Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TITLUL PROIECTULUI:
NULITATEA CĂSĂTORIEI
PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
HAGEANU Codruta
STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL 3
SEMESTRUL 1
NULITATEA CĂSĂTORIEI
Desfiinţarea căsătoriei
119. Precizări prealabile. Nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru valabila
încheiere a căsătoriei, ca act juridic, se sancţionează, ca şi în dreptul comun, cu nulitatea.
Cu toate acestea, în materia căsătoriei legea instituie însă unele dispoziţii derogatorii de la
dreptul comun, având în vedere importanţa căsătoriei şi gravitatea consecinţelor pe care le implică
desfiinţarea ei.
Particularităţile nulităţii căsătoriei se regăsesc în cazurile de nulitate a căsătoriei, regimul
juridic al nulităţilor şi efectele acestora.
Secţiunea 1
Cazurile de nulitate (desfiinţare) a căsătoriei
120. Reglementare. Codul familiei prevede cazurile de nulitate a căsătoriei în art. 19 şi
21. De asemenea, art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, prevede nulitatea
căsătoriei pentru necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă.
121. Clasificare. Din examinarea acestor dispoziţii legale pot fi identificate două
criterii de clasificare, potrivit cărora de nulităţile pot fi clasificate după cum urmează:
a) după modul cum sunt reglementate de lege, nulităţile sunt – de regulă – exprese, dar
există şi nulităţi virtuale, care nu sunt expres prevăzute de lege. În literatura juridică şi în
jurisprudenţă s-au admis două asemenea cazuri de nulitate, şi anume: căsătoria între persoane al
căror sex nu este diferenţiat şi căsătoria fictivă;
b) din punctul de vedere al interesului ocrotit, nulităţile căsătoriei sunt absolute şi relative.
Subsecţiunea 1
Nulităţi absolute ale căsătoriei. Regim juridic
Paragraful 1: Nulităţi absolute exprese
122. Reglementare. Nulităţile absolute exprese sunt prevăzute de art. 19 din C. fam. şi de
art. 7 din Legea nr. 119/1996.
123. Încălcarea dispoziţiilor art. 4 C. fam. privind vârsta matrimonială. Deşi această
nulitate este absolută, fiind prevăzută expres ca atare de art. 19 C. fam., spre deosebire de dreptul
comun poate fi acoperită, potrivit art. 20 din C. fam., în următoarele două ipoteze:
a) până la declararea nulităţii de către instanţă soţul care, la încheierea căsătoriei, nu avea
vârsta matrimonială a împlinit-o. Desfiinţarea căsătoriei în acest caz ar fi pur formală, deoarece,
imediat după declararea nulităţii căsătoriei pe acest motiv, foştii soţi se pot recăsători;
b) până la declararea nulităţii, soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.
Nulitatea căsătoriei se acoperă pentru aceste motive nu numai atunci când femeia nu a avut vârsta
matrimonială, dar şi atunci când bărbatul este cel care nu a avut împlinită vârsta matrimonială
la încheierea căsătoriei, deoarece textul nu face nici o distincţie. În plus, dacă soţului impuber i
se aplică prezumţia de paternitate (potrivit art. 53 C. fam.), atunci trebuie să se aplice şi prezumţia
de pubertate, atunci când soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată. Această cauză de
acoperire a nulităţii a fost prevăzută în interesul copilului născut sau care urmează să se nască.
Căsătoria se menţine chiar dacă s-a născut un copil mort sau dacă femeia a întrerupt cursul
sarcinii, deoarece s-a dovedit astfel că, în pofida vârstei impubere, soţii au fost apţi să aibă relaţii
conjugale normale.
Căsătoria este nulă şi în cazul în care femeia care a împlinit 15 ani s-a căsătorit fără să
obţină în prealabil dispensa de vârstă, respectiv încuviinţarea preşedintelui consiliului judeţean
sau a primarului general al Municipiului Bucureşti. Dar şi această nulitate se acoperă, dacă se
obţine dispensa ulterior, până la desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
124. Încheierea căsătoriei de către o persoană căsătorită (art.5 C. fam). Existenţa unei
căsătorii anterioare a unuia dintre soţi este un impediment absolut şi dirimant la încheierea unei
noi căsătorii.
Nulitatea căsătoriei apără în acest caz principiul monogamiei, care este unul de ordine
publică.
Momentul în funcţie de care se analizează starea de bigamie este acela al încheierii celei
de-a doua căsătorii şi până la constatarea nulităţii ei.
Nulitatea căsătoriei nu se acoperă, iar cea de a două căsătorie este nulă, chiar dacă prima
căsătorie este desfăcută prin divorţ sau încetează (prin moarte) după data încheierii celei de a doua
căsătorii.
De asemenea, cea de a doua căsătorie poate fi declarată nulă, chiar dacă între timp
ea a încetat prin decesul oricăruia dintre soţi, inclusiv al soţului bigam, sau a fost desfăcută
prin divorţ.
De exemplu, nulitatea căsătoriei pentru bigamie poate fi declarată chiar dacă, între
timp, soţul bigam a decedat. În acest, caz, soţul din prima căsătorie are tot interesul să
ceară desfiinţarea celei de a doua căsătorii pentru bigamie, pentru a înlătura de la
moştenire pe soţul supravieţuitor din cea ce a doua căsătorie. Dacă, însă, acesta din urmă a
fost de bună-credinţă, necunoscând cauza de bigamie, păstrează calitatea de soţ până la
desfiinţarea căsătoriei, astfel încât la moştenirea soţului bigam va veni atât soţul
supravieţuitor din prima căsătorie, cât şi cel din cea de a doua căsătorie.
În cazul prevăzut de art. 22 din C. fam., există bigamie şi cea de a doua căsătorie este nulă,
dacă soţul celui ce fusese declarat mort şi care a reapărut, obţinând anularea hotărârii declarative
de moarte, a fost de rea-credinţă la încheierea celei de a doua căsătorii. Dacă a fost de bună-
credinţă, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii.
125. Încheierea căsătoriei între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (art
6 C. fam.). Rudenia este un impediment relativ şi dirimant.
Avem în vedere căsătoria încheiată între rudele prevăzute de art. 6 C. fam. (în linie directă,
indiferent de grad, şi în linie colaterală, numai până la gradul IV, inclusiv), atât în cazul rudeniei
fireşti, cât şi al rudeniei rezultate din adopţia cu efecte depline, deoarece art. art. 50 alin. 4 din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei prevede că „impedimentul la căsătorie
izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi
rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi
persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte.”
Căsătoria este nulă şi în cazul în care s-a încheiat între rudele colaterale de gradul IV, dar
fără obţinerea prealabilă a dispensei, respectiv a încuviinţării preşedintelui consiliului judeţean
sau a primarului general al Municipiului Bucureşti. Această nulitate se acoperă însă dacă, până la
declararea nulităţii, este obţinută dispensa de rudenie.
126. Încheierea căsătoriei între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi
adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte (art. 7 lit. a C. fam). Această cauză de
nulitate – care constituie un impediment dirimant şi relativ – se mai aplică doar în cazul adopţiilor
cu efecte restrânse încheiate anterior O.U.G.. nr. 25/1997, în condiţiile C. fam. care reglementa
adopţia cu efecte restrânse, aceasta dând naştere la raporturi de rudenie doar între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptator, pe de altă parte. În măsura în care mai există
astfel de adopţii, impedimentul prevăzut de art. 7 lit. a C. fam. li se aplică.
127. Căsătoria încheiată de alienatul mintal, debilul mintal şi cel vremelnic lipsit de
facultăţile sale mintale (art. 9 C. fam). Art. 9 C.fam. consacră un impediment dirimant şi absolut.
În cazul alienaţiei sau debilităţii mintale nu are importanţă dacă cel în cauză este sau nu
pus sub interdicţie judecătorească. De asemenea, căsătoria este nulă, chiar dacă a fost încheiată
într-un moment de luciditate pasageră, deoarece, interdicţia încheierii căsătoriei îşi găseşte
justificare într-un interes de ordin social, respectiv prevenirea procreării unor copiii cu deficienţe
psihice. De asemenea, starea de alienaţie sau debilitate mintală este incompatibilă cu statutul de
persoană căsătorită, deoarece căsătoria se încheie pe viaţă şi presupune drepturi şi îndatoriri a căror
exercitare, respectiv executare se realizează în timp. De aceea, starea de luciditate pasageră la
încheierea căsătoriei nu are importanţă, atâta timp cât acesta este excepţională, iar starea de boală
psihică exclude, de regulă, discernământul.
În schimb, în cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile mintale, pentru constatarea nulităţii
căsătoriei trebuie să se facă dovada că la momentul încheierii căsătoriei nu avea discernământul
faptelor, datorită unei boli grave – alta decât alienaţia sau debilitatea mintală –, stării de beţie,
hipnoză etc.
Potrivit art. 19 C. fam. este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea art. 9 C. fam. Rezultă de
aici că nulitatea absolută se aplică în ambele ipoteze, atât în cazul celui care suferă de alienaţie sau
debilitate mintală, cât şi în cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile sale mintale.
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în acest sens, deşi ulterior Curtea Supremă de Justiţie
a considerat că, în cazul celui lipsit vremelnic de discernământ, sancţiunea este nulitatea relativă.
Într-adevăr, potrivit dreptului comun, lipsa discernământului atrage doar nulitatea relativă a
căsătoriei, dar faţă de regula de interpretare potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul
nu trebuie să distingă, ar trebui să considerăm că sancţiunea este şi în acest caz nulitatea absolută.
128. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 C. fam., astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 23/1999. Căsătoria este nulă când lipseşte consimţământul viitorilor soţi
ori când acesta nu a fost exprimat cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege: în faţa ofiţerului
de stare civilă, în prezenţa viitorilor soţi şi a doi martori, în mod public şi la sediul serviciului de
stare civilă.
129. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor 13¹ C. fam. Potrivit art. 19 C. fam.,
este nulă căsătoria încheiată fără respectare formalităţii privind afişarea, în extras, a declaraţiei de
căsătorie, la sediul de stare civilă competent.
Aceasta este o sancţiune excesivă impusă de legiuitor. Ar fi fost suficient să se prevadă
sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă care nu a afişat declaraţia de căsătorie, aceasta fiind o
obligaţie care-i revine lui, potrivit legii. Nu există nici un argument pentru care neîndeplinirea
acestei obligaţii trebuie suportată de către soţi prin desfiinţarea căsătoriei, în condiţiile în care nu
a existat nici un impediment la încheierea căsătoriei.
130. Nulitatea prevăzută de art. 7 din L. 119/1996. Este nulă căsătoria celebrată de o
persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Nulitatea se acoperă, însă, atunci când
persoana a exercitat în mod public atribuţiile respective, creând o aparenţă de legalitate care a
determinat o eroare comună şi invincibilă (error communis facit ius).
Subsecţiunea 2
Subsecţiunea 2
Efectele căsătoriei putative
154. Consideraţii generale. Potrivit art. 23 alin. 1 din C. fam., soţul care a fost de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea
instanţei judecătoreşti rămâne irevocabilă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. De
asemenea, art. 24 alin. 1 C. fam. prevede că cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi
raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privind
divorţul.
După cum arătam şi mai sus, în practică se pot întâlni două situaţii, pe care le vom analiza
separat: când ambii soţi au fost de bună credinţă şi când numai unul dintre ei a ignorat în mod
inocent existenţa cauzei de nulitate.
Paragraful 1: Ambii soţi au fost de bună-credinţă (putativitate bilaterală):
155. Efecte asupra raporturilor personale dintre soţi. Acestea trebuie analizate din
următoarele perspective:
a) Între soţi au existat obligaţiile reciproce specifice căsătoriei: obligaţia de sprijin moral,
obligaţia de a locui împreună, obligaţiile conjugale, obligaţia de fidelitate etc.
b) Soţul care a luat numele de familie al celuilalt soţ la încheierea căsătoriei nu-l poate însă
menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece art. 24 alin. 1 C. fam. nu trimite la materia divorţului
şi în ceea ce priveşte numele, ceea ce înseamnă că acest soţ va reveni la numele avut înainte de
căsătorie.
c) Între soţi a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune (art.
14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958) şi a dreptului de a cere executarea silită (art. 4051 alin. 1 C.
pr. civ., raportat la art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958).
156. Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu. În cazul în care declararea nulităţii are
loc înainte ca soţia să fi împlinit vârsta de 18 ani, îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu şi
pentru viitor, deoarece aceasta nu se poate pierde decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute
de lege.
157. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale. Potrivit art. 24 alin. 1 C. fam., aceste
raporturi vor fi soluţionate după cum urmează:
a) Între soţi a existat comunitatea de bunuri, iar împărţirea acestora se va face potrivit
dispoziţiilor din materia divorţului.
b) A existat, de asemenea, obligaţia de întreţinere între soţi şi în viitor va putea exista
obligaţia de întreţinere între foştii soţi, ca şi în cazul soţilor divorţaţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.).
c) Fiecare soţ beneficiază de dreptul la moştenire, dacă decesul celuilalt soţ a avut loc
înainte de desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
Paragraful 2: Doar unul dintre soţi a fost de bună credinţă (putativitate unilaterală)
158. Precizare prealabilă. Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, efectele
analizate cu privire la relaţiile personale şi capacitatea de exerciţiu se vor produce numai în
persoana acestuia.
159. Raporturile patrimoniale. Trebuie examinate aici raporturile dintre soţi cu privire la
bunurile dobândite în timpul convieţuirii, problema obligaţiei de întreţinere şi cea a dreptului de
moştenire.
159. 1. Raporturile cu privire la bunurile dobândite în timpul convieţuirii. În legătură
cu aceste raporturi, s-a pus problema dacă va beneficia de comunitatea de bunuri şi soţul de rea-
credinţă. Altfel spus, care va fi natura juridică a bunurilor dobândite în timpul unei asemenea
căsătorii? Mai multe răspunsuri sunt posibile:
A. S-ar putea considera că beneficiază de comunitatea de bunuri doar soţul de bună-
credinţă, deoarece faţă de cel de rea credinţă nulitatea produce efecte retroactive. Soluţia este însă
ilogică. Dacă proprietatea devălmaşă presupune doi titulari şi dacă numai soţul de bună credinţă
beneficiază de aceasta, atunci cu cine este el codevălmaş, dacă soţul de rea-credinţă nu beneficiază
şi el de comunitate?
B. S-ar putea, de asemenea, considera că numai soţul de bună credinţă se poate prevala de
prezumţia comunităţii de bunuri. Aceasta ar însemna să se facă distincţie după cum bunurile au
fost dobândite în timpul căsătoriei de soţul de bună-credinţă sau de rea-credinţă, după caz, astfel:
a) pentru bunurile dobândite de soţul de rea credinţă, soţul de bună credinţă se va putea
prevala de prezumţia de comunitate;
b) pentru bunurile dobândite de soţul de bună credinţă, soţul de rea credinţă nu va putea
invoca prezumţia de comunitate, ci va fi tratat ca un concubin: dacă pretinde că a contribuit la
dobândirea bunurilor de către soţul de b-c va trebui să facă dovada dreptului său, care va fi, după
caz, o proprietate pe cote părţi sau un drept de creanţă. Această soluţie, deşi judicioasă, ridică
numeroase dificultăţi în practică.
C. A treia soluţie este în sensul că beneficiază de comunitatea de bunuri şi soţul de rea-
credinţă, deoarece:
a) art. 24 alin. 1 C. fam. prevede că, beneficiază de dispoziţiile privitoare la divorţ, în ceea
ce priveşte pensia de întreţinere numai soţul de bună credinţă, pe când în privinţa raporturilor
patrimoniale nu mai prevede că beneficiază de prevederile legale privind aceste raporturi numai
soţul de bună credinţă, de unde rezultă că beneficiază de comunitatea de bunuri şi soţul de rea
credinţă;
b) în fapt, nu poate exista regimul juridic matrimonial prevăzut de C. fam. pentru un soţ,
iar pentru celălalt un alt regim juridic, ceea ce înseamnă că, o dată ce s-a invocat comunitatea de
bunuri de către un soţ, aceasta se răsfrânge şi asupra celuilalt soţ. Altfel ar însemna să se
recunoască existenţa unui regim matrimonial sui generis, pe care C. fam nu-l reglementează.
Această soluţia a fost împărtăşită şi în jurisprudenţă.
159. 2. Obligaţia de întreţinere. Situaţia obligaţiei de întreţinere trebuie analizată distinct
pentru perioada convieţuirii dinainte de desfiinţarea căsătoriei, respectiv pentru cea de după
rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfiinţare.
A. În prima situaţie, soţul de bună credinţă a avut dreptul la întreţinere din partea celui de
rea credinţă, fără ca acesta din urmă să se bucure, în mod reciproc, de acelaşi drept. De aceea, dacă
soţul de bună credinţă a prestat, totuşi, întreţinere în favoarea celui de rea credinţă, el poate cere
restituirea prestaţiilor în temeiul plăţii nedatorate sau al îmbogăţirii fără just temei, după caz.
B. În privinţa obligaţiei de întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, se aplică dispoziţiile din
materia divorţului în ceea ce priveşte pensia de întreţinere între foştii soţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.),
ceea ce înseamnă că soţul de bună credinţă va beneficia de întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi
soţul divorţat care nu a avut nici o culpă în desfacerea căsătoriei. Soţul de rea credinţă nu are
dreptul la întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, nici măcar în condiţiile prevăzute de art. 41 alin.
2 C. fam. pentru soţul din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria (art. 24 alin. 1 C. fam.).
159. 3. Dreptul de moştenire. Soţul de bună credinţă beneficiază de dreptul la moştenire
a soţului de rea credinţă, dacă acesta din urmă decedează până la desfiinţarea căsătoriei. În schimb,
soţul de rea credinţă nu se bucură de acelaşi drept în raport cu soţul de bună credinţă.