Tema: PROCEDURA SPECIALĂ

Noţiunea şi esenţa procedurii speciale

Procedura specială reprezintă un fel de procedură judiciară civilă în cadrul căreia se examinează anumite categorii de
pricini caracterizate prin lipsa litigiului de drept şi prin aplicarea metodelor speciale de apărare, în care instanţa
judecătorească confirmă existenţa sau lipsa faptelor juridice de care depinde naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor
personale sau patrimoniale ale cetăţenilor sau organizaţiilor, confirmă existenţa sau lipsa dreptului nelitigios, precum şi
stabileşte statutul juridic al cetăţeanului sau al bunurilor.
Scopul procedurii speciale confirmarea într-o ordine unilaterală incontestabilă a circumstanţelor care au valoare
juridică, a drepturilor incontestabile, stabilirea statutului juridic al cetăţeanului sau al bunurilor.
Procedura specială are caracteristice următoarele trăsături, spre deosebire de alte feluri de proceduri judiciare
civile:
 Lipsa litigiului de drept material . Existenţa litigiului în privinţa unui fapt, a statutului juridic. Procedura specială
există nu pentru soluţionarea litigiilor, ci pentru stabilirea faptelor juridice, statutului juridic al cetăţenilor sau al bunurilor.
 Nu se aplică unele instituţii procesuale, cum ar fi: tranzacţia, referința, acţiunea reconvenţională, recunoaşterea
acţiunii, asigurarea acțiunii etc.
 Procedura specială se intentează de către petiţionar . La examinarea pricinii pot participa persoane interesate (art.55,
73, 74, 280 CPC) – organele autorităţilor publice, organele de tutelă şi curatelă, instituţiile curative, cetăţenii etc.
 Legea stabileşte cercul de persoane care se pot adresa în instanța judecătorească cu o cerere privind intentarea
procesului în procedură specială (art.286, 294, 302, 309 CPC).
 CPC stabileşte pentru fiecare categorie de pricini competenţa jurisdicţională (art.283, 286, 294, 297 CPC).
 se aplică şi norme procesuale speciale, care reflectă specificul examinării fiecărei categorii de pricini ale procedurii
speciale.
 Fiecare categorie de pricini ale procedurii speciale are particularități de drept material şi de drept procesual.

Art.279 CPC atribuie procedurii speciale pricinile privind:

a) constatarea faptelor care au valoare juridică;
b) încuviinţarea adopţiei;
c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);
d) declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată;
e) limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacității;
f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie;
h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute
(procedura de chemare);
i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra bun imobil fără
stăpîn;
j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;
k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).

Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanţa de judecată

Apărarea interesului legal al cetăţeanului sau al organizaţiei în procedura specială este îndreptată spre îndeplinirea,
modificarea, dobîndirea sau stingerea drepturilor subiective în viitor.
În conformitate cu art.281 CPC, instanţa judecătorească examinează pricinile de constatare a faptului:
 raporturile de rudenie dintre persoane;
 aflarea persoanei la întreţinere;
 înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului, decesului;
 recunoaşterea paternităţii;
 decesul persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări;
 acceptarea succesiunii şi locul deschiderii succesiunii;
 producerea unui accident;
 posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;
 apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate,
paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat în document nu coincide
cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport;
 concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
 faptul represiunii politice;
 detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
 răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputația profesională dacă autorul informaţiei nu este
cunoscut.
Instanţele judecătoreşti pot primi cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică şi să o examineze
în ordinea procedurii speciale, dacă:
a) acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi
personale sau reale ale petiţionarului;
b) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui
constatare o solicită;
c) constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce tine de competenţa instanţelor
judecătoreşti.
 Cererea în pricinile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depune în instanţa judecătorească de la domiciliul sau
locul aflării petiționarului. Excepţie fac cererile privind constatarea faptului posesiunii, folosinței şi dispoziției unui bun
imobil în drept de proprietate, care se depune în instanţa judecătorească de la locul aflării bunului imobil.

Particularitățile examinării şi soluţionării cauzelor în procedură specială

Încuviințarea adopției. Adopția constituie un act juridic întemeiat pe hotărîrea judecătorească, între adoptator şi rudele
acestuia, pe de o parte, şi copilul adoptat, pe de altă parte, în urma căruia se stabilesc aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi între
părinţi şi copii, inclusiv rudele acestora.
Hotărîrea judecătorească privind încuviinţarea adopţiei rămasă irevocabilă (alin.(4) art.292 CPC) constituie:
 un act de constatare a dreptului – se stabileşte legătura de drept dintre adoptator şi copilul adoptat, inclusiv între
copilul adoptat şi rudele adoptatorului (adoptatorilor);
 un act de stingere a dreptului – se stinge legătura de drept dintre copilul adoptat şi părinţii lui, şi alte rude de sînge.
Conform art.119 Codul familiei şi art.7 CPC, !!! instanța judecătorească intentează procesul civil privind încuviinţarea
adopţiei la cererea persoanei (persoanelor) care doresc să adopte copilul. Persoanele respective sînt denumite petiţionari.
Petiţionari în pricinile privind încuviinţarea adopţiei pot fi cetăţeni ai RM, precum şi cetăţeni străini şi apatrizi. Art.121
Codul familiei conţine lista persoanelor care nu pot fi adoptatori, şi petiţionari în categoria dată de pricini:
 persoanele decăzute din drepturile părinteşti;
 persoanele declarate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată;
 persoanele care au adoptat copii, dar adopţia a fost anulată din culpa lor etc.
Conţinutul cererii privind încuviinţarea adopţiei este fixat în art.287 CPC. Cererea trebuie să cuprindă următoarea
informaţie:
 numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul adoptatorilor;
 numele, anul, luna, ziua naşterii şi domiciliul adoptatului, datele de anchetă referitoare la părinţi, datele despre fraţii
şi surorile adoptatului;
 temeiurile adopţiei şi probele care confirmă aceste temeiuri;
 solicitarea schimbării numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui copil în vîrstă de pînă la un
an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în calitate de părinţi în actele de înregistrare a naşterii copilului. Aceste date reflectă
specificul pricinilor privind adopţia.
Legea reglementează problema ce ţine de documentele anexate la cererea de adopţie. Conform art.288 CPC, la cererea
de adopţie trebuie anexate:
 copia certificatului de naştere al adoptatorului – în cazul adopţiei de către o persoană necăsătorită;
 în cazul adopţiei de către un soţ – consimţămîntul scris al celuilalt soţ sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că
foştii soţi nu convieţuiesc cel puţin un an. În cazul imposibilităţii de a anexa atare documente, în cerere se indică probele
care confirmă acest fapt;
 adeverinţa de sănătate a adoptatorilor;
 certificatul de la locul de muncă al adoptatorului despre funcţia deţinută şi cuantumul salariului sau copia de pe
declaraţia veniturilor, sau un alt act similar;
 copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate al adoptatorului asupra unui
spaţiu locativ.
Documentele menţionate sînt obligatorii şi în caz de absenţă a unuia din ele instanţa judecătorească emite o încheiere de
a nu da curs cererii (art.171 CPC) sau amînă examinarea pricinii (art.208 CPC) şi stabilește un termen pentru prezentarea
documentelor ce lipsesc, indicate în art.288 CPC. !!! Neprezentarea documentelor obligatorii atrage după sine consecinţele
prevăzute de normele dreptului material şi procesual. De ex., lipsa adeverinței de sănătate a adoptatorilor poate servi drept
temei pentru refuzul de a satisface cererea privind încuviinţarea adopţiei.
Lista documentelor, prevăzute în art.286 CPC, care urmează a fi anexate la cerere de către toţi adoptatorii fără excepţie
(cetăţeni ai RM, cetăţeni străini, apatrizi), nu este exhaustivă. Conform alin.(2) art.286 CPC, instanţa judecătorească, din
iniţiativă proprie sau din iniţiativa participanţilor la proces, este în drept a cere prezentarea altor documente,
permise de lege:
 cazierul judecătoresc al adoptatorului;
 date privind faptul dacă adoptatorii s-au aflat anterior în relaţii de căsătorie, au copii din aceste căsătorii, participă la
educaţia lor şi dacă ajută la întreținerea lor;
 istoria de dezvoltare a adoptatului cu date privind contactul părinţilor cu copilul;
 registrul de evidenţă a copiilor, care pot fi adoptaţi în ţară sau în străinătate;
 date despre legislaţia privind drepturile copilului în ţara în care urmează să plece adoptatul etc.
La cererea privind adopţia unui copil cetăţean al RM, depusă de cetăţeni ai RM care locuiesc în străinătate sau de
cetăţeni străini sau apatrizi, se anexează documentele enumerate în art.289 CPC.
Încheierea organului competent al statului petiţionarului reprezintă document obligatoriu şi trebuie să conţină:
1) caracteristica socială a personalităţii adoptatorului (a familiei acestuia);
2) starea patrimonială a persoanei;
3) religia;
4) interesele manifestate şi alte date.
Pregătirea pricinilor privind adopţia pentru dezbaterile judiciare se caracterizează prin anumite particularităţi:
a) judecătorul trimite copiile de pe cererea despre adopţie şi documentele anexate la aceasta organului de tutelă şi
curatelă de la locul de trai sau de la locul de aflare a copilului în scopul pregătirii încheierii privind temeinicia adopţiei şi
corespunderea acesteia cu interesele copilului. Procedura pe pricină se suspendă pînă la primirea încheierii organului de
tutelă şi curatelă;
 b) judecătorul trimite copiile de pe cererea de adopţie şi documentele anexate Consiliului Consultativ pentru Adopţii, ca
acesta să dea încheierea corespunzătoare, dacă se adoptă copilul cetăţean al RM de către cetăţeni străini sau apatrizi.

Declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea)

Prin emancipare (alin.(3) art.20 CC) se înţelege declararea (atribuirea) minorului care a atins vîrsta de 16 ani ca avînd
capacitate deplină de exerciţiu, dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau – cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului – practică activitate de întreprinzător.
Emancipare înseamnă eliberarea minorului care a atins vîrsta de 16 ani de necesitatea obţinerii de la părinţii, adoptatorii
sau curatorii lui acordul pentru încheierea afacerilor (art.21 CC). !!! Emancipatul dispune de volumul deplin de drepturi şi
obligaţii, cu excepţia acelora pentru a căror obţinere actele normative stabilesc un atare cenz de ani. De ex., cetăţenii minori
emancipaţi nu pot fi adoptatori (art.121 Codul familiei).
Legislaţia civilă în vigoare prevede două forme de declarare a minorului cu capacitate de exerciţiu deplină –
administrativă şi judiciară. În ordinea administrativă, declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului
(emanciparea) se realizează prin hotărîrea organului de tutelă şi curatelă, în cazul existenţei următoarelor condiţii:
 minorul a atins vîrsta de 16 ani;
 minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorilor, practică
activitate de întreprinzător, adică are izvor independent de obţinere a veniturilor;
 există acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea lui.
Forma judiciară de emancipare se aplică în cazul existenţei următoarelor condiţii:
 minorul a atins vîrsta de 16 ani;
 minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorilor, practică
activitate de întreprinzător adică are izvor independent de obţinere a veniturilor din munca sa ori din activitatea de
întreprinzător;
 lipsa acordului părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea minorului;
 există un atare acord, însă organul de tutelă şi curatelă a refuzat să declare capacitatea deplină de exerciţiu minorului.
Competenţa teritorială a pricinilor privind emanciparea cetăţeanului minor se stabileşte în baza domiciliului
petiţionarului. Conform alin.(1) art.294 CPC, minorul care a atins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa
judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitatea deplină de exerciţiu. Ca domiciliu al minorului
care a atins vîrsta de 16 ani se consideră locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală (alin.(1) art.30 CC), cu
excepţia cazurilor reglementate de art.31 CC.
Instanţa judecătorească nu este în drept să refuze primirea cererii minorului atît în cazurile lipsei acordului părinţilor
(unuia dintre părinţi), adoptatorilor sau curatorului cît şi în cazurile refuzului organului de tutela şi curatelă de declarare a
capacităţii depline de exerciţiu a acestuia. Petiţionar în pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului
poate fi doar minorul care a atins vîrsta de 16 ani. Reprezentanții legali (părinţii, adoptatorii, curatorul), inclusiv organul de
tutelă şi curatelă, nu dispun de acest drept.
Totuși, în cazurile în care minorul în vîrstă de 16 ani nu lucrează în baza contractului de muncă, ci în baza contractului
de antrepriză, comision, consignaţie, atunci el nu dobîndeşte drepturile privind emanciparea, deoarece în acest caz nu există
relaţii de muncă. Dacă minorul practică activitate de întreprinzător, cererea trebuie să conţină:
 informaţii asupra tipului de activitate antreprenorială (copia certificatului de înregistrare în calitate de întreprinzător
sau copia patentei corespunzătoare) şi veniturile obţinute în urma practicării acesteia;
 perioada de timp pe parcursul căreia minorul a muncit (a practicat activitatea de întreprinzător);
 informaţii despre părinţi (adoptatori, curator);
 datele care certifică refuzul ambilor părinţi (sau a unuia dintre ei), al adoptatorilor (adoptatorului), al curatorului de
a-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exerciţiu;
 date privind refuzul organului de tutelă şi curatelă de а-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exercițiu,
indiferent de faptul că reprezentanţii legali nu obiectează împotriva acestuia.
În cerere trebuie argumentate cauzele în baza cărora minorul solicită instanţei judecătoreşti să-i fie declarată capacitatea
deplină de exerciţiu.
La cererea adresată în instanţa de judecată trebuie anexate documentele corespunzătoare:
 copia certificatului de naştere, copia buletinului de identitate, copia carnetului de muncă, copia certificatului de
înregistrare a minorului în calitate de întreprinzător individual (copia unui alt document);
 certificatul de la locul de muncă privind salariul minorului sau certificatul organului fiscal privind veniturile obţinute,
documentul organului de tutelă şi curatelă care confirmă refuzul declarării capacităţii depline de exerciţiu minorului şi alte
documente.
!!! Particularităţile procesuale ale pricinilor privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului se exprimă prin
faptul că cererile privind declararea emancipării minorului se examinează de către instanţa de judecată, cu participarea
obligatorie a petiţionarului, a unuia sau ambilor părinţi, a adoptatorului (adoptatorilor), a curatorului şi reprezentantului
organului de tutelă şi curatelă. Necitarea sau informarea necorespunzătoare a persoanelor indicate privind timpul şi locul
şedinţei judiciare constituie o piedică în examinarea pricinii în şedinţă judiciară. !!! Neprezentarea persoanelor indicate (sau
măcar a uneia dintre ele) atrage după sine emiterea de către instanţa de judecată a unei încheieri privind amînarea procesului.
Minorul participă la proces în calitate de petiţionar, iar părinţii (unul dintre părinţi), adoptatorii (adoptatorul) sau
curatorul participă în calitate de persoane interesate. !!! Reprezentantul organului de tutelă şi curatelă participă la proces
pentru prezentarea încheierii pe pricina privind existența sau lipsa temeiurilor pentru declararea capacităţii depline de
exercițiu minorului.
Obiectul probaţiunii în pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului îl constituie
circumstanţele care argumentează cerințele petiţionarului şi obiecţiile persoanelor interesate (dacă atare există).
 !!! La stabilirea faptului existenţei şi cuantumului salariului sau oricărui alt venit, care îi permite minorului să ducă o
existenţă de sine stătătoare, să îndeplinească obligaţii de drept civil sau alte obligaţii patrimoniale, să poarte răspundere
pentru obligaţiile asumate, se va porni de la faptul că temei al emancipării persoanei care a atins vîrsta de 16 ani este
existența veniturilor care ţin anume de activitatea lui de muncă sau de întreprinzător, dar nu de alte izvoare legale de obţinere
a venitului ce îi permit o existenţă de sine stătătoare (moştenire, dobînda bancară etc.).
Capacitatea deplină de exerciţiu a minorului apare din momentul cînd hotărîrea privind emanciparea rămîne irevocabilă.

Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată

Declararea cetăţeanului dispărut fără urmă sau declararea cetăţeanului decedat constituie una dintre categoriile de pricini
ale procedurii speciale, legată de constatarea sau modificarea statutului juridic civil. Examinarea acestei categorii de
pricini în ordinea procedurii speciale este predeterminată de faptul că instanţa de judecată în aceste cazuri constată
situaţia juridică care atrage după sine diferite efecte juridice:
 se numeşte administratorul asupra patrimoniului persoanei declarate dispărută fără urmă,
 se acordă întreţinere cetăţenilor pe care persoana dispărută fără urmă este obligată să-i întreţină,
 se sting datoriile pentru alte obligaţii ale persoanei dispărută fără urmă şi alte efecte stabilite de legislaţie.
!!! În cazul declarării cetăţeanului decedat se realizează înscrierea privind decesul lui în cartea (registrul)
corespunzătoare a organului de înregistrare a actelor de stare civilă, se deschide succesiunea, căsătoria se consideră încetată
etc.
Cetăţeanul poate fi, în ordine judecătorească, recunoscut ca dispărut fără urmă dacă, în decurs de nu mai puţin de un an,
la locul lui de trai nu există date (informaţii) privitor la locul lui de aflare (alin.(1) art.49 CC). Cetăţeanul poate fi, în ordine
judecătorească, declarat decedat, dacă la locul lui de trai nu există date privind locul lui de aflare în decurs de 3 ani, iar dacă
el a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de presupus că a decedat în
urma unui anumit accident – în decurs de 6 luni. !!! Militarul sau o altă persoană dispărută fără urmă în
legătură cu acţiunile militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare
(art.53 CC).
A se adresa în instanţa judecătorească cu cerere privind recunoașterea persoanei fizice dispărută fără urmă sau declarării
persoanei decedate sînt în drept orice persoane interesate. Acestea pot fi cetăţean, organizație, întreprindere, instituţie dacă
stabilirea statutului juridic al celui dispărut fără urmă are legătură cu interesul lor legal.
În calitate de petiționari trebuie să fie doar persoanele lipsite de posibilitatea de a-şi îndeplini drepturile lor subiective
printr-un alt mod decît pe calea adresării în instanţa judecătorească cu cerinţa privind recunoaşterea persoanei dispărută fără
urmă sau declarării persoanei decedate (soţul, părinţii, copiii, fraţii şi surorile, întreţinuţii, instituţiile de creditare,
cooperativele şi alte organizaţii).
Competenta teritorială a pricinilor privind declararea cetăţeanului dispărut fără urmă sau decedat se stabileşte după
domiciliul persoanei interesate (petiţionarului) (alin.(1) art.297 CPC). Dacă în calitate de petiționar participă o persoană
juridică, atunci cererea privind declararea cetăţeanului dispărut fără urmă sau decedat trebuie depusă la instanţa de la sediul
persoanei juridice. De ex., banca sau altă instituţie de creditare în cazul lipsei îndelungate a debitorului.
!!! În cerere, alături de datele generale obligatorii, trebuie să fie indicat cu ce scop petiţionarul are nevoie să-l recunoască
pe cetăţean dispărut fără urmă sau decedat, să fie expuse circumstanţele care certifică dispariția fără urmă a cetăţeanului, fie
circumstanţele periculoase (amenințătoare cu moartea) pentru cel dispărut fără urmă sau care dau temei de a presupune
moartea lui din cauza unui anumit accident.
!!! În privinţa militarilor dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile militare, în cererea privind recunoaşterea
cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declarare decedat se indică ziua încetării acţiunilor militare. Această cerinţă trebuie
respectată şi în privinţa altor cetăţeni, inclusiv din rîndul cetăţenilor civili dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile
militare.
!!! La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul clarifică esenţa cerinţelor înaintate de petiţionar şi
precizează dacă în cerere sînt expuse toate datele necesare privind cel dispărut fără urmă. Acestea ţin de numele, prenumele,
patronimicul, data şi locul naşterii ale celui dispărut fără urmă, date despre genul activităţii lui şi despre ultimul loc de aflare
a sa.
În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul trebuie să clarifice posibilitatea stabilirii locului de
aflare a cetăţeanului dispărut fără urmă, atît după locul locuinţei statornice sau după locul locuinței principale, cît şi după
locul de trai al petiţionarului. !!! Este necesară contactarea tuturor persoanelor care l-au cunoscut pe cel dispărut fără urmă şi
care pot da informaţii despre el, adresarea interpelărilor la biroul de adrese, în organele de poliţie şi alte organizaţii.
!!! În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul are dreptul (dar nu este obligat) să emită o
încheiere privind publicarea, din contul petiţionarului, în ziarul local a unei comunicări despre depunerea în instanţa de
judecată a unei cereri cu rugămintea către toţi cetăţenii şi persoanele juridice care dispun de informaţii despre cei dispărut să
le aducă la cunoştinţă instanţei.
CPC nu conţine indicaţii asupra termenului de aşteptare a informațiilor despre cetăţeanul dispărut fără urmă. Termenul
de comunicare instanţei a datelor despre cetățeanul respectiv trebuie să fie nu mai mare de două luni. În termenul indicat în
publicaţie (2 luni), cercetarea pe cauză trebuie amînată.
În cazul existenţei datelor care confirmă ameninţarea privind sustragerea sau deteriorarea patrimoniului persoanei
dispărute fără urmă sau necesităţii administrării acestui patrimoniu, instanţa judecătorească, în conformitate cu alin.(3)
art.299 CPC, poate adopta o încheiere prin care propune organului de tutelă şi curatelă de la locul de aflare a bunurilor
persoanei dispărute să numească un administrator al bunurilor ei.
!!! Dacă în procesul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare este descoperit locul de aflare a cetăţeanului în privinţa
căruia a fost intentată procedura privind declararea acestuia dispărut fără urmă sau decedat, instanţa este în drept să înceteze
procesul, numai dacă petiţionarul va renunţa la cerinţele sale, în caz contrar – instanţa trebuie să examineze pricina în fond.
 !!! Ziua morţii cetăţeanului declarat mort se consideră ziua cînd hotărîrea judecătorească privind declararea lui decedat
rămîne irevocabilă sau ziua morţii poate fi considerată ziua morţii presupuse, în cazul declarării decedate a persoanei
dispărute fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma
unui anumit accident.
Hotărîrea instanţei de judecată constituie temei pentru organul de înregistrare a actelor de stare civilă să înregistreze un
act privind decesul acestui cetăţean. Totuşi, hotărîrea judecătorească nu înlocuieşte nici înregistrarea însăşi, nici certificatul
de deces, eliberat de organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Declararea de către instanţa judecătorească a
cetăţeanului decedat atrage după sine aceleaşi efecte juridice ca şi decesul cetăţeanului (de drept civil, de dreptul familiei, de
muncă etc.).
!!! În cazul apariţiei sau descoperirii locului aflării cetățeanului declarat dispărut fără urmă sau decedat, instanţa
judecătorească, în baza cererii cetăţeanului însuşi sau a reprezentantului acestuia, sau a altor persoane interesate, anulează
hotărîrea sa. Anularea hotărîrii privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată se realizează în cadrul aceluiaşi
dosar, dacă acesta se păstrează în arhiva instanţei. !!! Dacă un atare dosar lipseşte, se întocmeşte un dosar nou. Plata taxei de
stat în cazul depunerii cererii respective în legislaţia în vigoare nu este prevăzută, deoarece în acest caz este redeschisă
pricina anterioară. De fapt, are loc continuarea pricinii anterioare.

Declararea persoanei limitată în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii

Procedura judiciară civilă prevede două mecanisme de limitare forţată a statutului juridic al persoanei:
1) recunoaşterea cetăţeanului incapabil;
2) limitarea cetățeanului în capacitatea de exerciţiu (art.302 – 308 CPC).
Temeiurile de drept material de recunoaştere a cetăţeanului incapabil sau limitarea lui în capacitatea de exerciţiu sînt
prevăzute în normele art.24 şi 25 CC.
Persoana fizică care, în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale), nu poate conştientiza acţiunile
sale sau nu le poate dirija, poate fi declarată de către instanţa de judecată incapabilă (alin.(1) art.24 CC).
Persoana fizică care, în urma consumului abuziv de alcool, de droguri sau de alte substanţe psihotrope, agravează starea
materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exercițiu (alin.(1) art.25 CC).
Totodată, în conformitate cu alin.(2), (3) art.21 CC, nu se permite a limita sau a lipsi de dreptul de a dispune de veniturile
sale pe minorul care şi-a obţinut capacitatea de exerciţiu în volum total prin încheierea căsătoriei (alin.(2) art.20 CC) sau prin
emancipare (alin.(3) art.20 CC). În legătură cu aceasta, cererea privind limitarea capacităţii de exerciţiu a unor atare minori
nu se supune examinării în instanţele judecătoreşti.
Procesul privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a
procurorului sau a organului de tutelă şi curatelă. Procesul privind declararea incapacităţii persoanei poate fi pornit la
cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinți, copii, fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori
nu în comun cu aceştia, sau la solicitarea organului de tutelă şi curatelă, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a
procurorului (art.302 CPC).
!!! Cu dreptul de a se adresa în instanţa de judecată în interesele altor persoane în pricinile privind limitarea cetăţeanului
în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie înzestrate organizaţiile obşteşti sarcina statutară a cărora este ocrotirea familiei,
mamei şi copilului. Există o necesitate imperioasă de a oferi acest drept şi dispensarelor narcologice.
În cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie expuse circumstanţele care
certifică:
a) persoana abuzează de băuturi alcoolice, substanţe narcotice sau psihotrope;
b) îşi pune familia într-o situaţie materială grea.
Persoanele solitare care abuzează de băuturi alcoolice şi consum de droguri sau alte substanţe psihotrope nu pot fi
limitate în capacitatea de exerciţiu. Aceste persoane pot fi supuse doar unui tratament forţat.
În cererea privind recunoaşterea persoanei incapabilă trebuie să fie indicate împrejurările care denotă deficienţele
mintale din cauza cărora persoana nu poate să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze.
!!! Cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea acesteia incapabilă se depune în instanţa
judecătorească de la locul de trai al acestei persoane, iar dacă persoana dată este internată într-o instituţie psihiatrică
(psihoneurologică) curativă – în instanţa judecătorească de la locul aflării instituţiei respective.
În pricinile despre recunoaşterea persoanei incapabilă în urma tulburărilor psihice trebuie să fie folosite extrasele din
istoria bolii, eliberate în ordinea stabilită, certificate privind aflarea persoanei în instituţiile psihiatrice curative, fişele
medicale din instituţiile psihiatrice unde cetăţeanul respectiv se tratează sau s-a tratat, declaraţiile martorilor etc. Pentru
stabilirea stării psihice a persoanei în privinţa căruia se pune problema declarării ca fiind incapabilă, instanţa
judecătorească este obligată să stabilească expertiza psihiatrică, dacă există suficiente date privind tulburarea lui
psihică:
 rămînerea în urmă cu dezvoltarea mintală;
 traumă, care ar fi putut duce la tulburări psihice;
 aflarea la evidenţă la medicul psihiatru;
 tratamentul într-un spital de psihiatrie;
 adoptarea sentinţei privind eliberarea de la răspundere penală cu spitalizarea forţată în staţionar psihiatric;
 alte date care confirmă comportamentul neadecvat.
Spre soluţionare în faţa experţilor psihiatri trebuie puse următoarele probleme:
1) suferă persoana dată de vreo boală psihică cronică;
2) poate ea să conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze.
În cazuri excepţionale (eschivarea persoanei de la efectuarea expertizei), instanţa, cu participarea medicului psihiatru la
şedinţa judiciară, poate adopta o încheiere privind trimiterea forţată a cetăţeanului la expertiză psihiatrică judiciară (alin.(2)
art.305 CPC).
 !!! Concluzia expertului psihiatru nu poate fi înlocuită cu nici o altă probă care ar confirma că cetăţeanul suferă de o
boală mintală sau deficienţă mintală (extrasul din cartela ambulatorie a bolnavului, certificatul instituţiei psihiatrice
curative).
Concluzia expertizei judiciar-psihiatrice este una din probele obligatorii. Pentru efectuarea acesteia este nevoie de timp,
fapt ce determină prelungirea termenului de examinare a pricinii în fond.
Recunoaşterea cetăţeanului limitat în capacitatea de exerciţiu sau recunoaşterea lui incapabil nu este nelimitată în timp :
persoana declarată incapabilă se poate însănătoşi, iar persoana care suferea de consum abuziv de alcool, droguri sau alte
substanţe psihotrope poate să-şi schimbe comportamentul.

Încuviinţarea spitalizării forţate şi a tratamentului forţat ai persoanei

Conform legislaţiei, !!! asistenţa medicală şi tratamentul se acordă în conformitate cu principiul caracterului benevol al
adresării persoanei corespunzătoare sau cu acordul acesteia, fie cu acordul reprezentantului lui legal, inclusiv internarea în
spital sau într-o altă instituţie curativă şi tratamentul petrecut în acestea. În unele cazuri prevăzute de lege, bolnavul poate fi
spitalizat forţat. Reieşind din faptul că spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei este legat de restrîngerea
drepturilor şi libertăţilor, aceastea au loc doar în baza hotărîrii judecătoreşti. În conformitate cu legislaţia în vigoare,
spitalizării forţate şi tratamentului forţat pot fi supuse:
1) persoanele care suferă de boli venerice;
2) persoanele bolnave de tuberculoză;
3) persoanele bolnave de alcoolism cronic, narcomanie sau toxicomanie;
4) persoanele contaminate de virusul imunodeficitar uman (HIV) şi bolnave de SIDA;
5) persoanele care au refuzat ajutorul medical atunci cînd asistenţa medicală era necesară pentru salvarea vieţii lor;
6) persoanele care suferă de tulburări psihice. Aprobarea forţată a examenului psihiatric sau a spitalizării persoanei într-
un staţionar de psihiatrie în temeiul hotărîrii instanţei judecătoreşti este reglementată de art.312-318 CPC şi de alte legi.
!!! Instituţia medicală, la depunerea cererii în instanţa de judecată privind spitalizarea şi tratamentul forţat al cetăţenilor
cu afecţiuni social periculoase, se eliberează de plata taxei de stat (lit.f) alin.(1) art.85 CPC).
!!! Pricinile din categoria respectivă se supun examinării în timp de trei zile din ziua depunerii cererii în instanţa
judecătorească, dacă altfel nu este prevăzut în actele legislative care stabilesc ordinea şi condiţiile spitalizării şi tratamentului
forţat al cetăţenilor care suferă de bolile social periculoase respective.
Aceste pricini se examinează cu participarea obligatorie a cetățeanului în privinţa căruia a fost pornit procesul, cu
excepţia imposibilităţii participării acestuia din cauza sănătăţii, şi cu participarea reprezentantului instituţiei medicale la
iniţiativa căreia acest proces a fost intentat. Cetățeanul vizat participă la pricină în calitate de persoană interesată.
În cazul neprezentării fără motiv în şedinţa de judecată, instanţa judecătorească emite o încheiere privind aducerea
forţată a acestei persoane de către organul teritorial de poliţie. Încheierea privind aducerea forţată nu poate fi atacată cu
recurs (alin.(3) art.310 CPC).

Încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie

Conform art.25 din Constituţia RM, orice persoană are dreptul la libertate individuală şi la siguranţă personală. Nimeni
nu poate fi privat de libertate, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Printre cazurile de privare de libertate a cetăţeanului
se înscrie spitalizarea într-o instituţie de psihiatrie a persoanei care suferă de tulburări psihice, fără acordul lui benevol sau
fără acordul reprezentantului lui legal.
!!! Asistenţa psihiatrică sub diverse forme poate fi acordată şi cu posibila limitare a libertăţii individuale a pacientului, şi
cu aplicarea diferitelor măsuri forţate (spitalizarea forţată în staţionarul de psihiatrie şi examenul psihiatric forţat), inclusiv
juridice. În scopul prevenirii samavolniciei de drept în cazul acordării asistenţei psihiatrice, utilizării psihiatriei în scopuri
nemedicale, se aplică Legea nr.1402/1997 privind sănătatea mintală şi dispoziţiile art.312-318 CPC care reglementează
ordinea examinării pricinilor privind încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei în staţionarul de psihiatrie.
În ordinea stabilită de art.312-318 CPC, se examinează şi se soluționează 4 categorii de pricini:
1) privind încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie, fără liberul consimţămînt al persoanei sau al
reprezentantului ei legal;
2) privind încuviinţarea examenului psihiatric, fără liberul consimțămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal;
3) privind prelungirea termenului de spitalizare a persoanei;
4) privind externarea înainte de termen a persoanei din staţionarul de psihiatrie.
Condiţie obligatorie pentru spitalizarea în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al
reprezentantului ei legal cu scopul acordării de ajutor constituie prezenţa unei tulburări psihice grave (art.28 din Legea
privind sănătatea mintală din 16 decembrie 1997). „Grave” în psihiatrie se numesc tulburările psihice de nivel psihotic, adică
bolile însoţite de dereglări grave ale psihicului. Atare boli condiţionează:
 pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur;
 incapacitatea de a-şi satisface independent necesităţile vitale;
 prejudicierea gravă a sănătăţii sale, dacă nu i se acordă asistenţă psihiatrică;
 incapacitatea de a-şi exercita independent drepturile şi obligaţiile sale, de a purta răspundere juridică, de a
conştientiza caracterul faptic şi pericolul social al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau de a le dirija (iresponsabilitate);
 să înțeleagă sensul acţiunilor sale şi să dirijeze cu ele (incapacitate civilă de drept).
În legislaţia privind ocrotirea sănătăţii (art.42 din Legea nr.411/1995 privind ocrotirea sănătăţii) şi acordarea asistenţei
psihiatrice nu se prevede tratamentul psihiatric fără consimţămîntul bolnavilor care nu prezinfî tulburări psihice grave
(persoane cu discernămînt limitat).
!!! Petiţionar în pricinile de examen psihiatric forţat, conform alin.(3) art.312 CPC şi alin.(5) art.24 din Legea privind
asistenţa psihiatrică, este medicul psihiatru, dacă acesta dispune de informaţie privitor la faptul că persoana respectivă
săvîrşeşte acţiuni ce dau temei de a-l suspecta că suferă de tulburări psihice grave, care prezintă pericol nemijlocit pentru
sine şi pentru cei din jur. Motiv pentru supunerea persoanei unui examen psihiatric forţat serveşte cererea în scris a
membrilor familiei sau a rudelor, a unui medic din orice domeniu de specialitate, a unor persoane cu funcţie de răspundere
care întemeiază necesitatea unui atare examen.
!!! Medicul psihiatru prezintă în instanţa de judecată cerere privind încuviințarea examenului psihiatric forţat al unei
persoane concrete doar în cazul soluţionării pozitive de către acesta a problemei privind necesitatea efectuării examinării.
La încuviinţarea judiciară a examenului psihiatric se poate recurge doar atunci cînd se exclude modalitatea
administrativă – efectuarea examenului personal de către medicul psihiatru. Hotărîrea privind examinarea psihiatrică a
persoanei fără consimţămîntul acesteia sau fără consimţămîntul reprezentantului ei legal se ia de către medicul
psihiatru personal:
1) cînd persoana, supusă examinării, săvîrşeşte acţiuni ce prezintă temei pentru a presupune existenţa la aceasta a unei
tulburări psihice grave care cauzează pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur (lit.a) alin.(4) art.22 din Legea
privind asistenţa psihiatrică);
2) dacă această persoană se află la evidenţa dispensarului în baza temeiului prevăzut în alin.(1) art.26 din Legea privind
asistenţa psihiatrică.
!!! Medicul psihiatru depune cererea privind încuviinţarea examenului psihiatric al persoanei fără consimţămîntul ei sau
fără consimţămîntul reprezentantului ei legal la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei respective.
Conţinutul cererii trebuie să corespundă cerinţelor alin.(1) art.313 CPC, alin.(4), (5) art.24 din Legea privind
asistenţa psihiatrică şi să conţină:
a) numele, prenumele, patronimicul petiţionarului, adresa acestuia (numărul de telefon);
b) atitudinea lui faţă de persoana care urmează a fi supusă examinării;
c) motivele adresării în instanţa de judecată, datele faptice care ar indica:
 prezenţa unei tulburări psihice grave a persoanei (psihoză acută şi cronică, stare depresivă, debilitate mintală etc.);
 comportament şi declaraţii care demonstrează incapacitatea persoanei de a-şi satisface independent necesităţile
vitale sau necesitatea intervenţiei psihiatrice în vederea evitării prejudiciului grav sănătăţii;
d) refuzul persoanei sau al reprezentantului ei legal de a se adresa medicului psihiatru şi imposibilitatea (incapacitatea)
examinării benevole.
În ordinea pregătirii pricinii privind încuviinţarea examenului psihiatric, judecătorul:
 audiază petiţionarul pe fondul circumstanţelor indicate în cerere;
 explică drepturile şi obligaţiile petiţionarului;
 dacă starea persoanei, în privinţa căreia este intentat procesul îi permite să se prezinte în instanță, judecătorul poate să-l
înştiinţeze şi să-l audieze privitor la cererea înaintată în instanţa de judecată, explicîndu-i drepturile lui procesuale şi
obligaţiile;
 soluţionează problema privind atragerea în proces a tuturor persoanelor interesate, citarea martorilor;
 emite interpelări, solicitînd de la organizaţii şi persoane aparte probele, mai ales a documentaţiei medicale care conţine
mersul şi rezultatele examenelor medicale ale pacientului, indicarea măsurilor terapeutice, inclusiv recomandările medicilor
privind contraindicaţiile.
După terminarea procesului, documentele trebuie să fie restituite în instituţia curativă respectivă. Copiile autentificate de
către judecător trebuie să rămînă în materialele dosarului, fapt ce va permite să se respecte interesele justiţiei.
Examinarea pricinilor privind examenul psihiatric forţat al persoanei se reduce la controlul de către judecător a legalităţii
şi temeiniciei examenului psihiatric forţat. Termenul examinării cererii privind efectuarea examenului, conform alin.(1)
art.315 CPC, constituie 5 zile din ziua intentării procesului. !!! Cererea se examinează cu participarea medicului psihiatru, a
reprezentantului legal al persoanei şi a altor persoane interesate, precum şi a persoanei însăşi, dacă medicul consideră că
acest lucru este posibil, avînd în vedere starea sănătăţii ei. La adoptarea hotărîrii, judecătorul analizează plenitudinea datelor
utilizate, indicate de către medicul psihiatru în încheierea sa, logica argumentelor şi corespunderea lor cu concluziile
persoanelor interesate, declaraţiile martorilor etc.

Restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin
pierdute (procedura de chemare)
Ordinea judiciară specială de apărare a drepturilor subiective ale posesorilor titlurilor de valoare (valorilor
mobiliare) o constituie procedura privind restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din
titlurile de valoare la ordin pierdute. Legislatorul şi practica judiciară denumesc această ordine judiciară ca procedură de
chemare, ale cărei norme sînt fixate în art.319-326 CPC.
!!! Procedura de chemare, ca procedură judiciară specială, este îndreptată spre recunoaşterea titlului de valoare la
purtător sau a titlului de valoare la ordin că şi-a pierdut valabilitatea, restabilirea drepturilor posesorului acestui titlu de
valoare pe calea depistării persoanelor necunoscute interesate. Problema constă, în primul rînd, în faptul că documentul de
valoare pierdut la purtător poate ajunge în mîinile unei terţe persoane care, de asemenea devine titular al dreptului la
prezentarea titlului de valoare spre executare debitorului (de ex., instituţiei bancare). Această terţă persoană este necunoscută
atît posesorului titlului de valoare, cît şi debitorului în baza titlului de valoare. Procedura de chemare serveşte la căutarea
(pentru chemarea publică) şi pentru declararea de către deținătorul (cel care l-a găsit) documentului despre drepturile sale
asupra titlului de valoare sau restituirea lui posesorului.
Procedura de chemare vizează interesele tuturor persoanelor interesate în titlurile de valoare la purtător sau la
ordin pierdute:
 interesul debitorului în baza titlului de valoare constă în asigurarea garanţiilor acestuia de la executarea repetată a
obligațiilor în baza titlului de valoare;
 interesul deţinătorului documentului (de bună-credinţă) constă în faptul că prin intermediul procedurii de chemare i
se oferă posibilitatea de a declara drepturile sale asupra documentului (art.322 CPC);
  interesul fostului posesor al titlului de valoare la purtător este îndreptat spre restabilirea drepturilor sale asupra
titlului de valoare.
!!! În aşa fel, procedura de chemare ca subinstituţie a procedurii speciale este o procedură judiciară de apărare a
drepturilor subiective nelitigioase ale posesorilor titlurilor de valoare pe calea recunoaşterii titlurilor de valoare ca fiind
nevalabile în cazurile pierderii lor şi restabilirea drepturilor în privinţa lor. Scopul procedurii de chemare este depistarea
necunoscutului deținător al documentului pierdut şi restabilirea drepturilor în baza acestuia.
Procedura de chemare este posibilă doar în cazurile indicate de lege . Legislaţia în vigoare a RM permite aplicarea
procedurii de chemare doar în privinţa titlurilor de valoare la purtător şi a titlurilor de valoare la ordin (de ex.: conosamente,
cecuri, certificate de depozit etc.). Se aplică regula: procedura de chemare este interzisă în privinţa titlurilor de valoare, dacă
altceva nu este prevăzut de lege. Iată de ce drepturile în baza titlurilor de valoare nominale nu se supun apărării în ordinea
procedurii de chemare. !!! Persoana care a pierdut titlul de valoare nominal nu are nevoie de restabilirea judiciară a
drepturilor în baza acestuia, însă oricare deţinător necunoscut al titlului de valoare nominal nu poate obţine nici un drept
asupra titlului de valoare nominal (cu excepţia cazurilor cesiunii de creanţă). !!! În cazul pierderii titlului de valoare,
recunoașterea acestuia ca fiind nul şi restabilirea în drepturi în baza acestuia se efectuează de către debitor.
Prin pierderea titlului de valoare se înţelege lipsa totală a acestuia sau pierderea de către titlul de valoare a indicilor de
plată – şterşi, pătaţi, parțial sînt deterioraţi în timpul incendiului, inundaţiei în apartament, oficiu, este pătat de vopsea,
cerneală, sînge în timpul unui accident rutier sau în urma păstrării neglijente şi din alte motive.
!!! Persoana care a pierdut titlul de valoare la purtător sau titlul de valoare la ordin poate solicita restabilirea drepturilor
asupra acestuia în ordinea procedurii speciale în cazurile prevăzute de lege şi dacă nu este cunoscut deţinătorul acestuia. În
caz contrar, trebuie să fie înaintată o acţiune de revendicare.
În conformitate cu alin.(2) art.319 CPC, !!! cererea privind recunoașterea titlului de valoare ca ieşit din vigoare
(recunoaşterea documentului ca fiind nevalabil) şi restabilirea drepturilor în baza acestuia se depune la instanţa
judecătorească de la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul. Aceasta înseamnă că în pricinile procedurii de
chemare este stabilită competenţa teritorială specială. !!! Competenţa teritorială specială este binevenită pentru procedura de
chemare privind titlurile la purtător şi nu pentru procedura de chemare privind titlurile de valoare la ordin. !!! Competenţa
cererilor privind pierderea titlurilor de valoare la ordin (cecuri, cambii, trate) trebuie să se stabilească în funcţie de locul
efectuării plăţilor, adică de locul îndeplinirii obligaţiilor în baza titlului.
!!! Sintagma „la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul”, conţinută în alin.(2) art.319 CPC, trebuie
înţeleasă în sensul că cererea se depune la instanţa judecătorească de la locul de trai al debitorului (adică a persoanei fizice
care a eliberat documentul), iar dacă în calitate de debitor apare o instituţie (persoană juridică) care a eliberat documentul,
atunci – la sediul acesteia.
Art.320 CPC stabileşte cerinţe speciale, înaintate faţă de cererea privind recunoaşterea documentului pierdut ca fiind
nevalabil. O importanţă deosebită o au cerinţele privind indicarea caracteristicilor de diferenţiere a documentului pierdut .
Aceasta este important pentru publicarea chemării necunoscutului deţinător al documentului, aplicarea interdicţiei de
executare a titlului de valoare şi emiterea hotărîrii judecătoreşti despre recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil.
În cererea privind recunoaşterea ca fiind nevalabile valorile mobiliare la purtător şi la ordin pierdute şi privind
restabilirea drepturilor în privința acestora trebuie să fie indicate circumstanţele în care a avut loc pierderea documentului .
Acestea trebuie expuse amănunţit, cu anexarea documentelor instituţiilor corespunzătoare, care confirmă atît existenţa
împrejurărilor propriu-zise cît şi probabilitatea pierderii valorilor mobiliare-documente privind incendiul, inundaţia, actele de
control ale organelor de ocrotire a normelor de drept efectuate la plîngerea privitor la pierderea, furtul valorilor mobiliare,
certificate privind pornirea urmăririi penale, alte documente, nu se exclude referirea la declaraţiile martorilor.
La categoria acţiunilor pregătitoare speciale pentru pricinile procedurii de chemare se referă:
1) interzicerea instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul de a exercita în baza acestuia plăţi şi livrări;
2) dispoziția despre publicarea chemării publice în instanţa de judecată a deținătorului documentului. în acest scop se
emit două acte procesuale de sine stătătoare.
!!! În încheierea despre chemarea publică a deţinătorului documentului pentru recunoaşterea titlului de valoare ca fiind
nevalabil trebuie să se indice descrierea detaliată a titlului de valoare pierdut cu evidențierea datelor acestuia. În încheiere
trebuie să fie menţionat termenul de chemare – 3 luni de la data publicării înştiinţării, indiferent de tipul titlului de valoare.
Punctul obligatoriu ai înştiinţării este propunerea adresată deținătorului documentului a cărui pierdere este declarată ca să
depună în instanţă o cerere în care să-şi revendice drepturile asupra documentului. În sensul art.324 CPC, înştiinţarea trebuie
să conţină şi preîntîmpinarea precum că, la expirarea termenului de chemare, titlul de valoare pierdut va fi declarat nul. În
încheierea judecătorească trebuie să fie reprodus ad literam textul anunţului din ziar, precum şi indicat termenul pentru
executarea de către petiţionar a obligaţiilor de publicare a înștiințării privitor la chemarea publică a deţinătorului
documentului şi prezentare a instanţei judecătoreşti a probelor publicării unei atare înştiinţări. Termenul respectiv trebuie să
fie cît mai scurt – 3 zile din momentul emiterii încheierii. Legea (alin.(1) art.110 CPC) permite judecătorului să stabilească
un termen pentru îndeplinirea de către petiţionar a acțiunilor procesuale indicate.
!!! Înfăţişarea deţinătorului documentului pînă la expirarea termenului de chemare (3 luni) şi prezentarea de către acesta
a titlului de valoare atrage după sine scoaterea cererii de pe rol. În astfel de cazuri instanţa judecătorească stabileşte un
termen care nu depăşeşte 2 luni, în decursul căruia se păstrează acţiunile de asigurare întreprinse. Îndeplinirea actelor
procesuale menţionate este posibilă dacă deţinătorul documentului nu numai că va prezenta documentul în instanţă, ci şi,
ceea ce este foarte important, îşi va declara drepturile sale asupra titlului de valoare, dacă atare drepturi îi aparţin. În astfel de
cazuri se consideră că apare un litigiu de drept, iar instanţa judecătorească explică petiţionarului dreptul acestuia de a înainta
deţinătorului documentului o cerere de chemare în judecată privind reclamarea titlului de valoare din posesiunea străină
ilegală, iar deţinătorului documentului – dreptul acestuia de a solicita de la petiţionar repararea prejudiciilor cauzate prin
aplicarea de către instanţa judecătorească a interdicţiei asupra efectuării plăţilor şi livrărilor în baza documentului litigios.
!!! În cazul neînaintării cererii de chemare în judecată de către petiționar sau de către deţinătorul documentului în
perioada termenului stabilit (nu mai mult de două luni), acţiunile asigurătorii întreprinse de instanţa judecătorească urmează
a fi anulate. Cererea de chemare în judecată menţionată (a petiţionarului sau a deţinătorului documentului) trebuie să fie
înaintată în aceeaşi instanţă de judecată în care a fost pornită procedura de chemare în scopul obţinerii de către instanţă a
informaţiei despre faptul depunerii sau nedepunerii unei atare cereri de chemare în judecată şi anularea acţiunilor asigurătorii
întreprinse, dacă acţiunea împotriva deținătorului documentului nu a fost înaintată.
!!! În cazul în care deţinătorul prezintă titlul de valoare în instanţa de judecată, însă nu declară nici un drept asupra
acestuia, instanţa judecătorească, după controlul autenticităţii şi identităţii documentului cu cele indicate în cerere, trebuie să-
l restituie petiţionarului, iar procesul în procedura dată să fie încetat, deoarece acordul petiţionarului de a primi titlul de
valoare urmează a fi înţeles ca renunţarea acestuia la cererea sa privind restabilirea drepturilor în baza titlului de valoare şi la
dezbaterile judiciare viitoare, fapt ce constituie temei de a înceta procesul în conformitate cu lit.с) art.265 CPC.
Concomitent, instanţa judecătorească trebuie să anuleze acţiunile asigurătorii întreprinse în pricina respectivă.
Lipsa cererilor din partea posibililor deţinători în privinţa drepturilor lor asupra documentului face posibilă dezbaterea
judiciară despre recunoașterea documentului pierdut ca fiind nul, care trebuie să aibă loc după regulile generale ale
procedurii judiciare civile. Pricina este supusă examinării cu participarea obligatorie a petiţionarului, a persoanei care a
eliberat titlul de valoare, a debitorului după titlul de valoare, a altor persoane interesate.
!!! În cazul titlurilor de valoare la ordin la participarea la examinarea pricinii este necesară atragerea tuturor persoanelor
care cîndva au înregistrat un gir (au girat) pe titlul de valoare la ordin. Această oferă posibilitatea de a-l restabili pe petiţionar
în drepturile asupra titlului de valoare pierdut cu un grad înalt de veridicitate.
!!! Prin hotărîrea judecătorească petiţionarul se confirmă în drepturile sale, care i-au aparţinut în baza documentului
declarat ca fiind nul. Această hotărîre reprezintă temei pentru efectuarea către petiţionar a plăţilor corespunzătoare sau a
eliberării unui nou document în schimbul celui declarat nul.

Constatarea inexactităţi înscrierilor în registrele de stare civilă

În scopul protecţiei drepturilor cetăţenilor, precum şi în interesele de stat şi sociale, cele mai importante evenimente din
viaţa omului – naşterea, decesul, încheierea şi desfacerea căsătoriei, înfierea, stabilirea paternităţii, schimbarea prenumelui, a
numelui sau a patronimicului – urmează a fi înregistrate la organele de stat de înregistrare a actelor de stare civilă (art.54 CC,
art.1 din Legea privind actele de stare civilă nr.100/2001).
Înregistrarea actului de stare civilă constă în efectuarea înregistrării actului şi a certificatului corespunzător, care se
eliberează în acest temei cetăţenilor. Documentele indicate sînt recunoscute ca dovezi incontestabile a faptului fixat în ele.
Tipurile actelor şi ordinea de înregistrare a actelor de stare civilă sînt determinate de legislaţia privind actele de
stare civilă:
 Codul civil;
 Codul familiei;
 Legea privind actele de stare civilă din 26 aprilie 2001;
 Instrucțiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă nr.4/2004;
 alte acte normative privitoare la actele stării civile.
Inexactitățile comise la înregistrarea actelor de stare civilă pot influența esenţial drepturile şi obligaţiile persoanelor
interesate (de ex., la primirea moştenirii, a pensiei etc.).
!!! Legislaţia privind actele de stare civilă prevede posibilitatea rectificării şi modiiicării înscrierilor în actele de stare
civilă, dacă la întocmirea lor totuși au fost comise greşeli sau dacă datele conţinute în ele nu corespund realităţii. în cazul
existenţei unor temeiuri suficiente şi a lipsei litigiului de drept între persoanele interesate, rectificarea greșelilor sau
introducerea modhicărilor în înregistrările actelor se efectuează de către organul de stare civilă (art.54 CC, art.66 din Legea
privind actele de stare civilă). !!! Ordinea rectificării greşelilor şi introducerea modificărilor se reglementează prin Legea
privind actele de stare civilă şi prin Instrucţiunea privind ordinea înregistrării actelor de stare civilă.
Instanţa judecătorească examinează pricinile despre stabilirea incorectitudinii înscrierii în actele de stare civilă, dacă
organul de stare civilă a respins cererea despre modificarea, rectificarea sau completarea înscrierii în actul de stare civilă . În
cazul unui litigiu de drept între petiţionar şi alte persoane interesate, chestiunea despre incorectitudinea înregistrării în act sau
necorespunderii ei cu realitatea este examinată de instanţa judecătorească în ordinea procedurii în acţiuni civile şi înscrierea
în act se rectifică (se modifică, se completează) în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.
Procedura în pricinile privind constatarea inexactităţilor în înscrierile din actele de stare civilă poate fi intentată
în cazul existenţei condiţiilor prevăzute de art.331 CPC:
 existenţa înscrisului primar sau restabilit al actului de stare civilă, în care este comisă inexactitatea;
 lipsa litigiului de drept dintre petiţionar şi persoanele interesate;
 decizia organului stării civile despre refuzul de a rectifica sau modifica înscrierea.
!!! Rectificarea (modificarea, completarea) actelor de stare civilă, în afară de explicaţia petiţionarului şi a persoanelor
interesate, poate fi confirmată prin orice alte mijloace de probare, inclusiv prin concluzia expertului. De aceea, pe lîngă
materialele prezentate de petiţionar (actul eliberat de organul de stare civilă care conţine greşeala, documentele care
confirmă necesitatea introducerii rectificării, copia deciziei organului stării civile despre refuzul de a modifica sau rectifica
înscrierea existentă), o importanţă majoră pot avea şi datele scrise despre găsirea petiţionarului în timpul studiilor la școală,
în instituţiile de învăţămînt superior, la locul de muncă şi de trai, în cartea de imobil, în actele despre decoraţii, în paşaport,
în actele militare etc.
!!! Hotărîrea instanţei judecătoreşti prin care este constatată inexactitatea înscrierii în registrele (cărţile) OSC serveşte
drept temei pentru corectarea ei de către organele stării civile.

Reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire)

Neavînd un caracter de litigiu, reconstituirea procedurii judiciare se referă la o procedură specială – nu există reclamant
şi nu există pîrît, dar există petiţionar, nu există litigiu de drept civil.
 CPC stabileşte normele de reconstituire nu numai a procedurii judiciare pierdute. !!! Procedura de reconstituire se aplică
şi în cazul pierderii procedurii de executare. Conform art. 87 Cod de executare, procedura de executare pierdută poate fi
reconstituită de către instanţa judecătorească în corespundere cu CPC.
Prin pierderea procedurii judiciare sau de executare se înțelege lipsa ei totală (e pierdută sau furată), precum şi
distrugerea fizică a procedurii (incendiu, inundaţie, aducerea în starea care nu permite utilizarea ei, distrugerea din
considerente criminale sau distrugerea în legătură cu expirarea termenului de păstrare prevăzut de lege). Cele mai răspîndite
cauze de pierdere a procedurii judiciare sau de executare sînt păstrarea neglijentă, incendiul sau acţiuni (inacţiuni)
intenţionate.
!!! Actele ce constituie materialul pricinii civile concrete (a procedurii judiciare) sau a pricinii de executare concrete
(procedurii de executare) pot fi pierdute în întregime sau parţial. Procedura judiciară sau de executare pierdută poate fi
reconstituită în întregime sau parţial. Volumul reconstituirii procedurii judiciare (de executare) pierdute este determinat
nemijlocit de către petiţionar.
Procedura judiciară pierdută într-o pricină civilă urmează a fi reconstituită (în întregime sau parţial) numai în
cazul dacă ea s-a încheiat:
 prin adoptarea unei hotărîri judecătoreşti;
 prin pronunţarea încheierii privind încetarea procesului.
Procedura judiciară pierdută pînă la examinarea cauzei în fond sau pînă la încetarea procesului nu se reconstituie . În
aceste cazuri persoanele interesate au dreptul să intenteze o nouă acţiune conform regulilor generale. !!! Dacă cererea de
chemare în judecată s-a păstrat în instanţa judecătorească, dar au fost pierdute alte acte, atunci eforturile instanţei
judecătoreşti şi ale persoanei interesate pot fi direcţionate spre reconstituirea actelor prezentate împreună cu cererea de
chemare în judecată sau la înlocuirea lor cu exemplarele secundare sau cu alte acte ce confirmă pretenţiile cererii de chemare
în judecată.
!!! Dacă a fost pierdută procedura de executare nefinisată, iar procedura judiciară s-a păstrat, procedura de executare
pierdută poate fi reconstituită şi prin eliberarea duplicatului titlului executoriu în ordinea stabilită de art.19 Cod de executare.
!!! De cele mai multe ori urmează a fi reconstituită însăşi procedura judiciară sau de executare în întregime, unele elemente
ale lor, hotărîrea judecătorească, încheierea privind încetarea procesului, titlul executoriu sau actul cu caracter executor
(partea lor dispozitivă) indicate în art.11 Cod de executare şi altele.
Cererea privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute trebuie să corespundă prin forma şi conţinutul ei cerinţelor
art.166, 167 CPC. Totodată, cererile de acest fel trebuie să conţină şi date speciale, indicate în art.337 CPC. Dacă este vorba
de reconstituirea procedurii de executare, în cerere se indică:
 ce act executoriu (art.11 Cod de executare) şi ce alte materiale au existat în procedura de executare pierdută;
 dacă a fost executată hotărîrea judecătorească;
 ce poziţie ocupa petiţionarul în procesul de executare;
 cine a mai participat la procedura de executare şi în ce poziţie procesuală, domiciliul lor sau locul lor de aflare;
 numele, prenumele, patronimicul executorului judecătoresc care a efectuat acţiunile de executare;
 ce-i este cunoscut petiţionarului despre circumstanţele pierderii procedurii de executare;
 locul de aflare a copiilor actelor procedurii de executare pierdută;
 la cine se află copiile acestor acte, reconstituirea căror acte concrete o cere petiţionarul;
 în ce scop este necesară reconstituirea lor.
La cerere se anexează:
 actele respective referitoare la procedura judiciară sau de executare, care s-au păstrat la petiţionar în original sau în
copii, chiar dacă ele nu sînt autentificate în ordinea stabilită,
 copiile cererii de chemare în judecată (cererea despre intentarea procedurii de executare),
 cererile de apel (de recurs),
 citaţiile judiciare,
 copiile încheierii privind intentarea procedurii de executare privind aplicarea sechestrului asupra patrimoniului sau
privind interdicţia de a efectua careva acţiuni,
 extrasele din procesele-verbale ale şedinţelor de judecată,
 corespondenţa instanţei judecătoreşti sau a organului de executare cu participanţii la procedura respectivă,
 titlul executoriu sau extrasul din el,
 copia actului de sechestru al patrimoniului etc.
!!! Dacă există date despre aceea că actele se află în instituţii sau la anumiţi cetăţeni, acest fapt trebuie să fie indicat în
cerere, iar instanţa judecătorească va emite o interpelare privind solicitarea lor în pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare
(art.119 CPC) sau ea singură le va solicita (alin.(1) art.185 CPC, alin.(2) art.340 CPC).
Legea fixează indicarea obligatorie în cerere a scopului adresării în instanţa judecătorească în chestiunea reconstituirii
procedurii pierdute. Lipsa scopului adresării serveşte drept temei pentru a nu se da curs cererii, refuzul de a intenta proces
sau scoaterea cererii de pe rol (alin.(1), (2) art.339 CPC).
În timpul examinării pricinii, instanţa judecătorească cercetează acea parte a procedurii care s-a păstrat, actele eliberate
din dosar cetăţenilor şi instituţiilor pînă la pierderea procedurii, copiile acestor acte, alte certificate şi hîrtii care se referă la
cauză. !!! În calitate de martori se audiază nu numai participanţii la procesul pierdut sau la procedura de executare, dar şi
persoanele prezente în timpul efectuării acţiunilor procesuale privitoare la acestea.
!!! Dacă materialele adunate şi verificate de către instanţa de judecată sînt suficiente pentru reconstituirea procedurii
pierdute, instanţa judecătorească hotărăşte asupra reconstituirii ei în totalitate sau parţial.
!!! Dacă scopul cererii este executarea ei, dar adresarea în instanţa de judecată a avut loc după expirarea termenului
pentru prezentarea spre executare a titlului executoriu şi instanţa judecătorească a refuzat repunerea în termen, procedura de
reconstituire încetează.
 La soluţionarea chestiunii privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute instanţa judecătorească nu este competentă
să discute corectitudinea concluziilor instanţei judecătoreşti care a examinat pricina şi a temeiniciei cerinţelor petiţionarului
în fondul acţiunii intentate anterior sau a altei solicitări privind dosarul civil pierdut . În cazul existenţei temeiurilor pentru
reconstituirea procedurii în totalitate sau parţial, instanţa judecătorească adoptă o hotărîre în care este expusă esenţa actelor
judiciare pierdute.
!!! În cazul insuficienţei materialelor adunate pentru reconstituirea exactă a procedurii judiciare sau de executare pierdute
pe pricina civilă, instanţa judecătorească emite o încheiere privind încetarea procesului de reconstituire a procedurii. În acest
caz persoanei interesate i se aduce la cunoştinţă că ea are dreptul să înainteze o cerere corespunzătoare (cerere de chemare în
judecată, cerere) în ordine generală (procedura în acţiuni civile, contenciosului administrativ, procedura specială etc.).

Tema: PROCEDURA ÎN ORDONANȚĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ)

Natura juridică a procedurii în ordonanţă (procedura simplificată)
Legiuitorul a identificat etimologia procedurii în ordonanţă (procedura simplificată) în denumirea acestor
instituţii, care, printre altele, evidenţiază două caractere esenţiale ale acesteia:
1) este o procedură simplificată, comparativ cu procedura clasică în acţiune civilă;
2) este caracterizată prin prezenţa unui act judecătoresc de dispoziţie al instanţei de judecată deosebit de cel obişnuit
(adică, hotărîrea judecătorească) şi anume: ordonanţa judecătorească.
Procedura în ordonanţă este reglementată de art.344-354CPC.

Natura juridică
Esenţa procedurii în ordonanţă rezidă în faptul că aceasta constituie o procedură simplificată faţă de procedura de
examinare a acţiunii civile. Instanţa de judecată care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului fără citarea
părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea obiecţiilor din punct de vedere al temeiniciei şi
veridicităţii, potrivit prevederilor alin.(4) art.352 CPC.
Alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea
dreptului sau interesului său.
Procedurii în ordonanță îi este caracteristic faptul lipsei litigiului de drept
Procedurii în ordonanţă îi este specific şi faptul că actul judecătoresc de dispoziţie se emite în formă de ordonanţă
judecătorească.
!!! Ordonanţa judecătorească este o dispoziţie dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate de creditor,
privind încăsarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri de la debitor în pretențiile specificate la art.345 CPC.
Particularităţile procedurii în ordonanţă sînt:
 constituie o procedură simplificată de examinare a pricinilor civile;
 principiile fundamentale ale dreptului procesual civil se realizează în cadrul procedurii în ordonanţă în mod
particular;
 reprezintă o procedură alternativă (benevolă), deoarece alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un
drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său legitim;
 calitatea procesuală a părţilor procedurii în ordonanţă este: creditor şi debitor;
 procedura de soluţionare a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti este în mod direct şi strict reglementată de
legea procesuală civilă;
 temeiurile pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti sînt reglementate în mod expres la art.345 CPC, nefiind admisă
aplicarea acestui fel de procedură pentru orice tip de pretenţii;
 ordonanţa judecătorească este un document executoriu prin sine însăşi, nefiind necesară eliberarea titlului executoriu
pentru punerea acesteia în executare silită.

Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanță judecătorească

Temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti constituie doar pretenţiile exhaustiv enumerate la ari.345 CPC . Alte
pretenţii care nu sînt enumerate în mod expres la art.345 CPC nu pot constitui temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti
în cadrul procedurii în ordonanţă (simplificată).
Se emite ordonanţă judecătorească doar în cazul în care pretenţia:
 derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
 rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel;
 este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial;
 ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii
(maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate;
 urmăreşte perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului;
 este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor
aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din
locuinţă;
 rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
  rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;
 decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul Social;
 rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
 urmăreşte exercitarea dreptului de gaj;
 rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală.
 rezultă din prevederile alin.(4) art.99 din Codul de executare;
 rezultă din facturi care au scadenţă la data depunerii lor.

Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanţei

Examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti
Dacă cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti întruneşte condiţiile prevăzute de art.346, 347, 348 CPC, instanţa de
judecată, în cel mult 5 zile de la data depunerii cererii, va elibera ordonanţa judecătorească. Aceasta se scrie pe blanchetă şi
se semnează de judecătorul care a emis-o.
!!! Ordonanţa judecătorească se pronunţă de judecător după examinarea pricinii în fond, fără citarea părţilor pentru
explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmire de proces-verbal.

Cuprinsul ordonanţei judecătoreşti

În ordonanţa judecătorească se indică:
 numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;
 instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;
 numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare;
 numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare;
 legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului;
 suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat, valoarea lui;
 despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al
contractului;
 taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului;
 termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
Specificul procedurii în ordonanţă presupune şi anumite particularităţi de exercitare a drepturilor procesuale, în pofida
faptului că acestea nu sînt stipulate de legiuitor în mod expres.
Creditorul este în drept să renunţe la cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, iar debitorul este în drept să
recunoască pretenţia creditorului sau să nu o recunoască în parte sau în tot şi să înainteze obiecţii împotriva ordonanţei
judecătorești.
!!! Încheierea tranzacţiei în procedura în ordonanţă nu este reglementată, în fapt nici nu este posibil de exercitat acest act
de dispoziție în această procedură, din mai multe considerente. În primul rînd, legea nu reglementează efectele încheierii
tranzacţiei de împăcare în cadrul procedurii în ordonanţă.
!!! Prin tranzacţia de împăcare, părţile dispun de dreptul material-litigios şi soluţionează un litigiu în fond, iar procedura
în ordonanţă este una graţioasă, care presupune investirea cu formula executorie a unei pretenţii a creditorului în privinţa
căreia starea conflictuală se rezumă doar la neexecutarea acesteia de către debitor, însă nu presupune soluţionarea unui litigiu
în fond.
Faptul că în procedura în ordonanţă nu este posibil de încheiat tranzacția, aceasta nu decade debitorul din dreptul de a
recunoaşte pretenţia (în parte sau în întregime) şi/sau de a o executa benevol.

Expedierea către debitor a copiei de pe ordonanţa judecătorească. Înaintarea obiecţiilor de către debitor
După eliberarea ordonanţei, judecătorul trimite debitorului, cel tîrziu a doua zi, copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare
recomandată cu recipisă.
!!! În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în drept să înainteze, prin intermediul
oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp, în instanţa care a eliberat
ordonanţa obiecţiile sale motivate împotriva pretențiilor admise, anexînd probele ce le confirmă. !!! Termenul de 10 zile
pentru depunerea obiecţiilor de către creditor este unui legal, motiv din care acesta nu poate fi prelungit de către instanţa de
judecată.
Însă în cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este în drept, la cererea debitorului, să
suspende executarea ordonanţei pînă la examinarea obiecţiilor, cu excepţia cazurilor în care legea interzice suspendarea,
soluţionînd concomitent chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea lor în condiţiile art.116 CPC.
Instanţa care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului fără citarea părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se
limitează la admisibilitatea obiecţiilor din punct de vedere al temeiniciei şi veridicităţii.
!!! Obiecţiile debitorului urmează a fi nu doar formale, ci întemeiate, adică bazate pe probe ce le-ar confirma
veridicitatea. Or, simplul dezacord al debitorului, fără a motiva obiecţiile, nu este un temei pentru a aprecia о situaţie
litigioasă, care urmează a fi examinată în procedura civilă contencioasă în acţiune civilă şi dezinvestirea instanţei de judecată
de a emite o ordonanţă judecătorească. !!! Motivarea obiecţiilor în fapt pune în sarcina debitorului dovedirea existenţei unui
litigiu care a rezulta din pretenţiile înaintate de creditor. În acest sens, debitorul este în drept de a face uz de mijloacele de
probă prevăzute de legea procesual civilă la art.117 CPC.

Anularea ordonanţei judecătoreşti

Potrivit prevederilor alin.(5) art.353 CPC, în termen de 5 zile de la data depunerii obiecţiilor, instanţa care a emis
ordonanţa dispune, prin încheiere care nu se supune nici unei căi de atac, admiterea obiecţiilor debitorului şi anularea
ordonanţei sau dispune, prin încheiere, respingerea obiecţiilor.
 Lit.g) alin.(1) art.351 CPC reglementează expres despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care
urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului ca obiect de examinare în cadrul procedurii în ordonanţă. Potrivit
alin.(4) art.353 CPC, !!! în cazul în care obiecţiile nu se referă la fondul cauzei, judecătorul va emite o încheiere despre
refuzul de anulare a ordonanţei. încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile.
!!! Obiecţiile care nu se referă la fondul cauzei vor constitui acele observaţii ale debitorului care nu dovedesc existenţa
unui litigiu, ci au alt scop, de ex. – tergiversarea examinării cauzei civile prin transferul examinării pretenţiei creditorului în
procedura generală.
În cazul în care judecătorul nu primeşte dovada înmînării ordonanţei judecătoreşti debitorului trebuie să dispună anularea
ordonanţei judecătoreşti. !!! Aceasta, însă, nu îl lipseşte pe creditor de dreptul a se adresa cu o acţiune în ordine generală în
procedura contencioasă în acţiune civilă privitor la pretenţia sa. în acest sens, la examinarea cererii de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti nu pot fi aplicate prin analogie regulile de la art.108 (citarea publică a pîrîtului) şi respectiv art.109 (căutarea
pîrîtului) CPC.
!!! Copia de pe încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se expediază părţilor în cel mult 3 zile de la data
pronunţării încheierii, iar în încheierea de anulare a ordonanţei judecătorul lămureşte că pretenţia creditorului poate fi
înaintată debitorului în procedură de examinare a acțiunii civile. În cazul anulării ordonanţei deja executate sau executate
parţial şi neadresării creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere
de dispunere a întoarcerii executări silite, potrivit art.159 din Codul de executare al RM.

Eliberarea ordonanţei judecătoreşti creditorului

Dacă, în termenul stabilit la art.352 CPC, instanţa judecătorească nu primeşte din partea debitorului obiecţii motivate sau
dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul eliberează creditorului un al doilea exemplar de ordonanţă
judecătorească, certificîndu-l cu sigiliul instanţei, pentru a fi prezentată spre executare.
La solicitarea creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de judecător executorului judecătoresc desemnat
de creditor.
!!! În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în temeiul ordonanţei judecătoreşti, instanţa eliberează
un titlu executoriu, care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază executorului judecătoresc în a cărui competenţă
teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului. Ordonanţa
judecătorească se păstrează în original în procedura judecății.

Compensarea cheltuielilor de judecată în procedura de ordonanţă

Deşi CPC al RM nu reglementează în mod expres posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată de la partea care a
pierdut procesul, pentru asistenţa juridică de care a beneficiat creditorul sau debitorul în cadrul procedurii în ordonanţă,
Recomandarea nr.23 a CSJ a RM privind unele aspecte ale încasării cheltuielilor de asistenţă juridică explică cadrul legal
existent la moment şi impune concluzia că !!! acest gen de pretenţii nu poate fi soluţionat conform procedurii în ordonanţă
(simplificată). Această concluzie, însă, nu împiedică avocatul să înainteze pretenții, în procedura în ordonanţa, de încasare a
onorariului pentru asistenţă juridică de la clientul său cînd mărimea acestuia este certă şi rezultă din înscrisuri simple sau
autentice, adică contractele de asistenţă juridică.

Natura juridică a ordonanţei judecătoreşti

Ordonanţa judecătorească potrivit art.11 Cod de executare, constituie un document executoriu prin sine însuşi şi nu
necesită a fi eliberat în mod suplimentar un titlu executoriu.