DREPT CIVIL

Specialitatea Administrație publică gr. AP11R

- PRELEGERI -

1
 TEMA 1. DREPTUL DE PROPRIETATE

1. Noţiunea, caracterele juridice şi atributele dreptului de proprietate

Instituţia dreptului de proprietate este una din principalele instituţii ale dreptului civil. Proprietatea este
o categorie economică care reflectă relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi repartiţie a bunurilor
materiale.
Noţiunea „drept de proprietate” are două înţelesuri:
1) drept de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile de proprietate;
2) drept de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia
titularul are anumite prerogative ocrotite de legislaţia în vigoare; în acest sens dreptul de proprietate face parte
din categoria drepturilor subiective patrimoniale.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv civil care permite titularului său să posede, să folosească
şi să dispună de un bun în nume şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei în vigoare.
Dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc în cadrul altor drepturi
subiective civile. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt: exclusiv, absolut, perpetuu şi
transmisibil.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate constă în aceea că titularul exercită singur toate atributele
dreptului de proprietate, excluzând participarea tuturor celorlalte persoane şi fără a fi necesar concursul acestora
pentru exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate are un caracter absolut deoarece este recunoscut titularului în raporturile acestuia
cu toate celelalte persoane, care au obligaţia să nu facă nimic de natură a aduce atingere prerogativelor
recunoscute dreptului său. Deci, dreptul de proprietate este opozabil tuturor.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există
bunul la care se referă, iar în al doilea rând, că dreptul de proprietate nu se pierde, nu dispare prin moartea
titularului său şi nu se stinge prin neuz din partea titularului.
Prin transmisibilitatea dreptului de proprietate se înţelege că acesta poate fi transmis atât prin acte
juridice între vii, cât şi pentru cauză de moarte, realizându-se prin trecerea bunului dintr-un patrimoniu în altul
fără să existe modificări ale dreptului de proprietate.
După cum rezultă din definiţia dreptului de proprietate, atributele ce stau la baza existenţei sale sunt:
posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, constă în prerogativa titularului de a stăpâni în fapt, în
mod direct şi nemijlocit, bunurile mobile şi imobile care formează obiectul dreptului de proprietate, prin putere
şi interes propriu sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt să se facă de o altă persoană în numele şi interesul său.
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului posibilitatea de a utiliza bunul său
potrivit cu destinaţia economică a acestuia în scopul satisfacerii necesităţilor sale materiale şi spirituale.

2
 Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate, constă în prerogativa titularului de a hotărî soarta
juridică a bunului său (înstrăinându-l) sau existenţa materială a lui, putând să-l consume, să-l distrugă etc.

2. Formele dreptului de proprietate

Sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbrăca mai multe forme. Astfel,
art. 9 din Constituţia RM prevede că proprietatea este publică şi privată.
Prin drept de proprietate publică înţelegem dreptul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale
asupra unor bunuri mobile şi imobile de interes naţional sau local, asupra cărora statul îşi exercită atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie. Obiecte ale dreptului de proprietate publică sunt: bogăţiile de orice natură ale
subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale, căile de comunicaţie etc.
Aceste obiecte sunt scoase în afara circuitului civil general.
Prin drept de proprietate privată se înţelege acel drept care aparţine persoanelor fizice sau juridice în
virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor mobile sau imobile aflate în
circuitul civil în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare. Obiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi
orice bunuri aflate în circuitul civil, în afara celor ce formează domeniul public al statului.

3. Dreptul de proprietate comună

De regulă, dreptul de proprietate aparţine unui singur titular, însă în anumite situaţii acest drept poate
aparţine concomitent mai multor persoane. În acest caz este vorba de proprietate comună. Caracteristic pentru
proprietatea comună este faptul că prerogativele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun aparţin
împreună şi concomitent mai multor coproprietari. Obiecte ale dreptului de proprietate comună pot fi atât
bunurile mobile, cât şi cele imobile.
Proprietatea comună poate fi de două tipuri:
- proprietatea comună pe cote-părţi;
- proprietatea comună în devălmăşie.
Proprietatea comună pe cote-părţi este acea formă de proprietate în care un bun aparţine concomitent
mai multor persoane şi în care dreptul fiecăruia este stabilit printr-o fracţiune matematică (cotă-parte), iar bunul
rămânând nefracţionat în materialitatea sa. Fiecare titular este proprietar exclusiv asupra cotei sale părţi din
dreptul de proprietate, cotă-parte care însă este abstractă, ideală. Deci, proprietatea comună pe cote-părţi
presupune o pluralitate de drepturi de proprietate în concurs asupra unuia şi aceluiaşi obiect nedivizat.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie constituie o modalitate a dreptului de proprietate privată
caracterizată prin faptul că titularii nu cunosc întinderea dreptului lor de proprietate şi nici bunurile ce le aparţin
fiecăruia în parte în materialitatea lor. În acest caz titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală,
matematică din dreptul de proprietate; ea poate fi determinată numai cu ocazia împărţelii. Cazul tipic de
proprietate devălmaşă este reprezentat de proprietatea soţilor. Astfel, toate bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sunt proprietate devălmaşă a lor, indiferent de faptul cine le-a procurat, din contul cui au fost
procurate şi pe numele cui sunt înregistrate.

3
 4. Apărarea dreptului de proprietate
Având în vedere importanţa proprietăţii ca bază materială a relaţiilor de producţie şi factor hotărâtor în
dezvoltarea economiei de piaţă, apărarea şi ocrotirea acesteia trebuie să constituie o preocupare principală şi
permanentă a statului.
Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate. Prin
mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture
atingerile ce sunt aduse dreptului său şi asigură exercitarea lui în condiţii normale.
Principalele mijloace de apărare a dreptului de proprietate prevăzute de Codul civil sunt: acţiunea în
revendicare şi acţiunea negatorie.
Acţiunea în revendicare este acţiunea înaintată în justiţie, prin care proprietarul cere restituirea bunului
său aflat în posesie ilegală la o altă persoană.
Proprietarului îi aparţine întotdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, însă el nu-şi poate
exercita această împuternicire deoarece bunul se află în posesia ilegală a altei persoane. Anume în baza acestui
temei proprietarul are dreptul să înainteze în instanţa de judecată o acţiune în revendicare.
Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai în cazurile în care proprietarul este lipsit de posesie.
Din partea unor terţe persoane ar putea fi comise încălcări nelegate nemijlocit de pierderea posesiei, dar care ar
putea împiedica esenţial exercitarea normală a folosirii bunurilor. În cazul prezenţei unor astfel de încălcări ale
folosinţei şi dispoziţiei bunurilor, nelegate de pierderea posesiei, proprietarul este în drept să înainteze o acţiune
negatorie în instanţa de judecată.

4
 TEMA 2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ

1. Noţiunea şi felurile răspunderii civile

Omul este o fiinţă conştientă de consecinţele actelor şi faptelor sale şi răspunde pentru ele.
Responsabilitatea constă în obligaţia oricărei persoane de a răspunde pentru actele şi faptele sale şi de a repara
orice prejudiciu pe care îl cauzează altuia.
Instituţia răspunderii în general şi cea a răspunderii civile în particular îşi au originea în principiile de
dreptate şi echitate socială, fiind consacrate din cele mai vechi timpuri de societatea omenească.
În dependenţă de caracterul normei încălcate răspunderea poate fi: morală, penală, civilă, administrativă,
disciplinară etc.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă în obligaţia unei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altei persoane. Răspunderea civilă constituie o sancţiune care se aplică în cazul încălcării
unor norme civile, în scopul restabilirii drepturilor care au fost încălcate.
Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală.
Răspunderea civilă contractuală izvorăşte din nerespectarea prevederilor unui contract încheiat între
părţi, din neexecutarea obligaţiilor contractuale, prejudiciul fiind cauzat tocmai de această neexecutare.
Răspunderea civilă delictuală este consecinţa unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, în afara
existenţei unei relaţii contractuale între victimă şi autorul faptei ilicite.
Deosebirea esenţială între cele două forme de răspundere civilă constă în faptul că în cazul răspunderii
civile delictuale se încalcă o obligaţie stabilită de lege de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, în timp
ce în cazul răspunderii civile contractuale obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul
preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii (creditorul şi debitorul).
2. Funcţiile răspunderii civile
Este de remarcat că in literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri în ce priveşte funcţiile pe
care le îndeplineşte răspunderea civilă. Unii susţin că răspunderea civilă îndeplineşte următoarele funcţii:
stimulativă, compensatorie, preventivă şi de semnalizare. Alţii susţin că răspunderea civilă îndeplineşte
funcţiile compensatorie, preventivă şi represivă, deoarece delincventul suportă consecinţele materiale negative
pentru săvîrşirea faptei ilicite. Potrivit unei a treia opinii răspunderea civilă are următoarele funcţii:
compensativ-reparatorie, stimulativă, educativ-preventivă şi represivă.
Analizînd opiniile sus-menţionate, putem trage concluzia că aceste funcţii în final se reduc la funcţia
compensatorie şi educativ-preventivă. Celelalte funcţii enumerate nu îndeplinesc decît sarcini educativ-
preventive. Funcţiile sus-numite (educativ-preventivă şi reparatorie) rezultă din esenţa şi finalitatea răspunderii
civile. între ele există o strînsă legătură în sensul că una o presupune pe cealaltă, neputînd fi concepute în mod
separat.
Este neîndoelnic faptul că răspunderea civilă are alături de celelalte feluri de răspundere juridică o
importantă funcţie educativă, prin influenţa pe care o exercită asupra oamenilor. Această funcţie este
determinată de natura juridică a răspunderii civile, care este o sancţiune specifică dreptului civil cu caracter

5
reparator, îndreptată împotriva patrimoniului persoanelor care săvîrşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De
aceea ea are un scop educativ şi, implicit, preventiv.
Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate provoca în conştiinţa oamenilor,
răspunderea civilă contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor
asumate.
De asemenea, răspunderea civilă constituie un mijloc de insuflare în conştiinţa oamenilor a necesităţii
de a acţiona cu grijă sporită, de a nu prejudicia pe alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi. Aşadar,
pe lângă scopul său preventiv, răspunderea civilă îndeplineşte şi unul educativ.
întrucît răspunderea civilă se concretizează într-o obligaţie de despăgubire, pusă în sarcina autorului
prejudiciului, ea îndeplineşte şi o funcţie reparatorie.
Obligaţia de reparare a prejudiciului constituie un mijloc de înlăturare a consecinţelor încălcării
dreptului; aşadar, se poate spune că răspunderea civilă este un mijloc eficace de apărare şi restabilire a
drepturilor subiective şi a intereselor tuturor persoanelor fizice şi juridice. Funcţia reparatorie a răspunderii
civile este relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele obligaţiei de reparare a
prejudiciului. Chiar şi în aceste raporturi, oricît de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile
deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea lor.
3. Formele răspunderii civile
Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată
să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală. Răspunderea civilă delictuală este
obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din lapte ilicite (delicte civile). Răspunderea civilă
contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat
creditorului prin faptul ne-executării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate.
Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat
altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept
subiectiv, culpa sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu. Reieşind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop comun, care este
repararea prejudiciului cauzat, şi că atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru acea contractuală sunt ne-
cesare, practic, aceleaşi condiţii, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi
considerate ca alcătuind o singură instituţie juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere
fundamental şi esenţial deosebite una faţă de alta. în rezultatul discuţiilor s-au conturat două teorii principale:
teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile.
Susţinătorii teoriei dualităţii răspunderii civile consideră că între răspunderea delictuală şi cea
contractuală există deosebiri fundamentale şi ireductibile. Printre acestea ar fi următoarele: originea
răspunderii delictuale se află direct în lege, expresie a puterii şi voinţei publice, iar originea răspunderii
contractuale se găseşte în contract, adică în acordul de voinţe al părţilor; capacitatea delictuală are o sferă mai

6
largă decât cea contractuală; în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este întotdeauna integrală, iar în cazul
răspunderii contractuale este posibilă şi o atenuare a răspunderii.
Potrivit teoriei unităţii răspunderii civile, între cele două forme ale răspunderii nu există deosebiri de
esenţă. Astfel, s-a menţionat că diferenţa ireductibilă, ce se pretinde că ar exista, este lipsită de orice bază; ea
este numai o iluzie rezultată dintr-un examen superficial, deoarece ambele generează, in mod egal, o obligaţie
de a repara prejudiciul cauzat; ambele presupun existenţa unei obligaţii anterioare, care este încălcată printr-o
faptă ilicită şi prejudiciabilă.
în doctrina noastră, având la bază prevederile Codului civil, este susţinută teoria dualităţii răspunderii
civile. Într-adevăr, cele două forme ale răspunderii au o esenţă economică comună, finalitatea lor fiind
repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite. Totuşi, între aceste forme ale răspunderii există deosebiri
considerabile. Delimitarea răspunderii delictuale de răspunderea contractuală prezintă interes atât în plan
teoretic, cât şi în plan practic.
în plan teoretic s-a stabilit că deosebirile dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală sunt
următoarele:
a) în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care
revine tuturor - de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite. în cazul răspunderii contractuale este încălcată o
obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent;
b) în cazul răspunderii delictuale, prejudiciul se cauzează de o persoană care are obligaţia pasivă ce
aparţine tuturor - de a se abţine de la lezarea drepturilor subiective ale terţelor persoane. Acţiunea pentru
aplicarea răspunderii poate fi invocată, în unele cazuri, nu numai de pătimaş, dar şi de terţi. în cazul răspunderii
contractuale, răspunderea poate fi invocată numai de părţile contractante;
c) izvorul răspunderii delictuale îl constituie încălcarea unei obligaţii extracontractuale, pe când izvorul
răspunderii contractuale este contractul;
d) în ce priveşte capacitatea de a răspunde, în materia delictuală aceasta implică existenţa
discernământului; minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat. în
materie contractuală, capacitatea de a răspunde implică existenţa capacităţii depline de exerciţiu;
e) în materie delictuală se răspunde atât pentru daune previzibile, cât şi pentru daune imprevizibile, iar
în materia contractuală numai pentru daune previzibile, cu excepţia prevăzută la art. 610, alin. (5) CC;
f) în cazul răspunderii delictuale, culpa autorului trebuie dovedită, iar în cazul răspunderii contractuale,
culpa debitorului se prezumă;
g) o altă deosebire între cele două forme ale răspunderii se afla în caracterul solidar al răspunderii
delictuale pentru dauna cauzată în comun şi în caracterul, în principiu, divizibil al obligaţiei de reparare a preju-
diciului în cazul răspunderii contractuale.
Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori a existat un contract din a
cărei neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează la răspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.
într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, în ipoteza în care ne-executarea contractului constituie, în

7
acelaşi timp, o infracţiune, cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acţiuni în răspunderea
contractuală şi calea unei acţiuni în răspunderea delictuală.
Doctrina juridică mai cunoaşte şi o altă clasificare a formelor de răspundere civilă. In funcţie de
conţinut şi numărul persoanelor cărora li se impune obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, răspunderea civilă
poate fi: solidară, pe cote-părţi sau subsidiară.
Răspunderea civilă este solidară în caz că este expres stipulată în contract sau reiese din conţinutul legii,
sau atunci când prestaţia este indivizibilă. Astfel, spre exemplu, răspund solidar posesorii izvoarelor de pericol
sporit pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin interacţiunea acestor izvoare. în cazul unei obligaţii cu mai mulţi
debitori suntem în prezenţa răspunderii pe cote-păţi. Fiecare dintre debitori va răspunde în faţa creditorului în
mărimea cotei-parţi care îi revine conform legii sau contractului. Dacă cuantumul acesteia nu este sau nu poate
fi determinat, debitorii vor fi răspunzători în părţi egale. Spre exemplu, dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau
mai mulţi minori în vârstă de până la 14 ani şi care au părinţi diferiţi, aceştia vor răspunde faţă de partea
vătămată nu solidar, ci pe cote-părţi, deoarece ei nu sunt autori ai faptei ilicite. Dacă minorii au acelaşi tată şi
aceeaşi mamă, răspunderea lor va fi solidară.
Răspunderea subsidiară se angajează în cazul când suntem în prezenţa a doi debitori, unul fiind
principal, iar celălalt - secundar. În cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente
pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi,
adoptatori sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

în acest caz, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau a curatorului este subsidiară, fiind angajată
numai atunci când minorul nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat. Fiind subsidiară,
răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau curatorului încetează la atingerea majoratului de către autorul
prejudiciului sau dacă el dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului. Răspunderea
subsidiară nu se confundă cu răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului (art. 604 CC). în
acest caz, între reprezentant sau prepus şi creditor nu există un raport juridic obligaţional propriu, deoarece
executantul îndeplineşte funcţiile încredinţate de către debitor în vederea executării contractului.

4. Condiţiile şi funcţiile răspunderii civile

Existenţa răspunderii civile presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1) existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se atingere unui drept
subiectiv;
2) existenţa unui prejudiciu. Prejudiciul constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană ca
urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. În dependenţă de faptul dacă are sau nu o valoare
patrimonială, prejudiciul poate fi material sau moral.
3) existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, care presupune că fapta ilicită a servit
drept cauză pentru apariţia prejudiciului.
4) săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de
caracterul şi consecinţele faptei sale, manifestată prin intenţie sau imprudenţă.

8
 TEMA 3. CONTRACTUL

1. Noţiunea şi clasificarea contractelor

Din punct de vedere etimologic, termenul „contract” provine de la latinescul „contrahere”, ceea ce
înseamnă „a suporta împreună, a se reuni”.
Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe persoane realizat cu scopul de a da naştere,
a modifica sau a stinge un raport juridic civil. Aşa cum se poate constata din definiţie, elementul specific al
contractului este acordul de voinţe al părţilor. Prin acord de voinţă se înţelege întâlnirea a două sau mai multe
voinţe individuale cu intenţia de a produce efecte juridice.
Contractul, ca instituţie centrală a dreptului civil, s-a născut din nevoile schimbului de mărfuri şi îşi
afirmă prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în cel al producţiei, el fiind instrumentul
juridic prin care se realizează aceste două importante componente ale activităţii economice.
Pentru ca acordul de voinţă al părţilor să nu fie afectat de vreo influenţă exterioară, legislaţia civilă
consacră un şir de reguli în materia contractelor, care reunite formează principiul libertăţii contractului. Acest
principiu constă în următoarele:
- subiectele dreptului civil sunt libere în rezolvarea chestiunii de a încheia sau nu un contract;
- libertatea contractului presupune libertatea alegerii partenerului cu care urmează a fi încheiat contractul;
- părţile sunt libere în alegerea tipului contractului din totalitatea celor reglementate de legislaţia civilă;
- părţile sunt libere în ceea ce priveşte stabilirea clauzelor contractuale care formează conţinutul
contractului.
Pornind de la marea diversitate a contractelor în circuitul civil le putem clasifica după următoarele
criterii:
1) după modul de formare avem contracte consensuale, solemne şi reale.
Înţelegem prin contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor, simpla lor manifestare de voinţă neînsoţită de nici un fel de formă fiind suficientă pentru formarea
valabilă a contractului.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme
prescrise de lege (scrisă sau cu autentificare notarială).
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla
manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului (contractul de împrumut, de
depozit).
2) după conţinutul lor contractele se împart în contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte
unilaterale.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor,
fiecare dintre părţi având calitatea atât de creditor, cât şi de debitor.
Contractele unilaterale sunt acelea care dau naştere la obligaţii în sarcina numai a uneia din părţi,
cealaltă având numai calitatea de creditor.

9
 3) după scopul urmărit de părţi avem contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte urmăreşte un interes patrimonial.
Contractul cu titlu gratuit este acela în care una din părţi procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi
fără a primi un contraechivalent în schimb.
4) după modul de executare avem contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată sunt acelea în care părţile au obligaţia să execute prestaţiile ce şi le
datorează în unul şi acelaşi moment, care coincide de regulă cu momentul încheierii contractului.
Contractele cu executare succesivă sunt acelea în care obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie
executate într-o perioadă de timp.
5) după corelaţia dintre ele avem contracte principale şi contracte accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este
legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Astfel, contractul de
gaj este un contract accesoriu, chemat să garanteze executarea unor contracte principale – care pot fi de
exemplu contracte de împrumut.

2. Încheierea contractului
Prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care
iniţial apar separate, dar care prin întâlnirea lor ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.
Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta, făcută de către o
persoană. Această propunere de a încheia un contract poartă denumirea de ofertă.
Oferta de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a se
angaja din punct de vedere juridic;
- oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care prin
acceptare să poată realiza încheierea contractului;
- oferta trebuie să fie neechivocă, adică să indice intenţia concretă de a încheia un contract;
- oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele necesare pentru încheierea
contractului.
Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a acordului de voinţă şi reprezintă o manifestare de voinţă
prin care destinatarul ofertei se declară de acord cu încheierea contractului în condiţiile propuse în ofertă.
Acceptarea ofertei trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrariu, dacă acceptarea
depăşeşte, condiţionează sau limitează cuprinsul ofertei se consideră că oferta a fost respinsă, iar
acceptarea are valoarea unei contraoferte;

10
 - să fie neîndoielnică;
- dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta; dacă este
vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie
contractul.

3. Desfacerea contractelor prin rezoluţiune şi reziliere

În cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are
dreptul să ceară rezoluţiunea contractului.
Rezoluţiunea contractului este o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului sinalagmatic,
constând în desfacerea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului.
Efectul esenţial al rezoluţiunii constă în desfacerea retroactivă a contractului, astfel încât între părţi
contractul se consideră ca şi cum nu ar fi fost încheiat. În consecinţă părţile trebuie repuse în situaţia anterioară
încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfăcut.
În toate cazurile de rezoluţiune, partea care şi-a executat obligaţiile este îndreptăţită a obţine despăgubiri
pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către partea vinovată.
Pentru a distinge rezoluţiunea faţă de reziliere se impune a fi făcută următoarea precizare: rezoluţiunea
se aplică în cazul contractelor cu executare imediată, iar rezilierea în cazul contractelor cu executare succesivă.
De aici decurge şi deosebirea dintre rezoluţiune şi reziliere: pe când rezoluţiunea desface retroactiv
contractul, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile
succesive care au fost făcute anterior rezilierii.
Desfacerea contractelor atât prin rezoluţiune, cât şi prin reziliere poate fi efectuată numai de către
instanţa de judecată la cererea uneia din părţile contractante.

11
 Tema 4. Succesiunea

1. Noțiunea moștenirii
Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat
moştenirea) către una sau mai multe persoane (succesorii). Ea se caracterizează prin următoarele:
Este o transmisiune mortis causa, ori, prin moştenire se poate transmite doar patrimoniul unei persoane
fizice decedate.
Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucât are ca obiect o universalitate juridică, un
patrimoniu care aparţinea defunctului, adică o totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămasă
fără titular.
Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin succesiune se supune unui
regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice, indiferent de natura (drepturi reale sau de creanţă, bunuri mobile
sau imobile etc.) şi provenienţa bunurilor care alcătuiesc masa succesorală (moştenite sau achiziţionate).
Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce presupune că transmiterea moştenirii sau renunţarea la
ea are caracter indivizibil.

2. Felurile moştenirii
În funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate,
moştenirea poate fi în temeiul legii (succesiune legală) sau testamentară (succesiune testamentară). De fiecare
dată când o persoană decedează fără a lăsa un testament prin care să dispună de bunurile sale după moarte,
transmiterea patrimoniului succesoral se va face persoanelor, în modul, ordinea şi în cotele determinate de lege.
Regulile succesiunii legale se vor aplica şi în cazul în care defunctul a dispus prin testament doar de o
parte din bunurile sale, dacă testamentul nu este valabil, precum şi atunci când defunctul a lăsat testament, însă
acesta nu se referă la transmiterea patrimoniului succesoral, ci la alte dispoziţii (numirea executorului
testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire etc.)
Moştenirea testamentară are loc în virtutea voinţei persoanei decedate, manifestate de acesta în timpul
viaţă, prin una din formele de testament prevăzute de lege. Moştenirea testamentară şi cea legală pot coexista.
Astfel, dacă testatorul nu a testat întregul său patrimoniu sau dacă există moştenitori rezervatari, care
beneficiază de dreptul la o parte din moştenire chiar şi împotriva voinţei testatorului, partea rămasă şi rezerva
succesorală se va atribui corespunzător moştenitorilor legali şi moştenitorilor rezervatari.

3. Deschiderea succesiunii. Momentul şl locul deschiderii succesiunii

Prin deschiderea succesiunii înţelegem faptul juridic care dă naştere transmisiunii succesorale şi care,
implicit, determină momentul în care încep să se aplice normele legale cu privire la moştenire. Potrivit art.2165
CC, acest fapt reprezintă decesul sau declararea morţii persoanei fizic de către instanţa de judecată. Doar
moartea naturală, constatată direct, sau declararea morţii printr-o hotărâre judecătorească, care instituie o

12
prezumţie in acest sens, declanşează deschiderea succesiunii, or, o persoană în viaţă nu pont transmită o
moştenire.
În conformitate cu art. 2165 CC, momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului
persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii
lui. Moştenitorii legali sau testamentari vor trebui să dovedească moartea, precum şi data sau momentul morţii
celui care a lăsat moştenirea. Potrivit art.54, al Legii privind actele de stare civilă din 26.04.2001, data morţii se
dovedește prin actul de deces, întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o
unitate sanitară, sau hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii persoanei.
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea organelor competente din punct
de vedere teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea. Astfel, procedura succesorală este de
competenţa notarului dela locul deschiderii succesiunii (art. 35, alin. 3 al Legii cu privire la notariat din
08.11.2002). Drept consecinţă, cererea de acceptare sau renunţare la succesiune se depune la acest notar, care
este împuternicit si a măsuri pentru paza averii succesorale şi eliberarea certificatului de moştenitor. Potrivit art.
2166 CC, Locul deschiderii moștenirii este locul unde cel care a lăsat moștenirea își avea reședința obișnuită în
momentul decesului, iar dacă această reședință obișnuită nu este cunoscută, locul de aflare a bunurilor sau a
părții principale a acestora ca valoare.

4. Condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni

Pentru ca o persoană să poată moşteni, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- persoana să dispună de capacitate succesorală;
- să aibă vocaţie succesorală;
- persoana să nu fie nedemnă de a moşteni.
Se consideră că are capacitate succesorală orice persoană care există la momentul deschiderii
succesiunii. Se consideră că există, adică au aptitudinea de a-l moşteni pe cel decedat:
• În cazul succesiunii testamentare - persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut vii după decesul acestuia,
indiferent de faptul dacă sunt sau nu copii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică la
momentul deschiderii succesiunii;
• în cazul succesiunii legale - persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi copiii lui concepuţi în timpul vieţii şi născuţi după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra
patrimoniului succesoral vacant.
O altă condiţie necesară pentru a putea moşteni este existenţa vocaţiei succesorale. Pentru ca o
persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a culege moştenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la
moştenire, in baza legii sau a testamentului lăsat de defunct. În virtutea legii, vocaţie (chemare) la moştenire au
rudele defunctului. Prin testament se poale conferi vocaţie succesorală oricărei persoane cu capacitate
succesorală.
13
 O ultimă condiţie necesară pentru a putea moşteni este ca moştenitorul sa nu fie nedemn. Nedemnitatea
succesorală constă în decăderea moştenitorului din dreptul de a moşteni o persoană decedată, datorită săvârşirii
unor fapte grave (expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.

5. Moştenirea legală
1. Noţiunea şi principiile moştenirii legale. Clasele de moştenitori
Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii la
persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Potrivit art.2167 CC, moştenirea legală intervine de
fiecare dată în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) testamentul întocmit de testator a fost declarat nul;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.
În afară de situaţiile menţionate mai sus moştenirea legală intervine şi atunci când testamentul lăsat nu
conţine dispoziţii testamentare cu privire la dispunerea de patrimoniu, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă
(desemnarea executorului testamentar, dispoziţii cu privire la funeralii, dispoziţii cu privire la dezmoştenire
etc.). În fine, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară.
Potrivit Codului civil, rudele defunctului sunt ierarhizate în cinci clase de moştenitori, fiind chemaţi la
moştenire în următoarea ordine:

Clasa întîi de moștenitori legali (art. 2178)

    (1) Fac parte din clasa întîi de moștenitori legali descendenții defunctului.
    (2) Descendentul care este în viață la momentul deschiderii moștenirii îi exclude de la moștenire pe ceilalți
descendenți care se află în relații de rudenie cu defunctul prin intermediul celui dintîi. 
    (3) Locul descendentului decedat la momentul deschiderii moștenirii îl ocupă descendenții acestuia
(reprezentarea succesorală).
    (4) Copiii defunctului moștenesc în cote succesorale egale. 
    (5) Copiii care înlocuiesc părintele decedat conform dispozițiilor alin. (3) moștenesc în cote egale cota
succesorală la care ar fi avut dreptul părintele decedat. 

Clasa a doua de moștenitori legali (art.2179 )

    (1) Fac parte din clasa a doua de moștenitori legali părinții defunctului și descendenții acestora. 
    (2) Dacă la momentul deschiderii moștenirii părinții defunctului sînt în viață, moștenesc numai ei, în cote
succesorale egale.
    (3) Dacă la momentul deschiderii moștenirii nu este în viață unul dintre părinții defunctului, în locul
părintelui celui decedat sînt chemați la moștenire descendenții lui în conformitate cu regulile aplicabile pentru
moștenitorii de clasa întîi. În cazul în care părintele decedat nu are descendenți, unic moștenitor devine
părintele supraviețuitor.

14
Clasa a treia de moștenitori legali (art.2180 )
    (1) Fac parte din clasa a treia de moștenitori legali bunicii și bunicile defunctului și descendenții acestora.
    (2) Dacă la momentul deschiderii moștenirii bunicul și bunica sînt în viață, moștenesc numai ei, în cote
succesorale egale.
    (3) Dacă la momentul deschiderii moștenirii unul dintre bunici dintr-o pereche nu este în viață, locul
bunicului (bunicii) decedat(e) este ocupat de descendenții acestuia. Dacă bunicul (bunica) decedat(ă) nu are
descendenți, cota succesorală a acestuia trece la celălalt bunic din perechea respectivă, iar dacă acesta nu este în
viață, la descendenții acestuia din urmă. 
    (4) Dacă la momentul deschiderii moștenirii o pereche de bunici nu este în viață și dacă aceștia nu au
descendenți, atunci moștenesc ceilalți bunici care sînt în viață, iar dacă aceștia nu sînt în viață, descendenții
acestora. 
    (5) În măsura în care descendenții ocupă locul părinților lor sau al ascendenților mai îndepărtați, se aplică în
mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la moștenitorii de clasa întîi.
Clasa a patra de moștenitori legali (art.2181)
    (1) Fac parte din clasa a patra de moștenitori legali străbunicii defunctului și descendenții acestora. 
    (2) Dacă la momentul deschiderii moștenirii străbunicul și/sau străbunica sînt în viață, moștenesc numai ei.
Dacă sînt mai mulți, ei moștenesc în cote succesorale egale, indiferent de faptul dacă aparțin aceleiași linii sau
liniilor diferite. 
    (3) Dacă la momentul deschiderii moștenirii străbunicii și străbunicele nu sînt în viață, moștenește acela
dintre descendenți care se află într-un grad de rudenie mai apropiat cu defunctul. În cazul în care mai multe
persoane se află în același grad de rudenie, aceștia moștenesc în cote succesorale egale.
Clasa a cincea de moștenitori legali (art.2183)
    (1) Fac parte din clasa a cincea de moștenitori legali strămoșii mai îndepărtați ai defunctului și descendenții
acestora. 
    (2) Dispozițiile art. 1451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.

6. Moştenirea testamentară
În conformitate cu art.2191 CC, testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi
personal, prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate
bunurile sale sau de o parte din ele.
Formele testamentului
Testamentul olograf este testamentul scris în întregime personal, datat şi semnat de testator; Cu toate
că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind întocmit ca înscris cu semnătură privată, testamentul
olograf este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege
drept condiţii de valabilitate.
Testamentul autentic adeverit de autoritatea învestită în acest scop. Art.2226 CC recunoaşte drept
autentic testamentul notarial, precum si asimilat cu cel autentificat notarial. Pornind de la prevederile art. 3 al

15
Legii m 1453-XV Cu privire la notariat din 08.11.2002, pe teritoriul Republicii Moldova testamentele pot fi
autentificate de către notarii de stat, notarii publici şi alte persoane abilitate prin lege, iar testamentele
cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate se autentifică de consulii Republicii Moldova. În
conformitate cu art. 39, lit. q) al Legii nr. 436 privind administraţia publică locala din 28.12.2006 şi art. 37 al
Legii cu privire la notariat, secretarii consiliilor locale sunt abilitaţi să autentifice testamente.
Testamentele privilegiate întocmite în situații speciale
Se consideră testamente privilegiate întocmite în situații speciale următoarele testamente întocmite cu
respectarea condiției prevăzute la art. 2227 alin. (1):
   a) testamentele persoanelor aflate pentru tratament la spitale, alte instituții curativ-profilactice, în sanatorii sau
care locuiesc în instituțiile de protecție socială, autentificate de către medicii-șefi, de adjuncții lor pe problemele
medicale sau de medici de gardă ai acestor spitale, instituții curativ-profilactice, sanatorii, precum și de
directorii, medicii-șef sau adjuncții lor ai instituțiilor de protecție socială;
    b) testamentele persoanelor aflate în expediții de cercetare, autentificate de către șefii expedițiilor; 
    c) testamentele militarilor și ale membrilor familiilor militarilor, în punctele de dislocare a unităților militare,
a formațiunilor și a instituțiilor de învățămînt militar, unde nu este notar sau alte organe ce îndeplinesc acte
notariale, precum și testamentele persoanelor civile care lucrează în aceste unități/formațiuni/instituții, ale
membrilor familiilor lor, autentificate de către comandanții acestor unități, formațiuni sau șefii instituțiilor de
învățămînt;
    d) testamentele persoanelor aflate în locurile de detențiune, autentificate de către șefii penitenciarelor sau
adjuncții lor;
    e) testamentele persoanelor aflate la bordul navelor maritime și navelor de navigație internă, care navighează
sub pavilionul Republicii Moldova, autentificate de către comandanții acestor nave. Dacă vasul staționează într-
un port al Republicii Moldova sau într-un port străin în care este un agent diplomatic sau consular al Republicii
Moldova, această formă de testare nu poate fi aplicată;
    f) testamentele autenticiate de secretarii consiliilor locale în condițiile legii.

16