Tema 3: Încheierea căsătoriei

§ 1. Noţiunea de căsătorie şi natura ei juridică.

§ 2. Condiţiile de fond ale căsătoriei.
§ 3. Lipsa impedimentelor la căsătorie.
§ 4. Procedura încheierii căsătoriei

§ 1. Noţiunea de căsătorie şi natura ei juridică

Căsătoria este izvorul de bază al creării unei familii care, conform Constituţiei Republicii Moldova,
este elementul natural şi fundamental al societăţii (art. 48 alin. 1).
Codul Familiei nu defineşte căsătoria, în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiţii încă de
la Roma Antică.
Modestin definea căsătoria ca “Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae,
divini et humani iuris communicatio” – căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, consorţiul lor pe toată
viaţa şi o comunicare a dreptului divin şi privat.
Portalis, unul dintre redactorii Codului Civil Francez, defineşte căsătoria “ca societatea bărbatului şi a
femeii care se unesc pentru a se perpetua, a se ajuta şi sprijini reciproc, a suporta împreună greutăţile vieţii şi
pentru a împărtăşi destinul lor comun”.
În opinia mai multor autori esenţa căsătoriei întruneşte sacralitatea justiţiei, misterul viu al armoniei
universale, forma dată de însăşi natura religiei speciei umane.
Aceste definiţii sînt criticate, deoarece din conţinutul lor reiese că scopul principal al căsătoriei este
procrearea, însă legislaţia permite încheierea căsătoriei şi între persoanele care nu mai au capacitate de
procreare sau se află în pragul morţii. În aceste cupluri scopul procreării nu mai există, dar căsătoria nu este
mai puţin validă. Cu adevărat, este greu de definit căsătoria, făcînd abstracţie de la aspectele sociale şi
morale ale instituţiei care nu are consecinţe juridice.
În continuare, formulînd definiţia căsătoriei, s-a ţinut cont că acest cuvînt desemnează o situaţie
juridică pe care o dobîndesc cei ce se căsătoresc şi un act juridic care dă naştere acestei situaţii juridice.
Ca situaţie juridică, căsătoria prezintă statutul legal al soţilor dobîndit prin încheierea actului juridic al
căsătoriei. Această situaţie, în principiu permanentă, este determinată de reglementarea legală privind
căsătoria şi există pe tot timpul cît durează căsătoria. În doctrina străină situaţia juridică a celor căsătoriţi stă
la baza conceptului precum că căsătoria este un statut pe care îl dobîndesc cei ce se căsătoresc în urma
încheierii actului juridic de căsătorie.
Ca act juridic, căsătoria înseamnă acordul de voinţă al viitorilor soţi prin care ei consimt să li se aplice
regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica. Ca excepţie, soţii pot încheia un contract
matrimonial pentru a modifica doar regimul juridic al bunurilor dobîndite de ei în timpul căsătoriei, în
limitele prevăzute de lege.
Aceeaşi noţiune de căsătorie mai este întrebuinţată în literatura de specialitate pentru a desemna
instituţia juridică ce reuneşte ansamblul normelor legale privitoare la actul juridic al căsătoriei şi statutul
juridic al soţilor.
Insumînd aceste noţiuni, putem defini căsătoria ca uniunea liber consimţită între un bărbat şi o
femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele
imperative ale legii.
Din definiţia căsătoriei şi din ansamblul prevederilor legale care o reglementează rezultă următoarele
caractere juridice ale acesteia:
– căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie (art. 48 alin. 2 Constituţia Republicii Moldova);
– căsătoria este liber consimţită. Libertatea consimţămîntului la încheierea căsătoriei este garantată
atît de voinţa persoanelor ce vor să se căsătorească, cît şi de condiţiile social-economice şi politice
din ţară. Legislaţia Republicii Moldova nu prevede nici un fel de îngrădiri bazate pe origine etnică,
rasă, naţionalitate, limbă, religie, avere, origine socială pentru încheierea căsătoriei;
– căsătoria este monogamă, deoarece ea poate fi încheiată numai de persoane care nu sînt într-o altă
căsătorie la momentul încheierii ei (art. 15 alin. 1 Codul Familiei). Monogamia este un rezultat
firesc al dragostei pe care o manifestă unul faţă de altul cei ce se căsătoresc;
– căsătoria se încheie în formele cerute de lege şi are un caracter solemn. Ea are reguli imperative
pentru încheierea ei, asupra efectelor şi la încetarea ei;

1
 – căsătoria are un caracter personal, deoarece poate fi încheiată numai în prezenţa soţilor care îşi
exprimă liberul consimţămînt;
– căsătoria are un caracter civil care se exprimă prin faptul că efecte juridice produce numai
căsătoria înregistrată la oficiile de stare civilă. Celebrarea religioasă a căsătoriei este o tradiţie care
nu produce efecte juridice;
– căsătoria se încheie pe viaţă. Desigur, aceasta este o regulă generală, deoarece cei ce se căsătoresc
au intenţia de a trăi împreună tot timpul vieţii lor, dar dacă aceasta devine imposibil măcar pentru
unul dintre soţi, legislaţia admite desfacerea căsătoriei;
– căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie;
– căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Natura juridică a căsătoriei este discutată din două puncte de vedere. Se pune întrebarea: căsătoria
este un contract sau un act juridic?
Printre adepţii poziţiei că căsătoria este un contract se numără savanţii: M. Antokol΄skaia, J.
Carbonnier, E. Ghetman, O. Ioffe, F. Terré şi alţii. La baza argumentelor ce sprijină această opinie sînt
asemănările dintre actul juridic al căsătoriei cu contract şi anume:
– încheierea căsătoriei necesită exprimarea consimţămîntului liber la fel ca şi pentru încheierea unui
contract;
– căsătoria este un act juridic bilateral, aşa cum de cele mai multe ori este şi contractul;
– exprimîndu-şi acordul la căsătorie, viitorii soţi se află pe poziţie de egalitate juridică la fel ca şi la
încheierea contractelor;
– căsătoria produce efecte juridice numai dacă este încheiată în forma prevăzută de lege la fel ca
unele din contractele civile.
Savanţii care împărtăşesc această opinie subliniază că, dacă căsătoria şi este un contract, acest contract
este deosebit – sui generis. M. Antokol’skaia menţionează că “acordul privind încheierea căsătoriei după
natura sa juridică nu se deosebeşte de contractul civil. În acea parte în care este reglementat de legislaţie şi
dă naştere la efecte juridice el este un contract”. Autoarea în continuare menţionează că în partea ce nu este
reglementată de normele de drept, căsătoria poate fi considerată de cei ce se căsătoresc ca “jurămînt dat în
faţa lui Dumnezeu, obligaţie morală sau o convenţie patrimonială”.
Într-o altă opinie (I. Filipescu, G. Lupşan, G. Matveev, A. Neceaeva, L. Pcelinţeva, V. Pînzari, V.
Reasenţev şi alţii), căsătoria este considerată un act juridic care se deosebeşte radical de contract.
Aceste deosebiri sînt:
– în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe cînd în cazul
căsătoriei ambele părţi urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii;
– rolul consimţămîntului viitorilor soţi este de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei, pe cînd la
contract părţile stabilesc, de regulă, însuşi conţinutul contractului. Cu alte cuvinte, efectele
contractului sînt determinate de părţi, în limitele stabilite de lege, în timp ce efectele căsătoriei sînt
prestabilite de lege, voinţa părţilor neavînd decît rolul de a determina aplicarea statutului legal al
căsătoriei (cu excepţia încheierii contractului matrimonial);
– contractul poate fi susceptibil de modalităţi (condiţia şi termenul), pe cînd căsătoria nu poate fi
afectată de asemenea modalităţi;
– contractele pot fi încheiate prin reprezentare, căsătoria însă este un act juridic strict personal şi
poate fi încheiată doar în prezenţa viitorilor soţi;
– fiind rezultatul unui mutuus consensus, contractul poate înceta prin acordul de voinţă al părţilor în
sens opus mutuus dissensus, căsătoria însă nu poate lua sfîrşit doar prin simplul acord al soţilor,
fiind necesară intervenţia autorităţii publice;
– în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte cere rezoluţiunea, pe cînd
căsătoria poate fi desfăcută doar prin divorţ, în condiţiile legii;
– nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale celorlalte acte
juridice.

2
 § 2. Condiţiile de fond ale căsătoriei

Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sînt acele circumstanţe care trebuie să existe în
momentul încheierii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca aceasta să fie
valabilă, adică să producă efecte juridice.
Această definiţie caracterizează condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei în sens restrîns sau
condiţii pozitive. În sens larg, condiţiile de fond cuprind condiţiile pozitive şi condiţiile negative, adică
impedimentele la încheierea căsătoriei. Lipsa condiţiilor pozitive şi prezenţa impedimentelor determină
imposibilitatea încheierii căsătoriei.
Condiţiile de fond la căsătorie sînt:
a) diferenţa de sex;
b) vîrsta matrimonială;
c) consimţămîntul la căsătorie;
d) comunicarea reciproca a stării sănătăţii a viitorilor soţi.

a) Diferenţa de sex. Această condiţie este expres stipulată în textul mai multor articole ale Codului
Familiei (art. 2, 11, 15) şi Constituţiei (art. 48 alin. 2), din care rezultă că căsătoria se poate încheia numai
între persoane de sex diferit, femeie şi bărbat. Căsătoriile încheiate între persoanele de acelaşi sex permise
de legislaţia unor ţări (Islanda, Belgia, Suedia, Danemarca, Olanda etc.) în Republica Moldova nu sînt
admise.
Sexul viitorilor soţi se stabileşte conform certificatului de naştere al fiecăruia dintre ei, care conţine o
rubrică în acest sens.
b) Vîrsta matrimonială. Potrivit art. 14 Codul Familiei, vîrsta matrimonială sau minimă la căsătorie
este de 18 ani.
Vîrsta matrimonială stabilită de legislaţie pentru încheierea căsătoriei are la bază raţiuni de ordin
biologic, psihic, moral şi social.
Raţiunea de ordin biologic se lămureşte prin faptul că pentru a încheia o căsătorie orice persoană
trebuie să ajungă la vîrsta pubertăţii, să aibă capacitatea de procreare, pentru a naşte copii sănătoşi şi pentru
ca naşterea să nu dăuneze sănătatea femeii.
Din punct de vedere psihic şi moral, vîrsta minimă de căsătorie este stabilită pentru ca viitorii soţi să
fie în măsură să înţeleagă ce înseamnă o căsătorie şi să-şi asume în mod conştient drepturile şi obligaţiile de
soţi şi să poată crea o relaţie de familie de la bun început.
Considerentul de ordin social al stabilirii unei vîrste minime de căsătorie are scopul de a asigura un
consimţămînt conştient, liber şi personal al viitorilor soţi.
Legea nu stabileşte vîrsta maximă de căsătorie, deci ea este posibilă la orice vîrstă, chiar şi în extremis
momentis. Astfel de căsătorii se încheie, de fapt, pentru a legaliza nişte relaţii de familie demult existente.
La fel nu este prevăzută de Codul Familiei diferenţa de vîrstă dintre viitorii soţi, ceea ce înseamnă că
căsătoria se poate încheia oricare ar fi diferenţa de vîrstă dintre bărbat şi femeie.
Articolul 14 alin. 2 Codul Familiei permite ca, pentru motive temeinice, să fie redusă vîrsta de
căsătorie, dar nu mai mult decît cu doi ani. Motivele temeinice nu sînt arătate în legislaţie. Avînd în vedere
practica aplicării legislaţiei în domeniul încheierii căsătoriei, printre acestea am putea menţiona: graviditatea
femeii, naşterea unui copil, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi şi alte cazuri în care administraţia publică
locală de la domiciliul celor ce vor să se căsătorească va hotărî că există motive temeinice.
Cererea pentru micşorarea vîrstei de căsătorie o pot depune cei ce vor să se căsătorească cu acordul
părinţilor minorului. La cerere trebuie să fie anexate documente ce confirmă existenţa unui motiv
temeinic.
Autoritatea administraţiei publice locale, examinînd cererea, poate acorda dispensa de vîrstă pentru
încheierea căsătoriei sau, în lipsa motivelor temeinice, poate refuza acordarea acesteia.
Hotărîrea administraţiei publice locale privind refuzul acordării dispensei de vîstră minorului ce vrea
să se căsătorească poate fi atacată în instanţa de judecată în ordinea prevăzută de legislaţia procesual civilă
(art. 277-278 Codul de Procedură Civilă).
c) Consimţămîntul la căsătorie este esenţa căsătoriei. Articolul 11 alin. 1 Codul Familiei prevede că
pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul:

3
 – reciproc;
– neviciat;
– exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi al femeii care se căsătoresc.
Consimţămîntul la căsătorie trebuie să fie reciproc, ceea ce presupune răspunsul afirmativ al femeii şi
al bărbatului la întrebările funcţionarului de stare civilă adresate fiecăruia dintre ei în vederea acordului de a
se căsători unul cu altul.
Consimţămîntul trebuie să fie liber, ceea ce înseamnă lipsa viciilor de consimţămînt, şi anume a erorii,
dolului şi violenţei.
Eroarea constă într-o reprezentare falsă a realităţii la încheierea unei căsătorii. Constituie viciu de
consimţămînt atunci cînd se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ.
Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a viitorului soţ prin mijloace viclene, în scopul de a-l
determina să încheie actul de căsătorie. Dolul, fiind o eroare, cuprinde un element subiectiv şi un element
obiectiv, adică mijloacele viclene folosite pentru a provoca eroarea. Domeniul de aplicare a dolului este mai
intens decît al erorii.
Violenţa constă în constrîngerea fizică sau morală a viitorului soţ în scopul de a-i provoca teamă şi de
a-l determina să încheie actul de căsătorie. Violenţa cuprinde un element obiectiv (constrîngerea) şi un
element subiectiv (teama insuflată) şi ca rezultat – lipsa libertăţii la exprimarea consimţămîntului.
Consimţămîntul trebuie să fie exprimat personal şi necondiţionat de către viitorii soţi.
Legislaţia în vigoare exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare, ceea ce înseamnă că
viitorii soţi trebuie să fie prezenţi la oficiul de stare civilă pentru a-şi da consimţămîntul la căsătorie.
Confirmînd principiul căsătoriei liber consimţite, viitorii soţi trebuie să fie conştienţi de acţiunile pe care le
săvîrşesc, de efectele care apar în urma încheierii căsătoriei şi, deci, trebuie să-şi exprime consimţămîntul
fără ca acesta să fie legat de vreo oarecare condiţie importantă sau mai puţin importantă.
d) Comunicarea stării sănătăţii. Conform art. 11 alin. 2 Codul Familiei persoanele care doresc să se
căsătorească sînt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor. Comunicarea reciprocă a stării
sănătăţii se realizează prin anexarea certificatului medical prenunţial al fiecăruia dintre viitorii soţi la
declaraţia de căsătorie (art. 34 din Legea privind actele de stare civilă).
Articolul 13 alin. 1 Codul Familiei dispune că persoanele care doresc să se căsătorească, la solicitare, pot
efectua un examen medical gratuit. Scopul acestui examen este determinat de Legea privind drepturile
copilului (art. 15) şi Legea ocrotirii sănătăţii (art. 46) şi constă în ocrotirea sănătăţii viitorilor soţi şi a
urmaşilor lor.
Examinarea medicală se petrece în conformitate cu Ordinul cu privire la organizarea examenului
medical al persoanelor care doresc să se căsătorească aprobat prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 954/446
din 28.09.2012 şi ordinul Ministerului Justiţiei nr. 890 din 28.09.2012. Conform acestui ordin, organele de
stare civilă, la depunerea declaraţiei de căsătorie, eliberează îndreptare către instituţiile medicale teritoriale
pentru examenul medical care include:
– examenul clinic la medicul de familie;
– măsurarea tensiunii arteriale;
– examinarea pielii,ganglionilor limfatici glandei tiroide, glandei mamare;
– examenul ginecologic, inclusiv citologic ecto- şi endocervical;
– hemoleucograma;
– analiza generală a urinei;
– glicemie;
– MRS/RW;
– Microradiofotografia;
În caz de strictă necesitate, pot fi implicaţi şi alţi specialişti de la Centrul Naţional de Sănătate a
Reproducerii. Dacă sînt depistate dereglări genetice care pot conduce la boli ereditare garve, atunci naşterea
copilului este contraindicată.
Articolul 13 alin. 2 Codul Familiei stipulează că rezultatul examenlui medical se comunică numai
persoanei examinate.
Din prevederile legale reiese că depistarea oricărei boli sau a agenţilor patogeni ce pot fi transmişi
copiilor nu duce la interzicerea încheierii căsătoriei, însă este necesară informaţia reciprocă a viitorilor soţi

4
în legătură cu starea lor de sănătate, pentru ca ei să poată decide asupra încheierii căsătoriei în cunoştinţă de
cauză.

§ 3. Lipsa impedimentelor la căsătorie

Impedimentele la căsătorie reprezintă acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă
împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, ele sînt condiţii negative, deoarece numai lipsa lor
determină încheierea unei căsătorii valabile.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate în funcţie de persoanele între care ele există în: absolute şi
relative.
Impedimentele absolute sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă
persoană ca existenţa unei căsătorii nedesfăcute, lipsa capacităţii de exerciţiu.
Impedimentele relative sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o
anumită altă persoană. Aparţin acestei categorii rudenia, adopţia, curatela.
Codul Familiei în art. 15 face o enumerare a impedimentelor pe care le vom prezenta în continuare.
a) Nu poate fi încheiată căsătoria între persoanele dintre care cel puţin una este deja căsătorită. Acest
impediment reprezintă conţinutul principiului monogamiei care stă la baza căsătoriei şi familiei. Prin “altă
căsătorie” se înţelege căsătoria legală înregistrată la oficiul de stare civilă. Concubinajul, nefiind reglementat
de legislaţia statului nostru, nu produce efecte juridice şi din punct de vedere juridic nu este impediment la
căsătorie. Deci, se pot căsători numai persoanele care nu au fost niciodată căsătorite sau cele care au încheiat
o căsătorie dar aceasta a fost desfăcută, declarată nulă sau a încetat în urma decesului sau declarării pe cale
judecătorească a decesului unuia dintre soţi.
b) Rudenia. Se interzice încheierea căsătoriei între rude în linie dreaptă ascendentă şi descendentă pînă
la al IV-lea grad inclusiv, cum ar fi bunicul cu nepoata, străbunicul cu strănepoata, de asemenea între fraţi şi
surori, inclusiv cei care au un părinte comun.
Acest impediment are la bază consideraţii de ordin biologic, deoarece uniunile dintre rude apropiate nu
asigură descendenţi sănătoşi şi de ordin moral, deoarece astfel de uniuni ar avea o influenţă nefavorabilă
asupra vieţii de familie.
Încălcarea impedimentului de rudenie se numeşte incest şi este sancţionat de art. 201 Cod Penal.
Rudenia constituie un impediment la căsătorie, indiferent dacă este din căsătorie sau din afara
căsătoriei. În privinţa rudeniei din afara căsătoriei, se pune întrebarea dacă, pentru a fi impediment la
căsătorie, este necesar să fie constatată în mod legal sau este suficient ca aceasta să existe în fapt. S-a decis
că, deoarece cauza pentru care rudenia este impediment la căsătorie este legătura de sînge care există de
fapt, rudenia constituie impediment la căsătorie fie că a fost, fie că nu a fost legal constatată. Astfel, dacă
fiul şi fiica, născuţi în afara căsătoriei de mame diferite au acelaşi tată, ei sînt în gradul de rudenie prohibit
de lege pentru încheierea căsătoriei, indiferent de faptul că paternitatea nu a fost stabilită (fie că nu s-au
adunat probele necesare, fie că mamele copiilor nu s-au adresat în instanţa de judecată cu o cerere privind
stabilirea paternităţii).
Afinitatea, fiind izvor al raporturilor de familie, nu constituie impediment la încheierea căsătoriei.
c) Adopţia. În urma actului juridic de adopţie între adoptat şi adoptator se stabilesc raporturi de rudenie
civilă asimilată de lege cu rudenia de sînge. Reieşind din conţinutul acestora, Codul Familiei prevede că nu
poate fi încheiată căsătoria între:
– adoptat şi adoptator;
– adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă pînă la al II-lea grad inclusiv.
Aşadar, adoptatul nu se poate căsători cu bunicul şi nici cu nepotul de fiu sau fiică a adoptatorului. La fel,
adoptatul nu se poate căsători cu copiii adoptatorului, deoarece aceştea sînt rude gradul întîi cu părintele său
care este în acelaşi timp şi adoptator. Această interdicţie este îndreptăţită prin raţiunea de ordin moral. Şi
anume scopul oricărei adopţii este acordarea copilului lipsit de grijă părintească a unei familii în care el să
fie crescut şi educat ca un copil de provenienţă. În urma adopţiei între adoptat şi adoptator se stabilesc relaţii
ca între părinţi şi copii şi ar fi imoral ca între ei să se formeze alte sentimente şi alte relaţii.
d) Curatela. Articolul 15 Codul Familiei dispune că se interzice încheierea căsătoriei între curator şi
persoana minoră de sub curatela acesteia, în perioada curatelei. Acest impediment se întemeiază pe
consideraţii de ordin moral, deoarece curatorul are datoria de a ocroti minorul, de a-şi da consimţămîntul la

5
încheierea actelor juridice de către minor, de a se îngriji de sănătatea şi educaţia lui, de a-i asigura instruirea
înlocuind într-o mare măsură părinţii. Între minor şi curator se stabilesc relaţii de încredere şi de aceea
anume în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor minorului aceste relaţii nu trebuie influenţate defavorabil
de posibilitatea existenţei unor relaţii conjugale între ei. Impedimentul respectiv este limitat în timp şi
acţionează numai pînă la data cînd minorul împlineşte majoratul.
e) Lipsa capacităţii de exerciţiu. Aici sînt importante două momente, şi anume: capacitatea persoanei
de a conştientiza importanţa juridică a acţiunilor sale la încheierea căsătoriei şi consecinţele lor, pe de o
parte şi posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile şi realiza drepturile sale care reies din calitatea de soţ, pe de
altă parte. Deci, după cum reiese din prevederile art. 15 Codul Familiei, căsătoria nu poate fi încheiată între
persoanele dintre care cel puţin în privința uneia este instituită o măsură de ocrotire judiciară (ocrotire
provizorie, curatelă sau tutelă ) și lipsește autorizarea prevăzută de lege la încheierea căsătoriei.
În legislaţie nu este reglementat cazul cînd unul dintre viitorii soţi este lipsit vremelnic de facultăţile
mintale. În doctrină se susţine că “el nu poate încheia căsătoria cît timp nu are discernămîntul faptelor sale.
În momentele de luciditate el poate încheia căsătoria”.
Aici mai putem menţiona că interdicţia de a se căsători, stabilită de Codul Familiei, are la bază
raţiunea că această stare de tulburări psihice caracterizată prin boală mintală sau deficienţe mintale este
incompatibilă cu finalitatea şi scopul căsătoriei.
f) Căsătoria nu poate fi încheiată între persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada
cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa. Raţiunea acestui impediment constă în imposibilitatea realizării actului
de înregistrare a încheierii căsătoriei, cît şi realizarea scopului căsătoriei – întemeierea unei familii, atîta
timp cît cei ce vor să se căsătorească sînt în privaţiune de libertate. Cu eliberarea unuia dintre persoane din
instituţia penitenciară, căsătoria va putea fi încheiată în ordinea prevăzută de art. 40 din Legea privind actele
de stare civilă.

§ 4. Procedura încheierii căsătoriei

Pentru a încheia o căsătorie este nevoie de a fi îndeplinite unele condiţii de formă în scopul asigurării
prezenţei condiţiilor de fond şi lipsei impedimentelor; recunoaşterii publice a căsătoriei cît şi dovada
acesteia.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi premărgătoare sau anterioare căsătoriei şi
formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei.
Formalităţile anterioare sînt declaraţia de căsătorie şi opoziţia la căsătorie. Conform art. 10 Codul
Familiei şi art. 33 Legea privind actele de stare civilă declaraţia de căsătorie se depune personal de către
viitorii soţi la organul de stare civilă de la domiciliul unuia dintre ei sau al părinţilor unuia dintre ei.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
– consimţămîntul neîndoielnic pentru căsătorie;
– declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc condiţiile de fond prevăzute de art. 11 şi 14 Codul Familiei;
– declaraţia că au luat cunoştinţă de impedimentele prevăzute la art. 15 Codul Familiei şi că acestea
lipsesc;
– declaraţia că s-au informat reciproc despre starea sănătăţii;
– date privitoare la identitatea viitorilor soţi;
– doleanţa cu privire la numele de familie pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul căsătoriei;
– date privind căsătoria anterioară, dacă viitorii soţi au mai fost căsătoriţi;
– date despre copiii comuni, dacă aceştea există.
Conform art. 34 din Legea privind actele de stare civilă la declaraţia de căsătorie se anexează actele de
identitate, certificatele de naştere, certificatele prin care se atestă trecerea controlului medical şi, după caz,
dovezile privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum şi a deciziei privind reducerea vîrstei
matrimoniale, în condiţiile art. 14 Codul Familiei.
Declaraţia de căsătorie se face numai în formă scrisă, se semnează de viitorii soţi şi se înregistrează de
către funcţionarul de stare civilă în registrul respectiv, fixîndu-se data şi ora pentru înregistrarea
căsătoriei.

6
 Declaraţia de căsătorie depusă la organul de înregistrare a actelor de stare civilă are ca scop, în afară
de cel principal – încheierea căsătoriei, anunţarea terţilor despre încheierea căsătoriei proiectate şi punerea în
mişcare, dacă este cazul, a opoziţiei la căsătorie.
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa funcţionarului de stare civilă
existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei.
În conformitate cu art. 15 alin. 2 Codul Familiei opunerea la căsătorie poate fi făcută:
– de orice persoană;
– în formă scrisă;
– cu expunerea în scris a motivelor imposibilităţii încheierii căsătoriei;
– cu anexarea dovezilor invocate.
Funcţionarul de stare civilă este obligat să verifice informaţia care se conţine în opoziţie. Dacă în
temeiul verificărilor sau al informaţiei primite găseşte că cerinţele legii nu sînt îndeplinite, refuză încheierea
căsătoriei. Opoziţia la căsătorie urmează a fi verificată indiferent dacă persoana care a făcut-o are vreun
interes personal sau nu. Ea urmează a fi verificată chiar şi în cazul cînd nu este semnată dar conţine datele
necesare.
Opoziţia la căsătorie poate fi făcută şi de funcţionarul de stare civilă, care a constatat personal că
există impedimente la încheierea căsătoriei prin întocmirea unui proces-verbal şi refuzul scris pentru
încheierea căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie se poate face în perioada de timp cuprinsă între data depunerii declaraţiei de
căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.
În conformitate cu art. 12 Codul Familiei şi art. 35 Legea privind actele de stare civilă încheierea
căsătoriei se face în termen de o lună de la data depunerii declaraţiei de căsătorie la oficiul de stare civilă.
Curgerea termenului de o lună începe în ziua următoare după depunerea declaraţiei. Dacă ultima zi a
termenului de o lună este ziua de duminică sau o zi care în conformitate cu legea în vigoare este zi de
odihnă, încheierea căsătoriei se stabileşte pentru ziua de lucru prima după ziua de odihnă.
Termenul de o lună de zile poate fi redus la cererea persoanelor care doresc să se căsătorească de către
şeful oficiului de stare civilă. Reducerea termenului se poate face în cazuri excepţionale (art. 12 alin. 2
Codul Familiei). Legislaţia în vigoare nu defineşte aceste cazuri, menţionîndu-se doar cîteva din ele ca
exemplu. De aici conchidem că şeful oficiului stare civilă este în drept să reducă termenul de o lună de zile
conform propriilor convingeri, analizînd situaţia concretă şi reieşind din practica care s-a creat în acest
domeniu. Astfel, reducerea termenului de încheiere a căsătoriei este posibilă în cazurile: unui pericol pentru
viaţa unuia sau a ambilor viitori soţi, graviditatea miresei, naşterea copilului în urma concubinajului,
necesitatea plecării unuia dintre viitorii soţi într-o deplasare de serviciu peste hotare care nu poate fi amînată
etc. Toate aceste temeiuri urmează să fie confirmate printr-o cerere depusă de viitorii soţi cu anexarea
documentelor necesare. De exemplu, graviditatea se confirmă printr-un certificat medical, naşterea unui
copil – prin certificatul de naştere al copilului, deplasarea – prin foaia de deplasare.
Termenul de încheiere a căsătoriei poate fi redus la maximum şi căsătoria încheiată în ziua depunerii
declaraţiei de căsătorie.
Încheierea căsătoriei este un eveniment solemn şi, de cele mai dese ori, este sărbătorit public, respectiv
şi cei ce se căsătoresc pot pretinde ca aceasta să aibă loc într-o zi anumită. În acest scop, legislaţia (art. 12
alin. 3 Codul Familiei) permite majorarea termenului pentru încheierea căsătoriei pînă la două luni de la data
depunerii declaraţiei de căsătorie. Pentru aceasta nu este necesar de a depune careva acte adăugătoare, este
de ajuns dorinţa celor ce vor să se căsătorească şi acordul şefului oficiului de stare civilă care stabilesc în
comun data şi ora pentru încheierea căsătoriei.
Căsătoria se încheie de către organul de stare civilă în a cărui rază teritorială domiciliază unul dintre
viitorii soţi sau părinţii acestora (art. 32 din Legea privind actele de stare civilă). Căsătoria se poate încheia
în afara sediului organului de stare civilă (acasă, la spital etc.) dacă, din motive temeinice, unul dintre viitorii
soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta personal la organul de stare civilă. Locul unde s-a încheiat
căsătoria (cu adresa concretă) precum şi motivele se vor indica în actul de căsătorie la rubrica “Menţiuni”.
Pînă la momentul fixat pentru încheierea căsătoriei cei ce au depus declaraţia pot refuza să se
căsătorească. Refuzul de a încheia căsătoria nu produce careva efecte juridice pentru persoanele care au
depus declaraţia de căsătorie, deoarece încetează numai raportul administrativ dintre persoane şi oficiul de
stare civilă, iar raportul de căsătorie nici nu a luat naştere.

7
 În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei funcţionarul de stare civilă procedează în felul următor:
– identifică viitorii soţi;
– constată că sînt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea căsătoriei;
– constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea nu sînt întemeiate;
– aduce la cunoştinţă viitorilor soţi drepturile şi obligaţiile lor de soţi şi de părinţi;
– ia consimţămîntul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
– declară căsătoria încheiată şi întocmeşte actul de căsătorie care se semnează de viitorii soţi şi de
funcţionarul de stare civilă;
– eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Aricolul 35 alin. 4 din Legea privind actele de stare civilă prevede că căsătoria se încheie în prezenţa
viitorilor soţi, de aceea aceştea sînt obligaţi să fie prezenţi în faţa funcţionarului de stare civilă, la sediul
oficiului de stare civilă pentru a-şi da consimţămîntul personal şi în mod public. Alineatul cinci al aceluiaşi
articol prevede că la dorinţa viitorilor soţi căsătoria se oficiază în mod solemn.
După cum s-a menţionat, pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voinţă al viitorilor soţi.
Acest acord este exprimat de două ori: 1) la depunerea declaraţiei de căsătorie la organul de înregistrare a
actelor de stare civilă; 2) în procedura încheierii căsătoriei în faţa funcţionarului de stare civilă, acest acord
fiind întărit prin semnătura celor ce se căsătoresc în actul de căsătorie.
Acordul de voinţă al viitorilor soţi dat în momentul încheierii căsătoriei şi întocmirea actului de
căsătorie formează componenţa juridică a momentului din care ia naştere raportul juridic de căsătorie.
Dacă nu este respectat măcar unul din elementele încheierii căsătoriei, aceasta se consideră că nici nu a
fost încheiată. De exemplu, căsătoria a fost încheiată nu la oficiul de stare civilă şi nici la primărie, dar într-o
instituţie care conform legii nu are atribuţii în acest domeniu. La fel, cununia religioasă nu produce efecte
juridice şi se consideră că o astfel de căsătorie nici nu a existat.
Legislaţia în vigoare prevede unele cazuri neordinare de înregistrare a căsătoriei. Astfel, art. 39 din
Legea privind actele de stare civilă prevede: “Persoanele care s-au aflat în relaţii de căsătorie consensuală în
perioada de pînă la 8 iulie 1944 le pot legaliza prin încheierea căsătoriei în modul stabilit” în acest caz
căsătoria se va considera valabilă de la data menţionată de persoanele în cauză în declaraţia de căsătorie.
Data întemeierii căsătoriei consensuale se înscrie la rubrica “menţiuni” din actul de căsătorie şi pe cîmpul de
jos al certificatului de căsătorie. În cazul în care una dintre persoanele care s-au aflat în relaţii de căsătorie
consensuale pînă la 8 iulie 1944 a decedat sau a fost dată dispărută în timpul războiului, căsătoria poate fi
înregistrată numai pe baza unei hotărîri judecătoreşti privind constatarea existenţei unor asemenea relaţii
între persoanele respective, cu indicarea datei în care au început. La rubrica “menţiuni” din actul de căsătorie
se înscriu şi datele cu privire la hotărîrea judecătorească. În toate aceste cazuri înregistrarea căsătoriei are loc
la oficiul de stare civilă.
Articolul 40 al Legii privind actele de stare civilă reglementează încheierea căsătoriei cu o persoană
condamnată sau arestată. În acest caz căsătoria se încheie în modul stabilit de legislaţie, de către funcţionarul
organului de stare civilă din raza teritorială a penitenciarului sau izolatorului de anchtă penală, în incinta
instituţiei respective. Data, ora şi locul încheierii căsătoriei se coordonează în prealabil cu administraţia
penitenciarului sau cu anchetatorul care execută dosarul.