MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII

MOLDOVA ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT

Referat la disciplina Dreptul Constituțional

NORMELE DE DREPT CONSTITUȚIONAL

Autorul: Russu Victoria

Studentă anul 1, DFRT 212

Conducător ştiinţific:IGOR BANTUȘ

Chișinău

1
 PLAN

Introducere………………………3-4
1. Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept…4-5
1.2 Noţiunea de instituţii politice…5
2. Conceptul ramurii de drept constituţional.......................5-8
3. .Noţiunea şi trăsăturile normei juridice…8-10
3.1. Structura normei juridice……10-11
4. Particularităţile normei de drept constitutional…11-13
5.Izvoarele dreptului constituţional ca ramură de drept…13

6.Definirea raportului juridic...13-14

7. Actiunea normelor în timp…14-16

7.1 Actiunea normelor juridice în spatiu si asupra persoanelor…16-18
Concluzie…………………………………………………….19
Bibliografie………………………………………………20

2
NOTĂ INTRODUCTIVĂ
Unii consideră că ştiinţa dreptului constituţional reprezintăun sistem de
cunoştinţe istorice, logic fundamentate, căpătate în rezultatul cercetării dreptului
constituţional ca ramură de drept, a relaţiilor reglementate de această ramură,
precum şi a practicii realizării normelor dreptului constituţional. Punctul de pornire
în determinarea corectă şi completă a conceptului ştiinţei dreptului constituţional îl
constituie obiectul său de studiu.
Dreptul constituţional ca ramură s-a impus ca fundament pentru celelalte ramuri de
drept şi s-a divizat dintr-o altă ramură de drept, drept administrativ, devenind o
ramură independentă.

Dreptul constituţional este ramură principală a sistemului dreptului din R.M. care
prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante relaţii
sociale ,reglementate prin norme juridice.

Dreptul constituţional cuprinde norme care au ca obiect de reglementare

instituţionalizarea şi exercitarea puterii de stat ,norme adoptate de o autoritate
legiuitoare,anume împuternicită în acest scop şi după o procedură specială.

Dreptul constituţional este ramura fundamentală a dreptului fiecărei ţări,care

reglementează modul de organizare a societăţii în stat ,esenţa ,forma şi mecanismul
statului,atribuţiile şi responsabilităţile guvernanţilor, dar şi drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.

Drept constituţional este ramura fundamentală a dreptului fiecărei ţări,prezentînd

totalitatea normelor juridice ,care consolidează baza economică a statului ,forma de
guvernare, forma de organizare a statului, stabileşte modul de formare ,competenţa
, dar şi activitatea organelor puterii de stat şi de administrare a statului, sistemul
electoral ,drepturile şi libertăţile fundamentale. Ca ramură a sistemului
dreptului ,dreptul constituţional reprezintă un sistem de norme juridice şi instituţii
juridice , care în raport cu sistemul dreptului , este parte a acestuia, fiind:

 Un ansamblu organizat de norme şi instituţii juridice care au acelaşi obiect

de reglementare ,folosind aceleaşi metode .
 Între normele juridice şi instituţiile juridice sunt legături specifice ,care
determină manifestarea lor într-un complex unitar şi interdependent .
3
  Între normele dreptului constituţional există o ordine ierarhică ,în vîrful
căreia se găsesc normele din Constituţie.

Dreptul constituţional are un triplu obiect, respectiv trei mari componente ce

constituie un ansamblu unitar:
• drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi
bazele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale;
• drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor
dreptului sau sistemul normativ;
• drept constituţional substanţial sau relaţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.

1.Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept

Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca

scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale. Dreptul fiecărui stat se prezintă
ca un ansamblu sistematizat de norme juridice cuprinzând mai multe ramuri de
drept: drept constituţional, drept administrativ, drept civil, drept penal, etc. Ramura
principală a dreptului este dreptul constituţional care, prin normele sale, consacră şi
ocroteşte cele mai importante valori sociale, economice, politice, culturale. Una
dintre funcţiile primordiale ale dreptului este de a reglementa conduita oamenilor.
Funcţia dată se realizează prin aceea că în relaţiile reglementate pe cale juridică,
oamenii sânt obligaţi să se comporte conform prescripţiilor normelor juridice.
Aceste relaţii sociale capătă caracter de relaţii sau raporturi juridice. Ele se numesc
juridice deoarece ele sânt create şi rezultă din acţiunea dreptului, spre deosebire de
relaţiile morale, religioase etc., care sânt rezultatul altor norme sociale. Atât timp
cât o relaţie socială nu e reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie
juridică şi nu este apărată de forţa coercitivă a statului.
Definiţia materială şi istorică. Se consideră că aceasta cuprinde articolul 16 din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789: „Orice societate
în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată,
nu are Constituţie”. Definiţia dată este considerată incompletă deoarece:
- nu defineşte totalmente dreptul constituţional care are ca obiect cu mult mai
multe norme decât garantarea drepturilor şi separaţia puterilor;
- precizează doar ce ar trebui să includă o Constituţie;
- pune accent doar pe conţinutul reglementării, făcând abstracţie de forma acestea;

4
- folosind exclusiv definiţia dată am putea considera unele acte normative ale
puterii executive ca fiind legi numai de aceea că materia reglementată este din
domeniul legii (se neglijează supremaţia constituţiei).
Definiţia formală a dreptului constituţional are elementul decisiv supremaţia
normelor juridice constituţionale, dreptul constituţional fiind alcătuit din norme a
căror supremaţie se impune faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de legislator.
Normele constituţionale au o forţă supremă faţă de celelalte norme juridice datorită
obiectului lor de reglementare şi procedurii specifice de adoptare. Definiţia este
considerată incompletă deoarece:
– face abstracţie de conţinutul reglementării;
– o normă poate fi considerată constituţională pentru că ea a fost adoptată potrivit
unei proceduri specifice, ceea ce nu este întotdeauna aşa;
Definiţia pedagocică desemnează dreptul constituţional drept instrument prin
intermediul căruia se asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii în cadrul
unui stat-naţiune. Este utilizată mai mult în cadrul ştiinţei dreptului constituţional.

1.2 Noţiunea de instituţii politice

În cadrul oricărei societăţi o componentă importantă a sistemului politic o
constituie instituţiile politice. Ele asigură derularea şi realizarea efectivă a vieţii şi
practicii politice.Instituţia este desemnată ca forma de organizare creată de oameni
în vederea realizării unor interese, atingerii unor scopuri. Element fundamental al
instituţiilor este acela că ele sânt modele de relaţii sociale stabile, relativ
permanente.
Instituţiile politice sânt un ansamblu de reguli de conduită care au acelaşi obiect şi
aceleaşi funcţii care constituie un tot unitar. Principala lor caracteristică este acea
că au ca obiect de activitate puterea politică: organizarea, transmiterea, exercitarea,
conducerea şi legitimarea ei.
În orice sistem politic se întâlnesc două tipuri distincte de instituţii politice:
a) instituţii politice statale care au în centrul lor statul (ex.: instituţia politică
executivă – guvernul, instituţie politică legislativă – paramentul, instituţia şefului
statului etc.)
b) instituţii politice extrastatale din care fac parte şi partidele politice ( ex.:
proprietatea, căsătoria, etc.).
Instituţiile politice, îndeosebi cele statale, constituie parte integrantă a dreptului
constituţional şi obiectul său de studiu.
2.Conceptul ramurii de drept constituţional

Dreptul nu reprezintă o sumă aritmetică a normelor juridice, ci un ansamblu al

5
acestora, ele fiind organizate într-un sistem.
Ramura principală a sistemului de drept din Republica Moldova este ramura
dreptului constituţional, obiectul de reglementare al căreia include cele mai
importante relaţii economice, sociale şi politice reglementate de normele juridice.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de
realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se
cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise
din lume.
Până la sfârşitul sec. al XVIII-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se supuneau
foarte rar unor reguli de drept. Dreptul constituţional este o prezenţă mult mai
târzie în sistemul de drept, neavând vechimea de ex. a dreptului civil. Şi conceptul
clasic de drept constituţional se formează mult mai târziu, el fiind de origine
italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze. Prima catedră expres denumită
"drept constituţional" s-a creat la Ferrara în 1797, fiind încredinţată lui Giuseppe
Campagnoni di Luzo. În Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în
1834, la Paris, iar cel care preda dreptul constituţional era Pellegrino Rossi, tot un
italian. Noţiunea de drept constituţional se răspândeşte cu timpul şi în alte ţări. În
unele state precum Austria, Germania şi Rusia această disciplină (şi implicit
ramura de drept) este răspândită şi cunoscută sub denumirea de drept de stat.
În Republica Moldova, aflată la etapa incipientă de realizare a conceptului
statului de drept şi reieşind din principiile formulate în Legea fundamentală, este
utilizată pe larg noţiunea de "drept constituţional". Sintetizând părerile exprimate
în literatura juridică, vom defini dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului
unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii. Trebuie să adăugăm că noţiunea dreptului constituţional nu trebuie
confundată cu noţiunea de constituţie. Constituţia este o parte a dreptului
constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept constituţional există chiar şi
acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă
decât cea a constituţiei.
În sens restrâns, în drept, prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice, unite
pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi
permanenţa. Astfel, instituţia denumită şi juridică, este o parte a unei ramuri de
drept şi vorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc.
Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze
puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum Preşedintele,
primul ministru, Parlamentul etc. Dacă expresia instituţii politice are la început un
conţinut juridic, care rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut politic, care
apropie sensibil semnificaţia sa de cea de "regimuri politice". Iar regimul politic
este, într-un stat anumit, rezultanta jocului forţelor politice, în principal al
partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de determinările
istorice, ideologice, economice. Studiul simultan al dreptului constituţional şi al
instituţiilor politice permite plasarea dreptului în contextul sociologic şi
determinarea adevăratei sale semnificaţii.

6
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Au
apărut deodată, din aceleaşi cauze şi pot fi explicate mult mai bine împreună.
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile
statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru
toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe
economice, umane, politice. Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp
eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice, intervenind pentru a
chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor.
 Categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul
subiectiv.
1. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea regulilor de conduită (normelor
juridice), instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este realizată de
bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.
2. Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinţei unei
persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării
unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să
ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită
activitate.
 După natura interesului protejat, normele juridice se divizează în norme de
drept public şi norme de drept privat.
1. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile
publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de
interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează
voinţa statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri
de drept şi anume: dreptul internaţional public, dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc.
2. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare,
fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem
dreptul civil, dreptul comercial, etc.

Cel mai important element al sistemului de drept este norma juridică.

Norma juridică - regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, adoptată

ori acceptată de către stat (prin intermediul autorităţilor publice), destinată
reglementării normative a relaţiilor sociale, respectarea căreia este asigurată prin
aplicarea forţei de constrângere a statului.
Ramura de drept constituie un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic
între ele, şi care reglementează relaţii sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi
metodă sau acelaşi complex de metode.
Unele ramuri de drept, formate dintr-un număr mai mare de norme juridice şi
având drept obiect de reglementare un cerc mai larg de relaţii sociale, pot cuprinde
în sine subramuri de drept:
1. dreptul locativ - subramură a dreptului civil;

7
 2. dreptul parlamentar - subramura a dreptului constituţional.
În interiorul ramurii de drept normele juridice pot fi consolidate în instituţii
juridice - totalitatea normelor juridice, care reglementează o categorie separată de
relaţii sociale şi fac parte din obiectul de reglementare a unei ramuri de drept, cum
ar fi:
1. instituţia dreptului de proprietate din dreptul civil
2. instituţia căsătoriei în dreptul familiei
3. instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional
Scopul urmărit de normele juridice constă în reglementarea normativă a relaţiilor
sociale în conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat, cu valorile sociale
promovate de societatea respectivă, realizându-se prin intermediul raporturilor
juridice. Raporturile juridice sunt o categorie de raporturi sociale, reglementate de
norme juridice, în cadrul cărora participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii
reciproce.

3.Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică reprezintă regula de conduită generală, obligatorie şi impersonală,

instituită sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa
coercitivă a statului.Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza
lor alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale.
Trăsăturile specifice ale normei juridice sunt:
Norma juridică are caracter general şi impersonal. Norma nu este individuală, ea
stabileşte trăsăturile tipice ale situaţilor de viaţă. Cuprinzând o generalitate de
relaţii, ea apare ca un model de conduită a participanţilor la relaţia socială dată.
Norma juridică vizează un număr nedeterminat de cazuri eventuale reale de acelaşi
fel. Există norme juridice care vizează părţi determinante ale teritoriului (zona de
frontieră, unităţi administrativ-teritoriale) sau care privesc anumite categorii de
subiecte(militarii, comercianţii, elevii, etc.). Sânt norme juridice care
reglementează drepturi şi obligaţii pentru organe unipersonale, cum ar fi:
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General al ţării, etc. În cazul dat
norma îşi păstrează caracterul impersonal deoarece reglementarea nu ia în vedere
persoana care la un anumit moment ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.
Norma juridică are caracter obligatoriu. Obligativitatea normei juridice e dictată
de scopul acesteia: asigurarea ordinii publice. De aceea norma juridică trebuie să:
corespundă structurii şi necesităţilor superioare ale societăţii, să fie recunoscută ca
obligatorie de către majoritatea destinatarilor săi ca rezultat al caracterului său
necesar. Obligativitatea normei juridice înseamnă că ea se va aplica imediat (din
momentul intrării în vigoare), continuu şi necondiţionat. Libertatea individuală nu
trebuie înţeleasă ca libertate faţă de lege. Caracterul obligatoriul al normei juridice
este asigurat de forţa coercitivă a statului. Măsurile de constrângere sânt aplicate de
către stat în cazul încălcării normelor de drept.

8
Norma juridică are un caracter tipic. Norma juridică exprimă aspecte generale şi
presupune subordonarea faţă de o conduită-tip. Astfel norma juridică
reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adresată unui cerc de persoane
determinate prin indicii-tip.
Norma juridică implică un raport intersubiectiv. Norma juridică presupune
schimbul just între persoane aflate într-un raport juridic. Aici se impune caracterul
bilateral al normei de drept care este prezent şi atunci când se nasc raporturi
juridice unilaterale (ex.: testament) deoarece se au vedere relaţii (chiar dacă nu
imediate). Ideea de bilateralitate este legată şi de cea de alterare a normei
(transformarea subiectivului în obiectiv) şi cea de reciprocitate.

Normele dreptului constituţional pot fi clasificate:

a)După sfera lor funcţională :
1)norme de reglementare (reglementarea de relaţii sociale)
2)norme de protecţie (asigurare şi conservare în marea lor majoritate fiind interdicţii). ( art. 5 al.
(2). Art.11 al. (2) ).
b)După modul de aplicabilitate :
1)norme de aplicaţie mijlocită (indirectă) care d-au reglementări de principiu, care pentru a
fi puse în aplicare în cazuri concrete sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de
drept ( proprietatea art.9 , protecţia familiei şi a copiilor orfani).

2) norme de aplicaţie nemijlocită (directă) ,acestea nu au nevoie să fie precizate prin alte acte
normative prin alte acte din drept (instituţiile politice ,egalitatea în drepturi. Art. 16)

c)După modul de influenţă asupra subiectului de drept :

- a) norme imperative, care impun o anumită conduită, cerând săvârşirea unei
acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni, prin 4 obligarea la un
comportament de la care subiecţii de drept nu se pot abate. La rândul lor,
normele imperative sunt de două feluri:
- norme onerative, care prevăd în mod expres obligaţia constând în săvârşirea
unei acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduită. Cu titlu de exemplu,
menţionăm articolul 813 din Codul civil, care prevede că „Toate donaţiile se fac
prin act autentic.”
- norme prohibitive, care interzic o anumită conduită, adică săvârşirea unui
anumit act sau fapt. Exemplificăm prin articolul 40, alineatul (4) din Constituţie,
care prevede: „Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.”
9
- b) norme dispozitive, care, pe lângă o anumită conduită, prevăd şi posibilitatea
unei conduite subsidiare, acordând o sferă de comportament mai largă subiecţilor
de drept. Normele dispozitive se împart în:
- norme permisive, care permit o anumită conduită, fără, însă, a o impune, ca de
exemplu articolul 1587 al Codului civil, care prevede că „părţile pot stipula
dobândă pentru un împrumut de bani, producte sau alte lucruri mobile.”
- norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduite subsidiare, scopul lor
fiind ca, atunci când subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate opţiunea, de obicei
în privinţa unui contract, să suplinească voinţa acestora. Cu titlu de exemplu,
menţionăm articolul 1319 din Codul civil, care prevede, în materia contractului de
vânzare-cumpărare, că „Predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul
vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel”
.

După durata în timp (acţiunii în timp):

1)norme permanente (nu este stabilit termenul de ieşire din vigoare).
2)norme provizorii (trecerea de la un sistem la alt sistem) .

3.1 Structura normei juridice

Sub aspect logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
A. Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în
care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se
adresează. Exemplu: articolul 1365 din Codul civil: „Dacă cumpărătorul nu
plăteşte preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării”. În această normă,
ipoteza constă în atitudinea cumpărătorului de a nu plăti preţul convenit.
B. Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce
trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză. În exemplul
de mai sus, dispoziţia constă în obligaţia pe care o are cumpărătorul de a plăti
preţul convenit.
C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din
nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei,
precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva
subiectului de drept care a încălcat norma. În exemplul dat, sancţiunea constă în
posibilitatea vânzătorului de a cere şi obţine rezoluţiunea vânzării, adică
desfiinţarea ei pentru cauză de neexecutare. În funcţie de gradul lor de determinare,
sancţiunile se clasifică în: - sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o
exprimare a unei întinderi fixe şi deci care nu pot fi modificate de către autorităţile
10
care le aplică ; 2 - sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept sunt
prevăzute numai limitele de determinare ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia
variind între un minim şi un maxim (de exemplu: închisoare de la 5 la 10 ani); -
sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a alege, de
a opta între două sancţiuni diferite. Este vorba în principal de cazurile în care legea
penală prevede pedeapsă cu amendă sau pedeapsă privativă de libertate
(închisoare); - sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede posibilitatea
aplicării a două sau mai multe sancţiuni pentru aceeaşi faptă (de exemplu:
închisoare şi interzicerea pentru o perioadă a dreptului de a alege şi de a fi ales, ori
a dreptului de a conduce autovehicule). În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii
lor, în drept există următoarele categorii de sancţiuni: - penale, care sunt cele mai
grave sancţiuni, poartă numele de pedepse şi se aplică atunci când sunt comise
infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt: privarea de libertate, amenda penală,
interzicerea unor drepturi; - contravenţionale sau administrative, sancţiuni care se
aplică pentru fapte ce constituie contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât
infracţiunile şi care nu sunt prevăzute în legea penală, ci în diverse alte acte
normative. Principalele sancţiuni contravenţionale sunt avertismentul şi amenda; -
civile, care pot fi izvorâte din răspunderea contractuală şi atunci se concretizează în
repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a
obligaţiilor contractuale, sau pot decurge 3 din răspunderea civilă delictuală şi
atunci constau în repararea prejudiciului cauzat de comiterea unei fapte ilicite; -
disciplinare, care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi pot îmbrăca
următoarele forme: mustrare, avertisment, reducere de salariu, retrogradare,
suspendare din funcţie, transfer disciplinar, demitere din funcţie; - procedurale,
care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse proceduri şi care
constau de obicei în nulitatea sau anularea actului încheiat fără a ţine seama de
prevederile legale. În concluzie, o normă juridică tipică, cuprinzând toate cele trei
elemente, ar avea, ca principiu, următoarea formulare:
Dacă,...............atunci,...............altfel..............
Mai exact, dacă faci parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineşti
anumite condiţii sau te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nu trebuie sau
poţi să ai o anumită conduită, altfel urmează să suporţi unele consecinţe. Normele
juridice care se prezintă într-o astfel de formulare tipică sunt, însă, puţine şi, din
această cauză, în cadrul procesului de interpretare a lor, este adesea necesară o
reformulare mentală a textului legal, astfel încât să fie posibile determinarea şi
identificarea celor trei elemente de structură.

4.Particularităţile normei de drept constituţional

Norme de drept constituţional sânt normele care reglementează conduita

oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat. Aceste norme sânt cuprinse atât în
constituţie cât şi în alte acte normative care sânt izvoare de drept constitutional.

11
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit
unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii,
consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.
Unele norme juridice, în care se cuprind şi normele constituţionale, cum ar fi
normele-principii, normele care stabilesc direcţii economice, normele referitoare la
organizarea unei autorităţi, nu sânt alcătuite după schema: ipoteza, dispoziţia,
sancţiunea. Majorităţii normelor constituţionale nu conţin nici o prevedere concretă
care ar stabili sancţiunea în cazul nerespectării ei. Astfel, pentru mai multe
dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Sancţiunile în drept constituţional
sânt specifice: precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de
stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc. Pentru reglementările
de principiu de largă generalitate cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se
regăsesc în alte ramuri de drept (ex.: drept civil, drept penal, etc.).
Normele de drept constituţional se clasifică în norme de aplicaţie mijlocită şi
norme de aplicaţie directă.
Norme de aplicaţie mijlocită (indirectă):norme care dau reglementări de principiu.
Pentru a fi puse în aplicare în cazuri concrete, sânt urmate de reglementări
suplimentare prin alte ramuri de drept. Ex.: norma cuprinsă în constituţie care
prevede că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi
copilului este urmată de reglementări date de codul familiei.
Norme de aplicaţie nemijlocită(directă): normele care reglementează direct
relaţiile sociale şi nu au nevoie de a fi precizate printr-o lege organică sau ordinară.
Ex.: norma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.[
Există şi o altă divizare a normelor de drept constituţional, în dependenţă de:
a)După sfera lor funcţională :
1)norme de reglementare (reglementarea de relaţii sociale)
2)norme de protecţie (asigurare şi conservare în marea lor majoritate fiind
interdicţii). (art. 5 al.(2). Art.11 al. (2) ).
b)După modul de aplicabilitate :
1)norme de aplicaţie mijlocită (indirectă) care d-au reglementări de principiu,
care pentru a fi puse în aplicare în cazuri concrete sunt urmate de reglementări
suplimentare prin alte ramuri de drept ( proprietatea art.9 , protecţia familiei şi a
copiilor orfani).
2) norme de aplicaţie nemijlocită (directă) ,acestea nu au nevoie să fie precizate
prin alte acte normative prin alte acte din drept (instituţiile politice ,egalitatea în
drepturi. Art. 16)
c)După modul de influenţă asupra subiectului de drept :

12
1)norme imperative(norme obligatorii) :
a)onerative – arată ceea ce trebuie de făcut
b) prohibitive –ceea ce este interzis conform legii.
2)norme dispozitive –arată ceea ce se poate de făcut.
După durata în timp (acţiunii în timp):
1)norme permanente (nu este stabilit termenul de ieşire din vigoare).
2)norme provizorii (trecerea de la un sistem la alt sistem) .

5.Izvoarele dreptului constituţional ca ramură de drept

Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de drept

constitutional au o forță juridică superioară datorită izvoarelor de drept în care
sunt cuprinse (de ex: Constituția,legile ordonanțele guvernamentale ,iar în unele
țări decrete prezidențiale ).Ele îmbraca in formă juridică supremă cele mai
importante cerințe sociale acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde
realizarea intereselor generale ,naționale ale unei societăți .
Termenul de „izvoarele dreptului” are două sensuri: material şi formal.
Izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale) sânt un sistem de factori sociali,
politici, ideologici, materiali etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice de reglementare prin norme
juridice a unor relaţii sociale.
Izvoarele formale ale dreptului presupune forma de adoptare sau sancţionare a
normelor juridice, modul de exprimare a normelor (forma acesteia).
După opinia profesorului I.Muraru, pe care o susţin majoritatea savanţilor, pentru a
identifica izvoarele de drept constituţional trebuie să apelăm la două criterii:
autoritatea publică emitentă şi conţinutul actului normativ.
Izvoarele formale ale dreptului constituţional sânt numai actele normative
adoptate de autorităţile publice reprezentative. Acest acte normative trebuie să
conţină norme juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Izvoarele formale ale
dreptului constituţional sunt: constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea
ca act juridic al Parlamentului, tratatele internaţionale ratificate.

6.Definirea raportului juridic

13
Una dintre funcţiile primordiale ale dreptului este de a reglementa conduita
oamenilor. Funcţia dată se realizează prin aceea că în relaţiile reglementate pe cale
juridică, oamenii sânt obligaţi să se comporte conform prescripţiilor normelor
juridice. Aceste relaţii sociale capătă caracter de relaţii sau raporturi juridice. Ele
se numesc juridice deoarece ele sânt create şi rezultă din acţiunea dreptului, spre
deosebire de relaţiile morale, religioase etc., care sânt rezultatul altor norme
sociale. Atât timp cât o relaţie socială nu e reglementată de norme juridice ea nu
poate fi o relaţie juridică şi nu este apărată de forţa coercitivă a statului.
Raportul juridic este o relaţie socială, ideologică reglementată de norma juridică,
apărată de stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice ale
participanţilor la raport.
La încheierea unui raport juridic este nevoie de cel puţin două părţi. Privit din
punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este alcătuit din:
a) subiectele raportului juridic: părţile între care se încheie raporturile juridice,
titulari de drepturi şi obligaţii. Subiectele raportului juridic pot fi: persoane fizice şi
persoane juridice (inclusiv autorităţile statale).
b) conţinutul raportului juridic: este format din drepturile şi obligaţiile părţilor.
c) obiectul raportului juridic: îl formează conduita părţilor, acţiunile sau
inacţiunile lor în timpul normei juridice date.

7. Actiunea normelor în timp

Perioada în care o norma de drept este în vigoare reprezinta si intervalul de timp
în care ea produce efecte juridice. Întrucât se aplica faptelor care se suprapun
temporal cu valabilitatea normei, aceasta nu este nici retroactiva, nici ultraactiva:
nu se aplica faptelor care preced intrarea ei în vigoare si, respectiv, acelora
survenite dupa iesirea ei din vigoare. În principiu, o lege noua nu opereaza asupra
trecutului întrucât ea este un comandament adresat conduitei umane vii, careia îi
permite sau îi interzice actiuni determinate. Nimeni nu poate fi supus unei norme
care nu exista. Deci nimeni nu poate fi tras la raspundere pentru o fapta care la data
savârsirii ei era admisa.

Stabilirea normei, în ce priveste manifestarea ei în timp, reclama precizarea

momentului initial si a momentului final al actiunii legii ori a altor acte normative,
în care norma este integrata. În tara noastra actele normative intra în vigoare, în
principiu, o data cu publicarea lor în Monitorul Oficial al României. Sunt si cazuri
în care se stabileste în mod expres data la care acestea intra în vigoare. Atuncti
când, de pilda, aplicarea unei legi impune masuri organizatorice speciale sau
implica schimbari esentiale în materie, actiunea ei trebuie pregatita, fapt care
determina, între altele, si stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare.

14
În regula generala, legea provoaca efecte doar asupra faptelor produse ulterior
intrarii ei în vigoare. Ceea ce se explica prin aceea ca oamenii, pentru a-si racorda
conduita la exigentele legii, trebuie sa ia cunostinta în prealabil de contintul ei.

Sunt situatii în care unele acte normative se aplica cu efect retroactiv, vizând deci
si acele fapte petrecute înainte de intrarea lor în vigoare.

Situatiile respective refera la:

a. legea penala mai blânda;

b. prevederea expresa ca legea opereaza si asupra unor fapte savârsite anterior;
c. legile interpretative.

Daca din punctul de vedere al legiuitorului o fapta prezinta o periculozitate sociala

mai redusa sau nu mai provoaca nici un pericol social, atunci intervine actiunea
retroactiva a legii penale mai blânde, întrucât este firesc ca faptuitorul, care n-a fost
înca sanctionat printr-o hotarâre definitiva, sa fie pedepsit mai usor, respectiv sa fie
absolvit de pedeapsa.

Legile interpretative nu provoaca o noua normativitate juridica; ele explica sensul

legii la care fac trimitere si cu care alcatuiesc apoi corp comun. De aceea, legile
interpretative intra în vigoare la data prevazuta pentru intrarea în vigoare a legii
interpretate.

În principiu, în actele normative nu se precizeaza durata valabilitatii lor. Este

normal ca necesitatea eleborarii unui act normativ sa nu fie dedusa din durata
valabilitatii lui. Actul normativ opereaza pâna la abrogarea sa printr-un nou act,
care trebuie sa aiba acelasi rang normativ sau unul superior.

Încetarea actiunii unei norme juridice se numeste abrogare. Când într-un act
normativ se afirma expres ca un altul anterior sau doar anumite articole ale sale se
anuleaza, avem de-a face cuabrogarea expresa-direct. Când legea noua
mentioneaza doar ca se abroga acele dispozitii anterioare care vin în contrazicere
cu prevederile ei, fara sa specifice direct actul normativ care se anuleaza sau care
dintre articolele lui, avem cazul abrogarii exprese-indirect.

Daca noul sau noile acte normative nu anuleaza expres pe cele anterioare, dar se
abat prin prevederile prescrise de la reglementarea veche, atunci abrogarea are un
caracter tacit. Aceasta abrogare, desi tacita (sau implicita), este totusi si ea o
manifestare de vointa a legiutorului, exprimata într-un act normativ adecvat. Desi
nu cuprinde nici o clauza expresa de abrogare, acest act normativ va fi act de
abrogare; fiind posterior, anuleaza orice dispozitie anterioara contrara lui.

În domeniul dreptului penal trebuie sa deosebim abrogarea

de dezincriminare. Abrogarea unui text normativ care incrimineaza o fapta
determinata nu presupune numaidecât dezincriminarea faptei ca atare, anularea
15
caracterului ei ilicit; ea poate sa ramâna în continuare incriminata printr-un alt text
normativ.

Exista si legi care au o actiune precis stabilita în timp. Acestea sunt legi
temporare. Când temporaritatea lor tine de o data fixa, ele se numesc legi cu
termen.

Sunt temporare acele acte normative care vizeaza situatii provizorii, precum starea
de razboi, calamitati naturale, epidemii s.a. Odata cu încetarea situatiilor
exceptionale, actele normative în cauza îsi pierd efectul. Emiterea actelor
normative cu termen este posibila atunci când intervalul de timp necesar aplicarii
lor se poate stabili cu exactitate.

Încetarea actiunii în timp a normelor poate decurge si din caderea lor în

desuetudine ca urmare a transformarilor radicale din domeniul socio-economic si
politic, în raport cu care vechile norme juridice, desi nu au fost abrogate printr-un
nou act juridic, nu mai sunt aplicabile.

În anumite cazuri, unele acte normative ultraactiveaza, cu alte cuvinte ele

supravietuiesc prin efectele pe care le produc si dupa data iesirii lor din vigoare.

Avem în vedere aici:

 legile anterioare, ale caror situatii de aplicare, durata ori data pâna la care
mai actioneaza sunt prevazute de noile acte normative, care le recunosc si
efectele juridice, concomitent cu noile reglementari;
 legile temporare sau cu termen, care se aplica situatiilor ivite sub actiunea
lor, inclusiv acelora nesolutionate, chiar daca aceste legi au încetat sa mai fie
în vigoare, precum este cazul actelor normative edictate pentru situatii
provizorii (de exmplu, Legea nr.9/1990 privind interzicerea temporara a
înstrainarii terenurilor prin acte între vii a avut efecte pâna la adoptarea Legii
nr.18/1991 privind fondul funciar);
 legile (mai favorabile) care nu incriminau sau care dezincriminau ori
sanctionau mai usor unele fapte se aplica acelora care le-au savârsit sub
autoritatea vechii legi daca sanctiunile nu au fost aplicate sau, desi aplicate,
nu au fost executate, chiar daca între timp a fost elaborata o lege care
incrimineaza sau sanctioneaza mai sever faptele în cauza (art.13 din Codul
Penal si art.49. alin.2 din Legea nr.32/1968 referitoare la stabilirea si
sanctionarea contraventiilor);
 unele prevederi ale legilor procesuale anterioare privind, de pilda, instantele
de judecata sesizate si ramase competente în rezolvarea unor cauze aflate pe
rol, termenele procesuale etc. pot sa ramâna valabile când apar noi
reglementari, pentru situatiile în curs de solutionare aplicându-se legea în
vigoare în acel moment .

16
7.1 Actiunea normelor juridice în spatiu si asupra persoanelor
Normele juridice actioneaza nu numai pe coordonata timpului, ci si pe aceea a
spatiului, adica pe un teritoriu determinat; ele sunt emanatia statului si a organelor
sale, caracterizate printr-o anumita competenta teritoriala. Actiunea normelor în
limite teritoriale strict delimitate reprezinta de fapt actiunea lor asupra persoanelor
aflate în acest spatiu; oamenii sunt propriu-zis obiectul reglementarii juridice.
Cercetarea coordonatei spatiale a actiunii normelor implica atât aspectul intern, cât
si acela international.

Suprematia puterii de stat, manifestare pe plan intern a suveranitatii statului,

implica obligativitatea normelor de drept pentru toti cetatenii statului, cât si pentru
toate institutiile sociale aflate pe teritoriul sau.

Actiunea actelor normative în spatiu este în functie de competenta teritoriala a

organului de stat emitent. În statele unitare, precum România, exista un singur rând
de organe supreme ale puterii de stat si ale administratiei de stat, actele lor
normative actionând pe întreg teritoriul. Organele locale ale puterii si
administratiei de stat emit acte normative cu aplicabilitate la unitatea administrativ-
teritoriala aflata sub autoritatea lor (judet, oras, comuna). În anumite situatii, si
actiunea unor acte normative ale organelor centrale poate fi limitata la o parte
determinata a teritoriului (zona de frontiera, zone delimitate în cazul unor
calamitati naturale, al unor epidemii etc.).

În statele cu structura compusa, precum statul federativ, actele normative ale

organelor federale creeaza efecte asupra teritoriului tuturor statelor federate, în
timp ce actele normative ale unui stat federat sunt valabile în limitele sale
teritoriale. În situatia în care se produce un conflict între legile federale si legile
unui stat federat, se aplica de regula legea federala, când nu actioneaza o alta lege
indicata în normele ce reglementeaza conflictele de legi dintre autoritatea centrala
si aceea locala.

Sub aspect international, actiunea normelor juridice în spatiu ridica numeroase

probleme, constituind obiectul preocuparilor unor discipline de ramura (dreptul
international privat, dreptul international comercial etc.). Retinem în cele ce
urmeaza doar câteva probleme de principiu. Solutionarea efectului actelor
normative în spatiu din perspectiva componentei ei internationale trebuie sa
respecte principiul suveranitatii statului asupra teritoriului si populatiei. În context,
aceasta înseamna excluderea actiunii pe teritoriul statului si asupra persoanelor
aflate pe el a normelor de drept ale altor state. Practica relatiilor dintre state, legata
de asigurarea si dezvoltarea relatiilor politice, economice si culturale pe plan
international a condus la acceptarea unor exceptii de la principiul suveranitatii
17
normative teritoriale (principiul teritorialitatii), exceptii care nu încalca
suveranitatea lor reala daca se respecta liberul consimtamânt al statelor.Se accepta,
în consecinta, ca pe teritoriul unui stat pot exista, în conditii determinate, persoane
si anume locuri (precum legatiile, ambasadele, navele) asupra carora nu actioneaza,
în anumite privinte, normele de drept ale statului în cauza. Avem în vedere, mai
ales, imunitatea diplomatica, statutul juridic al consulilor, regimul specific unor
categorii de straini.Imunitatea diplomatica rezida în inviolabilitatea personala a
reprezentantilor diplomatici si inviolabilitatea cladirilor reprezentantei diplomatice.
Inviolabilitatea vizeaza, de asemenea, mijloacele de transport ale agentilor
duplomatici. Acestia sunt exceptati de la jurisdictia penala, civila si administativa a
statului unde sunt acreditati. Desigur, corespondenta personalului diplomatic
beneficiaza si ea de regimul imunitatii diplomatice.

Sub acoperisul imunitatii diplomatice nu se admite însa nesocotirea legilor tarii de

resedinta. Guvernul acesteia poate sa-l declare "persona non grata "pe
reprezentantul diplomatic culpabil, ceea ce implica rechemarea sau expulzarea sa.
De asemenea, atunci când drepturile patrimoniale ale unui reprezentant diplomatic
nu sunt legate de atributii de serviciu, ele nu sunt inviolabile.

Pe baza de reciprocitate, reprezentantii consulari ai statelor straine beneficiaza de

scutiri de impozite, de prestatii, de jurisdictia instantelor judecatoresti ale tarii de
resedinta în cauze referitoare la infractiunile de serviciu etc.

Pentru cetateni straini se aplica un regim juridic diferit în raport cu acela al

cetatenilor statului respectiv. Distingem, astfel, trei regimuri juridice pentru
straini: regimul national (în care strainii se bucura de aceleasi drepturi civile ca si
cetatenii statului de resedinta), regimul special (în care drepturile strainilor sunt
stabilite în mod special, prin legi ori tratate internationale) si regimul clauzei
natiunii celei mai favorizate (dupa care statul de resedinta conceda cetatenilor unui
alt stat, aflati pe teritoriul sau, o seama de drepturi, care nu pot fi însa mai restrânse
decât drepturile recunoscute cetatenilor oricarui alt stat).

Întelese ca fiind acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat,
obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept si aplicate sub garantia fortei
publice în cazul încalcarii lor, normele de drept prezinta, în consecinta, o seama de
trasaturi specifice, care le disting de celelalte tipuri de norme sociale, cum ar fi,
între altele, obligativitatea si atragerea raspunderii nemijlocite a celui vinovat.

Trasaturile specifice normelor de drept explica inerenta unei structuri logico-

juridice a acestora, în care ipoteza, dispozitia si sanctiunea se coreleaza organic,
exprimând prescriptivitatea normei de drept si, totodata, suportul ei tehnico-juridic
riguros.

18
Diversitatea criteriilor de clasificare a normelor de drept se datoreaza, în ultima
instanta, continuturilor sociale diferite pe care le reglementeaza legiuitorul, dar si
ratiunilor de ordin tehnic ale reglementarii juridice.

Concluzie:

În concluzie putem afirma faptul că statul şi dreptul sunt strâns legate, deoarece
statul crează dreptul, iar dreptul delimitează configuraţia acţiunilor statului.
Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. Dreptul
cuprinzând două ramuri (dreptul public şi dreptul privat). De asemenea am
specificat locul sistemului de drept în Republica Moldova. Sistemul
dreptului fiind o totalitate a normelor juridice ,instituțiilor juridice și ramurilor
de drept adoptate și asigurate de către stat în vederea reglementării relațiilor
sociale. Acesta cuprinzând mai multe elemente caracteristice, norme juridice şi
ramuri de drept-privat şi public. Sistemul dreptului are funcţia de a explica
structura internă a dreptului obiectiv, de a explica voinţa statului etc.
Dreptul nu poate fi disociat de normele juridice, întrucât el se realizează prin aceste
norme. Ca elemente ale sistemului, normele juridice se comportă ca părţi în raport
cu întregul, deci cu sistemul, dar şi ca subsisteme în raport cu propria lor structură.
Elementele constitutive ale fiecărei norme juridice şi interacţiunea dintre ele
imprimă acestora atributele de sistem, respectiv de subsisteme ale ansamblului .La
fel pot adauga că dreptul nu poate fi disociat de normele juridice, întrucât el se
realizează prin aceste norme. Ca elemente ale sistemului, normele juridice se
comportă ca părţi în raport cu întregul, deci cu sistemul, dar şi ca subsisteme în
raport cu propria lor structură. Elementele constitutive ale fiecărei norme juridice
şi interacţiunea dintre ele imprimă acestora atributele de sistem, respectiv de
subsisteme ale ansamblului.

19
Bibliografie:
Popa N. „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti 1996.

Al., “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997

Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul

editorial al USM, Chişinău 2003

Conferențiar universitar dr. în drept Teodor Cârnaț. Dreptul

Constituțonal ,Chișinău 2004
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-constitutional/capitolul-
1-dreptul-constitutional-ca-ramura-de-drept

20