Ministerul Educaţiei şi Tineretului Republicii Moldova

Teză de an
la

Disciplina: Drept Civil

Tema: Succesiunea testamentara

Chişinău, 2009
 CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................................4

CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI PRIVIND SUCCESIUNEA
§1. Noţiunea, caracterele juridice şi felurile moştenirii.......................................5
Noţiunea şi caracterele juridice ale moştenirii..........................................................6
1.1 Felurile moştenirii..............................................................................................6
§ 2 Deschiderea succesiunii. Momentul şi locul deschiderii succesiunii……….7
2.1 Deschiderea succesiunii………………………………………………………...7
2.2 Momentul şi locul deschiderii succesiunii……………………………………..8
§ 3 Condiţiile prevăzute de lege pentru a moşteni………………………………9
3.1 Capacitatea succesorală……………………………………………………….10
3.2 Vocaţia succesorală…………………………………………………………...11
3.3 Condiţia privind nedemnitatea succesorală…………………………………...11

CAPITOLUL II
SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
§ 1 Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului………………………...13
§ 2 Formele testamentului……………………………………………………….16
2.1 Testamentul olograf…………………………………………………………...17
2.2 Testamentul autentic…………………………………………………………..20
2.3 Testamentul mistic…………………………………………………………….23
§ 3 Dispoziţii testamentare………………………………………………………27
§ 4 Modificarea, revocarea, caducitatea şi nulitatea testamentului…………..31
4.1 Modificarea şi revocarea testamentului……………………………………….31
4.2 Caducitatea testamentului……………………………………………………..32
4.3 Nulitatea testamentului……………………………………………………….33
§ 5 Executarea testamentului…………………………………………………...34
§ 6 Legatul………………………………………………………………………..37

2
CAPITOLUL III
OPŢIUNEA SUCCESORALĂ, PASIVUL SUCCESORAL ŞI
ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII
§ 1 Opţiunea succesorală………………………………………………………...42
1.1 Acceptarea succesiunii………………………………………………………..42
1.2 Renunţarea la succesiune……………………………………………………...44
§ 2 Responsabilitatea moştenitorilor faţă de pasivul succesoral……………...45
§ 3 Confirmarea dreptului la moştenire şi împărţirea moştenirii……………46
3.1 Confirmarea dreptului la moştenire. Cerificatul de moştenitor……………….46
3.2 Împărţirea moştenirii………………………………………………………….47

ÎNCHEIERE……………………………………………………………………..49

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………...50

3
 INTRODUCERE

Instituţia succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a

raporturilor patrimoniale, mai ales a celor cu privire la dreptul de proprietate în condiţiile în
care subiecţii de drept , persoane fizice nu au o existenţă veşnică. Instituţia succesiuni, mai
ales a celei legale vine să reglementeze modul şi ordinea de transmitere a patrimoniului
persoanei fizice care se va stinge din viaţă succesorilor ei conform gradului de rudenie şi
claselor de moştenitori legali, vine să stabilească responsabilitatea acestora faţă de datoriile
defunctului astfel încît să se asigure o siguranţă juridică pentru creditorii care au intrat în
raporturi patrimoniale cu persoana care lasă moştenire. Legea civilă reglementează şi
situaţiile în care nu există moştenitori, nici legali, nici testamentari, astfel încît patrimoniul
succesoral vacant să nu rămînă fără stăpîn – acesta va deveni statul în cazul moştenirii
vacante, care va răspunde şi el, în limitele activului succesoral, pentru datoriile defunctului.
Succesiunea testamentară ca şi instituţie specială a dreptului succesoral exprimă
libertatea fiecărei persoane de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte la discreţia
sa, fără vreo limitare decît cu ecceptia unor restricţii legale menite să protetjeze interesele
unor persoane apropiate ca grad de rudenie sau afiliate cu defunctul şi care se află într-o
stare de vulnerabilitate. Prin intermediul testamentelor persoana care lasă moştenire va
putea să pună în sarcina moştenitorilor îndeplinirea unor gratuităţi, acţiuni sau activităţi în
favoarea unor anumite persoane sau în scopuri general utile. Aceste ultime doleanţe ale
testatorului au căpătat denumirea de legate în dreptul succesoral. Dar vom vedea că
testamentele nu au neapărat ca şi scop transmiterea averii, patrimoniului testatorului, ele pot
conţine şi alte dispozioţii, de exemplu, de dezmoştenire sau de recunoaştere a unui fapt.
Practic vorbind, testamentul este o excepţie de la moştenirea legală, în sensul că se
aplică mai rar. Totodată, testamentul ca şi act juridic unilateral se deoseebeşte actul juridic
de drept comun.

4
 CAPITOLUL I .
GENERALITĂŢI PRIVIND SUCCESIUNEA

§ 1 Noţiunea, caracterele juridice ale moştenirii şi felurile moştenirii.

1.1 Noţiunea şi caracterele juridice ale moştenirii.
Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persone fizice
decedate ( cel ce a lăsat moştenirea) către una sau mai multe persoane (succesori).1
Ca instituţie a dreptului civil, moştenirea are o legătură indisolubilă cu
dreptul de proprietate. Moştenirea este unul din modurile de dobîndire a dreptului de
proprietate şi, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre cel care lasă moştenirea,
adică defunctul, şi cel care primeşte moştenirea, denumit successor sau moştenitor.
Spre deosebire de alte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor, moştenirea
are anumite particularităţi, menţionate, de altfel, în art. 1432, alin.(2) CC. Acestea
sunt următoarele:

Este o transmisiune pentru cauză de moarte. (mortis causa). Asta înseamnă că

prin moştenire se poate transmite doar patrimoniul unei persoane fizice decedate.
Decesul poate fi constatat nemijlocit sau poate declarat de către instanţa de
judecată. Faptul morţii persoanei fizice determină dispariţia acesteia ca subiect
de drept, iar instituţia moştenirii este chemată să asigure transmiterea
patrimoniului defunctului, care continuă să existe, succesorilor săi. Dizolvarea
persoanelor juridice nu poate fi identificată cu moartea persoanelor fizice, iar
patrimoniul persoanelor juridice dizolvate se transmit altor persoane, prin diverse
acte juridice, altele decît succesiunea. 2 Normele care reglementează
transmisiunea succesorală sunt aplicabile persoanelor juridice şi statului doar în
cazul în care aceşitea dobîndesc calitatea de moştenitori.
Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucît are ca obiect o
universalitate juridică, un patrimoniu care aparţinea defunctului, adică o
1
Codul civil al Republicii Moldova pentru termenul moştenire utilizează sinonimul succesiune, deşi ultimul
este mai larg şi include orice transmisiune de drepturi şi obligaţii, atît pentru cauză de moarte, cît şi între
vii.
2
Dan Chirică,Drept civil. Succesiuni şi testamente, Bucureşti, 2003.

5
 totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămasă fără titular. Fiind
o universalitate juridică, patrimoniul este independent de elementele sale
componente şi din acest considerent, drepturile şi obligaţiile unei persoane
decedate se transmit către succesori nu privite izolat, ci ca părţi a acestei
universalităţi juridice. Prin moştenire nu se transmit drepturile şi obligaţiile
nepatrimoniale3, precum şi drepturile patrimoniale cu caracter personal sau
viager ( dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, creanţa de întreţinere etc.)
Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin
succesiune se supune unui regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice,
indiferent de natura şi provenienţa bunurilor care alcătuiesc masa succesorală.
(moştenite sau achiziţionate).
Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce înseamnă că acceptarea
moştenirii sau renunţarea la ea are caracter indivizibil, fără a fi posibilă
acceptarea sau renunţarea parţială a moştenirii. Prin derogare, moştenitorul
chemat la moştenirea mai multor cote succesorale în temeiuri diferite poate
accepta o cotă şi poate renunţa la alta4 (art 1528 CC).

1.2 Felurile moştenirii.

În funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobîndesc patrimoniul
persoanei decedate, moştenirea poate fi legală (apărută în temeiul legii) sau
testamentară (apărută în temeiul unui testament lăsat de defunct).
Moştenirea legală se va aplica de fiecare dată cînd:
nu există nici un testament prin care defunctul să dispună de bunurile sale după
moarte;
defunctul a dispus prin testament doar de o parte din bunurile sale;
testamentul nu este valabil;
defunctul a lăsast testament, însă acesta nu se referă la transmiterea patrimoniului
succesoral, ci la alte dispoziţii (numirea executorului testamentar, cu privire la
3
Prin derogare, moştenitorii vor dobîndi dreptul de protecţie a inviolabilităţii operei, de a autoriza
publicarea ei şi alte drepturi cu caracter nepatrimonial.
4
Astfel, vocaţia succesorală dublă (moştenitor testamentar sau legal) oferă posibilitatea de a opta diferit:
de a refuza una din cotele succesorale şi de a refuza cealaltă.

6
 funeralii, înlăturarea de la moştenire etc.).
Persoanele care dobîndesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori
universali, cu vocaţie la întreful patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, atunci cînd
există mai mulţi moştenitori, ei beneficiază numai de o fracţiune din moştenire.
Moştenitorii legali nu pot avea vocaţie numai la bunurile singulare, privite izolat,
adică nu pot exista moştenitori legali cu titlu particular.5
Moştenirea testamentară are loc în virtutea voinţei persoanei decedate,
manifestate de acesta în timpul vieţii sale, prin una din formele de testament
prevăzute de lege. Cel care lasă moştenirea în acest mod se numeşte testator, iar cei
chemaţi să moştenească – moştenitori testamentari, care pot fi:
universali, atunci cînd culeg întreg patrimoniul defunctului;
cu titlu universal, cînd dobîndesc doar o fracţiune din patrimoniul succesoral;
cu titlu particular, cînd culeg doar un bun sau anumite bunuri determinate.
Moştenirea testamentară şi cu cea legală pot cooexista. Astfel, dacă testatorul
nu a trestat întregul său patrimoniu sau dacă există moştenitori rezervatari, care
beneficiază de dreptul la moştenire chiar şi împotriva voinţtei testatorului, partea
rămasă şi rezerva succesorală se va atribui corespunzător moştenitorilor legali şi
moştenitorilor rezervatari.

§ 2 Deschiderea succesiunii. Momentul şi locul deschiderii succesiunii.

2.1 Deschiderea succesiunii.
Prin deschiderea succesiunii, se înţelege faptul juridic care declanşează
procesul transmisiunii succesorale şi care determină momentul în care încep să se
aplice normele legale cu privire la moştenire. Conform art. 1440 CC, acest fapt
reprezintă decesul nemijlocit sau declararea morţii persoanei fizice de către instanţa
de judecată. Pînă la momentul deschiderii succesiunii nu putem vorbi despre
moştenitori sau patrimoniu succesoral, titular al patrimoniului fiind persoana în
viaţă.6
5
Francisk Deak, Tratat de drept succesoral, Bucureşti, 1999.
6
Art. 575 CC interzice, sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul asupra moştenirii unui terţ încă în
viaţă, cu excepţia contractului încheiat între viitorii succesori legali asupra cotei-părţi legale, care va
produce efecte din momentul deschiderii succesiunii şi în măsura în care defunctul nu a testat

7
 2.2 Momentul şi locul deshiderii succesiunii.
Deschiderea succesiunii prezintă interes sub aspectul momentului şi locului
producerii. Astfel, importanţa determinării momentului deschiderii succesiunii se
manifestă prin următoarele:
a) In raport cu momentul deschiderii succesiunii se determină persoanele care au
vocaţie succesorală (legală sau testamentară);
b) Pornind de la acest moment se determină componenţa şi valoarea patrimoniului
succesoral;
c) Din acest moment se calculează termenul de 6 luni necesar pentru acceptarea
moştenirii;
d) Acceptarea sau renunţarea la succesiune produce efecte din momentul deschiderii
succesiunii;
e) Din acest moment începe scurgerea termenului de prescripţie pentru declararea
nulităţii testamentului;
f) După momentul dat se va determina legea legea aplicabilă în cazul unui conflict
de legi în timp, fiind aplicabilă legea în vigoare la momentul deschiderii
succesiunii.
În conformitate cu art.1440, alin. 2 CC, momentul deschiderii succesiunii se
consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămînerii
definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui. Moştenitorii legali
sau testamentari vor trebui să dovedească moartea, precum şi data sau momentul
morţii celui care a lăsat moştenirea. Potrivit art.54 al Legii privind actele de stare
civilă, data morţii se probează prin actul de deces, întocmit în temeiul certificatului
medical constatator al decesuluiu, eliberat de o unitate sanitară, sau hotărîrii
judecătoreşti privind declararea morţii persoanei.
Cîteodată este important de stabilit nu doar data calendaristică a decesului, ci
şi momentul exact al survenirii lui. Aici este vorba despre cazul decesului
persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă (tatăl şi fiul). Dacă se poate stabili

patrimoniul său.

8
supravieţuirea unuia celuilalt, oricît de scurtă, persoana care a supravieţuit va culege
moştenirea de la cel care a decedat primul. Dacă nu este posibil de determinat dacă
una din persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală a supravieţuit
una alteia, atunci se aplică regimul succesiunii comorienţilor sau codecedaţilor
(art.1441 CC).
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea
organelor competente din punct de vedere teritorial să rezolve diferite probleme
privind moştenirea. Astfel, procedura succesorală este de competenţa notarului de la
locul deschiderii succesiunii ( art. 35 alin.3 al Legii cu privire la notariat). În
consecinţă, cererea de acceptare sau de renunţare la succesiune se depune la acest
notar, care este împuternicit să ia măsuri pentru paza averii succesorale şi eliberarea
certificatului de moştenitor. (art. 1552 şi artt. 1556 CC).
Locul deschiderii succesiunii, conform art. 1443 CC, se consideră ultimul
domiciliu al celui care a lăsat moştenirea. Domiciluil persoanei se determină
potrivit prevederilor art.30-31 CC. De regulă, domiciliul persoanei este indicat în
ţactul de identitate.
Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut, locul deschiderii succesiunii va fi
considerat locul aflării bunurilor succesorale. În cazul în care acestea se află în
locuri diferite, deschiderea se va produce la locul de aflare a părţii celei mai
valoroase din bunurile imobile, iar în lipsă de imobile – la locul unde se află partea
principală ca valoare a bunurilor imobile.

§ 3 Condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni.

Pentru ca o persoană să poată moşteni, este necesar ca aceasta să întrunească
cumulativ următoarele condiţii:
a) persoana să dispună de capacitate succesorală;
b) să aibă vocaţie succesorală;
c) persoana să nu fie nedemnă de a moşteni.
3.1 Capacitatea succesorală.
Se consideră că are capacitate succesorală orice persoană care există la

9
momentul deschiderii succesiunii. Potrivit art. 1433 CC, se consideră că există,
adică au aptitudinea de al moşteni pe cel decedat:
a) În cazul succesiunii testamentare – persoanele care se aflau ăn viaţă la
momentul decesului celui care a lăsat moştenirea, precum şi cele care au
fost concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut vii după decesul acestuia,
indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii lui , precum şi persoanele
huridice care au capacitate juridică la momentul deschiderii succesiunii;
b) În cazul succesiunii legale – persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii lui
concepuţi în timpul vieţii şi născuţi după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de
capacitate succesorală asupra patrimoniului succesoral vacant. Capacitatea
succesorală nu este condiţionată de durata vieţii moştenitorului, astfel, dacă
moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale
vor trece la moştenitorii săi.
Dacă persoana fizică dispărută este considerată a fi în viaţă, aceasta are
capacitate succesorală. Dacă însă se constată că la data deschiderii succesiunii
aceasta nu mai era în viaţă, capacitatea ei succesorală se desfiinţează retroactiv, iar
ceea ce a fost cules dintr-o moştenire în numele persoanei dispărute, va trebui să fie
restituit.
Nu dispun de capacitate succesorală persoanele juridice care nu existau la
momentul deschiderii succesiunii şi nici persoanele fitice predecedate (care au
decedat anterior deschiderii succesiunii). Potrivit art.1441 CC, de asemenea nu au
capacitate succesorală comorienţii şi codecedaţii.
Comorienţii sunt considerate două sau mai multe persoane cu vocaţie
succesorală reciprocă sau unilaterală, decedate în aceeaşi împrejurare (accident în
transport, calamităţi naturale etv.), încîz nu se poate stabili dacă una a supravieţuit
alteia şi prezumîndu-se că au murit concomitent. Vor fi recunoscuţi comorienţi şi
persoanele declarate moarte prin hotărîrea instanţei de judecată drept urmare a
dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe (art. 1442 CC).

10
 Persoanele care au vocaţie reciprocă sau unilaterală şi care decedează în
acelaşi timp (nu şi în aceiaşi împrejurare), fără a se putea determina ordinea
deceselor, sunt numite codecedaţi şi se prezumă că au decedat concomitent.
Prezumţia morţii concomitente în cazul comorienţilor şi codecedaţilor face
să excludă moştenirea reciprocă a acestora, or, nesupravieţuind una alteia, ei sunt
lipsiţi de capacitate succesorală. Potrivit art. 1441, alin. 2 CC, moştenirea lăsată de
fiecare comorient sau codecedat va fi culeasă de moştenitorii proprii. De exemplu,
dacă soţii – avînd vocaţie succesorală reciprocă şi ca moştenitori legali pe părinţii
lor – decedează în acceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a
supravieţuit celuilalt, în lumina prezumţiei morţii concomitente nici unul nu va
putea moşteni în urma celuilalt, deoarece nu se poate dovedi capacitatea
succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ. Moştenirile lăsate
de soţi vor fi culese, ca două moşteniri distincte, de către părinţii fiecăruia.
3.2 Vocaţia succesorală.
O altă condiţie necesară pentru a putea moşteni este existenţa vocaţiei
succesorale. Pentru ca o persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a
culege culege moştenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, în baza
legii sau a testamentului lăsat de defunct. În virtutea legii, vocaţie (chemare) la
moştenire au rudele defunctului, conform art. 1500 CC. prin testament se poate
conferi vocaţie succesorală oricărei persoane cu capacitate succesorală.
3.3 Condiţia privind nedemnitatea de a moşteni.
O ultimă condiţie necesară pentru a putea moşteni este ca moştenitorul să
nu fie nedemn. Nedemnitatea succesorală constă în decăderea moştenitorului din
dreptul de a moşteni o persoană decedată, datorită săvîrşirii unor fapte grave
(expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.
Nedemnitatea succesorală are un caracter de pedeapsă civilă şi se
caracterizează prin următoarele:
a) se aplică doar în cazul săvîrşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de
lege;
b) operează doar în temeiul hotărîrii instanţei de judecată prin care se constată

11
circumstanţa care constituie temeiul nedemnităţii. Acţiunea în constatare poate
fi intentată de orice persoană pentru care decăderea succesorului nedemn din
dreptul la succesiune are consecinţe patrimoniale (art. 1435 CC), în termen de
un an de la deschiderea succesiunii;
a) se aplică şi produce efecte atît faţă de autorul faptei, cît şi faţă de
moştenitorii lui, astfel încît reprezentarea nedemnului nu se admite;
b) nedemnitatea se limitează la moştenirea persoanei faţă de care au fost
săvîrşite faptele, fără a se extinde şi asupra altor moşteniri;
c) nedemnul trebuie să fi săvîrşit faptele cu discernămînt;
d) cel ce a lăsat moştenirea îl poate ierta pe moştenitorul nedemn, arătînd acest
lucru în mod expres în testament.
Cazurile de nedemnitate sunt stabilite expres şi limitativ de art. 1434
CC. astfel nu poate fi succesor testamentar sau legal, persoana care:
a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei
voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea;
a) a pus inttenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat
moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a
persoanelor apropiate sau la majorarea cotelor succesorale ale tuturor
acestora.
Trebuie de evidenţiat faptul că pentru ca un moştenitor să fie înlăturat de
la moştenire, faptele menţionate trebuie să fie săvîrşite cu intenţie.
Tot la categoria succesorilor nedemni legea atribuie părinţii decăzuţi din
drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în
aceste drepturi şi părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi)
care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a
celui ce a lăsat moştenirea. (art. 1434, alin. 2 CC).

CAPITOLUL II
SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

12
 § 1 Noţiunea şi caracterile juridice ale succesiunii testamentare.
Potrivit art. 1432 C.civ, patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în
temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în
temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care
moştenirea (devoluţiunea ei) este testamentară.După cum am văzut, este posibilă şi
coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. Codul nostru civil nu a păstrat
principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea legală (nemo
partim testatus partim intestatus decedere potest), permiţând - iar dacă există
moştenitori legali rezervatari impunând chiar - coexistenţa moştenirii legale cu cea
testamentară.Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală
este regula şi constiutie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului
succesoral, ea poate fi înlăturată - în tot sau în parte - în condiţiile sau în limitele
prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius. Aceasta înseamnă că legea
consacră principiul libertăţii testamentare, libertate la care nu se poate renunţa, în
sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament şi
de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (mortis
causa). Vom vedea însă că, în dreptul nostru, libertatea testamentară nu este
absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind
instituţia rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care
este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moştenirea, fie că este vorba de
libertăţile făcute în timpul vieţii (donaţii), fie pentru cauză de moarte (legate).
Potrivit art. 1449 CC „testamentul este un act juridic solemn, unilateral,
revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlul gratuit, pentru momentul
încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele." După cum
rezultă din această difiniţie, colaborată cu alte dispoziţii legale, testamentul este un
act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi irevocabil.
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a
testatorului cu intenţia de a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi
valabil, trebuie să îndeplinească condiţiile de fond (consimţământul neviciat,
capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele

13
 specifice liberalităţilor.
b) Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voinţa testatorului este
producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de
acceptarea de către el a legatului - legatul se dobândeşte din momentul
deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu
renunţă la legat. Prin urmare, acceptarea legatului nu trebuie confundată cu
acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract. Cele două acte -
testamentul şi acceptarea legatului sau a altor dispoziţii testamentare (de
exemplu, execuţiunea testamentară) — sunt acte unilaterale distincte, cu
efecte proprii fiecăruia şi nu se unesc în sensul formării unui act bilateral
(contract).
c) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi
încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. In măsura în
care persoana are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar
dacă nu are această nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor
persoane. Chiar dacă testatorul primeşte consultaţii de specialitate de la o altă
persoană (de exemplu, avocat) în vederea redactării testamentului, el trebuie
să exprime voinţa sa personală.
d) Din caracterul personal, revocabil şi unilateral al testamentului, mai rezultă şi
caracterul lui individual, în sensul necesităţii ca el să exprime voinţa unei
singure persoane; legea interzice ca două sau mai multe persoane să testeze
prin acelaşi act.
e) Este un act juridic solemn, sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul
trebuie să fie încheiat într-una din formele prevăzute de lege. Posibilitatea de
alegere a testatorului este limitată la formele reglementate strict de lege.
f) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, dacă legea nu prevede
altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai la moarte
testatorului. Adică, condiţiile de validitate ale testamentului se apreciază
raportat la momentul întocmirii sale, în schimb, efectele pe care le produc
dispoziţiile sale raportat la momentul morţii testatorului. Astfel fiind, legatarul

14
 nu dobândeşte nici un drept cât timp testatorul este în viaţă, testatorul
păstrează dreptul de dispoziţie asupra bunurilor de care dispune prin
testament.
g) Testamentul este un act esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii
testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare.
El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile
testamentare şi sub nici o formă nu poate renunţa valabil la acest drept.
Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de
lege.
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în
multe privinţe derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă
ca un act juridic excepţional, guvernat, în mare măsură, de reguli de fond şi de
formă speciale. După cum rezultă din definiţia legală a testamentului, obiectul lui
principal îl constituie legatele, care sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul
succesoral (legate universale sau cu titlul universal) sau la bunurile ce fac parte
din acel patrimoniu (legate cu titlul particular). Însă, alături de legate sau chiar
fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi alte manifestări de ultimă
voinţă a defunctului, cum ar fi:
- exheredări, adică înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în
limitele prevăzute de lege;
- numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea asigura
executarea dispoziţiilor testamentare;
- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură patrimonială
(legate) sau de altă natură;
- revocarea - totală sau parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii
testamentare anterioare, ori retractarea revocării anterioare;
- partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator între descendenţii săi
a bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste bunuri;
- recunoaşterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca
născut din părinţi necunoscuţi sau de către tată a copilului din afara căsătoriei;

15
 - alte dispoziţii de ultimă voinţă, cum ar fi cele privitoare la funeralii şi
îngropare, recunoaşterea unei datorii etc, dispoziţiile legale în materie nefiind
limitative.
Având în vedere cuprinsul foarte variat al testamentului - care poate cuprinde
nu numai legate, dar şi dispoziţii de altă natură, care nu vizează în mod direct
transmiterea patrimoniului succesoral, iar în mod indirect, şi celelalte dispoziţii
testamentare pot avea influenţă asupra transmiterii patrimoniului succesoral, deşi nu
constituie - în mod direct, în sens juridic - dispoziţii cu privire la transmiterea
avutului testatorului. De exemplu, prin recunoaşterea copilului din afara căsătoriei,
el devine, la moartea părintelui, moştenitor legal care, în această calitate, va culege
cel puţin rezerva succesorală.

§ 2 Formele testamentului
În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui
testament (forma scrisă şi forma actului separat) legea permiţând testatorului să
aleagă în funcţie de imprejurări între mai multe feluri de testamente - prevede pentru
fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după
sine în condiţiile şi limitele arătate nulitatea absolută a dispoziţiilor testamntare.
Subliniem că aceste reguli speciale de formă ca şi cele generale trebuie să
fie respectate şi în privinţa codiciului (în sens de adaos sau supliment la dispoziţiile
dintr-un testament anterior), deoarece legea noastră spre deosebire de dreptul
roman de unde s-a împrumutat noţiunea fără a fi prevăzută de lege şi unde
codicillus era conceput ca un testament anexă la forma simplificată - nu prevede
reguli speciale deosebite pentru acesta. În consecinţă aşa numitul codicel fiind în
formă un testament nou (care modifică, adaugă etc. la un testament anterior pe care
nu-1 revocă) trebuie să fie redactat într-una din formele testamentare prevăzute de
lege şi cu observarea tuturor condiţiilor de validitate ale acesteia. Potrivit art. 1458
CC, testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme: olograf,
autentic şi mistic. Este nevalabil nu numai testamentul oral, dar si acela facut in
fata unor martori, prin inregistrarea pe banda magnetica sau prin mijloace

16
audiovizuale .În dreptul roman era valabil si testamentul verbal sau nuncupativ,
care consta intr-o declaratie de vointa (nuncupatio) orala facuta in fata a şapte
martori . Si acest testament era un act solemn constînd in declaratia facută in faţa
martorilor , iar nicidecum un act consensual.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica convenţional în trei
categorii:
a) testamente ordinare (obişnuite) încheiate în condiţii normale şi care sunt:
- testamentul olograf7;
- testamentu autentic;
- testamentul mistic (secret);
b)testamente priveligiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în
anumite împrejurări exepţionale.
A. Testamente ordinare
2.1 Testamentul olograf
Testamentul olograf este testamentul scris în întregime personal, datat şi
semnat de testator. Cuvîntul olograf provine de la grecescul – „holos” (întreg) şi
„grofos” (a scie, înseamnă scris întreg).
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind întocmit
în scris cu semnătură privată, testamentul olograf este un act solemn, scrierea
integrală, datarea şi semnarea de mîina testatorului sunt prevăzute de lege drept
condiţii de valabilitate.
Testamentul olograf este un act solemn, şi forma sa nu este liberă. Legea a
reglementat forma în care un testament trebuie să fie făcut pentru a fi valabil şi
pentru a avea o existenţă legală. Legea s-a arătat totuşi mai largă pentru testament
decît pentru alte acte solemne, în special cum ar fi donaţia între vii.
Ştim într-adevăr că donaţia trebuie să fie făcută în formă autentică, pe cînd
testamentul olograf poate fi făcut şi în altă formă neautentică, prevăzută de lege8.
Testamentul olograf poate fi întocmit într-o singură dată sau pe etape, la
anumite intervale de timp. Nu sunt impuse reguli stricte în ceea ce priveşte numărul
7
E.Safta-Romano. Dreptul de moştenire. Iaşi, 1995,pag.186.
8
C. Hamangiu, op.cit., pag.509

17
de pagini pe care poate fi redactat un asemenea testament. Acesta poate cuprinde
doar cîteva cuvinte (de ex. eu testez toată averea care îmi va aparţine la ziua
decesului lui_) sau pagini întregi. Condiţia esenţială este ca între diferitele pagini ale
unui testament olograf să existe o legătură şi o unitate intelectuală. Nu se cere ca
fiecare foaie să fie datată şi semnată, fiindcă am avea tot atîtea testamente diferite9.
Testamentul redactat pe parcursul mai multor zile este legal datat dacă poartă
menţiunea ultimei zile cînd a fost finisat şi semnat10.
Această formă de testament oferă unele avantaje, cum ar fi cel al gratuităţii,
al simplicităţii şi al păstrării secretului asupra existenţei şi conţinutului său. De
asemenea el poate fi revocat oricînd, fie prin redactarea unui nou testament, fie
prin distrugerea lui materială de către testator. Are şi dezavantaje, deoarece poate fi
uşor pierdut sau sustras. Unele din aceste inconvinienţe pot fi înlăturate prin
întocmirea lui în mai multe exemplare şi predarea lor spre păstrare unor persoane
de încredere. Nu de putine ori, testamentul olograf reprezentand opera unor
persoane lipsite de cunostinte juridice, poate pune probleme de interpretare. In nici
un caz nu se poate cere pentru validitatea testamentului ca acesta sa exprime in
mod clar (neechivoc) vointa dispunatorului, in caz de dubiu, revenindu-i
judecatorului sarcina de a face ceea ce ar fi facut notarul daca ar fi fost solicitat la
redactarea actului, adica de a asigura inteligibilitatea vointei liberale . Cert este ca
in practica aceasta forma de testament este foarte raspandita.

Scrierea manuscrisă poartă întotdeauna amprenta personală a autorului.

Acest testament poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă), cu orice
substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, sînge), pe orice suport (hîrtie,
pînză, lemn, piatră) şi în orice limbă cunoscută de testator. Ca scriere poate fi
folosită atît scrierea obişnuită, cu caractere de mîină sau de tipar, cît şi stenografia.
Nu se admite sub sancţiunea nulităţii, dactilografierea acestui testament, chiar dacă a
fost făcut personal de testator şi cuprinde menţiunea, că reprezintă ultima sa voinţă.
La redactarea testamentului, dispunatorul poate apela la ajutorul unei
9
A. Bloşenco, „Drept civil. Partea specială”, Chişinău, 2003, pag.10.
10
M. Elescu, “Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR”, Bucureşti, 1966, pag.209.

18
persoane care poseda cunostintele necesare in privinta formei actului, atata timp
cat vointa sa ramane libera si este cea care dicteaza continutul de fond al acelui
act. Validitatea testamentului nu este afectata nici daca testatorul redacteaza actul
dupa un model scris de altcineva, atunci cand in continutul sau exprima vointa
celui care face liberalitatea.
In cuprinsul testamentului pot fi intalnite adesea adaugiri, corecturi sau
stersaturi. Acestea pot apartine chiar testatorului, dar si unei terte persoane.
Problema care se pune este aceea a consecintelor juridice pe care asemenea
interventii le pot produce.
Daca interventia apartine testatorului, trebuie facuta distinctie dupa cum
acestea sunt facute inainte sau dupa semnarea testamentului. Interventiile facute
inaintea semnarii testamentului - lucru care se prezuma, netrebuind sa fie dovedit -
fac corp comun cu acesta, fara a se cere semnarea si datarea lor separata .
Interventiile facute dupa semnarea testamentului, lucru care intotdeauna trebuie
dovedit , vor fi tratate diferit, dupa cum sunt de fond sau numai de forma. In cazul
celor de fond, care adauga noi dispozitii testamentare ori care revoca dispozitii
anterioare, este vorba practic de un nou testament (codicil), astfel incat acesta
trebuie sa intruneasca toate conditiile prevazute la art. 1458 CC, adica trebuie sa fie
scrise, semnate si datate de testator sub sanctiunea considerarii lor ca fiind
nescrise. In schimb interventiile privitoare la forma, prin care se fac doar
interpretari sau se aduc unele clarificari ori corecturi dispozitiilor anterioare,
trebuie sa fie scrise de testator, dar nu si datate si semnate de acesta .In cazul in
care testamentul olograf contine interventii apartinand unei persoane straine,
acestea nu se iau in considerare, iar testamentul ramane valabil, daca au fost facute
fara stirea testatorului ori daca nu au legatura cu cuprinsul testamentului, dar daca
au fost facute cu stirea acestuia, la momentul intocmirii sale si se refera la
dispozitiile testamentare, testamentul este nul intrucat nu mai reprezinta opera
exclusiva a testatorului .
O altă condiţie de validitate pentru testamentul olograf, este datarea lui, prin
indicarea zilei, lunii şi anului în care a fost întocmit.

19
 Data este elementul care situaiază în timp momentul întocmirii
testamentului. Ea permite, în primul rînd, stabilirea faptului dacă la acea dată
testatorul avea capacitatea de a testa. În al doilea rînd, în cazul în care există
testamente cu dispoziţii contrare sau incopatibile, data permite stabilirea
testamentului care va fi luat în consideraţie. Data întocmirii testamentului poate fi
indicată atît prin cifre sau litere, cît şi combinat. Se admite datarea testamentului
olograf şi prin referire la anumite evenimente care se pot stabili cu certitudine. Lipsa
datei întocmirii testamentului atrage nulitatea lui doar în cazul în care nu sunt
înlăturate dubiile referitoare la capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul
întocmirii testamentului, modificării sau revocării lui, precum şi în cazul existenţei
cîtorva testamente.
Semnătura testatorului reprezintă o altă formalitate cerută de lege pentru
validitatea testamentului, care atestă că dispoziţiile testamentare reprezintă ultima sa
voinţă. De obicei, semnătura cuprinde numele şi prenumele testatorului, însă,
condiţia va fi îndeplinită dacă testatorul semnează cu semnătura pe care o folosea de
obicei şi care permite identificarea lui. Lipsa semnăturii testatorului atrage nulitatea
testamentului.
În orice caz imensul avantaj al simplităţii face din testamentul olograf forma
cea mai practică şi cea mai întrebuinţată peste tot. Se poate chiar spune fără
exagerare că generalizarea testamentului olograf constituie unul din principalele
progrese ale dreptului modern11.
2.2 Testamentul autentic
Noţiune. Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă prin închiere a
fost investit în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor cu
formă autentică de către notarul public. In regimul special de autentificare a
testamentului de către judecătorii a fost abrogat, ca şi actele normative ulterioare cu
incidenţă în marerie iar în prezent se aplică regulile de drept comun privind
autentificarea actelor. Art. 1458 CC recunoaşte drept autentic testamentul
autentificat notarial, precum şi cel asimilat cu cel autentificat notarial. Pornind de la

11
C. Hamangiu, op.cit., pag.510.

20
prevederile art. 3 al Legii cu privire la notariat, pe teritoriul Republicii Moldova
testamentele pot fi autentificate de către notarii de stat, notarii privaţi şi alte persoane
abilitate prin lege, iar testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în
străinătate se autentifică de consulii Republicii Moldova. Conform Legii privind
administraţia publică locală, sînt abilitaţi să autentifice testamente secretarii
consiliilor locale ale satelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor, unde nu
funcţionează birouri notariale. Vom vedea mai încolo că în anumite împrejurări
extraordinare testamentele vor putea fi autentificate şi de alte persoane cu funcţii de
răspundere. (la secţiunea testamentelor privelegiate).
Avantaje şi inconveniente.
Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza
infirmităţii bolii sau din orice altă cauză nu pot semna. Pe de altă parte contestarea
testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de
autentificare are autoritate publică iar conţinutul actului este verificat de notar pentru
a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare de natură
a genera procese inutile. În toate cazurile testamentul se bucură de forţă probantă a
actelor autentice şi ca atare sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul
autentic prezintă şi avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva biroului
notarial, astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar
dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile
prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvinientul că presupune anumite cheltuieli
şi necesită pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre
inconvenienţe se menţionează şi faptul că nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă
voinţă, în realitate, acest inconvenient este aproape inexistent, deoarece testatorul
poate alege pentru autentificare orice notar din ţară, iar notarul şi personalul biroului
notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional în condiţiile prevăzute de lege.
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa
notarilor publici, cu excepţiile de rigoare. Teritorial, competenţa notarilor publici

21
este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou notarial
din ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condiţiilor generale de
întocmire a actelor autentice, precum şi a regulilor speciale prevăzute de lege.
Testamentul care urmează să fie autentificat poate să fie redactat, după
indicaţiile şi voinţa testatorului, de către notarul public. Dar el poate fi întocmit şi de
către testator sau, la cererea acestuia, de către un terţ. În conformitate cu art. 1460
CC, dacă testatorul nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în
prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel puţin doi martori şi a notarului, poate semna
o altă persoană. În acest caz, testamentul va fi semnat şi de martori şi se va indica
motivul care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Testamentul persoanei
analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a doi
martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmînd prin
semnătură manifestarea lui de voinţă ( art. 1461 CC). Martori testamentari, în
cazurile menţionate mai sus, nu pot fi persoanele care nu au atins majoratul, cele
lipsite de capacitate de exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe lini
descendentă şi ascendentă, surorile, fraţii, soţul (soţia) şi legatarul.
Având în vedere caracterul esenţialmente personal al testamentului, testatorul
nu poate fi reprezentat la autentificare; el trebuie să fie prezent în persoană la
autentificare, fie la sediul biroului notarial public, fie în afara sediului (la domiciliu,
spital etc.) dacă din motive temeinice (bătrâneţe, infirmitate, boală etc.) este
împiedicat să se prezinte la sediul biroului. Temeinicia motivelor este lăsată la
aprecierea notarului public, însă, în afara sediului, el este competent numai în
limitele circumscripţiei sale teritoriale.
Testamentul se întocmeşte în limba română. La cererea justificată a
testatorului, notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe
care o cunoaşte sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul lui prin interpret.
Autentificarea se constată printr-o încheiere care, sub sancţiunea nulităţii,
trebuie să cuprindă, printre altele: data şi locul autentificării, cu precizarea
împrejurărilor pentru care s-a îndeplinit în afara biroului notarial, dacă este cazul;

22
modul în care s-a constatat identitatea testatorului; constatarea că s-a luat
consimţământul testatorului şi că testamentul a fost semnat de acesta în faţa
notarului, respectiv menţiunea notarului că testatorul nu a putut semna etc.
Persoanele împuternicite să autentifice testamentul sînt obligate să verifice dacă
dispoziţiile testamentare sînt clare şi complete, dacă nu conţin dispoziţii contrare
legii. La autentificarea testamentului, testatorul nu este obligat să prezinte dovezi
pentru confirmarea dreptului de proprietate asupra bunurilor testate.
Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul stăruie în
cerere, notarul dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, emite o
încheiere de respingere motivată, pe care testatorul o poate ataca prin plângere la
judecătorie care, dacă va fi admisă, notarul va autentifica actul, conform hotărârii
judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
Testamentul se înregistrează în registrul general ca o acţiune notarială,
precum şi în cartea testamentelor. Notarul este obligat să informeze imediat
Camera Notarială despre testamentul autentificat, în ordinea stabilită de lege.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii
sancţiunea este nulitatea absolută, însă actul, nul ca testament autentic, poate valora
testament olograf dacă condiţiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite. De
exemplu, actul autentificat de secretarul consiliului local poate valora testament
olograf dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna testatorului. Tot astfel, dacă
lipseşte încheierea de autentificare sau aceasta nu cuprinde menţiunile prevăzute de
lege.
2.3 Testamentul mistic (secret)
Noţiune. Testamentul mistic este un testament secret, scris în întregime, datat
şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia
de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Avantaje şi inconveniente.
Testamentul mistic, ca formă oarecum intermediară între testamentul olograf
şi testamentul autentic (dispoziţii testamentare în forma înscrisului sub semnătură
privată, iar suprascrierea în forma actului autentic), aproape neutilizat în prezent în

23
practică, împrumută unele avantaje şi inconveniente de la ambele (principale) feluri
de testamente: asigură secretul dispoziţiilor testamentare şi poate fi păstrat sprea a fi
ferit de falsificare sau distrugere. Dintre inconvinienţe, se poate menţiona că necesită
unele formalităţi care implică cheltuieli suplimentare.
Redactarea. Testamentul mistic poate fi scris de testator - de mână sau cu
mijloace mecanice - cât şi de orice altă persoană, în limba română sau orice alta
limbă cunoscută de testator, inclusiv în alfabetul special pentru orbi, cu condiţia să
exprime voinţa testatorului.
În toate cazurile, testamentul trebuie să fie semnat de testator, ca şi
testamentul olograf. Lipsa semnăturii echivalează cu nulitatea absolută a
testamentului. Hîrtia pe care este scris testamentul trebuie să fie împăturită şi
introdusă într-un plic care se sigilează în aşa mod, încît să nu poată fi deschis decît
prin distrugerea plicului. Aplicarea unui sigiliu în sensul adevărat al cuvîntului ar
duce la imposibilitatea întocmirii testamentului mistic de către persoane care nu
dispun de sigilii proprii. Totodată, persoana care dispune de un sigiliu propriu îl
poate aplica pe plicul în care este întrodus testamentul său. Suplimentar,
testamentul trebuie datat de testator.
Prezentarea la notar. Plicul sigilat care conţine testamentul va fi prezentat
notarului pentru ca acesta să aplice inscripţia de autentificare pe plic şi să semneze
plicul, alături de testator. În faţa notarului testatorul va declara că testamentul
cuprinde dispoziţiile sale de ultimă voinţă, că a fost scris de el sau de o altă
persoană şi că a fost semnat de el. Notarul va indica în inscripţia de autentificare
data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi domiciliul testatorului, precum şi
declaraţiile acestuia. Testatorul nu este obligat să dezvăluie notarului conţinutul
testamentului său, însă, dacă doreşte, o poate face. După efectuarea inscripţiei de
autentificare, testamentul este restituit testatorului dacă ultimul nu doreşte să-l
transmită notarului spre păstrare. Ca şi orice act notarial, testamentul mistic se
înregistrează în registrul actelor notariale.
Forţa probantă. Întrucât testamentul mistic este alcătuit din două înscrisuri,
în privinţa puterii doveditoare trebuie să deosebim:

24
 - Actul de suprascriere este un act autentic şi, ca atare, face dovadă până la
înscrierea în fals cu privire la data sa şi pentru constatările făcute de judecător prin
propriile sale simţuri şi în limitele atribuţiilor prevăzute de lege.
- înscrisul testamentar este un act sub semnătură privată şi, ca atare, va face
dovada pană la proba contrară.
Dacă formalităţile prevăzute de lege nu au fost respectate, testamentul mistic
este nul absolut ca atare, dar înscrisul testamentar poate valora testament olograf,
dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna testatorului.

Testamentele privilegiate
Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări
neobişnuite, excepţionale şi doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu
poate recurge la formalităţile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede
posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli
speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor. Formalităţile fiind
simplificate şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost
denumite testamente privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate.
Testamentele privelegiate sunt prevăzute la art. 1459 ca fiind testamente asimilate
celor autentificate notarial. Pentru ca testatorul să nu se afle în imposibilitate de a
testa din cauza piedicilor cauzate de împrejurările speciale, legislatorul prin articolul
respectiv, a stabilit lista instituţiilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere care pot
autentifica testamentele persoanelor care se află în asemenea împrejurări. Lista
persoanelor şi instituţiilor indicate este exhaustivă şi nu poate fi supusă unei largi
interpretări. Astfel, legea asimilează cu cele autentificate notarial testamentele
autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de
serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, drectorul sau
medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrîni dacă testatorul se tratează sau
locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor de explorări, expediţiilor
geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se află într-o astfel de

25
expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în
aeronavă;
c) comandamntul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului ilitar
dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau
îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau membru al
familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri
de privaţiune de libertate.
Testamentele făcute în instituţiile respective sînt asimilate celor autentice
şi se mai numesc speciale, reieşind din împrejurările specifice în care se întocmesc.
Testamentul special poate fi autentificat doar dacă testatorul, care se află
în instituţia respectivă, este în imposibilitate de a autentifica testamentul la notar
sau de a invita notarul în instituţia respectivă.
Testamentul special se întocmeşte în formă scrisă şi forma înscrisului
separat. El poate fi redactat de către testator, o terţă persoană sau persoana
împuternicită să-l autentifice, fără a fi viciată ultima voinţă a testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii testamentul trebuie să fie semnat de testator, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Datarea testamentului este obligatorie pentru a stabili dacă testatorul s-a
aflat în împrejurări specifice şi dacă a avut descernămînt în momentul întocmirii
testamentului. Deoarece, acest testament este asimilat celui autentic, persoana ce
autentifică testamentul este obligată să verifice indentitatea şi descernămîntul
testatorului la momentul întocmirii lui.
Autentificarea testamentului se trece într-un registru de înregistrare a
acţiunilor notariale ale instanţei respective.
Testamentul special poate fi revocat sau modificat în ordinea stabilită
pentru celelalte forme de testamente, inclusiv printr-un testament special.
Neîndeplinirea regulilor stabilite de lege pentru întocmirea unui testament
autentic, atrage nulitatea testamentului special.

26
 Testamentul autentificat astfel se expediază cel tîrziu a doua zi după
autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date. Astfel, testamentul
special se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, dintre care unul se restituie
testatorului, altul se expediază notarului, iar al treilea rămîne la instituţia care l-a
legalizat.
Care sînt efectele neexpedierii testamentului notarului, legea nu stabileşte.
Probabil că neexpedierea, în genere, a testamentului notarului ar putea atrage
nulitatea lui, cu excepţia cazurilor cînd testamentul, prezentat notarului la data
deschiderii succesiunii, corespunde cerinţelor unui testament olograf.
În literatura de specialitate românească se vorbeşte despre testamentele
privelegiate ca fiind testamentul militarilor, testamentul facut in timp de boala
contagioasa si testamentul facut pe mare (maritim). Aceste categorii de testamente
privelegiate diferă destul de mult de cele prevăzute de Codul civil moldovenesc şi
sunt reglementate mai detaliat. De exemplu, în cazul testamentului militarilor, se
permite testatorului (militarului) să recurgă la testament privelegiat atata timp cat
se afla in situatii exceptionale, cum ar fi: expeditia militara pe teritoriu strain,
prizonieratul sau stationarea intr-o localitate asediata din tara ori dintr-un alt loc
din care nu se poate comunica din cauza razboiului. Nu se vorbeşte despre
testamentul persoanei care se află în privaţiune de libertate conform pedepsei
penale.
§ 3 Dispoziţii testamentare
Codul civil al RM consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că,
testatorul este liber de a dispune prin testament de întreg patrimoniu său, sau o parte
din el, de a testa bunurile sale unei sau mai multor persoane, de a stabili cota parte a
fiecărui moştenitor sau de a determina bunul care va trece în proprietatea
moştenitorului. Libetatea testamentară nu este absolută, legea, stabilind anumite
restricţii, în special cele care se referă la rezerva succesorală care se cuvine anumitor
moştenitori legali de clasa I ( art. 1505-1514 CC).
Testamentul poate conţine o varietate de dispoziţii. Testatorul poate desemna
una sau mai multe persoane care, la decesul lui urmează să dobîndească cu titlu

27
gratuit patrimoniul său. Indiferent cîte persoane au fost desemnate în calitate de
moştenitori testamantari, testamentul urmează să cuprindă elemente cu ajutorul
cărora se vor identifica moştenitorii. Prin urmare, moştenitorul trebuie să fie o
persoană determinată sau cel puţin determinabilă în momentul deschiderii
succesiunii. Persoana poate fi determinată prin indicarea numelui şi prenumelui,
precum şi a domiciliului acesteia
În cazul în care testatorul a determinat persoana moştenitorului prin
caracteristici care pot fi proprii mai multor persoane şi nu se poate stabili pe care
dintre ele a avut-o în vedere testatorul, toate aceste persoane se consideră moştenitori
cu drept la cote-părţi egale.
Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru
moştenitorii desemnaţi sau poate determina expres partea care-i revine fiecărui
moştenitor.
Prin urmare, testamentul poate fi universal (cînd un moştenitor culege
întreaga moştenire), cu titlu universal (moştenitorului i se atribuie o cotă-parte din
mioştenire), şi cu titlu particular (moştenitorului i se atribuie un bun sau anumite
bunuri determinate, privite izolat).
Prin testament se poate dispune doar de o parte din patrimoniul testatorului.
În acest caz, precum şi atunci cînd cotele-părţi determinate în testament nu
includ întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplică prevederile
succesiunii legale sau vacante. Moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte din
avere, la fel pot pretinde la o parte din averea netestată, în cazul în care testamentul
nu prevede altceva. Atunci cînd moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi, nu au
acceptat moştenirea sau au renunţat la partea de moştenire ne testată, potrivit
prevederilor art.1515 Cod civil, ea trece în proprietatea statului ca moştenire
vacantă.
În conformitate cu art.1451 Cod civil testatorul este în drept să substituie
succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează pînă la deschiderea succesiunii,
nu acceptă sau renunţă la moştenire sau este privat de dreptul la moştenire.
Substituirea succesorală reprezintă o dispoziţie specială prin care testatorul

28
desemnează în subsidiar un al doilea moştenitor, denumit substituit, care va primi
bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi din motivele menţionate mai
sus.
Potrivit art.1455 Cod civil, testatorul poate înlătura de la moştenire pe
unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali de întregul patrimoniu sau de o parte
din el, fără a fi obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii. În funcţie de
modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire ea poate fi: directă şi indirectă.
Este directă atunci cînd testamentul conţine o clauză expresă în acest sens.
Moştenitorii înlăturaţi expres de la moştenire nu vor putea pretinde la partea
netestată din patrimoniu şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii
testamentari (art. 1455, alin.2 CC). Moştenitorul legal dezmoştenit expres nu poate
moşteni nici în cazul neacceptării succesiunii de către moştenitorii testamentari,
nici în cazul declarării nulităţii testamentului sau recunoaşterii moştenitorilor
testamentari drept nedemni de a moşteni. Dezmoştenirea este indirectă în cazul în
care testatorul prin testarea întregului patrimoniu său altor persoane înlătură tacit
unul sau toţi moştenitorii legali de la moştenire.
Exheredarea directă poate fi parţială sau totală.
a) Ea este parţială, dacă testatorul înlătură numai pe anumiţi moştenitori. In
acest caz voinţa testatorui înlătură numai pe anumiţi moştenitori. În acest caz voinţa
testatorului nu înlătură voinţa legiuitorului, ci se întregeşte cu ea, căci succesiunea se
va cuveni moştenitorilor ab intestat, rămaşi după înlăturarea celor dezmoşteniţi.
Un element specific legatelor este faptul că termenul de prescripţie a acţiunii
în anulare nu curge de la data întocmirii testamentului, ci de la data când acesta
urmează să producă efecte, adică de la data deschiderii succesiunii.
Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conţine nu numai
dispoziţii pozitive - legatele - dar şi dispoziţii negative - exheredări -prin care
testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ
suprevieţuitor.
În dreptul roman clasic, exheredarea era permisă, fără limită, iar în timpul lui
Justinian numai în cazurile limitative prevăzute de Novela 115.30

29
 În dreptul francez cutumiar, testamentul neputând conferi titlul de moştenitor,
nici nu poate să-1 răpească. Instanţele au isprăvit totuşi să admită exheredarea cu
titlu de sancţiune.
Dreptul revoluţionar a suprimat exheredarea, iar Codul Napoleon nu a
reintrodus-o, ceea ce înseamnă că testatorul nu poate răpi, prin act de voinţă,
drepturile moştenitorilor asupra rezervei. El poate însă să-i dezmoştenească, cît
priveşte partea disponibilă.
Şcoala lui Le Play a criticat sub presiunea exheredării rezervatarilor,
denunţând-o ca o cauză de slăbire a autorităţii părinteşti. O asemenea critică nu pare
a fi întemeiată. Pe de o parte, autoritatea părintească ca, în general, coeziunea
familiei, atârnă nu atât de instituţiile juridice, cît de moravuri. Iar pe de altă parte,
părintele poate dezmoşteni complet pe rezervatarul său, înstrăinându-şi spre pildă
bunurile în schimbul unei rente viagere12.
Testatorul poate aşadar exhereda adică dezmoşteni pe succesorii săi. sînt mai
mulţi moştenitori de acelaşi grad cu cel exheredat, partea acestuia va cuveni
moştenitorului de grad imediat următor. Dacă sînt mai mulţi moştenitori de acelaşi
grad cu cel exheredat, partea acestuia va spori părţile celorlalţi.
b) Exheredarea directă poate fi şi totală, în cazul când testatorul
dezmoşteneşte pe toţi moştenitorii săi. Toţi moştenitorii fiind excluşi, prin voinţa
testatorului, bunurile care alcătuiesc moştenirea rămân bunuri vacante şi fără stăpân
şi cu acest titlu sînt atribuite Statului13.
În calitatea sa de succesor al unei universalităţi de bunuri, statul ar trebui să
se comporte ca un moştenitor legitim care are chemare la universalitate.
Dreptul Statului poate lua forma dobândirii în temeiul unui „jus imprii"
când preia bunuri abandonate considerate fără stăpân, sau în temeiul unui „jus
hereditatis" când le preia ca moştenitor.
Când preia în calitate de moştenitor, statul devine un succesor şi culege un
patrimoniu, respectiv o universalitate de bunuri.
În calitate de moştenitor statul va fi obligat la plata datoriilor, dar numai în
12
Mihail Eliescu, Curs de succesiuni, Bucureşti 1997, p. 279.
13
Aurel N. Popescu, Gaius. Instituţiunile [dreptului privat roman], Bucureşti, 1982, p. 175.

30
limita activului succesoral.
Statul dobândeşte patrimoniul succesoral „ope legis" din momentul
deschiderii succesiunii.

§ 4 Modificarea, revocarea, caducitatea şi nulitatea testamentului

Odată fiind întocmite în formele prevăzute de lege, testamentele îşi produc
efectele din momentul deschiderii succesiunii. În anumite cazuri, însă, testamentele
sunt lipsite de eficacitate juridică, fiind desfiinţate cu efect retroactiv. Astfel, ele pot
fi declarate nule, deşi au fost întocmite perfect valabile, ele vor fi desfiinţate, în tot
sau în parte, datorită unor cauze posterioare (modificarea, revocarea şi caducitatea
testamentelor).
4.1 Revocarea testamentelor.
Revocarea testamentului poate fi făcută de testator, în tot sau în parte, oricînd
pînă la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta într-un anumit fel.
După modul de manifestare a voinţei, revocarea poate fi expresă sau tacită şi este
valabilă dacă testatorul avea capacitate şi consimţămîntul său nu a fost viciat. În
cazul în care testatorul revocă testamentul doar în parte este vorba despre
modificarea lui.
Revocarea este expresă atunci cînd rezultă dintr-o declaraţie formală
ulterioară a testatorului în acest sens. Potrivit art.1465 Cod civil ea se realizează prin
depunerea unei cereri de revocare la notar. Semnătura de pe cererea de revocare sau
modificare a testamentului se va autentifica notarial.
Revocarea tacită se realizează fie prin întocmirea unui nou testament, care
conţine dispoziţii contrare testamentului anterior şi, respectiv, îl revocă total sau
parţial, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Întocmirea unui nou testament reprezintă un caz de revocare tacită a
testamentului doar în cazul în care:
1. Testamentul nou a fost întocmit cu respectarea exigenţelor legale cu
privire la forma testamentului. Astfel, un testament autentic va putea fi revocat
printr-un testament olograf, iar unul mistic prin unul autentic. Dacă testamentul nou
31
va fi declarat nul, revocarea nu se va produce. În schimb, testamentul revocat printr-
un nou testament nu se restabileşte nici în cazul în care testamentul ulterior este
revocat prin depunerea unei cereri.
2. Testamentul nou conţine dispoziţii care sunt incompatibile sau contrarii
cu cele ale testamentului anterior, cum ar fi cazul în care prin două testamente
successive testatorul lasă acelaşi bun la două personae diferite. Dacă ultimul
testament conţine dispoziţii care exclude posibilitatea executării testamentului
anterior, operează revocarea totală a celui din urmă.
În rezultatul în care testatorul a întocmit cîteva testamente, care se
completează şi nu se substituie reciproc, toate testamentele rămîn a fi valabile.
Distrugerea tuturor exemplarelor de testament olograf (prin ardere, rupere,
ştergerea textului sau a unui element esenţial, cum ar fi data sau semnătura) are
semnificaţia revocării tacite, dacă sunt îndeplite următoarele condiţii:14
 Distrugerea testamentului olograf să fie voluntară, efectuată de testator
sau de un terţ cu ştirea lui;
 Distrugerea testamentului să fie efectivă, materializată;
 Testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra
dispoziţiilor testamentare şi voinţa lui să fie neviciată.
Revocarea testamentului prin distrugere poate fi atît totală, cît şi parţială.
Dacă partea rămasă din testament conţine elementele necesare pentru validitatea lui,
situaţia va echivala cu o revocare de testament, iar dispoziţiile testamentare rămase
vor produce efecte juridice.
4.2 Caducitatea testamentului. Testamentul întocmit valabil şi nerevocat
poate deveni ineficace datorită unor cause intervenite ulterior întocmirii lui şi care
fac imposibilă executarea lui. În acest caz vorbim despre caducitatea testamentului.
Caducitatea se deosebeşte de revocare prin faptul că ultima se datorează
voinţei unilaterale a testatorului, pe cînd prima se datorează unei imposibilităţi de
executare, străină de orice manifestare de voinţă a testatorului.

14
Francisk Deak, „Tratat de drept succesoral”, Universul juridic, Bucureşti,2002, pag.271

32
 Potrivit art.1468 Codul civil al RM, testamentul îşi pierde puterea legală,
adică devine caduc, în cazul în care:
 Unica persoană în a cărei favoare a fost lăsat testamentul decedează
înaintea testatorului. În asemenea caz, testamentul nu va putea fi executat din lipsa
capacităţii succesorale a moştenitorului;
 Unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
 Averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de
acesta. Pentru ca testamentul să devină caduc, averea testată trebuie să dispară în
întregime. Legea prevede caducitatea testamentului şi în cazul înstrăinării averii
testate de către testator.
 Dispoziţiile testamentare încalcă rezerva succesorală. Dreptul testatorului
de a dispune pentru cauză de moarte pentru patrimonial său este limitat în favoarea
moştenitorilor legali care au dreptul la rezerva succesorală. Dacă testatorul a testat
întreg patrimonial moştenitorilor testamentari, ignorînd prevederile legale cu privire
la rezerva succesorală, testamentul devine caduc în partea în care încalcă rezerva
succesorală.
4.3 Nulitatea testamentului. Nulitatea absolută sau relativă intervine în
cazul în care testamentul sau anumite dispoziţii testamentare nu întrunesc condiţiile
de validitate, de fond sau de formă prevăzute pentru actele juridice în general şi
pentru testamente în special.
Nulitatea poate privi atît testamentul în întregime sau doar anumite dispoziţii
testamentare. Potrivit art. 1469 şi 1470 a Codului civil sunt nule dispoziţiile
testamentare care:
 Contravin legii sau intereselor publice;
 Nu sunt clare sau contravin una alteia;
 Prin care se testează un bun care nu face parte din patrimonial succesoral;
 Care nu pot fi executate din motiv de sănătate sau din alte motive.
Dacă una din cîteva dispoziţii testamentare este nulă, celelalte rămîn valabile
în cazul în care testatorul nu a lăsat alte dispoziţii.

33
 Deseori testamentul se declară nul pentru lipsa discernămîntului la momentul
întocmirii lui. În asemenea cazuri, instanţa de judecată, pentru constatarea faptului
dacă avea sau discernămînt testatorul dispune efectuarea post – mortem a expertizei
judiciar – psihiatrice, concluzii care urmează a fi appreciate cu alte probe15.
Indiferent care ar fi temeiul, declararea nulităţii testamentului sau a
dispoziţiilor testamentare se pronunţă de instanţa de judecată. Conform art. 1473 CC
valabilitatea testamentului poate fi contestată de către moştenitorii legali sau de alte
persoane interesate. Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului poate fi
intentată în termen de un an din momentul deschiderii succesiunii cu excepţia
cazurilor în care prin testament a fost testată din greşeală o avere străină, referitor la
care se aplică termenul general de prescripţie (art. 1474 C)
.
§5 Executarea testamentară.
Executarea testamentului, de regulă, este pusă în sarcina executorului
testamentar. Moştenitorii testamentari pot, prin contract, încredinţa executarea
testamentului unuia dintre moştenitorii testamentari sau altei persoane. Însă, pentru
a-i elibera pe moştinitorii testamentari de această sarcină sau pentru a fi mai sigur
că testamentul se va executa întocmai, conform voinţei sale, testatorul poate
desemna una sau mai multe persoane, numite executor testamentar, să execute
testamentul.
Executarea testamentară este, de fapt, un mandat, iar executorul testamentar
este un mandatar desemnat de testator pentru executarea dispoziţiilor testamentare.
Astfel, regulile de drept comun ale mandatului sînt aplicabile executării
testamentare în măsura în care nu sînt contrare naturii şi scopului acesteia.

Într-o formulă a lui Pothier, este definit in termeni excelenţi executorul

testamentar ca fiind „un mandatar impus de testator prin testament, moştenitorilor
sau legatarilor, cu scopul de a obţine o mai exactă, mai sigură şi mai dilegentă
îndeplinerea a ultimelor sale voinţe"16.
15
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM din 10.06.1998, alin.5, pag.24.
16
Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Bucureşti 1999, p. 254.

34
 Execuţia testamentară este aşadar un mandat, dar, după cum vom vedea, un
mandat supus unor reguli speciale.
I. - Din principiul că execuţia testamentară constituie un mandat decurg
următoarele consecinţe:
a) Ca orice mandatar, executorul testamentar nu este obligat să primească
mandatul. El îl poate refuza, fără a fi obligat să justifice acest refuz.
b) Dacă insă acest mandat este facultativ pentru executorul testamentar, el este
obligator pentru moştenitori sau legatari, care nu sînt primiţi în principiu să revoce o
împuternicire care n-a fost dată de ei, ci de testator.
c) Potrivit dreptului comun al mandatului, gratuitatea este de natura dar nu de
esenţa executării testamentare. In principiu, prin urmare, executorul testamentar va
lucra gratuit. Testatorul poate însă dispune că executorul va primi un salariu; iar
unele hotărâri au admis că, în lipsă de orice dispoziţie în această privinţă, executorul
testamentar, dacă este un profesionist, un avocat de pildă, va avea drept la o
remuneraţie, corespunzătoare timpului ce a cheltuit în executarea mandatului17.
d) Toate cheltuielile făcute de executor, în îndeplinirea mandatului: punerea de
peceţi, inventar, vînzări etc, trebuie să-i fie întoarse, ele fiind în sarcina moştenirii.
De asemenea, el are dreptul să fie despăgubit de toate pagubele ce i-ar fi pricinuit
executarea.
e) Ca în orice mandat, puterile executorului sînt personale şi dacă el
moare nu trec asupra moştenitorilor săi.

II. - Mandatul executorului testamentar este un mandat special, prezintă

importante deosebiri faţă de mandatul de drept comun.
a) Spre deosebire de mandatul de drept comun, care este, de regulă, un act
juridic consensual, putând fi conferit chiar şi tacit, instituirea executorului
testamentar se poate face numai printr-un înscris în formă testamentară, fiind deci un
act solemn.

17
Proectul Codului Civil al RM, din 06.06.2002, art. 1482 (1).

35
 b) Mandatul obişnuit se stinge prin moartea mandantului, execuţia tstamentară
începe de la această dată.
c) În timp ce limitele împuternicirii mandatarului se determină liber de către
părţi, limitele atribuţiilor executorului testamentar, precum şi durata maximă a unor
atribuţii sunt stabilite de lege în mod imperativ. Autorii explică această deosebire
prin faptul că mandatul testamentar produce efecte după moartea testatorului, astfel
încât aceasta nu mai are posibilitatea să intervină în caz de abuz sau gestiune
necorespunzătoare, iar moştenitorii lui nu au drept de revocare.
d) Execuţia testamentară nu poate fi conferită decât unei persoane capabile de a
se obliga. Minorul emancipat sau cel pus sub consiliu judiciar nu vor putea aşadar fi
executori testamentari. Soluţia este logică, căci pe de o parte executorul testamentar
nu poate lucra în numele mandantului, căci acesta este mort, iar pe de altă parte,
executorul este răspunzător faţă de moştenitor, fără ca testatorul să poată ridica
acestora dreptul de a-1 trage la răspundere. Mai mult, legiuitorul cere ca executorul
să aibă o capacitate specială. Minorul nu poate fi executor testamentar, nici chiar cu
autorizarea tutorelui sau curatorului său.
Testatorul poate încredinţa desemnarea executorului testamentar unui terţ care,
după deschiderea succesiunii, trebuie să numească imediat executorul testamentar şi
să anunţe despre aceasta moştenitorii. Terţul poate refuza îndeplinirea acestei sarcini,
fapt care trebuie să-1 aducă imediat la cunoştinţa moştenitorilor.
Numirea executorului se face prin depunerea de către terţ a unei cereri la
notarul de la locul deschiderii moştenirii.
Executorul comunică acordul prin depunerea unei cereri la notarul de la locul
deschiderii succesiunii.

Atribuţiile (funcţiile) executorului testamentar

Orice executor testamentar care a acceptat această sarcină are dreptul şi

obligaţia de a supraveghea şi de a asigura executarea dispoziţiilor testamentare.
Executorul testamentar este chemat să stăruie ca notarul competent să facă

36
inventarierea bunurilor succesorale.
Articolul 1480 Cod. Civ. RM executorul testamentar este obligat ca, în
momentul deschiderii succesiunii, să efectueze paza şi administrarea patrimoniului
succesoral. El este în drept să îndeplinească toate acţiunile necesare executării
testamentului. În limitele acestor împuterniciri, moştenitorii pierd dreptul de a
administra patrimoniul succesoral. Dacă există mai mulţi executori testamentari, se
admit acţiuni individuale numai în cazul pazei patrimoniului succesoral, în alte
cazuri fiind necesar acordul dintre ei.
Dacă s-a contestat în justiţie validitatea testamentului sau a unei (unor)
dispoziţii testamentare, executorul testamentar are dreptul (şi obligaţia) să intervină
în proces pentru a susţine validitatea lor.

Sfârşitul execuţiei testamentare

Împuternicirea executorului încetează: 1) prin moartea acestuia; 2) prin

deplina executare a testamentului; 3) prin renunţarea executorului de a îndeplini
sarcina; 4) prin revocarea executorului, la cerea moştenitorilor sau legatarilor, dacă
gestiunea învederează incapacitatea sau infedelitatea acestuia.
§ 6 Legatul

La romani, testamentul nu era valid dacă nu cuprindea o rânduire de

moştenitori, adică dispoziţia universalităţii active şi pasive a patrimoniului, în folosul
unei persoane, care trebuia să continue personalitatea juridică a defunctului.
Această soluţie era admisă şi în Franţa, însă numai în provinciile de drept
scris, nu însă şi în provinciile de drept obişnuelnic unde omul nu putea să aleagă un
moştenitor, fiindcă, în spiritul vechilor cutume, numai Dumnezeu, adică legătura de
sânge, putea să creeze un moştenitor, omul neputând să facă decât legatari, principiu
pe care îl proclamă şi dreptul germanic: "Nur Cott, nicht, der Mensh macht die
Ergen"18
18
Omul nu poate să facă moştenitori ci numai Dumnezeu

37
 Testamentul într-o concepţie mai largă, nu este decât o formă sau o
modalitate juridică de exprimare, în condiţii de solemnitate, a diferitelor măsuri sau
dispoziţii luate de testator cu privire la momentul încetării sale din viaţă. Dispoziţiile
respective pot să privească una sau mai multe transmisiuni de bunuri - mobile,
imobile sau drepturi incorporale, sarcini impuse legatarului, dar şi prevederi care nu
se referă direct sau imediat la valori patrimoniale.
În ansamblul lor, aceste dispoziţii constituie obiectul actului juridic al
testamentului. In aceste condiţii, testamentul nu se mai prezintă ca un act juridic
omogen şi organic unitar, supus unui singur regim juridic, ci ca o modalitate de
exprimare a unor manifestări de voinţă independente, care îşi păstrează propria lor
natură şi reglementare juridică. Astfel în testament testatorul va putea recunoaşte un
copil din afara căsătoriei, va institui un executor testamentar sau existenţa unei
datorii litigioase.
Potrivit art. 1486 CC , testatorul poate oferi prin testament unei persoane
avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moştenitor. Legatul
reprezintă o dispoziţie testamentară, prin care testatorul pune în sarcina
moştenitorilor testamentari obligaţia de a efectua o prestaţie în folosul unor terţi,
care dobîndesc dreptul de a cere executarea ei.
Persoana în favoarea căruia este instituit legatul se numeşte legatar şi nu are
calitatea de moştenitor testamentar. Legatar poate fi orice persoană, inclusiv una
doar concepută şi care se naşte vie. Legatele pot fi instituite şi în favoarea
moştenitorilor legali sai testamentari însă de fiecare dată sunt puse doar în sarcina
moştenitorilor testamentari, deoarece moştenitorii legali primesc moştenirea
necondiţionat.
Potrivit art. 1487 CC obiect al legatului poate fi transmiterea către cel ce
recepţionează legatul (legatar) în proprietate, folosinţă sau cu un alt drept real a
bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi trasmiterea către
acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei numite munci,
prestarea de servicii şi altele.

38
 Astfel, obiect al legatului pot fi:
- unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, cu condiţia să nu
constituie o masă succesorală, care poate fi transmisă moştenitorilor testamentari;
- unul sau mai multe obiecte, care nu fac parte din masa succesorală, pe care
moştenitorul testamentar este obligat să le cumpere şi să le transmită legatarului în
proprietate. În cazul în care testatorul a legat un bun de gen nedeterminat,
moştenitorul va cumpăra şi transmite un bun de calitate mijlocie, dacă testatorului
nu a determinat persoana în drept să aleagă;
- o creanţă pe care testatorul o are împotriva unui terţ şi alte drepturi
patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor
dividente, recolte viitoare, alte beneficii etc.;
- iertarea unor datorii a legatarului, care se sting la data decesului testatorului;
- efectuarea în beneficiul legatarului a unor plăţi periodice;
- drepturile reale, cum ar fi: uzufructul, uzul, abitaţia etc.;
- îndeplinirea unei munci, prestarea unor servicii etc. Spre exempu, obligarea
moştenitorului să prelucreze terenul legatarului, să repare un automobil, să plătească
datoria acestuia faţă de un terţ, etc.
Legatul instituit dă naştere unui raport juridic între legatar, care are calitatea
de creditor, şi persoana obligată să execute legatul, adică debitorul. Dacă executarea
legatului este pusă în sarcina mai multor moştenitori, fiecare execută obligaţia
proporţional cotei sale succesorale. Decesul moştenitorului care este însărcinat să
execute legatul, pînă la deschiderea succesiunii sau renunţarea acestuia la moştenire
face, să treacă obligaţia de executare a legatului la comoştenitorii care au primit cota
lui. (art. 1491 CC).
Creanţa legatarului se naşte din momentul deschiderii succesiunii, el fiind în
drept să accepte sau să renunţe la legat. Legatarul va solicita executarea legatului în
termen de 6 luni din momentul deschiderii succesiunii, în cazul în care testamentul
nu prevede altfel. Nerespectarea termenului de solicitatare a executării legatului, de
rînd cu predecesul legatarului, pînă la deschiderea succesiunii, face să înceteze
legatul.

39
 Decesul legatarului după deschiderea succesiunii, care nu a reuşit să accepte
sau să renunţe la legat, reprezintă temei de transmite dreptul oferit moştenitorilor săi,
cu excepţia cazului cînd legatul ţine de persoana legatarului.
Moştenitorul însărcinat este obligat să execute legatul în limitele valorii
patrimoniului testat, cu excepţia acelei părţi din datoriile testamentului a cărei
stingere a fost pusă în sarcina moştenitorului, în cazul în care testamentul nu prevede
altfel. În cazul în care a fost testat întreg patrimoniul şi există moştenitori rezervatari,
legatul va fi executat din patrimoniul care excedează rezerva succesorală. Dacă în
calitate de persoană obligată să execute legatul a fost desemnat moştenitorul
testamentar care are şi dreptul la rezerva succesoraşă, legatul se va executa în limita
averii moştenite ce depăşeşte rezerva succesorală. (art. 1494 CC).
Conform, art. 1448 CC, testatorul este în drept să pună în sarcina
moştenitorului căruia a testat casa, apartamentul sau orice locuinţă obligaţia de a
transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru o
anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei porţiuni din ea. Dreptul de
abitaţie dobîndit astfel este unul personal, care nu poate fi înstrăinat sau transmis
moştenitorilor legatarului şi nici nu se modifică şi nu se stinge prin schimbarea
proprietarului locuinţei respective.
Testatorul poate institui legatul şi în scopuri general-utile, obligînd
moştenitorii să săvîrşească anumite acţiuni cu caracter patrimonial sau
nepatrimonial. Una din acestea poate fi obligarea moştenitorilor de a construi o
fundaţie, care, potrivit art. 182 CC poate fi constituită şi prin testament.
Dreptul de a solicita moştenitorului care are în sarcina sa executarea legatului
în scopuri general utile, prin intermediul instanţei de judecată este rezervat
executorului testamentar, iar în lipsa acestora – moştenitorilor, precum şi altor
persoane interesate. (art. 1498 CC). Determinarea cercului de persoane interesate se
va face în dependenţă de scopul care urmeză să fie realizat. Asemenea persoane pot
fi autorităţile publice locale, organizaţiile necomerciale sau anumite grupuri de
persoane.19

19
Andrei Bloşenco, Drept civil. Partea specială, Chişinău 2003,

40
CAPITOLUL III
OPŢIUNEA SUCCESORALĂ, PASIVUL SUCCESORAL ŞI
ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII

§1. Opţiunea succesorală.

41
 Spre deosebire de dreptul roman, unde moştenitorii dobîndeau imediat şi
imperativ moştenirea, în dreptul nostru moştenirea nu este impusă, fiecare
moştenitor, legal sau testamentar, fiind în drept să opteze pentru acceptarea sau
renunţarea la succesiune. Succesorul, prin opţiunea sa, are dreptul de a alege între
confirmarea titlului de moştenitor prin acceptarea succesiunii şi desfiinţarea acestui
titlu prin renunţarea la ea. Potrivit art. 1516 CC, succesiunea trece la moştenitorul
chemat la succesiune, sub rezerva renunţării la ea. Reprezentantul statului nu poate
renunţa la moştenirea vacantă.
1.1 Acceptarea succesiunii.
Acceptarea succesiunii reprezintă opţiunea succesorului, prin care acesta îşi
consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivînd transmisiunea
succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii20.
Opţiunea de acceptare a succesiuni reprezintă un act de dispoziţie şi poate fi
numai de persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu. Persoanele lipsite sau
restrînse în capacitatea de exerciţiu acceptă succesiunea doar prin intermediul
reprezentanţilor legali.
Acceptarea succesiunii este un act juridic unilateral, deoarece produce efecte
juridice prin manifestarea de voinţă daor a succesorului. În situaţiile în care există
mai mulţi moştenitori, aceşitea nu pot accepta succesiunea în mod colectiv, fiecare
urmînd a se pronunţa individual. Spre deosebire de testament, însă acceptarea poate
fi făcută şi prin reprezentant în cazul cînd moştenitorul, în dauna creditorului, refuză
sau omite să accepte succesiunea. Acesta din urmă poate accepta moştenirea în locul
moştenitorului pe calea acţiunii oblice21.
Acceptarea succesiunii este un act juric cu caracter indivizibil. Moştenitorul
nu poate accepta doar o parte din moştenire, fie că este vorba de o cotă sau dau de un
anumit bun,aceasta fiind o consecinţă a unităţii patrimoniului şi a succesiunii. Ca
exepţie, succesorul chemat să moştenească mai multe cote în temeiuri diferite poate
accepta o cotă şi renunţa la alta.
Acceptarea succesiuii este un act juridic nesusceptibil de modalităţi. Asta
20
Francisk Deak ,Tratat de drept succesoral, Bucurreşti,1999.
21
Andrei Bloşenco, Drept civil. Partea specială, Chişinău 2003

42
înseamnă că succesorul nu poate accepta succesiunea cu o anumită condiţie sau pe
un termen anumit (art. 1527 CC).
Actul juridic de accptare a sucesiunii are un caracter declarativ de drepturi,
care produce efecte retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, şi nu din
momentul manifestării de voinţă (art. 1539 CC).
Apoi, acceptarea succesiunii este irevocabilă, deoarece, o dată făcută,
moştenitorul nu mai poate reveni asupra opţiunii sale succesorale.
Potrivit art. 1516, alin. 3 CC, moştenirea poate fi acceptată fie pe calea
depunerii la notarul de la locul deschiderii succesiunii a unei declaraţii de acceptare,
fie prin acceptarea de facto, intrînd în posesiunea patrimoniului succesoral.
Intrarea în posesia patrimoniului succesoral presupune întreprinderea
acţiunilor de administrare, asigurare şi utilizare a patrimoniului succesoral, achitarea
impozitelor şi altor plăţi, încasarea chiriei de la locatari, efectuarea reparaţiilor etc.
dacă a intrat în posesia unei părţi din patrimoniu, succesorul se consideră a acceptat
întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi indiferent din ce ar consta. (art. 1516, alin.4
CC). moştenitorul care a intrat în posesiunea patrimoniului succesoral nu poate
dispune de el pînă la expirarea termenului de opţiune succesorală şi pînă la primirea
certificatului de moştenitor.
Indiferent pe ce cale, conform art. 1517 CC, sucesiunea trebuie acceptată în
termen de 6 luni din momentul deschiderii ei. Termenii speciali de acceptare sunt
prevăzuţi pentru persoanele care sunt chemate la succesiune în cazul neacceptării ei
de către alţi moştenitori. În acest caz, ea trebuie acceptată în partea rămasă din
termenul de 6 luni, iar dacă această parte este mai mică de 3 luni – termenul se
prelungeşte pînă la 3 luni (art. 1518 CC).
Termenul de aceptare a succesiunii poate fi prelungit de instanţa de judecată
cu cel mult 6 luni, dacă se constată că acest termen a fost omis din motive
întemeiate. Pot constitui motive întemeiate boala moştenitorului, îngrijirea unui
membru bolnav al familiei, confirmată prin concluzia medicului, aflarea în rîndurile
armatei, ascunderea faptului deschiderii succesiunii de către alţi moştenitori. Dacă
există acordul celorlalţi succesori, care au acceptat succesiunea, persoana care a

43
omis termenul de acceptare poate fi inclusă în cercul moştenitorilor şi fără a se
adresa în instanţa de judecată.
Potrivit 1523 CC, dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii
şi pînă la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cota succesorală trece la
moştenitorii săi (transmisie succesorală).
Transmisia succesorală operează atît în cazul succesiunii legale, cît şi în cazul
celei testamentare. Dacă moştenitorul decedat a lăsat testament, de transmisie vor
beneficiamoştenitorii testamentari. Altfel, vor beneficia de dreptul de a accepta cota
moştenitorului decedat moştenitorii legali ai acestuia.
Nu poate fi transmis prin transmisie succesorală dreptul moştenitorului
rezervatar decedat asupra rezervei succesorale, care nu a reuşit să fie acceptată, or,
rezerva succesorală reprezintă un drept intuitu personae, care încetează odată cu
decesul titularului său.
1.2 Renunţarea la succesiune.
Renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin
care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală, că renunţă la titlul de moştenitor, desfiinţînd, cu caracter retroactiv
vocaţia sa succesorală şi devenind străin de moştenire22.
Fiind un act de dispoziţie, renunţarea poate fi făcută doar de către o persoană
cu capacitate deplină de exerciţiu. Altfel, renunţarea la succesiune se face doar în
temeiul unei hotărîri judecătoreşti. (art. 1536 CC).
Spre deosebire de acceptarea succesiunii, care poate fi făcută şi prin intrarea
în posesia patrimoniului succesoral, renunţarea nu poate fi dedusă din anumite
împrejurări şi nu produce efecte decît dacă este expresă. Renunşarea la succesiune se
face prin depunerea unei cereri notarului de la locul deschiderii succesiunii. Dacă
acceptarea a avut loc de facto, prin intrarea în posesie, moştenitorul poate renunţa la
succesiune.
O dată renunţînd la succesiune, moştenitorul nu mai poate reveni asupra
opţiunii succesorale, adică, ca şi acceptarea, este irevocabilă. Ca şi în cazul

22
Francisk Deak ,Tratat de drept succesoral, Bucurreşti,1999

44
acceptării succesiunii, renunţarea nu poate fi parţială sau cu anumite condiţii.
Renunţarea la succesiune se admite cu indicarea persoanei în favoarea căreia
se renunţă. Aceasta din urmă trebuie să fie unul din moştenitorii legali sau
testamentari. Nu se admite renunţarea în folosul unui moştenitor nedemn sau
dezmoştenit prin testament. Deoarece rezerva succesorală reprezintă un drept
personal, nu se admite renunţarea la rezerva succesorală în folosul altui moştenitor.
Dacă renunţă la succesiune în favoarea mai multor persoane, moştenitorul poate
desemna cota fiecăreia din ele, în caz contrar, cota renunţătorului împărţindu-se egal
între sucesorii în favoarea cărora s-a renunţat.
Moştenitorul este în drept să renunţe la succesiune şi fără a specifica vreo
persoană în folosul căreia renunţă. În asemenea caz cota sa majorează cota
moştenitorilor chemaţi la succesiunea legală (acrescămînt), iar dacă tot patrimoniul
este împărţit prin testament, cota se transmite moştenitorilor testamentari
proporţional cotelor acestora, dacă testamentul nu prevede altceva.
§ 2 Responsabilitatea moştenitorilor de pasivul succesoral.
Pasivul succesoral cuprinde datoriile moştenirii, adică acele obligaţii
patrimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor, există în patrimoniul
succesoral la data deschiderii succesiunii. În pasivul succesoral nu se includ
obligaţiile personale ale defunctului.
Moştenitorii sunt responsabili de pasivul succesoral, proporţional cotei
fiecăruria, în limita activului patrimonial, dacă defunctul nu a stabilit altfel prin
testament. Dacă pasivul patrimonial depăşeşte activul, moştenitorul va trebui să facă
dovada acestui fapt, cu excepţia cazurilor în care notarul a întocmit un inventar al
patrimoniului succesoral.
Conform art. 1543 CC , moştenitorii sunt obligsţi să înştiinţeze creditorii
celui ce a lăsat moştenirea despre deschiderea succesiunii, dacă au cunoştinţă despre
datoriile defunctului.
Creditorii defunctului, sub sancţiunea pierderii dreptului, urmează să
înainteze pretenţiile sale moştenitorilor care au acceptat moştenirea în termen de 6
luni din momentul în care au aflat deschiderea succesiunii. Dacă nu au ştiut despre

45
deschiderea succesiunii, termenul de înaintare a pretenţiilor este de un an de la
deschiderea succesiunii. Asupra acetui termen nu se extind regulile de suspendare şi
întrerupre a termenului de prescripţie. El nu poate fi prelungit nici atunci cînd a fost
omis din motive întemeiate.
Creditorii pot înainta pretenţii chiar dacă obligaţia nu a ajuns la scadenţă.
Potrivit art. 1456 CC , în acest caz, moştenitorii sunt în drept de a amîna executarea
pînă la scadenţă.
Termenul de 6 luni, în conformitate cu art. 1545 CC, nu se extinde asupra
pretenţiilor privind cheltuielile de întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a
defunctului, de achitare a salariului, a cheltuielilor de înmormîntare, de pază şi
administrare a patrimoniului succesoral, precum şi asupra cererilor terţilor de
recunoaştere a dreptului de proprietate şi solicitarea averii deţinute cu titlu de
proprietate. Aceste pretenţii pot fi înaintate în cadrul termenului general de
prescripţie.

§ 3 Confirmarea dreptului la moştenire şi împărţirea moştenirii.

3.1 Confirmarea dreptului la moştenire. Certificatul de moştenitor.
Confirmarea dreptului la moştenire se face prin certificatul de moştenitor
care se eliberează de notarul de la locul deschiderii succesiunii, în baza cererii
depuse de moştenitor. Certificatul de moştenitor este înscrisul oficial întocmit de
notar care atestă atît calitatea de succesor al moştenirii, cît şi componenţa masei
succesorale şi întinderea drepturilor succesorale ale fiecărui moştenitor.
Notarul va elibera certificatul de moştenitor după 6 luni din ziua deschiderii
succesiunii. Dacă, însă notarul dispune de suficiente dovezi că, în afara persoanelor
care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moşttenitori, el va putea elibera
certificatul de moştenitor şi anterior scurgerii acestui termen. (art. 1557 CC).
Cerificatul de moştenitor trebuie să cuprindă: data eliberării; notarul care îl
eliberează; numele şi ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea
dacă moştenirea estte legală sau testamentară; numele; calitatea şi domiciliul
moştenitorilor; bunurile succesorale; cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre

46
moştenitori. Pînă la eliberarea certificatului, notarul va verifica, faptul decesului
celui ce a lăsat moştenirea, data şi locul deschiderii succesiunii, faptul acceptării
succesiunii, raporturile de rudenie, existenţa sau lipsa testamentului, componenţa
masei succesorale şi valoarea ei. Moştenitorii legali lipsiţi de posibilitatea de a
prezenta documentele care confirmă raporturile de rudenie sau căsătorie cu cel care a
lăsat moştenirea, pot fi incluşi în certificatul de moştetnitor cu acordul în scris al
tuturor celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea.
Certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate cu privire la
bunurile din componenţa masei succesorale, însă face dovada deplină a calităţii de
moştenitor şi a cotei sau a bunurilor ce se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
În cazul în care nu există moştenitori legali sau testamentari, la cererea
reprezentantului statului, notarul va constata succesiunea vacantă şi va elibera
certificat de succesiune vacantă după expirarea termenului legal de acceptare a
succesiunii. (art. 1559 CC).
3.2 Împărţirea moştenirii.
Moştenitorii care au acceptat moştenirea devin coproprietari ai patrimoniului
succesoral indiviz, fiecare din ei deţinînd dreptul la o cotă-parte ideală din
patrimoniu, cu excepţia cazurilor în care moştenitorul este cu titlu paricular şi a
moştetnit un bun concret. Coproprietatea succesorală se supune regimului aplicabil
coproprietăţii în general.
Determinarea bunurilor concrete care trec în proprietatea fiecărui moştenitor
se face prin partajul averii succesorale, care se face prin acordul moştenitorilor după
primirea certificatului de moştenitor. Partajul se efectuează prin separarea în natură a
cotei fiecărui moştenitor, dacă o astfel de separare este posibilă, nu afectează
destinaţia economică şi nu este inerzisă. Atunci cînd este imposibil a împărţi bunul
în natură, partajul se va efectua potrivit regulilor instituite la art. 361 CC. potrivit
art. 1564 CC , averea al cărei partaj în natură va avea drept consecinţă pierderea sau
diminuarea destinaţiei sale economice se consideră indiviză, nu se supune partajului
şi devine proprietate comună pe cote-părţi ideale, dacă ărin acordul moştenitorilor
care acceptă moştenirea nu se stabileşte altfel.

47
 Cel care lasă moştenirea poate stabili prin testament modul de partajare a
averii succesorale sau poate încredinţa partajul unui executor testamentar. În acest
caz împărţirera averii succesorale nu se mai face prin acordul moştenitorilor. Decizia
executorului testamentar cu privire la partaj nu este obligatorie pentru moştenitori
doar în cazurile în care este evident inechitabilă. În acest caz, precum şi în cazul în
care moştenitorii nu ajung la un numitor cimun privind partajul averii succesorale,
pot cere partajarea averii de către instanţa de judecată.
Codul civil al Republicii Moldova instituie reguli deosebite referitoare la
partajul terenului agricol, lăsat moştenire. Conform art. 1565 CC, dacă terenul şi
tehnica agricolă lăsate moştenire mai multor moştetnitori legali sau testamentari,
acestea se vor împărţi între ei doar dacă partea de teren repartizată asigură existenţa
unei gospodării viabile. Dacă nici unul nu doreşte să întemeieze o gospodărie pe
terenul agricol respectiv atunci se recurge la vînzarea lui şi distribuirea banilor
obţinuţi moştenitorilor proporţional cotei deţinute.

ÎNCHEIERE

Succesiunea poate fi legală sau testamentară. Deşi este consacrat pricipiul

libertăţii testamentare, în practică regula este succeiunea legală. Aceste două feluri
de succesiuni pot să coexiste, adică nu se exclud – în cazul rezervei succesorale, cît

48
şi în cazul în care prin testament nu este testat întreg patrimoniul defunctului, ci
numai o parte din el, sau numai un anumit bun,, astfel încît, parteta rămasă se
transmite succesorilor legali în ordinea claselor de moştenitori. Totodată este
important a stabili cîteodată foartet exact momentul deschiderii succesiunii, deorece
de acest moment depind foarte multe consecinţe juridice, cum ar fi componenţa
masei succesorale, dar mai ales capacitatea succesorală a moştenitorilor şi
capacitatea testatorului de a testa, în cazul moştenirii testamentare.
Testamentul ca şi act juridic unilateral se deosebeşte de celelalte acte civile
de drept comun în primul rînd prin faptul că este esenţialmente revocabil, este
pentru cauză de moarte, personal şi nu poate fi încheiat prin reprezentat, solemn în
sensul că trebuie să fie încheiat într-o anumită formă pentru a fi valabil, altfel acesta
va fi nul absolut. Legea prevede trei forme de testament între care poate să aleagă
testatorul la discreţia sa – forma mistică, forma olografă şi forma autentică. Cea mai
puţin răspîndită dintre acestea este cea mistică, care este un fel de hibrid între
celelalte două. Testamentul olograf, ca şi cel autentic prezintă atît avantaje, cît şi
dezavantaje.

ACTE NORMATIVE:

1. Codul civil al Republicii Moldova nr.l 107-XV din 6 iunie 2002,

Monitorul Oficial nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
2. Legea cu privire la notariat nr. 85-87 din 08.05. 2002

49
 BIBLIOGRAFIE:

1. Gheorghe Ghibac, Aurel Băieşu, Alexandru Rotari, Oleg Efrim, Drept civil.
Contracte speciale. Vol III, Cartier Juridic, Chişinău, 2005;
2. Dr. Francisk Deak, Tratat de drept succesoral. Editura ACTAMI, Bucureşti,
1999;
3. Andrei Bloşenco, Drept civil. Partea specială. Note de curs. Cartdidact,
Chişinău, 2003:
4. Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente. Editura Rosseti, Bucureşti
2003:
5. Alexandru Bacaci, Adrian Rusu, Drept civil. Succesiuni, ALLBECK,
Bucurreşti, 2003;
6. Ion Dogaru (coordonator), Drept civil. Succesiunile, ALLBECK, Bucureşti,
2003;
7. Dr. Dumitru C. Florrescu, Drept civil. Succesiunile, LuminaLex , Bucureşti,
2003;
8. Anica Merişescu, Nicolae Deaconu, Drept succesoral, LuminaLex,
Bucureşti, 2003;
9. Dumitru Macovei, Drept civil. Ssuccesiun, Editura ANKAROM, Iaşi, 2000;
10. Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
11. Dr. Paul Petrescu. Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţia şi împărţeala,
Editura Oscar Print;
12. Comentariu la Codul civil.

50