UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
AU AVUT ROMÂNII TRADIȚII DEMOCRATICE?

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
Manuel GUTAN

STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL1

ANUL UNIVERSITAR 2021-2022

SEMESTRUL 1
 AU AVUT ROMÂNII TRADIȚII DEMOCRATICE?

În opinia mea, constituanta României din 2003 a căutat să restabilească tradițiile

democratice care fuseseră înăbușite de-a lungul erei comuniste. Care sunt șansele ca acest lucru să
se întâmple? Revocați o întrebare retorică sau una la care nu este disponibil niciun răspuns. Alte
tipuri de linte sunt necesare pentru a observa realitatea tradițiilor democratice românești, deoarece
permit formarea de imagini actuale și îndepărtate – mai precis, în trecutul îndepărtat și relevant. În
acest fel, o revizuire din 2003 a art. 1 poate fi interpretat ca o expresie a unui miop
constituționalism românesc. Preambulul constituțional revizuit precizează în mod expres că
poporul român are o cultură democratică sub forma manifestelor politice actuale. Această afirmație
poate fi dovedită la fel de entuziastă pe cât poate fi demonstrată ca indoielnică.
Totuși, este adevărat că trebuie să luăm în considerare importanța emoțiilor oamenilor și
nevoia de simboluri de forță pentru a trezi din nou anumite pulsații emoționale în societate, pentru
a legitima legi fundamentale, pentru a revizui prevederile constituționale sau pentru a obține
sprijinul popular. Democrația poate servi drept motivator în psihologia unei populații care a
dezvoltat o aversiune față de personalizarea puterii de-a lungul timpului.
În primul rând, segmente din realismul tradițiilor democratice românești de până la 1991
ne comuinică faptul că un studiu al evoluției constituției României dezvăluie fără echivoc că
populația română a participat doar la rare demonstrații democratice de-a lungul istoriei sale. Doar
momentele democratice ne entuziasmează, mai ales când ne exprimăm prin demonstrații politice
ample. Concentrându-ne pe formă, adică doar pe legea scrisă, se poate ajunge la concluzii mult
mai optimiste despre lansarea și evoluția instrumentelor democratice pe axa guvernați-guvernanți,
de fapt.
Un studiu al evoluției constituției României dezvăluie fără echivoc că populația României
a participat doar la rare demonstrații democratice de-a lungul istoriei sale. Doar momentele
democratice ne entuziasmează, mai ales când ne exprimăm prin ample demonstrații politice.
Concentrându-ne pe formă, adică doar pe dreptul scris, s-ar putea ajunge la concluzii mai optimiste
despre lansarea și evoluția instrumentelor democratice pe axa guvernați-guvernanți.
Chiar dacă au existat acte fundamentale de lege și constituții care au instituit regimuri
legislative scriptice (deci, guverne reprezentative) bazate pe suveranitatea populară în timpul
dezvoltării statului român, practica constituțională nu a avut ca rezultat o ruptură cu tradiția
democratică.
În 1858, în apogeul imperialismului legal, parlamentarii europeni adunați la Paris „au
convenit” asupra unui Tratat Constituțional cu principii români. Eliminarea modulației distribuției
puter din Regulamentul Organic nu a fost realizată prin Convenția de la Paris. Acest lucru a
menținut dominitarismul, având drept surse de inspirație Regulamentele organice și Actul
fundamental francez din 1852.
În 1859, Proiectul Central Focşani îmbină două surse de inspiraţie: Convenţia de la
Paris/Constituţia Franţei din 1852 şi Constituţia Belgiană din 1831. Din această suprapunere a luat
naştere un proiect constituţional cu caracteristici neoliberale în ceea ce priveşte distribuţia statală
şi guvernarea reprezentativă.
În 1866 s-a căutat introducerea unei legi fundamentale care să se constituie într-o replică
dată regimului autoritar cuzist. Nu a fost o replică căutată (și) de public, așa cum s-ar putea aștepta
de la o reacție a claselor privilegiate care nu caută poziții favorabile în instituțiile statului din
motive personale, așa cum s-ar putea aștepta de la un referendum organizat în 1991. Inevitabil,
discursul politic a fost modelat de simbolismul interesului țării și al tuturor.
Țăranii erau îngrijorați că ar putea pierde pământul dobândit ca urmare a reformei agrare
din 1864. Drept urmare, sprijinul lui A.I. Cuza a fost normal. Atitudinea potrivnică față de
schimbare a țăranilor, care formau parte a majorității populației, era cunoscută de către elita
politică instalată în 1866. Ca o parte, aceasta este o recurs la „reglementarea” plecitului pentru
aducerea lui Carol ca tip de legitimitate nu doar în interior, ci tot afara. Astfel, folosirea votului
popular ca instrument de iluzie democratică se regăsește încă în debuturile regimurilor românești
aparent democratice.
În plus, Constituția din 1923, care a fost în mare parte o rescriere a Constituției din 1866,
nu a adus modificări semnificative în distribuția proprietății a statului. Ideea de guvernare
democratică reprezentativă pare să fi fost întărită, cel puțin la nivel formal, prin introducerea
votului universal. Senatul, în schimb, era departe de a fi o adevărată cameră reprezentativă, având
în vedere circumstanțele în care un număr mare de senatori pot concura între ei în același timp.
Mai mult decât atât, un număr de senatori, inclusiv cei din consiliile județene, consiliile
municipale, camerele de comerț, industrie, muncă și agricultură, precum și reprezentanți ai
universităților, nu au fost aleși în mod direct (art. 67-73). Senatul a fost redenumit „Camera
ponderatoare” sub influenta Constitutiei Belgiei (care a fost revizuita in 1921). Partidele care au
primit 40% din voturi la alegerile din martie 1926 au primit automat 50% din voturi (prima
electorală/prima majoritară). Ca urmare, principiul reprezentării a fost atenuat. În plus, există o
contradicție clară între Constituția din 1923 și Legea electorală din 1926, prin aceea că prima
reglementare (de bază) promovează egalitatea de vot, dar a doua promovează inechitatea votului.
Alegerile organizate de guvernul ţărănist în decembrie 1928 exemplifică „tradiţiile democratice”
ale poporului român, în ciuda faptului că s-au desfăşurat într-o manieră nedemocratică. În timpul
campaniilor electorale, cetățenii care sunt încrezători că guvernul lor, condus de I. Maniu, va fi
reales, nu permit partidelor de opoziție să candideze în multe zone.
În perioada 1938-1944, președintele României ales democratic a fost supus dictaturii
impuse de regele Carol al II-lea și ulterior de generalul Antonescu. Pentru o scurtă perioadă de
timp, după ce Constituția din 1923 a fost repromulgata în august 1944, nu a fost posibil să se abată
de la calea către formarea tradițiilor democratice în România. În martie 1945, guvernul României,
condus de P. Groza, a pus bazele Partidului Comunist și, implicit, a înăbușit dezvoltarea
democrației parlamentare în țară.
În acest sens, o întoarcere în trecutul constituenților din 2003 nu pare a fi potrivită.
Societatea românească a dezvoltat o reacție organică la transplantarea formelor
democratice/constituționale. Este foarte ușor de interpretat art. 1 alin. 3 în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român să însemne că nu propunem o transpunere constituţională reală
a valorilor declarate. Cu toate acestea, după cum sa afirmat anterior, este imposibil de ignorat
faptul că legitimitatea constituțională este constrânsă de sentimentul popular și că, în urma
revoluției din 1989 și a constituției din 1991, pulsul emoțional al societății, în special împotriva
guvernării personalizate, nu poate fi ignorat de către constituțional. În aceste împrejurări, putem
spune că democrația românească este un vorbind politic istoric și contextual, un deziderat care se
desfășoară în mod tradițional. Șeful statului, care pare a fi un avatar perpetuu, precum și regimurile
politico-democratice ale României, solicită instalarea democrațiilor vii în contextul unui regim
democratic care este în vigoare de mult timp.
În al doilea rând, momentul constituțional de la 1991 – reacție organică împotriva
autoritarismului șefului de stat afirmă că, pe lângă nevoia de legitimitate internațională pentru un
stat roman național și unitar, prima lege fundamentală scrisă a României (1866) a fost adoptată
pentru a crea un regim autoritar de tip cuzist. Drept urmare, Constituentul din 1866 s-a îndepărtat,
printre altele, de răspunsul la întrebarea: ce facem? Iar răspunsul a fost: încă un regim politic
guvernat de un domn autoritar. Cu toate acestea, această opțiune nu a fost aleasă pentru a fi forța
motrice din spatele creșterii afacerilor românești în ansamblu. A fost rezultatul unei combinații de
contexte politice internaționale (evidențiindu-se aici obiective de interes național) și contexte
politice interne (remarcând aici interese individuale, personale sau de grup).
În același sens, în 1991, anul promulgarii legilor fundamentale, a fost anticipat un moment
culminant constituțional. Acestea l-au determinat pe Constituant să caute un răspuns, sub forma
unei soluții, la întrebarea „Ce facem?” Iarăşi, răspunsul a fost: an autoriar preşedinte/"şef de stat."
Totuși, în primul rând, în conținutul emoțional al răspunsului, s-a regăsit și bagajul subiectiv al
poporului, care, la vremea aceea, era la unison cu Constituantul României – un protest împotriva
personalizării puterii politice în perioada comunistă. Un constituţionalism al aversiuni a fost cel
puţin demonstrat.
Drept urmare, funcţia de şef de stat în eşafodajul politic a atras multă atenţie. Spre
deosebire de președinții comuniști, care aveau putere neîngrădită, niciun președinte nu era
considerat contradictoriu, iar rolul său s-a redus la acela de simplu mediator. Articolul 80 din
Constituție, precum și atribuțiile președintelui, care sunt exercitate în cea mai mare parte prin
decrete legislative și ministeriale, reflectă faptul că președintele a fost decăzut de puterea de a
acționa ca arbitru între cele două ramuri ale guvernului, obligându-l să dezvolte un rol crucial în
adoptarea și implementarea politicilor publice. Potrivit lui G. Vrabie, președintele nu mediază
conflictele dintre autorități sau dintre stat și societate, asumându-și în schimb rolul de judecător
sau arbitru politic.
Principalul criteriu a fost că scaunul prezidențial nu avea opțiunea de (re)personalizare a
puterului. Sa croit, în mod conștiincios, un regim legislativ cu un președinte direct sau, altfel spus,
într-un regim legislativ semiprezidential (ex., executivul se identifică într-o manieră covârșitoare
cu guvernul, care poartă responsabilitatea politică exclusivă în față. a legislativului). Se poate
susține că, în 1991, Constituentul român a filtrat rasial – cel puțin în privința președintelui –
principal izvor de inspirație, și anume Constituția franceză (1958), și a încercat să schizezeze un
regim politic care să reînvie cerințe de rupere în chipul unui trecut cufundat în autoritarism.
 Astfel se poate reflecta și faptul că aceeași teamă față de excesele de putere ale șefului de
stat se găsește și la baza lipsirii președintelui de contrapârghia dizolvării parlamentului în ipoteza
în care referendumul pentru demiterea sa s-ar conchide cu un rezultat ce-i stă favorabil.
În al treilea rând, democrația românească contemporană în contra direcției reacției organice
din 1991 prin care speranţele şi idealurile democratice româneşti de la 1991 se regăsesc trasate în
spiritul şi textul Constituţiei, ca expresie a mişcării populare anticomuniste. „Părinţii fondatori” nu
au mai căzut în plasa „sincronismului lovinescian”, precum în 1866, şi au temperat instituţiile
constituţionale franceze prin emoţiile şi speranţele româneşti, clădite pe reminiscenţa față de
regimul comunist. A rezultat un eşafodaj instituţional propriu, pliat pe finalitatea ţintită, dar, din
păcate, cu un sistem de ponderi şi contraponderi nu foarte bine ferit de riscurile căderii în
tradiţionalul autoritarism al şefului de stat.
Bucurându-se de o legitimitate proprie, izvorâtă din alegerea directă de către popor, preşedintele
capătă un nivel (de drept, redus) de instituţional autonomia, în special cand vine vorba de un dialog între
puterile statului și popor, deţinătorul puterii politice. Contrar dorințelor Constituției din 1991, această
autonomie poate fi extinsă în cazul în care procesul politic implică o majoritate consolidată a guvernului -
scenariu în care președintele păstrează contextul necesar personalizării puterii.

Din păcate, în România post-comunistă, anunțarea dorinței de a riposta unui autoritar anterior
șef de stat nu a avut ca rezultat o stingere, din câte îmi dau seama, a tradiției autoritarismului șef de stat.
Politica și justiția constituțională au arătat o pendulare spre prezidențializarea sistemului politic.

Articolul 84 alin. (1) prevede incompatibilitatea funcției de președinte cu calitatea de

membru al vreunui partid. Raţiunea aceasta prevede este de a da contur obiectivului rolului de
mediator al preşedintelui şi de a evidenţia faptul că acesta nu este dator şi nici nu ar trebui să se
ralieze, sub eticheta de „preşedinte jucător” sau sub ecusonul de fost lider de partid, în favoarea
sau impotriva vreunui program politic de guvernare. În desfăşurarea politică postcomunistă, sa
observat tendinţa anumitor preşedinţi de a prelungi preferinţele politice de partid şi în exercitarea
mandatelor prezidenţiale, forţând uneori încropirea cutumiară (contrară Constituţiei) a unui
executiv bicefal, în care preferinţele politice prezidenţiale să prindă rod cu anumite proceduri
constituţionale, de exemplu formarea Guvernului. Nu sporadice au fost încercări unor preşedinţi
de a-şi aroga un rol activ, în excedarea rolului de mediator, în determinarea persoanelor care să
ocupe funcţia de prim-ministru. Uneori, cu ajutorul influenței mass-media, s-a succes răsturnarea
unor candidaturi socotite a fi neavenite de director în funcție. Astfel, prin șansa unor contexte
politice de moment, s-a izbutit schițarea unei cutume extraconstituționale în mentalul popular, cu
privire la desemnarea candidatului pentru șefia guvernului, deși momentul revoluționar din 1989
și cel constituțional din 1991 au tradus în mod cert dorinţa de a scoate şeful statului din schemele
active de distribuire şi manifestare (de impact) a puterii statale. Din acest motiv, Constituţia oferă
guvernului sau autonomiei instituţionale aproape deplină faţă de preşedinte, cel din urmă fiind
trecut în mod exclusiv în controlul politic al parlamentului [art. 109 alin (1)]. Totuși, au existat
situații în care răspunderea în fața parlamentului a fost răsturnată de facto, prin prisma contextului
politic de majoritate guvernamentală consolidată, anume situație în care președintele și majoritatea
parlamentară au aparținut aceluiași partid. În atare împrejurare politică, personalitatea autoritară a
preşedintelui în funcţie a transgresat finalitatea 84 alin 1) din Constituţie şi s-a evidenţiat
„preşedintele jucător”.
 Reacția organică contemporană în contra reacției organice de la 1991 este ilustrată, în
schema personalizării puterii politice, și de Curtea Constituțională, care în nu puține rânduri a ales
să interpreteze Constituția prin prisma activului instituției prezidenţiale şi mai puţin ori deloc prin
prisma interpretărilor teleologice sau ale unei instituţii. prin intermediul unor coroborări intrinseci
și extrinseci între anumite articole constituționale. În acest sens, putem aminti, Decizia 98/2008,
prin care CCR a creat dreptul președintelui de a respinge o singură dată, dar motivat, numirea în
funcția propusă de ministru a persoanelor de prim-ministru. De asemenea, putem aduce în vedere
Decizia 683/2012 în cuprinsul căreia sa folosit, în afara fundamentelor constituționale, sintagma
„atribuții considerabile” în dreptul președintelui, recunoscându-i totodată și dreptul (cu prioritate
în fața șefului guvernului) de a reprezenta statul la şedinţele Consiliului European, trecând
Guvernul în plan secund în chestiunile de realizare a politicilor externe, în pofida art. 102 alin. (1)
din Constituție.
Interpretări ale Constituției prin lentilele rolului activ al președintelui în viața politică
(conform cu Avizul CCR nr. 1/2007) găsim și în următoarele decizii și hotărâri relative la
referendumul consultativ și procedura aplicabilă, e.g. Decizia nr. 70/1999, Decizia 567/2006,
Decizia nr. 147/2007, Decizia 355/2007 Hotărârea nr. 33/2009. Acestea din urmă încununează
probabil cea mai puternică pârghie de putere a preşedintelui – referendumul consultativ - un
instrument unipersonal de putere, autonomie şi scos prin justiţia constituţională în afara oricărei
scheme politice de ponderi şi contraponderi. Adăugând și posibilitatea președintelui de a promova
anumite mesaje prin canalele diplomatice, referendumul consultativ se poate dovedi a fi la fel de
puternic precum vetoul absolut primit de Carol I în legea fundamentală de la 1866, un instrument
care la așezat iremediabil pe domn/rege în sfera. guvernării efective, în pofida dorinței
parlamentare de al pune sub dictonul „regele domnește, dar nu guvernează”.
În concluzie, ținând cont de contextul istoric al actualei Constituții precum și de legile
fundamentale (sau acte de importanță fundamentală) din trecutul dezvoltării constituționale
românești, nu credem că este surprinzător faptul că articolul 1 alin (3) din Constituție nu recunoaște
realitatea tradiţiilor democratice româneşti. Constituția din 1991 (revizuită în 2003),
fiind rezultatul unui constituționalism al aversiunii, poartă, am putea spune, în mod inevitabil
„crucifixuri” constituționale în conținutul său.
Într-un context istoric concret, contextualizat, rostul testării art. 1 alin. 3 prevede
posibilitatea unei explorări mai ample a momentului constituțional al anului 1991 sub forma unui
transplant constituțional care dezvăluie, spre deosebire de importurile constituționale anterioare,
caracteristici conștiincioase și raționale. În lumina acestor caracteristici, transplantul constituțional
(adoptat în 1991 ca lege fundamentală) nu funcționează conform parametrilor de performanță ai
sistemului inspirator, îmbrăcămintei și urmărirea Occidentului. Mai mult, așa cum am afirmat
anterior, guvernarea societăților post-comuniste din România este în opoziție directă cu ceea ce s-
a urmărit la instituirea sistemului de meditație și contrapondere a Constituției.
Bibliografie:
➢ Răzvan Cosmin Roghină, Logica și efectele transplantului constituțional din
1866, Edit. Universul Juridic, București, 2016;
➢ Manuel Guțan, Transplant constituțional și constituționalism în România
modernă 1802-1866, Edit. Hamangiu, București, 2013;
➢ Alexandru Pencovici, Desbaterile Adunarei constituante de la 1866 asupra
constituţiei şi legii electorale din România, Tipografia Statului, Curtea Şerban
Vodă, Bucureşti;
➢ Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimul
parlamentar în România. 1866-1871, Edit. Majadahonda, Bucureşti, 1997.