UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PENAL

ILIESCU ALINA

,, REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ÎNCETĂRII

CĂSĂTORIEI”
0421.1 – DREPTUL FAMILIEI

Teză de licență

Șef Departament: _________________ Grosu Vladimir,

(semnătura) Doctor în drept, conferențiar universitar

Conducător științific: _________________ Pascaluță Felicia,

(semnătura) Doctor în drept, conferențiar universitar

Autorul: __________________

(semnătura)

CHIȘINĂU - 2020
1
 LISTA ABREVIERILOR

CF Codul Familiei

RM Republica Moldova

CSJ Curtea Supremă de Justiție

CPC Cod procedură civilă

2
Art. Articol

Al. Aliniat

Lit. Litera

Vs. Versus

Cap. Capitol

INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei cercetate:
Constituind unitatea fundamentală de organizare a societăţii, familia a reprezentat şi
continuă să reprezinte o temă delicată de reflexie şi analiză a spiritualităţii umane, a politicii
sociale, dar şi a mai multor domenii ştiinţifice: sociologia, medicina, psihologia, ştiinţele juridice
etc., fiecare propunându-şi să surprindă, dintr-o perspectivă specifică, dimensiunile, dinamica şi
funcţiile grupului familial.
Familia are un rol deosebit de important în opera de formare a omului. Pe lângă faptul că,
într-un anumit fel, toţi oamenii se află cuprinşi în cadrul unor relaţii de familie şi, deci, în situaţia
3
de a primi influenţa educativă a acesteia, familia reprezintă, pentru educaţia tinerei generaţii,
prima şi cea mai importantă etapă, a cărei înrâurire se răsfrânge puternic asupra întregii
dezvoltări ulterioare a personalităţii copiilor. Pentru ca familia să-şi poată îndeplini cu toată
eficienţa funcţia sa educativă (alături de alte funcţii importante), societatea îi acordă sprijin prin
cele mai diverse mijloace.
Unul dintre drepturile fundamentale de care se bucură fiinţa umană este acela de a se
căsători. Exercitarea acestui drept conduce la realizarea unui alt drept fundamental recunoscut
persoanei, respectiv acela de a-şi întemeia o familie. Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia
o familie sunt strâns legate între ele, cel de-al doilea analizânduse, în general, ca un corolar al
primului. Încheierea unei căsătorii ocupă locul central în constituirea unei familii, dar aceasta nu
înseamnă însă că dreptul de a întemeia o familie este condiţionat de dreptul la căsătorie.
Căsătoria constituie, de bună seamă, izvorul de căpetenie al legăturilor care se stabilesc
între membrii unei familii, considerată ca celulă de bază a societăţii noastre, de vreme ce aceasta
este alcătuită, în primul rând, din soţi şi, numai apoi, din cei între care există legătura de sânge a
rudeniei, care rezultă din faptul că ei descind, prin filiaţie, unii dintr-alţii ori dintr-un strămoş
comun, iar numai cu efecte juridice restrânse pot fi consideraţi că fac parte din familie cei între
care se nasc, prin căsătorie, legături de afinitate şi, anume, între fiecare dintre soţi şi rudele
celuilalt.
Căsătoria, creație a biologiei naturale şi sociale este, ca instituţie civilă, o invenţie relativ
recentă. Abia pe la sfârşitul secolului XVIII, eliberată de „povara” sacralităţii, a fost trecută sub
tutelă etatică şi luată în inventar juridic. Expusă de-acum intervenţionismului normativ mai mult
sau mai puţin inspirat, operaţiunea juridică definită ca „uniune liber consimţită dintre un bărbat şi
o femeie realizată în scopul întemeierii unei familii” a suportat schimbări şi influenţe aşezate,
toate, sub semnul nevoii de a „ține pasul cu vremurile”, fie că „pasul” era înainte sau înapoi.
Urmările acordului de voințe ce-ar voi să unească destine se etalează schematic într-un
algoritm de drepturi şi obligaţii în relaţia dintre soţi, precum şi în relaţia dintre ei, ca părinţi, şi
copiii lor, o combinaţie de „ce/cât mi se cuvine ce/cât mi se poate pretinde” care să rupă,
preventiv şi punitiv, monotonia normalităţii ce s-ar insinua între momentul gestului primar -
uniunea consensuală - şi, fatalmente, cel final încetarea căsătoriei, disoluţia acesteia
Instituţia căsătoriei are, din punct de vedere al dreptului familiei, o importanţă deosebită.
Ea nu este, decât rezultatul unei lungi evoluţii, prin care uniunea liber consimţită între un bărbat
şi o femeie încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie şi
reglementată de normele imperative ale legii, fiind transformată într-o instituţie respectată şi
stabilă. Legea vede căsătoria cu multă favoare şi o socoteşte în principiu, ca o uniune definitivă,
ce nu încetează decât prin decesul unuia dintre soţi, şi poate fi desfăcută, în cazuri excepţionale,
4
prin divorţ, legiuitorul prevăzând în materie de divorţ o serie de măsuri destinate a împiedica pe
cât se poate desfacerea anticipată a căsătoriilor.
Din punctul de vedere al dreptului civil, instituţia căsătoriei are o importanţă covârşitoare.
Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi şi obligaţii,
completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoţeşte şi adesea întregeşte
implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.
Despre procesul încetării relațiilor de căsătorie ne-am propus să vorbim, aşa cum este
astăzi reglementat în legislaţia Republicii Moldova. Identică în elementele sale juridic-esenţiale,
încetarea căsătoriei, în oricare din accepţiunile sale act juridic sau instituţie, este totuşi diferită în
nuanţele detaliului. Trebuie să o spunem din capul locului că lucrarea de faţă nu este un studiu
premeditat-comparativ, ci mai curând o analiză juridică fără multe interpretații teoretice a
disoluţiei căsătoriei ca modalitate voliţională de a pune capăt acesteia.
Motivul pentru care am selectat această temă de cercetare este dictat de faptul că în
domeniul ştiinţelor juridice, terminologia este una foarte bogată şi de multe ori unele noţiuni, ce
par îndeobşte cunoscute, au în domeniul dreptului accepţiuni diferite faţă de cele utilizate în
limbajul cotidian. În ceea ce priveşte terminologia utilizată de către legiuitor în materia încetării
relaţiilor de căsătorie, uneori apar confuzii, în sensul că se confundă desfiinţarea, încetarea şi
desfacerea căsătoriei.
Acestea sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se poate pune capăt unei căsnicii,
fiecare instituţie având însă o structură juridică proprie, un mod specific de operare şi efecte
specifice. Dar, chiar dacă instituţiile menţionate supra sunt diferite în conţinut, ele au aceeaşi
finalitate, şi anume: duc la încetarea relaţiilor de căsătorie.
După cum rezultă din dispoziţiile legale, la baza destrămării căsătoriei stau fie cauze
naturale, obiective dar şi subiective, care fac ca aceasta să ia sfârşit, precum şi cauze care prin
excelenţă au caracter judiciar.
Codului familiei reglementează distinct modurile de încetare a raporturilor de căsătorie
care, prin cauzele care le generează, condiţiile specifice de operare şi efectele produse, au ca
efect nulitatea, încetarea sau desfacerea căsătoriei. Cum deja am menţionat, legislaţia Republicii
Moldova deosebeşte încetarea căsătoriei de desfacerea acesteia. Astfel, alin.(1) art.33 C.fam.
prevede: „Căsătoria încetează în urma decesului sau a declarării pe cale judecătorească a
decesului unuia dintre soţi”.
După cum rezultă din dispoziţiile legale citate, în aceste cazuri, căsătoria încetează de
drept. Practic, legislaţia civilă a Republicii Moldova prevede că declararea judecătorească a
morţii unei persoane produce aceleaşi efecte juridice, ca şi moartea fizic constatată. Astfel, în
cazul declarării decesului unuia dintre soţi, căsătoria, fiind un act juridic bilateral intuitu
5
personae, încetează ca şi în cazul decesului unuia dintre ei. Încetarea căsătoriei va produce efecte
numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut (ex tunc).
Pentru a asigura stabilitatea familiei, legea reglementează riguros condiţiile de fond şi de
formă ale căsătoriei, căci numai familia întemeiată pe căsătorie beneficiază de ocrotire şi
generează drepturi şi obligaţii personale şi patrimoniale între soţi. Încetarea căsătoriei intervine
ca o sancţiune a nerespectării unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege pentru
valabilitatea actului juridic al căsătoriei și totodată ca un remediu, soluție, ca rezultat al unor
circumstanțe de ordin natural precum moartea soțului.
Dată fiind importanţa pe care o prezintă căsătoria, ca bază a familiei, şi gravitatea
deosebită a consecinţelor pe care le implică desfiinţarea ei, prin lege au fost reglementate unele
dispoziţii cu privire la modurile de desfacere a căsătoriei ca urmare a existenței unor
circumstanțe care fac imposibilă condinuarea relațiilor de soț-soție.
Aceste derogări se referă, pe de o parte, la cauzele de nulitate, al căror număr este mai
redus, iar pe de altă parte, la consecinţele nulităţii, care sunt atenuate.
Tot astfel, principiul stabilităţii căsătoriei şi ocrotirea intereselor copiilor, impun ca
desfiinţarea acesteia să nu fie pronunţată decât numai atunci când un text de lege o ordonă, în
mod expres, sau când interesul general apărat prin dispoziţia legală ce a fost încălcată impune în
mod neîndoielnic acest lucru.
În consecinţă, încheierea actului juridic al căsătoriei este guvernată atât de principiul
legalităţii, cât şi de cel al stabilităţii acesteia, cele două principii îmbinându-se armonios.
Astfel, în cadrul acestei cercetări științifice, vom efectua analiza reglementărilor juridice
referitor la modurile încetării și desființării căsătoriei ținând cont de faptul că legea le
reglementeazî atât ca remediu cât și ca o sancțiune a relației de căsătorie..
Scopul și obiectivele cercetării:
Familia a fost şi rămâne elementul natural şi fundamental al societăţii. Statul protejează şi
ocroteşte familia care este leagănul educaţiei copiilor şi dezvoltării multilaterale a fiecărei
personalităţi. Orice persoană care a atins vârsta matrimonială poate liber încheia căsătorie şi
forma o familie. Si tot la fel fiecare persoană poate cere desfacerea căsătoriei atunci când
convieţuirea în familie a devenit imposibilă pentru ea. Având în vedere importanţa familiei,
responsabilitatea membrilor ei unul faţă de altul, efectele acestei responsabilități, de multe ori
negative, asupra soţilor şi copiilor, legiuitorul reglementează strict ordinea desfacerii căsătoriei.
Modalităţile de desfacere a căsătoriei sunt prevăzute în Codul familiei, Legea privind actele de
stare civilă şi Codul de Procedură Civilă.

6
 Analiza prevederilor legale, în scopul respectării stricte ale acestora, cât şi expunerea
unor opinii privind divorţul şi luarea măsurilor în scopul preîntâmpinării acestuia şi întărirea
familiei au stat la baza elaborării prezentei cercetări.

Gradul de investigație al temei:

Gradul de investigație al temei constă în analiza juridico – penală a infracțiunii violare de
Metodele de cercetare:
Ca urmare a efectuării lucrării în cauză am utilizat următoarele metode de cercetare
științifică, și anume:
Metoda sistemică - ca principală modalitate de abordare, prin care a fost expusă
problematica raporturilor juridice de încetare a căsătoriei;
Metoda logică - ca parte indispensabilă a celei sistemice, care a permis formularea și
utilizarea unor legități și judecăți logice de valoare.
Metoda comparativă - utilizată în scopul proliefării unor tehnici diferite de abordare a
tematicii în legislația unor state.
Metoda istorică – abordarea conceptului instituției încetării căsătoriei prin prisma
dezvoltării continuie a societății, a metodelor de realizare a acestei proceduri.
Cuvintele cheie
desfiinţarea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, încetarea căsătoriei, nulitatea căsătoriei
divorţul, soţul, instanţa de judecată, copil minor, bunuri, mediere, căsătorie, declarație de divorț,
certificat de divorț
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE, CORELAȚIA ÎNTRE ÎNCETAREA,
DESFACEREA ȘI DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI
1.1Considerații generale privind încetarea și modurile de încetare a căsătoriei
Prin încetarea căsătoriei înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre soţi izvorîte din
căsătoria legală în urma survenirii anumitor fapte juridice.
Conform art. 33 Codul Familiei aceste fapte juridice sînt: a) decesul unuia dintre soţi; b)
declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi; c) desfacerea căsătoriei prin
divorţ.
Termenii „desfacerea căsătoriei" şi „divorţul" sînt utilizaţi atît de legislaţie, cît şi de practica
judiciară ca sinonime şi înseamnă încetarea căsătoriei legale în timpul vieţii soţilor.
În ceea ce priveşte terminologia în materia încetării relaţiilor de căsătorie, uneori apar
confuzii, în sensul că se confundă desființarea, încetarea şi desfacerea căsătoriei. Acestea sunt
7
mijloacele prevăzute de lege prin care se poate pune capăt unei căsnicii, fiecare instituţie având o
structură juridică proprie, un mod specific de operare şi efecte specifice, dar, chiar dacă
instituţiile menţionate diferă ca şi conţinut, au aceeaşi finalitate şi, anume: duc la încetarea
relaţiilor de căsătorie.
După cum rezultă din dispoziţiile legale, la baza destrămării căsătoriei stau cauze naturale,
obiective, dar şi subiective, care fac să ia sfârşit aceasta, precum şi cauze prin excelenţă cu
caracter judiciar.
Astfel, prin cauzele, condiţiile specifice de admisibilitate, precum şi prin efectele sale,
divorţul se deosebeşte atât de încetarea căsătoriei, cât şi de desfiinţarea acesteia.
Codul Familiei al Republicii Moldova în art. 33 prevede: ,,(1) Căsătoria încetează în
urma decesului sau a declarării pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soți.
(2) Căsătoria poate înceta prin divorț(desfacere), în baza cererii unuia sau ambilor soți ori a
tutorelui soțului declarat incapabil”
Atât desfacerea cât şi încetarea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil încheiate
ale cărei efecte se sting pentru viitor, însă similitudinile, din acest punct de vedere, se opresc aici,
fiindcă, în vreme ce divorţul este urmarea manifestării de voinţă a unuia sau a ambilor soţi care
nu mai consideră posibilă continuarea relatiilor de căsătorie, încetarea căsătoriei are loc
independent de vreo manifestare de voinţă, din cauze naturale şi obiective.
Consecinţă a caracterului intuitu personae al actului juridic al căsătoriei, încetarea
căsătoriei are loc pe data decesului fizic constatat al unuia dintre soţi sau, în cazul morţii
prezumate, pe data indicată prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a decesului.
Indiferent de cauză (moarte fizic constatată sau prezumată) încetarea căsătoriei produce aceleaşi
efecte, diferite de cele ale desfacerii căsătoriei:1
- soţul supravieţuitor păstrează numele comun dobândit prin căsătorie fără a fi necesară vreo
manifestare de voinţă sau încuviinţare (judecătorească, de exemplu), iar dacă se recăsătoreşte,
acest nume poate deveni comun în căsătoria subsecventă; la desfacerea căsătoriei, soţii care au
purtat un nume comun, de regulă, îşi reiau numele avut la data încheierii căsătoriei, însă nu este
exclusă posibilitatea păstrării numelui comun, fie pentru că există învoiala soţilor în acest sens,
fie, în lipsa învoielii, pentru că, la cerere şi pentru motive temeinice, instanța a încuviinţat
continuarea purtării numelui;
- drepturile părinteşti asupra descendenţilor minori rezultaţi din căsătorie trec în întregime
asupra soţului rămas în viaţă; disoluţia căsătoriei scindează ocrotirea părintească, adică, deşi
amândoi părinţii păstrează drepturile şi îndatoririle părinteşti, le vor exercita, prin forţa
împrejurărilor, în mod inegal între ei;
1
Emese F., Pînzari V. Căsătoria în legisația României și a Republicii Moldova, Chișinău, Sfera Juridică, 2006, p. 221
8
 - comunitatea de bunuri a soţilor încetează odată cu căsătoria şi soţul rămas în viaţă, în
calitate de soţ supravieţuitor), va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunctul său
soţ. Masa succesorală, adică drepturile şi obligaţiile rămase după de cujus2, se va compune din
bunurile proprii ale soţului defunct, la care se vor adăuga cele cuvenite acestuia din comunitatea
matrimonială. Deci, la încetarea căsătoriei, din punct de vedere patrimonial, prima operaţiune de
săvârşit este aceea de a se determina partea cuvenită fiecăruia dintre soţi din masa bunurilor
comune; partea soţului decedat intră în compunerea masei succesorale, iar cea a soţului
supravieţuitor va fi culeasă de acesta în calitate de codevălmaş, de titular asupra comunităţii.
Împărţeala comunităţii se face potrivit dispozitiilor Codului familiei prevăzute pentru
desfacerea căsătoriei.
Dacă moartea unuia dintre soţi a fost declarată prin hotărâre judecătorească, data încetării
căsătoriei este cea stabilită prin actul instanţei ca fiind data morţii prezumate sau, data când
hotărârea judecătorească de declarare a decesului rămâne definitivă (art. 168 a1. 3 C. Civ al
RM). Până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, bunurile dobândite de soţul
rămas în viaţă s-au aflat sub semnul prezumţiei de comunitate; aceste bunuri îşi vor pierde
calitatea de bun comun pentru că la data dobândirii lor dobânditorul nu mai avea calitatea de soţ,
devenind, retroactiv, bunuri proprii ale soţului supravieţuitor.
Rectificarea datei morţii stabilită pe cale judiciară, va determina intervertirea retroactivă a
calităţii de bun comun în bun propriu dacă data nou fixată este anterioară celei iniţiale, sau
invers, din bun propriu în bun comun, dacă data rectificată este ulterioară celei initiale;
- obligaţia legală de întretinere între soți se stinge la data încetării căsătoriei; în cazul desfacerii
căsătoriei, în anumite condiții , această obligatie supravieţuieşte în relația dintre foştii soţi.
Desfacerea căsătoriei şi desfiinţarea căsătoriei au ca notă comună caracterul judiciar. În
ambele situaţii competenţa aparţine judecătoriei.
Deosebirile dintre cele două instituţii sunt şi mai pregnante dacă ne referim la cauzele şi
efectele lor specifice: cauza desfiinţării căsătoriei se află în legătură cu valabilitatea actului
juridic şi este anterioară sau concomitentă încheierii acestuia, în nici un caz ulterioară, chiar dacă
motivul de nulitate absolută sau relativă este descoperit mai târziu, or; cauza desfacerii căsătoriei
se află în împrejurări ulterioare încheierii actului juridic - a cărui valabilitate nu este pusă la
îndoială -, care afectează relaţiile dintre soţi, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă.
Din punct de vedere al efectelor, desfiinţarea căsătoriei, tocmai pentru că intervine cu titlu de
sancțiune, produce consecinţe mai categorice în comparaţie cu divorţul, înlăturând efectele
căsătoriei atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc) (excepţiile de la

2
de cujus, defunct, mort sau persoană decedată. Fragment dintr-o expresie latină care se referă la persoana a cărei
succesiune este deschisă.
9
retroactivitatea efectelor desfiinţării căsătoriei, căsătoria putativă şi situaţia juridică a copiilor
rezultați din căsătoria nulă sau anulată, ne sunt cunoscute), în schimb efectele desfacerii
căsătoriei se produc numai pentru viitor.
Dacă examinăm nulitatea căsătoriei în contextul reglementărilor referitoare la încheierea
şi desfacerea căsătoriei putem observa, mai întâi, că legiuitorul a conceput-o ca o „măsură
extremă”3 pe care a încercat pe cât posibil, să o evite şi, apoi că, a reglementat-o în paralel cu o
altă modalitate de disoluţiune a căsătoriei, respectiv divorţul.
Tocmai datorită faptului că nulitatea este, aşa cum a fost calificată, „o măsură extremă”,
legiuitorul a reglementat amănunţit formalităţile şi verificările prealabile încheierii căsătoriei, a
instituit solemnitatea şi publicitatea celebrării căsătoriei şi a conferit ofițerului de stare civilă
dreptul de a refuza încheierea acesteia ori de câte ori acesta va constata neîndeplinirea cerinţelor
legale (art. 15 C. fam.), indiferent dacă este vorba de cerinţe dirimante ori numai de cerinţe
prohibitive.
Acest complex de măsuri prealabile şi concomitente încheierii căsătoriei explică, printre
altele, de ce în practica instanţelor noastre de judecată cazurile de nulitate a căsătoriei sunt totuşi
neînsemnate ca pondere.
Legiuitorul a reglementat nulitatea căsătoriei în condiţiile în care a admis şi desfacerea
acesteia prin divorţ, ceea ce explică, de asemenea, raritatea cazurilor de nulitate a căsătoriei şi
efectelor care le produc.
Între cele două modalităţi prin care se pune capăt căsătoriei există unele asemănări mai
semnificative. Astfel, în ambele situaţii căsătoria ia sfârşit prin hotărâre judecătorească
pronunţată ca urmare a înaintării unei acțiuni în instanță, în momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care se pronunţă încetarea căsătoriei atât în cazul divorţului, cât şi în
cazul desfiinţării căsătoriei, între foştii soţi dispar relaţiile – drepturi şi obligaţii – legate de
calitatea de soţi.4
În ceea ce priveşte relaţiile patrimoniale dintre soţi trebuie să ţinem seama de faptul că în
cazul căsătoriei putative sunt unele reguli din materia divorţului care se aplică prin asemănare
(art. 24 alin.1 C. Familiei). De aceea numai în cazul căsătoriei putative există unele asemănări cu
divorţul .
Deosebirile între cele două instituţii se reflectă, printre altele, şi pe plan terminologic,
nulitatea căsătoriei fiind desemnată de doctrină prin sintagma „desfiinţarea căsătoriei”, iar
divorţul fiind calificat, prin însăşi textul legii, drept o „desfacere a căsătoriei”5 . Astfel
distingem mai multe deosebiri.
3
I. Reghini, Dreptul familiei, Edit. Lex,Bucureşti,1995, pag. 48.
4
I. Reghini, op. cit. 49
10
 Cauzele de nulitate absolută ori relativă în materie de căsătorie sunt determinate în mod
explicit de lege (art. 41C. fam.), în timp ce motivele de divorţ nu sunt determinate de lege,
aceasta fixând numai un criteriu general, în virtutea căruia instanţa judecătorescă va aprecia în ce
măsură au fost vătămate relaţiile dintre soţi, şi dacă continuarea căsătoriei respective mai este
posibilă.
Cauzele de nulitate a căsătoriei, odată invocate şi dovedite, impun declararea căsătoriei ca
fiind nulă sau anulabilă, după caz, fără nicio posibilitate de apreciere pentru instanţa de judecată
în ceea ce priveşte oportunitatea desfiinţării căsătoriei, fiind încălcate dispoziţii imperative ale
legii; în cazul divorţului, însă, instanţa este chemată să aprecieze temeinicia motivelor invocate,
cel puţin pentru acela dintre soţi care cere desfacerea ei.
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre „un bărbat şi o femeie, realizată în
condiţiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii şi are un statut reglementat de
norme legale imperative. Proudhon aprecia căsătoria , ca fiind „sacralitatea justiţiei, misterul viu
al armoniei universale, forma dată de însăşi natura religiei speciei umane”.
Căsătoria este o instituţie, care pentru a putea fi constituită presupune îndeplinirea unor
cerinţe legale , cerinţe, care pot să fie în cazul neîndeplinirii dirimante sau numai prohibitive în
raport cu actul căsătoriei. Putem afirma că tratând nulitatea căsătoriei suntem în domeniul
sancţiunilor, natura acestora fiind diferită, putând privi atât din punct de vedere al naturii
administrative pentru delegatul de stare civilă , al naturii penale pentru infracţiuni săvârşite în
materie de către soţi ( ne referim la declaraţiile false la căsătorie, bigamie, incest ), precum şi
sancţiuni atrase de încălcarea unor cerinţe de valabilitate pentru încheierea căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divorţul. Este adevărat că atât nulitatea cât
şi divorţul pun capăt căsătoriei, dar între aceste două instituţii există deosebiri esenţiale. Cauzele
care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege ,
anterior sau concomitent încheierii ei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc), pe când
cauzele care duc la divorţ sunt posterioare încheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată şi
produc efecte numai pentru viitor (ex nunc)6.
În continuare vorbind despre desfacere căsătoriei, adică divorțul, menționăm că este
singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate. Prin excelenţă judiciar, cu
excepţiile referitoare la legislaţia Republicii Moldova, divorţul, fie că este pronunţat la iniţiativa
unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor, stinge, din data rămânerii irevocabile

5
T. R. Popescu, Dreptul familiei – Tratat, vol. I, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1965,pag. 155.
6
Al. Bacaci, Dreptul familiei, Edit. Alma Mater, Sibiu, pag. 137-138
11
 a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în
special efectele de natură personală.
În societatea contemporană divorţul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata
divorţialităţii a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput şi mai uşor de tolerat, treptat-
treptat fiind acceptat dar fără a fi încurajat nu ca eşec, ci ca posibilă soluţie a unor relaţii
conjugale disarmonice. Atenuarea considerabilă a presiunii normelor şi obiceiurilor tradiţionale,
o oarecare indulgenţă legală manifestată prin abandonarea unora din condiţiile restrictive ale
divorţului şi, poate nu în ultimul rând, scăderea influenţei bisericii şi a religiei, au favorizat o mai
mare permisivitate în ceea ce priveşte divorţul.
Unii autori ai literaturii juridice interbelice s-au întrebat, retoric, dacă divorţul îşi are
locul într-o legislaţie bine chibzuită. 7 Evitând cu grijă apologia divorţului, reţinând ca pertinente
argumentele apărătorilor institutiei căsătoriei şi a statomiciei acesteia, reputaţii jurişti afinnau:
„Dacă, în principiu, căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă, nu credem că legea să
poată impune omului să continue traiul în comun în condiţii imposibile, căci libertatea
individuală este mai presus de lege. Nu este admis ca la adăpostul legii şi al principiului
indisolubilităţii, căsătoria să favorizeze relaţii ilicite; menţinerea unor asemenea situaţii este mai
dăunătoare interesului social decât desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său”.8
Deceniile care ne despart în timp nu au erodat justetea concluziei. Pledând şi noi în
favoarea disolubilităţii căsătoriei, ne grăbim să adăugăm că o facem cu moderaţia cuvenită.
Divorțul nu este o instituţie perfectă, ci doar „un rău necesar, căci pune capăt unui rău şi mai
grav”9. Desfacerea cu prea mare uşurinţă a căsătoriei, pentru motive mai degrabă iluzorii, ar risca
să transforme căsătoria, aflată la temelia edificiului social, într-o simplă uniune temporară.
Credem că aceasta este şi recomandarea implicită a legiuitorului, care a încredinţat instanţelor
judecătoreşti10 (iar nu altor autorităţi) dreptul de a statua asupra menţinerii sau desfacerii
căsătoriei și, în legislația procesual-civilă Republicii Moldova a instituit o procedură specială,
adaptată particularităților cauzelor cu asemenea obiect.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, divorţul înseamnă desfacerea pe cale
legală a unei căsătorii şi provine din latinescul ,divortium” sau franţuzescul „ divorse ”.11
În literatura de specialitate divorțul a fost definit de specialiştii în materie, după cum urmează:
 „divorţul este mijlocul juridic prin care se desface căsătoria, pentru motive temeinice, care fac să
nu mai fie posibilă continuarea acesteia”;12
7
Hamangiu C, Bălănescu I. Tratat de drept civil român, București, ALL, 1998, P.159
8
Hamangiu C, Bălănescu I. Op. cit. p. 235
9
Popescu T.R, Dreptul familiei. Tratat Vol.I, București, Editura didactică și pedagocică 1965, p. 245
10
Divorțul în Republica Moldova se poate obține și la oficiul de stare civilă.
11
Gureșoae I. Divorțul și efectele juridice, București, Gir Pres, p. 3
12
Hamangiu C., Bălănescu I., Op. cit. p. 233
12
 „desfacerea căsătoriei este un mijloc juridic prin care la cererea unuia dintre soţi instanţa pune
capăt existenţei căsătoriei“;13
 „ divorţul este un mod de înfăptuire a desfaceriii căsătoriei pe cale judecătorească atunci când
datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei
nu mai este posibilă ”;14
 „prin divorţ se înţelege desfacerea căsăton'ei, în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre
judecătorească, fie pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, fie pe
baza acordului de voinţă al soţilor”.15
Şirul definiţiilor poate continua.
În literatura juridică şi în legislatia diferitor ţări, sunt analizate câteva sisteme sau
concepții privind justificarea divorţului, după cum urmează:16
a) divorţul remediu, potrvit căruia, pronunţarea divorţului nu este condiţionată de culpa
unuia din soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre soţi.
Divorțul este un remediu, o soluţie pentru o situaţie care nu mai poate continua. Astfel, de
exemplu, dacă unul dintre soţi este bolnav şi s-a creat o situație care nu mai poate continua,
divorţul urmează a se pronunţa;
b) divorţul sancţiune, concepţie conform căreia divorțul se pronunţă ca o sancțiune pentru
fapta culpabilă a unuia dintre soţi. Divorțul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent. Fiind
o sancțiune pentru o faptă culpabilă, divorţul se poate pronunţa, dacă a fost cerut, chiar atunci
când continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptei săvârşite;
c) concepţia mixtă, potrivit căreia divorţul se pronunţă dacă un soț a săvârşit o faptă
culpabilă, din cauza căreia continuarea căsătoriei a devenit cu neputinţă. Această imposibilitate
poate fi apreciată mai sever ori mai puţin sever .
În literatură se vorbeşte despre încheierea pe viaţă a căsătoriei şi se susţine, că desfacerea
acesteia prin divorţ intervine în cazuri excepţionale, adică atunci, când „datorită unor motive
temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei
este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea. 17Dar, menținerea unei căsătorii nu trebuie
făcută în orice condiţii sau cu orice preţ, deoarece se poate solda cu urmări imprevizibile.
Este neîndoielnic, că, în principiu, căsătoria trebuie să aibă caracterul unei depline
statornicii; ea creează familia şi este firească creşterea copiilor în căminul părintesc,

13
Tomșa Gh., Grigore G., Șerban D., Dicționar de dreptul familiei, București, Editura științifică și pedagogică, 1984,
p. 62
14
Costin M.N, Leș I., Radu D., Dicționar de drept procesual civil, București, Editura științifică și enciclopedică, 1984,
p. 62
15
Lupșsan G., Dreptul Familiei, Iași, Junimea, 2001, p. 52
16
Filipescu I.P, Tratat de dreptul Familiei, București, Editura ALL, p. 220-232
17
Bacaci Al., Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Cluj-Napoca, Dacia, p.120
13
 supravegheați de tată şi de mamă. Este indubitabil că divorţul distruge familia şi că el
periclitează soarta copiilor. Dar este tot atât de adevărat, că, de multe ori, traiul în comun devine
imposibil şi că menţinerea forţată a căsătoriei ar fi o cauză de certuri şi de scandaluri continue,
care ar face ca situația copiilor să devină insuportabilă.18
Existenţa cotidiană demonstrează, situaţia de a fi căsătorit nu constituie o piedică pentru
întreţinerea unor legături nelegitime; menţinerea căsătoriei în asemenea condiţii poate da naştere
la cele mai grave perturbări într-o familie, atât în privinţa soţului nevinovat, cât şi a copiilor,
asupra cărora exemplul de imoralitate dat de unul din părinţi îi va pune în tristă situaţie de a-i
incrimina o vină gravă, pe când el ar fi trebuit să aibă faţă de părinte numai sentimente de
respect.
Necătând la ponderea opiniei autorilor, care critică instituţia divorţului, considerăm,
totuşi, că el corespunde unei necesităţi sociale reale. Legile trebuie făcute conform nevoilor
omeneşti. Este incontestabil, că, de multe ori, divorţul va produce o mare uşurare, deznodând o
situaţie imposibil de menţinut. După cum spun unii autori, „ divorţul este un rău necesar, căci
pune capăt unui rău şi mai grav”.19
Analiza dispoziţiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferinţa legiuitorului
pentru sistemul mixt asupra divorţului, privit deopotrivă ca remediu şi ca sancţiune: ca remediu
pentru că, datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate; ca sancţiune,
fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei implică vinovăţia unuia sau a ambilor soţi, afară de,
subliniem încă de pe acum, culpa exclusivă a soţului reclamant. În cazul divorţului prin acordul
soţilor, consimţământul mutual al acestora, exprimat stăruitor, are semnificaţia unei prezumţii
peremtorii a motivelor temeinice de divorţ, datorită cărora continuarea căsătoriei nu mai este
posibilă.
1.2 Desfacerea căsătoriei prin acordul reciproc al soților sau al unuia dintre soți
Luând în consideraţie importanţa instituţiei familiei în societate, desfacerea căsătoriei s-a
făcut şi se face sub autoritatea statului. Astfel, legislaţia în vigoare, în articolul. 35 codul
familiei, reglementează desfacerea căsătoriei sub controlul statului prin două modalităţi:
1. administrativă – prin intermediul organelor de înregistrare a actelor de stare civilă;
2. judiciară – prin intermediul instanţei judecătoreşti.
Aşa cum căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi, tot astfel şi
desfacerea ei ar trebui să fie posibilă prin acordul soţilor ceea ce e şi posibil, după cum vom
20
examina în cntinuare, cu excepţia prevederilor articolului 35 codul familiei care, limitează
18
Rădulescu S.M, Sociologia Violenței Familiei, București, Lumina Lex, 2001, p. 16
19
Filipescu I.P, Op.cit., p. 234-235
20
Codul familiei al Republicii Moldova Nr. 1316 din 26.10.2000, Publicat : 26.04.2001 în Monitorul Oficial Nr. 47-48,
art.13
14
dreptul soţului de a cere desfacerea căsătoriei în lipsa acordului soţiei, în timpul gravidităţii
acesteia şi timp de un an după naşterea copilului dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte. Chiar dacă
nu soţul mamei este tatăl nou-născutului, regula dată va trebui să fie respectată astfel, urmărindu-
se protejarea atât a femeii în peioada de gestaţie cît şi o perioadă de după naştere cât şi a
copilului de efectele negative ale trăirilor emoţionale, pe care ar putea să le producă procedura
dată.21
Limitarea dată este prevăzută şi în Codul familiei a Federaţiei Ruse în articolul 17. 22
Legislaţia actuală poate fi considerată una modernă şi reformatoare datorită instituirii
posibilităţilor divorţului pe cale administrativă atît prin acordul părţilor cît şi numai la cererea
unuia dintre ei.
Divorţul operat de organele de stare civilă presupune o procedură mai simplificată şi cu o
întindere în timp mai scurtă. Atât codul familiei 23 în art. 36 aliniatele (1) şi (2) cât şi legea
privind actele de stare civilă 24în articolul 41 alineatul (1) literele a) şi b) reglementează divorţul
la organul de stare civilă.
Divorţul pe cale administrativă poate fi de două feluri, la cererea comună a ambilor soţi
sau la cererea doar a unuia. Desfacerea căsătoriei la organul de stare civilă în baza acordului
comun al soţilor, este posibil în cazul îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:
1. Adresarea declaraţiei comune a soţilor privind divorţul - Din prevederea dată rezultă
că cererea de divorţ trebuie să fie înscrisă într-un formular tipizat unde sunt prevăzute rubrici
pentru ambele părți în care trebuie trecute date de identitate referitoare la soţii care cer divorţul.
Articolul 43 alineatul (3) din legea privind actele de stare civilă prevede: “Dacă unul
dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta personal la organul de stare civilă pentru a
depune declaraţia de divorţ, dorinţa acestuia poate fi expusă într-o declaraţie separată. În acest
caz, semnătura lui va fi autentificată de notar sau de persoana responsabilă din cadrul organului
de stare civilă de la locul aflării soţului în cauză.”25
Conform articolului 43 alineatul (2) din legea actelor de stare civilă, în declaraţia comună
de divorţ se înscriu:
a) numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul fiecăruia
dintre soţi;

21
Ciudin O., Procedura divorţului operată de organele de stare civilă în legislaţia Republicii Moldova, Buletinul
Ştiinţific al Universităţii de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul №. 1 (7), 2018, p. 2
22
Комментарий к Семейному кодексу Российской Федерации (постатейный);
http://docs.cntd.ru/document/420387600 (vizitat la data:18.10.2018 )
23
Codul familiei al Republicii Moldova Nr. 1316 din 26.10.2000, Publicat : 26.04.2001 în Monitorul Oficial Nr. 47-48,
art.13
24
Legea nr.100 din 26.04.2001 privind actele de stare civilă, Publicat : 17.08.2001 în Monitorul Oficial Nr. 97-99,
art. Nr. 765
25
Legea nr.100 din 26.04.2001.
15
 b) numele de familie de până la căsătorie al fiecăruia dintre soţi;
c) numele de familie la care se pretinde după desfacerea căsătoriei - pentru soţul care şi-a
schimbat numele de familie la încheierea acestei căsătorii;
d) datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respectiv;
e) datele de identificare ale actelor de identitate ale soţilor;
f) data depunerii declaraţiei.
2. În cazul în care între aceștia nu există neînțelegeri referitoare la partajul proprietății comune în
devălmășie - Organele de stare civilă nu sunt competente de a soluţiona litigiile ce ar putea
apărea în legătură cu partajarea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor de aceea în cazul
exitenţei lor, soţilor li se va recomnada să se adreseze instanţei cu o cerere.26
Inexistenţa litigiilor referitoare la partajarea proprietăţii devălmaşe poate fi explicată prin
existenţa unui contract matrimonial între cei doi soţi prin care drepturile şi obligaţiile lor
patrimniale reciproce au fost deja reglementate, fie că propietatea comună devălmaşă a fost deja
împărţită printr-o hotărîre judecătorească la cererea soţilor sau a unor terţi, fie problema
partajării proprietăţii este lăsată pentru o dată ulterioară divorţului, fie că aceast tip de proprietate
nu există în genere între cei doi soţi.27
3. În cazul în care între aceștia nu există neînțelegeri referitoare la întreținerea, educația
și domiciliul copiilor minori comuni - prevederea dată a fost introdusă în legislaţia familială
relativ recent care vine să înlocuiască prevederile anterioare care impuneau lipsa copiilor minori
comuni, dobândiţi atât prin faptul naşterii fireşti cît şi prin adopţie. 28 Considerăm bine-venită o
astfel de modificare deoarece ea vine să recunoască şi să instituie din punct de vedere juridic
situaţia în care părinţii sînt capabili să se înţeleagă si să soluţioneze litigiile lor comune şi în
privinţa copiilor reeşind din iteresul primordial al protejării drepturilor minorilor.
4. În cazul în care între aceștia nu există neînțelegeri referitoare la întreținerea unuia
dintre soți. Legislaţia familială a Republicii Moldova prevede faptul că soţii şi foştii soţi, cu
îndeplinirea anumitor condiţii, au dreptul să pretindă şi să primească întreţinere de la celălalt soţ
sau fost soţ, conform prevederilor articolelor 82-85 codul familiei.
Important este de menţionat faptul ca aceste pretenţii să nu existe la momentul
înregistrării cererii şi la momentul înregistrării divorţului în registrele de evidenţă a divorţurilor,
ţinute de organele de stare civilă. Apariţia ulterioară a stării de necesitate în privinţa acordării
întreţinerii atât a copiilor cât şi a fostului soţ, cît şi a litigiilor referitoare la partajarea proprietăţii
comune devălmaşe sau referitoare la copiii minori, dă dreptul celui interesat să introducă o

26
V. Cebotari ‘‘Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi completată‘‘, Tipografia ‘‘Reclama‘‘, Chişinău, 2014, p. 143
27
Ciudin O., Op. Cit. p. 4
28
Legea nr.17 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative din 05.04.2018 Publicat : 04.05.2018 în
Monitorul Oficial Nr. 142-148
16
acţiune în acest sens în instanţa de judecată, conform prevederilor articolului 36 alineatul (5)
codul familiei.
Articolul 43 alineatul (1), mai prevede că este competent de a înregistra divoţul organul
de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soţi în condiţiile Legii nr.
100/2001 privind actele de stare civilă. În alin. (4) se prevede că divorţul se înregistrează în
prezenţa ambilor sau a unuia dintre soţi, la expirarea termenului de o lună de la data depunerii
declaraţiei. Aici sunt două aspecte ce trebuie a fi luate în consideraţie, pimul este termenul de o
lună, care nu poate fi nici prescurtat nici prelungit, şi al doilea este necesitatea prezenţei măcar a
unuia din soţi la data înregistării divorţului, în caz contrar, absenţa ambilor putînd fi interpretată
drept renunţare tacită la cererea de divorţ.
Opinia dată mai poate fi argumentată şi prin reglementarea alineatului (5) al aceluiaşi
articol, care prevede: „Primind declaraţia de divorţ, funcţionarul organului de stare civilă este
obligat să prevină soţii că absenţa nemotivată a unuia dintre ei la înregistrarea divorţului nu
împiedică desfacerea căsătoriei.”29
La data fixată de reprezentantul organlui de stare civilă se va inregistra divorţul, după
care cei doi soţi vor obţine statutul de foşti soţi. Dată a încetării căsătoriei fiind data înscrisă în
actul de divorţ, urmând să li se elibereze foştilor soţi certificate de divorţ, cîte unul pentru
fiecare.
Desfacerea căsătoriei la cererea doar a unuia dintre soţi în conformitate cu art. 36 alin. 2
Codul Familiei şi articolul 44 legea privind actele de stare civilă, desfacerea căsătoriei la
organele de stare civilă poate fi efectuată în baza cererii soţului solicitant, indiferent de faptul
dacă au sau nu copii comuni minori atunci, cînd celălalt soţ:
a) este supus unei măsuri de ocrotire judiciare.
Prevederea data a fost introdusă în legislaţia familială prin legea nr. 66 din 13 aprilie
2017 şi care vine să modifice prevederea antirioară care impunea existenţa unei hotărâri
judecătoreşti de declarare a celuilalt soţ incapabil.30
Măsurile de ocrotire judiciare sunt reglemetate de codul civil. Măsurile de ocrotire
judiciară sunt: ocrotirea provizorie, curatela şi tutela.
b) a fost declarat dispărut - Declararea judecătorească a dispaţiţiei unei persoane este
definită de Codul civil al Republicii Moldova la aticolului 49 alineatul (1), care prevede:
„Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel
puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa
de judecată la cererea persoanei interesate.
29
Legea nr.100 din 26.04.2001
30
Legea nr.66 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative din 13.04.2017 Publicat : 02.06.2017 în
Monitorul Oficial Nr. 297
17
 Din prevederea dată rezultă faptul că, pentru a putea fi pronunţată o astfel de hotărîre
este „necesară survenirea faptului juridic complex:
1) lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;
2) absenţa ştirilor de cel puţin un an;
3) imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a locului de aflare a
persoanei.”31 Procedura de declarare a unei persoane dispărute este reglementată de Codul de
procedură civilă la articolele 297- 300.32
c) a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani. În cazul dat
se cere a fi prezentată o copie a sentinţei penale definitive, din conţinutul căreia se poate deduce
faptul că, unul din soţi urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate si aceasta este
executorie.
Art. 44 din ,,Legea privind actele de stare civilă” reglementează înregistrarea divorțului la
cererea unuia dintre soți. Astfel:
În declaraţia de divorţ, conform articolului 44 alineatul (2), se indică:33
a) numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul
solicitantului;
b) temeiurile divorţului prevăzute de lege;
c) numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, ultimul domiciliu al
celuilalt soţ;
d) datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respectiv;
e) numele de familie la care pretinde solicitantul după divorţ;
f) datele de identificare ale actului de identitate al solicitantului;
g) domiciliul tutorelui soţului incapabil, al tutorelui averii soţului declarat dispărut sau
locul aflării (localitatea şi denumirea penitenciarului) soţului condamnat;
h) data depunerii declaraţiei.
Conform articolului 44, din legea nr, 100 din 26.04.2001, alineatul (3) la declaraţia de
divorţ se anexează hotărîrea (sentinţa) instanţei judecătoreşti, precum şi certificatul de căsătorie
(dacă solicitantul îl are în posesie).
Oficiul de stare civilă, conform articolului sus-mentionat, alineatul, va comunica, în
termen de 3 zile, tutorelui soţului incapabil, tutorelui averii soţului declarat dispărut (iar în cazul

31
Baieş S., Roşca N., „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică” ediţia a III-a Tipografia
Centrală, Chişinău, 2007, p. 295
32
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225 din 30.05.2003, Publicat : 21.06.2003 în Monitorul Oficial
Nr. 130-134, art. Nr. 415
33
Legea nr.100 din 26.04.2001 privind actele de stare civilă, Publicat : 17.08.2001 în Monitorul Oficial Nr. 97-99,
art. Nr. 765
18
 cînd nu este numit tutorele - autorităţii tutelare) sau soţului care îşi ispăşeşte pedeapsa despre
declaraţia de divorţ înaintată şi data stabilită pentru înregistrarea divorţului.34
Concomitent,organul de stare civilă va solicita opinia tutorelui soţului incapabil sau a
soţului condamnat privind împărţirea averii, stabilind termenul răspunsului. În cazul în care
răspunsul nu va urma din motive de neglijare a demersului, organul de stare civilă va înregistra
divorţul la data stabilită. Din prevederea dată pot fi trase două concluzii, prima ar fi, dezinteresul
pîrîtului faţă de cererea de divorţ, iar a doua inexistenţa unor litigii referitoare la averea comune
devălmaşă sau lipsa pretenţiilor referitoare la bligaţia de întreţinere. Conform art. 36 alin. 4
Codul Familiei, în cazul apariţiei litigiilor între soţi cu privire la copii, la partaj sau la întreţinerea
soţului inapt de muncă şi care necesită sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale
judecătorească.35
Desfacerea căsătoriei cu o persoană condamnată la privaţiune de libertate pe un termen
de cel puţin trei ani, poate fi efectuată de către oficiul de stare civilă în perioada când
condamnatul se află în locurile de detenţie.36 Dacă până în ziua fixată pentru înregistrarea
desfacerii căsătoriei condamnatul va fi pus în libertate, înregistrarea desfacerii căsătoriei pe baza
declaraţiei unuia dintre soţi nu se efectuează de către oficiul de stare civilă. La declaraţia de
înregistrare a desfacerii căsătoriei în temeiurile indicate de art. 36 al. (2) CF. se anexează
următoarele acte:
- copia hotărârii rămase definitive a instanţei judecătoreşti cu privire la declararea celuilalt soţ ca
fiind dispărut sau incapabil de exerciţiu din cauza unei boli psihice sau a debilităţii mintale, sau
un extras din hotărâre;
- copia sentinţei rămase definitive a instantei judecătoreşti cu privire la condamnarea celuilalt soţ
la privaţiune de libertate pe un termen de cel puţin trei ani, ori un extras din hotărâre.
Oficiul de stare civilă va comunica despre depunerea declaraţiei de desfacere a căsătoriei
soțului care se află în detențiune, tutorelui sau curatorului soțului incapabil. În înştiinţare se
fixează un termen pentru a anunţa dacă există litigii privitor la plata mijloacelor pentru
întreţinerea soţului incapabil şi care are nevoie de ajutor, cu privire la copii, la împărţirea
bunurilor care constituie proprietatea comună devălmaşă a soţilor etc.
După primirea comunicării despre lipsa vreunui litigiu sau dacă nu s-a primit un răspuns
în termenul fixat, organul de stare civilă înregistrează desfacerea căsătoriei.

34
Cebotari V. op cit. p. 140
35
Mariana Nistor „Note de curs la disciplina Dreptul familie” Institutul de Ştiinţe Penale şi Criminologie Aplicată
Catedra Ştiinţe Juridice şi Securitate Criminologică, Chişinău, 2013, http://www.criminology.md/index.php/ro/
(vizitat la data:17.03.2020 )
36
Pînzari V., Dreptul Familiei (note de curs), Chișinău, Universitas, 2000,p. 59-61
19
 Indiferent de faptul, în ce mod fost desfăcută căsătoria, actul de divorţ întocmit în
registrele de stare civilă va avea următorul conţinut, stabilit de art. 47 din Lege: a) data întocmirii
actului şi numărul de ordine al acestuia; b) denumirea organului stare civilă care a înregistrat
divorţul; c) numele de familie pînă la şi după divorţ, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia,
domiciliul fiecăruia dintre foştii soţi; d) datele de identificare ale actului pe baza căruia are loc
desfacerea căsătoriei; e) data desfacerii căsătoriei; f) datele de identificare ale actelor de
identitate ale foştilor soţi; g) seria şi numărul certificatului de divorţ eliberat.
În actul de divorţ pot fi înscrise, după caz, şi alte date, prevăzute de Agenţia Servicii
Publice.
În certificatul de divorţ se înscriu: a) numele de familie, pînă la şi după divorţ,
prenumele, data şi locul naşterii fiecăruia dintre foştii soţi; b) data desfacerii căsătoriei; c) datele
de identificare ale actelor pe baza cărora a fost înregistrat divorţul; d) data întocmirii actului de
divorţ şi numărul de ordine al acestuia; e) denumirea organului stare civilă care a înregistrat
divorţul; f) numele de familie şi prenumele persoanei căreia i s-a eliberat certificatul de divorţ; g)
data eliberării certificatului de divorţ; h) organul care a eliberat certificatul de divorţ. Certificatul
de divorţ se eliberează fiecărui soţ aparte.
La expirarea termenului de o lună de la data depunerii cererii, în prezenţa solicitantului,
va avea loc înregitrarea divorţului. Conform articolului 47 legea nr, 100 din 26.04.2001, soţul
care şi-a schimbat numele de familie la încheierea căsătoriei, luînd numele de familie al celuilalt
soţ sau un nume de familie dublu prin conexare, are dreptul să-şi menţină acest nume şi după
desfacerea căsătoriei sau să revină la numele de familie de pînă la căsătorie, indiferent de
temeiurile desfacerii acesteia. Decizia sa el o va comunica în ziua întocmirii sau completării
actului de divorţ.
Pentru desfacerea căsătoriei, la oficiul de stare civilă în temeiurile prevăzute de art. 36 al.
(1) şi (2), Codul familiei, se plăteşte o taxă de stat în conformitate cu Legea taxei de stat. 37 Dată a
încetării căsătoriei fiind data înscrisă în actul de divorţ, urmând să li se elibereze foştilor soţi
certificate de divorţ, cîte unul pentru fiecare. Din acest moment fiecare sot dobindește statutul de
fost soț si urmează să beneficieze de toate drepturile și obligațiile pe care le ofera acesta.
1.3Desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească
Formularea unei acţiuni în instanță este o decizie individuală, pe care fiecare persoană
trebuie să şi-o asume şi să evalueze care sunt consecinţele acesteia. Este important de a stabili
dacă nu există o altă soluţie, înainte de a apela la justiţie, pentru că, de cele mai multe ori,
procesele civile înseamnă efectuarea unor cheltuieli, irosirea unei perioade de timp, relativ

37
Legea nr.1216 din 03.12.1992 taxei de stat, Republicat : 02.04.2004 în Monitorul Oficial Nr. 53-55, art. Nr. 302
20
însemnate, pentru a urmări cursul dosarului, dar şi stresul de a suporta şedinţele de judecată, prin
expunerea publică a problemelor de familie.
Desfacerea căsătoriei pe cale judiciară este prevăzută de art. 37 din Codul familiei, iar
competenţa cauzelor de divorţ îşi găseşte reglementare în Codul de Procedură Civilă. Din
prevederile art. 37 alin. (1) şi (2) din Codul familiei reiese că instanţa de judecată va examina
cererea de divorţ în următoarele cazuri:
a) lipsa acordului unuia dintre soţi pentru desfacerea căsătoriei;
b) existenţa copiilor minori comuni, inclusiv a celor adoptaţi;
c) acordul ambilor soţi există, dar unul dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare
civilă pentru desfacerea căsătoriei.
Acţiunea de desfacere a căsătoriei se intentează la instanţa de judecată de la locul de trai
al soţilor. În cazul cînd soţii locuiesc separat acţiunea se intentează la locul de trai al soţului pîrît,
iar în cazul în care cu reclamantul se află copiii minori sau deplasarea la locul de trai al
reclamantului este dificilă pentru el din cauza stării sănătăţii - la instanţa judecătorească a
domiciliului reclamantului.
Instanţa de judecată depune efort pentru a cunoaşte realitatea motivelor de divorţ, fără a
se limita la ceea ce se invocă în acţiune. În practica judiciară au fost considerate motive
temeinice de divorţ: infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului; atitudinea
necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în actele de violenţă şi alte asemenea
manifestări; alcoolismul cronic al unuia dintre soţi, care a dus la degradarea personalităţii lui;
existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale; existenţa unei
boli grave, incurabile, de care suferă unul dintre soţi şi necunoscută de celălalt soţ decât ulterior
încheierii căsătoriei; rele purtări de ordin moral și fizic, concretizate în fapte concrete de
destrămare a vieţii de familie; interesele contradictorii ale soţilor de ordin intelectual, financiar şi
alte contradicţii care fac imposibilă continuare vieţii de familie.
Rolul judecătorului este unul de mare încredere şi răspundere, întrucât anume de tactul şi
simţul lui de răspundere va depinde succesul de împăcare a soţilor. Judecătorul trebuie să depună
toate eforturile pentru a obţine împăcarea părţilor şi a evita divorţul, iar dacă va stabili că relaţiile
familiale au fost grav vătămate şi nu mai pot fi remediate, va pronunţa divorţul.38
Căsătoria se desface, dacă instanţa stabileşte că viaţa comună de mai departe a soţilor şi
menţinerea familiei au devenit imposibile. Codul Familiei nu prevede expres că instanţa
judecătorească poate refuza desfacerea căsătoriei.

38
V. Cebotari, V. Macinscaia, Particularităţile examinării litigiilor familiale. Manualul judecătorului la examinarea
pricinilor civile, coordonator M. Poalelungi. Chişinău: Cartier juridic, 2006, p. 417.
21
 Hotărîrea Plenului CSJ nr. 10 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin hotărîrile
Plenului din 20.12.1999 şi nr. 16.09.2002 cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei în p. 13 prevede că, în cazul lipsei
temeiurilor pentru desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească nu admite acţiunea, neamînînd
judecarea pricinii şi nefixînd soţilor un termen pentru împăcare.
Credem că această practică a aplicării legislaţiei familiale este depăşită, deoarece
libertatea încheierii căsătoriei prevede şi libertatea desfacerii ei, atunci cînd pentru ambii sau
pentru unul dintre soţi viaţa de familie a devenit imposibilă.
Alineatul 3 al art. 37 din Codul familiei prevede: „Instanţa de judecată va desface
căsătoria, dacă va constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt
imposibile”, ceea ce obligă instanţa judecătorească să examineze minuţios cererea de divorţ în
vederea constatării faptului că scopul creării unei familii a eşuat.
Nu poate fi examinată cererea soţului de a desface căsătoria în timpul gravidităţii soţiei
şi timp de un an după naşterea copilului, dacă femeia nu şi-a dat acordul. Legiuitorul a dispus
această normă pentru ocrotirea mamei şi copilului, fără ca să precizeze dacă este vorba de un
copil comun sau nu.
Instanţa este în drept să amâne examinarea cauzei, fixând un termen de împăcare de la o
lună până la şase luni în cazul în care unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ. Instanţa acordă
acest termen dacă, pe parcursul examinării pricinii, se vor constata circumstanţe care oferă
posibilitatea înlăturării conflictului ivit între soţi.
Articolul 27 din Legea cu privire la mediere nr.137 din 03.07.2015 prevede următoarele: 1. Pot fi
supuse medierii neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, întreţinerea copiilor şi a altor membri ai
familiei inapţi de muncă, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile familiale.
2. Clauza de mediere poate fi inclusă în contractul matrimonial.
3. În litigiile de familie care vizează interesele copilului părţile sunt în drept să prezinte
avizul autorităţii tutelare.
4. Dacă în procesul de mediere a unui litigiu de familie apar circumstanţe care creează
sau ar putea crea un pericol pentru creşterea şi dezvoltarea normală a copilului, sau care lezează
interesele lui legale, mediatorul este obligat să informeze autoritatea tutelară şi este în drept să se
retragă din procesul de mediere.
5. Tranzacţia cu privire la soluţionarea litigiului de familie, care vizează creşterea şi
dezvoltarea normală sau interesul superior al copilului, se depune de către părţi la autoritatea
tutelară competentă pentru informare.

22
 Din conţinutul prevederilor legale reiese că procesul de mediere în raporturile de familie
este benevol şi nicidecum obligatoriu. Opinăm ca această procedură legală să devină obligatorie,
argumentând prin faptul că familia, conform Constituţiei Republicii Moldova, este elementul
natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Încă din antichitate s-a subliniat faptul că familia puternică și sănătoasă duce la
dezvoltarea societăţii şi întărirea statului, prin promovarea valorilor de educaţie a copiilor şi
creştera unei generaţii apte de a conduce în continuare, prin creştera căpacităţii de muncă a
fiecărui membru al familiei, prin grija manifestată faţă de membrii minori şi cei inapţi de muncă.
Creşterea continuă a ratei divorţurilor confirmă că societatea, în ţara noastră, a pierdut
multe din valorile tradiţionale, a scăzut nivelul resposabilităţii faţă de membrii familiei – ceea ce
a dus la sporirea numărului de copii lipsiţi de ocrotirea părintească şi, respectiv, la majorarea
delincvenţei juvenile.
În legislaţia altor state medierea se aplică pe larg şi rezultatele ei, deși anevoios, dau pe
alocuri rezultate pozitive. Astfel, în Franţa această măsură se numeşte tentativă de conciliere,
care este obligatorie în toate procedurile contencioase și ea are ca scop aducerea la cunoştinţa
soţilor a efectelor divorţului, se va desfăşura în prezenţa părţilor, a avocaţilor, prezenţa acestora
din urmă fiind obligatorie”.39
Conform legislaţiei Italiene, soţii trebuie să se înfăţişeze personal în instanţă pentru
termenul de conciliere. Dacă ei nu se vor prezenta, atunci toate actele judiciare ulterioare
efectuate în decursul procesului vor fi nule”40.
Împăcarea soţilor stinge procesul de divorţ, în orice fază s-ar afla acesta. Dacă măsurile
de împăcare nu au dat rezultate şi soţii insistă asupra divorţului, instanţa judecătorească va
satisface cererea respectivă, concomitent fiind examinate şi chestiunile litigioase privind
partajarea bunurilor, pensia de întreţinere pentru soţul inapt de muncă, care necesită sprijin
material; pentru copilul minor, domiciliul copilului, educarea lui, precum şi contestarea
paternităţii.
Cererea de divorţ are un caracter strict personal, ea fiind depusă de soţi personal. Aceasta
nu înseamnă că soţii nu pot angaja un reprezentant. Caracterul strict personal persistă doar în
cazul succesiunii în drepturi şi obligaţii procesuale în pricinile de divorţ, deoarece moştenitorii
soţului nu au dreptul de a intenta sau continua procesul de divorţ pornit de predecesorul său.
În legislaţia multor ţări, spre deosebire de legislaţia Republicii Moldova, este prevăzut ca
părţile să se prezinte personal în faţa instanţei de judecată, dar aceasta nu exclude dreptul ca ele

39
Trif M.R., Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor. Bucureşti: Editura Hamangiu,
2007, p. 101
40
Ibidem, p. 295-296
23
să aibă un avocat pentru a le apăra interesele. Consider că prezenţa părţilor în faţa instanţei ar
trebuii să fie o condiție obligatorie.
Deoarece încheierea căsătoriei reprezintă un act juridic personal care necesită
manifestarea de voinţă a viitorilor soţi, tot la fel şi desfacerea căsătoriei va trebui desfăcută prin
manifestarea de voinţă a soţilor în sens invers, şi constatarea de către instanţa de judecată a
imposibilităţii de a mai continua viaţa familială.
Desigur, ca excepţie, dacă unul dintre soţi este în imposibilitate de a se prezenta la
judecată din motive de boală gravă sau nu se cunoaşte locul aflării sale, după ce au fost
întreprinse toate măsurile pentru a-l stabili, instanţa de judecată poate examina cauza, ca
excepţie, fără prezenţa obligatorie a acestuia.
Legislaţia în vigoare nu prevede motivele de divorţ, instanţei de judecată revenindu-i
obligaţia de a aprecia temeinicia motivelor invocate în cerere şi faptul dacă ele, într-adevăr, au
vătămat raporturile dintre soţi în aşa măsură încât convieţuirea de mai departe a lor a devenit
imposibilă.
1.4Concluzii Cpitolul I

24
 CAPITOLUL II. EFECTELE JURIDICE ALE ÎNCETĂRII CĂSĂTORIEI ȘI
APLICAREA LOR PRACTICĂ
2.1Efectele divorțului față de foștii soți și efectele divorțului față de
descendenții minori
Momentul încetării căsătoriei are o importanţă juridică majoră, deoarece anume de la
această dată încetează raporturile personale şi patrimoniale apărute între soţi în urma încheierii
căsătoriei.
Acest moment este în dependenţă de modalitatea desfacerii căsătoriei, în cazul desfacerii
căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria încetează din ziua
înregistrării divorţului (art. 39 alin. 1 Codul Familiei). Dacă căsătoria a fost desfăcută pe cale
judecătorească, ea încetează din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă (art.
39 alin. 1 Codul Familiei). Instanţa judecătorească care a soluţionat problema divorţului este
obligată să transmită, în termen de 3 zile de la data cînd hotărîrea privind desfacerea căsătoriei a
rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială (art. 39 alin. 3
Codul Familiei). Primind hotărîrea instanţei judecătoreşti privind desfacerea căsătoriei, oficiul de
stare civilă întocmeşte actul de divorţ.
La cererea soţilor lor li se eliberează certificatul de divorţ şi pe buletinele de identitate ale
foştilor soţi se face menţiunea despre desfacerea căsătoriei. Deşi căsătoria se consideră încetată
din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă, foştii soţi nu pot încheia o nouă
căsătorie până la obţinerea certificatului de divorţ de la oficiul de stare civilă.
Din momentul încetării căsătoriei apar anumite efecte care le vom examina în continuare.
După cum susţin autorii în materie, desfacerea căsătoriei produce anumite efecte care au
repercusiuni în privinţa relaţiilor personale şi patrimoniale generate prin încheierea căsătoriei
între soţi, între aceştia şi copiii lor, precum şi în relaţiile de natura patrimonială a soților cu
terții.41
41
Florian E., Dreptul Familiei, București, Lumina Lex,1997, p.191
25
 Efectele desfacerii căsătoriei sunt consecinţele pe care le produce divorţul pentru viitor
cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre foştii soţi sau cu privire la capacitatea de
exerciţiu a acestora, precum şi cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi
copii.
Dacă drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale, care iau naştere între soţi odată cu
încheierea căsătoriei, încetează, cu unele excepţii, odată cu desfacerea acesteia, divorţul
producând efecte numai pentru viitor, atunci între părinţi şi copii efectele date se menţin şi după
acest moment.
Efectele divorțului față de foștii soți
La desfacerea căsătoriei, soții devin foști soți, deoarece calitatea de soț încetează pentru
viitor și astfel aceștia devin independenți unul față de celălalt. Fiecare dintre ei se poate
recăsători cu o altă persoană sau se pot recăsători chiar între ei. Bineînțeles, drept urmare a
divorțului, încetează toate raporturile rezultate din căsătorie, cu excepția unor drepturi și obligații
expres stabilite de lege. Astfel, ca urmare a divorțului, încetează toate raporturile patrimoniale și
persoanle pe care le-a generat încheiera căsătoriei, cu unele excepții prevăzute de lege.42
Referitor la efectele divorțului cu privire la raporturile personale dintre foștii soți,
Codul familiei prevede în art. art. 17 al. (4) că: „În momentul înregistrări divorţului, soţii pot
păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie purtat
până Ia încheierea căsătoriei”.
Credem, că în conţinutul acestui articol, legiuitorul ar fi trebuit să folosească în loc de
substantivul „soţii”, sintagma „ foștii soţi”, deoarece, în momentul înregistrării divorţului,
hotărârea instanţei judecătoreşti care declară divorţul este deja pronunţată, iar căsătoria se
consideră desfăcută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de divorţ. Deci, în momentul
înregistrării divorţului, „soţii”, sunt deja „ foşti soţi”. Astfel, propunem ca art. 17 al. (4) C. F. să
fie modificat şi ar putea avea următorul conţinut: „În momentul înregistrării divorţului, foştii
soţi pot păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de
familie purtat până la încheierea acesteia”.
Numele purtat în timpul căsătoriei poate fi menţinut de către foştii soţi, de exemplu,
pentru motivul că aceştia au devenit cunoscuţi ca personalităţi celebre anume purtând numele de
familie respectiv, dar, după cum deja am menţionat, ei pot reveni la numele purtat anterior
încheierii căsătoriei.
De asemenea, între foştii soţi, ca urmare a divorțului, încetează obligația de sprijin moral
şi obligația de fidelitate conjugală, care sunt prevăzute expres de art. 18 al. (2) C.F.

42
Lupșsan G., Op. Cit., p. 72
26
 Capacitatea de exerciţiu deplină dobândită de către soţi sau de către unul din ei, în
condiţiile acordării dispensei de vârstă prevăzută de art. 14 al. (2) C.F, li se menţine, dacă la data
divorţului aceştia nu au ajuns încă la vârsta majoratului.
Ce ține de efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii soți
menționăm ca urmare a desfacerii căsătoriei, între foştii soţi încetează toate efectele patrimoniale
ale căsătoriei, cu excepţia unora, care se pot ivi între ei după desfacerea căsătoriei, potrivit
dispoziţiilor legale, contractului de plată a pensiei de întreţinere sau potrivit dispoziţiilor
contractului matrimonial. Aceste efecte se referă la obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi la
încetarea comunităţii de bunuri.
La aspectul obligației de întreţinere întrefoştii soţi menționăm că după cum am putut
observa din capitolele precedente, relațiile patrimoniale dintre soți în timpul căsătoriei le cuprind
şi pe cele referitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.43
Astfel, art. 82 al. (1) C.F prevede: „Soţii îşi datorează întreţinerea materială reciprocă”.
Dar, ca urmare a desfacerii căsătoriei între foştii soţi încetează toate efectele cu carcter
patrimonial generate de căsătorie, cu excepţia celora care se pot ivi între aceste persoane fie în
baza legii, fie în baza contractului matrimonial. Efectele căsătoriei privesc, inclusiv şi obligaţia
legală de întreţinere între foştii soţi. Câtă vreme există căsătoria, obligaţia de întreţinere între soţi
îşi are izvorul în aceasta. Dar, din momentul desfacerii căsătoriei, datorită faptului că între aceste
persoane nu mai există vreo legătură de familie, încetează obligaţia de întreţinere între soţi, în
schimb se naşte obligaţia de întreţinere între foştii soţi, obligaţie cu o structură juridică proprie,
distinctă de obligația de întreținere dintre soţi, dar care îşi are originea şi suportul la fel în
căsătorie.44
În opinia unor autori, obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi nu este nici o
continuare a obligaţiei de întreţinere dintre soţi în timpul căsătoriei şi nici o obligaţie având la
bază răspunderea delictuală, ci o obligație distinctă, care păstrează totuşi în configuraţia sa
elementele generale ale obligaţiei de întreţinere, nefiind străină nici de unele aspecte ale culpei
unuia sau altuia dintre soţi în relaţiile lor reciproce.45
Această obligaţie se fundamentează pe regulile morale de conviețuire, care impun celor
care au fost apropiaţi să-şi acorde la nevoie sprijin moral sau material.46

43
Emese F., Pânzari V., op.cit., ,,Obligația legală de întreținere într soți” p. 184
44
Filipescu I.P., Obligația de întreținere într foștii soți, Iași, Revista de drept Anul XXVI, Nr. 2/ 2006, p. 67-81
45
Bacaci Al., op. cit., p. 244
46
Într-o opinie s-a susținut că cel care solicită pensia de întreținere trebuia să fi avut o comportare
corespunzătoare regulilor de convețuire socială față de cel de la care solcită pensia. Ibidem, p. 71
27
 Fostul soț are dreptul, după cum am putut observa, să primească întreținere după divorţ. 47
Astfel, art. 83 C.F prevede: „Dreptul de a pretinde întreţinere de la fostul soţ pe cale
judecătorească îl are:
a) fosta soţie în timpul gravidităţii;
b) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun timp de 3 ani
după naşterea acestuia;
c) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun invalid până la
vârsta de 18 ani sau a copilului comun invalid de gradul I din copilărie;
d) fostul soţ, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei sau timp
de un an după desfacerea acesteia;
e) fostul soţ, care necesită sprijin material şi a atins vârsta de pensionare, în termen de cel mult 5
ani din momentul desfacerii căsătoriei, dacă soţii au fost căsătoriţi cel puţin 15 ani.
Din dispoziţiile acestui articol conchidem că obligaţia de întreţinere între foştii soţi va lua
naştere numai în cazul în care:
1) fostul soţ care este îndreptăţit să primească întreţinere este în nevoie din cauza incapacităţii
de a munci;
2) incapacitatea survine înainte de desfacerea căsătoriei sau în curs de un an după desfacerea
acesteia;
3) fostul soţ obligat să acorde întretinere are mijloacele necesare pentru a o presta;
4) soţia este gravidă
5) unul din soţi îngrzjeşte un copil comun timp de trei ani;
6) unul din soți îngrijeşte un copil comun invalid de gradul I până la vârsta de 18 ani;
7) fostul soţ, care necesită sprijin material şi a atins vârsta de pensionare, în termen de cel mult 5
ani din momentul desfcerii căsătoriei, dacă soţii au fost căsătoriţi cel puţin 15 ani.48
Legislaţia nu specifică şi de aceea se ridică întrebarea: va fi obligat fostul soț la plata
întreţinerii către fosta soție în cazul când aceasta a rămas însărcinată în urma relaţiilor sexuale
extraconjugale? Părerea noastră este că nu, deoarece soții în timpul căsătoriei sunt obligaţi să
respecte obligația de fidelitate conjugală, care, dacă nu este onorată poate servi ca motiv pentru a
cere desfacerea căsătoriei. În conditiile date, considerăm că soţul de bună-credmţă, trebuie scutit
de plata pensiei de întreţinere.
În ceea ce priveşte momentul de la care se datorează întreţinerea şi mărimea acestor
mijloace, actuala legislaţie la acest capitol prevede următoarele: art. 98 C.F „ alin. (1) ,,Persoana

47
Volcinschii V. Pensiile alimentare conform legisalției familiei a RSSM, Chișinău, Cartea Moldovenească, 1977, p.
4-9
48
Obligația de întreținere între fosțtii soți își are izvorul și suportul în căsătorie, cu o structură jurudică proprie,
distinctă față d eobligația de întreținere într soți.
28
care are dreptul la întreținere poate porni acțiune privind încasarea pensiei de întreținere,
indiferent de termenul care a trecut de la momentul apariţlei dreptului respectiv. (2) Pensia de
întreţinere se încasează de la data adresării în instanţă judecătorească.(3) Pensia de întreţinere
poate fi încasată pentru perioada anterioară adresării in instanța judecătorească dacă se va stabili
că în perioada respectivă s-au întreprins măsuri de acordare a întreţinerii, dar debitorul
întreţinerii s-a eschivat de la plata pensiei”.
Art. 84 C.F dispune: „Cuantumul pensiei de întreţinere încasat de la un soţ (fost soţ) în
favoarea celuilalt soţ se stabileşte de către instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă
plătită lunar. La stabilirea sumei pensiei de întreţinere, se ţine cont de situaţia materială şi
familială a soţilor (foştilor soţi), de alte circumstanţe importante”.
În cazul în care starea materială sau familială a creditorului sau debitorului s-a schimbat,
instanţa judecătorească, luând în considerare şi alte circumstanţe importante ale părţilor, este în
drept, la cererea oricăreia dintre ele, să modifice cuantumul pensiei de întreţinere sau să-l
scutească pe debitorul întreţinerii de plata acesteia, în confonnitate cu dispoziţiile art. 110 C.F.
Legislaţia prevede cazurile când soţul debitor, este scutit să presteze întreţinerea sau
durata acesteia este limitată în timp. Astfel, art. 85 C.F stipulează: „Instanţa judecătorească este
în drept să-l elibereze pe unul dintre soţi (fostul soţ) în favoarea celuilalt soţ de obligația de
întreţinere sau să limiteze această obligaţie la un anumit termen dacă:
a) incapacitatea de muncă a soţului (fostului soţ) inapt de muncă, care necesită sprijin
material, este rezultatul abuzului de băuturi alcoolice sau substanţe stupefiante ori al unei
infracţiuni premeditate:
b) soţul (fostul soţ) care necesită sprijin material a avut o comportare amorală în familie; c) soţii
(foştii soţi) s-au aflat în relaţii de căsătorie cel mult 5 ani;
d) s-a dovedit, pe cale judecătorească, că căsătoria a fost desfăcută din culpa fostului soţ care
necesită sprijin material”.
În unele situații, soţul, care primeşte întreţinere, poate pierde acest drept. Posibilitatea
dată este prevăzută de art. 111 lit. c, d şi f C.f. Astfel: „(1) Obligatia de întreţinere, apărută în
baza contractului privind plata pensiei de întreţinere, încetează în urma decesului uneia dintre
părţi, a expirării duratei contractului sau conform clauzelor acestuia.
(2) Plata pensiei de întreţinere, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, încetează în cazurile:
c) restabilirii capacităţii de muncă a persoanei care primeşte pensia de întreţinere;
d) recăsătoririi fostului soţ inapt de muncă care primeşte pensia de întreţinere;
f) anulării hotărârii judecătoreşti privind încasarea pensiei".
Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, fiind situaţi în privinţa ordinii în primul
rând, chiar înaintea părinţilor.
29
 Din cele expuse mai sus, observăm că durata obligaţiei de întreţinere, după cum am
menţionat deja, este condiţionată fie de durata raporturilor de căsătorie, de starea de sănătate, de
starea de graviditate, de comportarea celui ce primeşte întreţinerea, fie de situaţia materială a
celui ce prestează întreţinerea etc.
Încetarea comunităţii de bunuri a soţilor
După cum deja am menţionat, bunurile comune ale soţilor se pot împărţi atât la divorţ, cât
şi în timpul căsătoriei. In cazul de faţă ne vom ocupa de împărţirea bunurilor comune ale soţilor
la divorţ.
În prezent, această situaţie este reglementată de art. 25 C. fam., după cum urmează:
(1) Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor poate fi făcută atât în timpul căsătoriei,
cât și după desfacerea ei, la cererea oricăruia dintr soți.
(2) Proprietatea în devălmăşie poate fi împărţită în baza acordului dintre soți.
(3) În caz de neînţelegere, determinarea cotelor-părţi a fiecărui soţ în proprietatea în
devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească.
(4) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie, instanţa judecătorească, la cererea soţilor,
stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia dintre ei. Dacă unuia dintre soţi îi sunt
transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensație
bănească sau de altă natură.
(5) Bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite
şcolare, instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc
copiii.
(6) Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor lor minori sunt proprietate a copiilor şi
nu se iau în considerare la partaj.
(7) Dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri
personale ale soţilor, iar bunurile care nu au fost împărţite, precum şi bunurile dobândite ulterior
de către soţi, sunt proprietate în devălmăşie a acestora.
(8) Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost
desfăcută, se stabileşte un termen de prescripţie de trei ani.49
Supunem criticii faptul, că al. (8) a art. 25 C.F, prevede un termen de prescripţie de trei
ani pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor, deoarece, considerăm, că acțiunile de acest
gen trebuie să fie imprescriptibile sub aspect extinctiv, iar alineatul 8 trebuie exclus din cuprinsul
articolului susmenţionat. Astfel, de exemplu, dacă soţii au desfăcut căsătoria, deci sunt de acum
foşti soţi, însă după acest moment continuă să conviețuiască, ne punem întrebarea, oare poate
oricare din ei, după trecerea unui termen de trei ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de
49
Dreptul la acțiune care are ca obiect împărțirea bunurilor cumune nu se prescrie, I.P. Filipescu, op. cit. p. 264
30
divorţ, să ceară împărţirea proprietăţii comune devălmaşe? Se pot oare aplica, prin analogie,
dispoziţiile al. (1) a art. 401 lit. a) Cod Civil, care prevede: cursul prescripţiei extinctive se
întrerupe, în cazul în care debitorul săvârşeşte acţiuni din care rezultă că recunoaşte datoria?
Este limpede că aici nu avem creditori sau debitori, deoarece nu există un raport
obligaţional, însă, considerăm, că, prin convieţuirea foştilor soţi, cursul prescripţiei ar trebui să
se întrerupă. Acest punct de vedere îl susţinem din considerentul, că, de multe ori, din diferite
motive, cum ar fi cel al convieţuirii soţilor după desfacerea căsătoriei, aceştia nu cer împărţirea
proprietăţii comune devălmaşe, sperând că vor putea relua viaţa de familie. În acest sens, soţul
de rea-credinţă, poate să-l inducă în eroare pe celălalt prin diferite mijloace, pentru a-l determina
să nu ceară partajul averii, ca apoi, după expirea termenului de prescripţie, să invoce acest fapt şi
să se facă „stăpân” suma tuturor bunurilor comune. Sau aici putem invoca dispoziţiile art. 403 C.
Civ. privitoare la repunerea în termenul de prescripţie? Poate fi considerată convieţuirea soţilor
ca motiv pentru repunerea în termenul de prescripţie pierdut? Susţinem că da, însă Codul civil nu
prevede expres această cauză de repunere, iar dacă aceasta ar fi prevăzută, ar trebui înaintată o
cerere separată în instanţă cu privire la repunerea în termenul de prescripţie, ceea ce va necesita o
oarecare perioadă de timp, un proces care ar putea fi evitat, dacă cererile cu privire la partajul
averii ar fi imprescriptibile sub aspect extinctiv sau convieţuirea soţilor ar constitui un motiv de
întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.
Mai mult ca atât, art. 9 al. (2), art. 46 al. (1) şi (2), art. 127 al. (1) din Constituţia
Republicii Moldova ocrotesc şi garantează proprietatea şi nu indică vreo situaţie în care dreptul
de proprietate se poate prescrie. Astfel, art. 9 al. (2) din Constituţie stabileşte că „Proprietatea nu
poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului”. În acelaşi sens, art.
46 al. 1 şi 2 din Constituţie dispun că „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele
asupra statului, sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Art. 127 al.(1) din Constituţie stabileşte că
„Statul ocroteşte proprietatea. Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele
solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii”.
Tot în această ordine de idei, art. 500 al. (2) C. civ. prevede că „Dreptul de proprietate
este perpetuu”, ceea ce înseamnă, în principal, că dreptul de proprietate durează atât timp cât
există bunul; acesta nu se stinge prin neîntrebuinţare (neuz), fiind imprescriptibil exctinctiv.50
Proprietatea privată este prescriptibilă, sub aspect achizitiv şi imprescriptibilă sub aspect
extinctiv; dreptul de proprietate asupra bunurilor proprietate privată se poate dobândi prin efectul

50
Urs. I., Angheni S., Drept Civil. Drepturi reale,Vol. II , București, Oscar Print, 2000, p. 28
31
 prescripţiei achizitive (uzucapiunii) atât asupra bunurilor imobile, cât şi asupra celor mobile, în
condiţiile Codului Civil.
De asemenea, art. 501 al. (2) C. civ. dispune că: „Dreptul de proprietate este garantat.
Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică
pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condiţiile legii”.
Din cele expuse mai sus concluzionăm, că alineatul al optulea a articolului 25 C.F, este
neconstituţional, intrând în contradicţie cu o serie de dispoziții din Constituţie, este în
contradicţie cu principiile legislaţiei civile, care stabilesc la art. 1 că „Legislaţia civilă este
întemeiată pe nrecunoașterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea,
inviolabilității proprietății, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imxtiunii în afacerile private,
necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile
în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor. De asemenea, sunt încălcate principiile care
guvernează dreptul de proprietate şi caracterele juridice ale acestuia, astfel că, excluderea
alineatului 8 din art. 25 C. fam. este impetuos necesară.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 C. F: „(1) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi

determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt considerate egale dacă contractul
matrimonial nu prevede altfel.
(2) Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în
devălmăşie a soţilor, ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor
minori.
(3) La împărțirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se împart între ei
proporţional cotelor-părţi ce le-au fost repartizate”.
Din dispoziţiile Codului familiei cu privire la proprietatea comună devălmaşă a sților,
precum şi din dispoziţiile art. 25 şi 26 C. fam. putem concluziona că:
- nu sunt proprietate comună bunurile, dobândite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor
personale ale unuia dintre soţi, care i-au aparţinut înainte de încheierea căsătoriei, precum şi
obţinute prin donaţie sau moştenire. Aceste bunuri nu se supun partajului, din simplul motiv că
ele n-au fost niciodată comune, făcând parte din categoria bunurilor propriii;
- la împărţirea bunurilor se iau în consideraţie, de asemenea, datoriile comune ale soţilor şi dreptul
de reclamare conform angajamentelor apărute în interesele familiei;
- dacă instanţa va stabili că unul dintre soţi a efectuat înstrăinarea proprietăţii comune sau a
cheltuit-o cum a crezut de cuviinţă, contrar dorinţei celuilalt soţ şi nu în interesele fmniliei sau a
tăinuit-o, atunci la împărţire se ia în consideraţie această avere ori valoarea ei;

32
- componenţa proprietăţii comune devălmaşe a soţilor se determină la momentul încetării reale de
către soţi a raporturilor familiale şi a administrării comune a gospodăriei, dacă după încetarea lor
soţii n-au procurat o altă proprietate din mijloacele comune;
- în cazul existenţei unor probe, care ar confirma cu certitudine încetarea reală a raporturilor de
familie, traiul separat al soţilor şi lipsa unei gospodării comune, fară desfacerea căsătoriei,
instanţa de judecată are dreptul să recunoască averea proprietate a unui soţ, dacă ea a fost
dobândită în această perioadă din mijloacele lui personale;
- valoarea bunurilor se stabileşte reieşind din preţurile, care sunt în vigoare la ziua pronunţării
hotărârii, ţinându-se cont de procentul de uzură a averii;
- dacă valoarea bunurilor s-a micşorat ca urmare a acţiunilor unilaterale ale unuia dintre soţi, după
încetarea raporturilor de familie, la împărțirea averii instanţa poate să micşoreze cota acestui soţ
din averea comună în acea mărime, în care s-a micşorat valoarea generală a averii;
- în cazul recunoaşterii averii unuia dintre soţi ca fiind proprietate comună devălmaşă, ca urmare a
efectuării investiţiilor ce au sporit esenţial valoarea lor, la stabilirea cotelor-părţi din aceasta,
instanţa va trebui să ţină cont de mijloacele depuse de către unul dintre soţi până la încheierea
căsătoriei şi corespunzător să sporească cota acestui soţ din averea dată;
- depunerile la banca de economii pot fi împărţite numai între persoanele care sunt căsătorite
oficial. Alte persoane nu pot pretinde la împărţirea lor. Dacă o terţă persoană a acordat soţilor
mijloacele sale, utilizate de ei, pentru depunerea lor la instituţiile creditare, această persoană are
dreptul să înainteze o acţiune într-o procedură separată cu privire la recuperarea sumelor
corespunzătoare conform dispoziţiilor Codului civil. La satisfacerea acţiunii terţei persoane,
urmărirea sumei acordate nu poate fi efectuată de pe cont, ci trebuie să se perceapă din alte
bunuri ale soţilor pârâţi;51
- depunerile soţilor efectuate din mijloacele comune pe numele copiilor lor, conform unui acord
reciproc, se consideră, proprietate a copiilor şi nu trebuie să fie luate în consideraţie la împărţirea
averii, care este proprietate comună devălmaşă a soţilor;
- în cazul când instanţa se abate de la principiul părţilor egale ale soţilor, motivele şi mărimea
modificării părţii din proprietate a unuia dintre soţi, trebuie arătate în hotărârea instanţei
judecătoreşti;
- litigiile cu privire la împărţirea bunurilor persoanelor, care duc o viaţă familială fară
înregistrarea căsătoriei în modul stabilit de lege, se soluţionează conform prevederilor Codului
civil şi nu Codului familieii, ţinându-se cont de gradul participării acestora cu munca şi
mijloacele personale la dobândirea lor;

51
Bacaci Al., op.cit, p. 69-70
33
- în conformitate cu art. 8 din C. fam., asupra cererilor de partaj a averii comune devălmaşe a
soţilor prescripţia nu se extinde, în comparaţie cu cererile analogice ale foştilor soţi, pentru care
art. 25 al. 8 din C. fam. prevede un termen de prescripţie de trei ani. Curgerea termenului de
prescripţie de trei ani stabilit de art. 25 C. fam., pentru cererile de partaj a bunurilor proprietate
comună devălmaşă a soţilor începe din momentul de când persoana a aflat sau trebuia să afle
despre lezarea dreptului ei şi nu din momentul încetării căsătoriei, deoarece al. 2 al art.8 C. fam.
prevede că instanţele vor aplica normele care reglementează prescripţia în conformitate cu
legislaţia civilă.
La data desfacerii căsătoriei, proprietatea comună în devălmăşie nu se transformă automat în
proprietate privată personală şi exclusivă a fiecăruia din soţi, dacă nu se cere partajul acesteia.
După partajare, bunurile comune devin bunuri proprii ale unuia şi altuia din soţi.
După încetarea relaţiilor de căsătorie, adică după ce hotărârea de divorţ a rămas definitivă şi a
fost efectuată împărţirea bunurilor proprietate comună devălmaşă, regimul juridic al bunurilor
foştilor soţi este cel de drept: comun pentru proprietatea privată reglementată de normele
dreptului civil.
Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se poate face prin orice
mijloc de probă. Specialiştii susţin, că, în timpul căsătoriei nu este posibil să se ceară constatarea
întinderii drepturilor cuvenite soţilor, fără să se procedeze la împărţirea bunurilor care formează
obiectul acestor drepturi, deoarece s-ar contraveni comunităţii de bunuri.52
Susţinem această teză, deoarece, în timpul vieţii comune a soţilor, în cazul regimului legal,
toate bunurile dobândite de aceştia sau de către unul din ei sunt considerate comune, chiar dacă
numai unul dintre soţi a participat nemijlocit la dobândirea acestor bunuri.
Aşadar, constatarea întinderii drepturilor soţilor asupra bunurilor comune în timpul
căsătoriei contravine scopurilor şi funcţiilor familiei, naturii relaţiilor dintre soţi, de altfel, s-ar
ajunge la grave neînţelegeri în familie, la situaţia când soţii ar duce contul care ce câştig are, care
cât consumă etc., s-ar da uitării latura personală a relaţiilor dintre soţi şi s-ar pune accentul pe
latura patrimonială a acestor relaţii, aspect important în viaţa de familie, dar care nu este singurul
pentru dezvoltarea armonioasă a unei familii moderne. Dacă soţii doresc, pot să încheie un
contract matrimonial, astfel, vor putea să-şi ducă evidenţa întinderii drepturilor sale patrimoniale
în cadrul căsniciei, dar acest lucru este posibil numai în cazul regimului contractual al bunurilor
soţilor şi nu în cadrul celui legal.
În cazul când soţii au încheiat un contract matrimonial, conform dispoziţiilor acestuia, se face
partajarea bunurilor dobândite de către ei în timpul căsătoriei. Astfel, dacă prin contract s-a
stabilit că bunurile dobândite de fiecare din soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea personală a
52
Filipescu I.P., op. Cit., p. 264
34
acestora, şi după desfacerea căsătoriei bunurile date vor fi proprietate personală a celui care le-a
dobândit. Dacă prin contract, soţii stabilesc care anume din bunuri vor reveni fiecăruia dintre ei
la desfacerea căsătoriei, anume acele bunuri vor trece în proprietatea fiecăruia dintre ei. Soţul
culpabil de desfacerea căsătoriei va trebui să răspundă material pentru aceasta, dacă în contractul
matrimonial sunt prevăzute sancţiuni în acest sens.
Efectele divorţului faţă de descendenţii minori.
Desfacerea căsătoriei nu produce efecte în relaţiile dintre părinţii divortaţi, pe de o parte,
şi descendenții lor minori, pe de altă parte. Între ei existză obligaţia legală de întretinere şi
vocația succesorală legală reciprocă.53
Aceasta se bazează pe faptul că, în urma divorţului încetează numai legătura conjugală dintre
soţi, nu şi legătura de rudenie dintre ei, în calitatea lor de părinţi, pe de o parte, şi copiii rezultați
din căsătoria desfăcută, pe de altă parte, legătura rudeniei de sânge fiind permanentă, neputând-o
desface şi neputându-se renunța la aceasta pe nici o cale. În hotărârea de divorţ instanţa
judecătorească va stabili, ţinând cont numai de interesele copiilor, cu cine din părinţi vor locui
aceştia. De asemenea, în hotărâre se va stabili mărimea mijloacelor de întreţinere plătite de către
celălalt părinte pentru fiecare copil, dacă aceştia nu vor ajunge la o înţelegere în acest sens.
De regulă, părintele căruia nu i se încredinţează copilul este obligat să asigure anumite
mijloace de întreţinere, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 38 al. (2) lit. b) C. fam., instanţa
judecătorească este obligată să stabilească această contribuţie, chiar dacă părinţii n-au făcut
cerere în acest sens. Dacă copilul a fost încredinţat unuia din părinţi, care are mijloacele necesare
traiului şi educaţiei lui, celălalt părinte nu va fi scutit de plata mijloacelor necesare în acest sens.
Legislaţia noastră prevede obligaţia părinţilor de a contribui la creşterea, dezvoltarea fizică,
intelectuală şi spirituală a copiilor, părinţii au obligaţia de a asigura frecventarea şcolii de către
copil până la sfârşitul anului de învăţământ în care acesta atinge vârsta de 16 ani. Legiuitorul,
însă, nu a prevăzut obligaţia părinţilor de a contribui la pregătirea profesională a copiilor.
În acest sens, profesorul Alexandru Bacaci susţine punctul de vedere, potrivit căruia:
„dacă copilul major îşi continuă studiile, până la absolvirea acestora, dar cu condiţia să nu
depăşească vârsta de 25 de ani, are dreptul la întreţinere din partea părinţilor săi”54.
Având în vedere cele spuse anterior şi noi subscriem acestui punct de vedere,
argumentând necesitatea ca părinţii să-i susţină pe copii, indiferent dacă sunt obligaţi să le
plătească pensie alimentară sau nu; pentru a-şi face studiile şi, aceasta pentru faptul că, marea
majoritate a instituţiilor de învăţământ mediu de specialitate, dar şi superior din Republica

53
Ionașcu A., Mureșan M., Costin M.M., Filiația și ocrotirea minorilor, Cluj-Napoca, Dacia, 1980, p. 172
54
Bacaci AL., op. cit., p. 252-253
35
Moldova asigură studenţilor pregătirea profesională contra cost, în regim contractual, iar copiii
nu pot singuri, în majoritatea cazurilor, să-şi achite taxa de studii.
În acest sens propunem, ca în Codul familiei să se prevadă expres, că, în situaţiile în care
părinţii au posibilităţi materiale, dar nu doresc să-şi susţină material copiii ce-şi continuă studiile
la instituțiile de învăţământ cu frecvența la zi, în baza acţiunilor intentate de către copii, instanţa
să-i poată obliga pe părinți la plata mijloacelor necesare în acest sens, ţinându-se cont de
posibilităţile materiale ale debitorului şi necesităţile reale ale creditorului, de faptul cum învaţă
copilul, de rezultatele obţinute, de frecventarea orelor etc.
Conform art. 92 C. fam., părinţii pot încheia un contract privind plata pensiei de
întreţinere, însă sumele stabilite în acest contract trebuie să corespundă nevoilor reale ale
copiilor.
Cu privire la relaţiile personale dintre părinţii divortaţi şi descendenţii lor minori, divorţul
nu produce nici un fel de efecte în acest sens. Între ei există obligaţia de sprijin moral reciproc.
Dacă copiii sunt încredinţati unuia dintre părinţi, acesta va exercita drepturile şi obligaţiile
părinteşti privitoare la persoana copilului. De regulă şi celălalt părinte poate avea legături
personale cu copiii, veghind creşterea, educarea, studiile şi pregătirea lor profesională.
Încetarea relațiilor de căsătorie între părinţi şi schimbarea numelui de către aceştia, pe
care l-au purtat în căsătorie atrage după sine schimbarea numelui copiilor, în conformitate cu
dispoziţiile art. 56 al. (3) C. fam. care prevede că: „Schimbarea numelui de familie al ambilor
părinţi atrage după sine schimbarea numelui de familie al copilului, iar în cazul schimbării
numelui de familie al unuia dintre părinţi, numele de familie al copilului poate fi schimbat în
baza acordului comun al părinţilor. În lipsa unui atare acord, decide autoritatea tutelară”.
În cazul când părintele, la care a rămas copilul pentru creştere şi educare după desfacerea
căsătoriei, doreşte să-i schimbe numele, această problema se rezolvă de comun acord, de către
părinţi, sau în lipsa acordului decide autoritatea tutelară, ținîndu-se cont exclusiv de interesul
copilului.55
2.1 Analiza practicii judiciare în materia desfacerii căsătoriei
La acest capitol vom supune analizei câteva exemple din practica judiciară cu privire la
problema desfacerii căsătoriei, astef, prin dosarul nr.2ra-1808/13 56 CSJ, s-a supus examinării
chestiunea cu privire la admisibilitatea recursului declarat de către avocatul Medeleanu Roman
în interesele lui Salagor Marc, în pricina civilă la cererile de chemare în judecată depuse de
Salagor Marc împotriva Elenei Salagor cu privire la desfacerea căsătoriei şi a Elenei Salagor
împotriva lui Marc Salagor cu privire la desfacerea căsătoriei, stabilirea dreptului de proprietate

55
Lupșan G. Op. Cit. P. 77-81
56
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=847
36
asupra ½ cotăparte din valoarea bunurilor, încasarea a 50 % din valoarea bunurilor aflate în
litigiu cheltuielilor de judecată, împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 20 decembrie
2012, prin care a fost respins apelul depus de către Salagor Marc.
Astfel, La 16 aprilie 2010 Salagor Marc a depus cerere de chemare în judecată împotriva
Elenei Salagor cu privire la desfacerea căsătoriei. În motivarea acţiunii reclamantul Salagor Marc
a invocat că la 9 aprilie 2005 s-a căsătorit cu Elena Salagor. Elena Salagor avea deja un copil
minor născut la 4 iunie 1998 care ulterior a fost adoptat. Viaţa în comun s-a transformat
insuportabilă, predominînd certurile şi neînţelegirile.
Reclamantul Salagor Marc cerea desfacerea căsătoriei încheiate cu Elena Salagor la 4
septembrie 2005 înregistrată şi trecută în registrul actelor de stare civilă nr. 33 la 9 aprilie 2005
de către Oficiul Stării Civile or. Ialoveni.
Judecătoria Centru mun. Chişinău prin încheierea din 4 iunie 2010 a acordat soţilor
Salagor Elena şi Salagor Marc termen de împăcare de 6 luni.
La 19 aprilie 2010 Salagor Elena a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui
Salagor Marc cu privire la desfacerea căsătoriei, transmiterea fiicei Aurelia la educaţia şi
întreţinerea ei şi partajarea averii comune în devălmăşie. În motivarea acţiunii reclamanta
Salagor Elena a invocat că la 9 aprilie 2005 s-a căsătorit cu Marc Salagor şi copii comuni din
căsătorie nu au. Fiica ei Aurelia născută la 4 iunie 1998 a fost adoptată de către Marc Salagor.
Viaţa în comun a eşuat şi de o perioadă de timp nu mai locuiesc împreună. Încercările de a păstra
familia au eşuat şi consideră că termen de împăcare nu este necesar. Dispune de condiţii
materiale suficiente pentru a asigura un nivel de trai decent şi adecvat fiicei Aurelia Salagor.
În timpul căsătoriei au dobîndit bunuri proprietate comună în devălmăşie şi anume:
automobilul de marca Mercedes E200 numărul de înmatriculare C MX 228 şi automobilul de
marca Peugeot 406 numărul de înmatriculare C MY 406. Slagor Elena cerea desfacerea
căsătoriei încheiate cu Salagor Marc, înregistrată şi trecută în registrul actelor de stare civilă nr.
33 la 9 aprilie 2005 de către Oficiul Stării Civile or. Ialoveni, să-i fie transmisă pentru educaţie şi
întreţinerea copilul minor Salagor Aurelia, născută la 4 iunie 1998, partajarea averii şi
adjudecarea ei automobilui PEUGEOT 406, iar lui Salagor Marc automobilul Mercedes E200.
Judecătoria Centru mun. Chişinău prin încheierea din 2 iulie 2010 a conexat într-un
singur proces pricina civilă la cererea de chemare în judecată Salagor Marc împotriva Elenei
Salagor cu privire la desfacerea căsătoriei şi pricina civilă la cererea Elenei Salagor împotriva lui
Salagor Marc cu privire la desfacerea căsătoriei, transmiterea fiicei Aurelia la educaţia şi
întreţinerea ei şi partajarea averii. La 2 martie 2012 Salagor Elena a depus cerere de concretizare
a pretenţiilor prin care a solicitat stabilirea dreptului său de proprietate asupra ½ cotă-parte din
valoarea bunurilor, de a încasa din contul lui Salagor Marc suma de 50 % din valoarea bunurilor
37
aflate în litigiu şi anume valoarea automobilului Mercedes în sumă de 87 336,90 lei şi valoarea
automobilului PEUGEOT 406 în sumă de 95 451,15 lei, astfel reiese suma de 91 394,25 lei. În
motivarea cererii Elena Salagor a invocat că pe parcursul examinării cauzei în instanţa de
judecată s-a constatat că bunul se află la păstrare la pîrît şi că bunul s-a deteriorat. Prin expertiză
autotehnică a automobilului de model PEUGEOT 406 numărul de înmatriculare CMS 603 s-a
constatat că acesta a fost deteriorat în valoare de 33 251,88 lei, iar valoarea automobilului pînă la
deteriorare a fost de de 95451,15 lei.
Automobilul de model Mercedes 124 a fost vîndut de Salagor Marc şi conform expertizei
valoarea acestuia este de 87 336,90 lei. Bunurile menţionate le aparţineau familiei Salagor cu
drept de proprietate în devălmăşie. Cerea, reclamanta Salagor Elena de a stabili dreptul ei de
proprietate asupra 1/2 cotă-parte din valoare bunurilor, de a încasa de la pîrît suma de 50% din
valoarea bunurilor aflate în litigiu şi anume valoare automobilului „Mercedes” de 87 336,90 lei
şi valoarea automobila PEUGEOT 406 în sumă de 95 451.15 lei, ce va constitui 91 394,25 lei şi
suma de 1000 lei cheltuieli pentru efectuarea expertizei autotehnice.
Judecătoria Centru mun. Chişinău prin hotărîrea din 2 martie 2012 a admis acţiunile
înaintate de către Salagor Elena şi Salagor Marc. S-a desfăcut căsătoria înregistrată la 9 aprilie
2005 sub nr. 33 la Oficiul Stării Civile Ialoveni între Salagor Marc şi Salagor Elena. La
eliberarea adeverinţei de desfacere a căsătoriei s-a încasat taxa de stat în beneficiul statului suma
de 100 lei din contul lui Salagor Mar şi în sumă de 100 lei din contul Elenei Salagor. S-a
determinat domiciliul, întreţinerea şi educaţia copilului minor Salagor Aurelia născută la 4 iunie
1998 cu mama Salagor Elena oriunde nu s-ar afla. S-a încasat de la Salagor Marc în beneficiul
Elenei Salagor contravaloarea bănească a ½ din valoarea bunurilor devălmaşe ce constituie suma
de 91 394,25 lei. S-a încasat de la Salagor Marc în beneficiul Elenei Salagor cheltuielile de
judecată ce constituie taxa achitată pentru efectuarea evaluării automobilului de
model”MercedesE200” în sumă de 1 000 lei.
La 10 aprilie 2012 Salagor Marc a depus cerere de apel împotriva hotărîrii Judecătoriei
Centru mun. Chişinău din 2 martie 2012. Curtea de Apel Chişinău prin decizia din 20 decembrie
2012 a respins apelul depus de Salagor Marc şi a menţinut hotărîrea Judecătoriei Centru mun.
Chişinău din 2 martie 2012. Avocatul Medeleanu Roman prin mandatul din 19 martie 2013 a
fost împuternicit de Salagor Marc să-i acorde asistenţă juridică în instanţa de judecată cu dreptul
de a semna şi depune cererea de chemare în judecată, de a ataca hotărîrea instanţei de judecată
etc.
La 26 martie 2013 avocatul Medeleanu Roman a depus cerere de recurs în interesele lui
Salagor Marc împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 20 decembrie 2012, cerând
admiterea recursului, casarea integrală a hotărîrilor judecătoreşti şi trimiterea pricinii la
38
rejudecare în prima instanţă. În motivarea recursului avocatul Medeleanu Roman a reiterat
motivele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată şi cererea de apel. A mai
menţionat că atît în prima instanţă cît şi în instanţa de apel nu a participat interpretul, astfel la
judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului.
Verificând încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs în baza
materialelor din dosar, audiind raportul verbal al judecătorului raportor, completul Colegiului
civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul
declarat de avocatul Medeleanu Roman în interesele lui Salagor Marc este inadmisibil din
următoarele motive:
În conformitate cu art.432 alin.(1) şi alin.(4) Codul de procedură civilă, părţile şi alţi
participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială
sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Săvârşirea
altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în
cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau
în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa
judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului. În conformitate cu art.433 lit. a) Codul de procedură
civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în
temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) şi (4). În conformitate cu art. 440 alin.(1) Codul de
procedură civilă, în cazul în care se constată existenţa unuia din temeiurile prevăzute la art.433,
completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra
inadmisibilităţii recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art.270 şi nu conţine nici-o
referire cu privire la fondul recursului.
Argumentele invocate de către avocatul Medeleanu Roman în interesele lui Salagor
Marc în cererea de recurs nu se încadrează în temeiurile de declarare a recursului prevăzute la
art. 432 Codul de procedură civilă şi poartă caracter declarativ. Or, potrivit proceselor-verbale a
şedinţelor de judecată a primei instanţe şi a instanţei de apel a participat interpretul care a fost
avertizat conform art. 312 Codul penal (f.d.75, 109).
În conformitate cu art. 275 alin. (6) Codul de procedură civilă, participanţii la proces şi
reprezentanţii lor au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi, în
decursul a 5 zile de la data semnării acestuia, să prezinte în scris observaţii asupra lui, indicînd
inexactităţile şi motivele pentru care îl consideră incomplet. Marc Salagor obiecţii la procesul-
verbal al şedinţei de judecată a primei instanţe şi a instanţei de apel nu a prezentat Prin urmare,
temei de a pune la îndoială corectitudinea şi plenitudinea procesului-verbal al şedinţei de
judecată nu sunt.
39
 Astfel, din considerentele menţionate şi având în vedere că prima instanţă şi instanţa de
apel au examinat pricina sub toate aspectele, cu respectarea normelor de drept material şi
procedural, au apreciat probele administrate în conformitate cu 5 art. 130 Codul de procedură
civilă şi au emis hotărîri legale, iar argumentele invocate de avocatul Medeleanu Roman în
interesele lui Salagor Marc poartă caracter declarativ şi nu se încadrează în prevederile art. 432,
completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
ajunge la concluzia de a considera recursul declarat ca inadmisibil prin încheiere irevocabilă.
Într-o altă speță dosarul nr. 2ra-694/1457 CSJ examinînd recursul declarat de Minţ Ilona,
în pricina civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de Ilona Minţ împotriva Nataliei
Nifanova privind declararea nulă a căsătoriei, împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 30
octombrie 2013, prin care apelul declarat de Natalia Nifanova, a fost admis, insanța de recurs a
constatat:
La 16 mai 2011 Ilona Minţ a înainatat în instanţa de judecată o acţiune împotriva Nataliei
Nifanova privind declararea nulă a căsătoriei. În motivarea acţiunii a invocat că, la 30 octombrie
2004, Nifanova Natalia a înregistrat căsătoria cu Nifanov Evghenii, tatăl ei, adică cu 5 zile pînă
la decesul ultimului. A mai invocat reclamanta că, conform raportului de expertiză nr. 43F/F-
2012 din 19 aprilie 2012, căsătoria încheiată între Nifanova Natalia şi Nifanov Evghenii, nu
putea fi înregistrată pe motiv că Nifanov Evghenii la momentul înregistrării căsătoriei nu putea
acţiona cu discernămînt, starea sănătăţii ultimului fiind gravă. A specificat reclamanta că,
Nifanov Evghenii este tatăl ei, care a decedat în 05 noiembrie 2004. Ilona Minţ a solicitat
declararea nulităţii căsătoriei înregistrate între Nifanov Evghenii şi Nifanova Natalia la 30
octombrie 2004 la OSC Rîşcani mun. Chişinău, cu numărul de înregistrare 903.
Prin hotărîrea Judecătoriei Rîşcani, mun. Chişinău din 13 iunie 2013, a fost admisă
acţiunea înaintată de Ilona Minţ împotriva Nataliei Nifanova privind declararea nulă a căsătoriei.
A fost repusă în termen acţiunea înaintată de Ilona Minţ împotriva Nataliei Nifanova cu privire la
declararea nulităţii căsătoriei, înregistrate între Nifanov Evghenii şi Nifanova Natalia, la 30
octombrie 2004, la OSC Rîşcani mun. Chişinău, cu numărul de înregistrare 903. A fost declarată
nulă, de la data înregistrării, căsătoria înregistrată între Nifanov Evghenii şi Nifanova Natalia, la
30 octombrie 2004, la OSC Rîşcani mun. Chişinău şi trecută în Registrul Actelor de Stare Civilă,
sub numărul nr. 903.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 30 octombrie 2013, apelul declarat de Natalia
Nifanova, a fost admis. A fost casată hotărîrea Judecătoriei Rîşcani, mun. Chişinău din 13 iunie
2013. A fost respinsă cererea de repunere în termen. A fost respinsă acţiunea înaintată de Ilona

57
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=12967
40
Minţ împotriva Nataliei Nifanova privind declararea nulă a căsătoriei, ca fiind înaintată cu
omiterea termenului de prescripţie extinctivă.
Invocînd ilegalitatea acestei decizii, la 26 decembrie 2013, Minţ Ilona, a contestat-o cu
recurs, solicitînd admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel, cu menţinerea hotărîrii
primei instanţe. În motivarea recursului a indicat că, decizia instanţei de apel este ilegală şi
neîntemeiată, deoarece, instanţa de apel nu a constatat şi elucidat toate circumstanţele care au
importanţă pentru soluţionarea pricinii şi a fost aplicate eronat normele de drept material.
Studiind materialele dosarului, Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ
lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, consideră recursul declarat de Minţ Ilona neîntemeiat şi care
urmează a fi respins. În favoarea concluziei enunţate se invocă următoarele argumente:
În conformitate cu prevederile art. 445 alin. (1) lit. a) C.P.C., instanţa de recurs, după ce
judecă recursul este în drept să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi
hotărîrea primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs. Din materialele cauzei rezultă
cu certitudine că, la 16 mai 2011 Ilona Minţ a înainatat în instanţa de judecată o acţiune
împotriva Nataliei Nifanova, prin care a solicitat, declararea nulităţii căsătoriei înregistrate între
Nifanov Evghenii şi Nifanova 3 Natalia la 30 octombrie 2004 la OSC Rîşcani mun. Chişinău, cu
numărul de înregistrare 903. Totodată, actele pricinii atestă faptul că, la 05 noiembrie 2004
Nifanov Evghenii a decedat, fapt confirmat prin certificatul de deces DC – IV 0346747.
Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie analizînd situaţia de fapt din prezenta speţă, în raport cu probele anexate la dosar,
consideră oportun de a reitera prevederile art. 42, alin. (1), lit. c) Codul Familiei, care statuează
expres că, soţul care nu a ştiut despre existenţa impedimentelor la căsătorie, tutorele soţului
declarat incapabil, soţul din căsătoria precedentă nedesfăcută, alte persoane ale căror drepturi şi
interese au fost lezate în urma căsătoriei încheiate cu încălcarea prevederilor art.15, precum şi
autoritatea tutelară sau procurorul, în cazurile menţionate mai sus.
Instanţa de recurs a reiterat şi prevederile art. 267 Cod Civil, potrivit cărora, termenul
general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă
de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani. Acţiunile privind apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale se prescriu numai în cazurile expres prevăzute de lege.
De menţionat, instanţa de apel corect a stabilit că, reglementările cu caracter special
cuprinse în Codul Familiei sunt completate de reglementările cu caracter general cuprinse în
Codul Civil, iar acţiunea privind anularea unui act juridic încheiat de o persoană fară
discemămînt din cauza bolii, potrivit art. 225 din Codul Civil, urmează a fi apărată pe cale
judiciară în interiorul termenului de prescripţie exctinctivă. Cu alte cuvinte actul juridic anulabil

41
urmează a fi apărat pe cale judiciară în termen de 3 ani din momentul naşterii dreptului la
acţiune.
Potrivit prevederilor art. 272, alin. (1) Cod Civil, care statuiază expres că, termenul de
prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se
naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Instanţa de
recurs consideră necesar de a accentua faptul că, legislaţia civilă face legătura dintre acţiunea
tremenului de prescripţie cu încălcarea dreptului.
Aceasta înseamnă că pînă în momentul în care dreptul subiectiv sau interesul protejat de
lege nu sunt încălcate, nu poate fi vorba despre începutul curgerii termenului de prescripţie. În
acest instanţa de recurs menţionează că, este întemeiată poziţia instanţei de apel crecum că,
termenul general de prescripţie, nu începe să curgă oricum şi oricînd, adică termenul de
prescripţie nu începe să curgă din momentul care îi convine reclamantului, ci de la data naşterii
dreptului la acţiune. Or, dreptul la acţiune a reclamantei Minţ Ilona s-a născut din momentul în
care a cunoscut sau trebuia să cunoască despre existenţa căsătoriei încheiate între tatăl său
Nifanov Evghenii şi Nifanova Natalia. Iar acest moment, potrivit actelor pricinii, nu poate să
intervină ulterior pronunţării hotărîrii Judecătoriei Rîşcani mun. Chişinău din 10 decembrie 2007
în conţinutul căreia este menţionat expres despre încheierea căsătoriei dintre Nifanov Evghenii şi
Nifanova Natalia.
Astfel, Colegiul a accentuat că, Minţ (Nifanova) Ilona a fost parte în procesul cu privire
la partajul apartamentului, bun succesoral al defunctului Nifanov Evghenii, prin urmare a
cunoscut sau trebuia să cunoască despre existenţa căsătoriei începînd cu data de cel tîrziu 10
decembrie 2007, eventualul dreptul de a solicita anularea actului de căsătorie este prescris de
drept încă la 10 decembrie 2010, iar acţiunea a fost înaintată la 16 mai 2011.
Instanţa de recurs, a considerat oportun de a reitera prevederile art. 279 Cod Civil, care
statuează expres că, în cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată constată că termenul de
prescripţie extinctivă nu este respectat datorită unor împrejurări legate de persoana
reclamantului, dreptul încălcat al persoanei este apărat. Repunerea în termen nu poate fi dispusă
decît dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile,
calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică
depăşirea termenului de prescripţie.
În acest sens, instanţa de apel corect a stabilit că, concluzia primei instanţe cu privire la
faptul că reclamanta Ilona Minţ a locuit permanent peste hotare nu este concludent, neputînd fi
considerat drept temei pentru repunerea în termen a cererii de chemare în judecată potrivit art.
279 din Codul civil, atîta timp cît este dovedit că Minţ (Nifanova) Ilona a cunoscut despre
căsătoria tatălui său cu pîrîta în cadrul procesului judiciar despre partajul averii succesorale
42
finisat la 10 decembrie 2007. Colegiul instanţei de recurs accentuiază că, instanţa de apel just a
stabilit că, reclamanta – recurentă a înaintat acţiunea cu expirarea termenului de prescripţie
extinctivă, iar motive justificate de repunere în termen nu sunt. Prin urmare, instanţa de apel a
respins acţiunea înaintată de Minţ Ilona, prin prisma art. 271 Cod Civil, care stabileşte expres că,
acţiunea privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul expirării termenului de
prescripţie extinctivă numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia, depusă pînă
la încheierea dezbaterilor în fond. În apel sau în recurs, prescripţia poate fi opusă de îndreptăţit
numai în cazul în care instanţa se pronunţă asupra fondului.
Or, dreptul de a cere anularea actului de căsătorie este prescris de drept, prescripţia fiind
invocată de partea în favoarea căreia a curs, Nifanova Natalia a invocat prescripţia în cadrul
examinării litigiului în primă instanţă, fapt confirmat prin cuprinsul referinţei şi a procesului-
verbal al şedinţei instanţei de fond.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a menţionat că, concluzia instanţei de apel,
despre necesitatea respingerii acţiunii înaintate de Minţ Ilona ca fiind depusă cu omiterea
termenului de prescripţie extinctivă, este justă, ea avînd la bază cumulul dovezilor administrate
în cadrul dezbaterilor judiciare, cărora le-a fost dată aprecierea juridică cuvenită, în conformitate
cu prevederile art. 130 CPC.
Actul de dispoziţie a instanţei de apel a fost adoptat cu respectarea normelor de procedură
şi cu aplicarea corectă a normelor de drept material. 5 În concluzie instanţa de recurs
menţionează că, este legală decizia Curţii de Apel Chişinău din 30 octombrie 2013, din care
motive urmează a fi menţinută. Din considerentele menţionate şi avînd în vedere faptul că,
decizia instanţei de apel este legală, iar argumentele invocate de către recurent sunt neîntemeiate,
Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, a
ajuns la concluzia de a respinge recursul declarat de Minţ Ilona şi a menţine decizia instanţei de
apel prin încheiere irevocabilă.
2.3 Concluzii Capitolul II
Una din cele mai importante consecinţe ale divorţului constă în aceea că minorii rezultaţi
din căsătorie trebuie să fie încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre soţi. De regulă, copiii
locuiesc cu ambii părinţi, însă, deseori, acest drept al minorilor nu poate fi realizat din cauza că
părinţii locuiesc separat atât în timpul căsătoriei, cât şi după intentarea procesului de divorţ. La
soluţionarea acestui litigiu instanţa de judecată va ţine cont de vârsta, interesele copilului,
ataşamentul copilului faţă de părinţi, faţă de fraţi, surori, calităţile morale ale părinţilor, iar în
cazul în care copilul a împlinit vârsta de 10 ani – de opinia lui se va ţine cont în mod obligatoriu,
dacă aceasta nu contravine intereselor copilului. Instanţa de judecată va audia copilul minor,

43
ţinând cont de vârsta şi aptitudinile copilului, în prezenţa unui pedagog, într-o atmosferă ce ar
exclude influenţa asupra lui a persoanelor cointeresate.
Instanţa de judecată trebuie să verifice dacă părerea minorului nu este influenţată de către
unul din părinţi sau alte persoane cointeresate, dacă el conştientizează faptul că declarația făcută
are influență asupra intereselor sale.
Conform Codului civil francez, pentru a fi ascultat minorul în instanţa de judecată, nu
există o limită de vârstă. El va fi audiat ori de câte ori judecătorul va considera necesar, se va ţine
cont de discernământul copilului şi maturitatea sa. Minorul poate solicita să fie audiat în prezenţa
unui avocat, acesta din urmă trebuie să fie distinct de cel al părinţilor. Minorul va fi audiat fără
prezența părinților.
Este obligatoriu avizul autorităţii tutelare, întocmit în baza verificării condiţiilor de trai
ale părinţilor – fapt care are o importanţă decisivă la examinarea litigiilor. Instanţa de judecată va
examina avizul autorităţii tutelare, luând în consideraţie şi alte probe. În cazul când judecătorul
nu este de acord cu avizul, el trebuie să indice motivele în hotărârea judecătorească.
Potrivit art.74 alin. (l) din Codul familiei, „părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii
minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material”. Se prezumă că părinţii îşi
îndeplinesc această obligaţie benevol, dar în procesul de divorţ instanţa de judecată este obligată
să verifice dacă părinţii copilului s-au înţeles în această privinţă şi, dacă înţelegerea lipseşte –
atunci urmează să fie luată hotărârea privind părintele care trebuie să plătească întreţinerea şi
mărimea acesteia. Poate fi încasată şi pensia de întreţinere pentru soţul care o necesită, întrunind
condiţiile specificate la art.82-83 din Codul familiei. Instanţa poate să-l elibereze sau să-l
limiteze pe soţ de obligaţia de întreţinere, dacă fostul soţ a avut o comportare amorală în familie
sau este culpabil de desfacerea căsătoriei.
În procesul de divorţ mai poate fi examinată problema folosirii locuinţei şi anume: se va
stabili care dintre soţi va folosi domiciliul comun, acordându-i celuilalt soţ un termen rezonabil
pentru a părăsi locuinţa. Această prevedere nu este expres prevăzută în Codul Familiei, dar
rezultă, de regulă, din cererea soţilor şi este necesară în cazurile când comportamentul unuia
dintre soţi prezintă primejdie pentru celălalt sau pentru copiii lor minori.
Un alt efect al desfacerii căsătoriei este partajarea bunurilor comune ale soţilor la cererea
lor. Bunurile pot fi împărţite în mod benevol, dar, dacă nu există o înţelegere între soţi,
împărţirea se face de către instanţa judecătorească. Proprietatea comună în devălmăşie devine
personală a fiecărui soţ sau pe cote părți, în dependență de natura bunului partajat.
Fostul soț supraviețuitor nu are drept de moştenire asupra bunurilor rămase la moartea
celuilalt soț și dreptul de a primi pensie pentru pierderea întreţinătorului reglementat de Legea
privind pensiile de asigurări sociale.
44
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

45