DREPT CIVIL Partea Generala

Reproducerea conţinutului acestei publicaţii, integrală sau
parţială, în forma originală sau modificată, precum şi

stocarea într-un sistem de regăsire sau de transmitere sub
orice formă şi prin orice mijloace sunt interzise fără
autorizarea scrisă a autorului şi a Universităţii de
Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie “George Emil
Palade” din Târgu-Mureş.
Acest curs este pentru uzul intern al studenţilor.
Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu

explicativ sau justificativ, în articole, studii, cărţi este
autorizată numai cu indicarea clară şi precisă a sursei.
Titular Curs:
Prof. univ. dr. Lucretia DOGARU
1
CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT CU
FRECVENŢĂ REDUSĂ/LA DISTANȚĂ
Prof. univ. dr. Lucretia DOGARU
CURS DISCIPLINA
DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ
Specializarea DREPT An I
PENTRU UZUL INTERN
2020
2
CUPRINS
INTRODUCERE
Descrierea cursului
Obiectivele
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
MODUL 1.
DEFINIȚIA ROLUL ȘI PRINCIPIILE DREPTULUI
CIVIL
1. Cuprins
2. Obiective
3. Test de autoevaluare
4. Bibliografie selectivă
MODUL2.
NORMELE DE DREPT CIVIL
1. Cuprins
2. Obiective
4. Bibliografie selective
3
MODUL 3.
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Cuprins
2. Obiective
TEMA4. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Cuprins
2. Obiective
MODUL 5
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL.
1. Cuprins
2. Obiective
4
MODUL 6.
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Cuprins
2. Obiective
3.Test de autoevaluare
MODUL 7.
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Cuprins
2. Obiective
MODUL 8.
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
1. Cuprins
2. Obiective
5
INTRODUCERE
Cursul de „Drept civil. Partea generală” se predă în semestrul I al anului I la

Specializarea Drept, și are ca scop însușirea de către studenți a noțiunilor de bază
ale dreptului civil, cele ce vizează instituţiile importante ale acestei ramuri de
drept. Astfel, vor fi prezentate şi analizate succesiv, utilizând procedura
exemplelor, a studiilor decaz:: norma de drept civil, raportul de drept civil, actul
juridic și faptul juridic civil, nulitatea actului juridic civil prescripția extinctivă,
aplicarea legii civile în timp, spațiu și persoanelor, a regulilor de interpretare
juridică. Asimilarea acestor cunoștințe este esențială pentru înțelegerea și
aprofundarea disciplinelor de drept civil care vor fi studiate în anii următori.
Obiective
 cunoaşterea noţiunilor de bază ale dreptului civil;

 înțelegerea regulilor de aplicare a legii civile;
TI
 înţelegerea procesului de interpretare;
 cunoaşterea aspectelor ce vizează actul juridic civil şi raportul juridic,
precum şi a sancţiunilor de drept civil;
 aplicarea cunoștințelor teoretice dobândite la situații practice.
Cursul este structurat pe 8 Module principale de învăţare, care de asemenea, vor fi

structurate conform cerinţelor din fişa disciplinei aferente, în care se regăsesc
cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor specifice.
6
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea
profesorului – studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta
se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea
sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii.
Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea
temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi
sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
7
MODUL 1
DEFINIŢIA, ROLUL ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL
Obiective MODUL 1
1. Definiţia dreptului civil
2. Rolul dreptului civil
3. Principiile dreptului civil
Autoevaluare Modul 1
Bibliografie selectivă
Obiective:
- definirea și rolul dreptului civil;
- principiile dreptului civil; prezentare şi analiză.
1. Definiţia dreptului civil
Expresiei „drept civil” i s-au atribuit mai multe înţelesuri sau

accepţiuni.
Dreptul civil este cea mai veche ramură a dreptului privat, dispoziţiile sale
fiind grupate pe categorii ce reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului
civil, adică reglementează instituţiile juridice civile.
8
Dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice
aflate pe poziții de egalitate juridică.
2. Rolul dreptului civil:
Dreptul civil are un rol deosebit de important întrucât prin normele sale se
contribuie la ocrotirea valorilor patrimoniale și nepatrimoniale ale persoanelor
fizice și juridice.
Dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte,
a respectării şi întăririi moralei.
Un alt aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul
dreptului românesc constă în aceea că el reprezintă dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă dispoziţiile sale.
Este dreptul comun în raport de alte ramuri de drept, ceea ce înseamnă că,
ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conține norme jurdice proprii
care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale
ar fi insuficiente se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.
3. Principiile dreptului civil
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga
legislație civilă, vizând toate instituțiile dreptului civil, chiar dacă nu își manifestă
prezența cu aceeași intensitate.
- Principiul proprietății este consacrat în Constituție și dezvoltat de
normele dreptului civil. Normele juridice civile reglementează diferite
aspecte referitoare la dreptul de proprietate, inclusiv mijlocul specific de
ocrotire a lui.
- Principiul egalități în fața legii este cuprins în art. 30 din Codul civil
potrivit căruia rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba,
religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile
personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum
9
și orice altă situație similară nu au nici o influență asupra capacității
civile.
- Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale este
consacrat atât pentru persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice.
Art. 11 din Codul civil stabilește că nu se poate deroga prin convenții sau
acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau
de la bunele moravuri. De asemenea, art. 14, alin. 1 din Codul civil
prevede că orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu
ordinea publică și bunele moravuri.
- Principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile este
consacrat de o serie de dispoziții cuprinse în Constituția României (art. 1,
alin.3, art. 18, art. 21) dar și în art. 26 din Codul civil potrivit căruia
drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile
și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de
lege. În cazul încălcării dreptului subiectiv civil se poate obține
restabilirea acestuia prin intermediul procesului civil.
- Principiul bunei credințe este consacrat atât pentru persoanele fizice cât
și pentru cele juridice de art. 14, alin. 1 din Codul civil care dispune că
orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință. Alin. 2 al
aceluiași text legal instituie o prezumție legală relativă de bună credință.
Dreptul civil este acea ramură de drept privat ce cuprinde

ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice
și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică.
Principiile generale ale dreptului civil sunt: principiul

proprietății, principiul egalități în fața legii, principiul
îmbinării intereselor individuale cu interesele generale,
principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile,
principiul bunei credințe.
10
Autoevaluare tema 1
Definiți dreptul civil.

Care este rolul dreptului civil în sistemul dreptului românesc ?
La ce se referă principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale ?
Ce se înțelege prin principiul bunei-credințe? Dați un exemplu de încălcare a acestui
principiu.
Bibliografie selectivă:
1. Carmen Tamara Ungureanu, Ioan-Alexandru Toader, Drept civil.

Partea generală. Persoanele, ediţia a 4-a revăzută și adăugită, Ed.
Hamangiu, București, 2019;
2. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea
generală, Ed. Hamangiu, București, 2011;
3. Gabriel Boroi , Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil,
Ed. Hamagiu, București, 2012;
4. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţia a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
11
5. Eugen Chelaru, Teoria generală a dreptului civil în reglementarea NCC,
Ed. C.H. Beck, București, 2014;
6. Eugen Chelaru, Flavius Baias, Ioan Macovei , Noul Cod civil. Comentariu
pe articole”, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
7. Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul
civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013.
8. Luiza Cristina Gavrilescu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul
juridic, Bucureşti, 2015;
9. Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală-Vol. I. Teoria dreptului civil,
Ed. Solomon, Bucureşti, 2017;
10.Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
11.Teodor Bodoaşcă, Sorin Ovidiu Nour, Iulian Maftei, Drept Civil. Partea
generală. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
12.Titus Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
12
MODUL 2
NORMELE DE DREPT CIVIL
Obiective MODUL 2
1. Definiția normei de drept civil
2. Izvoarele dreptului civil
3. Clasificarea normelor de drept civil
4. Aplicarea legii civile
5. Interpretarea normelor de drept civil
Obiective:
- înțelegerea noțiunii de normă de drept civil;
- izvoarele dreptului civil;
- clasificarea normelor de drept civil;
- aplicarea legii civile;
- interpretarea normelor de drept civil.
13
1. Definiția normei de drept civil
Norma de drept civil este regula de conduită generală și abstractă, care

reglementează conduita subiectelor de drept în raporturile juridice civile,
patrimoniale sau nepatrimoniale.
Este o regulă de drept privat ce se caracterizează prin trăsături specifice:
obligativitate, generalitate, impersonalitate, tipicitate.
2.Izvoarele dreptului civil.
Izvoarele sau sursa dreptului civil reprezintă forma specifică de exprimare a

normelor de drept civil.
Condiţiile materiale de existenţă care generează normele de drept civil, indică
sensul material al izvorului de drept civil.
Izvoarele formale sau juridice ale dreptului civil sunt:
- legea (actele normative);

- uzanțele;
- principiile generale ale dreptului.
Principalele izvoare ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce
emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.
În funcție de organul de la care emană și de natura lor, deosebim
următoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare ale dreptului civil:
Constituția, legile, actele normative subordonate legilor (Ordonanțele Guvernului,
OUG, hotărârile Guvernului, ordinele, instrucțiunile, regulamentele conducătorilor
organelor centrale ale administrației de stat, actele normative emise de autoritățile
administrației publice locale).
Prin uzanțe se înțeleg obiceiul sau cutuma și uzurile profesionale.
Obiceiul constituie o practică îndelungată, înrădăcinată și continuă pe care
cei ce o aplică o consideră obligatorie.
Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile satbilite
între membrii unei profesii sau, după caz, între membri și clienți cu ocazia
exercitării profesiei.
14
Principiile generale ale dreptului, sunt izvor de drept numai în acele
situații nereglementate de lege ori de uzanțe în care nu există dispoziții legale
asemănătoare.
Cu referire la rolul jurisprudenţei ca izvor de drept civil, în doctrină există
controverse. Aceasta deoarece organul judiciar are exclusiv atribuţii de interpretare
şi aplicare a legii civile la situaţiile concrete pe care le soluţionează. Chiar dacă nu
se recunoaşte un rol de izvor de drept principal, se recunoaşte dreptul instanţelor de
a anula un act administrativ cu caracter normativ.
Deciziile Curţii Constituţionale cu toate că sunt general-obligatorii şi au
putere numai pentru viitor, nu li se recunoaşte calitatea de izvor de drept. La fel se
pune problema şi în cazul decizilor ÎCCJ, care prezintă importanţă deosebită pentru
aplicarea unitară a legii.
Jurisprudenţa CEDO şi cea a CJUE, constituie izvol şi pentru dreptul civil
român.
Morala, nu constituie izvor de drept civil distinct, dar în măsura în care legea
face trimitere la ea, poate fi încorporată de actul normativ.
3. Clasificarea normelor de drept civil.
În scopul clasificării normelor juridice de drept civil, se folosesc următoarele

criterii de clasificare:
- după caracterul conduitei prescrise, normele juridice civile se clasifică în

norme juridice civile dispozitive și norme juridice civile imperative.
Normele civile dispozitive, sunt acelea care suplinesc sau interpretează
voința neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil îngăduind,
prin chiar conținutul lor, să se deroge de la dispozițiile pe care le cuprind.
Normele dispozitive se împart în norme permisive și norme supletive.
Normele permisive sunt cele care nu impun ci doar permit ca subiectele de
drept să aibă o anumită conduită, dacă vor.
Normele supletive sunt cele care stabilesc o anumită conduită care este
obligatorie pentru părți numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința
lor, o altă conduită.
Normele de drept civil imperative, sunt acelea care impun subiectelor de
drept civil o acțiune sau le obligă la o abstențiune și care, sub sancțiune, nu permit
să se deroge de la ele sau să nu se aplice.
15
Normele imperative se împart în norme onerative și norme prohibitive.
Normele onerative prevăd expres obligația pentru părți de a avea o anumită
conduită.
Normele prohibitive sunt cele care interzic expres o anumită conduită a
părților raportului juridic civil.
- după natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice civile,
normele juridice civile se împart în norme juridice de ordine publică și normele
juridice de ordine privată.
Norma de drept civil este de ordine privată dacă urmărește ocrotirea unui
interes individual.
Norma este de ordine publică dacă depășește cadrul interesului individual al
subiectelor de drept civil, protejând și un interes general, public.
- în funcție de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se
împart în norme generale și norme speciale.
Normele de drept civil generale, sunt acele norme care se aplică în toate
cazurile și în orice materie, dacă o dispoziție legală nu prevede altfel.
Normele de drept civil speciale, sunt acele norme care își găsesc aplicarea
numai în cazurile expres prevăzute de lege.
În cazul unui conflict în aplicarea acestor legi la o situaţie concretă, legea
specială derogă, se aplică cu prioritate în raport de legea generală.
4. Aplicarea legii civile

4.1.Aplicarea legii civile în timp:
Potrivit art. 6 din Codul civil român, legea civilă se aplică în intervalul de
timp cât este în vigoare.
În caz de succesiune a legilor civile, aplicarea legii se va face ținându-se
cont de două principii: principiul neretroactivității legii civile și principiul aplicării
imediate a legii civile noi.
Prin principiul neretroactivității legii civile se înțelege regula juridică
conform căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică
după intrarea ei în vigoare, nu și situațiilor anterioare.
Este un principiu de sorginte constituţională şi vizează toate categoriile de
acte normative.
16
Potrivit acestui principiu, legea nouă reglementează numai situaţiile juridice
ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor existente
înainte de abrogarea sa.
Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înțelege regula de
drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică
tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile
vechi.
Aşadar, dispoziţiile noi sunt aplicabile situaţiilor ce apar după intrarea lor în
vigoare, ca o consecinţă firească a neretroactivităţii.
De la acest principiu există excepţia ultraactivităţii sau supravieţuirii legii civile
vechi, ce presupune aplicarea la unele situaţii determinate, a legii civile vechi. Însă
acest lucru trebuie stipulat în mod expres de noua lege civilă intrată în vigoare, şi
este valabil doar în cazul normelor supletive.
4.2. Aplicarea legii civile în spațiu:

Aplicarea legii civile în spațiu prezintă un aspect intern și un aspect
internațional.
Aspectul intern vizează situația raporturilor civile stabilite pe teritoriul
României între subiecte de drept civil de cetățenie sau, după caz, de naționalitate
română și se rezolvă ținându-se cont de următoarea regulă: actele normative
adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul
țării afară de cazul în care se prevede altfel.
Aspectul internațional vizează ipoteza raporturilor civile cu elemente de
extraneitate, determinarea legii civile aplicabile urmând a se realiza ținându-se
seama de normele conflictuale ale dreptului internațional privat cuprinse în Cartea
a VII-a a Codului civil.
4.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor:

Destinatarii legilor civile sunt subiectele de drept, persoane fizice sau
juridice.
După sfera subiectelor de drept cărora li se aplică distingem :
- norme juridice civile ce se aplică persoanelor fizice ;
- norme juridice civile ce se aplică persoanelor juridice ;
- norme juridice civile mixte, ce se aplică persoanelor fizice şi juridice ;
17
5. Interpretarea normelor de drept civil:
Interpretarea normelor de drept civil este operațiunea logico-raţională de
stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.
Interpretarea normelor de drept civil se poate clasifica în funcție de mai
multe criterii.
În funcţie de subiectele care efectuează interpretarea normei juridice, în

teoria dreptului se face distincţie între următoarele forme: oficială şi neoficială,
fiecare dintre acestea având importanţă şi forţă juridică diferită.
A. Interpretarea oficială este efectuată de către organele de stat care au
competenţe, fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării
normelor juridice.
Interpretarea oficială poate fi:
a) generală – denumită şi legală, provine de la un organ de stat ce a primit
însărcinarea să o efectueze, având aceeaşi forţă obligatorie ca şi norma juridică
interpretată. În situaţia în care obligaţia de a efectua interpretarea revine organului
de stat care a emis norma juridică respectivă, interpretarea se numeşte autentică.
b) cauzală – denumită şi judiciară sau concretă, este realizată de organele de
aplicare a dreptului (instanţe judecătoreşti sau organe ale administraţiei de stat) cu
ocazia soluţionării unor cauze concrete şi are caracter obligatoriu numai pentru
acea cauză.
B. Interpretarea neoficială, se efectuează în afara procesului de emitere şi
aplicare a dreptului civil şi are un caracter facultativ. Ea aparţine specialiştilor în
drept civil şi constă în totalitatea opiniilor, părerilor exprimate de către aceştia în
operele lor, cu diferite ocazii. Are valoare ştiinţifică sau doctrinară şi caracter
facultativ.
C. Metodele de interpretare
În funcție de procedeele sau metodele cu ajutorul cărora interpretul stabilește

înțelesul normei juridice, se deosebește între: interpretarea gramaticală,
interpretarea sistematică, interpretarea istorică, interpretarea logică și
interpretarea prin analogie.
Interpretarea gramaticală – constă în analiza textului normei juridice din
punct de vedere morfologic şi sintactic. Interpretul va stabili sesnul cuvintelor
(dacă anumite expresii au fost folosite cu înţelesul din limbajul obişnuit sau au un
sens special juridic), modul de folosire a acestora în text, topica frazei, locul şi
18
sensul conjuncţiilor (de ex.: folosirea într-un text a conjucţiilor „sau”, „şi” poate
duce la înţelesuri diferite).
Interpretarea sistematică – lămureşte sensul unei norme juridice prin
coroborarea cu alte norme juridice din alte acte normative, pentru că fiecare normă
se completează prin celelalte şi se regăseşte în celelalte, alcătuind astfel un sistem
unitar. Această metodă este direct implicată în cazul normelor incomplete.
Interpretarea istorică – presupune analizarea împrejurărilor istorice în care
a fost elaborată şi adoptată norma juridică respectivă. Această metodă presupune
cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei juridice, precum şi a
expunerii de motive şi a discuţiilor ce s-au purtat cu prilejul dezbaterii şi adoptării
actului normativ respectiv.
Interpretarea logică – presupune o analiză raţională a textului normei
juridice, cu ajutorul metodelor logicii formale.
În realizarea interpretării logice se folosesc o serie de argumente ale logicii
formale cum ar fi:
- argumentul ad-absurdum ( prin reducerea la absurd ) înseamnă stabilirea
adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice.
- argumentul per a contrario, se întemeiază pe legea terţului exclus.
- argumentul a majori ad minus ( cine poate mai mult poate şi mai puţin );
- argumentul a minori ad minus însoţeşte argumentul a majori ad minus şi
semnifică faptul că dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult;
- argumentul a fortiori rationae, demonstrează că raţiunea aplicării unei
norme este mai puternică într-o altă ipostază decât aceea precizată în norma
respectivă;
- argumentul a pari, are la bază raţionamentul că pentru situaţii identice să se
pronunţe soluţii identice.
Analogia – acea metodă care permite organelor de aplicare să rezolve o
situaţie ivită potrivit acelor norme în vigoare care reglementează situaţii
asemănătoare cu cea dedusă soluţionării.
Analogia cunoaşte două forme:
1. Analogia legii – constă în aplicarea la un raport social nereglementat a
unei norme juridice care reglementează un raport analog;
2. Analogia dreptului – constă în rezolvarea unei cauze pe baza principiilor
generale ale sistemului de drept respectiv.
Rezultatele interpretării juridice
19
În funcție de rezultatul interpretării se distinge între interpretarea literală,
interpretarea extensivă și interpretarea restrictivă.
- Interpretarea este literală atunci când există concordanță deplină între
formularea textului legal interpretat și situațiile practice care se încadrează în
ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea
dispoziției în cauză.
- Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal
interpretat și cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordanță, în
sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intenția reală a legiuitorului,
astfel încât se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins și la
unele situații care nu s-ar încadra în litera lui.
- Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului
legal interpretat și cazurile de aplicare practică nu există concordanță, în sensul că
formularea este prea largă față de ipotezele ce se pot încadra în text.
Norma de drept civil este regula generală și abstractă care

reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Norma juridică civilă se clasifică în funcţie de anumite criterii.
Norma civilă se aplică în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
Interpretarea normelor de drept civil este operațiunea de
stabilire a conținuţului și sensului normelor de drept civil.
Autoevaluare tema 2
Ce este norma de drept civil ?

Enunțați izvoarele dreptului civil.
Explicaţi acţiunea în timp şi spaţiu a normei de drept civil.
Ce sunt normele imperative? Dați câteva exemple de norme juridice imperative
onerative și imperative prohibitive.
Ce se înţelegeţi prin interpretarea literală a normei juridice? Ce este analogia?
20

21
MODUL 3
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Obiective MODUL 3
1. Definiţia şi caracterele raportului juridic civil.
2. Structura raportului juridic civil.
3. Aspecte generale privind capacitatea civilă.
Obiective:
- înțelegerea noțiunii de raport juridic civil
- analiza elementelor componente ale raportului juridic: subiectele, conţinutul şi
obiectul raportului juridic.
- identificarea celor două laturi ale capacității juridic: capacitate de folosință și
capacitate de exercițiu
1. Definiția și caracterele raportului juridic civil.

Raportul juridic civil poate fi definit ca fiind acea relaţie socială,
patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil
Raportul juridic civil prezintă trei caractere, și anume:
- este un raport social;
- este un raport intersubiectiv;
- este un raport volițional;
- este un raport în cadrul căruia părțile au poziția de egalitate juridică.
22
Raportul juridic civil este un raport social, întrucât se stabileşte totdeauna
între oameni, fie că aceştia participă în nume propriu – ca persoane fizice, fie în
calitate de reprezentanţi ai unei persoane juridice.
Raportul juridic este un raport voliţional. Fiind un raport între oameni,
raportul juridic este un raport de voinţă.
Caracterul voliţional este dat de faptul că intervine, pe de o parte, voinţa
legiuitorului, exprimată în norme juridice, iar, pe de altă parte, voinţa subiectelor
de drept, participanţi la raportul juridic.
Egalitatea juridică a părților reprezintă nu numai metoda de reglementare a
dreptului civil ci și un caracter propriu raportului juridic civil.
2. Structura raportului juridic civil.
Raportul juridic civil are trei elemente:

a. conţinutul;
b. obiectul;
c. subiectele,
a. Conţinutul raportului juridic:

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor dintr-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii
prevăzute de norma juridică.
- Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de norma de drept
subiectului activ ( persoană fizică sau juridică ) în virtutea căreia acesta poate, în
limitele dreptului şi ale moralei, fie să aibă o anumită conduită, fie să pretindă o
conduită corespunzătoare, constând în a da, a face sau a nu face ceva, de la
subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei de coerciţie a statului în caz de nevoie.
Drepturile subiective civile se clasifică în funcţie de mai multe criterii.
- Obligaţia juridică constă în îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ,
conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care la nevoie poate
fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia civilă se clasifică În:
- Obligaţii de a da, a face sau a nu face ceva;
- Obligaţii civile pozitive şi negative;
- Obligaţii civile de rezultat şi de mijloace;
23
- Obligaţii civile perfecte şi imperfecte.
b. Obiectul raportului juridic:

Prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita (acţiunea-inacţiunea) pe
care subiectele de drept o stabilesc în cadrul unui raport juridic, ca urmare a
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor.
Bunurile, sunt considerate a reprezenta un obiect derivat al actului juridic
civil. Se clasifică în funcţie de mai multe criterii.
Raporturile juridice civile iau naştere între oameni, drepturile şi obligaţiile
civile fiind întotdeauna norme de conduită ale oamenilor.
 Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic civil.

Bunul, în sens restrîns, desemnează valoarea economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de
apropriere sub forma drepturilor patrimoniale.
Noţiunea de bunuri este utilizată frecvent şi în sensul de patrimoniu, între
noţiunile de patrimoniu şi de bun fiind o relaţie de tipul întreg-parte.
În sens larg, prin bunuri se desemnează atît lucrurile cât şi drepturile
privitoare la acestea.
Bunurile se clasifică în :
a). În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:
- bunuri mobile ;
- bunuri imobile.
În dreptul nostru civil, există trei categorii de bunuri mobile, şi trei categorii
de bunuri imobile.
Categoriile de bunuri mobile: mobile prin natura lor ; mobile prin

determinarea legii şi mobile prin anticipatie.
Categoriile de bunuri imobile sunt: imobile prin natura lor ; imobile prin
obiectul la care se aplica şi imobile prin destinatie.
b). După cum pot fi sau nu tranzacţionate, distingem
24
- bunuri aflate în circuitul civil ;
- bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite si
înstrainate prin acte juridice iar bunurile scoase din circuitul civil sunt cele ce nu
pot forma obiectul actului juridic civil (denumite inalienabile).
c). După criteriul determinării, există bunuri :
- determinate individual (res certa) - sunt acelea care potrivit naturii lor
sau vointei exprimata în actul juridic, se individualizeaza prin însusiri proprii,
speciale ;
- determinate generic (res genera) - sunt acele bunuri care se
individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac
parte. Individualizarea se face prin cântarire, măsurare, numărare etc.
d). După cum sunt susceptibile de a fi înlocuite unele cu altele, există :
- bunuri fungibile- sunt acele bunuri care, în executarea unei obligaţii,

poate fi înlocuite cu altule, fără să afecteze valabilitatea plăţii ;
- bunuri nefunfgibile - sunt acele bunuri care nu poate fi înlocuite cu
altele, în executarea unei obligaţii, astfel că, debitorul nu este liberat decât prin
predarea bunului datorat.
e). După cum îşi consumă sau nu substanţa lor prin folosire, distingem :
- bunuri consumptibile – indică acel bun care nu poate fi folosit fara ca

prima lui întrebuintare sa nu implice consumarea substantei ori înstrainarea lui
(banii, combustibilii, alimentele).
- bunuri neconsumptibile - indică acel bun care nu poate fi folosit fara
ca prima lui întrebuintare sa nu implice consumarea substantei ori înstrainarea lui
(constructii, terenuri, masini).
f). După cum produce sau nu alte bunuri sau produse, fără modificarea
substanţei lor, există:
25
- bunuri frugifere - indică bunul care poate produce periodic, fara
consumarea substantei sale, alte bunuri sau produse, numite fructe
- bunuri nefrugifere – indică bunul care nu are însusire de a da nastere,
periodic, la produse fara consumarea substantei sale.
Există fructe naturale, fructe industriale şi fructe civile.
g). După posibilitatea împărţirii fără ca prin aceasta să îşi schimbe

destinaţia lor economică, există:
- bunuri divizibile - indică bunul care poate fi împărţit, fără să-şi

schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică.
- bunuri nedivizibile - sunt acelea care pot fi împărţite, fără să-şi

schimbe, prin aceasta, destinaţia economică (de pildă, o bucata de stofă poate
fi împărţită).
h). După criteriul dependenţei sau nu de alte bunuri, există :
- bunuri principale – bunul principal este acela care poate fi folosit

independent fără a servi la întrebuinţarea altui bun (de ex. o pereche de pantaloni) ;
- bunuri accesorii- bunul accesoriu este cel destinat sa servească la
întrebuinţarea unui bun principal (de ex. cureaua de pantaloni)
k). După posibilitatea păerceperii cu ajutorul organelor de simţ, există : -
- bunuri corporale – sunt acele bunuri care au o existenţă materială,

fiind uşor perceptibil simţurilor omului;
- bunuri necorporale - sunt bunurile ce au o existenţă nematerială
ideală, abstractă, putând fi percepută doar cu ochii minţii. Drepturile patrimoniale
sunt asemenea bunuri, facând exceptie dreptul de proprietate care în vorbirea
obisnuita se confunda cu bunul care formeaza obiectul sau.
c. Subiectele raportului juridic civil:
26
Subiectele sau părțile raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau
juridice în calitate de titulari de drepturi subiective civile sau de obligații civile.
Există două categorii de subiecte de drept civil :
- Subiectul activ(creditorul) ;
- Subiectul pasiv (debitorul).
Subiectele sunt purtătoare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative.
În raporturile juridice civile există pluralitate de subiecte de drept.
3. Aspecte generale privind capacitatea civilă.

Capacitatea juridică este premisa calităţii de subiect de drept.
Aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii poartă denumirea
de capacitate juridică.
În structura capacităţii juridice intră două elemente:
- capacitatea de folosinţă – este aptitudinea generală şi abstractă a
subiectului de drept de a avea drepturi şi obligaţii juridice; aceasta există la toate
persoanele, fără nici o distincţie, pe tot parcursul vieţii.
- capacitatea de exerciţiu – este aptitudinea subiectului de drept de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile juridice, prin încheierea de
raporturi juridice. Aceasta presupune încheierea de acte juridice civile în nume
propriu, fără reprezentant. Au capacitate civilă deplină toate persoanele majore şi
care nu sunt declarate iresponsabile. Se disting trei etape ale capacităţii de
exerciţiu:
- lipsa totală a capacităţii de exerciţiu;
- capacitate de exerciţiu restrânsă;
- capacitate de exerciţiu deplină.
Raportul juridic civil este acea relaţie socială, patrimonială

sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil are trăsături caracteristice.
Elementele raportului juridic civil sunt:
– conţinutul;
– obiectul;
– subiectele,
–
27
Autoevaluare tema 3
Ce este raportul juridic civil? Care sunt trăsăturile definitorii?

Care sunt elementele componente ale raportului juridic civil?
Ce se înțelege prin capacitatea de folosință a persoanei? Dar cea de exerciţiu?
1. Carmen Tamara Ungureanu, Ioan-Alexandru Toader, Drept civil. Partea

generală. Persoanele, ediţia a 4-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2019;
28
29
MODUL 4
ACTUL JURIDIC CIVIL
Obiective MODUL 4
1. Ce este actul juridic civil ?
2. Clasificarea actelor juridice.
3. Condițiile actului juridic civil.
Obiective:
- definirea şi caracteristicile actului juridic;
- clasificarea actelor juridice civile;
- condițiile esențiale de validitate ale actului juridic civil.
1. Ce este actul juridic civil?
Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de

a produce efecte juridice, respectiv de a da naştere, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
Caracteristicile actului juridic civil aşadar, sunt următoarele :
30
- prezenţa unei manifestări, de voinţă, care poate sa provină de la una sau mai
multe persoane fizice ori juridice;
- manifestarea de voinţă este exprimata cu intentia de a produce efecte juridice
civile;
- efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport jurific civil concret.
Actul juridic civil are două sensuri:
- primul sens desemnează tocmai manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice (negotium iuris) care are semnificaţia de operaţiune
juridică.
- al doilea sens desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică
suportul material care consemnează manifestarea de voinţă exprimată.
2.Clasificarea actelor juridice.
Clasificarea actelor juridice se poate face după mai multe criterii

a). După numărul părţilor, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice civile unilaterale;
- acte juridice civile bilaterale;
- acte juridice civile multilaterale.
Actul unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi (ex. testament,
acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire etc.).
Actul bilateral este acela care reprezintă voinţa concordantă a două părţi:
contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, împrumutul etc.).
Actul multilateral reprezintă rodul de voinţă între trei sau mai multe părţi.
b). După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice civile cu titlu oneros;
- acte juridice civile cu titlu gratuit
Actul cu titlu oneros este acela în care în schimbul folosului patrimonial

procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Actele cu titlu oneros se împart la rândul lor în:
31
- acte juridice civile comutative;
- acte juridice civile aleatorii.
Sunt comutative acele acte juridice cu titlu oneros la a căror încheiere

părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor (ex. contractul de vânzare-
cumpărare)
Sunt aleatorii acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile nu cunosc
întinderea obligaţiilor, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi (ex.
vânzarea cu clauză de întreţinere, contractul de rentă viageră).
Actul cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos patrimonial
fără a se urmări în schimb obţinerea unui alt folos patrimonial (ex. mandatul
gratuit, donaţia, comodatul etc.).
Actele civile cu titlu gratuit se împart la rândul lor în:
- liberalităţi;
- acte civile dezinteresate.
Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul
îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat (ex. donaţii, legate).
Actele dezinteresate sunt acelea prin care dispunătorul procură un avantaj
patrimonial (ex. mandatul gratuit, depozitul neremunerat).
c). După efectul lor, actele juridice civile se clasifică în:

- acte juridice civile constitutive de drepturi;
- acte juridice civile translative de drepturi;
- acte juridice civile declarative de drepturi.
Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere la un drept subiectiv
civil ce nu a existat anterior (ipoteza convenţională). Ex. instituirea unui
uzufruct, convenţia de ipotecă.
Actele translative sunt actele juridice care au ca efect strămutarea unui
drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în altul (ex. contractul de vânzare-
cumpărare, donaţia).
32
Actul declarativ este actul juridic civil care are ca şi efect, consolidarea
sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent (de ex. convenţia de partaj,
tranzacţia etc.)
d). După importanţa lor, actele juridice civile se împart în:

- acte civile de conservare;
- acte civile de administrare;
- acte civile de dispoziţie.
Actele juridice civile de conservare sunt acele acte juridice ce au ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Acest act este întotdeauna
avantajos pentru autorul său deoarece cu o cheltuială mică se salvează un drept
de o valoare mai mare (ex. întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în
justiţie, somaţie, înscrierea unei ipoteci etc.)
Actele juridice civile de administrare sunt acele acte juridice prin care se
realizează o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu (ex.
închirierea unui bun, asigurarea unui bun etc.)
Actele civile de dispoziţie sunt acele acte care au ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui bun sau a unui drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală
(ex. ipotecă, gaj).
e). După conţinutul lor, actele juridice civile se împart în:

- acte civile patrimoniale;
- acte civile nepatrimoniale.
Actele civile patrimoniale sunt acele acte juridice care au un conţinut

evaluabil în bani, acestea fiind în principiu actele care privesc drepturile reale şi
drepturile de creanţă (ex. contractele de vânzare-cumpărare, împrumut etc.)
Actele civile nepatrimoniale sunt acele acte juridice care nu au un conţinut
evaluabil în bani (ex. convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei privind
numele pe care acesta urmează să-l poarte).
f). După modul de încheiere, actele juridice civile se împart în:

- acte juridice civile consensuale;
33
- acte juridice civile solemne;
- acte juridice civile reale.
Actele consensuale sunt acelea care se încheie prin simpla manifestare de

voinţă şi de aceea actul consensual constituie regula din punct de vedere al
formei în care se încheie actele juridice civile (ex. vânzarea, cumpărarea).
Actele solemne sunt acele acte la a căror încheiere este nevoie ca
manifestarea de voinţă să fie încheiată într-o anumită formă (ex. ad
solemnitatem sau ad validitatem: contractul de ipotecă, testamentul etc.)
Actele reale sunt acele acte juridice care nu se pot încheia decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea lucrului (ex. împrumutul, darul
manual, depozitul).
g). După momentul producerii efectelor, actele juridice civile se grupează în:
- acte juridice civile între vii (inter vivos);
- acte juridice civile pentru cauză de moarte (mortis cauza).
Actele între vii sunt acele acte care-şi produc efectele necondiţionat de
moartea autorului lor (acestea sunt cele mai numeroase).
Actele pentru cauză de moarte sunt acele acte care nu îşi produc efectele
decât la moartea autorului lor (ex. testamentul).
h). După rolul voinţei părţilor, actele juridice civile se grupează în:
- acte juridice civile subiective;
- acte juridice civile condiţie.
Actele subiective sunt actele juridice al căror conţinut este determinat prin
voinţa autorului. Marea majoritate a actelor intră în această categorie.
Actul juridic-condiţie reprezintă actul juridic civil la a cărui încheiere părţile
îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind
predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga (ex. contractul de
închiriere).
k). După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile de împart în:
- acte juridice civile pure şi simple;
34
- acte juridice civile afectate de modalităţi.
Actele pure şi simple sunt acele acte care nu cuprind o modalitate,

respectiv termen, condiţie, sarcină. Condiţia este rezolutorie şi suspensivă.
Actele afectate de modalităţi sunt acele acte care cuprind modalităţi, adică
termen, condiţie sau sarcină. Unele acte juridice sunt afectate esenţialmente de
modalităţi (ex. contractul de vânzare-cumpărare, contractul de asigurare).
l). După raporturile dintre ele, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice civile principale;
- acte juridice civile accesorii.
Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţa de sine

stătătoare, soarta lor nedepinzând de un alt act juridic. Majoritatea actelor
juridice civile sunt principale.
Actele juridice accesorii sunt acelea care depind de soarta unui alt act
juridic care este principal (accesorium sequitur principale) ex. clauza penală,
contractul de gaj etc.
m). După legătura lor cu cauza, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice civile cauzale;
- acte juridice civile abstracte.
Actele juridice cauzale sunt acelea a căror valabilitate implică analiza

cauzei, a scopului său. Astfel, dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi
actul este lovit de nulitate (ex. jocurile de noroc).
Actele juridice abstracte sunt acele acte a căror valabilitate nu implică
analiza cauzei. Acestea sunt detaşate de elementul cauză (ex. titlul de valoare
care poate fi la purtător, nominativ sau la ordin).
n). După modalitatea încheierii, actele juridice civile se grupează în:

- acte juridice strict personale;
- acte juridice făcute prin reprezentant.
35
Actele juridice strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât
personal, fără a putea fi încheiate prin reprezentare (ex. testamentul).
Actele juridice făcute prin reprezentant sunt acele acte care pot fi încheiate
atât personal cât şi prin reprezentant. Majoritatea actelor juridice civile pot fi
încheiate prin reprezentant.
o. După reglementare şi denumire, actele juridice civile se împart în:

- acte juridice civile numite;
- acte juridice civile nenumite.
Actele juridice numite tipice sunt acele acte care au o denumire stabilită
de legea civilă şi o reglementare proprie (tipică). Majoritatea actelor civile este
formată din acte numite (tipice).
Actele juridice nenumite (atipice) sunt acele acte care nu au nici
reglementare, nici denumire proprie (ex. testamentul, ipoteca convenţională).
p. După modul de executare, actele juridice civile se grupează în:

- acte juridice civile cu executare dintr-o dată;
- acte juridice civile cu executare succesivă.
Actele juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) sunt acele acte
care presupun o singură prestaţie din partea debitorului (de ex. darul manual),
fiind denumite şi acte de executare instantanee.
Actele juridice civile cu executare succesivă sunt acele acte a căror
executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp (de ex. arendarea,
închirierea).
3. Condițiile actului juridic civil.

Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele, componentele sau
cerinţele din care este alcătuit un act juridic civil şi care trebuiesc întrunite
cumulativ.
Potrivit art. 1179 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea
unui act juridic sunt:
- capacitatea de a contracta;
36
- consimţământul părților;
- un obiect determinat și licit;
- o cauză licită și morală.
Condiţiile actului jridic civil se clasifică, în funcţie de anumite criterii astfel:
- după aspectul la care se referă, distingem : condiţii de fond şi
condiţii de formă ;
- după sfera actelor jridice civile la care se referă, există : condiţii
generale şi condiţii speciale ;
- după sancţinea ce intervine în caz de nerespectare, sunt : condiţii
de validitate şi condiţii de eficacitate ;
- după criteriul obligativităţii, distingem : condiţii esenţiale
(obligatorii) şi condiţii neesenţiale (facultative).
A.Capacitatea
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă acea condiţie
generală, de fond, de validitate şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor
juridice de drept civil.
Capacitatea de a încheia un act juridic civil este o parte a capacităţii civile,
ce include în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau
juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Regula cu valoare de principiu este aceea a existenţei capacităţii subiectelor
de drept civil, de a încheia acte juridice civile.
Excepţia o constituie incapacitatea de a contracta. Potrivit Codului civil,
nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă, sau lipsit, total sau parţial,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Distingem între capacitate, care este o stare de drept (izvorâtă din lege) şi
discernământ care este o stare de fapt, de natură psihologică.
Pentru persoanele juridice, regula o constituie capacitatea acestora de a
dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, excluzând cele care prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie de
mai multe criterii.
37
- după natura lor, există incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de
exerciţiu ;
- după izvorul sau sursa lor, incapacităţile civile se clasifică în:
incapacităţi stabilite de legea civilă şi incapacităţi civile stabilite de
legea penală ;
- după modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează
de drept, în baza legii, şi incapacităţi ce operează ca efect al unei
hotărâri judecătoreşti ;
- după opozabilitatea lor, distingem: incapacităţi absolute şi
incapacităţi relative;
- după finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în: incapacităţi
cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau
de ocrotire.
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea
nulităţii actului juridic respectiv (care poate fi absolută sau relativă, după caz).
B. Consimţământul.
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a
actului juridic civil.
Regula este că, părţile sunt libere să îşi aleagă forma de exteriorizare a
voinţei lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă (nemijlocită) sau tacită (implicită)
adică se poate deduce. Consimţământul poate fi exprimat verbal sau scris ori
printr-un comportament (convenit de părţi, uzanţe, practici) dar care să nu lase nici
un dubiu asupra intenţiei de a contracta. Tăcerea nu valorează consimţământ
exteriorizat, cu excepţia când: legea prevede expres acest lucru; dacă părţile
atribuie tăcerii o semnificaţie juridică; dacă potrivit obiceiului locului, tăcerea are
valoare de consimţământ.
Termenul consimţământ este folosit în două sensuri diferite şi anume:
- manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a autorului
actului juridic civil unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic bilateral ori
multilateral;
- acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale;
38
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele cerinţe sau condiţii:
- să provină de la o persoană ce are discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ;
- să fie serios, adică să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice.
a). Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.
Se distinge între capacitatea de exerciţiu şi discernământ chiar dacă între
ele există o strânsă legătură, deoarece discernământul reprezintă o stare de fapt, iar
capacitatea este o stare de drept.
Persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământ, iar cele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt prezumate a fi lipsite
de discernământ.
Minorii între 14 şi 18 ani au discernământul în curs de formare.
Pentru persoanele juridice, reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane
fizice cu capacitate deplină de exerciţiu. În afară de cazurile în care legea prezumă
persoana ca fiind lipsită de discernământ (numite incapacităţi legale), există cazuri
în care persoane cu discernământ în drept (după lege) sunt lipsite temporar de
discernământ (cazurile de incapacitate naturală – beţia, hipnoza, somnambulismul).
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic civil atrage ca
sancţiune nulitatea relativă a acelui act.
b). Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această cerinţă se desprinde din esenţa actului juridic civil, care este o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice în următoarele cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, din
curtoazie sau pură complezenţă;
- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală,cunoscută de
destinatarul acesteia.
c). Consimţământul să fie exteriorizat.
39
Presupune ca acesta să fie făcut de către părţile actului juridic civil, cu
intenţia de a produce efecte juridice.
Principiul aplicabil în privinţa exteriorizării consimţământului este principiul
consensualismului, potrivit căruia părţile sunt libere să aleagă forma de
exteriorizare a voinţei lor.
De la acest principiu există şi excepţii: cazul actelor juridice pentru care
legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit; este expresă
atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod
nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor; este tacită sau implicită atunci
când ea se deduce.
d). Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu.

Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul
conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic civil. Viciile de
consimţământ sunt: eroarea; dolul; violenţa; leziunea.
- Eroarea, este falsa reprezentare a unei situaţii sau împrejurări, sau o părere
greşită despre unele împrejurări legate de încheierea convenţiei, care determină o
parte să contracteze. Nulitatea actului juridic afectat de eroare este reglementată la
art. 227 din Codul civil. Este denumită şi eroare spontană.
Există două tipuri de eroare, în funcţie de consecinţele care intervin: eroare
esenţială şi eroare neesenţială. Eroarea esenţială există atunci când există: eroare
asupra naturii actului juridic civil; eroare asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului juridic civil şi eroarea asupra persoanei.
Prin eroare asupra naturii actului juridic civil se înţelege situaţia în care o
parte crede că încheie un anumit act juridic civil, iar cealaltă parte crede că încheie
un altul - error in corpore (De pildă, vânzătorul crede că încheie un contract de
înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă, iar cumpărătorul crede că încheie un
contract de vânzare-cumpărare). Într-un astfel de caz, manifestarea de voinţă este
necorespunzătoare realităţii iar un astfel de act va fi lovit de nulitate relativă.
Eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic civil,
este eroarea care se referă la „calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic
civil” - error in substantium.
40
Eroarea asupra persoanei, este situaţia în care o persoană crede în mod
greşit că încheie un act juridic civil cu o anumită persoană – error in personam.
Codul civil dispune în art. 227 că eroarea este considerabilă atunci când la
încheiere a existat o falsă reprezentare referitoare la părţile actului juridic în cazul
în care identitatea acestora este motivul determinat al încheierii actului. (De
exemplu, este lovită de nulitate căsătoria în care s-a făcut eroare asupra persoanei
dacă se demonstrează că actul de căsătorie a fost semnat nu de mireasă, ci de sora
ei, care îi seamănă foarte mult).
Eroarea de fapt este o falsă reprezentare a realităţii faptelor iar
eroarea de drept este o falsă reprezentare a existenţei sau a conţinutului unui act
normativ. Numai eroarea de fapt poate atrage anularea actului juridic.
- Dolul (viclenia), este un viciu de consimţământ care constă în inducerea
în eroare a unei persoane prin mijloace viclene pentru a o determina să încheie un
act juridic civil
Dolul este denumit şi eroare provocată.
Potrivit art. 228 Cod civil, „actul juridic a cărui încheiere a fost
determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi
declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima
că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte”.
Dolul, ca viciu de consimţământ, presupune existenţa a două elemente
structurale: un element obiectiv şi un element subiectiv.
Elementul obiectiv (material), constă în utilizarea de mijloace viclene
(şiretenii) – acţiuni sau inacţiuni – prin care persoana este indusă în eroare pentru a
o determina să încheie un act juridic civil.. Persoana care a încheiat un act juridic
datorită unui dol poate cere nulitatea lui. Actul juridic civil poate fi declarat nul
chiar şi atunci când autorul dolului estima că actul este avantajos pentru cealaltă
parte.
Elementul subiectiv, constă în intenţia uneia dintre părţi sau a unui terţ,
de a induce în eroare cealaltă parte pentru a o determina să încheie un act juridic
civil. Elementul subiectiv există şi atunci când „autorul dolului estima că actul
juridic este avantajos pentru cealaltă parte” (art. 228).
Pentru ca dolul să fie considerat viciu de consimţământ, se cer întrunite
următoarele condiţii:
- comportamentul dolosiv sau viclean trebuie să fie determinant la
încheierea actului juridic civil;
- dolul trebuie să provină de la cealaltă parte cocontractantă;
41
- dolul trebuie să fie anterior încheierii actului juridic;
- dolul trebuie să fie dovedit de partea care îl invocă.
- Violenţa, este ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace
o temere care o determină să încheie un act juridic pe care de altfel nu l-ar încheia.
Violenţa (ameninţarea) poate avea ca obiect fie patrimoniul (distrugerea
unui bun), fie integritatea fizică (lezarea), fie integritatea morală (compromiterea
reputaţiei) persoanei pentru ca să consimtă a încheia un act. Violenţa este
constrângerea fizică sau psihică exercitată asupra persoanei pentru a o determina să
încheie un act pe care de altfel nu l-ar fi încheiat.
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească
următoarele două condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea unui act juridic, adică să aibă un
anumit grad de intensitate care să inspire autorului convenţiei o temere raţională;
- violenţa să fie ilicită. Ameninţarea adresată de creditor debitorului că îl va
acţiona în justiţie dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, adică recurgerea la
mijloace legale pentru a-1 determina pe debitor să execute obligaţiile nu va fi
considerată viciu de consimţământ.
Violenţa fizică este prezentă în cazul în care ameninţarea se referă la
integritatea persoanei ori a bunurilor ei, iar violenţa morală există în cazul în care
ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
- Leziunea, este acel viciu de consimţământ ce exprimă orice
disproporţie considerabilă dintre prestaţiile la care s-au angajat părţile, fiind cauzat
astfel un prejudiciu material. Aceasta va putea conduce, la cererea părţii lezate, la
anularea contractului pentru leziune.
Leziunea este de două tipuri : calificată (care este mai mare de jumătate din
valoarea pe care o avea obligaţia asumată de lezat la data contractării) sau simplă
(mai mică decât jumătate din valoarea asumată iniţial).
Codul civil, stabileşte că prejudiciul material poate fi suferit astfel de catre
minorii între 14-18 ani care încheie acte juridice civile de administrare (bilaterale,
cu titlu oneros şi comutative), fără reprezentanţi legali.
Există leziune cu privire la majori, atunci când una dintre părţi, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi,
stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestaţii.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
42
Potrivit Noului Cod civil, leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi
asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe
care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.
e) Consimţământul trebuie să fie serios, adică să nu fie dat în glumă, din

curtoazie, prietenie sau complezenţă.
C. Obiectul actului juridic civil

Obiectul actului juridic civil este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
Obiectul actului juridic civil, reprezintă conduita părţilor stabilită prin acel act,
respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt
ţinute (obligate).
Obiectul unui actul juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil
care s-a născut (modificat sau stins) din acel act juridic civil.
Cu referire la obiectul actului juridic civil se distinge între: operaţiunea jridică
(tranzacţia, vânzarea-cumpărarea etc.) şi prestaţia efectivă (de pildă, predarea
bunului).
Noul Cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.
Stipulând la art. 1225 alin. (1) „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de
părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale”, iar la art. 1226 alin. (2) se dispune că „obiectul obligaţiei este
prestaţia la care se angajează debitorul”.
Obiectul actului juridic civil se delimitează de continutul sau efectele actului
juridic civil, de drepturile si obligaţiile civile născute prin acel act juridic.
Potrivit art. 1225 (alin.2) Cod civil, obiectul contractului trebuie să fie
determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar art. 1226 (alin. 2) Cod civil
dispune că obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub sancţiunea nulităţii absolute,
determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Rezultă cerințele de valabilitate ale obiectului actului juridic civil, cerinţe
care la nivel de doctrină sunt grupate în : condiţii generale (ce privesc majoritatea
actelor jridice civile) şi cerinţe speciale (specifice doar pentru anumite categorii de
acte civile). Aceste condiţii sunt:
43
- obiectul să fie determinat sau determinabil – presupune prezenţa
elementelor în funcţie de care se individualizează obiectul.
Conform acestei cerinţe, prestaţia (acţiune sau inacţiune) trebuie să
fie determinată sau cel puţin determinabilă (susceptibilă de a fi
determinată) la momentul încheierii actului juridic. Cu privire la
obiectul derivat (sub forma de bunuri determinate generic), se
impune stabilirea cantităţii, calităţii, valorii, preţului etc.;
- obiectul să fie licit şi moral - adică prestaşia sau conduita părţilor
să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială;
obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine
ordinii publice ori bunelor moravuri.
- obiectul să existe- deoarece nu poate fi conceput un act juridic civil
care nu priveşte nici o prestaţie. Dacă obiectul unui contract
priveşte un bun, acesta trebuie să existe în momentul încheierii
sale ; există bunul prezent chiar dacă acesta piere ulterior; bunurile
viitoare potconstitui obiect al actului juridic civil, dacă există
certitudinea producerii lor (recoltele, confecţionarea unor produse).
- obiectul să fie posibil - actul juridic civil este valabil numai dacă
obiectul său este posibil ; este o condiţie impusă de regula potrivit
căreia nimănui nu i se poate cere imposibilul (absolut sau de
neînvins pentru oricine) ;
- obiectul să fie în circuitul civil – adică bunurile să fie în comerţ, să
poată fi tranzacţionate adică înstrăinate sau dobândite prin acte
juridice civile. Sub acest aspect, bunurie se împart în: bunuri
alienabile (aflate în circuitul civil) şi bunuri inalienabile (scoase
din circuitul civil). Regula este cea a bunurilor alienabile, iar
excepţia o constituie bunurile inalienabile. Bunurile aflate în
circuitul civil sunt de două feluri : bunuri ce pot circula liber sau
neîngrădit şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive ;
- obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă- adică
obiectul actului juridic constă în fapta proprie şi decurge din
principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin
44
voinţa sa. Astfel, nu se poate promite printr-un act juridic fapta
altuia, ci numai propria faptă, cu excepţia situaţiei în care
promisiunea se face în calitate de reprezentant al altei persoane ;
- cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului – întrucât
nimeni nu poate fi obligat la ceva ce nu are sau posedă în mod
valabil sau la mai mult decât acesta are ;
- existenţa autorizaţiei prevăzute de lege- se referă la acele categorii
de acte juridice ce au ca obiect bunuri ce pot circula în condiţii
restrictive (de exemplu, vânzarea de arme sau muniţii se poate face
doar de persoane autorizate să le deţină) ;
- existenţa autorizaţiei judiciare (pentru acele situaţii în care legea
impune acest lucru).
C. Cauza actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil, este scopul sau motivul care determină fiecare
parte sau subiect să încheie contractul sau actul juridic civil. Cauza sau scopul se
poate referi la însuşirile unei prestaţii sau la calităţile unei persoane. Scopul actului
juridiv civil se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie
la alta de acte juridice şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice (de
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, scopul reprezentat de destinaţia ce
se va atribui imobilului tranzacţionat diferă de la un cumpărător la altul).
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului
juridic civil, ce răspunde la întrebarea „pentru ce sau de ce se încheie actul juridic
civil?”
Cauza este un element esenţial al actului juridic civil deoarece aceasta
vizează limitele principiului libertăţii contractuale, principiu de bază în materia
obligaţiilor.
Cauza actului juridic civil este scopul sau obiectivul pe care părţile actului
juridic civil l-au următit în momentul încheierii acestuia.
Cauza este un element de validitate a actului juridic civil, ce precede
efectului actului juridic civil, fiind concomitentă şi anterioară momentului
încheierii actului juridic civil.
Cauza sau motivul actului juridic civil, care este un element de natură
psihologică, nu se confundă cu consimţământul, cu toate că împreună cu acesta
45
formează voinţa juridică a părţilor. Rezultă că, voinţa juridică este întregul, în
raport cu cauza actului juridic civil, care este partea acesteia.
Cauza nu se confundă cu obiectul actului juridic civil care indică « ce se
datorează », iar cauza indică « pentru ce se datorează ».
Cauza actului juridic civil nu se confundă nici cu izvorul efectelor juridice.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească
cumulativ, următoarele cerințe de valabilitate:
- cauza să existe - Cauza nu există atunci când subiectul nu are
aptitudinea de a-şi reprezenta sau prefigura în mod corect faptele
sale ori consecinţele acestora. adică atunci când lipseşte
discernământul ; lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu
excepţia când acesta a fost greşit calificat şi poate produce alte
efecte juridice; existenţa cauzei se apreciează prin raportare la
momentul încheierii contractului ;
- cauza să fie licită- adică să fie potrivit legii şi ordinii publice ;

cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice
precum şi în ipoteza fraudei la lege; cauza ilicită atrage nulitatea
absolută a actului juridic dacă este comună.
- cauza să fie morală- adică să nu contavină normelor morale sau

bunelor moravuri ; cauza neconcordantă cu normele morale atrage
nulitatea absolută a actului juridic.
Legea prezumă atât existenţa cât şi valabilitatea cauzei, prezumţia fiind

una relativă.
Proba cauzei, revine celui care invocă inexistenţa sau nevalabilitatea
cauzei, fiind admisibil orice mijloc de probă (chiar şi proba cu martori).
Dovada falsităţii cauzei poate fi probată numai prin înscrisuri.
46
Actul civil se clasifică după mai multe criterii.
Condiţiile actului juridic civil sunt cerinţele sau elementele
cale constitutive. Acestea sunt:
- consimţământul părților;
- obiectul (determinat și licit);
- cauza (scopul).
Autoevaluare tema 4
Ce este actul juridic civil ?

Care sunt condițiile esențiale de validitate ale actului juridic civil?
Clasificați actele juridice după scopul şi obiectul lor.
Dați câteva exemple de acte juridic solemne. Şi acte juridice oneroase.
În ce constă capacitatea de a contracta?
Care sunt cerințele consimțământului, condiție esențială de fond a actului juridic?
Analizaţi viciile de consimţământ.
Care este obiectul contactului?
Precizaţi cerinţele de valabilitate ale cauzei actului juridic civil.
Cui revine proba cauzei?
București, 2019;
47
48
MODUL 5
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Obiective MODUL 5
1. Noţiuni generale. Principiul consensualismului
2. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
A. Forma ad validitatem;
B. Forma ad probationem;
C. Forma pentru opozabilitate faţă de terţi.
Obiective:
- definirea şi principiul formei actului juridic;
- clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil;
- analiza Formei ad validitatem; Formei ad probationem; Formei pentru
opozabilitate faţă de terţi.
1. Noţiuni generale. Principiul consensualismului

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
49
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia „forma actului juridic civil”
poate avea şi un sens larg, desemnând cele trei cerinţe de formă: forma cerută
pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem);
forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem), forma cerută
pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Principiul consensualismului, reprezintă o aplicare în această materie a

principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit
căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru
ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă
manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. în alte cuvinte,
pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să
îmbrace o formă specială.
În legislaţia civilă actuală, există o consacrare expresă, cu caracter general, a
acestui principiu în art. 1178 Cod civil, potrivit căruia „contractul se încheie prin
simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate
pentru încheierea sa valabilă”.
Acest principiu este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice
civile, precum contractul de vânzare.
Fiind vorba despre un principiu, înseamnă că excepţiile trebuie să fie expres
şi limitativ prevăzute de lege.
2. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

Există două criterii care pot fi folosite pentru clasificarea condiţiilor de
formă ale actului juridic civil. Astfel:
După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (forma ad
validitatem sau ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a
actului juridic civil;
- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem), a
cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu,
imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare, de
asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea
inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă fiind în drept să facă abstracţie de
50
actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă, deci să îl ignore.
După sursa sau izvorul lor, se poate distinge între:
- forma legală, este forma impusă printr-o dispoziţie legală;
- forma voluntară (convenţională), este impusă de părţi, nu de lege.
a) Forma ad validitatem, este acea condiţie de validitate, esenţială şi

specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în
lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Forma ad validitatem poate să fie nu numai legală, ci şi voluntară, deci nu
este exclusă posibilitatea părţilor actului juridic de a ridica, prin voinţa lor, forma
unui act juridic care, potrivit legii, nu este solemn, la rangul de condiţie esenţială
pentru încheierea valabilă a actului juridic respectiv.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
- reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa
căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune
manifestarea expresă de voinţă;
- este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn,
trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică (excepţii:
testamentul care poate îmbrăca nu numai forma autentică, dar poate fi şi olograf -
scris în întregime, datat şi semnat de către testator; contractul de arendare trebuie
încheiat în formă scrisă, fiind suficient şi un înscris sub semnătură privată etc.).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt
următoarele:
- toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa;
- actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (de pildă: cesiunea contractului şi acceptarea acesteia
de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru
validitatea contractului cedat);
- actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi
el forma solemnă;
- actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (excepţii, spre exemplu: desemnarea tutorelui de către
părinte poate fi făcută numai în formă autentică, însă revocarea poate fi făcută şi
printr-un înscris sub semnătură privată).
51
Principalele acte juridice civile pentru care legea pretinde forma solemnă (de
regulă, forma autentică) sunt următoarele:
- contractul de donaţie şi promisiunea de donaţie;
- testamentul;
- renunţarea expresă la succesiune;
- convenţia de constituire a unui drept de ipotecă;
- vânzarea unei moşteniri;
- partajul convenţional în timpul comunităţii de bunuri;
- partajul succesoral în cazul existenţei bunurilor imobile succesorale;
- contractul de întreţinere;
- contractul de arendare;
- contractul de înfiinţare a unei societăţi cu personalitate juridică;
- renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea
funciară;
- actul juridic de înstrăinare, între vii, a locuinţelor şi unităţilor individuale
trebuie să se realizeze în formă autentică;
b). Forma ad probationem, este forma cerută pentru probarea actului juridic
civil, acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul
juridic civil.
Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte
juridice civile, iar, pe de altă parte, de avantajul că asigură redarea certă şi fidelă a
conţinutului actului juridic civil (prin aceasta are loc fie prevenirea unor eventuale
litigii, fie uşurarea sarcinii organului de jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea
situaţiei de fapt într-o speţă determinată).
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că
nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil
cu un alt mijloc de probă.
Nerespectarea formei ad probationem, atrage sancţiunea ce constă în
imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Forma ad probationem, se instituie pentru acte juridice, precum:
- contractul de societate;
- contractul de comision;
- contractul de consignaţie;
- contractul de asigurare;
- contractul de tranzacţie;
- contractul de sponsorizare;
52
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.
c). Forma pentru opozabilitate faţă de terţi, reprezintă acele formalităţi care
sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care
nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a
terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres
prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu
facultativă. În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în
inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora
actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa. În
consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de
terţi.
Principalele acte civile ce implică această formă sunt:
- publicitatea convenţiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale;
- înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de rezoluţiune sau de reziliere;
- înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ţinut de
secretarul consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate;
- data certă a înscrisului sub semnătură privată,
- înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară a
contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură;
- înregistrările sau, după caz, înscrierile brevetelor de invenţii, a desenelor şi
modelelor industriale etc.;
53
Forma actului juridic civil exprimă modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge
un raport juridic civil concret.
Principiul consensualismului este acea regulă de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă
pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul
formei.Condiţiile de formă sunt:forma cerută pentru valabilitatea actului
juridic civil; forma cerută pentru probarea actului juridic civil şi forma
cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Autoevaluare tema 5
Definiţi forma actului juridic civil.

Ce presupune principiul autonomiei de voinţă? Dar cel al consensualismului?
Clasificați condiţiile de formă ale actele juridice .
Analizaţi forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem.
În ce constă forma ad probationem? Daţi câteva exemple.
În ce constă forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi ?

București, 2019;
54
55
MODUL 6
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Obiective MODUL 6
1. Noţiunea de efecte ale actului juridic civil.
2. Determinarea efectelor actului juridic civil.
3. Definiţia şi analizaţi principiile efectelor actului juridic civil.
Obiective:
- definirea efectelor actului juridic;
- determinarea efectelor actelor juridice civile;
- principiile efectelor actului juridic civil.
1. Noţiunea efectelor actului juridic civil.
Efectele actului juridic civil desemnează drepturile subiective civile şi

obligaţiile civile corelative cărora actul juridic civil le dă naştere, le modifică
sau le stinge.
56
Rezultă că, ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul
acestuia, constituie efectele actului juridic civil care generează acel raport
juridic civil.
2. Determinarea efectelor actului juridic civil.
Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege, stabilirea sau

fixarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative create, modificate
sau stinse de un act juridic civil.
Pentru determinarea efectelor actului juridic civil, este necesară aplicarea

anumitor reguli de determinare a conţinutului actului juridic civil astfel:
- prima regulă reprezintă faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii

efectelor actului juridic civil, care este aceea a dovedirii existenţei acestuia;
- a doua regulă a determinării efectelor actului juridic civil, o constituie
interpretarea clauzelor actului juridic civil atunci când existenţa acestuia deşi
este neîndoielnică, efectele sale sunt neclare.
Operaţiunea juridică a determinării efectelor actului juridic civil este
necesară deoarece conţinutul actului juridic civil nu este întotdeauna clar,
datorită unor circumstanţe precum: neconsemnarea manifestării de voinţă într-
un înscris; exprimarea greşită a părţilor la încheierea actului juridic; folosirea
de expresii sau cuvinte nepotrivite ori în mod excesiv etc.
3. Definiţia şi analiza principiilor efectelor actului juridic civil.
Principiile efectelor actului juridic civil exprimă acele reguli de drept

civil care arată modul în care se produc (respectiv cum, în ce condiţii) şi faţă
de cine se produc aceste efecte juridice.
Cu toate că în doctrină nu există un punct de vedere unitar în privinţa

numărului principiilor care guvernează efectele actului juridic civil, sunt
57
reţinute trei principii esenţiale: principiul forţei obligatorii; principiul
irevocabilităţii şi principiul relativităţii.
A. Principiul forţei obligatorii
Acest principiu exprimat prin adagiul latin pacta sunt servanda,

exprimă acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat
se impune părţilor (în cazul convenţiilor) sau părţii (în cazul actelor juridice
unilaterale), întocmai ca şi legea.
Potrivit acestui principiu, actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi,
iar nu facultativ.
Un act juridic civil legal încheiat, are forţă sau putere obligatorie nu
numai pentru părţile acestuia, ci şi faţă de organul de jurisdicţie învestit cu
soluţionarea unui litigiu ce decurge dintr-un astfel de act juridic; aşadar,
instanţa este obligată să asigure executarea oricărui act juridic legal încheiat,
ţinând seama, în interpretarea clauzelor acestuia, de voinţa liber exprimată de
părţi.
Fundamentul acestui principiu este reprezentat, pe de o parte, de
necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice ce decurg din
actele juridice civile, iar pe de altă parte, de imperativul moral al respectării
unui cuvânt dat.
Constituie excepţie de la principiul forţei obligatorii, acele situaţii în care

efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au dorit părţile, acestea fiind
mai restrânse ori mai extinse, independent de voinţa ambelor părţi sau doar a
uneia dintre acestea.
- Cazurile de restrângere a forţei obligatorii, sunt acele situaţii expres

prevăzute de lege, în care actul juridic civil îşi încetează efectele înainte
de termen, ca urmare a dispariţiei unui element al său.
- Cazurile de extindere a forţei obligatorii, sunt: cele prin efectul legii,
peste termenul prevăzut de părţi (ex., prelungirea unor contracte de
58
închiriere expres prevăzute de lege); cele cu executare succesivă, datorită
suspendării temporare a executării pe perioada cât durează cauza de
suspendare (ex., in caz de conflicte militare); revizuirea efectelor actului
juridic ca urmare a ruperii echilibrului contractual datorită schimbării
împrejurărilor avute in vedere de părţi la data încheierii actului juridic
este ceea (aşa-numita teorie a impreviziunii - rebus sic non stantibus,
adică a „lucrurilor care nu mai stau aşa).
Teoria impreviziunii nu se aplică, cum de altfel nu se aplică nici excepţia de
la principiul forţei obligatorii, atunci când părţile actului juridic civil stabilesc prin
clauze exprese, posibilitatea revizuirii ulterioare încheierii actului juridic.
B. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil.
Principiul irevocabilităţii decurge din principiul forţei obligatorii a actului

juridic civil, fiind nu doar o consecinţă ci şi o garanţie a acestui principiu.
Prin irevocabilitatea actului juridic civil, înţelegem faptul că actului

juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a
uneia din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă a autorului acestuia.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii, sunt acele situaţii în care actului

juridic bilateral (convenţie, contract), i se pune capăt doar prin voinţa uneia dintre
părţile contractante, iar actului juridic unilateral, i se poate pune capăt prin voinţa
autorului acestuia. Rezultă că excepţiile se grupează în: excepţii specifice
categoriei actelor bilaterale şi excepţii specifice categoriei actelor unilaterale.
Principalele excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile

bilaterale sunt următoarele:
- revocarea donaţiei între soţi, doar în timpul căsătoriei;

- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată;
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de
oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz,
59
- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei înainte
de împlinirea termenului stabilit, cu condiţia notificării prealabile in
termenul prevăzut de lege;
- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei pe
durată nedeterminată, cu condiţia notificării prealabile în termenul
prevăzut de lege;
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului, sau prin
restituirea bunului de către depozitar, în cazul depozitului fără termen;
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent
încheiat pe durată nedeterminată;
- denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a
celeilalte părţi într-un termen de cel puţin 20 de zile etc.
Sunt excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile

unilaterale, sunt următoarele:
- testamentul;
- revocarea renunţării la moştenire, dacă nu a expirat termenul pentru
exercitarea dreptului de opţiune succesorală;
- promisiunea publică de recompensă;
- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei, poate fi retrasă dacă
retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau,
după caz, cu acceptarea;
- mărturisirea poate fi revocată pentru eroare de fapt, etc.
C. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Acest principiu este exprimat prin adagiul latin, res inter alios acta, allis
neque nocere, neque prodesse potest (un act încheiat între anumite persoane nu
avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva).
60
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, indică regula de drept
potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după
caz, autorii acestuia, fără a putea să profite ori să dăuneze unor terţe persoane.
Potrivit acestui principiu, actul juridic civil bilateral sau multilateral dă

naştere la drepturi subiective civile şi obligaţii juridice corelative numai pentru
părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Acest principiu îşi găseşte justificarea în două idei de bază şi anume:
- natura voliţională a actului juridic civil (ce impune că o persoană nu

poate să devină debitor sau creditor fără voia sa);
- soluţia contrară a acestui principiu poate aduce atingere libertăţii
persoanei.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, sunt
acele cazuri în care efectele actul juridic civil se produc şi faţă de alte persoane
care nu au participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât
părţile.
Excepţiile de la acest principiu, indică prezenţa fie a unui act juridic ce dă

naştere la drepturi subiective în favoarea altor persoane decât cele care au încheiat
actul respectiv, fie a unui act juridic care dă naştere la obligaţii civile în sarcina
altei persoane decât părţile lui.
Opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil (a situaţiei juridice create

de un asemenea act), nu constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
actului juridic civil.
Aceasta deoarece, în sarcina terţilor nu se nasc obligaţii civile din acel act
juridic, ci că terţilor nu le este permis să aducă atingere drepturilor subiective
născute în favoarea părţilor actului juridic.
Stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe persoane),

este acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte
61
(stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane (terţul
beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea contractului (direct
ori reprezentată de stipulant).
Potrivit noului Cod civil, stipulaţia pentru altul nu este o excepţie reală,
aceasta fiind reglementată doar cu caracter general. Aceasta deoarece, prin efectul
stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei, iar dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se
consideră că nu a existat niciodată, ceea ce înseamnă că naşterea dreptului
subiectiv civil în patrimoniul terţului beneficiar este condiţionată de acceptarea
acestui drept de către terţul acesta.
Nici situaţia avânzilor-cauză nu constituie o excepţie reală de la principiul

relativităţii efectelor actului juridic civil. Avânzii cauză sunt: succesorii universali
şi cei cu titlu; succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
Promisiunea faptei altuia, este acel contract prin care o parte (promitentul)
se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine o a treia
persoană să încheie sau să ratifice un act juridic civil.
Aceasta reprezintă numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii

efectelor actului juridic, întrucât, în realitate, promitentul promite propria lui faptă,
iar terţul nu devine obligat prin acest contract, ci doar dacă se obligă, adică numai
prin voinţa sa.
62
Efectele actului juridic civil desemnează drepturile subiective civile şi
obligaţiile civile corelative cărora actul juridic civil le dă naştere, le
modifică sau le stinge.
Determinarea efectelor actului juridic civil, semnifică stabilirea sau

fixarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
Sunt reţinute trei principii esenţiale: principiul forţei obligatorii;

principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii.
Ce semnifică efectele actului juridic civil ?
Ce presupune determinarea efectelor actului juridic civil?
Precizaţi principiile care guvernează efectele actului juridic civil.
În ce constă principiul forţei obligatorii?
Justificaţi principiul irevocabilităţii efectelor actului juridic civil.
Ce semnifică principiul relativităţii efectelor actului juridic civil?

Bibliografie:
Precizaţi cerinţele de valabilitate ale cauzei actului juridic civil.
63

București, 2019;
8. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed.
9. Teodor Bodoaşcă, Sorin Ovidiu Nour, Iulian Maftei, Drept Civil. Partea
64
MODUL 7
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Obiective MODUL 7
1. Noţiune şi caracteristicile nulităţii.
2. Funcţiile nulităţii.
3. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil.
4. Efectele nulităţilor actului juridic civil
5. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
Bibliografie bibliografie
Obiective:
- definirea şi delimitarea nulităţii actului juridic;
- identificarea tipurilor de nulitatea a actelor juridice civile;
- stabilirea cauzelor nulităţii actului juridic civil;
- stabilirea efectelor nulităţii actului juridic civil.
1. Noţiune şi caracteristici
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de
efectele contrarii normelor juridice civile edictate pentru încheierea sa valabilă.
65
Nulitatea este acea sancţiune civilă ce intervine atunci când, la încheierea
actului juridic civil, nu sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile
de validitate ale actului juridic (condiţii de fond sau condiţii de formă).
Din definiţia nulităţii actului juridic civil, rezultă următoarele trăsături

caracteristice ale acestei instituţii juridice civile:
- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
- nulitatea priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto
sensu;
- nulitatea intervine ca urmare a încălcării normelor juridice civile ce
reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil;
- nulitatea constă în lipsirea, în tot sau în parte, a actului juridic civil de
acele efecte contrarii normelor de drept edictate pentru încheierea sa valabilă;
- nulitatea presupune faptul că, actul juridic civil este lipsit de acele efecte
juridice ce contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;
- momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu
legea este cel al încheierii actului juridic civil.
2. Funcţiile nulităţii
Instituţia nulităţii actului juridic civil, având atât un rol preventiv cât şi un rol
represiv, aceasta îndeplineşte aşadar, nu numai o funcţie preventivă dar şi o funcţie
sancţionatorie.
a. Funcţia preventivă a nulităţii, constă în efectul inhibitoriu exercitat asupra
subiectelor de drept ce sunt tentate să încheie un act juridic civil cu nerespectarea
condiţiilor sale de valabilitate, în sensul că, acestea cunoscând faptul că actul
juridic va fi lipsit de efectele sale, vor fi descurajate şi totodată determinate să
respecte dispoziţiile legii civile.
b. Funcţia sancţionatorie, intervine atunci când funcţia preventivă nu s-a
concretizat, şi constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice civile
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
c. Funcţia mixtă, ce constituie o funcţie de mijloc de garanţie a principiului
legalităţii în domeniul actelor juridice civile, în sensul că, prin realizarea funcţiei
preventive şi a celei sancţionatorii se asigură respectarea normelor juridice civile
care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
66
3. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
În scopul clasificării nulităţilor actului juridic civil, sunt folosite mai multe
criterii, astfel:
a. După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată la încheierea actului juridic civil, se distinge între nulitatea
absolută şi nulitatea relativă.
Nulitatea absolută, sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general (aşadar, a unei norme
juridice imperative de ordine publică, prin care se instituie o condiţie de validitate
pentru încheierea actului juridic civil).
Nulitatea relativă, sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular sau individual
(aşadar, a unei norme juridice imperative de ordine privată, prin care se instituie o
condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic civil).
În doctrină a fost formulată aşa-numita teorie a actelor juridice inexistente,
potrivit căreia împărţirea nulităţilor în absolute şi relative, este insuficientă întrucât
aceasta nu acoperă toate situaţiile practice. Pe acest considerent, se propune şi o
clasificare tripartită şi anume: acte juridice lovite de nulitate absolută, acte juridice
lovite de nulitate relativă şi acte juridice inexistente.
Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme
care s-au pus în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a
doctrinei şi jurisprudenţei, nulitatea căsătoriei ar putea fi cerută doar în cazurile
prevăzute de lege; pentru acele cazuri în care legea nu stabileşte nulitatea, dar în
care este imposibil să se considere căsătoria ca fiind valabilă, deoarece lipseşte
unul dintre elementele sale esenţiale (de exemplu, lipsa totală a consimţământului,
lipsa celebrării căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă competent), se consideră
că respectiva căsătorie nu este nulă, ci inexistentă, astfel că nu mai necesită un text
de lege expres pentru a considera căsătoria ca ineficace.
Teoria inexistenţei a fost extinsă apoi şi la alte acte juridice, în sensul că un
act juridic civil este inexistent dacă îi lipseşte un element indispensabil formării
sale (de pildă, lipsa totală a voinţei juridice, inexistenţa lucrului sau preţului în
cazul unei vânzări).
67
Teoria actelor inexistente este în prezent respinsă aproape în unanimitate de
doctrina română actuală, fiind considerată falsă întrucât aceasta, a urmărit
înlăturarea inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care în realitate nu există,
precum şi datorită împrejurării că nu se poate vorbi de inexistenţa actului juridic
civil atâta timp cât acesta creează o aparenţă în circuitul civil, având o existenţă
exterioară şi o prezumţie de validitate. De asemenea, această teorie este considerată
a fi şi inutilă, deoarece şi în cazul aşa-zisei inexistente, instanţa va trebui să
verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai
regimul juridic al nulităţii absolute.
b. După criteriul întinderii efectelor juridice ale nulităţii, se distinge între
nulitatea parţială şi nulitatea totală.
Nulitatea parţială, este acea nulitate care desfiinţează doar o parte a efectele
actului juridic civil, celelalte efecte fiind menţinute întrucât nu contravin legii.
Aşadar, acest tip de nulitate înseamnă ineficacitatea doar a unei clauze sau a unor
clauze ale aceluiaşi act juridic.
Nulitatea parţială presupune cu necesitate, un act juridic cu un conţinut
complex, acel act juridic civil ce are mai multe clauze şi mai multe efecte, deoarece
numai într-o asemenea situaţie se poate pune problema desfiinţării unor efecte şi a
menţinerii altor efecte juridice.
În doctrină, următoarele situaţii sunt apreciate că nu reprezintă nulitate
parţială:
- în ipoteza în care, dintre mai multe acte juridice ce se află în strânsă
legătură, se anulează în întregime doar unul dintre acestea;
- când actul juridic civil lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
- când actul juridic civil încheiat este lovit de nulitate absolută, dar ulterior
este îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii sale;
- în situaţia în care forma cerută ad probationem nu a fost respectată, dar
operaţiunea juridică (negotium) este valabilă.
Nulitatea totală, este acea formă de nulitate care desfiinţează actul juridic
civil în întregime.
Clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale nu trebuie confundată cu
clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Dacă se combină cele două
criterii de clasificare respectiv, natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor,
68
distingem astfel: nulitate absolută şi parţială; nulitate absolută şi totală; nulitate
relativă şi parţială; nulitate relativă şi totală.
c. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitatea expresă
(numită şi nulitate textuală sau explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate
implicită sau tacită).
Nulitatea expresă, desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare,
printr-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie,
ele fiind prevăzute în Codul civil sau în alte acte normative.
Nulitatea virtuală, indică acea nulitate care nu este expres prevăzută de legea
civilă, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită
condiţie de validitate a actului juridic civil.
d. După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic
civil, se disting nulităţi de fond şi nulităţi de formă.
Nulitatea de fond, reprezintă acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori
nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământul,
capacitatea, obiectul sau cauza). Nulităţile ce fac parte din această categorie sunt
cele mai numeroase în practică.
Nulitatea de formă, este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării
formei cerute ad validitatem, la încheierea actului juridic civil.
d. În raport de modul de valorificare, se distinge între nulităţile judiciare şi
nulităţile amiabile, precum şi între nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.
Nulităţile amiabile, presupun situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la
nulitatea actului juridic civil încheiat de ele şi lipsesc astfel de efecte juridice actul
respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent.
Pe de altă parte, nulităţile judiciare indică situaţia în care părţile nu se
înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic civil încheiat de ele, ori în care este
vorba de un act juridic nesusceptibil de o nulitate amiabilă (precum, recunoaşterea
de filiaţie, căsătoria, adopţia etc.), fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să
fie declarată de organul de jurisdicţie competent.
Distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară presupune
următoarele particularităţi:
69
- actul juridic civil încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar
şi în situaţia în care a fost încheiat cu nesocotirea legii, astfel că, în măsura în care
părţile nu se înţeleg sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra
nulităţii, înlăturarea prezumţiei respective se va face pe cale judiciară;
- deoarece, potrivit legii nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, atunci
când părţile nu se înţeleg, va hotărî instanţa de judecată competentă;
- cercetarea unei eventuale validări ulterioare a actului juridic civil, precum
şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială, impun
intervenţia organului de jurisdicţie competent.
4. Efectele nulităţii actului juridic civil.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil, înţelegem consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările produse prin desfiinţarea în tot sau în
parte a unui act juridic civil încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare
la condiţiile sale de validitate (condiţii de fond sau de formă).
Efectele nulităţii constau aşadar, în lipsirea totală sau parţială a actului juridic
civil, de efectele contrarii normelor juridice ce au fost edictate pentru încheierea sa
valabilă.
Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat sugestiv prin adagiul latin
„quod nullum est, nullum producit efectum”.
Rezultă din definiţie, cele trei principii ale efectelor nulităţilor actului juridic
civil, şi anume:
a. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii
se produc din momentul încheierii actului juridic civil.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, indică regula potrivit căreia
nulitatea produce efecte juridice nu doar pentru viitor ci şi pentru trecut, în sensul
că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic civil. Astfel,
vor fi înlăturate şi efectele actului juridic care s-au produs între momentul
încheierii acestuia şi momentul anulării sale efective. În temeiul acestui principiu,
părţile ajung în situaţia anterioară, adică în acea situaţie în care s-ar fi aflat dacă nu
ar fi încheiat acel act juridic civil.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil decurge din
principiul legalităţii, potrivit căruia pentru restabilirea legalităţii încălcate la
încheierea actului juridic civil, se impune înlăturarea tuturor efectelor produse în
70
temeiul acelui act. Prin intermediul acestui principiu se contribuie aşadar la
asigurarea ordinii de drept încălcate.
b. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum), care
presupune restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare sau al repunerii în situaţia anterioară,
reprezintă acea regulă de drept civil potrivit căreia, toate prestaţiile executate în
baza unui act juridic anulat trebuie restituite, astfel încât părţile raportului juridic să
ajungă în situaţia în care acel act juridic civil nu s-ar fi încheiat deloc.
Denumit frecvent şi principiul restitutio in integrum, acest principiu vizează
numai efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din
actul civil respectiv, nu şi efectele acestuia faţă de terţi. Acest principiu decurge
din principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, fiind un mijloc de asigurare a
eficienţei sale practice.
c. Principiul anulării atât a actului juridic civil iniţial, cât şi a actului
juridic ulterior sau subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Principiul anulării deopotrivă a actului juridic iniţial şi a actului juridic
subsecvent, exprimă regula de drept potrivit căreia anularea sau desfiinţarea actului
juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (ulterior),
tocmai datorită legăturii lor juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic civil faţă de terţi,
fiind o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, dar şi a
principiului potrivit căruia prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează
dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent, întrucât acesta a transmis un
drept pe care nu îl avea, astfel că nici subdobânditorul nu poate deveni titular al
acestui drept.
Aplicarea acestui principiu se concretizează în practică, în următoarele
situaţii specifice;
- în cazul „actelor autorizate”, anularea autorizaţiei administrative (anulare
care reprezintă un act administrativ) conduce la anularea şi a actului juridic
civil bazat pe acea autorizaţie;
- în cazul a două acte juridice civile, din care unul este principal iar celălalt
accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu, în
71
temeiul principiului accesorium sequitur principale; în acest caz, nu
suntem în ipoteza principiului care presupune două sau mai multe acte
juridice succesive, prin care s-au transmis aceleaşi drepturi ori s-au
constituit sau transmis drepturi aflate în strânsă legătură (resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis).
5. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
A. Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea, este acea sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea
retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul neexecutării
culpabile a obligaţiilor de către una din părţi.
Între nulitate şi rezoluţiune există atât asemănări cât şi deosebiri.
Asemănările dintre aceste sancţiuni sunt:
- cele două sancţiuni sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea cât şi nulitatea produc efecte cu caracter retroactiv;
- rezoluţiunea şi nulitatea presupun, în principiu o hotărâre judiciară.
Deosebirile dintre rezoluţiune şi reziliere sunt:
- deosebire de ipoteză, în sensul că dacă nulitatea presupune un act juridic

nevalabil, rezoluţiunea presupune un act juridic civil valabil încheiat;
- deosebire de domeniu, în sensul că nulitatea se aplică oricărui act juridic iar
rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu executarea uno ictu; -
deosebire legată de data cauzelor, întrucât la nulitate cauzele sunt concomitente
momentului încheierii actului, iar la rezoluţiune cauza este ulterioară acestui
moment;
- rezoluţiunea este supusă unor reguli diferite în privinţa începutului prescripţiei
extinctive, nulitatea absolută nefiind supusă prescripţiei extinctive.
B. Nulitatea şi rezilierea
72
Rezilierea actului juridic civil, este sancţiunea de drept civil ce intervine în
cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi
constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că ea intervine doar în

cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează
numai pentru viitor.
Pe acest considerent, comparaţia dintre nulitate şi rezoluţiune prezintă

puncte comune cu aceea dintre nulitate şi reziliere.
Însă, deşi efectele nulităţii se produc în principiu retroactiv iar rezilierea

operează numai pentru viitor, în cazul actelor juridice cu executare succesivă nici
nulitatea nu produce efecte pentru trecut.
C. Nulitatea şi revocarea
Revocarea, este o sancţiune de drept civil ce este specifică liberalităţilor şi

constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii
gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că şi ea reprezintă o cauză de

ineficacitate a actului juridic civil.
Între cele două sancţiuni civile există importante deosebiri, respectiv:

- deosebire de ipoteze, în sensul că pe când nulitatea presupune un act
nevalabil, revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;
- deosebire dată de cauze, întrucât nulitatea presupune cauze concomitente

momentului încheierii actului, iar revocarea presupune cauze ulterioare încheierii
actului juridic civil;
- deosebire de domeniu, în sensul că nulitatea este aplicabilă oricărui act

juridic civil, iar revocarea se aplică în principiu actelor cu titlu gratuit (
liberalităţilor);
73
- deosebire ce vizează prescripţia extinctivă a acţiunilor (supuse unor reguli
diferite).
D. Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului
juridic civil valabil încheiat de orice efecte juridice, datorită intervenirii unei
împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului
actului juridic.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea prezintă următoarele caracteristici:

- presupune întotdeauna un act juridic civil valabil încheiat;
- produce efecte juridice numai pentru viitor (ex nunc), întrucât pentru trecut
actul juridic respectiv nu şi-a produs nici un efect;
- presupune întotdeauna o cauză ulterioară încheierii actului juridic civil;
- împrejurarea ce determină caducitatea este străină de voinţa autorului

actului juridic.
E. Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea, este sancţiunea civilă ce intervine în cazul nesocotirii unor

cerinţe de publicitate faţă de terţi, cerinţe ce sunt prevăzute de lege pentru anumite
acte juridice.
Principalele deosebiri între nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:

- deosebiri de ipoteze, întrucât nulitatea presupune un act juridic nevalabil,
iar inopozabilitatea presupune un act juridic civil valabil încheiat;
- deosebiri de efecte, în sensul că dacă în caz de nulitate efectele privesc atât

părţile cât şi terţii, în caz de inopozabilitate efectele actului juridic se produc faţă
de părţi, drepturile şi obligaţiile născute din actul respectiv neputând fi opuse
terţilor;
74
- deosebiri de cauze, date de faptul că la nulitate cauzele sunt concomitente
încheierii actului juridic civil, iar la inopozabilitate se presupune ca regulă,
neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii acestuia;
- deosebiri date de modalităţile de remediere, în sensul că nulitatea relativă

poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată în
materie de reprezentare prin ratificare.
F. Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea, este acea sancţiune civilă aplicabilă în cazul actelor juridice

încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor
persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract
sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune sunt:
- nulitatea este aplicabilă tuturor efectelor juridice pe când reducţiunea se

aplică fie liberalităţilor excesive fie contractelor cu titlu oneros şi comutative;
- nulitatea este sancţiunea ce implică un act juridic civil nevalabil încheiat, în
timp ce, reducţiunea implică un act valabil încheiat;
- cauza nulităţii constă în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la
încheierea valabilă a actului juridic civil , iar reducţiunea este determinată fie de
încălcarea rezervei succesorale fie de existenţa în momentul încheierii actului
juridic civil, a unei disproporţii vădite între contraprestaţii.
75
Nulitatea este acea sancţiune civilă ce intervine atunci când, la încheierea
actului juridic civil, nu sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la
condiţiile de validitate ale actului juridic.
Efectele nulităţii indică consecinţele aplicării sancţiunii nulităţii,

urmările produse prin desfiinţarea actului juridic civil încheiat cu
nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Se distinge de alte sancţiuni de drept civil.
Autoevaluare MODUL 7
Ce semnifică nulitatea actului juridic civil ?

Care sunt funcţiile nulităţii actului juridic civil?
Distingeţi între nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Între nulitate totală şi parţială.
În ce constau efectele nulităţii actului juridic civil ?
Ce înseamnă principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum) ?
Justificaţi principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil.
Distingeţi între sancţiunea nulităţii şi sancţiunea revocării şi rezilieii.
76
Bibliografie:
1. Carmen S. Ricu, Carmen T. Ungureanu, Gabriela Frenţiu, Noul Cod

civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Ed. Hamangiu,
București 2012.
77
MODUL 8
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Obiective MODUL 8
1. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă.
2. Efectul prescipţiei extinctive.
3. Termenele de prescripţie extinctivă.

4. Cursul prescripţiei extinctive.
5. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive.
6. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
Obiective:
- definirea şi stabilirea domeniului prescripţiei extinctive;
- stabilirea modului de operare a prescripţiei extinctive;
- particularităţi privind invocarea prescripţiei extinctive;
- precizarea termenelor de prescripţie extinctivă şi exemplificare;
- stabilirea cursului prescripţiei extinctive: începutul prescripţiei extinctive.
- identificarea situaţiilor de suspendare şi a celor de întrerupere a cursului
prescripţiei extinctive.
78
1. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă.
A. Noţiune
Prescripţia extinctivă, reprezintă o instituţie juridică importantă în toate

ramurile dreptului, aceasta reprezentând o modalitate eficientă de asigurare a
stabilităţii şi securităţii în raporturile juridice, cu rol de a asigura înlăturarea
incertitudinii din circuitul civil.
Prescripţia extinctivă denumită şi liberatorie, este eglementată în cuprinsul
art. 2500 - 2544 din Noul Cod civil, în capitolul intitulat "Despre prescripţia
extinctivă, decăderea şi calculul termenelor".
Este definită ca fiind „ Dreptul material la acţiune, denumit în continuare
drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege”.
Rezultă că, prescripţia extinctivă este acea sancţiune care stinge dreptul la
acţiune neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege.
Ceea ce se stinge prin efectul prescripţiei extinctive, este dreptul la acţiune
în sens material, respectiv dreptul subiectiv secundar şi nu dreptul subiectiv civil
primar.
Dreptul la acţiune este definit ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană
să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să
suporte orice sancţiune civilă, după caz".
B. Domeniul prescripţiei extinctive

Domeniul prescripţiei extinctive, indică sfera drepturilor subiective civile,
ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, adică determinarea sferei
drepturilor subiective civile prescriptibile care trebuie delimitate de drepturile
imprescriptibile extinctiv.
Criteriul principal de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive îl
constituie natura drepturilor subiective civile, sens în care se distinge între:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale –
care reprezintă principalul domeniu al prescripţiei extinctive, alcătuit cu
preponderenţă din drepturile de creanţă.
Dreptul la acţiune având un drept patrimonial are ca regulă
prescriptibilitatea, iar cele ce au ca obiect un drept nepatrimonial regula este dată
79
de imptrescriptibilitatea dreptului la acţiune. Rezultă că prescriptibilitatea este
rezervată în principal, drepturilor subiective patrimoniale ;
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale – Codul civil consacră caracterul de excepţie al imprescriptibilităţii
dreptului la acţiune şi reglementează expres cazurile de imprescriptibilitate în
materii unde se impune protecţia specială. Dreptul la acţiune este imprescriptibil în
cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul
dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Au caracter imprescriptibil:
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică ;
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată ;
- acţiunea de partaj;
- acţiunea în apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care
prin lege se dispune altfel;
- acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă
obiectul său îl constituie stabilirea masei succesorale sau partajul
succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale

nepatrimoniale - Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile
extinctiv, dacă prin lege nu se dispune altfel. Codul civil dispune
prescriptibilitatea următoarelor drepturi personale nepatrimoniale :
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de mama
copilului ;
- acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la
descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data
încheierii adopţiei ;
- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor accesorii- Potrivit

Codului civil, dacă dreptul principal este prescriptibil, atunci şi drepturile
accesorii sunt supuse aceluiaşi regim (accesorium sequitur principale).
80
C. Modul de operare a prescripţiei extinctive
Noul Cod civil stabileşte prin dispoziţiile art. 2512 alin. 1, faptul că,
„prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin
reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-
credinţă".
Rezultă că prescripţia extinctivă nu operează de drept, ci ea trebuie invocată
pentru a produce consecinţe juridice, întrucât stingerea dreptului material la acţiune
nu poate fi opusă decât de cel în beneficiul căruia a curs şi s-a împlinit prescripţia.
Astfel, instituţia prescripţiei extinctive trece din sfera ocrotirii ordinii publice
la aceea a ocrotirii intereselor private.
Prescripţia nu mai este reglementată ca o instituţie de ordine publică aceasta
având caracter de ordine privată.
Totodată, legiuitorul exonerează organele de jurisdicţie de obligaţia de a
verifica şi aplica din oficiu dispoziţiile privind prescripţia extinctvă.
Interdicţia invocării prescripţiei din oficiu operează şi pentru situaţia în care
aceasta se face în folosul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale,
aflate pe poziţie de egalitate juridică cu orice altă parte.
Sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute, clauzele care declară
imprescriptibilă o acţiune care potrivit legii este prescriptibilă sau, dimpotrivă,
declară imprescriptibilă o acţiune pe care legea o consideră prescriptibilă.
Termenele de prescripţie modificate de părţi, în condiţiile şi limitele impuse
de legea civilă. Termenele pot fi reduse sau micşorate, prin acordul expres al
părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai
mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care
pot fi prelungite până la 20 de ani.
D. Mijloacele procesuale de invocare a prescripţiei şi momentul până la

care se poate invoca prescripţia
Regula este aceea că prescripţia extinctivă poate fi opusă pe cale de apărare
de cel în folosul căruia aceasta a curs.
Mijlocul concret de valorificare, în această situaţie, este acela al excepţiei,
aceasta putând fi pusă în valoare şi pe cale principală, prin formularea unei acţiuni
principale.
81
Prescripţia extinctivă poate fi invocată numai în primă instanţă prin
întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate.
Prescripţia extinctivă poate fi invocată şi de codebitorii unei obligaţii solidare
sau indivizibile.
E. Renunţarea la prescripţia extinctivă.

Deoarece prescripţia extinctivă nu operează de drept (ipso iure), ci doar atunci
când partea în folosul căreia a curs o invocă, legiuitorul reglementează posibilitatea
renunţării la prescripţia dobândită.
Codul civil reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia neîmplinită (dar
al cărei termen a început să curgă), precum şi renunţarea la beneficiul prescripţiei
împlinite, dar interzice renunţarea la prescripţia care nu a început să curgă.
Renunţarea la prescripţie poate fi expresă sau tacită.
Renunţarea la prescripţie, fiind un act personal, nu poate fi opusă decât
autorului ei.
2. Efectul prescripţiei extinctive
Efectele produse de prescripţia extincţivă:

- stingerea dreptului material la acţiune (potrivit art. 2500 alin. 1 din Codul
civil);
- posibilitatea celui obligat de a refuza executarea prestaţiei sau obligaţiei,
după împlinirea termenului de prescripţie (art.2506 alin. 2).
- supravieţuirea după împlinirea termenului de prescripţie, a dreptului
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative; dreptul subiectiv civil poate beneficia de
protecţie judiciară pe cale de acţiune atunci când prescripţia nu este invocată în
termenul prevăzut de lege;
- posibilitatea renunţării la termenul scurs pentru prescripţia începută şi
neîmplinită sau împlinită, de către cel în folosul căruia curge sau a curs prescripţia;
- nu poate renunţa la prescripţie cel lipsit de capacitatea de a înstrăina, sau
după caz, de a se obliga;
- renunţarea la prescripţie produce efecte numai celui care a făcut-o;
- nu este supus prescripţiei extinctive, dreptul la acţiune în sens procesual.
Principiile efectului prescripţiei extinctive, sunt:
82
-principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu odată cu
prescrierea acţiunii privind un drept subiectiv principal (accesorium
sequitur principale);
-principiul stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune
pentru fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă.
3. Termenele de prescripţie extinctivă
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau

de părţi, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea
stingerii dreptului material la acţiune.
Termenul de prescripţie are un început, o durată şi un sfârşit.
Termenul de prescripţie extinctivă nu mai este un termen exclusiv legal,
părţile putând să îl reducă sau să îl mărească.
Termenele de prescripţie se califică, după izvorul lor în : termene legale şi
termene convenţionale. Termenul legal poate fi general sau special.
La nivel de doctrină şi jurisprudenţă se face distincţie între termenul general
de prescripţie şi termenele speciale de prescripţie extinctivă.
A. Termenul general
Prin termen general de prescripţie se înţelege termenul ce se aplică ori de câte
ori nu se justifică aplicarea unui termen special într-un caz dat sau în care părţile
nu au convenit un alt termen.
Termenul general se aplică tuturor acţiunilor personale, cu excepţia celor în
care sunt incidente termene speciale sau termene stabilite de părţi.
Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 2517, stabileşte în mod expres că:
„Termenul general al prescripţiei extinctive este de 3 ani, dacă legea nu prevede un
alt termen".
Acest termen este aplicabil numai raporturilor juridice obligaţionale şi doar
în măsura în care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii
legale.
B.Termene speciale de prescripţie

Termenele speciale de prescripţie sunt instituite de Codul civil şi de alte acte
normative. Codul civil stabileşte următoarele termene:
83
- Termenul de prescripţie de 10 ani, are în vedere prescrierea dreptului la
acţiune privitor la:
- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile
ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie;
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane
prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin
violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra
unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
- Termenul de prescripţie de 2 ani este reglement pentru dreptul la acţiune
întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare.
- Termenul de prescripţie de un an, este reglementat cu privire la dreptul la acţiune
în cazul:
- profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru
serviciile pe care le prestează;
- profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile
date cu ora, cu ziua sau cu luna;
- medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite,
operaţii sau medicamente;
-vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a
furniturilor livrate;
- meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
- avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi
cheltuielilor;
- notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte
plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;
- inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-
profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.
- pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru
un spectacol care nu a mai avut loc.
- pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri
terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.
84
4.Cursul prescripţiei extinctive
Noul Cod civil, actualizat în 2020, prevede că: „Prescripţia începe să curgă
de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări,
trebuia să cunoască naşterea lui".
Data naşterii dreptului la acţiune nu trebuie confundată sau identificată cu
naşterea dreptului subiectiv. Aceasta indică momentul în care a fost nesocotit
dreptul subiectiv şi se impune pentru protecţia lui pe calea justiţiei, cu restabilirea
situaţiei anterioare.
A.Regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive,

derogatorii de la norma generală, înscrise în Cod civil actual
Dispoziţiile noului Cod civil instituie reguli speciale referitoare la momentul

de la care poate începe, în anumite situaţii, să curgă prescripţia extinctivă.
În cazul obligaţiilor de a da sau a face, prescripţia începe să curgă de la data

când obligaţia devine exigibilă şi creditorul era obligat să o execute.
Când dreptul este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie

suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data la care termenul sau condiţia s-au
împlinit.
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul

unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate
începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat
actul respectiv.
Dreptul la acţiunea în executarea unor prestaţii succesive, începe să curgă de

la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot
unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate.
Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă

de la momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă invocată.
85
Când cel îndreptăţit să ceară anularea actului nu are capacitate deplină de
exerciţiu, prescripţia începe să curgă de la data când cauza de anulare a fost
cunoscută de către reprezentantul său legal.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată

printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
5. Suspendarea prescripţiei extinctive
A.Cauze de suspendare
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a
cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie,
pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în
imposibilitatea de a acţiona.
Cauzele de suspendare a prescripţiei sunt: generale şi speciale.
Codul civil actual, instituie cauze generale de suspendare a prescripţiei
(prin dispoziţiile art. 2532):
- Suspendarea cursului prescripţiei între soţi, dacă soţii nu sunt separaţi în
fapt;
-Suspendarea cursului prescripţiei între părinţi, tutori, curatori şi cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, cât timp durează ocrotirea;
-Suspendarea termenului de prescripţie pe întreaga durată a negocierilor

purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi;
-Suspendarea cursului prescripţiei în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune

trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă (cum
sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea), cât
timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă
nu mai mult de trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit altfel;
- Suspendarea cursului prescripţiei în cazul în care titularul dreptului sau cel

care l-a nesocotit, face parte din forţele armate ale României, cât timp a fost
mobilizat sau în stare de război;
86
-Suspendarea prescripţiei în cazul în care cel împotriva căruia curge sau
trebuie să curgă este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere.
B. Efectele suspendării prescripţiei extinctive

Efectul general al prescripţiei extinctive este acela al opririi de drept a
cursului prescripţiei, cât timp durează cauza de suspendare. De la data când cauza
de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea
termenului şi timpul scurs înainte de suspendare
Efectul special al suspendării prescripţiei extinctive, constă în prorogarea
momentului împlinirii termenului de prescripţie cu o perioadă de 6 luni (excepţie
făcând prescripţiile mai mici de 6 luni), termen în care titularul dreptului acţiune să
aibă timp pentru a face acte de întrerupere.
6. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive
A.Consideraţii
Prin întreruperea cursului prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare
a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia
unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.
Prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin

recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul
căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea dreptului la acţiune care se prescrie se poate face unilateral
sau convenţional. Recunoaşterea poate fi expresă ori tacită.
Prescripţia extinctivă se întrerupe şi prin introducerea unei cereri de

chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul
procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi
silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie.
Întreruperea prescripţiei nu are loc dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-
a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă s-au s-a renunţat la ea.
87
Prescripţia este întreruptă şi dacă cererea a fost introdusă la un organ de
jurisdicţie sau de urmărire penală necompetent ori dacă este nulă pentru
neîndeplinirea cerinţelor de formă, prescripţia va fi întreruptă.
Prescripţia dreptului la acţiune este întreruptă prin punerea în întârziere a

celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de
chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la punerea în întârziere.
B. Efectele întreruperii prescripţiei

Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de
întrerupere, începând să curgă o nouă prescripţie (art. 2541 Cod civil).
Se disting două efecte juridice pe care le produce întreruperea cursului

prescripţiei, respectiv:
- înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse anterior datei cauzei de
întrerupere;
- începerea cursului unei noi prescripţii extinctive posterior încetării cauzei
de întrerupere.
Beneficiul întreruperii prescripţiei constă în aceea că el este recunoscut

celui de la care emană actul întreruptiv (neputând fi opus decât celui împotriva
căruia a fost îndreptat un asemenea act).
88
Prescripţia extinctivă este acea sancţiune de drept civil care stinge dreptul
la acţiune neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege.
Efectele produse de prescripţia extincţivă sunt: stingerea dreptului
material la acţiune şi posibilitatea celui obligat de a refuza executarea
prestaţiei sau obligaţiei, după împlinirea termenului de prescripţie.
Este o instituţie de ordine privată.
Există termen general si termene speciale ale prescripţiei.
Prescripţia extinctivă are un curs, o durată. Este supusă suspendării şi
întreruperii
Autoevaluare Actul
Modul 8 civil - reprezintă o manifestare de voinţă făcută
juridic
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a da naştere,
Ce semnifică instituţia
modificaprescripţiei extinctive
sau stinge un ?
raport juridic civil concret.
Actul civil
Cine poate invoca prescripţia se clasifică după mai multe criterii.
extinctivă?
Condiţiileextinctive?
Care sunt efectele prescripţiei esenţiale pentru validitatea unui act juridic sunt:
- consimţământul
Distingeţi între suspendarea şi părților;
întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
- un obiect determinat și licit;
Prescripţia extinctivă are caracter de?
Care sunt particularităţile suspendării prescripţiei ?

Care este domeniul şi modul de operare a prescripţiei extinctive?
Justificaţi principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil.

Bibliografie:
Distingeţi între sancţiunea nulităţii şi sancţiunea revocării şi rezilieii.
89

90

DREPT CIVIL Partea Generala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT CIVIL Partea Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reproducerea conţinutului acestei publicaţii, integrală sau

parţială, în forma originală sau modificată, precum şi

Acest curs este pentru uzul intern al studenţilor.

Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu

Prof. univ. dr. Lucretia DOGARU

Prof. univ. dr. Lucretia DOGARU

PENTRU UZUL INTERN

TEMA4. ACTUL JURIDIC CIVIL

Cursul de „Drept civil. Partea generală” se predă în semestrul I al anului I la

 cunoaşterea noţiunilor de bază ale dreptului civil;

Cursul este structurat pe 8 Module principale de învăţare, care de asemenea, vor fi

DEFINIŢIA, ROLUL ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

1. Definiţia dreptului civil

Expresiei „drept civil” i s-au atribuit mai multe înţelesuri sau

2. Rolul dreptului civil:

3. Principiile dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură de drept privat ce cuprinde

Principiile generale ale dreptului civil sunt: principiul

Definiți dreptul civil.

1. Carmen Tamara Ungureanu, Ioan-Alexandru Toader, Drept civil.

NORMELE DE DREPT CIVIL

Norma de drept civil este regula de conduită generală și abstractă, care

2.Izvoarele dreptului civil.

Izvoarele sau sursa dreptului civil reprezintă forma specifică de exprimare a

- legea (actele normative);

3. Clasificarea normelor de drept civil.

În scopul clasificării normelor juridice de drept civil, se folosesc următoarele

- după caracterul conduitei prescrise, normele juridice civile se clasifică în

4. Aplicarea legii civile

4.2. Aplicarea legii civile în spațiu:

4.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor:

În funcţie de subiectele care efectuează interpretarea normei juridice, în

În funcție de procedeele sau metodele cu ajutorul cărora interpretul stabilește

Rezultatele interpretării juridice

Norma de drept civil este regula generală și abstractă care

Ce este norma de drept civil ?

1. Carmen Tamara Ungureanu, Ioan-Alexandru Toader, Drept civil.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiția și caracterele raportului juridic civil.

2. Structura raportului juridic civil.

Raportul juridic civil are trei elemente:

a. Conţinutul raportului juridic:

b. Obiectul raportului juridic:

 Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic civil.

Categoriile de bunuri mobile: mobile prin natura lor ; mobile prin

b). După cum pot fi sau nu tranzacţionate, distingem

c). După criteriul determinării, există bunuri :

d). După cum sunt susceptibile de a fi înlocuite unele cu altele, există :

- bunuri fungibile- sunt acele bunuri care, în executarea unei obligaţii,

- bunuri consumptibile – indică acel bun care nu poate fi folosit fara ca

Există fructe naturale, fructe industriale şi fructe civile.

g). După posibilitatea împărţirii fără ca prin aceasta să îşi schimbe

- bunuri divizibile - indică bunul care poate fi împărţit, fără să-şi

- bunuri nedivizibile - sunt acelea care pot fi împărţite, fără să-şi

h). După criteriul dependenţei sau nu de alte bunuri, există :

- bunuri principale – bunul principal este acela care poate fi folosit

k). După posibilitatea păerceperii cu ajutorul organelor de simţ, există : -

- bunuri corporale – sunt acele bunuri care au o existenţă materială,

c. Subiectele raportului juridic civil:

3. Aspecte generale privind capacitatea civilă.

Raportul juridic civil este acea relaţie socială, patrimonială

Ce este raportul juridic civil? Care sunt trăsăturile definitorii?

1. Carmen Tamara Ungureanu, Ioan-Alexandru Toader, Drept civil. Partea