Unitatea de învăţare nr.

11
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918. ORGANIZAREA
POLITICĂ. EVOLUŢIA DREPTULUI
11.1 OBIECTIVE
- să prezinte organele centrale ale statului şi partidele politice ale vremii
- să prezinte evoluţia sistemului de drept, în strânsă legătură cu
transformările sociale şi economice
- să deprindă cursanţii a identifica transformările intrevenite în ramurile de
drept, având în vedere cunoştinţele dobândite în cursurile anterioare

11.2 Organizarea politică

În cadrul monarhiei constituţional-parlamentare, instaurată la 1866,

locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege),
guvern şi parlament. Prin constituţia din 1866 poziţia domnului în stat a fost
reglementată diferit faţă de Statutul din 1864, în sensul că se consacra
principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula
puterea executivă şi legislativă . Totuşi, constituţia îl învestea pe domn cu o
suită de atribuţii (avea iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile, numea
şi revoca pe miniştri, avea dreptul de amnistie, numea şi confirma în toate
funcţiile publice etc.) de natură să îi confere o mare autoritate în stat. Puterile
constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern-
Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după
proclamarea regatului (1881) poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult.
Guvernul era numit de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu
parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi
guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul, iar apoi numea un nou guvern
care proceda la organizarea alegerilor.
Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia din
1866. Conform acestei constituţii, Reprezentanţa naţională era formată din două
adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Puterea legislativă era exercitată de
către domn, împreună cu Reprezentanţa naţională. Orice lege trebuia să rezulte
din acordul celor trei factori: pentru ca legea să fie supusă sancţiunii domnului
era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de majoritatea membrilor
celor două adunări.
Sistemul electoral a avut o evoluţie în care se reflectă schimbarea raportului de
forţe dintre burghezie şi moşierime. Dacă legea electorală din 1856 asigura
obţinerea majorităţii de către moşierime, noua lege electorală, din 1866, prin
modificarea structurilor categoriilor, crea terenul necesar pentru formarea unui
parlament cu majoritate burgheză.
Chiar dacă în parlamentul epocii au fost unele discuţii în legătură cu problema
independenţei de stat, ele nu au putut împiedica înfăptuirea idealului naţional al
independenţei, care s-a realizat prin jertfa poporului şi cu participarea unor
patrioţi din rândurile burgheziei şi ale moşierimii.
După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive,
România a cunoscut o perioadă de ascensiune prin dezvoltarea industriei, a
comerţului (în special după introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin
modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul
relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.
La Congresul de la Berlin (1878) s-au manifestat unele încercări de amestec în
treburile interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei
de modificarea articolului 7 din constituţie. Prin această modificare, Germania
urmărea ca evreii care veneau în România din alte ţări, în special din Germania,
să primească automat şi în bloc cetăţenia română. In anul 1879, articolul a fost
modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de
acordare a cetăţeniei în mod individual.
Alte ameninţări la adresa independenţei pe plan economic a României veneau
din partea marilor puteri capitaliste, care, anticipând destrămarea imperiului
otoman, au încercat să înlocuiască vechea formă de dominaţie feudală cu una
modernă, realizată pe cale economică1.
O altă ameninţare la adresa independenţei naţionale, provenea din dispoziţiile
tratatului secret pe care regele Carol I 1-a încheiat (personal) cu Austro-Ungaria
şi Germania. Acest tratat era neconstituţional, deoarece parlamentul nu era
încunoştinţat de încheierea lui. Fiind vorba de un act personal al regelui şi
secret, ori de câte ori regele numea un şef al guvernului îi punea condiţia să
accepte tratatul; dacă primul ministru nu accepta, trebuia să renunţe la
formarea noului guvern. Principala consecinţă nefastă a tratatului din 1883 a
fost acceptarea încorporării Transilvaniei de către Ungaria în cadrul dualismului
Austro-ungar. Partidul Liberal s-a format în mai multe etape: înţelegerea de la
Concordia din 1867 (o primă schiţă de colaborare politică între reprezentanţii
burgheziei şi ai moşierimii liberale), Congresul de nuanţă liberală din 1871
(când s-a ajuns la unitatea de ideologie şi de program), constituirea Uniunii
liberale din 1872 (în vederea organizării activităţii politice), formarea Coaliţiei de
la Mazar-Paşa şi publicarea programului Partidului Naţional Liberal (1875). La
sfârşitul anului 1875 Partidul Naţional Liberal avea organizaţii în întreaga ţară şi
se afla sub conducerea unui Comitet de acţiune. In centrul partidului se afla
gruparea radicală din jurul lui I. C. Brătianu şi C. A. Rossetti. Deşi programul şi
măsurile legislative ale partidului liberal au contribuit, în linii generale, la
dezvoltarea şi modernizarea ţării, totuşi ele au favorizat, înainte de toate,
interesele marii burghezii. In preajma primului război mondial, liberalii au
prevăzut în programul lor (1913) înfăptuirea reformei agrare prin exproprierea,
latifundiilor şi introducerea votului universal.
În decursul timpului, o serie de fracţiuni s-au desprins din Partidul Liberal,
formând organizaţii proprii: Partidul Liberal de la Iaşi (1878), Fracţiunea liberală
şi independentă din Moldova (naţional şi intransigent); aripa radicală a lui C. A.
 Rosetti s-a desprins de partid în 1882, dar nu s-a constituit într-o organizaţie
proprie (vot universal, democratizarea legislaţiei); gruparea tinerilor liberali
desprinsă în 1886 (condamna încălcarea principiilor liberale), gruparea
drapelistă formată în jurul lui P. S. Aurelian şi a ziarului Drapelul (orientarea
democratică).
Partidul Conservator a fost organizaţia politică a marilor proprietari funciari,
constituită în scopul promovării intereselor politice şi economice ale acestora în
statul român modern. Destinul acestui partid a depins de acela al marii
proprietăţi imobiliare: apărut în scopul de a o apăra faţă de cerinţele societăţii
moderne, el a dispărut odată cu ea".
În sens formal, Partidul Conservator a luat naştere în 1880, dar şi în perioada
anterioară au existat organizaţii politice care au promovat idei şi interese
conservatoare: Clubul Conservatorilor din Bucureşti, dreapta conservatoare
grupată în jurul lui Lascăr Catargiu sau formaţia de centru din jurul lui Vasile
Boerescu. Junimiştii, deşi conservatori în sens larg, s-au de-taşat prin
concepţiile lor de guvernare mai evoluate. In fapt, nu se poate afirma că
Partidul Conservator a avut o doctrină politică limpede formulată; în măsura în
care şi-au formulat o orientare ideologică şi programatică, aceasta aparţine
junimiştilor. Criticând fără cruţare ideile de la 1848, junimiştii îi acuzau pe liberali
de importanţa formelor fără fond, negau existenţa burgheziei, afirmând că în
România există numai ţărani şi moşieri, se pronunţau pentru o evoluţie
graduală, bazată pe tradiţia naţională.
Partidul Conservator nu a avut niciodată o deplină unitate; junimiştii nu s-au
contopit niciodată întru totul cu conservatorii, iar tendinţele de disidenţă erau
permanente.
Răscoala din 1907 a arătat gradul real de ostilitate al politicii conservatoare faţă
de interesele ţării, faptul că el nu răspundea, pe nici un plan, nevoilor reale ale
societăţii româneşti.
În încercarea de a revitaliza orientarea conservatoare, Take Ionescu a format în
1907 Partidul Conservator Democrat, care îşi propunea, să răspundă nevoilor
de modernizare ale României.

11.3 Evoluţia dreptului

Dreptul civil, a cărui evoluţie este nemijlocit legată de producţia şi circulaţia

mărfurilor, a cunoscut o serie de transformări substanţiale, în domenii ca:
proprietatea, condiţia juridică a persoanei şi contractele. La baza acestei ramuri
de drept a rămas, în mod firesc, Codul civil român, adoptat în vremea lui Cuza.
Numeroasele principii şi dispoziţii pe care acest cod le formula în legătură cu
producţia şi circulaţia mărfurilor, asigurau cadrul juridic necesar pentru
dezvoltarea economiei de schimb, însă, în acelaşi timp, era necesară şi o
legislaţie specială de stimulare şi consolidare a acestor relaţii.
În materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru
dezvoltarea întreprinderilor industriale. Intervenţia statului în această direcţie s-a
făcut simţită, în mod deosebit, după cucerirea independenţei; până la 1887 erau
adoptate legi speciale pentru înfiinţarea unor fabrici dar, după această dată, s-a
creat un regim general, cuprinzând un complex de măsuri care vizau
dezvoltarea industriei naţionale.
Astfel în anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale
(„Măsuri generale pentru încurajarea industriei naţionale") prin care se
preconizau condiţiile necesare pentru înfiinţarea unor întreprinderi, precum şi
avantajele acordate celor ce le înfiinţau1. Legea crea posibilitatea afectării unor
terenuri pentru construirea fabricilor, înlesniri pentru importul maşinilor, utilajelor
şi materiilor prime din străinătate, ca şi pentru transportul acestora pe calea
ferată, scutiri de impozite, preferinţe pentru acordarea unor comenzi ale statului.
în anul 1912 s-a dat o nouă lege de încurajare a industriei naţionale, din textul
căreia se desprinde preocuparea statului pentru sprijinirea industrializării pe o
nouă treaptă, a maşinismului, ca şi pentru crearea unui regim favorabil
capitaliştilor români faţă de cel al străinilor1. Legea preciza că avantajele vor fi
acordate întreprinderilor industriale în care lucrau cel puţin 20 de muncitori sau
care dispuneau de maşini mişcate de orice motor cu cinci cai putere,
meseriaşilor care aveau cel puţin patru calfe, ca şi societăţilor cooperatiste cu
un capital de cel puţin 2000 lei şi 10 lucrători sau asociaţi. Legea acorda acestor
întreprinderi scutiri de vamă, scutiri de taxe, posibilitatea dobândirii unor terenuri
(rurale) cu plata preţului în rate etc.
În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal
din 1865 la care s-au adăugat şi unele legi speciale. Menţionăm în acest sens
Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale a funcţionarilor statului,
judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice prin care încetarea lucrului din
cauzei grevei a fost calificată infracţiune şi pedepsită cu privarea de libertate
până la doi ani Această lege se aplica funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor
statului, judeţelor, comunelor şi „stabilimentelor publice" cu caracter economic,
industrial şi comercial, ca şi persoanelor cărora le era încredinţată exercitarea
unui serviciu public. Incriminarea grevelor prin legea din 1909 a fost precedată
de o dispoziţie a legii din 1906 prin care s-a interzis lucrătorilor din mine să
participe la greve. Alte legi au fost adoptate în legătură cu starea de război.
Conflictul balcanic din 1913, declanşarea primului război mondial şi perspectiva
iminentă a participării României la acest război au determinat adoptarea unor
legi penale de natură să asigure securitatea internă şi externă a statului. Aceste
legi incriminau fapte ca spionajul, trădarea de patrie, nerespectarea obligaţiilor
cu privire la păstrarea secretului de stat1. De asemenea, s-au luat măsuri în
vederea organizării instanţelor militare pe timp de război
Codurile de procedură civilă şi penală au continuat să se aplice în întreaga
perioadă la care ne referim, dar s-au adoptat şi unele legi noi prin care s-au
introdus unele proceduri speciale, atât în domeniul dreptului procesual civil, cât
şi în cel al dreptului procesual penal. În domeniul procedurii civile, cele mai
semnificative inovaţii s-au in-trodus la 1900 cu ocazia republicării codului din
1865. O parte din aceste modificări vizau îmbunătăţirea tehnicii de redactare a
textelor prin punerea în valoare a celor mai moderne realizări din domeniul
tehnicii legislative. In acest sens au fost aduse unele precizări sau a fost
redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile procedurale. Pe de altă parte, au avut
loc şi unele modificări de conţinut, constând în introducerea unor proceduri care
se abăteau de la tradiţia dreptului nostru procesual; ele au fost adoptate în
scopul soluţionării mai rapide a litigiilor.
Potrivit Codului de la 1865, procedura obişnuită era cea contencioasă, bazată
pe lupta juridică dintre părţi, ale căror interese erau opuse în şedinţa publică, pe
baza principiilor oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor. Noua procedură nu
mai avea un caracter contencios, ci era graţioasă, în sensul că procesul nu se
desfăşura în şedinţa publică; el se desfăşura în cabinetul preşedintelui instanţei,
fără dezbateri ample şi fără formele procedurale tradiţionale, aşa încât se
puteau pronunţa hotărâri rapide, de obicei cu caracter provizoriu. O asemenea
procedură a fost utilizată în raporturile dintre proprietari şi chiriaşi; treptat ea s-a
aplicat şi în alte domenii. În materia dreptului procesual penal o procedură
specială s-a introdus prin Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa
instanţelor corec-ţionale a flagrantelor delicte din 1913 (Legea micului parchet) 1.
Potrivit acestei legi, persoanele prinse în momentul comiterii unor infracţiuni de
drept comun în oraşele reşedinţă de judeţ, puteau fi arestate pe loc şi aduse în
faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătorilor de ocoale sau
a tribunalelor, chemate să pronunţe o hotărâre urgentă de judecare (în aceeaşi
zi), fără parcurgerea fazelor premergătoare, constatare urmărire, instrucţiune)
pe care Ie prevedea Codului de procedură penală. Cu toate că legea se referea
la infracţiuni mărunte de drept comun, în practică sfera de aplicare a fost
extinsă în domeniul conflictelor dintre muncitori şi patroni, al demonstraţiilor,
manifestaţiilor de stradă sau grevelor. Până la 1879 instanţele judecătoreşti au
fost: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juri
(pentru crime), înalta Curte de Casaţie. Judecătoriile de plasă nu au funcţionat
din lipsă de personal calificat, iar în 1879 au fost desfiinţate şi formal. Conform
dispoziţiilor din Legea pentru organizarea judecătorească din 1909, instanţele
de judecată erau: judecătoriile de ocoale, tribunalele de judeţ curţile de juraţi şi
Curtea de Casaţie. Judecătoriile de ocoale erau de două categorii: urbane şi
rurale; ele erau compuse dintr-un judecător, un ajutor de judecător sau un
magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar. Tribunalele de judeţ, precum şi
secţiunile lor, erau compuse dintr-un preşedinte, trei judecători şi un supleant
sau un magistrat stagiar. Curţile de apel funcţionau la Bucureşti, Craiova, Galaţi
şi Iaşi. Cea din Bucureşti avea patru secţiuni, iar celelalte câte două. Fiecare
secţiune se constituia în curte de sine stătătoare şi era compusă dintr-un
preşedinte şi
 cinci consilieri. Curţile cu juraţi funcţionau în fiecare judeţ, sub preşedinţia unui
consilier de la curtea de apel: în compunerea lor mai intrau doi judecători de la
tribunalele de judeţ şi o comisie formată din doisprezece juraţi. Curtea de
Casaţie, ca instanţă supremă, era compusă dintr-un prim preşedinte, trei
preşedinţi de secţie şi 24 de consilieri.

11.4 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Partidul Conservator:
a) a fost organizaţia politică a marilor proprietari
funciari
b) a luat naştere, formal, în anul 1880
c) a fost organizaţia politică a burgheziei
româneşti

2. Partidul Conservator Democrat: a) s-a format în perioada 1867-1900

b) a fost format de către Take Ionescu, în
încercarea de a revitaliza orientarea
conservatoare
c) îşi propunea să răspundă nevoilor de
modernizare ale României

11.5 LUCRARE DE VERIFICARE

Prezentaţi transformările intervenite în dreptul material şi procesual civil şi penal, în
perioada 1866-1918
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 10 pagini,
- se foloseşte în primul rând cursul dar pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.

11.6 RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

1. a, b 2. b, c

11.7 BIBLIOGRAFIE

Istoria Statului şi Dreptului Românesc – Emil Cernea, Emil Molcuţ – Universul Juridic
– Bucureşti - 2006
O istorie sinceră a poporului român – Fl. Constantiniu – Editura Univers Enciclopedic
– Bucureşti - 2001