lângă scopul său preventiv, răspunderea civilă îndeplineşte şi unul educativ.
întrucît răspunderea civilă se concretizează într-o obligaţie de despăgubire, pusă în sarcina autorului
prejudiciului, ea îndeplineşte şi o funcţie reparatorie.
Obligaţia de reparare a prejudiciului constituie un mijloc de înlăturare a consecinţelor încălcării
dreptului; aşadar, se poate spune că răspunderea civilă este un mijloc eficace de apărare şi restabilire a
drepturilor subiective şi a intereselor tuturor persoanelor fizice şi juridice. Funcţia reparatorie a răspunderii
civile este relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele obligaţiei de reparare a
prejudiciului. Chiar şi în aceste raporturi, oricît de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile
deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea lor.
1
 3. Formele răspunderii civile
Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată
să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală. Răspunderea civilă delictuală este
obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din lapte ilicite (delicte civile). Răspunderea civilă
contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat
creditorului prin faptul ne-executării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate.
Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat
altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept
subiectiv, culpa sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu. Reieşind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop comun, care este
repararea prejudiciului cauzat, şi că atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru acea contractuală sunt ne-
cesare, practic, aceleaşi condiţii, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi
considerate ca alcătuind o singură instituţie juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere
fundamental şi esenţial deosebite una faţă de alta. în rezultatul discuţiilor s-au conturat două teorii principale:
teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile.
Susţinătorii teoriei dualităţii răspunderii civile consideră că între răspunderea delictuală şi cea
contractuală există deosebiri fundamentale şi ireductibile. Printre acestea ar fi următoarele: originea
răspunderii delictuale se află direct în lege, expresie a puterii şi voinţei publice, iar originea răspunderii
contractuale se găseşte în contract, adică în acordul de voinţe al părţilor; capacitatea delictuală are o sferă mai
largă decât cea contractuală; în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este întotdeauna integrală, iar în cazul
răspunderii contractuale este posibilă şi o atenuare a răspunderii.
Potrivit teoriei unităţii răspunderii civile, între cele două forme ale răspunderii nu există deosebiri de
esenţă. Astfel, s-a menţionat că diferenţa ireductibilă, ce se pretinde că ar exista, este lipsită de orice bază; ea
este numai o iluzie rezultată dintr-un examen superficial, deoarece ambele generează, in mod egal, o obligaţie
de a repara prejudiciul cauzat; ambele presupun existenţa unei obligaţii anterioare, care este încălcată printr-o
faptă ilicită şi prejudiciabilă.
în doctrina noastră, având la bază prevederile Codului civil, este susţinută teoria dualităţii răspunderii
civile. Într-adevăr, cele două forme ale răspunderii au o esenţă economică comună, finalitatea lor fiind
repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite. Totuşi, între aceste forme ale răspunderii există deosebiri
considerabile. Delimitarea răspunderii delictuale de răspunderea contractuală prezintă interes atât în plan
teoretic, cât şi în plan practic.
în plan teoretic s-a stabilit că deosebirile dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală sunt
următoarele:
a) în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care
revine tuturor - de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite. în cazul răspunderii contractuale este încălcată o
obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent;
b) în cazul răspunderii delictuale, prejudiciul se cauzează de o persoană care are obligaţia pasivă ce
aparţine tuturor - de a se abţine de la lezarea drepturilor subiective ale terţelor persoane. Acţiunea pentru
aplicarea răspunderii poate fi invocată, în unele cazuri, nu numai de pătimaş, dar şi de terţi. în cazul răspunderii
contractuale, răspunderea poate fi invocată numai de părţile contractante;
c) izvorul răspunderii delictuale îl constituie încălcarea unei obligaţii extracontractuale, pe când izvorul
răspunderii contractuale este contractul;
d) în ce priveşte capacitatea de a răspunde, în materia delictuală aceasta implică existenţa
discernământului; minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat. în
materie contractuală, capacitatea de a răspunde implică existenţa capacităţii depline de exerciţiu;
e) în materie delictuală se răspunde atât pentru daune previzibile, cât şi pentru daune imprevizibile, iar
în materia contractuală numai pentru daune previzibile, cu excepţia prevăzută la art. 610, alin. (5) CC;
1
 f) în cazul răspunderii delictuale, culpa autorului trebuie dovedită, iar în cazul răspunderii contractuale,
culpa debitorului se prezumă;
g) o altă deosebire între cele două forme ale răspunderii se afla în caracterul solidar al răspunderii
delictuale pentru dauna cauzată în comun şi în caracterul, în principiu, divizibil al obligaţiei de reparare a preju-
diciului în cazul răspunderii contractuale.
Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori a existat un contract din a
cărei neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează la răspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.
într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, în ipoteza în care ne-executarea contractului constituie, în
acelaşi timp, o infracţiune, cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acţiuni în răspunderea
contractuală şi calea unei acţiuni în răspunderea delictuală.
Doctrina juridică mai cunoaşte şi o altă clasificare a formelor de răspundere civilă. In funcţie de
conţinut şi numărul persoanelor cărora li se impune obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, răspunderea civilă
poate fi: solidară, pe cote-părţi sau subsidiară.
Răspunderea civilă este solidară în caz că este expres stipulată în contract sau reiese din conţinutul legii,
sau atunci când prestaţia este indivizibilă. Astfel, spre exemplu, răspund solidar posesorii izvoarelor de pericol
sporit pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin interacţiunea acestor izvoare. în cazul unei obligaţii cu mai mulţi
debitori suntem în prezenţa răspunderii pe cote-păţi. Fiecare dintre debitori va răspunde în faţa creditorului în
mărimea cotei-parţi care îi revine conform legii sau contractului. Dacă cuantumul acesteia nu este sau nu poate
fi determinat, debitorii vor fi răspunzători în părţi egale. Spre exemplu, dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau
mai mulţi minori în vârstă de până la 14 ani şi care au părinţi diferiţi, aceştia vor răspunde faţă de partea
vătămată nu solidar, ci pe cote-părţi, deoarece ei nu sunt autori ai faptei ilicite. Dacă minorii au acelaşi tată şi
aceeaşi mamă, răspunderea lor va fi solidară.
Răspunderea subsidiară se angajează în cazul când suntem în prezenţa a doi debitori, unul fiind
principal, iar celălalt - secundar. În cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente
pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi,
adoptatori sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
în acest caz, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau a curatorului este subsidiară, fiind angajată
numai atunci când minorul nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat. Fiind subsidiară,
răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau curatorului încetează la atingerea majoratului de către autorul
prejudiciului sau dacă el dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului. Răspunderea
subsidiară nu se confundă cu răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului (art. 604 CC). în
acest caz, între reprezentant sau prepus şi creditor nu există un raport juridic obligaţional propriu, deoarece
executantul îndeplineşte funcţiile încredinţate de către debitor în vederea executării contractului.
4. Condiţiile şi funcţiile răspunderii civile
Existenţa răspunderii civile presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1) existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se atingere unui drept
subiectiv;
2) existenţa unui prejudiciu. Prejudiciul constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană ca
urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. În dependenţă de faptul dacă are sau nu o valoare
patrimonială, prejudiciul poate fi material sau moral.
3) existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, care presupune că fapta ilicită a servit
drept cauză pentru apariţia prejudiciului.
4) săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de
caracterul şi consecinţele faptei sale, manifestată prin intenţie sau imprudenţă.

1
 TEMA 9. CONTRACTUL
9.1. Noţiunea şi clasificarea contractelor
Din punct de vedere etimologic, termenul „contract” provine de la latinescul „contrahere”, ceea ce
înseamnă „a suporta împreună, a se reuni”.
Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe persoane realizat cu scopul de a da naştere,
a modifica sau a stinge un raport juridic civil. Aşa cum se poate constata din definiţie, elementul specific al
contractului este acordul de voinţe al părţilor. Prin acord de voinţă se înţelege întâlnirea a două sau mai multe
voinţe individuale cu intenţia de a produce efecte juridice.
Contractul, ca instituţie centrală a dreptului civil, s-a născut din nevoile schimbului de mărfuri şi îşi
afirmă prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în cel al producţiei, el fiind instrumentul
juridic prin care se realizează aceste două importante componente ale activităţii economice.
Pentru ca acordul de voinţă al părţilor să nu fie afectat de vreo influenţă exterioară, legislaţia civilă
consacră un şir de reguli în materia contractelor, care reunite formează principiul libertăţii contractului. Acest
principiu constă în următoarele:
- subiectele dreptului civil sunt libere în rezolvarea chestiunii de a încheia sau nu un contract;
- libertatea contractului presupune libertatea alegerii partenerului cu care urmează a fi încheiat contractul;
- părţile sunt libere în alegerea tipului contractului din totalitatea celor reglementate de legislaţia civilă;
- părţile sunt libere în ceea ce priveşte stabilirea clauzelor contractuale care formează conţinutul
contractului.
Pornind de la marea diversitate a contractelor în circuitul civil le putem clasifica după următoarele
criterii:
1) după modul de formare avem contracte consensuale, solemne şi reale.
Înţelegem prin contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor, simpla lor manifestare de voinţă neînsoţită de nici un fel de formă fiind suficientă pentru formarea
valabilă a contractului.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme
prescrise de lege (scrisă sau cu autentificare notarială).
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla
manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului (contractul de împrumut, de
depozit).
2) după conţinutul lor contractele se împart în contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte
unilaterale.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor,
fiecare dintre părţi având calitatea atât de creditor, cât şi de debitor.
Contractele unilaterale sunt acelea care dau naştere la obligaţii în sarcina numai a uneia din părţi,
cealaltă având numai calitatea de creditor.
3) după scopul urmărit de părţi avem contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte urmăreşte un interes patrimonial.
Contractul cu titlu gratuit este acela în care una din părţi procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi
fără a primi un contraechivalent în schimb.
4) după modul de executare avem contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată sunt acelea în care părţile au obligaţia să execute prestaţiile ce şi le
datorează în unul şi acelaşi moment, care coincide de regulă cu momentul încheierii contractului.
Contractele cu executare succesivă sunt acelea în care obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie
executate într-o perioadă de timp.
5) după corelaţia dintre ele avem contracte principale şi contracte accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este

1
legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Astfel, contractul de
gaj este un contract accesoriu, chemat să garanteze executarea unor contracte principale – care pot fi de
exemplu contracte de împrumut.
9.2. Încheierea contractului
Prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care
iniţial apar separate, dar care prin întâlnirea lor ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.
Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta, făcută de către o
persoană. Această propunere de a încheia un contract poartă denumirea de ofertă.
Oferta de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a se
angaja din punct de vedere juridic;
- oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care prin
acceptare să poată realiza încheierea contractului;
- oferta trebuie să fie neechivocă, adică să indice intenţia concretă de a încheia un contract;
- oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele necesare pentru încheierea
contractului.
Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a acordului de voinţă şi reprezintă o manifestare de voinţă
prin care destinatarul ofertei se declară de acord cu încheierea contractului în condiţiile propuse în ofertă.
Acceptarea ofertei trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrariu, dacă acceptarea
depăşeşte, condiţionează sau limitează cuprinsul ofertei se consideră că oferta a fost respinsă, iar
acceptarea are valoarea unei contraoferte;
- să fie neîndoielnică;
- dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta; dacă este
vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie
contractul.
9.3. Desfacerea contractelor prin rezoluţiune şi reziliere
În cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are
dreptul să ceară rezoluţiunea contractului.
Rezoluţiunea contractului este o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului sinalagmatic,
constând în desfacerea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului.
Efectul esenţial al rezoluţiunii constă în desfacerea retroactivă a contractului, astfel încât între părţi
contractul se consideră ca şi cum nu ar fi fost încheiat. În consecinţă părţile trebuie repuse în situaţia anterioară
încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfăcut.
În toate cazurile de rezoluţiune, partea care şi-a executat obligaţiile este îndreptăţită a obţine despăgubiri
pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către partea vinovată.
Pentru a distinge rezoluţiunea faţă de reziliere se impune a fi făcută următoarea precizare: rezoluţiunea
se aplică în cazul contractelor cu executare imediată, iar rezilierea în cazul contractelor cu executare succesivă.
De aici decurge şi deosebirea dintre rezoluţiune şi reziliere: pe când rezoluţiunea desface retroactiv
contractul, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile
succesive care au fost făcute anterior rezilierii.
Desfacerea contractelor atât prin rezoluţiune, cât şi prin reziliere poate fi efectuată numai de către
instanţa de judecată la cererea uneia din părţile contractante.
2
 TEMA 10. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
10.1. Noţiunea, importanţa şi elementele contractului de vânzare-cumpărare
Prin contractul de vânzare-cumpărare o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietate
celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.
Contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract civil şi reprezintă forma juridică de
bază ce mijloceşte circulaţia mărfurilor pe piaţă. Perfectând juridic relaţiile dintre vânzător şi cumpărător,
contractul de vânzare-cumpărare reprezintă o verigă intermediară între producător şi consumator. Anume prin
această formă juridică a circuitului de mărfuri persoanele fizice îşi satisfac necesităţile sale materiale şi
spirituale, iar persoanele juridice îşi asigură baza tehnico-materială şi realizează producţia fabricată.
Literatura juridică enumără următoarele elemente ale oricărui contract: părţile, obiectul, termenul, forma
şi preţul.
Părţile contractului de vânzare-cumpărare sunt vânzătorul şi cumpărătorul. În calitate de vânzător şi
cumpărător pot figura atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Părţile contractului de vânzare-
cumpărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii. Astfel, cerinţa principală faţă de persoane fizice este
prezenţa capacităţii de exerciţiu, iar în cazul când acestea au calitate de vânzător ei trebuie să aibă drept de
proprietate asupra bunurilor ce le înstrăinează. Persoanele juridice pot fi subiecte ale contractului de vânzare-
cumpărare în cazurile când sunt proprietari ai bunurilor înstrăinate şi posedă un volum necesar al capacităţii
juridice.
Obiect al contractului de vânzare-cumpărare poate fi orice bun care, în conformitate cu prevederile
legislaţiei în vigoare, nu este scos din circuitul civil. Astfel, obiecte ale contractului de vânzare-cumpărare pot fi
bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic, bunuri mobile şi imobile, divizibile şi indivizibile
etc.
Termenul contractului de vânzare-cumpărare are importanţă numai în cazul procurării mărfurilor în
credit. De obicei, contractul de vânzare-cumpărare se execută la momentul încheierii lui, dar în contract pot fi
stipulate, conform voinţei liber exprimate a părţilor, unele clauze despre termenul executării prevederilor
contractuale.
Forma contractului de vânzare-cumpărare poate fi diferită în funcţie de obiectul contractului. Prin
urmare, contractul de vânzare-cumpărare poate fi încheiat în una din cele trei forme: verbală, scrisă simplă şi
scrisă cu autentificare notarială.
Preţul este un element indispensabil al contractului de vânzare-cumpărare. Cu ocazia încheierii unui
contract de vânzare-cumpărare concret preţul se stabileşte în mod liber în conformitate cu voinţa părţilor. În
mod obligatoriu preţul în contractul de vânzare-cumpărare se exprimă în bani.
10.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de vânzare-cumpărare generează drepturi şi obligaţii în
sarcina ambelor părţi. Contractele civile sunt ghidate de regula generală, conform căreia obligaţiilor unei părţi
le corespund drepturile contragentului şi invers.
Obligaţiile vânzătorului sunt:
1) predarea bunurilor vândute în proprietatea cumpărătorului, adică transmiterea obiectului contractului
în natură;
2) asigurarea dobândirii dreptului de proprietate de către cumpărător. Această obligaţie înseamnă că
vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut sau să aibă dreptul de a-l înstrăina. Vânzând bunul el
trebuie să transmită şi documentele necesare ce atestă dreptul de proprietate;
3) să predea bunul fără vicii materiale sau vicii de natură juridică. Bunul nu are vicii materiale dacă:
- corespunde destinaţiei stabilite în contract;
- corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există la bunuri de acelaşi fel şi pe care
cumpărătorul le poate aştepta ţinând cont de felul bunului.
Lipsa viciilor de natură juridică semnifică faptul că bunul vândut este liber de drepturile unui terţ asupra
2
lui, cu excepţia cazului când cumpărătorul a consimţit să încheie contractul, cunoscând drepturile terţului
asupra bunului.
În principiu sunt posibile cazurile vânzării bunurilor cu vicii materiale sau de natură juridică, dar cu
condiţia ca aceste vicii să fie stipulate în contract, adică cumpărătorul să fi fost informat despre prezenţa lor.
4) să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vânzare-cumpărare. În cazul în care nu este
stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia contractul este nul;
5) să transmită bunul în asortimentul stipulat în contract, iar în lipsa lui – în asortimentul ce corespunde
necesităţilor cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la data încheierii contractului;
6) să păstreze bunul vândut în cazul în care cumpărătorul întârzie să-l preia.
Obligaţiile cumpărătorului sunt:
- să primească bunul de la vânzător;
- să plătească pentru el o anumită sumă de bani.
După cum a fost menţionat, obligaţiilor unei părţi a contractului de vânzare-cumpărare le corespund
drepturile contragentului, dar legea civilă în mod deosebit apără drepturile cumpărătorului în cazul în care i se
vinde un bun cu vicii. Astfel, dacă bunul prezintă vicii, cumpărătorul poate cere remedierea lor, solicitând
înlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără vicii.
Cumpărătorul este de asemenea în drept să ceară rezoluţiunea contractului sau poate pretinde reducerea
preţului într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciilor.
Cumpărătorul este în drept să refuze recepţionarea bunului dacă vânzătorul predă o cantitate mai mică
decât cea prevăzută în contract. În cazul în care va accepta primirea bunului în cantitate mai mică, cumpărătorul
va plăti proporţional preţului contractual.
Dacă vânzătorul predă o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, cumpărătorul este în drept
să preia bunul într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în contract sau să
preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul vânzătorului.
TEMA 11. CONTRACTUL DE SCHIMB
În baza contractului de schimb părţile au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra
unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vânzător al bunului pe care îl înstrăinează şi
cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.
Ca şi contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb este un instrument juridic ce facilitează
circuitul de bunuri pe piaţă. În legătură cu aceasta, faţă de contractul de schimb se aplică regulile
corespunzătoare contractului de vânzare-cumpărare.
Obligaţia reciprocă de schimbare a bunurilor apare la părţi din momentul realizării acordului de voinţă.
Părţile pierd dreptul de proprietate asupra bunului său şi obţin acest drept asupra bunului străin din momentul
transmiterii lui.
Fiind un contract civil de sine stătător, contractul de schimb are şi particularităţile sale specifice. Astfel,
particularitatea principală a contractului de schimb constă în faptul că în calitate de echivalent figurează nu
suma bănească egală cu valoarea bunului primit, ci un alt bun.
Codul civil admite posibilitatea schimbului de bunuri neechivalente ca valoare. Astfel, în cazul în care
bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare poate fi compensată printr-o sumă de bani
numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract. Sulta nu poate depăşi valoarea bunului.
Subiecţii contractului de schimb pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice. În practică operaţiunile
de schimb dintre agenţii economici se mai numesc contracte de barter.
Obiect al contractului de schimb pot fi orice bunuri aflate liber în circuitul civil. Contractul de schimb se
perfectează cu respectarea condiţiilor generale referitoare la forma convenţiilor.

2
 TEMA 12. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
12.1. Noţiunea, importanţa şi elementele contractului de locaţiune
Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun determinat
individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar acesta se obligă să plătească chirie.
Această definiţie scoate în relief principalele caracteristici ale contractului de locaţiune:
- bunurile se transmit în folosinţă şi posesie temporară sau numai în folosinţă;
- obiect al acestui contract pot fi numai bunuri determinate individual şi neconsumptibile, deoarece
folosinţa temporară presupune restituirea lor după încetarea contractului;
- dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate în folosinţă temporară aparţine nu persoanei care le
foloseşte, ci altei persoane.
Pentru locator contractul de locaţiune are o semnificaţie deosebită, deoarece este o formă raţională de
folosire a bunurilor temporar neutilizabile pentru înfăptuirea unei activităţi gospodăreşti care permite acoperirea
cheltuielilor de exploatare şi a ratelor de amortizare şi, paralel, dă posibilitatea de a obţine un anumit venit.
În condiţiile actuale contractul de locaţiune a căpătat o importanţă aparte şi pentru locatar, care,
încheind un astfel de contract, capătă posibilitatea de a se ocupa cu activitatea gospodărească sau cea de
întreprinzător şi să extragă un anumit profit din practicarea acestor activităţi.
Ca şi în oricare alt contract civil, elementele contractului de locaţiune sunt: părţile, obiectul, forma,
termenul şi preţul.
Părţile contractului de locaţiune sunt locatorul şi locatarul. În calitate de locator pot figura atât
persoanele fizice, cât şi cele juridice, nu numai cetăţeni ai RM, dar şi cetăţeni şi persoane juridice străine. Faţă
de locator se înaintează următoarele cerinţe: să fie proprietarul bunului sau împuternicit de proprietar să dea
bunul în locaţiune; să posede capacitate de exerciţiu deplină, iar pentru persoanele juridice – capacitate
specială.
Obiect al contractului de locaţiune poate fi orice bun neconsumptibil, deoarece el nu-şi pierde calităţile
utile în procesul folosinţei lui. Astfel, pot fi date în locaţiune următoarele bunuri: clădiri, instalaţii, încăperi,
case de locuit, utilaje, mijloace de transport, inventar, instrumente etc.
Forma contractului de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie scrisă. Contractul de locaţiune a unui
bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile.
Codul civil stabileşte o singură cerinţă referitoare la termenul contractului de locaţiune – el nu poate fi
mai mare de 99 de ani.
Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei bunului se numeşte chirie. Chiria se fixează în
raport cu durata contractului fie global, fie pe unităţi de timp (lună, trimestru, an) şi se plăteşte la termenele
stipulate. Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor.
Locatorul poate cere modificarea chiriei numai o dată în an şi numai în cazul în care condiţiile
economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă.
Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile stipulate în contract de folosire
a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa
locatarului.
12.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de locaţiune
Fiind bilateral, contractul de locaţiune generează drepturi şi obligaţii reciproce ale părţilor.
Obligaţia de bază a locatorului constă în a-i oferi locatarului bunul în starea corespunzătoare destinaţiei
lui şi condiţiilor contractului şi să menţină bunul în această stare pe tot termenul contractului. Predarea bunului
în locaţiune trebuie făcută în termenul convenit de părţi, iar dacă nu s-a prevăzut un termen – imediat.
Locatorul este obligat să predea bunul liber de orice viciu material sau juridic. Bunul este considerat
liber de orice viciu material când are caracteristicile convenite. Bunul este considerat liber de orice viciu de
natură juridică dacă nici un terţ nu poate valorifica drepturi asupra acestui bun în perioada pentru care a fost
încheiat contractul. Bunul cu vicii poate fi dat în locaţiune cu condiţia că viciile au fost stipulate în contract.
2
 Locatorul este obligat să efectueze pe cont propriu reparaţia capitală a bunului închiriat, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel. Capitală se consideră acea reparaţie care este legată de cheltuieli materiale
considerabile şi în cadrul căreia se efectuează schimbul sau restabilirea detaliilor de bază, construcţiilor şi altor
părţi ale obiectului. Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau când reiese dintr-o
necesitate stringentă.
Nerespectarea de către locator a obligaţiei de a efectua reparaţie capitală acordă locatarului dreptul să
efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie capitală în contul chiriei.
La rândul său locatarul are următoarele obligaţii:
a) să folosească bunul la destinaţie şi în conformitate cu prevederile contractului;
b) să păstreze şi să asigure integritatea bunului;
c) să acopere cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului;
d) să efectueze reparaţia curentă a bunului.
La reparaţia curentă se atribuie lucrările legate de folosirea operativă şi întreţinerea bunului închiriat în
stare de funcţionalitate normală.
Deoarece contractul de locaţiune este oneros, obligaţia de bază a locatarului este de a plăti la timp chiria.
Plata chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contract. Dacă plata chiriei este
stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
La încetarea relaţiilor contractuale locatarul este obligat să restituie bunul închiriat în acea stare în care
i-a fost predat sau în starea prevăzută de contract.
12.3. Soarta îmbunătăţirilor în contractul de locaţiune
O trăsătură importantă a contractului de locaţiune rezidă în caracterul relaţiilor reciproce ale părţilor
legate de îmbunătăţirile efectuate. Această chestiune este legată de faptul că în procesul folosirii bunului
închiriat locatarul îi poate aduce unele îmbunătăţiri.
Îmbunătăţirile, spre deosebire de reparaţie, sunt îndreptate nu spre asigurarea funcţionalităţii bunului
închiriat, ci urmăresc sporirea eficacităţii lui.
Soarta îmbunătăţirilor bunurilor depinde de caracterul lor şi de existenţa sau lipsa acordului din partea
locatorului. În funcţie de aceste împrejurări, îmbunătăţirile sunt de două tipuri:
- efectuate cu acordul locatorului sau fără acordul lui;
- separabile fără a pricinui pagubă bunurilor închiriate sau inseparabile.
La expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul să separe
îmbunătăţirile, efectuate cu permisiunea locatorului, care pot fi separate fără a se deteriora bunul ori să ceară
compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului dacă pot fi separate
fără a se deteriora bunul şi dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor. În cazul în care îmbunătăţirile
efectuate fără permisiunea locatorului nu pot fi separate fără a se deteriora bunul, ele devin proprietate a
locatorului.
La cererea locatorului, construcţiile neautorizate de el urmează a fi demolate de către locatar sau pe
contul lui.
12.4. Rezilierea contractului de locaţiune şi consecinţele ei
Conform regulilor generale, contractul de locaţiune încetează odată cu expirarea termenului, în cazul
pieirii bunului închiriat şi în alte cazuri prevăzute de lege sau contract.
Legislaţia în vigoare în aceeaşi măsură acordă părţilor dreptul de a cere rezilierea anticipată a
contractului, însă temeiurile pentru fiecare parte sunt diferite. Conform regulii generale, rezilierea anticipată a
contractului are loc în baza acordului dintre părţi. La cererea unei părţi, contractul poate fi reziliat în baza
hotărârii instanţei judecătoreşti în cazul încălcării de către cealaltă parte a condiţiilor contractului.
Locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului dacă locatarul:
a) nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului;
2
 b) admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real pentru o
asemenea înrăutăţire;
c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract nu este
prevăzut altfel;
d) încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
Locatarul este în drept să ceară rezilierea contractului în cazul în care:
a) şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat;
b) este privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile contractuale.
După încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul închiriat în starea în
care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract.
TEMA 13. CONTRACTUL DE LEASING
13.1. Noţiunea, importanţa şi elementele contractului de leasing
Prin contractul de leasing, o parte – creditorul financiar (locator) - se obligă să dobândească în
proprietate sau să producă bunul specificat în contract şi să-l dea în posesiune şi folosinţă, pentru o perioadă
determinată în contract, celeilalte părţi (locatar), iar aceasta se obligă la plata în rate a unei sume de bani
(redevenţă).
Importanţa contractului de leasing se manifestă întâi de toate prin faptul că datorită raporturilor de
leasing industria naţională, îndeosebi întreprinderile agricole au posibilitatea să primească în posesie şi folosinţă
temporară maşini şi utilaje noi, complexe tehnologice, echipament etc. În condiţiile complicate ale perioadei de
tranziţie la economia de piaţă, de criză financiară în care se află statul şi întreprinderile, contractul de leasing
capătă o importanţă deosebită.
Părţile contractului de leasing sunt locatorul (creditorul finanţator) şi locatarul.
În calitate de locator poate apărea persoana fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi
care procură în proprietate echipament de la un anumit vânzător pentru a-l da în leasing.
Locatarul este persoana fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi care primeşte în
posesie şi folosinţă temporară, în baza contractului de leasing, echipamentul procurat la alegerea sa de la
vânzătorul indicat de el.
Subiecte ale contractului de leasing pot fi atât întreprinzătorii din RM, cât şi persoanele fizice şi juridice
străine, întreprinderile mixte etc.
În calitate de obiect al contractului de leasing pot figura mijloacele de transport, maşinile, complexele
tehnologice, echipament, utilaj industrial şi alte bunuri, cu excepţia celor interzise sau limitate pentru libera
circulaţie pe piaţă în conformitate cu legislaţia.
Codul civil conţine o indicaţie expresă asupra formei contractului de leasing, stabilind că acesta se
încheie în scris.
Contractul de leasing îl putem raporta cu certitudine la categoria contractelor pe termen lung. În
principiu, termenul acestui contract este determinat de termenul de amortizare a echipamentului procurat
conform contractului. Legea însă nu interzice încheierea contractului de leasing pe un termen mai mic decât
termenul de amortizare a echipamentului.
Preţul contractului de leasing constă în suma de bani plătită de către locatar locatorului pentru folosirea
echipamentului, numită redevenţă sau chirie.

13.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de leasing

Cu excepţia regulii generale a contractelor civile despre corespunderea obligaţiilor unei părţi cu
drepturile celeilalte, contractul de leasing generează un şir de drepturi şi obligaţii specifice expres determinate
de lege.
Astfel, locatorul este obligat:

2
 - să nu intervină în alegerea echipamentului şi a vânzătorului de echipament pe care o face locatarul, dacă
contractul de leasing nu prevede altfel;
- să nu opereze modificări fără acordul locatarului în contractul de vânzare-cumpărare de echipament;
- să încheie din însărcinarea locatarului contractul de vânzare-cumpărare de echipament ales de locatar cu
vânzătorul ales de acesta; să achite costul echipamentului şi să încredinţeze locatarului executarea
obligaţiilor sale privind recepţionarea lui; formularea pretenţiilor care izvorăsc din acest contract, dacă
contractul de leasing nu prevede altfel;
- să dea locatarului contra plată în posesie şi folosinţă temporară echipamentul său;
- la expirarea termenului contractului de leasing să primească echipamentul, dacă locatarul nu-şi exercită
dreptul de a recepţiona echipamentul în proprietate sau de a prelungi contractul.
Locatorul are dreptul:
- să aleagă, cu acordul locatorului, echipamentul şi vânzătorul lui;
- să folosească echipamentul în calitate de gaj pentru garantarea obligaţiilor sale faţă de terţi, dacă
contractul de leasing nu prevede altfel;
- în cazul în care locatarul încalcă substanţial clauzele contractului, să ceară achitarea integrală înainte de
termen a chiriei sau rezilierea contractului cu repararea pagubelor şi restituirea echipamentului.
Locatarul este obligat:
- să prezinte locatorului informaţii referitoare la echipament şi la vânzătorul lui;
- să coordoneze cu locatorul proiectul contractului de vânzare-cumpărare de echipament;
- să execute obligaţiile de recepţionare a echipamentului şi de formulare a pretenţiilor ce izvorăsc din
contractul de vânzare-cumpărare de echipament, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;
- să informeze locatorul despre corespunderea echipamentului clauzelor din contractul de vânzare-
cumpărare;
- pe durata contractului de leasing să asigure integritatea echipamentului, menţinerea în stare de
funcţionare şi folosirea lui numai în conformitate cu clauzele din contract;
- să suporte toate cheltuielile vizând recepţia, montarea, exploatarea, întreţinerea, deservirea tehnică,
reparaţia şi asigurarea echipamentului dacă contractul nu prevede altfel;
- să achite chiria în modul stabilit de contractul de leasing;
- la expirarea termenului contractului de leasing să restituie locatorului echipamentul în starea stipulată în
contract în cazul în care nu-şi va exercita dreptul de achiziţionare a echipamentului cu titlu de
proprietate sau de prelungire a termenului contractului.
Locatarul are dreptul:
- să aleagă independent echipamentul şi vânzătorul lui sau să încredinţeze locatorului această alegere;
- să formuleze vânzătorului de echipament pretenţii ce izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare de
echipament, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;
- să refuze recepţionarea echipamentului ce nu corespunde condiţiilor din contractul de leasing şi să
suspende achitarea către locator a chiriei până când nu va fi înlăturată încălcarea clauzelor din contract;
- să ceară rezilierea contractului de leasing în cazul în care locatorul încalcă clauzele lui, precum şi
repararea pagubelor pricinuite astfel;
- să stabilească independent, pe bază contractuală, executantul lucrărilor de reparaţie negarantată şi al
altor servicii de întreţinere a echipamentului;
- să execute înainte de termen obligaţia achitării chiriei şi să răscumpere echipamentul dacă contractul de
leasing nu prevede altfel;
- la expirarea termenului contractului de leasing să achiziţioneze echipamentul cu titlu de proprietate sau
să-i prelungească durata de folosire în condiţii coordonate cu locatorul, dacă contractul de leasing nu
prevede altfel.

2
 13.3. Rezilierea contractului de leasing
Locatorul are dreptul să ceară rezilierea contractului dacă locatarul:
- nu respectă clauzele contractului;
- a decis să se lichideze sau instanţa de judecată a intentat împotriva lui o procedură falimentară.
Locatarul are dreptul să ceară rezilierea contractului dacă echipamentul:
- nu a fost furnizat în termenul stipulat în contract;
- nu corespunde calităţii, ansamblului de piese şi accesorii sau altor condiţii stipulate în contract.
Trecerea de la locator la o altă persoană a dreptului de proprietate asupra echipamentului dat în leasing
nu serveşte drept temei pentru modificarea sau rezilierea contractului de leasing.
În cazul expirării termenului contractului echipamentul:
- trece în proprietatea locatarului, dacă durata leasingului corespunde cu termenul de amortizare a
echipamentului şi chiria stabilită în contract a fost plătită integral;
- poate fi răscumpărat de locatar la preţul convenit de părţi, dar nu mai mic de valoarea reziduală de
inventar a echipamentului, dacă durata leasingului a fost mai mică decât termenul de amortizare a
echipamentului;
- rămâne în posesia şi folosinţa temporară a locatarului dacă contractul a fost prelungit de părţi la ratele
stabilite anterior sau în condiţii de reducere a plăţilor până la expirarea termenului de amortizare a
echipamentului;
- se restituie locatorului în starea corespunzătoare clauzelor contractului şi termenului de amortizare, dacă
locatarul a refuzat să-şi exercite dreptul de răscumpărare a echipamentului sau de prelungire a
termenului contractului.
TEMA 14. CONTRACTUL DE ASIGURARE
14.1. Noţiune de asigurare şi importanţa ei
În conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări din 15 iunie 1993, prin asigurare se înţelege
un sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice
(asigurat) prin formare de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare, plătite de asigurat, în schimbul
cărora asigurătorul îţi asumă obligaţia ca la producerea cazului asigurat să plătească asiguratului suma asigurată
sau despăgubirea de asigurare.
Necesitatea creării unor astfel de fonduri băneşti este determinată de faptul că viaţa omului, activitatea
sa de producţie şi gospodărească este în strânsă legătură cu natura, cu mediul ambiant, iar natura nu numai
creează condiţii necesare pentru existenţa omului, dar şi cauzează deseori daune enorme ca urmare a
calamităţilor naturale. În această ordine de idei asigurarea, ca unul din mijloacele ce permite recuperarea rapidă
şi deplină a pierderilor patrimoniale, este o necesitate economică a oricărui sistem de producţie.
Importanţa asigurării constă de asemenea în faptul că ea reprezintă una din formele ajutorului obştesc.
Datorită asigurării lupta cu consecinţele calamităţilor naturale capătă un caracter economic de reglementare.
Înlăturând consecinţele negative ale diferitelor fenomene imprevizibile, asigurarea diminuează riscul de
producţie, dând posibilitatea să se prognozeze din timp toate cheltuielile de producţie.
În raporturile juridice de asigurare se folosesc noţiuni şi termeni speciali, care oglindesc specificul şi
particularităţile acestor relaţii, sensul cărora este puţin cunoscut. De aceea legislaţia în vigoare şi doctrina
juridică au elaborat un şir de explicaţii şi interpretări care în ansamblu contribuie la cunoaşterea sensului şi a
esenţei termenelor ce se referă la asigurare.
Asiguraţi sunt considerate persoanele fizice şi juridice care au încheiat cu asigurătorul un contract de
asigurare a bunurilor sau a unor atribute personale (viaţă, sănătate).

2
 În calitate de asigurător sunt recunoscute persoanele juridice, având orice formă organizatorico-juridică
prevăzută de legislaţie, inclusiv cu participarea capitalului străin, create în scopul desfăşurării activităţii de
asigurare în baza licenţei şi a Legii cu privire la asigurări.
Codul civil admite posibilitatea încheierii contractului de asigurare şi cu companii de asigurare străine.
Astfel, cetăţenii RM pot încheia contracte de asigurare cu o companie de asigurare străină numai în cazurile în
care asigurările solicitate nu se practică pe piaţa internă a serviciilor de asigurare.
În raportul juridic de asigurare, de rând cu asigurătorul şi asiguratul, poate participa şi o a treia persoană
– beneficiarul asigurării, în favoarea căruia se încheie contractul şi care este împuternicit să primească suma
asigurată. Astfel, conform Legii cu privire la asigurări, la încheierea contractului asiguratul este în drept să
desemneze o persoană sau câteva pentru a încasa suma asigurată în cazul decesului său.
Riscul de asigurare constituie pericolul presupus, în considerarea căruia se efectuează asigurarea.
Riscurile de asigurare se determină de Regulile sau Condiţiile asigurării în dependenţă de tipul asigurării. De
exemplu, în cazul asigurării răspunderii civile a deţinătorilor de autovehicule şi vehicule electrice urbane riscul
asigurării este considerat accidentul rutier.
Codul civil stabileşte că riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil dar incert, la care sunt expuse
viaţa, sănătatea sau patrimoniul unei persoane.
Cazul asigurat este evenimentul sau circumstanţa deja survenite, la prevederea cărora s-a efectuat
asigurarea. De cazul asigurat este legată apariţia dreptului asiguratului (sau a beneficiarului) la despăgubirea de
asigurare.
Conform prevederilor Codului civil cazul asigurat este evenimentul pentru înlăturarea consecinţelor
căruia s-a făcut asigurarea şi la producerea căruia apare obligaţia asigurătorului să plătească suma asigurată sau
despăgubirea.
Suma asigurată reprezintă, conform regulii generale, limita despăgubirilor posibile în cazul survenirii
cazului asigurat.
În conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări, asigurătorul răspunde sub formă bănească
prin suma asigurată. În limitele acestei sume asigurătorul este obligat să efectueze plata la survenirea cazului
asigurat.
În asigurarea de bunuri asigurătorul va plăti asiguratului la survenirea cazului asigurat despăgubire de
asigurare. Cuantumul despăgubirii de asigurare depinde de mărimea pagubei şi nu poate depăşi suma asigurată.
Prima de asigurare reprezintă plata pentru asumarea riscului de către compania de asigurare. Prima de
asigurare urmează să fie plătită în aceeaşi valută în care a fost stabilită suma asigurată, în cazul în care
contractul de asigurare nu prevede altfel.
Asigurătorul este în drept să propună majorarea sau reducerea respectivă a primei de asigurare odată cu
majorarea sau reducerea riscului asigurat. Primele de asigurare încasate de asigurător constituie proprietatea
acestuia.
14.2. Noţiunea şi elementele contractului de asigurare
Prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească asigurătorului prima de asigurare, iar acesta
se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau beneficiarului asigurării suma asigurată
ori despăgubirea în limitele şi în termenele convenite.
Părţile contractului de asigurare sunt: asigurătorul şi asiguratul. În calitate de asigurători pot fi
persoanele juridice, constituite inclusiv cu participarea capitalului străin, având orice formă organizatorico-
juridică prevăzută de legislaţie pentru a desfăşura activităţi de asigurare pe bază de licenţă şi conform Legii cu
privire la asigurări.
Obiectul contractului de asigurare se compune din două părţi: prima de asigurare (suma de bani pe care
asiguratul se obligă s-o plătească asigurătorului) şi despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care
asigurătorul este obligat s-o plătească asiguratului odată cu producerea cazului asigurat.

2
 Forma contractului de asigurare în toate cazurile trebuie să fie scrisă. Dovezi ale încheierii unui astfel
de contract sunt: poliţa de asigurare, documentul ce atestă că prima de asigurare a fost plătită sau că a fost
primită despăgubirea (ex: biletul de pasager în cazul asigurării pasagerilor).
În dependenţă de forma şi tipul asigurării, de voinţa părţilor, de obiectul asigurării, vârsta asiguratului
ş.a., termenul de asigurare poate fi foarte variat. Termenul asigurării obligatorii este, de regulă, un an. Anual
aceste raporturi juridice de asigurare se prelungesc în virtutea prevederilor legislaţiei. În cazul asigurării
obligatorii a pasagerilor termenul raportului juridic de asigurare este determinat de perioada de timp în care
pasagerul călătoreşte, adică din momentul urcării în mijlocul de transport până la părăsirea de către pasager a
teritoriului staţiei sau a aeroportului în punctul destinaţiei indicat în bilet.
Preţul în contractul dat nu figurează ca element inerent al contractului, însă ambele părţi urmăresc totuşi
un scop patrimonial. Astfel, asiguratul, achitând prima de asigurare, tinde să primească despăgubirea la
survenirea cazului asigurat, iar asigurătorul la rândul său urmăreşte încasarea primei de asigurare.
14.3. Formele şi tipurile asigurării
Conform prevederilor Legii cu privire la asigurări, există două forme de asigurare: obligatorie şi
facultativă (contractuală, benevolă).
Asigurarea obligatorie apare în virtutea stipulaţiei legii şi, deci, în afara voinţei participanţilor la
raporturile de asigurare. Asigurarea obligatorie este stabilită de lege pentru acele cazuri când interesele de stat
şi cele obşteşti implică luarea măsurilor obligatorii de asigurare, când statul are datoria să manifeste o grijă
deosebită faţă de anumite tipuri de bunuri sau anumite categorii de cetăţeni (poliţişti, militari, pasageri ai
anumitor tipuri de transport). Asigurarea obligatorie este orientată, întâi de toate, spre asigurarea intereselor
patrimoniale ale acestor categorii de cetăţeni şi a bunurilor lor.
Asigurarea facultativă apare în bază strict contractuală. Elementul obligatoriu al acestei forme de
asigurare este voinţa părţilor de a stabili raporturi contractuale.
Obiecte ale asigurării pot fi interesele patrimoniale ce nu contravin legislaţiei legate de:
- persoana asiguratului, viaţa, sănătatea şi capacitatea lui de muncă (asigurarea de persoane);
- bunurile persoanelor fizice şi juridice (asigurarea de bunuri);
- răspunderea pe care asiguratul o poartă faţă de persoanele fizice sau juridice pentru prejudiciile cauzate
lor (asigurarea de răspundere civilă).
Astfel, în funcţie de obiectul asigurării deosebim trei tipuri de asigurare: de persoane, de bunuri şi
asigurarea de răspundere civilă.
14.4. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de asigurare
Asigurătorul este obligat:
- să aducă la cunoştinţa asiguratului, într-o formă adecvată, condiţiile asigurării;
- să efectueze plata la apariţia dreptului asiguratului de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de
asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de asigurare;
- să compenseze asiguratului cheltuielile aferente evitării producerii cazului asigurat sau limitării
oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire;
- să păstreze confidenţa informaţiei despre asigurat şi persoanele asigurate, de care a luat cunoştinţă în
procesul asigurării.
Legea şi contractul de asigurare pot prevedea şi alte obligaţii pentru asigurător.
Asiguratul este obligat:
- să informeze asigurătorul la încheierea contractului despre toate circumstanţele esenţiale referitoare la
mărimea riscului ce se asigură;
- să informeze asigurătorul despre alte contracte de asigurare încheiate cu privire la obiectul respectiv;
- să plătească la timp primele de asigurare;
- să întreprindă acţiuni dependente de el pentru a evita producerea cazului asigurat sau pentru a limita
pagubele cauzate de producerea lui;
2
 - să informeze asigurătorul de producerea evenimentului asigurat îndată ce a aflat despre aceasta.
Legea şi contractul de asigurare pot prevedea şi alte obligaţii pentru asigurat.
Legea prevede că asigurătorul este în drept să refuze asiguratului plata deplină sau parţială a sumei
asigurate sau a despăgubirii de asigurare, dacă evenimentul asigurat s-a produs ca urmare:
- a unor acţiuni intenţionate ale asiguratului, ale membrilor majori ai familiei lui sau ale beneficiarului
asigurării, orientate spre provocarea sau facilitarea producerii cazului asigurat, cu excepţia acţiunilor de
îndeplinire a datoriei civice sau de apărare a vieţii, sănătăţii, onoarei şi demnităţii;
- a unei infracţiuni intenţionate săvârşite de asigurat sau beneficiarul asigurării, legate direct de
producerea evenimentului asigurat.
Asigurătorul este în drept să refuze plata integrală sau parţială a despăgubirii de asigurare dacă
asiguratul:
- a comunicat intenţionat asigurătorului informaţii false sau nu a comunicat date cunoscute de el ce
vizează interesele de asigurare, dacă circumstanţele tăinuite se află în raport de cauzalitate cu
producerea evenimentului asigurat;
- nu a înştiinţat la timp asigurătorul, deşi a avut posibilitate, despre producerea cazului asigurat sau a creat
intenţionat dificultăţi asigurătorului în determinarea circumstanţelor, caracterului şi întinderii pagubei;
- nu a luat măsurile dependente de el pentru evitarea producerii evenimentului asigurat sau pentru
limitarea pagubelor produse de el.
Nu se restituie paguba cauzată în urma acţiunilor militare, instituirii stării de război sau a stării
excepţionale, dezordinilor cu caracter de masă, acţiunii energiei nucleare.
În condiţiile de asigurare pot fi stabilite şi alte cazuri în care asigurătorul are dreptul să refuze plata
despăgubirii de asigurare.

3
 Tema 15. Succesiunea
1. Noțiunea moștenirii
Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat
moştenirea) către una sau mai multe persoane (succesorii). Ea se caracterizează prin următoarele:
Este o transmisiune mortis causa, ori, prin moştenire se poate transmite doar patrimoniul unei persoane
fizice decedate.
Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucât are ca obiect o universalitate juridică, un
patrimoniu care aparţinea defunctului, adică o totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămasă
fără titular.
Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin succesiune se supune unui
regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice, indiferent de natura (drepturi reale sau de creanţă, bunuri mobile
sau imobile etc.) şi provenienţa bunurilor care alcătuiesc masa succesorală (moştenite sau achiziţionate).
Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce presupune că transmiterea moştenirii sau renunţarea la
ea are caracter indivizibil.

2. Felurile moştenirii
În funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate,
moştenirea poate fi în temeiul legii (succesiune legală) sau testamentară (succesiune testamentară). De fiecare
dată când o persoană decedează fără a lăsa un testament prin care să dispună de bunurile sale după moarte,
transmiterea patrimoniului succesoral se va face persoanelor, în modul, ordinea şi în cotele determinate de lege.
Regulile succesiunii legale se vor aplica şi în cazul în care defunctul a dispus prin testament doar de o
parte din bunurile sale, dacă testamentul nu este valabil, precum şi atunci când defunctul a lăsat testament, însă
acesta nu se referă la transmiterea patrimoniului succesoral, ci la alte dispoziţii (numirea executorului
testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire etc.)
Moştenirea testamentară are loc în virtutea voinţei persoanei decedate, manifestate de acesta în timpul
viaţă, prin una din formele de testament prevăzute de lege. Moştenirea testamentară şi cea legală pot coexista.
Astfel, dacă testatorul nu a testat întregul său patrimoniu sau dacă există moştenitori rezervatari, care
beneficiază de dreptul la o parte din moştenire chiar şi împotriva voinţei testatorului, partea rămasă şi rezerva
succesorală se va atribui corespunzător moştenitorilor legali şi moştenitorilor rezervatari.

3. Deschiderea succesiunii. Momentul şl locul deschiderii succesiunii

Prin deschiderea succesiunii înţelegem faptul juridic care dă naştere transmisiunii succesorale şi care,
implicit, determină momentul în care încep să se aplice normele legale cu privire la moştenire. Potrivit art.2165
CC, acest fapt reprezintă decesul sau declararea morţii persoanei fizic de către instanţa de judecată. Doar
moartea naturală, constatată direct, sau declararea morţii printr-o hotărâre judecătorească, care instituie o
prezumţie in acest sens, declanşează deschiderea succesiunii, or, o persoană în viaţă nu pont transmită o
moştenire.
În conformitate cu art. 2165 CC, momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului
persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii
lui. Moştenitorii legali sau testamentari vor trebui să dovedească moartea, precum şi data sau momentul morţii
celui care a lăsat moştenirea. Potrivit art.54, al Legii privind actele de stare civilă din 26.04.2001, data morţii se
dovedește prin actul de deces, întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o
unitate sanitară, sau hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii persoanei.
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea organelor competente din punct
de vedere teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea. Astfel, procedura succesorală este de
competenţa notarului dela locul deschiderii succesiunii (art. 35, alin. 3 al Legii cu privire la notariat din
08.11.2002). Drept consecinţă, cererea de acceptare sau renunţare la succesiune se depune la acest notar, care
3
este împuternicit si a măsuri pentru paza averii succesorale şi eliberarea certificatului de moştenitor. Potrivit art.
2166 CC, Locul deschiderii moștenirii este locul unde cel care a lăsat moștenirea își avea reședința obișnuită în
momentul decesului, iar dacă această reședință obișnuită nu este cunoscută, locul de aflare a bunurilor sau a
părții principale a acestora ca valoare.

4. Condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni

Pentru ca o persoană să poată moşteni, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- persoana să dispună de capacitate succesorală;
- să aibă vocaţie succesorală;
- persoana să nu fie nedemnă de a moşteni.
Se consideră că are capacitate succesorală orice persoană care există la momentul deschiderii
succesiunii. Se consideră că există, adică au aptitudinea de a-l moşteni pe cel decedat:
• În cazul succesiunii testamentare - persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut vii după decesul acestuia,
indiferent de faptul dacă sunt sau nu copii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică la
momentul deschiderii succesiunii;
• în cazul succesiunii legale - persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi copiii lui concepuţi în timpul vieţii şi născuţi după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra
patrimoniului succesoral vacant.
O altă condiţie necesară pentru a putea moşteni este existenţa vocaţiei succesorale. Pentru ca o
persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a culege moştenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la
moştenire, in baza legii sau a testamentului lăsat de defunct. În virtutea legii, vocaţie (chemare) la moştenire au
rudele defunctului. Prin testament se poale conferi vocaţie succesorală oricărei persoane cu capacitate
succesorală.
O ultimă condiţie necesară pentru a putea moşteni este ca moştenitorul sa nu fie nedemn. Nedemnitatea
succesorală constă în decăderea moştenitorului din dreptul de a moşteni o persoană decedată, datorită săvârşirii
unor fapte grave (expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.

5. Moştenirea legală
1. Noţiunea şi principiile moştenirii legale. Clasele de moştenitori
Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii la
persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Potrivit art.2167 CC, moştenirea legală intervine de
fiecare dată în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) testamentul întocmit de testator a fost declarat nul;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.
În afară de situaţiile menţionate mai sus moştenirea legală intervine şi atunci când testamentul lăsat nu
conţine dispoziţii testamentare cu privire la dispunerea de patrimoniu, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă
(desemnarea executorului testamentar, dispoziţii cu privire la funeralii, dispoziţii cu privire la dezmoştenire
etc.). În fine, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară.
Potrivit Codului civil, rudele defunctului sunt ierarhizate în cinci clase de moştenitori, fiind chemaţi la
moştenire în următoarea ordine:
Clasa întîi de moștenitori legali (art. 2178)
    (1) Fac parte din clasa întîi de moștenitori legali descendenții defunctului.
    (2) Descendentul care este în viață la momentul deschiderii moștenirii îi exclude de la moștenire pe ceilalți

3
descendenți care se află în relații de rudenie cu defunctul prin intermediul celui dintîi. 
    (3) Locul descendentului decedat la momentul deschiderii moștenirii îl ocupă descendenții acestuia
(reprezentarea succesorală).
    (4) Copiii defunctului moștenesc în cote succesorale egale. 
    (5) Copiii care înlocuiesc părintele decedat conform dispozițiilor alin. (3) moștenesc în cote egale cota
succesorală la care ar fi avut dreptul părintele decedat. 
Clasa a doua de moștenitori legali (art.2179 )
    (1) Fac parte din clasa a doua de moștenitori legali părinții defunctului și descendenții acestora. 
    (2) Dacă la momentul deschiderii moștenirii părinții defunctului sînt în viață, moștenesc numai ei, în cote
succesorale egale.
    (3) Dacă la momentul deschiderii moștenirii nu este în viață unul dintre părinții defunctului, în locul
părintelui celui decedat sînt chemați la moștenire descendenții lui în conformitate cu regulile aplicabile pentru
moștenitorii de clasa întîi. În cazul în care părintele decedat nu are descendenți, unic moștenitor devine
părintele supraviețuitor.
Clasa a treia de moștenitori legali (art.2180 )
    (1) Fac parte din clasa a treia de moștenitori legali bunicii și bunicile defunctului și descendenții acestora.
    (2) Dacă la momentul deschiderii moștenirii bunicul și bunica sînt în viață, moștenesc numai ei, în cote
succesorale egale.
    (3) Dacă la momentul deschiderii moștenirii unul dintre bunici dintr-o pereche nu este în viață, locul
bunicului (bunicii) decedat(e) este ocupat de descendenții acestuia. Dacă bunicul (bunica) decedat(ă) nu are
descendenți, cota succesorală a acestuia trece la celălalt bunic din perechea respectivă, iar dacă acesta nu este în
viață, la descendenții acestuia din urmă. 
    (4) Dacă la momentul deschiderii moștenirii o pereche de bunici nu este în viață și dacă aceștia nu au
descendenți, atunci moștenesc ceilalți bunici care sînt în viață, iar dacă aceștia nu sînt în viață, descendenții
acestora. 
    (5) În măsura în care descendenții ocupă locul părinților lor sau al ascendenților mai îndepărtați, se aplică în
mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la moștenitorii de clasa întîi.
Clasa a patra de moștenitori legali (art.2181)
    (1) Fac parte din clasa a patra de moștenitori legali străbunicii defunctului și descendenții acestora. 
    (2) Dacă la momentul deschiderii moștenirii străbunicul și/sau străbunica sînt în viață, moștenesc numai ei.
Dacă sînt mai mulți, ei moștenesc în cote succesorale egale, indiferent de faptul dacă aparțin aceleiași linii sau
liniilor diferite. 
    (3) Dacă la momentul deschiderii moștenirii străbunicii și străbunicele nu sînt în viață, moștenește acela
dintre descendenți care se află într-un grad de rudenie mai apropiat cu defunctul. În cazul în care mai multe
persoane se află în același grad de rudenie, aceștia moștenesc în cote succesorale egale.
Clasa a cincea de moștenitori legali (art.2183)
    (1) Fac parte din clasa a cincea de moștenitori legali strămoșii mai îndepărtați ai defunctului și descendenții
acestora. 
    (2) Dispozițiile art. 1451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.
6. Moştenirea testamentară
În conformitate cu art.2191 CC, testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi
personal, prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate
bunurile sale sau de o parte din ele.
Formele testamentului
Testamentul olograf este testamentul scris în întregime personal, datat şi semnat de testator; Cu toate
că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind întocmit ca înscris cu semnătură privată, testamentul

3
olograf este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege
drept condiţii de valabilitate.
Testamentul autentic adeverit de autoritatea învestită în acest scop. Art.2226 CC recunoaşte drept
autentic testamentul notarial, precum si asimilat cu cel autentificat notarial. Pornind de la prevederile art. 3 al
Legii m 1453-XV Cu privire la notariat din 08.11.2002, pe teritoriul Republicii Moldova testamentele pot fi
autentificate de către notarii de stat, notarii publici şi alte persoane abilitate prin lege, iar testamentele
cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate se autentifică de consulii Republicii Moldova. În
conformitate cu art. 39, lit. q) al Legii nr. 436 privind administraţia publică locala din 28.12.2006 şi art. 37 al
Legii cu privire la notariat, secretarii consiliilor locale sunt abilitaţi să autentifice testamente.
Testamentele privilegiate întocmite în situații speciale
Se consideră testamente privilegiate întocmite în situații speciale următoarele testamente întocmite cu
respectarea condiției prevăzute la art. 2227 alin. (1):
   a) testamentele persoanelor aflate pentru tratament la spitale, alte instituții curativ-profilactice, în sanatorii sau
care locuiesc în instituțiile de protecție socială, autentificate de către medicii-șefi, de adjuncții lor pe problemele
medicale sau de medici de gardă ai acestor spitale, instituții curativ-profilactice, sanatorii, precum și de
directorii, medicii-șef sau adjuncții lor ai instituțiilor de protecție socială;
    b) testamentele persoanelor aflate în expediții de cercetare, autentificate de către șefii expedițiilor; 
    c) testamentele militarilor și ale membrilor familiilor militarilor, în punctele de dislocare a unităților militare,
a formațiunilor și a instituțiilor de învățămînt militar, unde nu este notar sau alte organe ce îndeplinesc acte
notariale, precum și testamentele persoanelor civile care lucrează în aceste unități/formațiuni/instituții, ale
membrilor familiilor lor, autentificate de către comandanții acestor unități, formațiuni sau șefii instituțiilor de
învățămînt;
    d) testamentele persoanelor aflate în locurile de detențiune, autentificate de către șefii penitenciarelor sau
adjuncții lor;
    e) testamentele persoanelor aflate la bordul navelor maritime și navelor de navigație internă, care navighează
sub pavilionul Republicii Moldova, autentificate de către comandanții acestor nave. Dacă vasul staționează într-
un port al Republicii Moldova sau într-un port străin în care este un agent diplomatic sau consular al Republicii
Moldova, această formă de testare nu poate fi aplicată;
    f) testamentele autenticiate de secretarii consiliilor locale în condițiile legii.

CONFIRMAREA DREPTURILOR REZULTATE DIN MOȘTENIRE

1 Eliberarea certificatelor
Activitatea notarială se realizează prin întocmirea de către notar a actelor notariale, prin
îndeplinirea acţiunilor și procedurilor notariale şi oferirea consultaţiilor notariale, în vederea
exercitării atribuţiilor prevăzute de lege1. Actul notarial va fi încheiat în formă autentică în
baza legii sau la cererea persoanei interesate. În procedura succesorală, de certificare a faptelor
prevăzute de lege, se eliberează certificatul respectiv2.
În funcţie de calitatea pe care o are o persoană într-o procedură succesorală, se disting
următoarele tipuri de certificate eliberate de notarul la care a fost deschisă procedura
succesorală:
a) certificatului de moștenitor;
b) certificatului de legatar;
1
Legea privind procedura notarială nr. 246 din 15.11.2018. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 89 din 01.02.2019. Art. 4.
2
Ibidem, art. 5
3
 c) certificatului de executor testamentar;
d) certificatului de custode al masei succesorale;
e) certificatului de administrator al masei succesorale. 
A. Certificatul de moştenitor reprezintă actul de confirmarea a dreptului moştenitorului
la moştenire, iar în cazul mai multor comoștenitori, în certificat se va indică și mărimea cotelor
succesorale ale acestora.
Certificatul de moştenitor se va elibera de notarul la care se desfășoară procedura
succesorală, la cererea moștenitorului sau a tuturor comoștenitorilor. În certificatul de
moştenitor nu se va include lista bunurilor care intră în componența masei succesorale, iar dacă
există o cerere expresă din partea comoştenitorilor, în certificat nu se va indica mărimea cotelor
succesorale. În caz de necesitate, cotele succesorale pot fi determinate ulterior în baza unei
evaluări a bunurilor lăsate fiecărui comoștenitor. 
Cererea de eliberare a certificatului de moştenitor va conţine:
a) informații privind defunctul: numele, prenumele, sexul, data și locul nașterii, starea
civilă, cetățenia, codul personal, locul reședinței obișnuite în momentul decesului,
data și locul decesului;
b) informații privind solicitantul: numele, prenumele, sexul, data și locul nașterii, starea
civilă, cetățenia, codul personal, adresa și, dacă este cazul, relația cu defunctul;
c) raportul pe care se întemeiază dreptul său de moștenire (rudenie, adopție sau
căsătorie).
d) o indicație care să precizeze dacă există sau au existat careva persoane care ar fi
putut înlătura solicitantul de la moștenire sau i-ar fi putut micșora cota succesorală,
inclusiv existența altor comoștenitori și identificarea lor în măsura cunoscută
solicitantului; 
e) o indicație care să precizeze dacă există sau nu dispoziții testamentare ale defunctului
și care anume; dacă nu se anexează nici originalul, nici o copie, se dau indicații
referitoare la locul unde se află originalul;
f) o declarație prin care se atestă, în conformitate cu cunoștințele de care dispune
solicitantul, existența sau absența unui proces judiciar privind dreptul la moștenire al
solicitantului, inclusiv privind nedemnitatea solicitantului;
g) o indicație care să precizeze dacă vreunul dintre moștenitori a făcut o declarație
privind acceptarea moștenirii sau renunțarea la aceasta;
h) o declarație prin care solicitantul acceptă moștenirea (dacă nu a depus o declarație de
acceptare anterior). 
Persoana care solicită eliberarea certificatului de moștenitor în baza dispoziției
testamentare este obligată să declare:
a) dispoziția testamentară pe care se întemeiază dreptul său la moștenire;
b) dacă testatorul a lăsat alte dispoziții testamentare și care anume; dacă nu se anexează
nici originalul, nici o copie, se dau indicații referitoare la locul unde se află originalul.
Investigația desfășurată de notar
Verificînd informațiile comunicate de solicitant, notarul care desfășoară procedura
succesorală este obligat, din oficiu, să desfășoare investigațiile corespunzătoare și să
administreze probele pe care le consideră necesare.
Notarul ia toate măsurile pentru a informa moș-tenitorii cunoscuți și legatarii despre
inițierea procedurii succesorale. 
Dacă este necesar pentru stabilirea elementelor care urmează a fi certificate, notarul poate:

3
 - să audieze orice persoană implicată și, dacă există, executorul testamentar sau
administratorul masei succesorale;
- să obțină informații din registrul de stare civilă și alte registre de publicitate din
Republica Moldova;
- să solicite informații din registrele de publicitate ale altor state în condițiile legii statului
respectiv sau ale tratatului internațional dintre Republica Moldova și statul respectiv.
Constatarea dreptului la moștenire
Certificatul de moștenitor se eliberează după ce notarul care desfășoară procedura
succesorală constată cu certitudine faptele necesare pentru justificarea cererii privind
eliberarea certificatului.  Notarul îi include în certificat pe toți comoștenitorii constatați cu
certitudine care au acceptat moștenirea, chiar dacă ei nu au fost indicați în cererea privind
eliberarea certificatului. 
Pînă la eliberarea certificatului de moștenitor, notarul poate elibera moștenitorului care a
acceptat moștenirea un certificat de calitate de moștenitor în scopul legitimării sale în
raporturile cu terții. Certificatul de calitate de moștenitor nu produce efectele certificatului de
moștenitor. La eliberarea certificatului de moștenitor, certificatul de calitate de moștenitor se
revocă de către notar și se restituie acestuia. Regulile cuprinse în prezentul alineat se
menționează în certificatul de calitate de moștenitor. 
Termenul de eliberare a certificatelor
Notarul eliberează fără întîrziere certificatele în conformitate cu procedura prevăzută de
lege, atunci cînd elementele care trebuie certificate au fost stabilite cu certitudine. Notarul nu
eliberează certificatul solicitat atît timp cît elementele care trebuie certificate fac obiectul unui
proces judiciar. 
Certificatul de moştenitor trebuie să cuprindă: data eliberării; notarul care îl eliberează;
numele şi ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea dacă moştenirea este
legală sau testamentară; numele, calitatea şi domiciliul moştenitorilor; bunurile succesorale;
cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre moştenitori. Până la eliberarea certificatului, notarul
va verifica faptul decesului celui ce a lăsat moştenirea, data şi locul deschiderii succesiunii,
faptul acceptării succesiunii, raporturile de rudenie, existenţa sau lipsa testamentului,
componenţa masei succesorale şi costul ei. Moştenitorii legali lipsiţi de posibilitatea de a
prezenta documentele care confirmă raporturile de rudenie sau de căsătorie cu cel care a lăsat
moştenirea, pot fi incluşi în certificatul de moştenitor cu acordul în scris al tuturor celorlalţi
succesori care au acceptat succesiunea.
Certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate cu privire la bunurile din
componenţa masei succesorale, însă face dovada deplină a calităţii de moştenitor şi a cotei
sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
B. Certificatul de legatar se eliberează la cererea unuia din moștenitori, creditor al masei
succesorale, legatar sau executor testamentar. În certificatul de legatar se indică identitatea
legatarului, lista drepturilor și/sau a bunurilor care revin acelui legatar și limitele acestora în
temeiul legii și/sau în temeiul dispoziției testamentare. 
C. Certificatul de executor testamentar, custode sau administrator al masei
succesorale se eliberează la cererea executorului, custodelui sau administratorului. În certificat
se indică împuternicirile executorului testamentar/custodelui/ administratorului și limitele
acestora în temeiul legii și/sau în temeiul dispoziției testamentare. La încetarea atribuțiilor
acestora, certificatul își pierde valabilitatea.

3
În cazul în care nu există moştenitori legali sau testamentari, la cererea reprezentantului
statului, notarul va constata succesiunea vacantă şi va elibera certificat de succesiune vacantă.

2 Regimul juridic comun al certificatelor

Indiferent de forma de certificat eliberată de notar, acestea vor produce de la data eliberării
aceleaşi efecte juridice:
(1) Se prezumă că certificatul probează cu exactitate elementele stabilite în
el. 
(2) Se prezumă că persoana menționată în certificat drept moștenitor,
legatar, executor testamentar, custode sau administrator al masei succesorale are statutul
menționat în certificat și/sau este titular al drepturilor sau al împuternicirilor prevăzute în
certificat, fără alte condiții și/sau restricții aferente respectivelor drepturi sau împuterniciri
decît cele prevăzute în certificat și rezultate din lege.
(3) În cazul în care o persoană menționată într-un certificat drept persoană
îndreptățită sau împuternicită să dispună de bunurile din masa succesorală dispune de
aceste bunuri în favoarea unei alte persoane, se consideră că cea din urmă, dacă
acționează pe baza informațiilor atestate în certificat, devine parte la un contract cu o
persoană îndreptățită sau împuternicită să dispună de bunurile vizate, cu excepția cazului
în care această persoană cunoaște că cele conținute în certificat nu corespund realității sau
nu are cunoștință de acest fapt din cauza unei culpe grave. 
(4) Certificatul constituie un titlu valabil pentru înregistrarea în registrul
de publicitate corespunzător a drepturilor atestate de el. 
Rectificarea, modificarea sau retragerea certificatului poate avea loc în cazul în care:
 s-a depistat o eroare de redactere - la cererea oricărei persoane care
dovedește că are un interes legitim sau din proprie inițiativă, notarul care a eliberat
certificatul trebuie să îl rectifice. 
 s-a stabilit că certificatul sau anumite elemente din certificat nu
corespund realității - la cererea unei persoane care dovedește că are un interes legitim
sau din proprie inițiativă, notarul trebuie să modifice sau să retragă certificatul. 
Notarul trebuie să informeze fără întîrziere toate persoanele cărora le-a fost eliberat
certificatul cu privire la orice rectificare, modificare sau retragere a acestuia.
Dacă într-un registru de publicitate s-a făcut o înregistrare în temeiul certificatului care
ulterior este rectificat, modificat sau retras și se prezumă că rectificarea înregistrării în registru
este posibilă, notarul depune la registru o cerere de notare a rectificării, modificării sau
retragerii certificatului. Cererea de rectificare, modificare sau retragere a certificatului se poate
înainta în termen de 3 ani de la data în care persoana care solicită rectificarea, modificarea sau
retragerea a cunoscut sau trebuia să cunoască că cele conținute în certificat nu corespund
realității, dar nu mai tîrziu de 10 ani din momentul deschiderii moștenirii.
Contestarea actelor notarului are loc în următoarele condiţii:
 contestarea se face prin depunerea în instanţa de judecată a unei acţiuni de către
oricare dintre persoanele indicate în certificat. 
 persoana care contestă trebuie să dovedească că are un interes legitim.
 instanţa  de judecată competentă rectifică, modifică sau retrage certificatul ori
asigură rectificarea, modificarea sau retragerea certificatului de către notarul care l-a
eliberat, în cazul în care, ca urmare a contestației, se stabilește faptul că certificatul
nu corespunde realității. 
3
 instanţa  de judecată eliberează certificatul sau se asigură că notarul reexaminează
cazul și îndeplinește un nou act, în cazul în care, ca rezultat al contestației, se
stabilește că eliberarea certificatului a fost refuzată în mod nejustificat.