Tema 9 Proprietatea – fundament al activității profesioniștilor

Noțiuni generale privind proprietatea:

În diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești a existat preocuparea de

justificare a noțiunii de proprietate, opiniile exprimate fiind unanime în ce privește
importanța și necesitatea ei.

Proprietatea poate fi privită din două puncte de vedere: economică și

juridică.

Din perspectivă economică, proprietatea a existat de-al lungul societății

omenești, producerea și procurarea de bunuri necesare traiului fiind o condiție
indispensabilă pentru viața socială.

Prin urmare, proprietatea este strâns legală de sfera producției de bunuri

materiale și de culegerea roadelor acestei activități. Proprietatea este apreciată ca
fiind o categorie economică, spre deosebire de care dreptul de proprietate este o
categorie juridică și se distinge posibilitatea de însușire a unui bun.

Titularul dreptului de proprietate este îndreptățit să-și exercite prerogativele

dreptului său prin putere proprie și în interes propriu, respectând limitele impuse de
lege, cu îndreptățirea de a cere tuturor celorlalți de a se abține de la orice acte care
sunt de natură a stânjeni acest drept.

Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, deoarece totalitatea relațiilor

economice dintre oameni sunt în același timp și relații juridice, pe care aceștia le au
între ei în legătură cu bunurile.

În ambele accepțiuni, proprietatea permite omului să își însușească bunurile

naturale precum și pe cele care sunt rezultatul activității umane desfășurate în sfera
producției de bunuri materiale și spirituale.

Reglementare legală:

Potrivit art. 555 alin. (1) din Codul Civil, proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi
perpetuu.

1
 Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele obiectului său. În
definirea proprietății trebuie să se pornească de la conținutul juridic al dreptului de
proprietate, alcătuit din atributele recunoscute de lege proprietarului.

Sunt numeroase situații în care o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt
exercitate de o altă persoană decât proprietarul, pe temeiul unui drept real, derivat
din dreptul de proprietate.

Respectarea dreptului de proprietate este garantată de art. 44 din Constituţie.

Potrivit acestui text legal, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de
trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

“Proprietate”- limbaj comun semnifică atât dreptu de proprietate cât și

obiectul material al acestuia.

- o relație economică de însușire a unor bunuri;

- realitate juridică desemnând un raport juridic reglementat prin

intermediului Statului;

Reglementare juridică a dreptului de proprietate se mai regăsește în

Constituția României (art.136, art.135 și art.44 din Constituție), o serie de legi
speciale: Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, Legea nr.50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcții, Legea nr.33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr.7/1996 a cadastrului și
publicității imobiliare, etc.; Tratate internaționale la care România a aderat:
Declarația universală a drepturilor omului (art.17), Convenția europeană a
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocolul adițional nr.1 art.1 al.1.

Structura dreptului de proprietate este formată din subiecte, conținut, obiect.

Subiectele dreptului de proprietate, sunt:

Subiectul activ – persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat –
care exercită prerogativele asupra bunului fără a avea nevoie de concursul altei
persoane.

2
 Subiectul pasiv – nedeterminat, format din totalitatea prsoanelor cărora le
revine obligația generală obiectivă de a nu aduce atingere dreptului titularului aspra
bunului.

Conținutul dreptului de proprietate: a determina conținutul semnifică a-i

preciza atributele sau prerogativele pe care le conferă acest drept titularului său.

Posesia (jus possidendi). Este un element sau stare de drept, ce exprimă, din
punct de vedere juridic, ideea de apropriere și stăpânire a bunului. Posesia ca stare
de drept se deosebește de posesia stare de fapt, aceasta reprezentând stăpânirea
de fapt a bunului, aceasta reprezentând manifestarea exterioară a unui drept real.

Posesia, ca jus possidendi (stare de drept) reprezintă dreptul de a apropria și

stăpâni un bun, pe când posesia ca stare de fapt, reprezintă prin prisma
comportamentului posesorului, manifestarea exterioară a tuturor atributelor
dreptului real.

Folosința (jus utendi și jus fruendi) – folosința ca prerogativă a dreptului de

proprietate presupune două componente: uzul și culegerea derivatelor (fructelor) –
nu se confundă cu dreptul real de folosință ca drept real de sine stătător.

a) jus utendi sau usus, reprezintă dreptul titularului de a se folosi, de a se

servi de bun, în conformitate cu natura și destinația acestuia. Această prerogativă
se realizează diferit, în funcție de natura consumptibilă sau neconsumptibilă a
bunului, echivalând cu dispoziția în cazul bunurilor consumptibile. Comportă și o
latură negativă, ce acordă proprietarului facultatea de a nuuza de bun, dacă legea
nu îl obligă.

b). jus fruendi reprezintă dreptul proprietarului de a exploata bunul prin

culegerea fructelor. Fructele sunt derivatele bunului care se obțin periodic, fără
consumarea sau alterarea substanței acestuia. Codul civil distinge: fructe naturale
(pășunile, prăsila animalelor), civile (veniturile bunului, chiriile), și industriale
(recoltele). Culegerea fructelor presupune săvârșirea fie a unor acte materiale, fie a
unor acte juridice (în cazul chiriilor, presupune închirierea, născându-se un drept
de creanță, de a încasa fructele civile).

3
 Dispoziția (jus abutendi, abusus) reprezintă prerogativa titularului dreptului
de proprietate de a hotărâ cu privire la soarta bunului. Comportă două aspecte:
dispoziția materială și dispoziția juridică.

Dispoziția materială presupune săvârșirea de acte materiale asupra bunului,

prin modificarea formei, prin consumare, prin transformarea bunului, prin
distrugere sau culegerea fructelor. Productele sunt acele derivate ale bunului care,
prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului: ex. Carierele, pădurile,
etc.

Dispoziția juridică presupune încheierea de acte juridice de dispoziție cu

privire la bun:

- de înstrăinare a dreptului de proprietate (prin vânzare-cumăprare, donație,

contract de rentă viageră, testament, etc.)

- de înstrăinare a unor atribute prin constituirea de dezmembrăminte;

- de constituire a unor garanții reale asupra bunului;

- de abandonare sau delăsare a bunului;

- de renunțare la dreptul de proprietate;

Obiectul derivat al dreptului de proprietate îl constituie orice bun mobil

sau imobil care poate fi apropriat printr-unul dintre mijloacele legale.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

1. Dreptul de proprietate este absolut, întrucât conferă proprietarului

plenitudinea prerogativelor asupra bunului său;

2. Dreptul de proprietate este exclusiv, întrucât proprietarul este îndreptățit

să exercite singur, fără intervenția altei persoane, prerogativele dreptului său. (se
impun precizări în ipoteza stării de coprorietate și a dezmembrămintelor dreptului
de proprietate).

3. Dreptul de proprietate este perpetuu, întrucât el nu are o durată

determinată în timp, depinzând de exitența materială a bunului care formează
obiectul său. El nu se stinge prin neuz, cu următoarele conseicnțe:

4
 - este imprescriptibil extinctiv, acțiunea în revendicare putând fi introdusă
oricând;

- este prescriptibil achizitiv, uzucaparea dreptului de către o terță persoană

paralizând acțiunea în revendicare.

Proprietatea privată în economie:

Subiecte ale dreptului de proprietate privată:

- Persoanele fizice;

- Persoanele juridice, după cum urmează:

a) Societățile cu capital privat sau cu capital de stat, constituite în baza Legii

nr. 31/1990 a societăților, republicată, și a Legii nr. 15/1990;

b) Persoanele juridice fără scop lucrativ, asociațiile, fundațiile, sindicatele;

c) Societățile agricole, înființate potrivit Legii nr. 36/1991, ca societăți pe
acțiuni de tip privat, cu personalitate juridică, fără scop comercial.

d) Asociațiile cu scop lucrativ sub forma cooperativelor meșteșugărești, de

consum și de credit.

e) Regiile autonome înființate și organizate în baza Legii nr. 15/1990;

f) Persoanele juridice străine, cu unele limitări prevăzute de lege;

g) Statul și autoritățile administrativ-teritoriale.

Proprietatea privată este regula, în timp ce proprietatea publică, prin regimul

ei strict (inalienabilă, insesizabilă, imprescriptibilă), constituie excepția.

În contextul dezvoltării economiei, proprietatea privată este dominantă,

pentru că bunurile care o compun sunt în circuitul civil general, ceea ce presupune
valorificarea lor pentru asigurarea nevoilor materiale permanente ale membrilor
societății.

Existența unui circuit rapid al bunurilor aflate în proprietatea privată

facilitează dezvoltarea economiei concurențiale, în interesul general și individual.
Orice economie de piaţă, care poate fi caracterizată ca fiind o economie deschisă,

5
se bazează, în principal, pe schimb și pe proprietatea privată asupra resurselor de
productie.

Printre trăsăturile esențiale ale unei economii de piață se află:

- Proprietate private;

- Libertate economică;

- Concurență loială;

Proprietatea privată constituie fundamentul liberei initiațive în cadrul unei

economii de piață. Libera inițiativă reprezintă o dovadă a libertății agenților
economici de a poseda bunuri, de a le utiliza și de a dispune de ele. Ea cunoaște
cea mai mare dezvoltare în cazul proprietății private.

Libera inițiativă a agenților economici presupune:

- Libertatea de folosire a bunurilor aflate în proprietate proprie și libertatea

în adoptarea deciziilor, cu condiția respectării prevederilor legale în vigoare;

- Libertatea de asumare a unor riscuri în activitatea economică întreprinsă;

- Răspundere juridică pentru consecințele deciziilor și acțiunilor luate cu

privire la activitatea economică.

Având în vedere importanța proprietății private în derularea activității

economice, doctrina economică liberală a inclus de la început, printre principiile
sale fundamentale, pe cel al libertății de acţiune şi independenţei agenţilor
economici asigurată de inviolabilitatea proprietăţii private.

Celelalte principii ale liberalismului economic sunt, potrivit doctrinei,

următoarele:

- Guvernarea vieţii economice de „legi obiective”, care să menţină

permanent echilibrul între interesele individuale şi cele generale;

- Îngrădirea libertăţii de acţiune a agenţilor economici doar de către limitele

impuse de realizarea propriilor interese (maximizarea rezultatelor şi minimizarea
eforturilor);

6
 - Concurenţa liberă şi perfectă între agenţii economici. Proprietatea privată
este esențială în dezvoltarea economiei capitaliste, deoarece este fundamentul
libertății de acțiune în această materie. Pentru aceste motive, garantarea și
respectarea proprietății private sub toate aspectele rămân două condiții obligatorii
pentru dezvoltarea unei societăți democratice.