UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
NULITATEA CĂSĂTORIEI

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
HAGEANU Codruta

STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL 3

ANUL UNIVERSITAR 2023-2024

SEMESTRUL 1
 NULITATEA CĂSĂTORIEI
Desfiinţarea căsătoriei
119. Precizări prealabile. Nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru valabila
încheiere a căsătoriei, ca act juridic, se sancţionează, ca şi în dreptul comun, cu nulitatea.
Cu toate acestea, în materia căsătoriei legea instituie însă unele dispoziţii derogatorii de la
dreptul comun, având în vedere importanţa căsătoriei şi gravitatea consecinţelor pe care le implică
desfiinţarea ei.
Particularităţile nulităţii căsătoriei se regăsesc în cazurile de nulitate a căsătoriei, regimul
juridic al nulităţilor şi efectele acestora.

Secţiunea 1
Cazurile de nulitate (desfiinţare) a căsătoriei
120. Reglementare. Codul familiei prevede cazurile de nulitate a căsătoriei în art. 19 şi
21. De asemenea, art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, prevede nulitatea
căsătoriei pentru necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă.
121. Clasificare. Din examinarea acestor dispoziţii legale pot fi identificate două
criterii de clasificare, potrivit cărora de nulităţile pot fi clasificate după cum urmează:
a) după modul cum sunt reglementate de lege, nulităţile sunt – de regulă – exprese, dar
există şi nulităţi virtuale, care nu sunt expres prevăzute de lege. În literatura juridică şi în
jurisprudenţă s-au admis două asemenea cazuri de nulitate, şi anume: căsătoria între persoane al
căror sex nu este diferenţiat şi căsătoria fictivă;
b) din punctul de vedere al interesului ocrotit, nulităţile căsătoriei sunt absolute şi relative.

Subsecţiunea 1
Nulităţi absolute ale căsătoriei. Regim juridic
Paragraful 1: Nulităţi absolute exprese
122. Reglementare. Nulităţile absolute exprese sunt prevăzute de art. 19 din C. fam. şi de
art. 7 din Legea nr. 119/1996.
123. Încălcarea dispoziţiilor art. 4 C. fam. privind vârsta matrimonială. Deşi această
nulitate este absolută, fiind prevăzută expres ca atare de art. 19 C. fam., spre deosebire de dreptul
comun poate fi acoperită, potrivit art. 20 din C. fam., în următoarele două ipoteze:
a) până la declararea nulităţii de către instanţă soţul care, la încheierea căsătoriei, nu avea
vârsta matrimonială a împlinit-o. Desfiinţarea căsătoriei în acest caz ar fi pur formală, deoarece,
imediat după declararea nulităţii căsătoriei pe acest motiv, foştii soţi se pot recăsători;
 b) până la declararea nulităţii, soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.
Nulitatea căsătoriei se acoperă pentru aceste motive nu numai atunci când femeia nu a avut vârsta
matrimonială, dar şi atunci când bărbatul este cel care nu a avut împlinită vârsta matrimonială
la încheierea căsătoriei, deoarece textul nu face nici o distincţie. În plus, dacă soţului impuber i
se aplică prezumţia de paternitate (potrivit art. 53 C. fam.), atunci trebuie să se aplice şi prezumţia
de pubertate, atunci când soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată. Această cauză de
acoperire a nulităţii a fost prevăzută în interesul copilului născut sau care urmează să se nască.
Căsătoria se menţine chiar dacă s-a născut un copil mort sau dacă femeia a întrerupt cursul
sarcinii, deoarece s-a dovedit astfel că, în pofida vârstei impubere, soţii au fost apţi să aibă relaţii
conjugale normale.
Căsătoria este nulă şi în cazul în care femeia care a împlinit 15 ani s-a căsătorit fără să
obţină în prealabil dispensa de vârstă, respectiv încuviinţarea preşedintelui consiliului judeţean
sau a primarului general al Municipiului Bucureşti. Dar şi această nulitate se acoperă, dacă se
obţine dispensa ulterior, până la desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.

124. Încheierea căsătoriei de către o persoană căsătorită (art.5 C. fam). Existenţa unei
căsătorii anterioare a unuia dintre soţi este un impediment absolut şi dirimant la încheierea unei
noi căsătorii.
Nulitatea căsătoriei apără în acest caz principiul monogamiei, care este unul de ordine
publică.
Momentul în funcţie de care se analizează starea de bigamie este acela al încheierii celei
de-a doua căsătorii şi până la constatarea nulităţii ei.
Nulitatea căsătoriei nu se acoperă, iar cea de a două căsătorie este nulă, chiar dacă prima
căsătorie este desfăcută prin divorţ sau încetează (prin moarte) după data încheierii celei de a doua
căsătorii.
De asemenea, cea de a doua căsătorie poate fi declarată nulă, chiar dacă între timp
ea a încetat prin decesul oricăruia dintre soţi, inclusiv al soţului bigam, sau a fost desfăcută
prin divorţ.
De exemplu, nulitatea căsătoriei pentru bigamie poate fi declarată chiar dacă, între
timp, soţul bigam a decedat. În acest, caz, soţul din prima căsătorie are tot interesul să
ceară desfiinţarea celei de a doua căsătorii pentru bigamie, pentru a înlătura de la
moştenire pe soţul supravieţuitor din cea ce a doua căsătorie. Dacă, însă, acesta din urmă a
fost de bună-credinţă, necunoscând cauza de bigamie, păstrează calitatea de soţ până la
desfiinţarea căsătoriei, astfel încât la moştenirea soţului bigam va veni atât soţul
supravieţuitor din prima căsătorie, cât şi cel din cea de a doua căsătorie.

În cazul prevăzut de art. 22 din C. fam., există bigamie şi cea de a doua căsătorie este nulă,
dacă soţul celui ce fusese declarat mort şi care a reapărut, obţinând anularea hotărârii declarative
de moarte, a fost de rea-credinţă la încheierea celei de a doua căsătorii. Dacă a fost de bună-
credinţă, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii.
 125. Încheierea căsătoriei între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (art
6 C. fam.). Rudenia este un impediment relativ şi dirimant.
Avem în vedere căsătoria încheiată între rudele prevăzute de art. 6 C. fam. (în linie directă,
indiferent de grad, şi în linie colaterală, numai până la gradul IV, inclusiv), atât în cazul rudeniei
fireşti, cât şi al rudeniei rezultate din adopţia cu efecte depline, deoarece art. art. 50 alin. 4 din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei prevede că „impedimentul la căsătorie
izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi
rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi
persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte.”
Căsătoria este nulă şi în cazul în care s-a încheiat între rudele colaterale de gradul IV, dar
fără obţinerea prealabilă a dispensei, respectiv a încuviinţării preşedintelui consiliului judeţean
sau a primarului general al Municipiului Bucureşti. Această nulitate se acoperă însă dacă, până la
declararea nulităţii, este obţinută dispensa de rudenie.
126. Încheierea căsătoriei între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi
adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte (art. 7 lit. a C. fam). Această cauză de
nulitate – care constituie un impediment dirimant şi relativ – se mai aplică doar în cazul adopţiilor
cu efecte restrânse încheiate anterior O.U.G.. nr. 25/1997, în condiţiile C. fam. care reglementa
adopţia cu efecte restrânse, aceasta dând naştere la raporturi de rudenie doar între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptator, pe de altă parte. În măsura în care mai există
astfel de adopţii, impedimentul prevăzut de art. 7 lit. a C. fam. li se aplică.
127. Căsătoria încheiată de alienatul mintal, debilul mintal şi cel vremelnic lipsit de
facultăţile sale mintale (art. 9 C. fam). Art. 9 C.fam. consacră un impediment dirimant şi absolut.
În cazul alienaţiei sau debilităţii mintale nu are importanţă dacă cel în cauză este sau nu
pus sub interdicţie judecătorească. De asemenea, căsătoria este nulă, chiar dacă a fost încheiată
într-un moment de luciditate pasageră, deoarece, interdicţia încheierii căsătoriei îşi găseşte
justificare într-un interes de ordin social, respectiv prevenirea procreării unor copiii cu deficienţe
psihice. De asemenea, starea de alienaţie sau debilitate mintală este incompatibilă cu statutul de
persoană căsătorită, deoarece căsătoria se încheie pe viaţă şi presupune drepturi şi îndatoriri a căror
exercitare, respectiv executare se realizează în timp. De aceea, starea de luciditate pasageră la
încheierea căsătoriei nu are importanţă, atâta timp cât acesta este excepţională, iar starea de boală
psihică exclude, de regulă, discernământul.
În schimb, în cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile mintale, pentru constatarea nulităţii
căsătoriei trebuie să se facă dovada că la momentul încheierii căsătoriei nu avea discernământul
faptelor, datorită unei boli grave – alta decât alienaţia sau debilitatea mintală –, stării de beţie,
hipnoză etc.
Potrivit art. 19 C. fam. este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea art. 9 C. fam. Rezultă de
aici că nulitatea absolută se aplică în ambele ipoteze, atât în cazul celui care suferă de alienaţie sau
debilitate mintală, cât şi în cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile sale mintale.
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în acest sens, deşi ulterior Curtea Supremă de Justiţie
a considerat că, în cazul celui lipsit vremelnic de discernământ, sancţiunea este nulitatea relativă.
Într-adevăr, potrivit dreptului comun, lipsa discernământului atrage doar nulitatea relativă a
căsătoriei, dar faţă de regula de interpretare potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul
nu trebuie să distingă, ar trebui să considerăm că sancţiunea este şi în acest caz nulitatea absolută.

128. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 C. fam., astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 23/1999. Căsătoria este nulă când lipseşte consimţământul viitorilor soţi
ori când acesta nu a fost exprimat cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege: în faţa ofiţerului
de stare civilă, în prezenţa viitorilor soţi şi a doi martori, în mod public şi la sediul serviciului de
stare civilă.
129. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor 13¹ C. fam. Potrivit art. 19 C. fam.,
este nulă căsătoria încheiată fără respectare formalităţii privind afişarea, în extras, a declaraţiei de
căsătorie, la sediul de stare civilă competent.
Aceasta este o sancţiune excesivă impusă de legiuitor. Ar fi fost suficient să se prevadă
sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă care nu a afişat declaraţia de căsătorie, aceasta fiind o
obligaţie care-i revine lui, potrivit legii. Nu există nici un argument pentru care neîndeplinirea
acestei obligaţii trebuie suportată de către soţi prin desfiinţarea căsătoriei, în condiţiile în care nu
a existat nici un impediment la încheierea căsătoriei.
130. Nulitatea prevăzută de art. 7 din L. 119/1996. Este nulă căsătoria celebrată de o
persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Nulitatea se acoperă, însă, atunci când
persoana a exercitat în mod public atribuţiile respective, creând o aparenţă de legalitate care a
determinat o eroare comună şi invincibilă (error communis facit ius).

Paragraful 2: Nulităţi absolute virtuale ale căsătoriei

131. Lipsa diferenţierii de sex. Nulitatea a fost constatată în practică în cazul unor
malformaţii genitale grave, care împiedică posibilitatea de procreare şi relaţiile normale dintre soţi,
precum hermafroditismul.
132. Căsătoria fictivă. Acest caz de nulitate nu este reglementat în legislaţie, ci este o
creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei.
132.1. Definiţie. Căsătoria fictivă poate fi definită ca fiind acea căsătorie care a fost
încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
Cu alte cuvinte, în cazul căsătoriei fictive consimţământul la căsătorie nu este sincer,
deoarece numai aparent, public părţile declară că înţeleg să se căsătorească – iar apoi că sunt
căsătorite –, fără să urmărească, în realitate, să întemeieze o familie. Căsătoria fictivă se încheie
în scopul de a realiza unele efecte secundare, care nu sunt specifice căsătoriei, dar care nu pot fi
obţinute în alt mod.
132. 2. Natură juridică. Ca natură juridică, căsătoria fictivă pare a fi o simulaţie
(reglementată în dreptul comun de art. 1175 C. civ.): bărbatul şi femeia încheie o căsătorie în mod
public (actul aparent, mincinos), dar – în realitate – convin că nu înţeleg să întemeieze o familie şi
să aibă relaţii de soţ şi soţie (actul secret, ocult).
Cu toate acestea, căsătoriei fictive nu i se aplică regimul juridic specific simulaţiei,
deoarece:
a) în ceea ce priveşte structura acestor operaţiuni juridice, simulaţia presupune
întotdeauna aşa-numitul acord simulatoriu, adică o convenţie a părţilor în sensul că actul public
se încheie doar aparent, eventual pentru inducerea în eroare a terţilor, iar nu pentru a produce efecte
reale între părţi. Or, în practica judecătorească s-a decis că fictivitatea căsătoriei poate să fie şi
unilaterală, adică numai unul dintre soţi să fi încheiat căsătoria în alt scop decât acela al întemeierii
unei familii, celălalt soţ fiind sincer la încheierea căsătoriei. Într-o asemenea situaţie, practic nu
mai poate fi vorba de o simulaţie în sensul tehnic al noţiunii;
b) din punctul de vedere al naturii actului simulat şi al sancţiunii: în principiu, simulaţia
este o operaţiune întâlnită în cazul actelor patrimoniale. Or, căsătoria este un act de stare civilă, iar
starea civilă este de ordine publică, unică şi indivizibilă, fiind opozabilă erga omnes. De aceea, nu
se pot aplica în materia căsătoriei efectele specifice simulaţiei: între soţi să se considere că nu
există căsătoria, iar faţă de terţi că există; de asemenea, nu se poate admite nici ca, în temeiul art.
1175 C. civ., terţii de bună-credinţă să aibă un drept de opţiune între actul public şi cel secret. Deci
inopozabilitatea, ca sancţiune specifică simulaţiei, este incompatibilă cu natura juridică a
căsătoriei ca act de stare civilă.
Prin urmare, deşi la prima vedere s-a părea că cele două noţiuni sunt într-o relaţie de la
parte (căsătoria fictivă) la întreg (simulaţia), în realitate există deosebiri între căsătoria fictivă şi
simulaţie.
Dacă inopozabilitatea nu poate fi admisă ca fiind o sancţiunea adecvată se pune problema
de a stabili care sunt efectele căsătoriei fictive şi, respectiv, cum se sancţionează.
132. 3. Sancţionarea căsătoriei fictive. O asemenea căsătorie este lovită de nulitate
absolută. Această nulitate este justificată, însă, în mod diferit:
a) temeiul nulităţii îl poate constitui lipsa cauzei necesare, determinante a căsătoriei – adică
întemeierea unei familii; sau cauza ilicită – deoarece se urmăreşte un alt scop (contrar legii) decât
întemeierea unei familii;
b) temeiul nulităţii îl poate constitui chiar lipsa consimţământului, în sensul că există doar
voinţa declarată la încheierea căsătoriei, dar nu şi o voinţă internă, reală care nu este în sensul
întemeierii unei familii;
c) temeiul nulităţii îl constituie fraudarea legii. Este soluţia admisă şi în jurisprudenţă: s-a
constat că, în practică, părţile încheie o asemenea căsătorie atunci când urmăresc să eludeze o
normă imperativă. Căsătoria nu este un scop în sine, ci devine doar un mijloc licit pentru a obţine
un rezultat ilicit.
În măsura în care temeiul nulităţii îl constituie fraudarea legii, s-a arătat că nulitatea poate
fi acoperită dacă, după încheierea căsătoriei, se stabilesc în fapt relaţii de familie, respectiv soţii
duc o viaţă conjugală normală, chiar dacă la încheierea căsătoriei nu au urmărit întemeierea unei
familii. Cu atât mai mult, soluţia trebuie să fie aceeaşi dacă s-au născut ori au fost concepuţi copii
dintr-o asemenea căsătorie, care nu mai poate fi declarată nulă pe motiv de fictivitate.
Se remarcă, aşadar, că fictivitatea poate să fie unilaterală numai la momentul încheierii
căsătoriei, dar raportat la perioada ulterioară, pentru a se putea declara nulitatea căsătoriei,
fictivitatea trebuie să fie bilaterală, în sensul că nu s-au stabilit relaţii conjugale.
132. 4. Dovada căsătoriei fictive. Dovada fictivităţii se poate face cu orice mijloc de
probă, fiind vorba de împrejurări de fapt. În realitate, proba este foarte dificilă, deoarece trebuie
să se dovedească faptul că soţii nu au dorit să întemeieze o familie, ci au urmărit ca, prin încheierea
căsătoriei, să obţină un rezultat ilicit, pe care nu îl puteau atinge pe altă cale. Prin urmare, trebuie
dovedită intenţia frauduloasă.
132. 5. Cazuri de căsătorie fictivă. Un caz întâlnit frecvent în practică era acela al
încheierii căsătoriei între autorul infracţiunii de viol şi victimă, cu scopul exclusiv de a fi exonerat
de răspundere penală, în condiţiile în care, alin. 5 al art. 197 C. pen. stabilea o cauză de nepedepsire
a făptuitorului în ipoteza căsătoriei cu victima. Prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, alin. 5 al art. 197 a fost abrogat, astfel încât, din punct de vedere legal,
acest caz de fictivitate a căsătoriei nu mai poate fi întâlnit.
În jurisprudenţa recentă s-a constatat nulitatea căsătoriei fictive când soţii au urmărit prin
încheierea căsătoriei dobândirea calităţii legale pentru a beneficia de facilităţile prevăzute de lege
tinerilor căsătoriţi la achiziţionarea de locuinţe, precum şi în cazul în care unul dintre soţi, fiind
preot, s-a căsătorit în scopul exclusiv de a dobândi calitatea pentru a fi promovat
În prezent, O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor, aprobată prin Legea
nr. 357/2003, republicată, cu modificările ulterioare, prevede o formă specială de căsătorie fictivă,
şi anume „căsătoria de convenienţă”, definită ca fiind căsătoria încheiată cu singurul scop de a
eluda condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor în România şi de a obţine dreptul de şedere pe
teritoriilor României. Potrivit art. 64 din acest act normativ:
„(1) Când dreptul de şedere este solicitat în baza căsătoriei, va fi refuzată prelungirea
acestuia în cazul căsătoriilor de convenienţă.
(2) Elementele pe baza cărora se poate stabili faptul că o căsătorie este de convenienţă pot
fi următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există;
b) soţii nu s-au întâlnit niciodată înaintea căsătoriei;
c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
e) unul dintre soţi a mai încheiat căsătorii de convenienţă;
f) soţii sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, precum şi a
circumstanţelor în care s-au cunoscut;
 g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu excepţia
sumelor primite cu titlu de dotă.
(3) Elementele prevăzute la alin. (2) pot rezulta din:
a) declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane;
b) înscrisuri;
c) date obţinute cu ocazia realizării interviului sau a unor verificări suplimentare.”
Din punctul de vedere al dreptului familiei, o asemenea căsătorie este fictivă şi ar trebui
sancţionată cu nulitatea.
O.U.G. nr. 194/2002 prevede însă numai o sancţiune administrativă, respectiv refuzarea
prelungirii dreptului de şedere. Este explicabilă atitudinea legiuitorului, care nu s-a preocupat în
contextul reglementării regimului juridic al străinilor de valabilitatea acestei căsătorii. Însă, potrivit
principiilor dreptului familiei – şi mai ales potrivit aceluia care spune că o căsătorie se încheie în
scopul întemeierii unei familiei – şi căsătoria de convenienţă este o căsătorie fictivă şi va fi
sancţionată cu nulitatea absolută ori de câte ori va fi descoperită.
Paragraful 3: Regimul juridic al nulităţii absolute a căsătoriei
133. Caracterizare generală. Ca şi în dreptul comun, analiza regimului juridic al nulităţii
absolute a căsătoriei presupune determinarea cercului de persoane care pot să o invoce, dacă
acţiunea este sau nu prescriptibilă şi dacă nulitatea poate ori nu să fie acoperită. În ce priveşte
distincţia dintre nulitatea absolută expresă sau virtuală, aceasta nu are incidenţă asupra regimului
juridic al nulităţii absolute a căsătoriei, care este identic, indiferent dacă nulitatea este sau nu
prevăzută de lege.
134. Titularul acţiunii. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei poate fi
pornită de orice persoană care justifică un interes. Ea poate fi formulată, în condiţiile art. 45 alin.
1 C. pr. civ., şi de Ministerul Public (adică de către procuror), dacă unul dintre soţi este pus sub
interdicţie sau este dispărut. Judecătorul nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută a căsătoriei
(de exemplu, în cadrul unui proces de divorţ în care ar sesiza existenţa unei astfel de nulităţi), dar
poate pune în discuţia părţilor eventuala cauză de nulitate.
135. Imprescriptibilitatea acţiunii. Fiind o acţiune în constatarea nulităţii absolute, este
imprescriptibilă, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
136. Posibilitatea acoperirii nulităţii absolute a căsătoriei. În principiu, în dreptul
comun, nulitatea absolută nu poate fi acoperită nici măcar prin manifestarea de voinţă expresă a
părţilor actului juridic lovit de nulitate sau a altor persoane, care o pot invoca.
Situaţia este diferită în dreptul familiei, deoarece menţinerea căsătoriei şi a familiei poate
fi impusă de necesitatea ocrotirii interesului superior al copilului şi a vieţii de familie, în general,
valori care pot prevala asupra ideii formale de sancţionare a nulităţii cu orice preţ.
 De aceea, sunt cazuri în care nulitatea absolută poate fi acoperită, după cum sunt unele în
care încălcarea legii este atât de gravă şi raţiunile instituirii regulii încălcate sunt atât de importante,
încât acoperirea nulităţii nu poate fi acceptată.
A. Din prima categorie fac parte următoarele cazuri de nulitate:
a) cele determinate de încălcarea vârstei matrimoniale (în condiţiile art. 20 C. fam.);
b) cele impuse de nesocotirea impedimentului la căsătorie rezultând din gradul IV de
rudenie, dacă s-a obţinut, chiar după încheierea căsătoriei, dispensa de rudenie prevăzută de art.
28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996;
c) cel prevăzut de art. 9 teza a II-a C. fam., adică situaţia celui care, lipsit vremelnic de
facultăţile sale mintale, a încheiat căsătoria într-un moment de lipsă pasageră a discernământului,
iar ulterior înţelege să nu invoce această împrejurare, ci să menţină căsătoria;
d) căsătoria fictivă: aceasta se poate „transforma” într-o adevărată stare de căsătorie atunci
când, în ciuda şi dincolo de scopul iniţial urmărit de părţi (altul decât acela al întemeierii unei
familii, soţii ajung să întreţină relaţii normale de familie, aduc pe lume copii etc., caz în care – în
mod evident – nu se mai impune declararea nulităţii absolute a căsătoriei pentru fictivitate;
e) nulitatea prevăzută de art. 7 din L. 119/1996: după cum am mai arătat, este nulă căsătoria
celebrată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă, dar nulitatea se acoperă dacă
persoana a exercitat în mod public atribuţiile respective, creând o aparenţă de legalitate care a
determinat o eroare comună şi invincibilă (error communis facit ius);
f) nulitatea prevăzută de art. 19, raportat la art. 131 C. fam.: am afirmat mai sus că
sancţiunea nulităţii absolute a căsătoriei pentru neîndeplinirea, de către ofiţerul de stare civilă a
obligaţiei de a afişa declaraţia de căsătorie, potrivit art. 131 C. fam., este mai mult decât excesivă;
de aceea, ori de câte ori s-ar constata neîndeplinirea acestei formalităţi, dar s-ar dovedi că soţii au
o viaţă de familie firească şi nu există nici un alt impediment la căsătorie, soluţia ar trebui să fie
aceea a acoperirii acestei cauze de nulitate absolută.
B. Nulitatea absolută a căsătoriei nu poate fi acoperită în următoarele situaţii:
a) în cazul bigamiei (art. 19, raportat la art. 5 C. fam.);
b) în cazul impedimentului la căsătorie constând în rudenia în linie directă sau colaterală
până la gradul III inclusiv (art. 19, raportat la art. 6 C. fam.);
c) în cazul impedimentului la căsătorie rezultând din adopţia cu efecte restrânse (art. 19,
raportat la art. 7 lit. a C. fam.);
d) în cazul impedimentului la căsătorie constând în alienaţia sau debilitatea mintală (art.
19, raportat la art. 9 teza I C. fam.);
e) în cazul încălcării condiţiilor de formă ale căsătoriei, prevăzute de art. 16 C. fam.;
f) în cazul căsătoriei între persoane de acelaşi sex sau al căror sex nu este suficient
diferenţiat.
 Subsecţiunea 2
Nulităţi relative ale căsătoriei. Regim juridic
137. Consideraţii generale. Reglementare. Nulitatea relativă a căsătoriei este determinată
de aceleaşi cauze, ca şi în dreptul comun: eroarea, dolul şi violenţa (mai puţin leziunea, care –
având o determinare patrimonială predominantă – nu îşi poate găsi locul printre cauzele de anulare
a căsătoriei, act juridic prin esenţa lui nepatrimonial). Aceste cauze sunt expres prevăzute de art.
21 alin. 1 C. fam., care instituie şi unele specificităţi faţă de dreptul comun: eroarea – dar numai
dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ –, viclenia (dolul) şi violenţa. Alin. 2 al aceluiaşi
text reglementează regimul juridic specific al nulităţii relative a căsătoriei, după cum vom vedea
mai jos.
Paragraful 1: Cauzele de nulitate relativă a căsătoriei
138. Eroarea. După cum am evocat deja, eroarea nu constituie viciu de consimţământ la
căsătorie decât dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ (art. 21 alin. 1 C. fam.),
împrejurare aproape imposibil de întâlnit în practică, datorită condiţiilor de formă extrem de
riguroase prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei.
139. Dolul (viclenia). Jurisprudenţa a identificat o serie de împrejurări de fapt constitutive
de dol (inclusiv prin reticenţă) la încheierea căsătoriei, cum ar fi: ascunderea stării de boală cronică,
gravă; ascunderea stării de graviditate de către viitoarea soţie, determinată – evident – de relaţiile
intime cu un alt bărbat decât viitorul soţ etc. Elementul asupra căruia poartă dolul trebuie să fie,
desigur, determinant pentru luarea deciziei privind căsătoria, în sensul că acela al cărui
consimţământ a fost viciat nu ar fi încheiat-o dacă ar fi cunoscut realitatea ascunsă prin manoperele
dolosive, fie ele comisive ori omisive.
140. Violenţa. În ceea ce priveşte acest viciu de consimţământ, el trebuie să aibă un anumit
grad de intensitate ori gravitate, apt să siluiască voinţa celui care consimte la căsătorie. Ca şi în
dreptul comun, violenţa poate fi fizică sau morală. Datorită aceloraşi condiţii de formă ale
căsătoriei, strict şi riguros reglementate de lege, violenţa fizică este, practic, aproape imposibil de
întâlnit în această materie; mai probabilă poate fi existenţa unei cauze de violenţă morală, dar
aceasta nu poate să constea în simpla temere reverenţiară faţă de părinţi sau, eventual, alte rude
care ar putea exercita presiuni asupra viitorilor soţi pentru încheierea căsătoriei. În orice caz, în
aprecierea existenţei şi impactului violenţei – indiferent de natura sa – asupra viitorilor soţi trebuie
să fie avută în vedere situaţia concretă a victimei, starea sa psihică, nivelul de educaţie etc.
Paragraful 1: Regimul juridic al nulităţii relative a căsătoriei
141. Titularul acţiunii. Din art. 21 alin. 2 C. fam. rezultă că anularea căsătoriei pentru
eroare, dol sau violenţă poate fi cerută numai de soţul al cărui consimţământ a fost viciat. Aşadar,
acţiunea în anularea căsătoriei are un caracter strict personal, astfel încât moştenitorii soţului nu o
pot introduce, iar dacă unul dintre soţi a formulat-o, iar apoi a decedat, moştenitorii săi nu o pot
continua.
În ciuda caracterului ei strict personal Ministerul Public (procurorul) poate formula , în
condiţiile art. 45 alin. 1 C. pr. civ., acţiunea în anularea căsătoriei, dacă unul dintre soţi este pus
sub interdicţie sau este dispărut. Cât priveşte judecătorul, acesta nu poate invoca din oficiu
nulitatea relativă a căsătoriei, dar poate pune în discuţia părţilor eventuala cauză de nulitate de
acest fel pe care o sesizează.
142. Prescriptibilitatea acţiunii. Acelaşi art. 21 alin. 2 C. fam. prevede că termenul de
prescripţie a acţiunii în anularea căsătoriei este de 6 luni şi începe să curgă de la încetarea violenţei
sau de la data descoperirii erorii ori a dolului. Rezultă aici că, în materia prescripţiei, următoarele
aspecte au caracter special, derogatoriu faţă de dreptul comun:
a) există un termen special de prescripţie de 6 luni, spre deosebire de termenul general de
3 ani;
b) în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în cazul
erorii şi al dolului s-a prevăzut doar un moment subiectiv –data descoperirii erorii sau dolului,
spre deosebire de dreptul comun (art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958) unde este prevăzut,
alături de momentul subiectiv al descoperirii cauzei de anulare, şi un moment obiectiv, respectiv
„cel mult 18 luni de la data încheierii actului”. Acesta înseamnă că, în materia căsătoriei, chiar
dacă eroarea sau dolul se descoperă după ani de zile de la încheierea căsătoriei, termenul de
prescripţie de 6 luni curge întotdeauna de la data descoperirii lor.
142. Confirmarea nulităţii. Ca orice nulitate relativă – şi cu atât mai mult în dreptul
familiei, unde se poate trece şi peste unele cauze de nulitate absolută, în interesul menţinerii
familiei şi a ocrotirii copiilor –, şi nulitatea relativă a căsătoriei poate fi confirmată expres, prin
declaraţia în acest sens a soţului îndrituit să o invoce, sau tacit, prin neintroducerea acţiunii în
anulare în termenul legal de prescripţie.
Secţiunea 2
Aspecte de drept procesual
143. Caracterul judiciar al nulităţii. Nulitatea căsătoriei are caracter judiciar, în sensul
că aceasta trebuie să fie constatată, sau, după caz, pronunţată de instanţa judecătorească.
Spre deosebire de dreptul comun, unde nulitatea unui act juridic poate fi invocată fie pe
care de acţiune, fie pe cale de excepţie, nulitatea căsătoriei implică întotdeauna o acţiune în justiţie,
care are un caracter personal nepatrimonial (este o acţiune în contestare de stare civilă).
144. Hotărârea judecătorească privind anularea căsătoriei. Căsătoria este desfiinţată
din ziua rămânerii irevocabile a hotărârii.
Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege, apel şi recurs.
Fiind o hotărâre pronunţată în materia stării civile a persoanei, este opozabilă erga omnes.
Despre hotărârea definitivă şi irevocabilă a instanţei se face menţiune pe actul de căsătorie
şi pe cele de naştere ale foştilor soţi, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă. Menţiunea se înscrie din oficiu, pe baza comunicării hotărârii irevocabile care a
constatat nulitatea ori a dispus anularea sau la cererea persoanei interesate.
 Secţiunea 3
Efectele nulităţii
145. Precizări prealabile. Nulitatea căsătoriei produce aceleaşi efecte, indiferent dacă este
absolută sau relativă, expresă ori virtuală.
În principiu, nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive, ceea ce înseamnă că se
consideră că drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi nu au existat niciodată.
De la această regulă există, însă, unele excepţii.
Subsecţiunea 1
Efectele retroactive ale nulităţii
146. Domeniile de aplicare a efectelor retroactive ale nulităţii căsătoriei.
Retroactivitatea efectelor nulităţii – similară celei din dreptul comun – trebuie analizată pe diverse
domenii: relaţiile personale dintre soţi, capacitatea de exerciţiu, relaţiile lor patrimoniale, după
cum se va vedea mai jos.
147. Relaţiile personale dintre soţi. Efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei afectează
relaţiile personale nepatrimoniale ale soţilor după cum urmează:
a) Soţii nu au avut niciodată calitatea de persoane căsătorite şi, pe cale de consecinţă, nu
au avut nici una din obligaţiile rezultând dintr-o astfel de situaţie. De aceea, dacă unul dintre soţi
s-a recăsătorit până la data desfiinţării primei căsătorii, cea de a doua căsătorie rămâne valabilă,
neconstituind un caz de bigamie.
b) Soţii redobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă acesta se schimbase
prin căsătorie, deoarece legea nu prevede posibilitatea păstrării numelui, ca în cazul divorţului, şi
nici nu permite aplicarea prin asemănare a dispoziţiilor de la divorţ în această materie.
c) Între soţi nu a avut loc suspendarea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune,
potrivit art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, şi a dreptului de a cere executarea silită (art. 4051
alin. 1 C. pr. civ., raportat la art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958), căci se consideră că ei nu
au fost niciodată căsătoriţi.
148. Capacitatea de exerciţiu. Dacă, până la desfiinţarea căsătoriei, soţia nu a împlinit
vârsta de 18 ani, după desfiinţarea căsătoriei nu poate păstra capacitatea deplină de exerciţiu
dobândită la încheierea căsătoriei, potrivit art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, deoarece se
consideră că nu a fost căsătorită şi nu a avut această capacitate nici pentru trecut.
149. Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Efectele nulităţii asupra relaţiilor patrimoniale
dintre soţi privesc regimul matrimonial, obligaţia de întreţinere şi dreptul de moştenire.
a) Regimul comunităţii de bunuri nu a existat. Dacă în perioada cuprinsă între încheierea
căsătoriei şi declararea nulităţii căsătoriei s-au dobândit anumite bunuri, se vor aplica dispoziţiile
dreptului comun în materia proprietăţii comune pe cote-părţi.
 b) Între soţi nu a existat obligaţia de întreţinere, prevăzută de art. 86 şi urm. şi art. 41 alin.
1 C. fam., astfel încât, dacă unul dintre ei a prestat întreţinere celuilalt poate să ceară restituirea
contravalorii prestaţiilor sale, în temeiul plăţii lucrului nedatorat sau al îmbogăţirii fără justă cauză,
după caz.
c) Soţul supravieţuitor nu are drept de moştenire. Această problemă se poate pune, însă,
numai în cazul în care nulitatea căsătoriei se pronunţă după decesul unuia dintre soţi.

Subsecţiunea 2

Excepţiile de la efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei

Paragraful 1: Situaţia copiilor născuţi dintr-o căsătorie nulă sau anulată
150. Inexistenţa efectelor nulităţii căsătoriei asupra situaţiei copiilor. Potrivit art. 23
alin. 2 din C. fam., desfiinţarea căsătoriei nu are nici un efect în privinţa copiilor, care îşi păstrează
situaţia de copii din căsătorie.
Se pune întrebarea care este relevanţa acestui text faţă de faptul că, oricum, chiar dacă ar
fi considerat din afara căsătoriei, copilul din afara căsătoriei are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul
din căsătorie, potrivit art. 63 C. fam.
Textul trebuie interpretat în sensul că se referă nu la drepturile acestor copii, ci la modul
de stabilire a filiaţiei, deoarece – sub aspectul statutului său legal – nu există deosebiri între copilul
din căsătorie şi cel din afara căsătoriei. Prin urmare, deşi căsătoria este desfiinţată, filiaţia copiilor
născuţi şi concepuţi până în momentul desfiinţării căsătoriei se stabileşte ca şi pentru copiii din
căsătorie. Prin urmare, acestui copil i se va aplica prezumţia de paternitate, reglementată de art. 53
C. fam., potrivit căreia „soţul mamei este tatăl copilului”.
Pentru că în această materie nulitatea nu produce efecte decât pentru viitor, art. 24 alin. 2
C. fam. prevede că relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copii vor fi reglementate,
prin asemănare, potrivit dispoziţiilor din materia divorţului.
Aceasta înseamnă că instanţa, pronunţând nulitatea căsătoriei, trebuie să dispună
încredinţarea copilului şi să stabilească şi contribuţia fiecăruia dintre foştii soţ la întreţinerea
copilului, aplicând prin asemănare art. 42 C. fam., din capitolul referitor la divorţ.
Paragraful 2: Căsătoria putativă - excepţie de la efectul retroactiv al nulităţii
151. Consideraţii generale. Este posibil ca, în practică, unul sau ambii soţi să fie de bună
credinţă la încheierea căsătoriei afectate de o cauză de nulitate, în sensul că a ignorat ori au ignorat
cu inocenţă existenţa acelei cauze de nulitate. Pentru că art. 23 şi 24 C. fam. prevăd un regim
juridic special al căsătoriei încheiate în asemenea condiţii, prin aceeaşi hotărâre prin care se
constată sau, după caz, se pronunţă nulitatea căsătoriei, instanţa este obligată să stabilească buna
sau reaua credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.
 Secţiunea 4
Căsătoria putativă
Subsecţiunea 1
Consideraţii generale
152. Definiţie. Pornind de la prevederile art. 23 alin. 1 C. fam., căsătoria putativă poate fi
definită ca acea căsătorie care, deşi lovită de nulitate absolută sau relativă, produce anumite efecte
faţă de soţul care a fost de bună-credinţă.
Noţiunea de căsătorie putativă evocă ideea că, de fapt, căsătoria a existat doar în imaginaţia
soţului de bună credinţă, care a ignorat în mod inocent existenţa cauzei de nulitate.
Putativitatea (caracterul putativ al căsătoriei) poate fi bilaterală (când ambii soţi au fost de
bună credinţă) sau unilaterală (când numai unul dintre ei a fost de bună credinţă).
Deci, în această materie buna credinţă nu acoperă cauza de nulitate, căsătoria rămânând
lovită de nulitate şi fiind supusă desfiinţării, dar efectele nulităţii se vor produce doar pentru viitor,
iar nu şi pentru trecut, fiind menţinute efectele căsătoriei până la data desfiinţării ei prin hotărâre
judecătorească.
Căsătoria putativă este o creaţie a dreptului canonic, care a apărut în secolul al XII-lea
(matrimonium putativum). Când soţii au fost de bună-credinţă, desfiinţarea căsătoriei nu schimba
convieţuirea faptică de până atunci într-un „păcat de neiertat”.
153. Condiţiile şi dovada bunei credinţe. În ceea ce priveşte buna credinţă, aceasta
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Buna credinţă presupune o eroare din partea unuia dintre soţi ori a ambilor, în sensul că
nu au cunoscut cauza de nulitate. Eroarea poate fi de de fapt (de exemplu, n-au cunoscut că sunt
rude) sau de drept (n-au cunoscut faptul că legea opreşte căsătoria între veri – rude colaterale de
gradul IV). Deci eroarea de drept are valoare juridică în această materie, prin excepţie de la
principiul nemo censetur ignorare legem. De asemenea, eroarea are altă semnificaţie în această
materie decât eroarea - viciu de consimţământ. Eroarea ca viciu de consimţământ se invocă pentru
a obţine anularea unui act, în timp ce eroarea ca şi cauză a caracterului putativ al căsătoriei se
invocă, dimpotrivă, pentru a menţine, pentru trecut, efectele căsătoriei lovite de nulitate. De aceea,
unul dintre soţi poate să invoce dolul - eroarea provocată - ca viciu de consimţământ la încheierea
căsătoriei şi să aibă şi beneficiul putativităţii căsătoriei.
b) Buna-credinţă trebuie să existe la momentul încheiererii căsătoriei.
Buna-credinţă de prezumă, ca şi în dreptul comun (art. 1899 C. civ.), revenind celui ce
afirmă existenţa relei credinţe sarcina să o dovedească.

Subsecţiunea 2
Efectele căsătoriei putative
154. Consideraţii generale. Potrivit art. 23 alin. 1 din C. fam., soţul care a fost de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea
instanţei judecătoreşti rămâne irevocabilă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. De
asemenea, art. 24 alin. 1 C. fam. prevede că cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi
raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privind
divorţul.
 După cum arătam şi mai sus, în practică se pot întâlni două situaţii, pe care le vom analiza
separat: când ambii soţi au fost de bună credinţă şi când numai unul dintre ei a ignorat în mod
inocent existenţa cauzei de nulitate.
Paragraful 1: Ambii soţi au fost de bună-credinţă (putativitate bilaterală):
155. Efecte asupra raporturilor personale dintre soţi. Acestea trebuie analizate din
următoarele perspective:
a) Între soţi au existat obligaţiile reciproce specifice căsătoriei: obligaţia de sprijin moral,
obligaţia de a locui împreună, obligaţiile conjugale, obligaţia de fidelitate etc.
b) Soţul care a luat numele de familie al celuilalt soţ la încheierea căsătoriei nu-l poate însă
menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece art. 24 alin. 1 C. fam. nu trimite la materia divorţului
şi în ceea ce priveşte numele, ceea ce înseamnă că acest soţ va reveni la numele avut înainte de
căsătorie.
c) Între soţi a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune (art.
14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958) şi a dreptului de a cere executarea silită (art. 4051 alin. 1 C.
pr. civ., raportat la art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958).
156. Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu. În cazul în care declararea nulităţii are
loc înainte ca soţia să fi împlinit vârsta de 18 ani, îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu şi
pentru viitor, deoarece aceasta nu se poate pierde decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute
de lege.
157. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale. Potrivit art. 24 alin. 1 C. fam., aceste
raporturi vor fi soluţionate după cum urmează:
a) Între soţi a existat comunitatea de bunuri, iar împărţirea acestora se va face potrivit
dispoziţiilor din materia divorţului.
b) A existat, de asemenea, obligaţia de întreţinere între soţi şi în viitor va putea exista
obligaţia de întreţinere între foştii soţi, ca şi în cazul soţilor divorţaţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.).
c) Fiecare soţ beneficiază de dreptul la moştenire, dacă decesul celuilalt soţ a avut loc
înainte de desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
Paragraful 2: Doar unul dintre soţi a fost de bună credinţă (putativitate unilaterală)
158. Precizare prealabilă. Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, efectele
analizate cu privire la relaţiile personale şi capacitatea de exerciţiu se vor produce numai în
persoana acestuia.
159. Raporturile patrimoniale. Trebuie examinate aici raporturile dintre soţi cu privire la
bunurile dobândite în timpul convieţuirii, problema obligaţiei de întreţinere şi cea a dreptului de
moştenire.
159. 1. Raporturile cu privire la bunurile dobândite în timpul convieţuirii. În legătură
cu aceste raporturi, s-a pus problema dacă va beneficia de comunitatea de bunuri şi soţul de rea-
credinţă. Altfel spus, care va fi natura juridică a bunurilor dobândite în timpul unei asemenea
căsătorii? Mai multe răspunsuri sunt posibile:
 A. S-ar putea considera că beneficiază de comunitatea de bunuri doar soţul de bună-
credinţă, deoarece faţă de cel de rea credinţă nulitatea produce efecte retroactive. Soluţia este însă
ilogică. Dacă proprietatea devălmaşă presupune doi titulari şi dacă numai soţul de bună credinţă
beneficiază de aceasta, atunci cu cine este el codevălmaş, dacă soţul de rea-credinţă nu beneficiază
şi el de comunitate?
B. S-ar putea, de asemenea, considera că numai soţul de bună credinţă se poate prevala de
prezumţia comunităţii de bunuri. Aceasta ar însemna să se facă distincţie după cum bunurile au
fost dobândite în timpul căsătoriei de soţul de bună-credinţă sau de rea-credinţă, după caz, astfel:
a) pentru bunurile dobândite de soţul de rea credinţă, soţul de bună credinţă se va putea
prevala de prezumţia de comunitate;
b) pentru bunurile dobândite de soţul de bună credinţă, soţul de rea credinţă nu va putea
invoca prezumţia de comunitate, ci va fi tratat ca un concubin: dacă pretinde că a contribuit la
dobândirea bunurilor de către soţul de b-c va trebui să facă dovada dreptului său, care va fi, după
caz, o proprietate pe cote părţi sau un drept de creanţă. Această soluţie, deşi judicioasă, ridică
numeroase dificultăţi în practică.
C. A treia soluţie este în sensul că beneficiază de comunitatea de bunuri şi soţul de rea-
credinţă, deoarece:
a) art. 24 alin. 1 C. fam. prevede că, beneficiază de dispoziţiile privitoare la divorţ, în ceea
ce priveşte pensia de întreţinere numai soţul de bună credinţă, pe când în privinţa raporturilor
patrimoniale nu mai prevede că beneficiază de prevederile legale privind aceste raporturi numai
soţul de bună credinţă, de unde rezultă că beneficiază de comunitatea de bunuri şi soţul de rea
credinţă;
b) în fapt, nu poate exista regimul juridic matrimonial prevăzut de C. fam. pentru un soţ,
iar pentru celălalt un alt regim juridic, ceea ce înseamnă că, o dată ce s-a invocat comunitatea de
bunuri de către un soţ, aceasta se răsfrânge şi asupra celuilalt soţ. Altfel ar însemna să se
recunoască existenţa unui regim matrimonial sui generis, pe care C. fam nu-l reglementează.
Această soluţia a fost împărtăşită şi în jurisprudenţă.
159. 2. Obligaţia de întreţinere. Situaţia obligaţiei de întreţinere trebuie analizată distinct
pentru perioada convieţuirii dinainte de desfiinţarea căsătoriei, respectiv pentru cea de după
rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfiinţare.
A. În prima situaţie, soţul de bună credinţă a avut dreptul la întreţinere din partea celui de
rea credinţă, fără ca acesta din urmă să se bucure, în mod reciproc, de acelaşi drept. De aceea, dacă
soţul de bună credinţă a prestat, totuşi, întreţinere în favoarea celui de rea credinţă, el poate cere
restituirea prestaţiilor în temeiul plăţii nedatorate sau al îmbogăţirii fără just temei, după caz.
B. În privinţa obligaţiei de întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, se aplică dispoziţiile din
materia divorţului în ceea ce priveşte pensia de întreţinere între foştii soţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.),
ceea ce înseamnă că soţul de bună credinţă va beneficia de întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi
soţul divorţat care nu a avut nici o culpă în desfacerea căsătoriei. Soţul de rea credinţă nu are
dreptul la întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, nici măcar în condiţiile prevăzute de art. 41 alin.
2 C. fam. pentru soţul din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria (art. 24 alin. 1 C. fam.).
159. 3. Dreptul de moştenire. Soţul de bună credinţă beneficiază de dreptul la moştenire
a soţului de rea credinţă, dacă acesta din urmă decedează până la desfiinţarea căsătoriei. În schimb,
soţul de rea credinţă nu se bucură de acelaşi drept în raport cu soţul de bună credinţă.