1.

Încheierea căsătoriei

1. Caracterele căsătotiriei

 act juridic uniune: ambii soţi urmăresc un scop comun şi anume întemeierea unei familii
 act juridic bilateral
 act de stare civilă, de unde rezultă că are caracter civil. Celebrarea religioasă poate fi făcută
numai după încheierea căsătoriei civile. în raport cu art. 12 din Convenţia europeană, care
garantează dreptul la căsătorie, fosta Comisie europeană a drepturilor omului a decis că
obligaţia de a încheia o căsătorie în formele prevăzute de lege în locul unui ritual religios specific
nu reprezintă o încălcare a dreptului fundamental la căsătorie. Tot astfel, nu constituie o
încălcare a Convenţiei europene obligaţia de a respecta vârsta legală la căsătorie, chiar dacă
religia părţilor interesate autorizează căsătoria la o vârstă inferioară acesteia.

 act strict personal – presupune consimţământul liber şi personal al viitorilor soţi. Nu se poate
încheia prin reprezentare.
 act juridic solemn – se încheie în formele prevăzute de lege, în faţa ofiţerului de stare civilă
 act juridic condiţie – părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al
căsătoriei să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica.
 act juridic cauzal – care implică valabilitatea cauzei. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii
unei familii, care este cauza necesară şi determinantă a acesteia. Căsătoria încheiată în alt scop
decât cel al întemeierii unei familii – cel mai adesea în scopul fraudării legii – este o căsătorie
fictivă, fiind sancţionată cu nulitatea absolută-
 act juridic pur şi simplu – care nu poate fi afectat de modalităţi (termen, condiţie).
 se încheie, în principiu, pe viaţă. Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi şi poate fi
desfăcută prin divorţ, de instanţa judecătorească, în condiţiile legii. De asemenea, căsătoria
poate fi desfiinţată, potrivit legii, dacă este afectată de o cauză de nulitate absolută sau
relativă.
2. Libertatea matrimonială

- căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a încheia o căsătorie.

- C.E.D.O. consacră, în art.12, dreptul fundamental al bărbatului şi al femeii de a se căsători, în

condiţiile legii. În dreptul intern, principiul este de ordine publică şi are o valoare constituţională:
potrivit art. 48 alin. 1 din Constituţie.

Libertatea matrimonială presupune :

a. dreptul persoanei de a se căsători;

- limite legale : limitările pe care le pot aduce statele acestui drept, prin impunerea unor condiţii
pentru încheierea căsătoriei, nu trebuie să-l restrângă încât să atingă substanţa lui.

- limite convenţionale. Clauzele de celibat

Sensul acestor clauze nu este acela de a institui o interdicţie totală de a se căsători, deoarece
interdicţiile sau piedicile la căsătorie, care sunt adevărate limite ale dreptului persoanei de a se
căsători nu pot fi instituite decât prin lege.

Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză se (re)căsătoreşte,
căsătoria rămâne valabilă şi nu poate fi anulată pe considerentul încălcării clauzei de celibat, cel
în cauză pierzând însă drepturile sau avantajele condiţionate de respectarea clauzei de celibat.

Atunci când clauza de celibat este ilicită, nu numai că persoana în contra căreia s-a stipulat poate să
încheie căsătoria, dar, prin anularea clauzei, va putea păstra şi avantajele actului în care clauza a
fost înserată, aceasta fiind reputată că nu a existat niciodată; în schimb, atunci când clauza de
celibat este considerată licită, în cazul în care este nesocotită, căsătoria rămâne valabilă, dar se vor
pierde avantajele care erau subordonate respectării acestei clauze

- în materia clauzelor de celibat înserate într-un act cu titlu oneros, se consideră că acestea sunt
nule, deoarece exercită o presiune asupra individului, care ar trebui să opteze între a se căsători şi a
obţine avantajele pe care i le conferă clauza respectivă. În materia raporturilor de muncă au fost
considerate nule clauzele de celibat impuse salariaţilor.

- dacă însă avantajul obţinut în schimbul respectării unei asemenea clauze îl constituie o
liberalitate, în principiu clauza este ilicită , dar, totuşi, înainte de a o declara nulă, jurisprudenţa a
analizat mobilul care l-a determinat pe autorul ei, pentru a stabili în ce măsură acesta este legitim.
Dacă o asemenea condiţie este inspirată de motive raţionale (de exemplu condiţia de a nu se
recăsători având în vedere viitorul copiilor născuţi din căsătorie, pe care o nouă căsătorie a soţului
supravieţuitor i-ar putea prejudicia material şi moral), ea poate fi considerată licită. Dacă însă
mobilul este ilegitim, clauza este ilicită, precum în cazul în care sentimentul de gelozie postumă a
determinat pe testator să impună soţului său condiţia de a nu se recăsători

b. dreptul de a-şi alege în mod liber viitorul soţ;

c. dreptul de a nu se căsători – prezintă interes în două situaţii : contractul de curtaj matrimonial

(nu este reglementat în România) şi logodna.

Logodna – promisiune reciprocă de căsătorie

- natura juridică a logodnei este controversată. Teza cea mai răspândită : nu este un contract ci un
simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei.

- art. 266 C civ. logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria; dispoziţiile privind
condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia
avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă ; încheierea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, având astfel o natură consensuală, faţă
de căsătorie care este un act juridic solemn; logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.

- efectele logodnei : încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei; de

asemenea, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei.
- ruperea logodnei : nu poate fi sancţionată prin încheierea căsătoriei. Clauza penală stipulată
pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă. Ruperea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi.

Efecte patrimoniale ale ruperii logodnei

1. restituirea darurilor primite în vederea căsătoriei, cu excepţia celor obişnuite

2. răspunderea pt ruperea logodnei, care poate să intervină în cazul unei ruperi abuzive a
logodnei. Astfel, partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru
cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Prejudiciile cauzate, în sensul tezei
finale a art. 269 alin. (1) are în vedere şi prejudiciul moral. De asemenea, partea care, în mod
culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Atât dreptul la
acţiune pentru restituirea darurilor, cât şi dreptul la acţiune pentru despăgubiri se prescriu în
termen de un an de la ruperea logodnei.

Condiţii de fond pentru încheierea căsătoriei

1. Pozitive

1. diferenţa de sex. Nici CEDO şi nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu
obligă statele membre la reglementeze căsătoriile între persoane de
acelaşi sex. Pe de altă parte însă, Curtea a reţinut că deşi uniunea
homosexuală nu intră sub incidenţa art. 12 din CEDO, aceasta
beneficiază de protecţia art. 8 din CEDO („viaţa de familie”) şi art. 14
(„nediscriminarea”), ce ce presupune ca statele să ofere acestor
cupluri posibilitatea recunoaşterii juridice a legăturii lor printr-o
reglementare adecvată. Or, din această perspectivă, se poate în mod
întemeiat discuta în ce măsură refuzul recunoaşterii unei asemenea
căsătorii încheiată în străinătate sau a unui parteneriat întregisrat
valabil încheiat în străinătate poate fi considerat ca o atingere adusă
art. 8 (dreptul la viaţa de familie) şi art. 14 (interzicerea 11
discriminărilor).
- persoana care şi-a schimbat sexul prin intervenţie medicală se poate
căsători cu o persoană care are sexul său de origine, neexistând nicio
interdicţie în acest sens
în planul jurisprudenţei CEDO, în anul 2002, Curtea a arătat că, într-
adevăr, art. 12 garantează dreptul pentru un bărbat şi o femeie de a se
căsători şi de a întemeia o familie, dar a admis că astăzi criteriul de
determinare a sexului nu mai poate fi exclusiv cel biologic.
Considerăm însă că ar trebui să se reţină obligaţia de comunicare a
acestei împrejurări viitorului soţ, în lipsă căsătoria fiind anulabilă
pentru dol.
2. Vârsta matrimonială - vârsta 18 ani.
(capacitatea Pt motive temeinice, minorul care a împlinit 16 ani se poate căsători în
matrimonială) temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz,
a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie
minorul îşi are domiciliul În cazul în care unul dintre părinţi refuză să
încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei
divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
 Motive temeinice : starea de graviditate, boala gravă a unuia
dintre soţi, starea anterioara de concubinaj
 Încuviinţarea părinţilor : are regimul juridic al unei autorizări.
Poate fi revocată până cel târziu la data celebrării căsătoriei, cu
precizarea că revocarea abuzivă ca şi refuzul abuziv pot fi
cenzurate de instanţă. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau
se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea
celuilalt părinte este suficientă.+ în totate cazurile în care
autoritatea părintească se se exercită de un singur părinte + în
cazul scindării autorităţii părinteşti (autoritatea îi revine unui
singur părinte iar celălalt alre dreptul de a veghea asuma
modului de creştere şi educare şi de a avea legături cu copilul).

- nu este prevăzută o vârstă maximă

- nu este prevăzută o anumită diferenţă de vârstă între soţi. Totuşi
diferenţa mare poate fi un indiciu, dacă dacă se coroborează şi cu alte
probe, că s-a dorit încheierea unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte
scopuri decât întemeierea unei familii.
3. Comunicarea - starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale, nu
reciprocă a stării de constituie o piedică legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu
sănătate ca viitorii soţi să se informeze reciproc asupra stării sănătăţii, pentru ca
hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi luată în cunoştinţă de cauză.
- obligaţia viitorilor soţi de a prezenta certificatul medical privind starea
sănătăţii lor (condiţie procedurală pentru încheierea căsătoriei) este
distinctă de obligaţia de a-şi comunica reciproc toate detaliile privind
starea lor de sănătate (condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei).
În jurisprudenţă s-a stabilit că nerespectarea acestei condiţii de fond
poate conduce la anularea căsătoriei pentru dol, dacă sunt îndeplinite
condiţiile :
- unul dintre soţi suferă de o boală gravă: de exemplu, epilepsie,
impotenţă maladivă, imposibilitatea femeii de a procrea.
- soţul bolnav a cunoscut boala de care suferea şi gravitatea acesteia
- soţul bolnav nu a comunicat în mod deliberat boala sa celuilalt viitor
soţ, ascunzând-o cu viclenie, astfel încât celălalt soţ nu ar fi încheiat
căsătoria dacă ar fi fost informat cu privire la această boală.
4. Consimţământul la - consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi
căsătorie Condiţii de valabilitate a consimţământului
 1. Consimţământul trebuie să existe (sancţiune : nulitatea absolută).
Se poate vorbi de lipsa consimţământului în următoarele situaţii:
 eroarea ofiţerului de stare civilă în constatarea încheierii
căsătoriei;
 constatarea, de către ofiţerul de stare civilă a încheierii
căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi sau fără ca unul
dintre aceştia să îşi fi dat consimţământul la încheierea
căsătoriei;
 lipsa vremelnică a facultăţilor mintale a viitorului soţ;
 cazul alienatului sau debilului mintal care încheie căsătoria în
momente de lipsă de luciditate;
 eroarea unuia dintre soţi asupra conţinutului obiectiv al
manifestării de voinţă (eroare obstacol sau distructivă de
voinţă).
2. Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ : este
anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de
discernământ. Numai lipsa accidentală a discernământului la
încheierea căsătoriei, datorată unor cauze diverse, altele decât cele
care se circumscriu alienaţiei sau debilităţii mintale, la care se referă
art. 276 C.civ. Astfel de situaţii de lipsă vremelnică a discernământului
ar putea fi determinate de beţie, hipnoză, starea de boală care
afectează discernământul.

3. Consimţământul să nu fie viciat. Viciile de consimţământ la

încheierea căsătoriei sunt erorea, dolul şi violenţa.
- eroarea este viciu de consimţământ numai atunci când priveşte
identitatea fizică a viitorului soţ.
- dolul- dolul prin reticenţă intervine în cazul în care una dintre părţi a
omis s-o informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări pe se cuvenea
să i le dezvăluie.
- Violenţa – în condiţiile dreptului comun. În legătură cu constrângerea
morală – teoretic posibilă –, trebuie delimitată de simpla temere
reverenţiară, izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, care nu este
viciu de consimţământ.

4. Consimţământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii

5. Consimţământul trebuie să fie actual, adică trebuie să existe chiar
în momentul încheierii căsătoriei

Condiţii de fond negative (impedimente)

- ca natură juridică, sunt limite legale ale capacităţii matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o
căsătorie (incapacităţi speciale).

Clasificare
- dpdv al sancţiunii : dirimante şi prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage
sancţiunea nulităţii căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni
administrative pentru ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor.

- din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele există
impedimentele sunt absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria unei
anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane doar cu
o altă persoană, determinată.

1. existenţa unei căsătorii - impedimentul este dirimant (încălcarea lui atrage nulitatea
nedesfăcute a unuia dintre absolută) şi absolut (persoana respectivă nu se poate căsători
soţi cu nicio persoană).

În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele

precizări, în raport cu soarta primei căsătorii:
- dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată şi este lovită
de nulitate, iar persoana în cauză încheie o a doua căsătorie,
nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este declarată
nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece
nulitatea are, în principiu, efect retroactiv;
- dacă prima căsătorie se desface prin divorţ, nu există
bigamie, dar numai dacă cea de a doua căsătorie este
încheiată după data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ 1;
- dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soţi,
nu există bigamie, dacă data încheierii celei de a doua căsătorii
se situează după data decesului. În cazul în care soţul din prima
căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea
ce interesează este data morţii stabilită prin hotărâre
judecătorească şi această dată trebuie să fie anterioară
încheierii noii căsătorii de către soţul supravieţuitor.
Potrivit art. 293 alin. 2 C.civ., în cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă este
valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii. Art. 293 C.civ. prevede expres condiţia ca soţul
celui declarat mort să fi fost de bună-credinţă la încheierea
celei de-a doua căsătorii. Dacă însă soţul celui declarat mort a
fost de rea-credinţă, adică a cunoscut că, în realitate soţul
declarat mort este în viaţă, atunci se face vinovat de bigamie,
iar cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate, fiind
încheiată cu încălcarea impedimentului rezultat din existenţa
unei căsătorii anterioare nedesfăcute.
2. Rudenia - este interzisă căsătoria între rudele în linie dreaptă, la
nesfârşit, precum şi între cele în linie colaterală până la al
patrulea grad inclusiv. Cu toate acestea, pentru motive
temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al

Tutela
Alienaţia, debilitatea mintală şi
lipsa vremelnică a facultăţilor
mintale
patrulea (veri) poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a
cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea. Instanţa se va pronunţa pe baza unui aviz medical
special dat în acest sens.
- este un impediment dirimant (sancţionat cu nulitatea
absolută) şi relativ (există numai între rudele prevăzute de
lege).
- rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie
sau din afara căsătoriei;
- pentru identitate de raţiune, rudenia din afara căsătoriei este
impediment la căsătorie, chiar dacă nu a fost legal stabilită,
atunci când este de notorietate şi se reflectă într-o posesie de
stat evidentă ;
- impedimentul bazat pe rudenie se aplică şi în cazul adopţiei. În
acest sens, potrivit alin. (2) al art. 274, impedimentul
funcţionează atât între cei care au devenit rude prin adopţie
(rudenie civilă), cât şi între cei a căror rudenie firească a
încetat prin adopţie.
- în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terţ
donator, nu poate fi stabilită nicio legătură de filiaţie firească
între terţul donator şi copilul astfel conceput (art. 441 C.civ.),
ceea ce înseamnă că impedimentul din rudenie se va raporta la
filiaţia şi rudenia atribuite de lege. Apreciem însă ca fiind
judicioasă soluţia exprimată în literatura juridică, în sensul că,
încheierea căsătoriei poate fi considerată ca fiind o situaţie de
excepţie de la principiul confidenţialităţii informaţiilor
referitoare la reproducerea umană asistată medical şi prevăzută
de art. 445 C.civ., ceea ce înseamnă că, în baza autorizării
instanţei de tutelă, potrivit art. 445 alin. (2) C.civ., asemenea
date pot fi comunicate ofiţerului de stare civilă care
instrumentează dosarul de căsătorie.
- căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află
sub tutela sa. Evident, impedimentul funcţionează cât timp
există starea de tutelă. După încetarea funcţiei tutorelui sau
încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă
- impedimentul este dirimant şi relativ
- impediment dirimant (se sancţionează cu nulitatea) şi
absolut, deoarece persoana nu se poate căsători cu nicio altă
persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă
este sau nu pus sub interdicţie, deoarece textul nu distinge. De
asemenea, alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici
măcar în momentele de luciditate pasageră.
Condiţii de formă ale căsătoriei

1. Formalităţi premergătoare căsătoriei : depunerea declaraţiei de căsătorie, asigurarea publicităţii

declaraţiei de căsătorie, verificarea de către ofiţerul de stare civilă a îndeplinirii condiţiilor de fond şi
a absenţei impedimentelor la căsătorie şi soluţionarea eventualelor opoziţii la căsătorie.

Declaraţia de căsătorie - este actul prin care viitorii soţi îşi exprimă voinţa în vederea încheierii
căsătoriei. În cazul în care viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele, vor face personal o
declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei.

-declaraţia cu privire la nume : Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei,
să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze
numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

- Declaraţia cu privire la regimul matrimonial ales. În măsura în care viitorii soţi au optat pentru
separaţia de bunuri sau pentru comunitatea convenţională, este necesar ca aceştia să prezinte şi
convenţia matrimonială încheiată în formă autentică notarială
Potrivit art. 280 C.civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie,
potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.
Declaraţia de căsătorie se înregistrează de către ofiţerul de stare civilă şi se fixează data încheierii
căsătoriei.

După înregistrarea declaraţiilor de căsătorie, se va face publicitatea intenţiei de căsătorie a viitorilor

soţi.

Opoziţia la căsătorie - actul juridic unilateral prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de
stare civilă existenţa unui impediment la căsătorie sau neîndeplinirea altei cerinţe legale pentru
încheierea acesteia. Ca natură juridică este un act potestativ negativ.

- opoziţia poate fi făcută de orice persoană, chiar şi de ofiţerul de stare civilă, se face în termen de
10 zile de la data înregistrării declaraţiei de căsătorie, în scris.

Opoziţiile care nu îndeplinesc condiţiile legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de stare civilă; ele
constituie doar acte oficioase, de informare.

Formalităţi privind celebrarea căsătoriei

- juridic solemn, care presupune respectarea anumitor condiţii de formă, cerute ad validitatem.
Dată fiind complexitatea acestor condiţii, se poate vorbi chiar de procedura încheierii căsătoriei.

Potrivit 279 C.civ. şi art. 27 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare
civilă, la sediul serviciului public comunitar de evidenţa persoanelor sau, după caz, al primăriei în a
cărei rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi.
De asemenea, potrivit art. 287 C.civ., viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul
primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa
ofiţerului de stare civilă.
- căsătoria va produce efecte ca şi cum ar fi valabilă, dacă a fost celebrată de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, chiar
dacă acea persoană nu avea această calitate (principiul error communis facit ius).

Publicitatea virtuală a căsătoriei

Căsătoria se încheie în mod public, potrivit art. 287 alin. (1) C.civ., adică în astfel de condiţii care să
permită oricărei persoane să asiste. Aceasta este o publicitate virtuală, spre deosebire de
publicitatea efectivă care este asigurată prin prezenţa celor doi martori. Aceasta înseamnă că nu
este obligatoriu ca, la încheierea căsătoriei, să asiste şi alte persoane, în afara viitorilor soţi şi a celor
doi martori, dar este necesar ca încheierea căsătoriei să se facă în asemenea condiţii încât să
permită şi accesul altor persoane.

- limba : Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba
lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această
limbă

- momentul încheierii căsătoriei : în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre

viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

Formalităţi ulterioare

- după încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de
stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de
stare civilă

De asemenea, art. 291 prevede că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat
convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

Întocmirea actului de stare civilă şi înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă, ci este
doar un element de probă, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă. De aceea, căsătoria
este valabil încheiată, chiar dacă ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie;
tot astfel, căsătoria este valabilă, chiar dacă, după întocmirea actului de căsătorie, s-a omis
semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de lege.

Proba căsătoriei : cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de
probă (în caz de inexistenţă a registrelor de stare civilă, sau restituire/întocmire ulterioară a
actului de căsătorie).

Acest caz nu este expres prevăzut de lege, dar este subînţeles, fiind o aplicaţie generală a
principiului potrivit căruia, într-un asemenea caz, terţul poate face dovada cu orice mijloc de probă,
întrucât pentru terţ căsătoria are valoarea juridică a unui simplu fapt juridic. De exemplu, în cazul
unui contract de întreţinere încheiat între foştii soţi sub condiţia rezolutorie a recăsătoririi fostului
soţ creditor, fostul soţ debitor va putea dovedi cu orice mijloc de probă recăsătorirea creditorului.
asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă în cazul în care, în cadrul unui
proces, se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca martor.

Statutul general al persoanei căsătorite

Obligaţiile personale reciproce ale soţilor

 Obligaţia de sprijin moral reciproc
 Obligaţia de respect reciproc
 Obligaţia de fidelitate. Încălcarea acestei obligaţii, de către oricare dintre soţi, poate
constitui motiv temeinic pentru divorţ
 Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare). Codul civil prevede expres în art.
309 că soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice ei pot decide să
locuiască separat. Părăsirea nejustificată a locuinţei comune de către unul dintre soţi sau
refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ reprezintă o
încălcare a obligaţiei soţilor de a locui împreună şi poate constitui motiv temeinic de divorţ.

Chiar dacă dreptul şi îndatorirea soţilor de a locui împreună are un caracter personal nepatrimonial,
aspectele privitoare la locuinţa familiei, inclusiv dreptul fiecăruia dintre soţi de a avea acces la
locuinţa comună au evident şi o componentă patrimonială.
Tot astfel, constatând privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l
primi în locuinţa comună, prin alungarea acestuia sau în orice mod, instanţa de judecată poate
dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, reintegrarea în locuinţă.

Controversată este problema de a şti dacă un soţ poate obţine evacuarea celuilalt soţ care, prin
comportarea sa abuzivă, face imposibilă convieţuirea. În principiu, s-a considerat că o asemenea
cerere este inadmisibilă, deoarece s-ar provoca o separaţie în fapt a soţilor, ceea ce ar fi contrar
legii şi instituţiei căsătoriei. Cu toate acestea, în mod excepţional, în măsura în care soţul a cărui
evacuare se solicită a săvârşit fapte grave, care pun în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa
celuilalt soţ ori a copiilor, evacuarea poate fi dispusă de instanţa de tutelă .

Măsura nu are însă un caracter definitiv, de aceea poate fi dispusă chiar dacă soţul vizat este
proprietar exclusiv al locuinţei.

Considerăm că nu ar trebui exclusă posibilitatea ca un soţ să ceară încuviinţarea instanţei de a nu

mai locui împreună cu celălalt soţ, dacă locuinţa prezintă inconveniente de ordin fizic sau psihic
(insalubritate, insecuritate, promiscuitate) sau dacă acesta din urmă face imposibilă convieţuirea.

 Îndatoririle conjugale (debitum conjugale) – relaţiile intime dintre soţi. Refuzul unuia
dintre soţi de a întreţine relaţii intime cu celălalt poate constitui motiv temeinic de divorţ,
dacă este neîntemeiat, iar dacă este motivat de starea sănătăţii unuia dintre soţi, poate
duce la divorţul întemeiat pe starea sănătăţii unuia dintre soţi.
  obligaţia de a purta numele comun - soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei
numele comun declarat; dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun
şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, niciunul dintre ei nu va putea cere schimbarea
acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ. Prin urmare,
această obligaţie presupune că, dacă soţii au dobândit un nume comun prin căsătorie,
niciunul dintre ei nu poate – fără consimţământul expres al celuilalt soţ – să îşi schimbe
acest nume comun, prin procedura administrativă. În cazul adopţiei unei persoane
căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele
adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează
adopţia. În cazul în care căsătoria se va desface prin divorţ şi se pune problema de a reveni
la numele anterior căsătoriei, soţul adoptat nu va reveni la numele avut înainte de căsătorie,
ci va lua numele adoptatorului.

Aspecte ale intedependenţei persoanle a soţilor

A. Relaţiile sociale : niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să controleze şi să îşi impună propriul
punct de vedere cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ (incluzând aici întâlnirile, comunicarea,
în general, şi corespondenţa de orice fel).

B. Independenţa profesională a soţilor. Aceasta implică libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia,
fără nicio discriminare între bărbat şi femeie.

Cetăţenia soţilor
Căsătoria nu are niciun efect asupra cetăţeniei soţilor, deoarece aceasta nu se pierde şi nu se
dobândeşte prin căsătorie.

Statutul patrimonial: în funcţie de existenţa regimului matrimonial care reglementează raporturile

patrimoniale dintre soţi, precum şi dintre soţi şi terţi+ între soţi funcţionează obligaţia legală de
întreţinere, ca un reflex al principiului solidarităţii familiale.

În ceea ce priveşte dreptul la moştenire, potrivit art. 971 C. civ., soţul supravieţuitor este chemat la
moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, iar în absenţa altor moştenitori
legali sau dacă niciunul nu vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege
întreaga moştenire. De asemenea, el are, în anumite condiţii un drept de abitaţie (art. 973 C. civ.) şi
moşteneşte, când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, pe lângă cota succesorală care îi
revine, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.

Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu

Potrivit art. 39 alin. (1) C. civ., minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
Acest efect se produce în toate cazurile, cu excepţia minorului emancipat în condiţiile art. 40 C. civ.,
care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată.
 2. Desfiinţarea căsătoriei

- nulitatea căsătoriei, art. 293-306

- sancţiunea pentru căsătoria încheiată cu nerespectarea condiţiilor de fod sau de formă ce ţin de
esenţa acesteia.

- Desfiinţare: cauzele sunt anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei, iar efectele sunt
retroactive (ex tunc).

Desfacere prin divorț: cauzele sunt posterioare încheierii căsătoriei şi produc efecte numai pentru
viitor (ex nunc).

Regimul juridic al nulităţilor

Nulitate Cine o poate invoca Prescriptibilitate Acoperire

Absolută orice persoană interesată : imprescriptibilă - poate fi acoperită doar în
soţi, terţi, instanţă din oficiu, cazul impubertăţii
procuror matrimoniale şi al căsătoriei
fictive
+ în cazul rudeniei de gradul
IV fără obţinerea prealabilă a
dispensei, nulitatea se
acoperă dacă se obţine
dsipsensa pană la declararea
nulităţii (soluţie
jurisprudenţială)
+ lipsa publicităţii
Relativă doar de soţul al cărui dreptul material la - se acoperă dacă intervine
consimţământ a fost viciat acţiune se prescrie în convieţuirea soţilor, sarcina,
sau de cel a cărui termen de 6 luni de naşterea unui copil sau au
încuviinţare era necesară şi la încetarea violenţei fost obţinute autorizările sau
a lipsit. sau de la încuviinţările prevăzute de
descoperirea erorii lege
sau a dolului ori a
lipsei de
discernământ (art.
301 C. civ.). În cazul
lipsei încuviinţărilor
cerute de lege,
termenul curge de la
data la care cel a
cărui încuviinţare sau
autorizare era
necesară a luat
cunoştinţă de
încheierea căsătoriei
Nulitatea se constată sau se pronunţă prin hotărâre judecătorească.

Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte constitutive şi sunt
opozabile erga omnes.

Acţiunea în anularea căsătoriei (nulitate relativă) are caracter personal – nu se transmite

moştenitorilor, care însă pot continua acţiunea începută de unul dintre soţi.

Acţiunea prin care se solicită anularea căsătoriei sau constatarea nulităţii acesteia este admisibilă,
indiferent de faptul că, anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acea căsătorie fusese
desfăcută prin divorţ.

Cazuri de nulitate absolută

1. Lipsa materială a consimţământului

2. Lipsa vârstei Se acoperă :
matrimoniale/impubertatea a) dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
matrimonială ) judecătoreşti ambii soţi au împlinit
vârsta de 18 ani;
b) dacă soţia a născut;
c) dacă soţia a rămas însărcinată.
Căsătoria se menţine şi în cazul în care copilul s-a născut
mort sau femeia a întrerupt cursul normal al sarcinii,
întrucât s-a dovedit că soţia este aptă de a avea relaţii
conjugale normale.
3. Căsătoria fictivă - este încheiată în alte scopuri decât de a întemeia o
familie
- se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor,
soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani
de la încheierea căsătoriei.
Căsătoria fictivă nu este o simulație și nu i se aplică
regimul juridic al simulației din dreptul comun. Fictivitatea
poate să fie unilaterală sau bilaterală.
4. Bigamia - momentul în funcţie de care se verifică starea de
bigamie este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii
Cea de-a doua căsătorie este tot nulă, chiar dacă prima
căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, pentru că nulitatea
are la bază încălcări ale dispoziţiilor legale anterioare sau
concomitente încheierii căsătoriei, în timp ce la baza
divorţului stau motive temeinic justificate, care au condus
la destrămarea relaţiilor de căsătorie, intervenite ulterior
încheierii acesteia.
5. Rudenia în grad prohibit la între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie
căsătorie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv, indiferent dacă
rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, tot
astfel fiind oprit să se căsătorească cu rudele sale fireşti şi
 adoptatul
6. Alienaţia sau debilitatea mintală Interdicţia este absolută – aceste persoane nu se pot
căsători niciodată, nici în momente de luciditate
7. Neîndeplinirea condiţiilor de
formă
8. Necompetenţa materială a Excepţie : eroarea comună invincibilă – error communis
ofiţerului de stare civilă facit ius - înregistrările au fost făcute în registrul de stare
civilă de o persoană necompetentă, care a exercitat în
mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o
stare de eroare comună invincibilă
9. Lipsa de solemnitate prezenţa a 2 martori şi a ofiţerului de stare civilă
10. Lipsa de publicitate Atrage nulitatea dacă prin aceasta s-a urmărit şi s-a
realizat încălcarea unor condiţii de fond cerute de lege.
Această nulitate se acoperă printr-o posesiune de stat de
soţ legitim, adică printr-o publicitate ulterioară.
Cazuri de nulitate relativă

1. Viciile de consimţământ: eroarea (doar asupra identităţii fizice al

celuilalt soţ, dolul, violenţa)
2. Lipsa vremelnică a discernământului Poate fi invocată numai în termen de 6 luni de
când cel interesat a cunoscut lipsa vremelnică a
discernământului
3. Lipsa încuviinţărilor sau autorizărilor cerute se acoperă dacă s-au obţinut autorizările sau
de lege încuviinţările, soţia a născut sau a rămas
însărcinată
4. Existenţa tutelei se acoperă dacă soţul a împlinit 18 ani sau
soţia a născut sau a rămas
însărcinată.

Nulitatea relativă se acoperă dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei
sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.

Art. 303 alin. (3) C. civ. prevede că, în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între
timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată. soţi au
fost de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulabile.

Efectele nulităţii: este desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, a căsătoriei, ca şi cum ea
nu ar fi existat.

Efecte asupra raporturilor - numele soţilor – soţii redobândesc numele avut înainte de
nepatrimoniale căsătorie. Nu se poate păstra numele ca în cazul divorţului.
- obligaţiile specifice căsătoriei încetează
- dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu
va păstra capacitatea deplină de exerciţiu, ca în cazul
divorţului
Efecte asupra raporturilor - regimul matrimonial va fi retroactiv desfiinţat, bunurile
parimoniale dobândite în această perioadă vor fi considerate bunuri
proprii sau coproprietatea celor a căror căsătorie a fost
desfiinţată
- obligaţia de întreţinere se consideră că n-a existat
- nu poate exista dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor, chiar dacă nulitatea a fost pronunţată după
decesul unuia dintre cei aparent căsătoriţi

Exepţii de la efectul retroactiv :

1. Desfiinţarea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor (art. 305 C. civ.) – se vor aplica
prin analogie dispoziţiile privitoare la divorţ

2.Căsătoria putativă - căsătoria lovită de nulitate căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii
valabile, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-
credinţă la încheierea ei.
Condiţii
 existenţa unei căsătorii nule sau anulabile
 buna-credinţă a unui soţ sau a ambilor, în momentul încheierii căsătoriei

Efecte : excepţie de la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de bună credinţă

2 situaţii
Ambii soţi au fost de bună- - până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
credinţă pronunţat nulitatea, între soţi a existat obligaţia de sprijin
moral reciproc şi de fidelitate
- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale
privitoare la divorţ
- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru
trecut această calitate
- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra
capacitatea de exerciţiu dacă este minor la data când căsătoria
a fost anulată
- lichidarea regimului matrimonial se face potrivit dispoziţiilor
legale privitoare la divorţ
- obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în
viitor
-dacă unul dintre soţi a decedat înainte de rămânerea definitivă
a hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei, celălalt are dreptul
la moştenire în calitate de soţ supravieţuitor

Doar unul dintre soţi a fost de - raportat la relaţiile personale, la dreptul la moştenire şi de
bună-credinţă întreţinere – numai soţul de bună-credinţă va beneficia de
derogarea creată de legiuitor
 - raportat la celelalte raporturi patrimoniale se aplică
dispoziţiile referitoare la divorţ

3. Divorţul

Potrivit art. 373 C. civ., „Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

Clasificare
divorţ remediu nu este condiţionat de culpă : divorţul prin acordul soţilor (art. 373
litera a) şi al divorţului justificat de starea de boală a unuia dintre
soţi (art. 373, litera d)
divorţul sancţiune care se pronunţă ca o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre
soţi. Divorţul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent şi se poate
obţine chiar când continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, condiţia
fiind conduita culpabilă a unuia dintre soţi – art 373 lit. b şi c

1. Divorţul prin acordul soţilor : pe cale administrativă, prin procedură notarială, pe cale judiciară.
- condiţii generale de valabilitate : prin acordul soţilor presupune consimţământul liber şi neviciat
al soţilor + capacitatea deplină de exerciţiu. În toate cazurile în toate cazurile, divorţul prin acordul
soţilor nu este admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

Sancţiunea nulităţii este aplicabilă şi în cazul divorţului pronunţat de instanţa de judecată, având
în vedere faptul că, în acest caz, nu se realizează o judecată propriu-zisă, ci instanţa doar ia act de
acordul soţilor, hotărârea judecătorească îndeplinind rolul de înscris autentic constatator al
acestui acord.

Divorţul pe cale - competenţa aparţine ofiţerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau
administrativă al ultimei locuinţe comune a soţilor. Cererea se depune de soţi împreună
(nu prin mandatar). Termen de reflecţie :30 de zile
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul
de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
Condiţii : soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori

Acordul de voinţă al soţilor trebuie să privească în mod obligatoriu

divorţul propriu-zis, precum şi efectele acestuia cu privire la numele pe
care soţii urmează să-l poarte după divorţ.
 Dacă nu sunt de acord cu celelalte cereri accesorii, ei pot obţine
dispoziţia de divorț iar celelalte cereri vor fi soluţionate de instanţă :
locuinţa, prestaţia compensatorie, pensia de întreţinere, partaj
Divorţul prin - este permis şi în cazul în care soţii au copii minori născuţi din căsătorie,
procedura notarială din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Articolul 375 alin. (2) prevede că, în mod obligatoriu, acordul soţilor
trebuie să privească atât divorţul, cât şi unele aspecte accesorii
acestuia, respectiv numele de familie pe care pe care să îl poarte după
divorţ şi, în cazul în care există copii minori, aspectele referitoare la
exercitarea autorităţii părinteşti, precum:
– exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Prin urmare, nu este
permis acordul în sensul exercitării autorităţii părinteşti asupra copiilor
minori de către unul dintre foştii soţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat
şi fiecare dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind
exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea
locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile
art. 376 alin. (5), adică notarul public emite o dispoziţie de respingere a
cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată

Competenţă: notarul public de la locul căsătoriei sau a ultimei locuinţe

comune.
- cererea se depune împreună şi li se acordă un termen de reflecţie de 30
de zile
!!! cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar
cu procură autentică.

Dacă există copii minori :

- este obligatoriu să existe la dosar raportul de anchetă socială, din care
să rezulte că proiectul de acord al soţilor este în interesul superior al
copilului
- ascultarea copilului este obligatorie, dacă acesta a împlinit vârsta de 10
ani
După admiterea cererii de divorţ, notarul public eliberează certificatul de
divorţ prin care constată desfăcută căsătoria, fără să facă vreo menţiune
cu privire la culpa soţilor.
Certificatul face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soţului precum
şi a numelui de familie după divorţ.
Nu există cale de atac împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau a notarului, dar soţii se
pot adresa cu cererea de divorţ instanţei. Se poate angaja răspunderea delictuală a
notarului/ofiţerului pt prejudiciul produs de refuzul abuziv – instanţa competentă este instanţa
de tutelă
Divorţul pe cale - indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii
judiciară minori rezultaţi din căsătorie
- poate fi pronunţat de instanţa de judecată la cererea comună a soţilor
sau la cererea unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ.
Întinderea acordului de divorţ
- este esenţial acordul soţilor cu privire la divorţ. Acordul cu privire la
accesoriile divorţului nu ţine de esenţa acestei proceduri, astfel încât
este posibil ca acordul soţilor să fie limitat numai la divorţ, iar cu privire
la celelalte aspecte care ţin de efectele divorţului, fie soţii se înţeleg şi
atunci cererea de divorţ va cuprinde acordul lor şi cu privire la acestea,
fie – dacă nu se înţeleg – vor solicita instanţei de judecată să hotărască.
Cererile accesorii : numele soţilor după căsătorie, exercitarea autorităţii
părinteşti, stabilirea locuinţei copilului după divorţ, stabilirea contribuţiei
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, precum şi alte cereri accesorii, care privesc
exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, atribuirea
locuinţei familiei, prestaţia compensatorie, dreptul la despăgubiri,
lichidarea regimului matrimonial (împărţirea bunurilor comune ale
soţilor, după caz), precum şi, dacă este cazul, pensia de întreţinere între
foştii soţi.

Unele din cererile accesorii trebuie să fie soluţionate chiar de instanţa

de divorţ :
 cererea cu privire la nume
 cererea referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti
 stabilirea locuinţei copilului după divorţ şi stabilirea contribuţiei
părinţilor la creşterea şi educarea copiilor
 stabilirea despăgubirilor şi a prestaţiei compensatorii

Modalităţi
A. Divorţul pe baza cererii comune a soţilor. Potrivit art. 930 alin. (1) C.
proc. civ., fiind întemeiată pe acordul soţilor se semnează de ambii soţi
sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă
mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soţilor, potrivit legii.

Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra

probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea
părţilor, va pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ, soluţionând totodată
şi cererile privind exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor
la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele soţilor după
divorţ. Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanţa va
continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac
prevăzute de lege.
Hotărârea pronunţată asupra divorţului pe baza acordului soţilor este
definitivă iar hotărârea pronunţată asupra cererilor accesorii, în lipsa
 acordului soţilor, este definitivă numai cu privire la divorţ nu şi la
cereri.- art 931 Cproc.civ

B. Divorţul pe baza cererii unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ

Când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta
recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa,
dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta
temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa
pentru desfacerea căsătoriei.

Iniţial, cererea de divorţ, formulată de unul dintre soţi are ca temei

divorţul din cauza unor motive temeinice [art. 373 lit. b)], iar acordul
soţilor se formează practic chiar în faţa instanţei de judecată. Pentru ca
divorţul să se pronunţe prin acordul părţilor, vor trebui îndeplinite două
condiţii:
– recunoaşterea de către pârât a faptelor care au dus la destrămarea
căsătoriei. Practic, prin recunoaştere pârâtul consimte la divorţ;
– reclamantul să fie de acord cu desfacerea căsătoriei pe baza acordului
soţilor. Chiar dacă pârâtul recunoaşte faptele care au dus la destrămarea
căsătoriei, nu se poate ajunge la schimbarea temeiului iniţial al cererii de
divorţ decât dacă reclamantul este de acord, la rândul lui, cu un divorţ
amiabil. Dacă reclamantul nu este de acord, atunci recunoaşterea de
către pârât a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei constituie
doar un mijloc de probă, pe baza căruia instanţa de judecată va admite
cererea de divorţ bazată pe motive temeinice, dovedite prin însăşi
recunoaşterea pârâtului, şi va stabili culpa exclusivă a pârâtului la
desfacerea căsătoriei, cererea de divorţ urmând să fie soluţionată potrivit
art. 934 C. proc. civ., adică în condiţiile divorţului judiciar bazat pe culpă
- în măsura în care pârâtul este de acord cu desfacerea căsătoriei, dar nu
există învoială cu privire la cererile accesorii, se aplică prevederile art 931
Cproc.civ.

2. Divorţul judiciar bazat pe culpă – divorţ sancţiune

- 2 cazuri: cel prevăzut la art. 373 lit. b), adică atunci când, din cauza unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă şi cel
prevăzut la art. 373 lit. c), respectiv la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat
cel puţin 2 ani.

a. Divorţul pentru motive temeinice bazat pe art. 373 lit. b) C. civ.

Desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) existenţa unor motive temeinice, adică a unor neînţelegeri între soţi de o anumită gravitate şi
durată, iar nu simple neînţelegeri trecătoare;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) datorită vătămării grave a raporturilor dintre soţi, continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

Motive temeinice
 refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea
nejustificată a locuinţei comune
 infidelitatea unuia dintre soţi
 atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte
asemenea manifestări
 existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic
 existenţa unei boli grave incurabile a soţului pârât, ale cărei manifestări fac imposibilă
convieţuirea şi justifică refuzul soţului reclamant de a mai coabita. În aceste cazuri rolul
instanţei este foarte important, deoarece trebuie să cântărească interesul soţului reclamant
de a obţine divorţul cu faptul că îmbolnăvirea celuilalt soţ impune respectarea obligaţiei de
sprijin moral
 rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte de destrămare a vieţii de familie

Cu privire la alte împrejurări, s-a decis că:

 – separaţia în fapt nu poate justifica divorţul, decât dacă se datorează culpei soţului pârât;
 – împrejurarea că soţul pârât nu a contribuit la întreţinerea gospodăriei nu poate constitui
prin ea însăşi motiv temeinic de divorţ, deoarece aceasta poate fi rezolvată pe alte căi legale
decât desfacerea căsătoriei.

Dovada motivelor temeinice: cu orice mijloc de probă, inclusiv proba cu interogatoriu. De

asemenea, potrivit art. 190 C. proc. civ. din 1865 şi art. 316 C. proc. civ., în procesele privitoare la
divorţ se vor putea asculta rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia
descendenţilor

Rolul culpei : divorţul poate fi pronunţat pt motive temeinice fie din culpa exclusivă a soţului
pârât, fie din culpa ambilor soţi.

- divorţul nu se poate pronunţa din culpa soţului reclamant decât dacă soţul pârât a formulat o
cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
reclamantului.

În ceea ce priveşte culpa comună a soţilor, din punct de vedere procesual, pentru a se desface
căsătoria din culpa comună a soţilor nu este necesar ca soţul pârât să formuleze o cerere
reconvenţională, invocarea culpei concurente a soţului reclamant putându-se susţine de către soţul
pârât pe cale de apărare (prin întâmpinare).

Dacă însă soţul pârât a formulat o cerere reconvenţională şi instanţa constată culpa comună a
soţilor, atunci va admite în parte atât cererea de divorţ, cât şi cererea reconvenţională.

Continuarea acţiunii de divorţ

Potrivit art. 380 C. civ., în situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), adică atunci când instanţa pronunţă
divorţul pe baza unor motive temeinice, în condiţiile art. 373 lit. b), dacă soţul reclamant decedează
în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Acţiunea de divorţ continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa
exclusivă a soţului pârât.

În cazul în care instanţa, după introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului şi în urma

administrării probelor nu va reţine culpa exclusivă a pârâtului la divorţ, ci culpa comună sau chiar
culpa reclamantului, nu va pronunţa divorţul, ci va dispune închiderea dosarului, reţinând că, prin
decesul soţului reclamant, căsătoria a încetat.

b. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată

- se poate dispune şi din culpa reclamantului dacă este îndeplinită condiţia separaţiei în fapt a
soţilor de cel puţin 2 ani.

Stabilirea culpei reclamantului : art 379 aln 2 -în această ipoteză divorţul se pronunţă din culpa
exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul,
când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

c. Divorţul judiciar din cauza stării de sănătate a unui soţ

- conform art. 381, în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă de
instanţa de tutelă fără a se face menţiune despre culpa soţilor, fiind în prezenţa unui divorţ
remediu.
- doar soţul bolnav poate cere desfacerea căsătoriei pentru propria boală. Celălalt soţ se poate
întemeia pe dispoziţiile art 373 lit b, invocând starea de boală a soţului pârât ca şi motiv temeinic
pentru desfacerea căsătoriei. O anumită dificultate există, având în vedere faptul că, potrivit art.
379 alin. (1) C. civ., în cazul divorţului pentru motive temeinice instanţa trebuie să stabilească fie
culpa soţului pârât, fie culpa comună a soţilor. Într-o asemenea ipoteză nu s-ar putea reţine culpa
soţului pârât, având în vedere faptul că starea de boală exclude ideea de vinovăţie a soţului pârât.

Efectele divorţului

Efectele divorţului se produc de la data desfacerii căsătoriei, numai pentru viitor – ex nunc – şi
privesc raporturile dintre soţi şi raporturile dintre soţi şi copiii lor minori. Culpa la desfacerea
căsătoriei joacă un rol important pe planul efectelor.

Potrivit art. 382 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă. În cazul în care acţiunea de divorţ este continuată de moştenitori şi se
dovedeşte culpa exclusivă a pârâtului, căsătoria se consideră desfăcută de la data introducerii
cererii de divorţ.
În cazul prevăzut la art. 375 C. civ. (divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin
procedură notarială), căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

Efectele culpei

a. Cf art. 384 C. civ., divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă
s-a desfăcut căsătoria. Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care
legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt
pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor
b. în materia atribuirii beneficiului contractului de închiriere, potrivit art. 324 alin. (1) C. civ., culpa
la desfacerea căsătoriei este unul dintre criteriile legale de atribuire şi acordare a indemnizaţiei de
instalare.
c. în materia acordării despăgubirilor, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea
căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească (art. 388 C. civ.);
d) în materia obligaţiei de întreţinere între foştii soţi, art. 389 C. civ. prevede că soţul vinovat de
desfacerea căsătoriei are dreptul la întreţinere numai în decurs de un an de la data divorţului, în
timp ce soţul inocent are dreptul la întreţinere pe durată nedeterminată; dacă ambii soţi sunt
vinovaţi de desfacerea căsătoriei, fiecare este îndreptăţit la întreţinere pe durată nedeterminată
în timp, deci cât durează starea de nevoie, pe considerentul că, în acest caz, culpele concurente se
anihilează;

e) în materia prestaţiei compensatorii, art. 390 alin. (1) prevede că în cazul în care divorţul se
pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţiecare să
compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de viaţă ale celui care o solicită

f) în materia exercitării autorităţii părinteşti, deşi legea nu interzice ca exercitarea autorităţii

părinteşti după divorţ să revină soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, căci un soţ rău poate fi un
părinte bun, totuşi, în anumite situaţii instanţa poate ţine seama de acest element, în funcţie de
natura faptelor săvârşite de soţul culpabil în desfacerea căsătoriei.

g) în materia donaţiilor, dacă sunt făcute în timpul căsătoriei, sunt revocabile potrivit art. 1031 C.
civ. numai în timpul căsătoriei; donaţiile făcute înainte de încheierea căsătoriei sunt revocabile în
condiţiile dreptului comun, iar hotărârea de divorţ care ar indica culpa unuia dintre soţi ar putea
constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii, în condiţiile art. 1023 C. civ.

Efectele nepatrimoniale ale divorţului

Raporturile personale dintre încetează pentru viitor drepturile şi obligaţiile reciproce ale
soţi soţilor (obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate,
îndatoririle conjugale, obligaţia de a locui împreună)
Numele soţilor - aspect obligatoriu de soluţionat în cadrul tuturor tipurilor de
divorţ prin acord (administrativ, notarial, judiciar) şi cerere
accesorie obligatorie la divorţul contencios
Regula : revenirea la numele anterior
Excepţia : se poate păstra numele din căsătorie în următoarele

Capacitatea de exerciţiu
cazuri
1. există acordul celuilalt soţ, fără a fi necesare motive
2. pt motive temeinice : justificate de insteresul soţului vizat
(este cunoscut în viaţa profesională sub acel nume) sau
interesul superior al copilului (încredinţarea copilului mamei
este un motiv temeinic pt păstrarea numelui).
- instanţa se pronunţă prin hot. de divorţ asupra numelui.
Dacă divorţul se pronunţă înainte de împlinirea vârstei de 18 ani
de către soţul minor, acesta nu pierde capacitatea deplină de
exerciţiu – dobândită potrivit art. 39 alin. (1) C. civ. –, deoarece
efectele divorţului se produc doar pentru viitor.

Efectele patrimoniale ale divorţului

Încetarea regimului Potrivit art. 385 C. civ., în cazul divorţului, regimul matrimonial
matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate
acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului
prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

Regimul primar va înceta la desfacerea căsătoriei prin hot.definitivă,

având în vedere faptul că acesta este intrinsec legat de însăşi
existenţa căsătoriei.

- încetarea regimului matrimonial de la data separaţiei în fapt nu

poate fi constatată de ofiţerul de stare civilă sau de notar.
Locuinţa de familie Potrivit art. 324 C. civ.: „(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este
posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg,
beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi,
ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de
culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale
foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este
dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea
cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care
divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă
există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra
cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de
închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care
bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului
 locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive
a hotărârii de partaj”.

Criterii de atribuire a fostei locuinţe a familiei:

1. interesul superior al copiilor minori – de regulă se atribui locuinţa
soţului la care se stabileşte locuinţa copiilor sau care exercită singur
autoritatea părintească.
2. culpa la desfacerea căsătoriei. Soţul nevinovat va primi folosinţa
locuinţei (dacă nu există copii minori ai căror interes să primeze).
3. posibilităţile locative proprii ale fiecărui soţ

Soţul căruia i s-a atribuitfolosinţa fostei locuinţe trebuie să îi plătească

celuilalt o indemnizaţie de instalare.

În ceea ce priveşte procedura de atribuire a beneficiului contractului

de închiriere, textul instituie obligativitatea citării locatorului, în
vederea asigurării opozabilităţii faţă de acesta a soluţiei de atribuire.
Criteriile şi regulile statuate pentru atribuirea beneficiului contractului
de închiriere „se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este
proprietatea comună a celor doi soţi, atribuirea beneficiului locuinţei
conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a
hotărârii de partaj” – art. 324 alin. (4) C. civ

Dacă locuinţa, care a avut calitatea de locuinţă a familiei, este

proprietate exclusivă a unuia dintre soţi, în principiu nu poate fi
atribuită neproprietarului şi nici partajată. În literatura de specialitate
şi în practica judecătorească s-a admis totuşi că la cererea soţului
neproprietar instanţa poate obliga proprietarul, în temeiul obligaţiei
legale de întreţinere, să asigure soţului său, precum şi copiilor
încredinţaţi acestuia o suprafaţă locativă corespunzătoare, fie în
locuinţa proprietatea sa, fie într-o altă locuinţă. În anumite situaţii,
dacă nu este posibilă convieţuirea după divorţ se va putea dispune
evacuarea provizorie a proprietarului până la îndeplinirea de către
acesta a obligaţiei privind asigurarea spaţiului locativ.
Dreptul la despăgubiri Potrivit art. 388 C. civ., „Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie
prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin
desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.
Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

- poate fi cumulat cu prestaţia compensatorie

- constituie o aplicaţie a răspunderii delictuale. În plus, faţă de
condiţiile răspunderii delictuale, o condiţie specială în persoana
creditorului, şi anume aceea ca soţul care solicită despăgubiri să fie
nevinovat.
fapta ilicită: divorţul şi nu faptele ilicite care au dus la divorţ. Este un
element esenţial pt delimitare faţă de o acţiune de drept comun
 întemeiată pe prejudiciul cauzat celuilalt soţ de anumite fapte ilicite.
prejudiciul : poate fi material sau moral

Potrivit art. 388 C. civ., cererea de despăgubiri va fi soluţionată de

instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ. Faţă de redactarea clară
a textului, considerăm că despăgubirile trebuie solicitate în cadrul
procesului de divorţ, ca o cerere accesorie, nefiind permisă acordarea
acestora pe cale separată, ulterior divorţului.
Prestaţia compensatorie Condiţii
1. divorţul să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât. Soţul
care solicită prestaţia compensatorie (creditorul) trebuie să nu fie
vinovat de divorţ, iar cel care este obligat la prestaţia compensatorie
(debitorul) să fie exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei.
2. un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de viaţă ale soţului inocent. Dezechilibrul semnificativ” în
ceea ce priveşte condiţiile materiale de trai după divorţ se apreciază
de la caz la caz de către instanţa de judecată, ţinând cont de condiţiile
concrete de viaţă ale soţilor, precum şi de perspectivele de trai ale
soţului inocent.
3. durata căsătoriei să fie de cel puţin 20 de ani
4. Soţul inocent să nu solicite pensie de întreţinere, ceea ce
înseamnă că el trebuie să opteze între prestaţia compensatorie şi
pensia de întreţinere, întrucât acestea nu pot fi cumulate. Dacă soţul
inocent a solicitat o prestaţie compensatorie şi aceasta nu a fost
acordată de instanţă, nimic nu-l împiedică să solicite şi să obţină,
ulterior, pe cale separată pensie de întreţinere, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale.

Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu

desfacerea căsătoriei. Cererea privind prestaţia compensatorie fie
este formulată ca o cerere accesorie cererii de divorţ şi odată cu
aceasta, fie pe cale separată, dar oricum înainte de pronunţarea
divorţului, urmând a fi conexată cererii de divorţ, astfel încât
soluţionarea ei să se realizeze prin aceeaşi hotărâre prin care se
pronunţă divorţul.

- stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele

soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul
divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea
regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile
de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a
soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi
urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de
a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea

- forma : în bani (sumă globală sau rentă viageră într-o cotă

 procentuală din venitul debitorului) sau în natură (uzufrucul unor
bunuri mobile sau imbile)

- debitorul poate fi obligat la garanţii reale sau la cauţiune pt

executarea rentei
- se poate modifica de instanţă în funcţie de evoluţia mijloacelor
debitorului sau a resurselor creditorului
- prestaţia compensatorie în bani se indexează de drept, trimestrial, în
funcţie de rata inflaţiei

Încetare : prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului

creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi
asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei
Obligaţia de întreţinere Articolul 389 C. civ. stabileşte că soţul divorţat are dreptul la
întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de
muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are
drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de
un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este
cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
acesta nu beneficiază de întreţinere decât timp de un an de la
desfacerea căsătoriei, în timp ce soţul inocent poate primi întreţinere
pe durată nedeterminată, cât timp durează starea de nevoie
Întreţinerea datorată se stabileşte până la o pătrime din venitul net al
celui obligat la plata ei, în raport cu ijloacele sale şi cu starea de
nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea
datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui
obligat la plată.
În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere
încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit
Dreptul la moştenire prin efectul divorţului încetează dreptul la moştenire

Efectele cu privire la relaţia dintre părinţi şi copii

Instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii
lor minori, chiar dacă niciuna din părţi nu a formulat o cerere accesorie divorţului având acest
obiect.
- copil – copiii minori ai soţilor + cei adoptaţi. Excepţie : nu se pot dispune măsuri cu privire la
minorul emancipat sau care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie, pentru că
aceştia nu mai sunt sub autoritatea părintească.
- principiul : interesul superior al copilului

Garanţii procedurale
 raportul de anchetă psihosocială
  ascultarea părinţilor şi a minorilor. Instanţa de tutelă este obligată să îi asculte atât pe
părinţi, cât şi pe copiii minori. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, dar
poate fi ascultat şi cel care nu a împlinit 10 ani, dacă judecătorul va considera necesar, iar
opinia sa va fi luată în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
 Învoiala părinţilor – poate fi luată în calcul de instanţă (inclusiv dacă autoritatea părintească
se va exercita de un singur părinte) dacă corespunde interesului superior al copilului. O
asemenea învoială nu echivalează cu o renunţare la drepturile şi obligaţiile părinteşti,
pentru că nu priveşte decât exercitarea după divorţ a autorităţii părinteşti, iar nu însăşi
autoritatea părintească în întregul ei.

Modalităţi de exercitare a autorităţii părinteşti de către părinţii divorţaţi

A. Regula generală: exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

Excepţii
1. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte : dacă există motive întemeiate (ex.
alcoolismul, violenţa, dependenţa de droguri).
Prin conţinutul ei, această măsură are ca efect „scindarea” exercitării autorităţii părinteşti. Prin
efectul acestei „scindări”, unul dintre părinţi va exercita drepturile părinteşti atât cu privire la
persoana, cât şi cu privire la bunurile copilului, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea
asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia
- această situaţie nu trebuie confundată cu situaţiile prevăzute de art. 507când exercitarea
autorităţii părinteşti se face de către un singur părinte, pentru că celălalt este decedat, declarat
mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti
sau, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa. În toate aceste ipoteze prevăzute de
art. 507, exercitarea autorităţii părinteşti se face doar de unul dintre părinţi, în timp ce în cazul
prevăzut la art. 398 exercitarea autorităţii părinteşti se face tot de ambii părinţi, dar în mod inegal,
pentru să se produce o „scindare”, în sensul că drepturile părinteşti se exercită de unul dintre
părinţi, dar celălalt părinte nu pierde complet exerciţiul autorităţii părinteşti, pentru că păstrează
anumite drepturi „reziduale”, precum dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare
a copilului şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

2. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane - în mod excepţional, instanţa de tutelă
poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul
acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.
Această măsură are un caracter vădit excepţional, deoarece presupune practic îndepărtarea
părinţilor din funcţia de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la persoana copilului, prin
plasamentul acestuia la o terţă persoană. Astfel, măsura excepţională prevăzută de acest articol ar
putea fi luată numai în cazul în care o asemenea măsură ar fi impusă de comportamentul sau
imoralitatea părinţilor, neglijenţa manifestă a părinţilor faţă de copii, violenţa faţă de aceştia,
conduita imorală putând constitui astfel de motive.

Articolul 399 alin. (2) prevede că, în acest caz, persoana căreia i-a fost dat copilul în plasament
exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, instanţa de
tutelă stabilind dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun
sau de către unul dintre ei.
Prin urmare, operează tot o scindare a exerciţiului autorităţii părinteşti, în sensul că aceasta se
exercită în parte de către o terţă persoană (cu privire la persoana copilului) şi în parte de părinţi (cu
privire la bunurile copilului). De asemenea, dacă instanţa dispune ca numai unul dintre părinţi să
exercite drepturile cu privire la bunurile copilului, atunci se realizează şi o scindare în ceea ce
priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti între părinţii divorţaţi.

Stabilirea locuinţei copilului

- în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului,
instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor.

În cazul în care instanţa de tutelă dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină doar unuia
dintre părinţi (art. 398 C. civ.), nu mai este obligatorie stabilirea locuinţei copilului, deoarece
devin aplicabile prevederile alin. (4) al art. 92 C. civ., potrivit cărora domiciliul minorului, în cazul
în care numai unul dintre părinţi îl reprezintă este la reprezentantul legal, adică la părintele care
exercită autoritatea părintească.
De asemenea, în ipoteza în care s-a hotărât ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină unei terţe
persoane, prin măsura plasamentului dispusă în condiţiile art. 399 C. civ., devin aplicabile
prevederile art. 93 C. civ., iar domiciliul, deci şi locuinţa copilului, se află la instituţia, familia sau
persoanele cărora copilul le-a fost dat în plasament.

Părinţii se pot înţelege cu privire la locuinţa copilului, însă instanţa trebuie să verifice ca acordul să
respecte interesul superior al copilului.

Criterii pentru stabilirea locuinţei copilului

 locuinţa copilului se stabileşte la unul dintre părinţii divorţaţi, aceasta constituind regulă.
2 ipoteze: dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi instanţa îi stabileşte locuinţa
la unul dintre ei, ţinând seama de interesul superior al copilului, dacă până la divorţ nu nu a
locuit cu ambii părinţi, atunci instanţa de tutelă stabileşte locuinţa copilului la părintele cu
care locuieşte în mod statornic.

În al doilea rând, prin excepţie de la regula stabilirii locuinţei la unul dintre părinţii divorţaţi, art.
400 alin. (3) C. civ. permite instanţei de tutelă ca, în mod excepţional şi numai dacă este în interesul
superior al copilului, instanţa să stabilească locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane,
cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.

Stabilirea locuinţei la alte persoane decât unul dintre părinţii divorţaţi nu se confundă cu măsura
exercitării autorităţii părinteşti de către alte persoane, care poate fi dispusă de instanţă în condiţiile
art. 399 C. civ. Stabilirea locuinţei copilului la o altă persoană, într-o asemenea ipoteză, este
independentă de exercitarea autorităţii părinteşti.

Drepturile părintelui separat de copil

Potrivit art. 401 alin. (1) C. civ., în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii
separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Tot astfel, art. 496 alin. (5) C. civ. prevede că părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic
are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, instanţa de tutelă putând
limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În mod simetric, copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau la unul dintre ei are dreptul de a avea
legături personale cu aceştia, exerciţiul acestui drept neputând fi îngrădit decât în condiţiile
prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

În principiu, modalitatea de exercitare a acestui drept se stabileşte de părinţi, împreună, prin bună
înţelegere. Dacă părinţii nu se înţeleg, va hotărî instanţa, care poate inclusiv să limiteze exerciţiul
dreptului, dacă este în interesul superior al copilului.

Stabilirea contribuţiei părinţilor

- instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Evident, părinţii se pot înţelege şi cu privire la acest aspect, iar în lipsa înţelegerii decide instanţa de
judecată.

În practică, instanţa se va pronunţa în funcţie de hotărârea luată cu privire la locuinţa copilului,

respectiv cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către o rudă, o altă persoană sau o altă
familie ori o instituţie de ocrotire:
a) în cazul în care locuinţa copilului a fost stabilită la unul dintre părinţi, instanţa va stabili obligaţia
celuilalt părinte de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, deoarece părintele la care locuieşte copilul îşi va executa această obligaţie în
natură
b) în cazul în care instanţa stabileşte locuinţa copilului la bunici sau la alte rude ori persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire, ambii părinţi vor fi obligaţi să plătească,
solidar.
c) dacă instanţa ia măsura excepţională a plasamentului copilului la o rudă, o altă familie ori persoană
sau într-o instituţie de ocrotire, va trebui să stabilească contribuţia pentru ambii părinţi, în solidar,
însă aceasta va fi plătită, conform art. 67 alin. (1) teza a 2-a din Legea nr. 272/2004, la bugetul
judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti de unde provine copilul.

Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

Potrivit art. 403 C. civ., în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile
cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia
dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei
publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Modificarea poate să privească oricare dintre aspectele relative la raporturile dintre părinţii
divorţaţi şi copiii lor minori, respectiv exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului,
exercitarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, modul în care a fost stabilită
contribuţia fiecărui părinte la suportarea cheltuielilor pentru creşterea şi educarea copilului minor.