Dreptul de proprietate. Formele de proprietate.

Apărarea dreptului de proprietate

Proprietatea l-a însoţit pe om din zorile civilizaţiei. El este singura fiin ţă care,
dotată cu raţiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci şi pe
celelalte fiinţe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoper ă s-a
declarat stăpân şi aplică sau cere aplicarea faţă de alţi semeni a normelor
sociale prin intermediul puterii, la început a comunităţilor obşteşti, mai apoi a
statului.

Proprietatea este privită în dubla ei accepţiune: economică şi juridic ă. Privit ă

ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societ ăţii
omeneşti, producerea şi procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă
indispensabilă pentru viaţa socială şi, ca atare, proprietatea este strâns
legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi de  culegerea roadelor
acestei activităţi.

Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economic ă, spre deosebire de

care, dreptul de proprietate este o categorie juridică şi se distinge prin
apropriere, însuşire a unui bun, iar titularul este îndrept ăţit să-şi exercite
prerogativele dreptului său prin putere proprie şi în interes propriu, respectând
limitele impuse de lege. Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru
că totalitatea relaţiilor economice dintre oameni sunt în acelaşi timp şi rela ţii
juridice, pe care aceştia le au între ei în legătură cu bunurile.

În ambele sale accepţiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la

aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activit ăţii
umane desfăşurate în sfera producţiei de bunuri materiale şi spirituale.
Această însuşire operează fie individual, fie colectiv

1.Definirea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a se bucura și
dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. În funcție de
titular și caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.

La întrebarea prin ce se deosebeşte proprietarul de alte persoane titulare ale

dezmembrămintelor proprietăţii care exercită unele din atributele apar ţinând
proprietarului, se dă răspunsul că titularul dreptului de proprietate exercit ă
atributele acesteia în putere proprie şi în interes propriu. În putere proprie, are
sensul că nu este subordonat juridic nimănui, cu excepţia legii, toţi ceilal ţi
titulari de drepturi reale fiind obligaţi să ţină seama de aceasta. În interes
propriu, are sensul că exercitarea dreptului de proprietate se face în
exclusivitate în scopul satisfacerii intereselor proprii, fără obligaţii faţă de
alte persoane.

2.Dreptul de proprietate privata

Ca drept real cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept
subiectiv care conferă titularului său cele trei atribute, care intr ă în con ţinutul
său: posesia (ius utendi), folosinţa (ius fruendi) şi dispoziţia (ius abutendi).

Posesia – sau usus -, este acel atribut al dreptului de proprietate care confer ă
titularului său posibilitatea de a stăpâni faptic bunul asupra căruia are dreptul
de proprietate. Este actul de stăpânire materială, potrivit nevoilor şi dorin ţelor
sale, care îl îndeplineşte el însuşi sau fie încheind acte juridice cu al ţii.
Posesia este forma de exteriorizare materială a dreptului de proprietate şi prin
ea se mijloceşte utilizarea economică a bunului. “Nici un semn nu este mai
vizibil decât posesia” remarca Montesquieu7, care este elementul exterior
desprins din realitatea faptică, constând în posibilitatea proprietarului de a
stăpâni bunul ce-i aparţine, toţi ceilalţi fiind prin aceasta avizaţi că este
titularul dreptului de proprietate.

Folosinţa – ius fruendi sau fructus – este dreptul de a trage din lucru toate
foloasele pe care este susceptibil să le procure, fără distincţiune, fiind vorba
de fructele propriu-zise, care se reproduc periodic, cât şi de cele civile şi
industriale. Folosinţa priveşte deci fructele şi veniturile pe care le ob ţine prin
exercitarea acestui atribut.

În principiu, dreptul de a culege fructele aparţine proprietarului în temeiul art.

493 C.civil. Potrivit textului fructele s-ar cuveni în virtutea dreptului de
accesiune, exprimare considerată inexactă în literatura de specialitate,
deoarece culegerea fructelor trebuie privită ca efect al însuşi dreptului de
proprietate, fructus fiind unul din atributele acestui drept.8

Dispoziţia – ius abutendi sau abusus – este prerogativa proprietarului de a

dispune cu privire la fiinţa juridică sau materială a bunurilor din proprietate.
Dreptul de dispoziţie al proprietarului este cel mai caracteristic dintre cele
trei atribute şi se poate realiza prin înstrăinarea către altul, sau consumare,
transformare sau chiar de distrugere cu consecinţa încetării calit ăţii de titular
al dreptului de proprietate asupra acelui bun, fie sub aspect juridic
(înstrăinare), fie sub aspect material (consumare, degradare, abandonare). 1.
Caracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege şi
presupune existenţa unui subiect activ determinat de la început, care îşi
poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat,
formând totalitatea tuturor persoanelor.

2. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceia că

acest drept durează atâta timp cât există bunul, şi că acest drept nu se stinge
prin neuz, adică prin folosinţă.

3. Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată apare în raport cu

celelalte drepturi reale şi nu în raport de exerciţiul atributelor sale, adic ă el nu
este absolut în sine ci în esenţă, deoarece legea stabileşte anumite limite
exerciţiului său, ca exemplu, art. 1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate
prevede că proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice
acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor şi
mediului înconjurător.

4. Caracterul exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate privată

implică, în conţinutul, său, atât posibilitatea executării tuturor atributelor de
către titulari, cât şi posibilitatea dezmembrării acestora. Titularul dreptului de
proprietate privată este singurul care poate exercita atributele dreptului de
proprietate chiar şi când nu are bunul în posesie.

În mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta, mai întâi, în

plenitudinea atributelor sale, când toate cele trei atribute: posesia, folosin ţa
şi

dispoziţia – sunt exercitate de către o singură persoană – proprietarul.

Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie şi folosin ţă,
acestea formând conţinutul altor drepturi reale exercitate de c ătre alte
persoane.

În acest fel se formează – ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate

privată – alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separ ării
atributelor dreptului de proprietate.

Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, aşa cum am mai

spus, numai dreptului de proprietate privată.

5. Caracterul sesizabil. Dreptul de proprietate privată spre deosebire de

dreptul de proprietate publică (cu excepţia bunurilor domeniului privat) este
sesizabil deoarece bunurile care formează obiectul său, când se afl ă în
patrimoniul unei persoane care, este în raport cu alta, fiind debitor, pot fi
urmărite în scopul realizării creanţei creditorului.

Deci, creditorii pot urmări, când creanţa lor a devenit exigibil ă, orice bun –
mobil sau imobil – care se află, la momentul respectiv, în proprietatea privat ă
a debitorului (mai puţin bunurile exceptate de lege).

De regulă, bunurile şi veniturile ce se află în proprietatea privat ă a unei

persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.

6. Caracterul alienabil. Şi acesta este un caracter specific doar dreptului de

proprietate privată. Dreptul de proprietate privată, indiferent de forma sa –
mobiliară sau imobiliară – este alienabil, în sensul că bunurile ce formează
obiectul său se găsesc în circuitul civil general.

Deci, astfel de lucruri pot face obiectul oricăror acte juridico-civile, care au ca
efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor – cu titlu oneros ori cu
titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de moarte

3.Dreptul de proprietate publica

Definim dreptul de proprietate publică astfel: „Dreptul de proprietate public ă
este acel drept exclusiv şi perpetuu de a stabili prin intermediul organului
legislativ suprem, modul de posesie, folosinţă şi de administrare asupra
bunurilor incluse m patrimoniul Republicii Moldova”. În literatura de
specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel se defineşte că dreptul de
proprietate publică a statului, este un drept real care apar ţine statului,
unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii
autonome şi societăţi comerciale) şi instituţiilor publice care, exercit ă asupra
bunurilor – mobile şi imobile – posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv
şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul public (la nivel na ţional sau la
nivel local) în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

În dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de

proprietate publică – posesia, folosinţa şi, mai ales, dispoziţia – se vor exercita
în mod diferit, în „funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi, în aceeaşi
măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului public şi respectiv,
al domeniului privat”.

Totdeauna, însă, dreptul de proprietate publică se exercit ă, indiferent de

titularul său, în interesul general, fie al întregului public (interes naţional), fie
al unui grup restrâns de populaţie (interes local). Aceast ă caracteristic ă face
ca în dreptul francez proprietatea publică să fie considerat ă o proprietate
colectivă.

Caracterul inalienabil
În conformitate cu reglementările legislaţiei în vigoare, dreptul de proprietate
publică exercitat asupra domeniului public este inalienabil, în sensul c ă
bunurile (mobile şi imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara
circuitului civil general.

Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în

Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al RM (p. 4, art. 296) şi în alte acte
normative, pentru anumite categorii de bunuri.

Astfel, în art. 296 alin. 4 al CCRM: „Bunurile proprietate public ă sunt

inalienabile”.

De asemenea, în art. 5 alin. 2 din Codul funciar se prevede: „Terenurile care

fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dac ă prin lege nu
se prevede altfel”.

Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor – prin

analogie – şi asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile) care formeaz ă
domeniul public. Extinderea caracterului inalienabil şi asupra celorlalte bunuri
ce aparţin domeniului public, se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului
public, fie în interes naţional, fie în interes local.

Caracterul imprescriptibil
În conformitate cu art. 296 din Codul Civil al RM, bunurile din domeniul public
al proprietăţii publice este imprescriptibil, adică nu se stinge prin neuz, şi nu
poate fi dobândit de terţ prin: uzucapiune şi nu se supune termenelor de
prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominan ţă
bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil, acestea se
prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de
timp. Se instituie astfel o prezumţie de proprietate, potrivit căreia, cel care
posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui.

Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public), este
imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât şi extinctiv.
Astfel, fiind, în ipoteza în care va fi promovată o acţiune în revendicare a unui
bun, care face parte din domeniul public, aflat în posesie nelegitim ă a unei
persoane fizice sau a unei persoane juridice, posesorul nu se va putea prevala
de faptul că a dobândit proprietatea asupra acelui bun prin posesia lui
(îndelungată, pentru imobile sau simplă, pentru mobile).

Caracterul insesizabil.
Acest caracter este specific dreptului de proprietate public ă şi se exercit ă
asupra domeniului public al statului.

Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în discu ţie

posibila calitate de debitor a statului.

Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele juridice – în

calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul
dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate
căile ordinare de executare silită.

Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi totdeauna

solvabil şi, drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate publică sunt insesizabile.

Invocăm în susţinerea acestei opinii art. 46 alin. 1 din Constituţia Republicii

Moldova, care dispune: „ creanţele asupra statului sunt garantate”, în
consecinţă, creditorii statului ne putând urmări bunurile proprietatea statului,
pot urmări, pentru satisfacerea creanţelor lor exigibile, numai mijloacele
băneşti ale statului pe calea înscrierii lor la buget.

3. Apararea dreptului de proprietate

a) Acţiunea în revendicare
Acţiunea în revendicare este definită ca acea acţiune reală prin care
reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de
proprietate asupra unui bun determinat şi pe cale de consecinţă, să-l oblige pe
pârât la redarea posesiei bunului de la posesorul neproprietar. Revendicarea
este cea mai importantă acţiune petitorie, întrucât are ca obiect atât
invocarea raportului juridic al dreptului de proprietate, cât şi asigurarea
exerciţiului său, vizând în mod direct proprietatea în toat ă complexitatea sa.
Prin intermediul său proprietarul îşi face cunoscut dreptul pe care îl are
asupra bunului, rei vindicatio, se bazează pe existenţa dreptului de proprietate
şi are ca scop obţinerea posesiunii.

Acţiunea în revendicare este cel mai specific mijloc juridic de ob ţinere a

dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale. Etimologia cuvântului
revendicare îşi are originea în expresia latină vindicatio (reinvindicatio),
preluată în dreptul francez cu termenul de revendication şi are înţelesul de a
evidenţia operaţiunea de reintegrare a proprietarului titular în st ăpânirea
efectivă şi în folosinţa bunului.

Caracterele juridice generale ale acţiunii în revendicare sunt următoarele:

 1. a) acţiunea în revendicare este o acţiune reală, având acest caracter
imprimat de însăşi natura dreptului de proprietate care este dreptul real
cel mai complet. Este reală că poate fi introdusă împotiva oricărei
persoane care a încălcat dreptul de proprietate şi este legat ă în mod
direct de bunul a cărui proprietate se reclamă. Caracterul real al acţiunii
în revendicare subzistă atâta timp cât există posibilitatea de readucere a
bunului în patrimoniul revendicantului, în natură. Dacă bunul a fost distrus
sau a pierit, din cauze imputabile pârâtului, sau a fost dobândit de un ter ţ
în mod irevocabil, acţiunea devine personală şi se transformă într-una de
despăgubiri.
2. b) acţiunea în revendicare are caracter petitoriu, întru-cât pune în
discuţie însuşi dreptul de proprietate. În atare situaţie reclamantul este
ţinut să facă dovada dreptului de proprietate. Prin aceasta se deosebeşte
atât de acţiunea posesorie cât şi de cea întemeiată pe dreptul de
creanţă. Prin aceasta se materializează distincţia în materie imobiliar ă
dintre acţiunile posesorii care ţin de posesiune şi acţiunile petitorii care
privesc însăşi existenţa dreptului de proprietate. În materie mobiliar ă nu
este prevăzută nici o acţiune posesorie.
3. c) acţiunea în revendicare, este în principiu imprescriptibilă sub aspect
extinctiv. Acest caracter rezultă din perpetuitatea dreptului de
proprietate care atrage după sine şi imprescriptibilitatea acţiunii care îl
apără. Dreptul la acţiune se stinge numai odată cu stingerea însuşi a
dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi apără. Stingerea dreptului
de proprietate apare în ipoteza când a fost dobândit de o alt ă persoan ă
prin uzucapiune sau, în cazul bunurilor mobile prin posesia de bun ă
credinţă. În acest sens art. 21 din Decr. 167/1958, prevede că prescrip ţia
extinctivă “nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”

b) Acţiunea în grăniţuire

Acţiunea în grăniţuire poate fi definită ca fiind acea acţiune prin care se

solicită stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăţi limitrofe.
Grăniţuirea are rolul de a o delimita faţă de proprietăţile învecinate aparţinând
altor proprietari prin semne exterioare de hotar. Ea este o opera ţiune
materială care delimitează mergând pe linia de contur, cele două propriet ăţi.

Atunci când nu există conflict între titularii fondurilor limitrofe gr ăniţuirea

urmează să fie făcută potrivit cu acordul lor.

Fiecare poprietar are facultatea de a-l obliga pe vecinul său s ă fie de acord cu
grăniţuirea. În raport cu titularii dreptului real asupra celor dou ă fonduri
învecinate, grăniţuirea este pe de o parte, o obligaţie reală de a face prompter
rem,  şi pe de altă parte, privită din punctul de vedere al celui ce o solicit ă
este un atribut al dreptului real.25 Cu alte cuvinte această entitate juridică
alcătuită dintr-un drept şi o obligaţie este un atribut esenţial al dreptului de
proprietate.

În cazul în care vecinul refuză grăniţuirea proprietăţii sale şi exist ă conflict

referitor la traseul de urmat al liniei de hotar, grăniţuirea va trebui fi stabilit ă
prin mijlocirea justiţiei folosind calea acţiunii în justiţie.
În privinţa caracterelor juridice acţiunea în grăniţuire este o acţiune real ă,
petitorie, imobiliară, imprescriptibilă şi declarativă de drepturi.

Caracterul real al acestei acţiuni decurge din împrejurarea că se întemeiază

pe dreptul de proprietate asupra fondului sau pe oricare drept real.

Caracterul petitoriu constă în aceea că are drept scop delimitarea proprietăţii

limitrofe, realizând astfel în ultimă instanţă apărarea dreptului de proprietate.

Caracterul imobiliar şi imprescriptibil are în vedere faptul că numai bunurile

imobile pot fi supuse grăniţuirii între ele.

c) Alte acţiuni reale

1. Acţiunea negatorie. Este acea acţiune reală prin care reclamantul cere
instanţei de judecată să stabilească prin hotărârea ce o va pronunţa că
pârâtul nu are un anumit drept real – uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau
superficie – asupra bunului aflat în proprietatea sa şi să-l oblige pe cale
de consecinţă, să înceteze exercitarea lui nelegitimă. Este o acţiune
reală, petitorie şi imprescriptibilă.
2. Acţiunea confesorie. Este acea acţiune reală prin care reclamantul cere
instanţei de judecată să stabilească prin hotărârea ce o va pronunţa că el
este titularul unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate
– uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie – asupra bunului altuia şi
să-l oblige pe pârât care poate fi proprietarul sau o alt ă persoană să-i  
permită exercitarea lui deplină şi netulburată.