29.

DEFINIŢIA, CONŢINUTUL ŞI CARACTERELE DREPTULUI DE

PROPRIETATE

Definiţie. De-a lungul timpului, dreptul de proprietate a fost un drept de apropriere a

bunurilor, susceptibile să procure proprietarului anumite utilităţi, prin exercitarea unor
prerogative în condiţiile prevăzute de lege.
În sens larg, termenul de proprietate poate fi înţeles că se aplică tuturor drepturilor, cum
ar fi spre exemplu, proprietatea imobil şi proprietatea mobil, proprietatea unui uzufruct,
proprietatea unei creanţe şi proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală. În acest
înţeles, a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv şi de a-i da destinaţia dorită, de a-l
folosi după destinaţia sa ori după interesul propriu.
Termenul de proprietate poate fi analizat şi în sens restrâns, propriu, şi anume,
proprietatea corporală, adică purtând asupra bunurilor corporale, mobile şi imobile. Astfel, în
accepţiune restrânsă, proprietatea este dreptul real exclusiv, absolut şi perpetuu.
Din punct de vedere economic, proprietatea este un raport economico- social, care
conţine relaţii referitoare la aproprierea unor bunuri, la administrarea şi gestionarea lor, dreptul
de a-i culege roadele etc.
Sensul juridic al proprietăţii este mult mai profund, îmbinând atât aspectul economic, cât şi
cel juridic, iar atributele care îl compun sunt mult mai complexe, producând efecte de mare
importanţă.
Potrivit Codului civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Această definiţie
evocă existenţa în mâinile titularului a tuturor prerogativelor pe care o persoană le poate avea cu
privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate, deşi nu
conţine expres decât acel atribut care este esenţial pentru existenţa sa, şi anume - dreptul de
dispoziţie.
Din definiţia dată de Codul civil, se pot observa următoarele aspecte:
- dreptul de proprietate este un drept real;
- dreptul de proprietate este definit prin atributele, prerogativele sale;
- nu se arată explicit toate atributele dreptului de proprietate.
Într-o definiţie succintă, dreptul de proprietate ar putea fi definit ca un drept real
potrivit căruia titularul se poate bucura şi poate dispune de lucru în condiţiile legii. Tot astfel,
dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care conferă titularului său posesia,
folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes
propriu, cu respectarea normelor în vigoare.
Conţinutul dreptului de proprietate. Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt
stabilite de lege. În plenitudinea sa, dreptul de proprietate reuneşte diverse prerogative care prin
reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietăţii,
facultăţi şi libertăţi ataşate ei; ele sunt atributele proprietăţii. Dreptul de proprietate conferă
titularului său toate prerogativele imaginabile, numai exerciţiul lor fiind limitat de prevederile
legale.
Prerogativele dreptului de proprietate sunt următoarele:

1
 - dreptul de a folosi bunul („jus utendi");
- dreptul de a-i culege fructele (,,jus fruendi");
- dreptul de a dispune de bun („jus abutendi").
a. Posesia. Jus utendi (usus) este dreptul de a folosi lucrurile potrivit naturii sau destinaţiei
acestora. Posesia este acel atribut al dreptului de proprietate care îi permite proprietarului să-l
stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte
persoane care va exercita în aceste condiţii un uz derivat din puterile titularului dreptului de
proprietate. Proprietarul se poate folosi de lucrul său potrivit nevoilor şi dorinţelor sale, fie el
însuşi, fie încheind un contract cum ar fi, spre exemplu, contractul de închiriere.
Întrucât în acest caz posesia corespunde proprietăţii, se poate afirma că ea se înfăţişează
ca o expresie exterioară a acesteia. Dar nu se poate pune semnul egalităţii între posesie (care
reprezintă o stare de fapt) şi proprietate (care este o stare de drept), mai ales că, în unele cazuri,
proprietatea poate aparţine unei persoane, iar posesia alteia. Astfel, o persoană poate avea
proprietatea unui bun, fară să aibă însă şi posesia, după cum o persoană poate avea numai
posesia, fără a fi însă şi proprietar.
Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică
utilizarea economică a proprietăţii sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de
a se folosi de bunul său, în caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie.
b. Folosinţa. Codul civil statuează sensul tehnic al termenului de "folosinţă" care nu
corespunde exact celui obişnuit (a profita, a trage foloase ete.). Folosinţa este în primul rând
dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv.
Folosinţa este prerogativa conferită titularului dreptului de proprietate de a dobândi
proprietatea fructe lor produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale, industriale sau
civile, pe care le produce bunul, dacă acesta este frugifer.
Codul civil nu defineşte noţiunea de fructe, limitându-se la clasificarea lor în naturale,
industriale şi civile. În fapt, fructele sunt produse de un anumit bun, cu o anumită periodicitate,
fără să-i altereze substanţa. Ele sunt produse de bunurile frugifere şi se împart în trei categorii:
- naturale (se produc independent de voinţa omului);
- industriale (presupun intervenţia omului);
- civile (reprezintă consecinţa unor acte juridice, cum ar fi chiriile, dobânzile).
c. Dispoziţia. Dispoziţia este dreptul de a dispune de lucru, având două componente:
dispoziţia juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de dispoziţie juridică constă în prerogativa
titularului de a înstrăina bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra
acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Dispoziţia materială constă în posibilitatea de a
dispune de substanţa bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere.
Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de proprietate este atributul
dispoziţiei şi anume partea referitoare la dispoziţia juridică. Dreptul de dispoziţie este singurul
atribut a cărui înstrăinare duce la pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte
atribute ale proprietăţii vor limita acest drept, dar nu vor fi de natură să conducă la pierderea sa.
De aceea s-a spus că dreptul de a dispune rămâne definitiv fixat în puterea titularului dreptului de
proprietate chiar şi atunci când proprietatea este dezmembrată.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate. Esenţialul în dreptul de proprietate ca
instituţie juridică a dreptului civil este dat de caracterele sale. Dreptul de proprietate este cel mai

2
important drept real. Rolul important care îl are dreptul de proprietatea în sistemul drepturilor
reale este subliniat şi de caracterele generale ale acestui drept:
- dreptul de proprietate este un drept absolut (inviolabil);
- dreptul de proprietate este un drept exclusiv (deplin);
- dreptul de proprietate este un drept perpetuu (şi transmisibil).
a. Caracterul absolut. Proprietatea nu poate fi definită decât prin raportare la limitele sale,
limite generate fie de existenţa altor proprietari învecinaţi, ceea ce impune reglementarea
coexistenţei, fie de interese social-economice aparţinând întregii societăti. Caracterul absolut
poate fi înţeles ca fiind:
- opozabil tuturor (erga omnes) cum este orice drept real;
- nelimitat, neîngrădit în conţinutul său; însă dreptul de proprietate se exercită în
limitele determinate de lege.
Codul civil stabileşte o serie de îngrădiri sau restricţii aduse proprietăţii. De asemenea,
reglementări ulterioare Codului civil au adus îngrădiri proprietăţii.
Constituţia, revizuită în anul 2003 prevede în art. 44, pct. 1: "Conţinutul şi limitele acestor
drepturi (dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului) sunt stabilite prin lege". De
asemenea, art. 44, pct. 7 prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. În conţinutul său, dreptul de
proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii şi
obiceiului.
Dreptul de proprietate este singurul drept real absolut în sensul că existenţa sa să nu
depindă de nici un alt drept care să-i servească drept temă a constituirii. Cu alte cuvinte, dreptul
de proprietate se defineşte prin el însuşi iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul
de proprietate este singurul care-i permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le
conferă, în putere proprie şi în interes propriu. Toate celelalte drepturi reale constituindu-se pe
temeiul dreptului de proprietate, exercitarea atributelor acordate se va face conform unei puteri
derivate, transmise de proprietar.
b. Caracterul exclusiv. Exclusivitatea dreptului de proprietate constă în faptul că el este
singurul care conferă titularului său posibilitatea exercitării concomitente a atributelor sale: usus,
fructus, abusus
În virtutea acestui caracter, proprietarul exercită singur toate atributele dreptului de
proprietate, cu excluderea tuturor celorlalte persoane şi fără a avea nevoie de concursul acestora
pentru exercitarea atributelor acestuia. Dar şi aici trebuie avut în vedere că legea poate să
limiteze caracterul exclusiv al proprietăţii. Astfel, de exemplu, sunt servituţile legale,
convenţionale sau juridice precum şi restrângerile aduse privind folosirea anumitor categorii de
bunuri, cum sunt locuinţele pentru care contractele de închiriere se încheie în condiţiile legii şi
termenul lor este, de asemenea, prelungit prin lege.
c. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Durata dreptului de proprietate nu
este limitată în timp şi astfel nu se poate stinge prin neuz, prin neîntrebuinţare din partea
titularului, după cum nu se pierde prin moartea titularului. Dreptul de proprietate este perpetuu
în sensul că:
- în caz de înstrăinare el reapare în patrimoniul dobânditorului;
- dreptul de proprietate este cesibil şi transmisibil, atâta timp cât obiectul său există;
3
 - uneori, natura şi conţinutul său se schimbă prin trecerea lucrului de la o persoană
la alta (spre exemplu, în cazul exproprierii pentru cauza de utilitate publică);
- acest drept nu se pierde prin moartea titularului său;
- dreptul de proprietate nu se stinge prin neîntrebuinţare din partea titularului, fiind
imprescriptibil extinctiv.
Dreptul de proprietate durează atâta timp cât durează bunul la care se referă, indiferent de
schimbările succesive ale titularilor săi. Aceste schimbări nu numai că nu-i afectează existenţa dar
reprezintă tocmai o manifestare a caracterului său perpetuu.