TEMA: CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ
contractul de societate civilă, două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun
scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile.
CARACTER: Consensual - consideră încheiat în momentul în care părţile au convenit asupra clauzelor esenţiale. Unica clauză
esenţială a contractului este cea cu referire la obiectul societăţii civile. Sinalagmatic - fiecare asociat se obligă faţă de celălalt să
contribuie cu prestaţia pe care o datorează. Oneros - fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial, însă nu pe seama
prestaţiei celeilalte părţi, ci ca rezultat al activităţii lor comune. Comutativ - drepturilor şi obligaţiilor părţilor la contractul de
societate civilă nu depinde de un eveniment viitor şi nesigur. Executare succesivă. Atingerea unui scop comun ce rezultă din
contractul de societate civilă este de neconceput în afara noţiunii de timp, astfel încât realizarea imediată a contractului nu este
posibilă. Pe toată durata contractului, asociaţii rămân obligaţi unul faţă de celălalt. caracter personal. Încrederea reciprocă a
asociaţilor are un rol determinant la încheierea şi realizarea acestui contract.
ELEMENTE: Părţile contractante se numesc asociaţi sau participanţi. Datorită scopului comun urmărit de către părţile
acestui contract, ele îmbină concomitent atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor. În calitate de asociat, poate participa orice
persoană care este înzestrată cu capacitatea de a încheia acte de dispoziţie. Obiect al contractului de societate civilă reprezintă
conduita asociaţilor, adică totalitatea acţiunilor desfăşurate în comun, îndreptate spre atingerea scopului determinat în contract.
Scopul asocierii poate fi economic sau de altă natură. Scopurile economice sunt cele patrimoniale sau lucrative (obţinerea unor
beneficii patrimoniale sau realizarea unor economii, adică evitarea unor pierderi patrimoniale), iar alte scopuri, pe cale de consecinţă,
nu pot fi decât scopuri nepatrimoniale.În conformitate cu CC RM, fiecare asociat este dator să verse contribuțiile convenite prin
contract pentru constituirea fondului comun al societăţii civile. Contribuţiile pot consta din bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale.
Partenerii pot să-şi aducă aportul şi prin muncă (executarea anumitor lucrări, prestarea serviciilor etc.). Contribuţia asociaţilor poate
consta exclusiv într-o sumă de bani.Forma contractului de societate civilă poate fi scrisă sau orală. Dacă contribuția unui asociat
presupune transmiterea unui drept real asupra imobilului, contractul urmează a fi încheiat în scris şi înregistrat în registrul bunurilor
imobile. Termenul contractului este determinat de către părţi în contract şi este într-o legătură directă cu scopul asocierii. Expirarea
termenului contractului pentru care a fost constituită societatea civilă reprezintă temei de dizolvare a acesteia. Dacă părţile nu au
stabilit termenul în contract, acesta se consideră încheiat pe o perioadă nedeterminată.
Temeiurile de dizolvare obligatorii sunt următoarele:
 expirarea termenului pentru care a fost constituită societatea civilă;
 decizia asociaţilor;
 declanşarea procedurii lichidării judiciare asupra patrimoniului societăţii civile;
 imposibilitatea urmăririi în continuare a scopului.
Dacă contractul de societate civilă nu conţine clauze contrare, reprezintă temei de dizolvare şi următoarele:
 moartea unuia dintre asociaţi;
 declanşarea lichidării judiciare a patrimoniului unuia dintre asociaţi;
 lipsirea unui asociat de capacitate de exerciţiu;
 rezilierea contractului (alin.(2) art.1353 CC RM).
DREPTURI SI OBLIGATII ASOCIATILOR:
În conformitate cu art. 1342 CC RM, participanţii la societatea civilă sunt obligaţi să verse contribuţiile convenite prin contract
în modul şi termenul prevăzute. Contribuţiile pot să fie inegale şi de natură diferită, însă niciunul dintre asociaţi nu poate fi scutit de
obligaţia de a aduce un aport. Mărimea contribuţiei fiecărui asociat are o importanţă determinantă la repartizarea veniturilor şi
pierderilor ce rezultă din funcţionarea societăţii civile. În lipsa unor clauze contractuale contrare, asociatul participă la venituri şi
suportă pierderile proporţional cotei-părţi ce-i revine din patrimoniul social. Dacă mărimea contribuţiilor nu a fost determinată prin
contract, părţile se obligă la plata unor contribuţii egale.
Legea instituie prezumţia transferului de proprietate asupra contribuţiei părților . Contribuţiile partenerilor sunt considerate
proprietate comună a participanţilor, în cazul în care contractul nu prevede altfel.
Prestaţiile în muncă (serviciile) ale asociaţiilor nu trebuie să fie confundate cu activitatea comună desfăşurată în cadrul
administrării societăţii. Serviciile pe care asociaţii le prestează cu titlu de aporturi sunt acte şi fapte care depăşesc cadrul activităţii
comune obişnuit şi care sunt de natură să aducă foloase societăţii, în virtutea aptitudinilor speciale sau profesiei asociatului respectiv
(zidar, zugrav, electrician, arhitect etc.).
Din considerentul că aportul asociaţilor poate fi în formă de bunuri (inclusiv drepturi patrimoniale), bani sau în prestarea unei
activităţi, părţile urmează a evalua valoarea bănească a contribuţiei fiecăruia pentru determinarea cotelor-părţi ce le aparţin.
Pe lângă obligaţia de vărsare a contribuţiei, partenerii mai au obligaţiunea să participe la administrarea societăţii civile, deoarece doar
crearea unui fond сomun, de cele mai dese ori, nu este suficient pentru atingerea scopului trasat. În lipsa unor prevederi contractuale
contrare, asociaţii gestionează de comun acord actele societăţii şi reprezintă împreună societatea în raporturile cu terţii. Părţile pot
împuternici prin contract unul sau mai mulţi parteneri pentru îndeplinirea funcţiilor conducerii societăţii civile. În acest caz,
drepturile şi obligaţiile asociatului împuternicit cu administrarea şi reprezentarea societăţii se determină potrivit normelor privind
contractul de mandat, dacă contractul de societate civilă nu prevede altceva. Contractul de societate civilă este marcat de un puternic
caracter personal. Datorită acestui fapt, cota-parte sau alte drepturi ce i se cuvin unui asociat nu pot fi transmise terţilor, fără
încuviinţarea celorlalţi asociaţi. În cazul existenţei unor motive temeinice, asociatului nu i se poate pretinde participarea în continuare
la raporturile de societate şi nici refuza retragerea. Legea oferă posibilitatea îngrădirii accesului terţilor, stabilind prin alin. (2) art.
1344 CC RM dreptul de preemţiune al celorlalţi asociaţi în cazul înstrăinării unei cote-părţi din patrimoniul social.
Dacă un asociat este creditorul unei sume exigibile al unei persoane, care în acelaşi timp este şi debitor cu o sumă exigibilă faţă
de societate, primul va fi obligat să repartizeze ceea ce încasează de la un astfel de debitor atât în creditul societăţii, сît şi în al său
propriu, proporţional ambelor creanţe. Această obligaţie persistă şi în cazul în care chitanţa eliberată de creditor specifică faptul că
acceptarea plăţii s-a făcut în scopul stingerii obligaţiei faţă de dânsul pe seama creditului său particular. Dacă debitorul însuşi
prevede cum se va distribui suma plătită între cele două creanţe, nu se va aplica, or, numai interesul creditorului cedează atunci când
intră în conflict cu interesul societăţii, dar nu şi cu interesul debitorului, care este un terţ faţă de societate. În cazul în care chitanţa
eliberată de creditor sau specificaţia plăţii de către debitor indică faptul că acceptarea s-a efectuat doar în contul societăţii, atunci se
va urma această specificare, asociatul fiind lipsit de posibilitatea de a-şi adjudeca o parte din plată.
RASPUNDEREA ASOCIATILOR
Pornind de la specificul contractului de societate civilă, asociaţii poartă răspundere internă (faţă de ceilalţi asociaţi) şi sunt
responsabili de executarea obligațiilor contractate de societate cu terţii.
Fiecare asociat poartă răspundere pentru orice pagubă cauzată societăţii prin culpa sa. În conformitate cu art. 1349 CC RM,
prejudiciul cauzat de asociat nu poate fi compensat cu foloasele aduse societăţii prin prestaţiile asociatului în alte afaceri. Dacă
asociatul foloseşte în interes propriu sume de bani din patrimoniul social al societăţii, el datorează de drept dobânzi din ziua preluării,
fără a fi pus în întârziere.
Pentru bunurile datorate în calitate de contribuţie, asociatul datorează garanţii de evicţiune şi va răspunde pentru vicii, precum
vânzătorul în contractul de vânzare-cumpărare. Asociatul va răspunde ca şi vânzătorul doar în cazul în care a transmis contribuţia cu
titlu de proprietate. În cazurile în care în calitate de aport se transmite doar folosinţa bunului, nu vom mai putea extinde aplicarea
normelor de la vânzare-cumpărare. Daca dreptul de folosinţă asupra unui bun transmis în calitate de contribuţie se stinge anterior
termenului pentru care a fost transmis, asociatul este dator să compenseze costul în bani a folosinţei de care s-a lipsit societatea.
Neexecutarea obligaţiei de a transmite aportul constituit într-o sumă de bani îl pune pe asociatul de drept în întârziere. În relaţiile cu
terţii, societatea nu există ca subiect de drept, or, contractul de societate civilă nu dă naştere unei persoane juridice. Față de terţi
asociaţii răspund solidar pentru obligaţiile societăţii. Raţiunea instituirii răspunderii solidare se justifică prin necesitatea asigurării
unei protecţii sporite pentru creditori, care nu trebuie să cunoască partea fiecărui asociat şi să depindă de posibilităţile asociaţilor de a
răspunde pentru obligaţiile societăţii proporțional cotei-părţi deţinute.
TEMA: CONTRACTELE BANCARE Contractul de depozit bancar
Prin contractele bancare se înţelege acordul de voinţă prin care o parte – banca (o instituţie financiară) – se obligă să efectueze Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de depozit bancar
operaţiunile bancare prevăzute de lege (operaţiuni pasive, active şi conexe) faţă de cealaltă parte ( client), care se obligă să respecte În conformitate cu prevederile art. 1222 CC RM, prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară
clauzele contractului încheiat. (bancă), licențiată conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă de bani pe
Caracterele juridice ale contractelor bancare sunt: care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere).
 sinalagmatic, adică dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi; Deosebirile între contractul de împrumut și contractul de depozit bancar:
 cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că ambele părţi urmăresc obţinerea unor foloase patrimoniale;  în contractul de împrumut, o parte transferă banii în proprietatea celeilalte părţi, iar în contractul de depozit bancar banii
 comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate de către părţi sunt certe şi deci cunoscute chiar din momentul transferaţi băncii rămân în proprietatea clientului. Pentru bancă aceşti bani formează nişte fonduri împrumutate, pe care aceasta
încheierii contractului; trebuie, la cererea clientului să le întoarcă;
 consensual, acordul părţilor fiind necesar şi suficient pentru încheierea valabilă a contractului; aderarea clientului la  contractul de depozit bancar este, de regulă, cu titlu oneros, iar contractul de împrumut se prezumă a fi cu titlu gratuit;
clauzele impuse de bancă nu schimbă caracterul consensual, deoarece clientul va semna un astfel de contract numai după ce va fi  contractul de depozit bancar poate fi atât la termen cât şi la vedere, iar contractul de împrumut, de regulă, este încheiat pe
informat de bancă şi va cunoaşte cu exactitate care sunt efectele încheierii contractului bancar. un anumit termen.
Contractele bancare se disting de celelalte contracte comerciale prin unele trăsături specifice, cum sunt: Având în vedere că contractul de depozit bancar încheiat este unul public, banca trebuie să accepte depozite în numerar de la
 tehnicile utilizate (depozitul de fonduri şi de titluri, scontul, data de valoare, cârdurile bancare, cambia, cecul-imagine etc.); toţi cetăţenii, care se adresează însă în limitele stabilite de legislaţie. Este necesar să se ia în consideraţie un şir de condiţii importante
 protecţia sporită acordată clientului în relaţia cu societatea bancară ca reacţie la inegalitatea părţilor şi la importanţa pentru atragerea de fonduri în depozit, de prezenţa sau absenţa a ceea ce este esenţial pentru caracterul public şi juridic al
intereselor reciproce; contractului.
 suprapunerea raportului de drept bancar cu raportul de drept comercial dintre client şi terţe persoane; Contractul de depozit bancar are următoarele caractere juridice:
 declararea contractelor bancare ca fiind titluri executorii de către legea bancară;  este un contract real – se consideră încheiat şi produce efecte juridice din moment ce are loc transferul fondurilor băneşti
 conţin clauze de modificare unilaterală a prevederilor contractuale. în contul de depozit deschis la bancă;
Cu toate că au trăsături specifice cu alte contracte, contractele bancare continuă să se raporteze la dreptul comercial şi, implicit,  este un contract consensual – apar obligaţii din contract ce îi revin băncii, care este obligată să primească suma de bani
la dreptul civil, care este dreptul comun în materia obligaţiilor izvorâte din contract. asupra căreia părţile au convenit în contract, iar deponentului îi revine dreptul corelativ de a cere executarea acestor obligaţii, şi în
O trăsătură specifică contractului bancar este faptul că reprezintă un contract de adeziune. executarea legală a contractului, acesta îndeplineşte şi el anumite obligaţii;
Contractele bancare, ca orice contract comercial, pentru a fi valabil încheiate, trebuie să îndeplinească următoarele  este un contract cu titlu oneros – banca plăteşte deponentului o dobândă, dacă părţile nu convin altfel;
condiţii:  este un contract cu executare succesivă – banca efectuează prestaţii care se desfăşoară în timp.
 consimţământul,
 capacitatea, Elementele de bază ale contractului de depozit bancar
 obiectul, Subiecţii contractului de depozit bancar: sunt banca sau o altă instituţie financiară autorizată conform legii, pe
 cauza. de o parte, şi deponentul, pe de altă parte.
Obiectul contractului de depozit bancar îl constituie acţiunile băncii de a primi o sumă de bani de la deponent
sau de la un terţ în folosul deponentului şi de a restitui aceeaşi sumă la cererea sau la termenul stabilit. Obligaţia
Contractul de credit bancar băncii de a plăti dobânda aferentă, în cazul în care altceva nu este prevăzut în contract.
Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt: vînzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează Forma contractului de depozit bancar trebuie să fie încheiat în scris. Forma scrisă a contractului se consideră
să se facă la o dată ulterioară, numită scadenţă şi acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă respectată, dacă banca eliberează deponentului un libret de economii, un certificat de depozit sau orice alt
determinată. document care atestă depunerea banilor şi care corespunde cerinţelor legii şi uzanţelor bancare.Contractul poate
Deosebirile importante între contractul de împrumut şi contractul de credit bancar: fi încheiat prin elaborarea unui document unic, în 2 exemplare, unul dintre care se eliberează deponentului.
 contractul de credit bancar este consensual, iar contractul de împrumut este real: Încheierea contractului de depozit bancar se realizează prin semnarea unor formulare tipizate redactate de bănci,
 contractul de credit bancar este sinalagmatic, iar contractul de împrumut este unilateral; ce conţin clauze care nu sunt negociate, deoarece contractele bancare sunt contracte de adeziune.
 subiect al contractului de credit bancar în mod obligator este banca, în timp ce în contractul de împrumut subiecţi pot fi
orice persoane; Drepturile şi obligaţiile părţilor
 obiect al creditului bancar sunt banii, iar obiect al împrumutului pot fi atât banii, cât şi alte bunuri fungibile; Din considerentul că părţile contractului, atât banca cât şi deponentul, au anumite obligaţii ce sunt stabilite, în primul rând, de
 contractul de credit bancar este cu titlu oneros, pe când contractul de împrumut se prezumă gratuit. bancă şi acceptate, la rândul Ic: de deponent, în condiţiile stabilite de legislaţie.
Contractul de credit prezintă următoarele caractere juridice: 1) Obligaţia băncii de a prelua mijloacele băneşti de la deponent sau de la un terţ asigurând integritatea lor . Pentru a putea
 consensual – presupune valabilitatea contractului de credit prin simpla manifestare a consimţământului de către părţile realiza această obligaţie, banca deschide clientului un cont de depozit, iar pentru aceasta îndeplineşte un şir de drepturi şi obligaţii
contractante, fără ca acesta să îmbrace o anumită formă. prevăzute de Regulamentul BNM privind deschiderea, modificarea şi închiderea conturilor la băncile licenţiate din RM. Băncile de
 sinalagmatic – presupune crearea unor obligaţii în sarcina ambelor părţi. Obligaţia creditorului constă în punerea, la sine stătător împuternicesc funcţionari ai băncii (persoană responsabilă a băncii) cu dreptul de a deschide, de a modifica şi închide
dispoziţia împrumutatului, a diferitor fonduri băneşti ce urmează a fi destinate scopurilor prevăzute în contract. În schimbul primirii conturi clienţilor săi. La primirea documentelor prevăzute de Regulamentul pentru deschiderea conturilor clienţilor, persoana
sumelor de bani, debitorul-împrumutat are obligaţia restituirii în totalitate a sumelor primite, precum şi de plată a dobânzilor aferente responsabilă a băncii este obligată:
şi a altor cheltuieli legate de executarea contractului;  să verifice termenul de valabilitate al documentelor prezentate, în cazul când acesta este stabilit;
 comutativ – ambele părţi cunosc întinderea propriilor obligaţii: împrumutătorul, cuantumul creditului şi împrumutatul,  să colaţioneze datele din copiile documentelor prezentate, prevăzute la deschiderea conturilor, în vederea corespunderii
suma ce trebuie să o ramburseze, dobânzile şi cheltuielile. acestora cu originalul şi să aplice pe fiecare copie menţiunea „copia corespunde originalului”, data, numele şi prenumele, precum şi
 cu titlu oneros –împrumutatul are obligaţia atât a restituirii sumei împrumutate, cât şi a dobânzilor aferente. semnătura sa;
 cu executare succesivă.  să identifice persoana care prezintă documentele cu persoana din fotografia de pe actul de identitate şi să colaţioneze datele
Elementele contractului: din copia actului de identitate cu datele din actul original;
 Subiecţii contractului de credit bancar : sunt creditorul (banca sau altă instituţie financiară autorizată  să restituie originalele documentelor (care se prezintă, împreună cu copiile, la deschiderea conturilor) persoanei care le-a
conform legii), pe de o parte, şi debitorul, pe de altă parte. prezentat;
 Obiectul contractului îl constituie serviciul bancar de punere la dispoziţia debitorului a unei sume de  să prezinte conducătorului băncii sau altei persoane abilitate cu acest drept setul de documente necesar pentru deschiderea
bani în condiţiile prevăzute de contract. contului spre examinare şi luarea deciziei etc.
 Forma contractului de credit bancar : contractul de credit bancar se încheie în formă scrisă. Toate Banca este obligată să plătească deponentului o dobândă în mărimea şi în modul prevăzut de contract . Depozitul bancar este
operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să purtător de dobândă, contractul prezumându-se a fi cu titlu oneros. Datorită încasării dobânzii, contractul de depozit bancar constituie
rezulte clar termenele stabilite și toate condiţiile tranzacţiilor respective. În practică, la încheierea un fel de împrumut acordat băncii, mai ales în cazul depozitului la termen. În acest sens, părţile sunt libere să stabilească prin acordul
acestor contracte se utilizează formulare tipizate alcătuite de bancă. lor mărimea dobânzii. Dobânda se calculează începând cu ziua următoare zilei efectuării depozitului, până în ziua precedentă zilei
restituirii sumei depuse sau decontării acesteia. Părţile sunt libere să stabilească de comun acord modul şi termenele de plată a
Drepturile şi obligaţiile părţilor dobânzii. Acestea pot conveni ca dobânda să se plătească lunar, trimestrial sau anual. Dacă depozitul trebuie să fie retras înainte de
Obligaţiile băncii. expirarea perioadei pentru care se calculează dobânda, la restituirea sumei se plăteşte întreaga dobândă pentru perioada în care suma
1) Principala obligaţie a băncii ce reiese din contract este punerea la dispoziţia debitorului a creditului în mărimea şi în depozitului a fost efectiv fructificată de bancă.
condiţiile prevăzute în contract. În funcţie de condiţiile contractului, suma creditului poate fi pusă la dispoziţia debitorului integral Părţile pot stabili în contract penalităţi pentru neexecutarea de către bancă a obligaţiei sale de a plăti deponentului dobânda
sau în tranşe (rate). Creditul poate fi pus la dispoziţia debitorului în diferite modalităţi: aferentă depozitului. În cazul în care părţile nu au stabilit asemenea penalităţi, pentru perioada de întârziere a plăţii dobânzii,
 prin transferul sumei respective în contul de împrumut, deschis special în acest scop deponentul poate pretinde la plata unei dobânzi de întârziere.
 prin transferul sumei respective în contul curent al debitorului în banca dată sau într-un alt cont în oricare altă bancă indicat 2) Obligaţia băncii ce ține de restituirea deponentului a sumei de bani depusă de către cel din urmă . Indiferent de tipul
de debitor; depozitului, banca este obligată să restituie, la prima cerere a deponentului, integral sau parţial, suma depusă respectând un termen de
 prin eliberarea sumei respective în numerar. preaviz conform acordului părţilor sau uzanţelor bancare. Orice clauză contrară în defavoarea deponentului este nulă. La fel şi
 prin deschiderea liniei de credit în cazul creditului în cont curent depozitul la termen trebuie să fie restituit deponentului la cererea acestuia.
Conform alin.(l) art. 1241 CC RM, creditorul este în drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia 3) Obligația băncii ce ține de păstrarea secretului bancar de către bancă . In cazul în care banca divulgă informaţia ce
debitorului creditul dacă, după încheierea contractului de credit: constituie secret bancar, deponentul lezat astfel în drepturi poate cere despăgubiri.
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa creditul . Această
normă protejează interesele creditorului, care are temei să creadă că debitorul nu va putea sau nu va vrea să execute obligaţiile sale,
în acest caz, creditorul poate stabili un termen rezonabil, în care debitorul să ofere garanţii suficiente privind executarea obligaţiilor.
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a creditului pe care şi-a asumat-o sau alte
condiţii înaintate de bancă pentru punerea la dispoziţie a creditului. Această dispoziţie se referă la situaţia în care nu se respectă unele
clauze ale contractului privind obligaţia debitorului sau a unui terţ de a prezenta garanţii de rambursare a creditului sau alte obligaţii
pe care şi le-a asumat debitorul (de ex., obligaţia de a prezenta informaţii privind situaţia lui financiară; obligaţia de a nu înstrăina şi
a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate; obligaţia de a încheia contracte de asigurare a bunurilor constituite ca garanţii şi de a
cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; obligaţia de a informa banca despre survenirea unor împrejurări
neprevăzute care ar putea periclita executarea obligaţiilor etc.), însă neexecutarea de către debitor a acestor obligaţii nu poate fi
calificată ca esenţială, astfel încât contractul nu poate fi reziliat. În această situaţie, creditorul poate să suspende executarea obligaţiei
sale de punere la dispoziţie a creditului, acordând debitorului un termen rezonabil pentru remedierea situaţiei.
Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele tranşe ale creditului, în cazul în care contractul prevede
acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau tranşele precedente. Dacă
debitorul nu achită la timp dobânzile aferente tranşelor precedente, creditorul poate suspenda în continuare executarea obligaţiilor
sale de a pune la dispoziţia clientului următoarele tranşe până când debitorul nu va executa în mod corespunzător obligaţiile în cauză.
Refuzul de a transfera tranşele următoare nu afectează dreptul creditorului la penalităţi de întârziere şi la repararea prejudiciilor.
Creditorul îşi poate exercita dreptul de refuz numai cu condiţia unei notificări (preaviz) a debitorului. Notificarea trebuie să-i
parvină debitorului într-un termen rezonabil până la momentul în care trebuia să fie executată obligaţia ce constituie obiectul
refuzului, adică până la momentul în care creditorul trebuia să pună la dispoziţia debitorului creditul. Dovada notificării incumbă
creditorului.
2) Banca este obligată să păstreze confienţialitatea asupra tuturor faptelor de care a aflat ca urmare a legăturilor de
afaceri cu clientul.
Obligaţiile debitorului.
1) Debitorul este obligat să restituie creditul . De regulă, creditul se acordă re un anumit termen. Termenul creditului se
calculează din momentul în care, suma creditului a fost pusă la dispoziţia clientului până în momentul în care suma respectivă a fost
înregistrată în contul băncii. În funcţie de convenţia părţilor, creditul poate fi rambursat integral sau în tranşe. În cazul creditelor
acordate persoanelor juridice, rambursarea are loc, de regulă, prin transferul (viramentul) sumei creditului din contul debitorului în
contul băncii prin intermediul ordinului (dispoziţiei) de plată, precum şi a altor instrumente de plată utilizate în practica bancară.
Rambursarea creditului acordat persoanelor fizice poate fi efectuată atât prin virament, cât şi prin vărsarea sumei creditului în
numerar în casieria băncii.
Debitorul este în drept să ramburseze creditul înainte de termen. Aceasta reiese din dispoziţia CC RM, care prevede că
debitorul poate executa obligaţia înainte de termen, dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. Dar,
întrucât acordarea creditelor constituie pentru bancă (creditor) o activitate de întreprinzător anticipată a creditului o lipseşte de un
venit scontat (dobânda şi alte plăţi aferente). De aceea creditorul este îndreptăţit la o despăgubire corespunzătoare venitului ratat.
Debitorul este obligat la plata dobânzii şi a altor sume aferente creditului, prevăzute în contract . Creditul, fiind un instrument
prin care se efectuează operaţiunile active – una din principalele surse de venit ale băncii – este remunerat. Remuneraţia pentru
creditul acordat se exprimă sub formă de:
a) dobândă (art. 1237 CC RM),
b) alte plăţi aferente, care se compun din comisionul pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului (art.
1238 С RM), comisionul de neutilizare (alin.(3) art.1241 CC RM), şi alte sume cuvenite de părţi.
Legea dispune că creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii decât în cazurile prevăzute de lege
sau de contract. Această regulă are ca scop protejarea intereselor debitorului care este, de obicei partea mai slabă a contractului.
2) Debitorul este obligat să utilizeze creditul conform destinaţiei, în cazul în care părţile au convenit în acest sens. Deşi
reglementările CC al RM nu prevăd obligativitatea determinării destinaţiei creditului, finalitatea economică a creditării bancare
conduce adesea la necesitatea inserării în contract a clauzei în această privinţă. În raporturile dintre bancă şi client, această menţiune
conferă băncii dreptul de a controla utilizarea fondurilor în concordanță cu destinaţia prevăzută şi dreptul de a rezilia contractul în
cazul deturnării fondurilor de la această destinaţie, cu obligaţia pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate.
3) Debitorul este obligat să constituie şi să menţină pe toată perioada executării contractului garanţiile de rambursare a
creditului asupra cărora au convenit părţile.
Părţile pot prevedea în contract şi alte obligaţii ale debitorului, cum ar fi:
 prezentarea spre verificare a documentelor privind situaţia financiară a debitorului, privind garanţiile constituite şi bunurile
ce fac obiectul acestora;
 prezentarea planului de afaceri;
 obligaţia de a nu înstrăina şi a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate;
 obligaţia de a încheia contracte de asigurare a bunurilor constituite ca garanţii şi de a cesiona în favoarea băncii drepturile
ce decurg din aceste contracte;
 obligaţia de a informa banca despre survenirea unor împrejurări neprevăzute care ar putea periclita executarea obligaţiilor
etc.
 Contractul de cont curent bancar
Contractul de cont curent este definit ca fiind convenţia încheiată intuitu personae prin care părţile denumite „corentişti”
consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să definească poziţia unuia faţă de celălalt ca
debitor sau creditor. Un asemenea contract se poate încheia şi între două bănci sau între doi comercianţi care nu sunt societăţi
bancare, dar care consimt că operaţiunile care se derulează între ei să fie înscrise în cont curent.
Legăturile strânse dintre contractul de cont curent bancar și contractul de mandat se evidenţiază şi în prevederile CC RM
care prevăd că raporturilor dintre bancă şi client li se aplică dispoziţiile referitoare la contractul de mandat, dacă ele nu contravin
prevederilor capitolului respectiv al CC al RM şi naturii contractului de cont bancar. După cum în contractul de mandat mandatarul
este obligat să îndeplinească indicaţiile mandantului, tot aşa banca este obligată să urmeze indicaţiile clientului, în limitele scopului
urmărit prin contractul de cont curent bancar în mod analogic cu prevederile contractului de mandat.
Legea dispune că banca nu poate să nu execute sau să se abată de la indicaţiile clientului, decât în cazul în care se poate
considera că clientul, cunoscând situaţia de fapt, ar fi aprobat abaterea. Raporturile din cadrul contului curent bancar nu se reduc doar
la un mandat, întrucât au un caracter complex şi sunt puternic marcate de specificul operaţiunilor din sfera bancară.
Există deosebirea esenţială dintre contractul de cont bancar şi contractul de împrumut. Delimitarea acestor două contracte
rezultă din scopul pe care îl urmăreşte fiecare din ele: dacă, în contractul de împrumut, împrumutatul, atrăgând fondurilor altor
persoane, îşi satisface propriile necesităţi, în contractul de cont curent bancar banca satisface necesităţile titularului contului,
efectuând diferite operaţiuni în interesul acestuia.
Spre deosebire de contractul de depozit bancar, în special cel la termen , funcţia economică a căruia este mobilizarea
fondurilor disponibile ale clientelei în vederea plasării lor ulterioare prin intermediul operaţiilor active, contul curent bancar are
menirea de a deservi necesităţile clienţilor săi în ceea ce priveşte efectuarea diferitor operaţiuni bancare. Dobânda aferentă sumelor
băneşti aflate în contul curent este mai mică decât cea aferentă depozitului bancar la termen şi, de obicei, este practicată la nivelul
dobânzii pentru depozitele la vedere. Deseori, părţile convin ca dobânda, în genere, să nu fie plătită. Dacă părţile omit să stipuleze în
contract prevederi referitoare la dobândă, clientul poate pretinde băncii plata dobânzii legale, conform dispoziţiilor art.585 CC RM.
Contractul de cont curent bancar are asemănări cu contractul de depozit bancar. În derularea ambelor contracte este
utilizat contul bancar ca instrument al tehnicii contabile şi al reglementării creanţelor băneşti. Atât raportul juridic de depozit bancar,
cât şi cel de cont curent bancar se iniţiază prin depunerea la bancă a unei sume băneşti care se înregistrează într-un cont bancar.
Regulile privind deschiderea, gestiunea şi închiderea conturilor curente şi a celor de depozit sunt similare, acest fapt fiind redat în
Regulamentul BNM privind deschiderea, modificarea şi închiderea conturilor la băncile licenţiate din RM.
Deosebirile dintre contractul de cont curent bancar și contractul de depozit bancar rezultă din funcţiile economice diferite
pe care le îndeplinesc: funcţia principală a depozitului bancar este atragerea de către bancă a fondurilor aparţinând publicului în
scopul fructificării lor, iar funcţia principală a contului curent este satisfacerea necesităţilor clientului prin operarea de încasări,
retrageri sau plăţi dispuse de acesta.
Principalele deosebiri dintre depozitul bancar şi contul curent bancar sunt următoarele:
 titularul contului curent poate emite ordine de plată, cecuri, bilete la ordin asupra disponibilului din cont în vederea
stingerii unor datorii faţă de terți, pe când titularul contului de depozit poate efectua numai depuneri sau retrageri;
 contul curent poate avea şi sold debitor, prin aceasta îndeplinind şi funcţia de creditare, iar contul de depozit trebuie să fie
creditor;
 din contul curent fondurile pot fi retrase în orice moment, pe când depozitul la termen presupune retragerea fondurilor la
expirarea termenului convenit.
Contractul de cont curent bancar reprezintă un contract independent, care îşi are propriile particularităţi ce îl face să fie prezent
în raporturile civile ca un contract de sine stătător.
Conform art. 1228 CC RM, prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă să primească şi să înregistreze în contul
titularului de cont (titular) sumele băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor
persoane, să execute în limitele disponibilului din cont ordinele titularului privind transferul unor sume către alte persoane,
retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul titularului din însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu
contractul şi cu uzanţele bancare, iar titularul să achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate.
Contractul de cont curent bancar prezintă următoarele caractere:
 este un contract consensual – presupune validitatea perfectă a consimţământului, forma scrisă este cerută ad
probationem. În practică, nicio bancă nu va încheia un contract de cont curent altfel decât în forma scrisă şi pe propriul formular-tip;
 este un contract sinalagmatic – ambele părţi se obligă să-şi facă reciproc credit până la încheierea contului. Orice
contract de cont curent se bazează pe generalitatea şi alternanţa remiterilor;
 este un contract cu titlu oneros – titularul fiind dator să achite o remuneraţie pentru serviciile băncii, iar banca datorează
o dobândă pentru utilizarea fondurilor din contul titularului
 este un contract cu executare succesivă – părţile efectuând prestaţii care se desfăşoară în timp;
 este un contract intuitu personae – identitatea persoanei cu care se încheie contractul este determinantă prin
consimţământul exprimat la apariţia convenţiei.
Elementele principale ale contractului de cont curent bancar
Subiecţii sunt banca şi titularul contului (clientul).
Obiectul îl reprezintă serviciile oferite de bancă titularului contului: primirea şi înregistrarea în contul titularului
a sumelor băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate din conturile altor persoane,
executarea ordinelor titularului privind transferul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, precum
şi efectuarea altor operaţiuni în contul titularului din însărcinarea lui.
Forma Trebuie să fie aplicate dispoziţiile generale privind forma actului juridic. În practică, asemenea
contracte se încheie numai în formă scrisă, cu ajutorul formularelor tipizate. Ca şi celelalte contracte bancare,
contractul de cont curent bancar este, de regulă, un contract de adeziune.
Drepturile şi obligaţiile părţilor
Obligaţiile băncii
1) Pentru a efectua operaţiunile ce constituie obiectul contractului, banca trebuie să deschidă solicitantului un cont
curent. Procedura deschiderii contului curent este reglementată de Regulamentul BNM privind deschiderea, modificarea şi
închiderea conturilor la băncile autorizate
2) Banca este obligată să înregistreze în contul titularului sumele băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau
transferate din conturile altor persoane. Aceste sume reprezintă creanţele titularului contului faţă de bancă; titularul este creditor al
băncii, iar banca are obligaţia de a restitui fondurile.
3) Banca este obligată să încaseze, prin mijlocirea prezentării la timp către banca trasă, cecurile prezentate de client .
4) Banca este obligată să execute ordinele titularului contului privind dispunerea de fondurile băneşti aflate în contul
său.
5) Banca este obligată să efectueze operaţiunile în contul clientului numai la ordinul lui . Banca poate efectua operaţiuni în
contul clientului fără ordinul lui numai în cazurile prevăzute de lege sau de contract.
6) Banca este obligată să urmeze indicaţiile titularului de cont în limitele scopului urmărit prin contract ). Banca nu poate să
nu execute sau să se abată de la indicaţiile clientului, decât în cazul în care a aprobat abaterea. În caz contrar, banca este ţinută să-l
despăgubească pe client.
7) Banca este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor de care a aflat ca urmare a legăturilor de
afaceri cu clientul. Această obligaţie nu există dacă astfel rezultă dintr-o dispoziţie legală ori dacă priveşte informaţii generale a căror
dezvăluire nu prejudiciază interesele justificate ale clientului. Obligaţia de confidenţialitate subzistă şi după încetarea relaţiilor
contractuale (art. 1234 CC RM).
8) Banca este obligată să plătească clientului o dobândă pentru folosirea mijloacelor din contul acestuia, dacă în contract
nu este prevăzut altfel (art. 1232 CC RM). Sumele băneşti aflate în contul bancar sunt purtătoare de dobândă, deoarece banca are
posibilitate de a fructifica aceste fonduri în profitul său.
9) Banca este obligată să ţină evidenţa contabilă a operaţiunilor efectuate în contul clientului . Fiecare operaţiune este
înscrisă în cont, devenind un articol al lui, în credit sau în debit, în funcţie de tipul operaţiunii respective.Operaţiunile prin care se
încasează sume băneşti în cont (sumele depuse de client sau de un terţ în numerar sau virate din cont ai altor persoane, sumele
provenite din încasarea cecurilor prezentate de client etc.) se înscriu în creditul contului, iar operaţiunile prin care se retrag fonduri
din cont (viramentul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, plata remuneraţiei datorate băncii etc.) se înscriu în debit.
După fiecare operaţiune, banca efectuează o încheiere a contului, relevând un sold provizoriu. Acest sold reprezintă un drept de
creanţă al clientului faţă de bancă. Soldul poate fi şi debitor, în cazul în care banca a acordat clientului un credit în cont curent.
10) Banca este obligată să-l informeze pe titularul contului despre starea contului şi operaţiunile efectuate în cont .
Obligaţiile titularului contului
Titularul contului este obligat să remunereze banca pentru serviciile prestate. Cuantumul şi modalităţile remuneraţiei se
stabilesc în contract. În practică băncile inserează lista tarifelor pentru serviciile prestate în formulare tipizate care constituie părţi
integrante ale contactelor încheiate cu clienţii. Contractul poate prevedea plata remuneraţiei prin prelevarea de către bancă a sumelor
respective din soldul contului clientului.
Titularul este obligat să asigure acoperirea necesară a contului său cu fonduri băneşti . El trebuie să asigure menţinerea soldului
creditor al contului său. Banca este ţinută să execute ordinele titularului numai în limitele disponibilului din contul acestuia. Banca
nu va executa asemenea ordine în cazul lipsei sau insuficienţei acoperirii necesare a contului, cu excepţia cazului în care banca şi
titularul contului încheie un contract de credit în cont curent, în virtutea căruia, la dispoziţia clientului este pusă o limită de credit,
care îi va permite acestuia să utilizeze, în cazul soldului debitor al contului său, fonduri suplimentare în funcţie de necesităţile sale.
TEMA: CONTRACTUL DE FACTORING
Noțiunea contractului de factoring și delimitarea factoringului de cesiunea de creanță
Prin contract de factoring, o parte, care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi, care
este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de
servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două din următoarele obligaţii:
a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor;
d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere).
Caracterele juridice ale contractului de factoring:
 este un contract sinalagmatic,
 consensual,
 oneros,
 cu executare succesivă,
 este un contract complex, incluzând elemente specifice creditului, prestării serviciilor financiare şi cesiunii de creanță.
Având la bază principiile cesiunii de creanţă, contractul de factoring se deosebeşte de o cesiune de creanţă obişnuită prin
următoarele caracteristici:
 obiectul cesiunii este un drept, o creanţă, pe când obiectul factoringului pot fi şi acţiunile de finanţare a aderentului,
inclusiv împrumuturile şi plăţile în avans, ţinerea contabilităţii creanţei şi altele;
 în cesiunea de creanţă, odată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului, în virtutea legii, trec garanţiile şi alte drepturi
accesorii, pe când drepturile şi garanțiile aderentului faţă de debitor trec asupra factorului odată cu încheierea transferului creanţei
asupra factorului, dar numai în măsura în care acest fapt este prevăzut de contractul de factoring;
 cesiunea de creanţă poate avea loc nu numai în baza unui contract, dar și în baza legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau a
unei decizii a autorităţii publice (art.566 CC RM), pe când transmiterea drepturilor aderentului în raporturile de factoring poate avea
loc doar în baza contractului respectiv;
 titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţământul debitorulului, unui terţ, dacă aceasta nu contravine esenţei
obligaţiei, înţelegerii între părţi sau legii (art.557 CC RM), pe când în contractul de factoring despre cesiunea creanţelor debitorii
aderentului trebuie să fie notificaţi, iar în contractul de factoring acoperit – fără notificarea creditorilor (art. 1299 CC RM);
 factoringul diferă de cesiunea de creanţă obişnuită şi prin componenţa părțior participante la el.
Elementele contractului de factoring
Părţile contractului de factoring sunt următoarele: întreprinderea de factoring (factor), care dobândeşte creanţele de la
partenerul său contractual şi care prestează acestuia unele servicii sau efectuează lucrări cu o terţă persoană, şi aderentul – furnizorul
de bunuri şi servicii.
Obiectul contractului de factoring îl constituie creanţele cesionate sau serviciile prestate şi lucrările efectuate de către factor.
Potrivit CC RM, părţile sunt obligate să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor care fac obiectul
contractului. Pot fi cesionate creanţele existente sau viitoare, precum şi cele condiţionate.Obiectul contractului de factoring pot fi
toate creanţele aderentului sau doar o parte din ele. Cesiunea creanţelor aderentului către factor are valoare juridică şi în cazul în care
între aderent şi debitor există o convenţie ce interzice o astfel de cesiune. Această clauză contractuală, potrivit legii, nu are putere
juridică pentru contractul de factoring.
Contractul de factoring se încheie în formă scrisă. Forma contractului se determină în dependenţă de forma tranzacţiei pe care
se bazează creanţa. Forma poate fi simplă sau notificată. Contractul, conform căruia se efectuează cesiunea creanţelor existente sau
viitoare, legate de tranzacţii care impun înregistrarea de stat, urmează să fie înregistrat în ordinea stabilită pentru înregistrarea acestei
tranzacţii.
preţul Acest preţ este comisionul ce se cuvine factorului pentru serviciile prestate. Comisionul constituie un anumit procent din
creanţele cesionate, plus taxa stabilită pentru delcredere şi alte servicii.Preţul este o condiţie esenţială a contractului de factoring,
care influenţează valabilitatea acestei tranzacţii. Potrivit CC RM, contractul este nul în cazul în care nu prevede în mod expres suma
ce urmează să fie plătită factorului. Suma se calculează în funcţie de circumstanţe, punându-se accentul pe o eventuală taxă
delcredere şi, suplimentar, pe procentul care reprezintă reţinerile totale din creanţele cesionate.
Preţul factoringului poate servi şi drept garanţie pentru factor.
Termenul contractului de factoring se stabileşte prin acordul părţilor. Din natura juridică a contractului rezultă că termenul
minim este determinat de perioada de timp necesară pentru ca factorul să-şi realizeze propriile drepturi şi obligaţii. Durata
contractului de factoring poate fi de câteva luni sau pe o perioadă mai îndelungată.
Drepturile și obligațiile participanților la contractul de factoring
Drepturile aderentului:
 să ceară de la factor executarea obligaţiilor stipulate în contract , inclusiv obligaţia de notificare a debitorilor săi despre
cesiunea creanţei, dacă această obligaţie a factorului este stipulată în contract;
 să decidă asupra volumului de drepturi care vor fi cesionate factorului , deoarece legea stipulează că, în baza contractului de
factoring, factorului îi pot fi transferate toate drepturile aderentului sau numai a unora dintre ele, ce reies din contractele cu debitorii.
Mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor cedate urmează a fi precizate şi stipulate în contract. În baza contractului
de factoring, pot fi transferate nu numai toate drepturile aderentului sau o parte din ele ce derivă din toate contractele aderentului cu
toţi debitorii, dar şi cele care rezultă dintr-un singur sau mai multe contracte cu un debitor. Creanţele se referă numai la un gen de
marfă;
 să decidă care drepturi vor fi cesionate : cele care există la momentul încheierii contractului sau cele care vor apărea în
viitor.
Obligaţiile aderentului:
 să cedeze creanţele existente sau viitoare, condiţionate, determinate la momentul încheierii contractului sau determinabile
cel târziu în momentul apariţiei lor. Creanţele sunt considerate existente în cazul în care aderentul deja se află în raporturi
contractuale cu debitorii săi, cărora le-a furnizat marfa sau le-a efectuat lucrări şi le-a prestat servicii, iar angajamentul de plată încă
nu a survenit. Creanţa cesionată este considerată viitoare, dacă la momentul încheierii contractului de factoring aderentul se afla în
raporturi contractuale cu parteneri săi, iar termenul de executare a obligaţiilor contractuale încă nu a survenit, sau aderentul abia duce
tratative în scopul de a stabili raporturi contractuale cu cineva. Creanţele viitoare trec la factor pe măsura apariţiei lor. Dacă cesiunea
creanţei este condiţionată de un anumit eveniment, creanţa trece la factor după survenirea acestui eveniment, însă în niciun caz mai
devreme de termenul de achitare a acestei creanţe.
 să cedeze creanţe reale, valabile . Această obligaţie se manifestă prin faptul că creanţele cesionate există în realitate, sunt
valabile şi aparţin aderentului, sunt întemeiate pe o tranzacţie reală şi nu se referă la categoria de drepturi care nu pot trece la alte
persoane şi prin faptul că aderentul a respectat toate condiţiile pentru admiterea cesiunii creanţei;
 să transmită factorului actele care certifică cesiunea creanţelor şi să confirme informaţia ce prezintă importanţă pentru
executarea creanţei
 să execute obligaţiile contractuale faţă de debitori , care stau la temelia cesiunii de creanţă.
Drepturile factorului:
 să ceară de la aderent executarea obligaţiilor contractuale faţă de creditorii săi , obligaţii ce stau la temelia contractului
de factoring. Acest drept are scop de a asigura posibilitatea realizării contractului de factoring. Factorul este în drept să ceară de la
aderent cesiunea creanţelor reale. Cumpărarea creanţei de la aderent are drept consecinţă apariţia relaţiei de obligativitate a
întreprinderii de factoring cu debitorul aderentului, esenţa căreia o constituie achitarea de către debitor a creanţei băneşti ce a trecut
în posesia factorului;
 să ceară de la aderent executarea obligaţiilor contractuale faţă de factor , obligaţii ce se referă la volumul drepturilor
cesionate factorului;
 să insiste la stipularea în contract a unei clauze speciale prin care drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor să
treacă asupra factorului odată cu încheierea transferului creanţei asupra factorului;
 să ceară de la aderent o parte din suma creanţei drept garanţie pentru acoperirea riscurilor legate de derularea
contractului.
Obligaţiile factorului:
 să execute cel puţin 2 obligaţii, stipulate în contract, din cele 4 obligaţii prevăzute de lege . Obligaţiile, ce urmează să şi le
asume factorul, se stabilesc prin acordul părţilor considerând posibilităţile factorului, necesităţile aderentului şi alte criterii;
 să informeze debitorii aderentului despre transferul creanţei , dacă această obligaţie a factorului este stipulată expres în
contract.
Drepturile şi obligaţiile ambelor părţi:
 la încheierea contractului, părţile au obligaţia să respecte prevederile legale cu privire la forma contractului de factoring .
Acest contract se încheie numai în formă scrisă;
 să-şi ofere reciproc informaţiile necesare , pentru ca derularea contractului să decurgă cu respectarea intereselor fiecărei
părţi;
 să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor care fac obiectul contractului , precum şi elementele
pentru determinarea sumei de plată. Creanţa poate fi individualizată prin indicarea debitorului, sumei creanţei, temeiului apariţiei
obligaţiilor contractuale dintre aderent şi debitor şi/sau altor caracteristici care pot contribui la identificarea creanţei;
 să stabilească 2 obligaţii, din cele 4 prevăzute de lege , care vor fi executate de factor;
 să notifice creditorii aderentului despre cesiunea creanţelor . Această obligație se aplică doar în factoringul deschis. În baza
alin.(l) art. 1299 CC RM, contractul de factoring poate prevedea obligaţia şi dreptul părţilor de a informa debitorul despre transferul
creanţei, precum şi modalităţile prin care trebuie informat. În factoringul acoperit, părţile nu au obligaţia de a notifica debitorii
aderentului despre cesiunea creanţelor. În acest caz, aderentul este obligat să predea de îndată factorului suma obţinută de la debitorul
aderentului. Această regulă se aplică în modul corespunzător şi transferurilor multiple ale aceleaşi creanţe.
Drepturile şi obligaţiile debitorului aderentului:
Drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor trec asupra factorului odată cu încheierea transferului creanţei asupra
factorului, cu condiţia că acest fapt este stipulat în contractul de factoring. În cazul cesiunii creanţei, are loc substituirea creditorului
în obligaţie, fără ca aceasta să se modifice. Debitorul este obligat să achite datoriile faţă de factor ca creditor nou, însă doar în cazul
în care creditorul primeşte notificare în scris, conţinutul căreia comunică informaţii privind cesiunea creanţelor care a avut loc, date
ce permit de a deosebi creanţele ce urmează a fi executate faţă de aderent de alte creanţe, cât şi date despre factorul căruia trebuie să i
se efectueze plata. În caz contrar, debitorul poate executa propria sa obligaţie contractuală faţă de aderent, care este obligat să predea
de îndată factorului suma obţinută.
Debitorul poate opune factorului toate obiecţiile şi excepţiile pe care le are faţă de aderent. Debitorul este în drept să ceară
factorului compensarea creanţei sale faţă de aderent dacă această creanţă era scadentă la momentul transferului creanţei către factor.
Dacă debitorul a plătit factorului, iar acesta a achitat plăţile respective aderentului, debitorul este în drept să ceară reparaţia
prejudiciului cauzat doar faţă de aderent în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale faţă de debitor. În această
situaţie, dreptul de regres al debitorului aderentului nu poate fi realizat faţă de factor, cu excepţia cazurilor în care factorul a plătit
aderentului, deşi ştia că cel din urmă nu şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă de debitorul său sau în cazul neachitării de către
factor a creanţei ce i-а fost recesionată (art. 1298 CC RM).
Răspunderea în contractul de factoring
Aderentul este responsabil în faţa factorului pentru valabilitatea creanţei care face obiectul cesiunii, adică pentru faptul că
aderentul deţine dreptul de a transmite creanţa şi în momentul cesiuuii acestei creanţe aderentul nu cunoaşte circumstanţele în care
debitorul este în drept să nu o execute.
În condiţiile circumstanţelor concrete, debitorul are dreptul să nu execute creanţa ce se referă, în special atât la cazurile de
încetare totală sau parţială a obligaţiilor contractuale dintre aderent şi debitor, expirării termenului de prescripţie, cît şi în cazurile de
încălcare de către aderent a obligaţiilor sale contractuale faţă de debitorii săi.Aderentul este responsabil faţă de factor şi debitorii săi
pentru îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale faţă de debitori.
Aderentul poartă răspundere faţă de factor pentru capacitatea de plată a debitorului, în cazul în care riscul nu a fost preluat de
factor în baza contractului. Aderentul nu este responsabil pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a creanţei de către
debitor în caz că, în afară de primirea finanţării pentru o anumită recompensă, factorul şi-a asumat obligaţiunea de încasare a
creanţelor, datoriilor de la debitorii nedisciplinaţi, precum şi riscul neexecutării ce reiese din acesta, fapt care îl scuteşte de povară în
cazul dat pe aderent. Dacă în contract se stipulează responsabilitatea aderentului pentru neachitarea creanţei de către debitor, factorul,
care nu a primit executarea cuvenită din partea debitorului, are dreptul să se adreseze aderentului cu cerinţa de a i se rambursa
mijloacele băneşti transmise aderentului, dar nerestituite de către debitor. Factorul poartă răspundere faţă de aderent pentru
executarea obligaţiilor asumate prin contract.
TEMA: CONTRACTUL DE ASIGURARE
Contractul de asigurare este un act juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului care preia asupra
sa riscul asigurat, obligându-se, la producerea acestuia, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane o despăgubire ori suma
asigurată.
Caracterele juridice ale contractului de asigurare:
 este sinalagmatic, deoarece dă naştere obligaţiilor corelative pentru părţile contractante. În schimbul primei de
asigurare pe care o plăteşte asiguratul, asigurătorul se obligă ca în situaţia producerii cazului asigurat să achite indemnizaţia cuvenită.
Chiar dacă obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei este sub condiţie suspensivă (acea de producere a cazului asigurat), ea
totuşi nu afectează caracterul bilateral a contractului de asigurare;
 are caracter oneros – chiar dacă asiguratul nu urmăreşte în mod direct un interes patrimonial, el doreşte ca în cazul
producerii cazului asigurat să obţină o despăgubire pentru dauna produsă de acesta;
 este consensual –asigurarea începe din momentul achitării primei de asigurare sau a primei tranşe a acesteia.
 este un contract cu executare succesivă – obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei, în cazul producerii
riscului asigurat, este continuă, pe toată durata de valabilitate a contractului, după cum şi prima de asigurare se plăteşte de către
asigurat periodic, în termenele stabilite de acesta cu asigurătorul. Chiar dacă prima de asigurare poate fi plătită într-o singură tranşă,
contractul ae asigurare îşi păstrează caracterul de executare succesivă;
 are un caracter de adeziune – în majoritatea cazurilor, clauzele contractului sunt stabilite de către asigurător, iar
asiguratul poate doar să le accepte sau nu;
 are un caracter aleatoriu – la momentul încheierii contractului producerea cazului asigurat şi momentul producerii
sunt incerte, astfel încât părţile nu pot cunoaşte din timp existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate. În cazul contractului de
asigurare, există şanse de pierdere şi câştig atât pentru asigurător, cât şi pentru asigurat.
Părţile contractului de asigurare sunt:
 asiguratul – persoana fizică sau juridică care se asigură împotriva producerii unui anumit risc şi se obligă, în schimb, la
plata primei de asigurare;
 asigurătorul (reasigurător) – persoana juridică înregistrată în RM care, în condițiile Legii nr.407/2006, deţine licenţă pentru
desfăşurarea activităţii de asigurare (reasigurare). În calitate de asigurător pot activa doar societăţile comerciale înregistrate sub
forma de Societăţi pe Acţiuni (art.20).
La activitatea de asigurare pot participa şi alte persoane:
Intermediar în asigurări este persoana fizică sau persoana juridică care desfăşoară activitate de intermediere în asigurări în
schimbul unei remuneraţii şi are calitatea de broker de asigurare sau de agent de asigurare.
Broker de asigurare şi/sau de reasigurare este persoana juridică înregistrată în RM care, potrivit Legii nr.407/2006, negociază
pentru clienții săi persoane fizice sau persoane juridice, asigurări (reasigurări) sau potenţiali asiguraţi (reasiguraţi), încheierea de
contracte de asigurare (reasigurare) şi care acordă asistenţă pe durata derulării contractelor sau în legătură cu regularizarea daunelor,
după caz.
Agent de asigurare este persoana fizică sau persoana juridică care desfăşoară activitate profesională în baza mandatului acordat
de asigurător, având dreptul să încheie, în numele şi din contul asigurătorului, contract de asigurare cu terţii, conform condiţiilor
stipulate în contractul de mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurător sau de broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
Intermediar în asigurări este brokerul de reasigurare care intermediază, în schimbul unei remuneraţii, în principal în activitatea
de asigurare.
Contractul de asigurare urmează să fie încheiat în formă scrisă, iar o dovadă de încheiere a contractului de asigurare o
constituie poliţa de asigurare.
termenul de acţiune al contractului de asigurare începe din momentul achitării primei tranşe a asigurării şi încetează la ora
24.00 a ultimei zile din termenul convenit pentru asigurare, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Contractul de asigurare poate fi încheiat pe termen nelimitat sau pe un anumit termen stabilit de părţile contractante. În cazul
încheierii contractului de asigurare pe un termen nelimitat, ambele părţi sunt în drept să rezilieze contractul, dar cu condiţia
respectării unui termen de preaviz de cel puţin o lună, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă contractul de asigurare a fost încheiat pe un
termen anumit, atunci el va înceta la expirarea termenului contractului sau prin reziliere. În momentul în care termenul contractului
depăşeşte 5 ani, părţile pot rezilia contractul fie la expirarea celui de-al cincilea an, fie la sfârşitul fiecăruia din anii următori,
respectând termenul de preaviz de 3 luni. Contractul de asigurare poate fi prelungit de către părţi în mod tacit, dar prelungire nu
poate fi mai mare de un an de zile.
Obligațiile și drepturile asiguratului
 Potrivit alin.(l) art. 1317 CC RM, la încheierea contractului de asigurare, asiguratul este obligat să indice
asigurătorului toate împrejurările cunoscute de el care ar avea importanţă asupra preluării riscului asigurat. Se consideră a avea
importanţă acele împrejurări periculoase care ar influenţa decizia asigurătorului de a încheia contractul ori de a încheia contractul în
condiţiile convenite. În cazul asigurării bunurilor, asiguratul este obligat să indice orice vicii sau defecţiuni ale bunurilor, iar în cazul
asigurării de persoane, asiguratul va indica bolile, antecedentele medicale etc. Asigurătorul formulează un chestionar, la care viitorul
asigurat va trebui să răspundă.
Dacă, la încheierea contractului, asiguratul a omis să indice unele împrejurări importante sau a făcut vreo menţiune inexactă în
privinţa unei împrejurări importante, atunci asigurătorul este în drept să rezilieze contractul (art. 1317, 1318 CC RM).
Cazurile în care rezilierea contractului de asigurare este exclusă:
 atunci când asigurătorul cunoştea împrejurarea nemenţionată sau dacă împrejurarea este omisă fără vina asiguratului;
 atunci când inexactitatea era cunoscută asigurătorului sau menţiunea este făcută inexact fără vina asiguratului.
În cazul survenirii împrejurărilor prevăzute de lege, asigurătorul este în drept să rezilieze contractul printr-o declaraţie scrisă
faţă de asigurat. Asigurătorul poate să-şi exercite acest drept în decurs de o lună din momentul aflării despre neinformarea asupra
unor împrejurări importante sau despre menţiunile inexacte făcute de către asigurat asupra unor împrejurări importante.
 O altă obligaţie a asiguratului este ca la încheierea contractului sau pe parcursul executării acestuia să informeze
asigurătorul despre încheierea altor contracte de asigurare pentru acelaşi bun. Acest fapt este important pentru ca asigurătorul să fie la
curent cu eventualele coasigurări, precum şi ca să se evite o supraasigurare a bunului.
 Asiguratul este obligat să plătească la timp primele de asigurare. Obligaţia asiguratului de a plăti primele de asigurare
apare în momentul în care i-а fost eliberată poliţa de asigurare. La data începerii asigurării e necesar ca să existe interesul asigurat.
Această condiţie trebuie îndeplinită chiar şi în cazul în care a fost desemnat un beneficiar. Dacă interesul asigurat lipseşte, sau
interesul viitor nu mai apare, asiguratul va fi eliberat de obligaţia de plată a primei de asigurare asigurătorului. Există însă cazuri
când interesul asigurat poate să dispară în timpul executării contractului de asigurare. În asemenea situaţii mărimea plăţii pe care
asiguratul va trebui să o achite asigurătorului va depinde de durata riscului. Asigurătorul va fi în drept să ceară de la asigurat o
anumită plată pentru acoperirea cheltuielilor legate de încheierea contractului.
Dacă asiguratul nu a plătit o tranşă a primei de asigurare, atunci asigurătorul poate rezilia contractul, respectând termenul de
preaviz de o lună. Legiuitorul permite asigurătorului ca acesta să-i ofere asiguratului un termen de păsuire de 2 săptămâni în decursul
căruia asiguratul să-şi achite restanţele.
Conform prevederilor alin.(2) art. 1323 CC RM, dacă, după expirarea termenului de 2 săptămâni, se produce cazul asigurat, iar
în momentul producerii asiguratul este în întârziere cu plata primei sau a dobânzilor datorate, asigurătorul este eliberat de obligaţia
sa.
Potrivit art. 1325 CC RM asiguratul poate refuza plata primei de asigurare, dacă se constată, după încheierea contractului, că
situaţia economică a asigurătorului a devenit atât de grea, încât există temeri justificate de a considera că, la survenirea cazului
asigurat, asigurătorul nu-şi va putea îndeplini obligaţiile contractuale. De aici reiese dreptul asiguratului de a cere de la asigurător
informaţii referitoare la solvabilitatea acestuia şi la respectarea de către asigurător a obligaţiilor de constituire a rezervelor prevăzute
de lege.
 O obligaţie importantă a asiguratului este de a întreprinde diferite măsuri, în scopul evitării producerii evenimentului
asigurat sau pentru a limita pagube, cauzate de producerea acestuia. Asiguratul este obligat să întreţină bunul în condiţii adecvate,
prevăzute de dispoziţiile legale şi cele contractuale.
În scopul limitării pagubelor cauzate de producerea evenimentului asigurat, asiguratul trebuie să întreprindă măsuri de salvare a
bunurilor asigurate. În cazul izbucnirii unui incendiu, asiguratul va trebui să anunţe pompierii, să îndepărteze cauzele incendiului etc.
 Asiguratul este obligat să anunţe asigurătorul referitor la survenirea anumitor împrejurări periculoase. Acest lucru prezintă
importanţă din cauza faptului că asigurătorul va avea dreptul să decidă continuarea contractului de asigurare în condiţiile iniţiale sau
renegocierea a anumite clauze contractuale. Survenirea împrejurărilor periculoase duce la agravarea riscului, iar, în legătură cu
aceasta, asigurătorul poate, de exemplu, mări prima de asigurare etc.
 Dacă evenimentul asigurat s-a produs, atunci asiguratul este obligat să-l anunţe pe asigurător îndată ce a aflat despre
aceasta. În contractul de asigurare, părţile pot indica un anumit termen în decursul căruia asiguratul îl va anunţa pe asigurător despre
producerea evenimentului asigurat. Dacă un astfel de termen nu este stabilit, atunci se prezumă că asiguratul trebuie să-l înştiinţeze
pe asigurător imediat ce a aflat.
Acest fapt îi va permite asigurătorului să întreprindă măsurile necesare pentru reducerea daunei, să examineze cauzele
producerii evenimentului asigurat, să evalueze cuantumul pierderilor etc.
Obligațiile și drepturile asigurătorului
 Înainte de încheierea contractului, asigurătorul este obligat să-l informeze pe viitorul asigurat referitor la condiţiile
asigurării, cum ar fi existenţa şi întinderea efectelor contractului, riscurile acoperite prin asigurare, condiţiile efectuării plăţii în cazul
producerii evenimentului asigurat etc.
 În cazul producerii evenimentului asigurat, asigurătorul va avea obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare cu
condiţia respectării de către asigurat a tuturor prevederilor legale şi contractuale.
Asigurătorul va trebui să verifice dacă asigurarea era în vigoare în momentul producerii evenimentului asigurat, dacă
evenimentul produs era inclus în asigurare, dacă au fost plătite primele de asigurare, dacă asiguratul a avut un comportament
corespunzător în ceea ce priveşte condiţiile de întreţinere a bunului sau a întreprins măsurile de prevenire şi înlăturare a daunelor
cauzate etc. După verificarea acestor date, asigurătorul stabileşte cuantumul indemnizaţiei pe care o datorează.
Asigurătorul va plăti suma asigurată sau despăgubirea de asigurare fie asiguratului, fie beneficiarului desemnat de acesta. Dacă
asiguratul a numit mai mulţi beneficiari, atunci plata va fi împărţită între aceştia în mod egal, dacă asiguratul nu a prevăzut altfel. În
cazul decesului asiguratului, dacă acesta nu a desemnat vreun beneficiar, atunci suma asigurată va fi plătită moştenitorilor
asiguratului.
După plata indemnizaţiei de asigurare, asigurătorul beneficiază de dreptul la creanţă, în limitele sumei asigurate, pe care
asiguratul sau beneficiarul îl are în raport cu persoana terţă, responsabilă de producerea pagubei. Asigurătorul poate să renunţe la
exercitarea acestui drept, cu excepţia cazului când este dovedită săvârşirea cu intenţie a faptei.
 Asigurătorul este obligat să păstreze confidenţa informaţiei despre asigurat şi a persoanelor asigurate, de care a luat
cunoştinţă în procesul asigurării (alin.(l) art. 1315 lit. d) CC RM).
Asigurătorul este în drept să refuze deplin sau parţial asiguratului despăgubirea de asigurare în asigurările de bunuri în
cazul:
 producerii de pagube ca urmare a unor acţiuni intenţionate ale asiguratului sau ale beneficiarului, orientate spre provocarea
sau facilitarea producerii evenimentului asigurat, cu excepţia acţiunilor de îndeplinire a datoriei civice sau de apărare a vieţii,
sănătăţii, onoarei şi demnităţii;
 producerii de pagube ca urmare a unei infracţiuni intenţionate comise de asigurat sau beneficiar, legate direct de
producerea evenimentului asigurat;
 comunicării intenţionate de informaţii false către asigurător sau necomunicării datelor, cunoscute de asigurat, ce vizează
interesele de asigurare, dacă circumstanţele tăinuite se află în raport de cauzalitate cu producerea evenimentului asigurat;
 unor alte evenimente prevăzute de legislaţie (art. 17 din Legea nr.407/2006).
Nu se plăteşte despăgubire de asigurare dacă acţiunea cazului asigurat a început până la momentul în care termenul de asigurare
a început să curgă şi a expirat în perioada termenului de asigurare, chiar dacă daunele sunt depistate în interiorul acestui termen.
Părţile contractului de asigurare pot stabili în contract şi alte drepturi şi obligaţii ale asigurătorului.
Asigurarea facultativă și modalitățile ei
Asigurarea facultativă poate fi:
a) de persoane – poate fi de două feluri:
 asigurare de viaţă – se împarte în:
 asigurarea de deces – este de două tipuri:
 asigurarea temporară de deces – asigurătorul va plăti suma asigurată beneficiarului, numai în
cazul în care asiguratul moare înainte de expirarea contractului;
 asigurarea viageră de deces – asigurătorul va plăti suma asigurată beneficiarului la decesul
asiguratului;
 asigurarea de supravieţuire – asigurătorul va plăti asiguratului sau beneficiarului suma asigurată dacă
asiguratul va fi în viaţă la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de asigurare;
 asigurarea mixtă de viaţă – asigurătorul va plăti suma de asigurare la expirarea termenului
contractului de asigurare, dacă asiguratul va fi atunci în viaţă, iar în cazul în care asiguratul a decedat până
la expirarea termenului contractului de asigurare, suma de asigurare va fi plătită beneficiarului sau
moştenitorilor;
 asigurare de accidente – asigurătorul va plăti suma asigurată în cazul producerii unui accident în urma
căruia persoana asigurată a decedat sau a devenit invalidă. În cazul invalidităţii totale a asiguratului, acesta va
primi întreaga sumă de asigurare. Iar în cazul unei invalidităţi parţiale, mărimea sumei de asigurare plătite va
depinde de gradul de invaliditate a asiguratului. Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul asiguratului,
atunci suma asigurată va fi plătită celorlalţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori.
b) de bunuri – este tipul de asigurare în care asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului
sau beneficiarului asigurării despăgubirea prejudiciilor cauzate de diferite calamităţi naturale, accidente sau acţiunile premeditate şi
nelegitime ale terţelor persoane.
c) de răspundere civilă – asigurătorul se obligă să plătească, la producerea cazului asigurat, despăgubirea pentru
prejudiciul de care asiguratul va răspunde faţă de persoanele păgubite, în baza legii, şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în
acţiunea civilă.
 TEMA: CONTRACTELE ÎN CADRUL DREPTULUI DE AUTOR
Contractul de autor este un contract de drept civil, care reglementează condiţiile de folosire a operei autorului de alte
persoane. Contractul de autor este un contract de sine stătător, cu obligaţii parţiale la folosirea operei ocrotite prin dreptul de autor,
conţinând şi alte condiţii ale relaţiilor dintre părţi.
Obiectul de bază al dreptului de autor este opera care reprezintă rezultatul creaţiei intelectuale originale în domeniul
literaturii, artei şi ştiinţei, indiferent de mijloacele de creare, de modul concret şi de forma de exprimare, de valoarea şi importanţa
acesteia.
Subiect al dreptului de autor este considerată persoana, pe baza muncii creatoare (intelectuale) a căreia este creată opera
literară, artistică sau ştiinţifică, precum şi persoana care dispune de acest drept în alt mod legal. Această persoană, potrivit legislaţiei
în vigoare, poartă denumirea de autor.
În calitate de autor pot fi persoane fizice sau juridice a RM, persoanele fizice, indiferent de cetăţenie, dacă opera a fost editată
pentru prima dată în RM, precum şi persoane fizice şi juridice ale altor state, în corespundere cu convenţiile internaţionale bilaterale
sau multilaterale. Capacitatea de a fi subiect al dreptului de autor nu depinde de vârstă, rasă, religie ş.a.
Dreptul de autor asupra unei opere create prin efortul comun a două sau a mai multor persoane aparţine coautorilor în comun,
indiferent de faptul dacă această operă constituie un tot indivizibil sau este formată din părţi. Elementul creativ în formarea şi
editarea operelor colective constă în selectarea, repartizarea, sistematizarea materialelor corespunzătoare.
Autorul unei opere beneficiază de următoarele drepturi morale:
 dreptul la paternitate – dreptul de a fi recunoscut în calitate de autor al operei sale şi dreptul de a pretinde o atare
recunoaştere, inclusiv prin indicarea numelui său pe toate exemplarele operei publicate sau prin referirea la numele său, după cum se
obişnuieşte, în cazul oricărei valorificări a operei, cu excepţia cazurilor când acest lucru este imposibil şi când lipsa obligaţiei de a
indica numele autorului decurge din alte prevederi ale legii;
 dreptul la nume – dreptul autorului de a decide cum va figura numele său la valorificarea operei (numele adevărat,
pseudonimul sau anonim);
 dreptul la respectarea integrităţii operei – dreptul la protecţia operei sale contra oricărei denaturări, schimonosiri sau a
oricărei alte atingeri aduse operei, care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului;
 dreptul la divulgarea operei – dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publică, în ce mod şi când;
 dreptul la retractarea operei – dreptul autorului de a retracta opera sa din circuitul comercial, despăgubind titularul
dreptului de valorificare, dacă acesta este prejudiciat prin exercitarea retractării.
Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau cesiuni şi sunt imprescriptibile, chiar şi în cazul în care autorul
cedează drepturile sale patrimoniale.
Pentru protejarea intereselor autorilor, sunt folosite 3 metode de ocrotire a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe
încălcate:
 a dreptului civil,
 a dreptului administrativ,
 a dreptului penal.
Proceduri judiciare în privinţa încălcării dreptului de autor, a drepturilor сonexe sau a altor drepturi protejate de lege
pot fi iniţiate:
 de titularii de drepturi sau de autorităţile abilitate cu protecţia drepturilor acestora;
 de alte persoane care beneficiază de astfel de drepturi, în special de licenţiați;
 de organizaţiile de gestiune colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe;
 de organizaţiile profesionale de apărare şi de alţi reprezentanţi ai titularilor de drepturi şi ai licenţiaţilor.
Sancţiunile indicate se aplică la aprecierea titularului drepturilor de autor sau al drepturilor conexe, adică numai autorul dispune
de dreptul de a alege una din sancţiunile menţionate (dreptul exclusiv al autorului).
Pentru violarea drepturilor personale, autorul sau titularul drepturilor conexe are dreptul să ceară prin judecată de la
persoana care le-a violat:
 introducerea rectificărilor cuvenite în operă şi publicarea în presă sau anunţarea într-un alt mod despre restabilirea
dreptului violat;
 interzicerea publicării operei sau îndeplinirea cerinţei de a înceta difuzarea ei şi confiscarea exemplarelor publicate;
 recuperarea materială a prejudiciului moral.
Pentru violarea drepturilor morale, autorul sau titularul drepturilor conexe are dreptul să ceară, prin judecată, de la
persoana care le-a violat:
 introducerea rectificărilor cuvenite în operă şi publicarea în presă sau anunțarea într-un alt mod despre restabilirea
dreptului violat;
 interzicerea publicării operei sau îndeplinirea cerinţei de a înceta distribuirea ei şi de a confisca exemplarele publicate;
 repararea materială a prejudiciului moral.
TEMA: CONTRACTELE ÎN CADRUL DREPTULUI DE INVENTATOR
Dreptul de inventator ca institut al dreptului civil prezintă o totalitate de norme juridice, ce reglementează raporturile
personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale, legate de crearea şi folosirea invenţiilor, propunerilor de raţionalizare şi altor obiecte
ale proprietăţii intelectuale.
Subiecții și obiectele invenției
Inventator este persoana care a creat invenţia, adică autorul soluţiei noi care depăşeşte stadiul tehnicii şi este susceptibilă de
aplicare industrială. Calitatea de inventator o pot avea numai persoanele fizice, în vreme ce titular al brevetului de invenţie poate fi şi
persoana juridică. Calitatea de inventator nu se identifică cu aceea de titular al brevetului de invenţie.
Nu se consideră inventator persoana fizică care, la realizarea invenţiei, a acordat inventatorului asistenţă tehnică,
organizatorică sau materială ori care a contribuit doar la perfectarea cererii de brevet, la obţinerea brevetului sau exploatarea
invenţiei.
Subiect al invenţiei create în timpul exercitării de către un salariat a atribuţiilor de serviciu sau executând o sarcină concretă
încredinţată în scris de unitate (invenţie de serviciu) este unitatea – persoană fizică sau juridică, căreia i se eliberează brevetul de
invenţie, dacă contractul încheiat între ei nu prevede altfel.
Invenţiile pot fi clasificate, în raport de obiectul lor, în următoarele categorii:
 invenţii de produse;
 invenţii de procedee.
Produsele reprezintă corpuri sau obiecte determinate, cu forme şi caractere care se deosebesc unele de altele. Brevetabile sunt
însă numai produsele industriale. Modernizările în compoziţia sau structura unui produs sunt brevetabile, dacă rezultatul industrial
este diferit. O invenţie de produs va fi nouă, atunci când produsul se va deosebi de celelalte prin compoziţie, constituţie sau structură.
Produsele vor fi definite tehnic prin:
 elementele constitutive,
 rolul funcţionar al fiecărui element,
 legătura dintre acestea,
 relaţiile constructive,
 funcţionare etc.
În calitate de produs, ca obiect al invenţiei, pot apărea şi diferite dispozitive tehnice, substanţe ş.a. La dispozitive, ca produse ale
activităţii tehnice creatoare, pot fi atribuite maşinile, aparatele, instalaţiile, schemele de măsurare, maşinile-unelte, automatele, liniile
automatizate ş.a. Noutatea se caracterizează prin existenţa în dispozitivele date a unor elemente funcţionale noi: blocuri, noduri,
detalii sau a unor combinaţii şi corelaţii noi. Poate fi nou şi materialul din care e confecţionat dispozitivul.
La substanţe, ca obiecte ale invenţiei, pot fi atribuite compoziţiile obţinute artificial, soluţiile, amestecurile, aliajele, sticla,
materialele ceramice, diamantele, vopselele ş.a. După originea şi destinaţia lor, substanţele pot fi chimice, medicinale, alimentare,
cosmetice ş.a. Noutatea substanţelor se manifestă prin corelaţia cantitativă şi calitativă dintre componentele şi elementele lor
constitutive.
Prin procedeu, ca obiect al invenţiei, se subînţelege o anumită consecutivitate a operaţiilor sau a metodelor de lucru cu
obiectele lumii materiale. Invenţiilor ce se referă la procedee se atribuie procedeele de prelucrare a materiei prime, materialelor, a
fabricării producţiei chimice, alimentare sau altei producţii, precum şi procedeele de diagnosticare, de tratare şi preîntâmpinare a
bolilor ş.a.
Invenţiile, care au ca obiect un procedeu, pot fi definite ca succesiuni logice de operaţii, caracterizate prin etape (faze), ordinea
lor de desfăşurare, condiţiile iniţiale (materii prime, parametri), condiţiile tehnice de desfăşurare, mijloacele tehnice utilizate (utilaje,
instalaţii, dispozitive, aparatură, catalizatori), produsele sau rezultatele finale.
Sunt considerate procedee activităţile care au ca rezultat obţinerea sau modificarea unui produs.
Se deosebesc câteva tipuri de invenţii:
 pioniereşti – invenţia este considerată pionierească, atunci când nu are prototip. Invenţiile pioniereşti, de obicei, înfăptuiesc
revoluţii, transformări în unul sau alte domenii ale tehnicii;
 de perspectivă – invenţia care ar putea fi de folos în viitor, odată cu crearea condiţiilor corespunzătoare de aplicare a ei (de
ex., cu mult timp înainte de crearea navelor cosmice şi efectuării zborurilor în cosmos, au fost inventate aşa-numitele camere de
ecluză pentru ieşirea în spaţiul cosmic deschis);
 de combinaţie – invenţia care reprezintă în sine o combinaţie de mijloace tehnice cunoscute (dispozitive, metode sau
substanţe) care dau, în complex, un efect calitativ nou, de exemplu, praful de puşcă sau luneta;
 principale,
 complementare – invenţia care reprezintă o perfectare, modificare a altei invenţii (principale), pentru care anterior a fost
eliberat brevetul şi care nu poate fi aplicată, fără a folosi invenţia principală (de ex., un nou mecanism, o nouă adaptare a căpşorului
magnetic al fonografului care este invenţie principală);
 de serviciu – invenţia creată în timpul exercitării de către un salariat a atribuţiilor de serviciu sau executând o sarcină
concretă încredinţată în scris de unitate;
 care nu ţin de serviciu.
Potrivit alin.(2) art.6 al Legii nr. 50/2008, nu sunt considerate invenţii următoarele:
 descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
 creaţiile estetice;
 planurile, principiile şi metodele în exercitarea activităţilor intelectuale, în materie de jocuri sau în domeniul activităţilor
economice, precum şi programele de calculator;
 prezentările de informaţii.
Drepturile și obligațiile titularului brevetului
Brevetul certifică prioritatea, calitatea de autor al invenţiei şi dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenţiei.
Totalitatea drepturilor titularului brevetului de invenţie pot fi separate în două grupe:
1) morale (nepatrimoniale) – sunt următoarele: dreptul la calitatea de autor, dreptul la nume, dreptul de a da publicităţii
invenţia, dreptul de prioritate, dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau în lipsa lui, dreptul la menţinerea numelui în brevetul de
invenţie şi la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenţie. Dreptul la calitatea de autor este un drept personal, exclusiv, absolut,
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
2) patrimoniale –brevetul îi acordă titularului dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga durată de protecţie a
lui. Brevetul îi acordă titularului dreptul de a interzice terţilor care nu au acordul sau efectuarea, pe teritoriul RM,
următoarele acţiuni:
 fabricarea, oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în aceste scopuri a produsului care constituie obiectul
brevetului;
 folosirea procedeului care constituie obiectul contractului sau, în cazul în care un terţ ştie sau evident din circumstanţe că
folosirea procedeului este interzisă, fără acordul titularului de brevet, oferirea procedeului spre folosire;
 oferirea spre vânzare, vânzarea, folosirea, importul sau stocarea în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul
care constituie obiectul brevetului.
În cazul în care există mai mulţi titulari ai unui brevet, raporturile privind exploatarea invenţiei protejate prin brevet se stabilesc
printr-un acord încheiat între aceştia. Dacă un asemenea acord nu există, fiecare titular are dreptul să exploateze invenţia după
propria voinţă, să acţioneze în instanţă orice persoană care exploatează invenţia brevetabilă fără acordul cotitularilor, însă nu are
dreptul să renunţe la brevet fără а-i anunţa pe cotitulari, precum şi să încheie contracte de licenţă şi să cesioneze brevetul fără acordul
acestora.
Dreptul de exploatare a invenţiei constituie posibilitatea autorului invenţiei în orice timp, pornind de la voinţa sa, de a încheia
un contract de licenţă cu orice persoană, în urma încheierii căruia este transmis dreptul de exploatare al invenţiei protejate prin
brevet.
Dreptul de a dispune de brevet este dreptul inventatorului de a determina soarta juridică a invenţiei protejate prin brevet.
Transmiterea drepturilor se poate face prin contract de cesiune, prin contract de licenţă exclusivă sau neexclusivă, precum şi
prin succesiune ori moştenire legală sau testamentară.
Dreptul de a dispune de brevet include şi dreptul titularului brevetului de a renunţa la brevet integral sau parţial.
Noțiunea de contract de licență pentru invenție
Exploatarea invenţiei protejate prin brevet poate avea loc, conform regulii generale, în baza unui contract. Unul din contractele
de acest fel este contractul de licenţă, care este forma principală civil-juridică de folosire a realizărilor tehnico-ştiinţifice.
Caracterele juridice ale contracului de licență:
 este sinalagmatic,
 oneros,
 consensual.
Cesiunea dreptului asupra brevetului de invenţii este contractul prin care titularul brevetului, cedentul, transferă dreptul său încălcate, partea denumită franchisee are dreptul preferenţial de prelungire a contractului. În acest caz, clauzele contractului pot fi
unei alte persoane, cesionar, în schimbul unui preţ.
Obiect al cesiunii îl pot constitui însă şi alte drepturi, cum ar fi:
 dreptul la acordarea brevetului de invenţie,
 dreptul care decurge din înregistrarea unei cereri de brevet,
 drepturile patrimoniale ce decurg din brevetul de invenţie.
Cesiunea poate fi definitivă sau temporară, în acest din urmă caz, având natura unei vânzări cu pact de răscumpărare.
Cesiunea este totală, dacă poartă asupra întregului brevet şi pentru întreg teritoriul pe care invenţia este protejată, şi parţială
dacă este limitată la o parte a teritoriului, a aplicaţiilor posibile sau drepturilor transmise. Cesiunea poate fi însoţită şi de alte drepturi
accesorii, cum ar fi dreptul de proprietate sau khow-how-ul ori perfecţionările ulterioare. În cazul cesiunii parţiale, efectul care se
poate produce este şi acel al unei coproprietăţi asupra brevetului.
Dreptul poate fi cedat cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. El poate constitui un aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale.
În contractul de licenţă, drepturile de bază ale licenţiatului constau în primirea plăţii de licenţă, a cărei mărime se stabileşte într-
o sumă fixă, defalcări procentuale periodice din venitul licenţiatului sau printr-o formă mixtă.
Licenţiatul este obligat să asigure realizarea drepturilor transmise, pentru care e obligat să transmită (pentru o plată
suplimentară) documentele necesare, mostrele obiectelor, să acorde licenţiatului ajutor tehnic, să livreze utilajul special, nodurile de
completare, detalii şi materie primă.
TEMA: CONTRACTUL DE FRANCHISING
Definiția și caracterele juridice ale contractului
franchisingul reprezintă un sistem de raporturi contractuale între întreprinderi în care partea denumită franchiser acordă părţii
denumite franchisee dreptul de a produce şi/sau a comercializa anumite produse (mărfuri), de a presta anumite servicii în numele şi
cu marca franchiserului, precum dreptul de a beneficia de asistenţă tehnică şi organizatorică a acestuia.
Caracterele juridice ale contractului de franchising:
 este unul consensual – contractul de franchising se consideră încheiat din momentul când părţile şi-au manifestat
acordul de voinţă reciproc asupra tuturor clauzelor esenţiale;
 sinalagmatic – se manifestă prin obligaţiile reciproce, astfel încât obligaţia fiecăruia este corelativă obligaţiei
celeilalte părţi (art.1171 CC RM);
 cu titlu oneros – prin contractul de franchising, o parte (franchiser) se obligă, în schimbul unei redevențe, să-i acorde
celeilalte părți (franchiseeul) dreptul de a vinde bunuri sau a presta servicii determinate;
 cu executare succesivă – se manifestă prin acţiunile pozitive care continuă pe toată durata de timp a contractului.
Elementele contractului
Părţile contractului de franchising sunt franchiser şi franchisee, franchiser poate fi întreprinderea producătoare, reputată pe o
anumită piaţă, care dispune de marcă proprie şi care a încheiat contract de franchising cu o altă întreprindere.
Franchiser poate fi o persoană fizică sau juridică:
 din RM, care a încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă sau străină;
 din altă ţară, care a încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă.
Franchisee poate fi o persoană fizică sau juridică:
 din RM, care a încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă sau străină;
 din altă ţară, care a încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă.
Obiectul contractului de franchising îl formează complexitatea de drepturi exclusive formează obiectul proprietăţii
intelectuale. Această complexitate include împuterniciri referitoare la procesul de producţie a invenţiilor, folosirea mărcii comerciale,
semnul de deservire a firmei franchiserului. Obiecte ale contractului sunt producerea şi/sau comercializarea produselor (mărfurilor),
prestarea unor servicii care corespund standardelor şi cerinţelor faţă de calitate stabilite de franchiser.
forma şi conţinutul contractului. Potrivit CC RM, contractul de franchising se încheie în scris sub sancţiunea nulităţii.
Contractul de franchising trebuie să fie încheiat pe un termen determinat sau nedeterminat, convenit de părţi şi inclus în
contract şi ca una din condiţii.
Durata contractului se determină de către părţi cu luarea în consideraţie a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra
cărora s-a convenit.
Legea admite posibilitatea încheierii contractului pe un termen nedeterminat sau de lungă durată. Dacă durata nu este
determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare dintre părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de 1 an.
Dacă nici una dintre părţi nu exercită dreptul de reziliere, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.
Preţul în contractul de franchising are un caracter specific. Potrivit CC RM, franchiseeul are obligaţia să plătească o sumă de
bani a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o fracţiune din volumul de vânzări care să corespundă cu contribuţia programului
de prestare a franchisei la volumul de vânzări.
Plata iniţială unică se acordă pentru dreptul de folosire a mărcii pe teritoriul determinat, precum şi pentru compensarea
cheltuielilor efectuate de franchiser, inclusiv pentru instruirea personalului şi consultaţii.
Royalty reprezintă recompense periodice proporţionale indicilor de activitate, convenite între părţile la contract.
Cuantumul şi formele plăţilor, modul şi termenele achitării lor se stabilesc în contractul de franchising.
Modul de încheiere, modificare și reziliere a contractului
Conform alin.(2) art.8 al Legii 1334/1997, propunerea privind încheierea contractului de franchising trebuie să conţină:
 business-planul cu specificarea pentru producerea şi/sau comercializarea de produse (mărfuri), prestarea de servicii;
 dimensiunile procesului de producţie;
 cuantumul remunerării angajaţilor;
 veniturile prezumtive;
 cuantumul şi destinaţia investiţiilor suplimentare;
 alte condiţii, la cererea franchiserului sau a părţii denumite franchisee.
Potrivit art.1175 CC RM, la încheierea contractului, părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis şi complet despre
circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară în conformitate cu principiul
bunei-credinţe. Părţile sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale, inclusiv în cazul în care contractul nu se mai
încheie.
Părţile au dreptul, în mod egal, să ceară modificarea sau rezilierea contractului de franchising în următoarele cazuri:
 acordul comun;
 încălcarea clauzelor contractuale de către una din părţi;
 lichidare a unei părţi persoană juridică;
 faliment al unei părţi;
 pronunţare de către instanţa de judecată a unei hotărâri definitive privind nulitatea documentelor de constituire ale unei
părţi;
 deces al unei persoane de răspundere care reprezenta părţile la încheierea contractului;
 în alte cazuri prevăzute de legislaţie şi/sau de contract.
La expirarea contractului de franchising, precum şi la rezilierea lui, părţile sunt obligate să întrerupă activitatea de întreprinzător
şi, în decursul unei luni, să aducă faptul la cunoştinţa AGEPI.
În cazul continuării activităţii de întreprinzător după încetarea acţiunii contractului de franchising, părţile răspund cu profitul
obţinut şi cu taxele vamale neachitate de la data nevalabilităţii contractului până la data depistării acestei încălcări şi sunt supuse unei
penalizări în aceeaşi mărime. Sumele indicate se depun în cote egale la bugetul de stat şi la bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale.
Obligaţiile de bază ale franchiserului sunt următoarele:
 transmiterea documentelor tehnice şi comerciale, acordarea altei informaţii necesare franchiseeului pentru realizarea
drepturilor prevăzute de contract;
 instruirea franchisee şi salariaţilor lui în problemele ce ţin de realizarea drepturilor transmise;
 eliberarea franchisee licenţelor prevăzute de contract, asigurând perfectarea şi renovarea lor în ordinea stabilită;
 acordarea sprijinului tehnic şi consultativ permanent franchisee, inclusiv sprijinul în instruirea şi perfecţionarea salariaţilor;
 asigurarea înregistrării contractului de franchising, dacă contractul nu prevede altfel;
 controlul calităţii mărfurilor produse, serviciilor prestate, lucrărilor executate.
Potrivit art. 1173 CC RM, franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului o totalitate de bunuri incorporale, de
drepturi, mărci de producţie, de modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi organizării, precum şi
alte date sau cunoştinţe utile promovării vînzărilor.
Franchiserul este obligat, în plus, să protejeze programul comun de prestare a franchisei împotriva intervenţiilor unor terţi, să-l
perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine franchiseeul în activitatea acestuia prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională.
Obligaţiile de bază ale franchiseeului sunt următoarele:
 achitarea plăţilor în cuantumul, termenelor şi formei stipulate în contract;
 folosirea numelui, mărcii, desemnării comerciale etc. ale franchiserului în propria activitate în modul stabilit de contract;
 asigurarea corespunderii calităţii produselor fabricate, lucrărilor executate, serviciilor prestate, calităţii mărfurilor,
lucrărilor, serviciilor fabricate, executate nemijlocit de franchisee;
 respectarea instrucţiunilor şi indicaţiilor franchiserului;
 prestarea cumpărătorilor (clienţilor) serviciilor suplimentare, de care ei ar putea beneficia procurând, comandând mărfurile
(lucrările, serviciile) nemijlocit de la franchiser;
 să păstreze în taină secretele de producere ale franchiserului, precum şi alte informaţii comerciale, confidenţiale primite de
la el;
 la expirarea contractului s-au la rezilierea lui, să întrerupă activitatea de întreprinzător.
Potrivit art. 1174 CC RM, franchiseeul este obligat să plătească o sumă de bani a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o
fracţiune din volumul de vînzări care să corespundă cu contribuţia programului de prestare a franchisei la volumul de vînzări. El mai
este obligat să utilizeze programul de prestare a franchisei în mod activ şi cu diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure
bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură
nemijlocită cu scopul contractului.
În conformitate cu alin.(l) art.10 al Legii nr.1335/1997, la expirarea contractului de franchising, dacă clauzele lui nu au fost
modificate conform înţelegerii dintre părţi.
Încă o obligaţie comună a părţilor este înregistrarea contractelor care se referă la proprietatea intelectuală. Acest lucru are loc cu
respectarea stipulărilor Regulamentului privind înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la obiectele
de proprietate industrială, aprobat prin HG RM nr.612/2011.
 TEMA: DREPTUL SUCCESORAL
succesiunea constituie una dintre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate, care include transmiterea patrimoniului
unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice, juridice sau către stat şi reprezintă una dintre cele mai
importante instituţii ale legislaţiei civile.
Moştenirea poate fi de două feluri:
 testamentară – transmisiunea moştenirii are loc în virtutea voinţei celui care a lăsat moştenirea, manifestată prin testament;
 legală – transmiterea patrimoniului succesoral sau a unei fracţiuni din patrimoniu are loc în temeiul legii.
moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în lege, se aplică în cazul în
care:
 cel care a lăsat moştenirea nu a lăsat testament;
 a fost declarată nulitatea testamentului;
 succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
 succesorul testamentar este nedemn.
Termenul de moştenire în dreptul civil înseamnă transmiterea patrimoniului, a unei părţi din el sau a unor bunuri determinate
sau lucruri de preţ, care aparţineau persoanei decedate, unei sau mai multor persoane fizice sau statului. Acest termen desemnează şi
patrimoniul celui care lasă moştenirea, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care nu se sting odată cu moartea celui care lasă
moştenirea, dar sunt transmisibile în temeiul normelor dreptului succesoral.
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii:
 este o transmisiune pentru cauză de moarte prevede că succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice
sau declarării morţii ei de către instanţa de judecată. Transmiterea pentru cauză de moarte se deosebeşte de transmisiunea prin acte
între vii prin însuşi faptul morţii. Încetarea din viaţă a unei persoane poate fi fizic constatată ori judecătoreşte declarată, având în
vedere faptul că moartea declarată produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată.
 este o transmisiune universală – are ca obiect patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică (adică
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică şi care au aparţinut defunctului).
Nu se transmit prin moştenire (art. 1446 CC RM):
 drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului, întrucât au caracter viager sau sunt contractate ori născute, de
exemplu, dreptul la pensie;
 obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului şi cele născute din contracte încheiate (de exemplu,
obligaţiile antreprenorului).
 este o transmisiune unitară – patrimoniul este privit ca un tot unitar, adică nefracţionat. Transmisiunea acestuia prin
succesiune se realizează în mod unitar, adică după aceleaşi reguli, fără a se face vreo distincţie între bunurile succesorale după natura
ori provenienţa acestora.
 este o transmisiune indivizibilă – în cazul existenţei mai multor moştenitori şi dacă unul sau unii dintre ei renunţă la
moştenire, sau este nedemn, sau în cazul ineficacităţii unor legate, de aceasta vor profita ceilalţi succesibili în virtutea dreptului de
acrescământ.
Componentele ale raportului juridic de succesiune:
 obiect,
 subiect,
 conţinut.
Obiectul succesiunii îl constituie acţiunile sau inacţiunile îndreptate asupra patrimoniului succesoral. La decesul unei persoane
fizice, patrimoniul ei se transmite moştenitorilor. Fiind vorba de un patrimoniu, o universalitate de drepturi, ea cuprinde nu numai
drepturile, dar şi obligaţiile defunctului. Ansamblul de drepturi şi obligaţii al celui care a lăsat moştenirea şi care se transmite
moştenitorilor se numeşte patrimoniu succesoral.
Patrimoniul succesoral este alcătuit din două părţi:
 activul moştenirii, alcătuit din totalitatea drepturilor patrimoniale ale celui care lasă moştenirea. Din activul moştenirii fac
parte drepturile reale şi drepturile de creanţă, precum şi bunurile la care acestea se referă ale celui care lasă moştenirea;
 pasivul moştenirii, alcătuit dintr-o parte componentă a masei succesorale ce cuprinde datoriile şi sarcinile cu conţinut
economic al moştenirii.
Prin datorii succesorale înţelegem obligaţiile patrimoniale ale defunctului care există în patrimoniul succesoral la data
deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori, indiferent de izvorul apariţiei lor (contract, delict, lege).
Nu reprezintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea celui care lasă moşteniră, deci obligaţiile a căror executare
depinde de calităţile personale ale defunctului (obligaţia de întreţinere datorată în calitate de rudă sau de soţ şi obligaţiile izvorâte din
contractele încheiate intuitu personae, cum ar fi: contractul de muncă sau de mandat). Aceste obligaţii nu se transmit prin succesiune,
dar sunt opozabile moştenitorilor.
Prin sarcini ale moştenirii, înţelegem obligaţiile care apar pentru moştenitor în momentul deschiderii succesiunii, sau după,
independent de voinţa defunctului sau din voinţa lui. Aceste sarcini se nasc fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă moştenirea.
La ele se referă: cheltuielile de înmormântare, cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, plata legatelor cu titlu
particular.
Subiecţii dreptului de moştenire sunt:
 persoana care lasă moştenirea – este persoana decedată (defunctul) sau declarată de către instanţa de judecată moartă,
al cărui patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte de cujus, prescurtare a formulei romane is de cujus
successione agitur (cel despre a cărui moştenire este vorba). persoanele care dobândesc succesiunea – persoanele care dobândesc în
temeiul legii, în tot sau în parte, patrimoniul lăsat moştenire se numesc moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi. Calitatea de
moştenitor o poate dobândi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu, cetăţenie.
Conform alin.(l) lit.b) art. 1433 CC RM, pot fi moştenitori, în cazul succesiunii legale:
a) persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea
b) copiii celui ce a lăsat moştenirea, concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia –
c) Statul, potrivit legii sau potrivit dispoziţiilor testamentare, poate dobândi bunurile lăsate de cel care lasă moştenirea
d) În calitate de moştenitor pot apărea şi persoanele juridice, numai în cazul în care există testament în acest sens.
Legislaţia civilă prevede că nu poate fi succesor persoana care a decedat înaintea defunctului sau concomitent cu el –
„comorienţii” (art. 1441 CC RM).
Capacitatea succesorală. Pentru a putea moşteni, persoana trebuie să întrunească două condiţii, şi anume:
 să existe la momentul deschiderii succesiunii,
 să nu fie nedemnă de a succede.
Pot fi moştenitori:
 în cazul succesiunii testamentare , persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui care a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui care a lăsat moştenirea şi s-au născut vii după decesul
acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul
decesului celui ce a lăsat moştenirea:
 în cazul succesiunii legale , persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui care a lăsat moştenirea,
precum şi copiii celui care a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia.
Au capacitate succesorală numai persoanele care „se află în viaţă” în momentul morţii celui care a lăsat moştenirea . Nu
au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii şi persoanele juridice care au încetat să
mai aibă fiinţă.
Nu pot fi moştenitori persoanele fizice care nu mai sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii, şi anume:
 copilul născut mort,
 predecedaţii,
 comorienţii,
 codecedaţii.
Nedemnitatea succesorală. Capacitatea succesorală este o stare juridică stabilită de lege, care atrage după sine sancţiunea
civilă a decăderii din dreptul de a moşteni faţă de persoana care ar fi avut vocaţie succesorală.
Succesorul testamentar sau legal poate fi declarat nedemn, dacă:
 a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat
moştenirea, dacă aceste circumstanţe sunt constatate de instanţa de judecată;
 a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la
succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt
restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la
executarea obligaţiei de întreţinere a celui care a lăsat moştenirea . Circumstanţele menţionate trebuie să fie constatate prin hotărâre
judecătorească. Acţiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului nedemn din dreptul la succesiune are
consecinţe patrimoniale, în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Reprezentarea persoanei declarate nedemne nu se admite.
Deschiderea succesiunii (momentul, data și locul)
Potrivit CC RM, succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa de
judecată. Moartea unei persoane fizice este un fapt juridic care face, ca la data survenirii lui, patrimoniul celui decedat să se
transmită, după anumite reguli, unor persoane fizice în viaţă sau persoanei juridice în fiinţă.
Simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are efect pentru deschiderea moştenirii, pentru că cel
dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.
Conform prevederilor alin.(3) art.52 din CC RM, ziua morţii persoanei declarate decedate se consideră ziua la care hotărârea
judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă persoana dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie
de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident şi este declarată decedată, instanţa de judecată poate
să declare ca dată a decesului ziua morţii prezumate.
Din punct de vedere juridic, deschiderea succesiunii presupune cercetarea şi analiza a două aspecte foarte importante:
1) momentul deschiderii succesiunii – se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii acestuia (alin. (2) art. 1440 CC RM).
2) locul deschiderii succesiunii – este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este
cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Conform alin.(l) art.30 CC RM, domiciliul este locul unde un cetăţean îşi are
locuinţa sa statornică sau principală.
Locuinţă statornică înseamnă locul permanent de trai, unde s-a stabilit persoana în virtutea condiţiilor de viaţă.
Locuinţa principală se stabileşte în cazul în care persoana fizică, în virtutea diferitor factori, are domiciliu în mai multe locuri.
Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atâta timp cât nu şi-a stabilit un altul. Cât priveşte minorii, înfiaţii sau persoanele
aflate sub tutelă, aceştia îşi au domiciliul la casa părinţilor, înfietorilor sau tutorilor lor.
Succesiunea legală
Transmisiunea succesorală legală este bazată pe relaţiile de rudenie dintre cel ce lasă moştenirea şi moştenitorii săi. Prin
rudenie se înţelege existenţa legăturii de sânge bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun (art.45 Codul familiei RM). Rudenia este de două feluri:
 rudenie în linie directă (dreaptă) – este descendentă şi ascendentă. Rudenia în linie dreaptă se stabileşte după numărul
naşterilor;
 rudenie în linie colaterală – se stabilește după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude (persoana pentru care
se stabileşte rudenia) până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă (persoana faţă de care se stabileşte
rudenia).
Luând în consideraţie persoana celui care lasă moştenirea şi în funcţie de apropierea sau depărtarea de el a rudelor sale,
legiuitorul a stabilit o anumită ordine de chemare la moştenire, instituind două criterii tehnico-juridice, şi anume:
 clasa de moştenitori – reprezintă grupul de rude ale celui care lasă moştenirea, chemate la moştenire într-o anumită ordine
faţă de alte grupuri de rude dintr-o altă clasă de moştenitori. Prin art. 1500 din CC RM sunt stabilite 3 clase de moştenitori legali;
 gradul de rudenie – este distanţa dintre două rude, măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor
intervenite.
Clasa I de moştenitori legali. Moştenitori de clasa I, chemaţi la moştenire, sunt descendenţii (fiii şi fiicele celui care a lăsat
moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii,
înfietorii) celui care a lăsat moştenirea (alin.(l) lit.a) art.1500 CC RM).
Din categoria descendenţilor, fac parte:
 copiii din căsătoria celui care lasă moştenirea, inclusiv copilul conceput la momentul deschiderii moştenirii, dacă se va
naşte viu, indiferent de faptul că ulterior a decedat şi indiferent de termenul în care s-a aflat în viaţă;
 copiii celui care lasă moştenirea din afara căsătoriei, dacă în privinţa lor este stabilită paternitatea, în condiţiile legii;
 copiii înfiaţi, în conformitate cu legea.
Clasa II de moştenitori legali. Din clasa II de moştenitori legali, conform alin.(l) lit.b) art. 1500 CC RM, fac parte colateralii
privilegiaţi (fraţii şi surorile celuia despre a cărui moştenire este vorba) şi ascendenţii ordinari (bunicul şi bunica celuia despre a
cărui moştenire este vorba atât din partea tatălui, cât şi din partea mamei).
 În categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora până la
gradul IV de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoţi şi strănepoţi de frate (soră).
 Ascendenţii ordinari. Din această categorie, fac parte bunicii, atât din partea tatălui, cât şi din partea mamei, ai celui
care a lăsat moştenirea, precum si străbunicii acestuia la infinit.
Clasa III de moştenitori: colateralii ordinari – cuprinde unchii, mătuşile celui care lasă moştenirea.
Şi în cazul colateralilor ordinari este indiferent dacă rudenia dintre aceştia şi defunct este din căsătorie, din afara căsătoriei sau
din adopţie.
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celuia care lasă moştenirea la care moştenitorii au dreptul în virtutea legii,
împotriva voinţei defunctului manifestată prin dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte.
Caracterele juridice ale rezervei succesorale sunt:
 rezerva este o parte a moştenirii, deci are caracter succesoral, ce se atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei
defunctului;
 rezerva are caracter imperativ. Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege,
neputând fi modificate prin voinţa celuia care lasă moştenirea;
 rezerva are caracter propriu. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data
deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la defunct prin succesiune;
 dreptul la rezervă în natură. Întrucât rezerva este o parte din moştenire, moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în
natură, ci nu sub forma echivalentului în bani. Ei îşi valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanţe, ci în
calitate de proprietari (coproprietari) în indiviziune de bunuri. Dacă prin testament se aduce atingere rezervei, ea va trebui reîntregită
în natură, iar nu prin echivalent bănesc;
 rezerva are caracter colectiv. În cazul în care există o pluralitate de moştenitori rezervatari – de ex., doi fii – rezerva lor se
determină şi se atribuie în mod global, colectiv;
 rezerva este indisponibilă.
Succesiunea testamentară
Prin moştenirea testamentară se recunoaşte dreptul oricărei persoane de a dispune liber pentru cauză de moarte, prin
manifestarea ultimei voinţe, de totalitatea bunurilor sale sau de o parte din ele. Moştenirea testamentară are prioritate faţă de
moştenirea legală, cea din urmă având doar o funcţie de suplinire, normele ei fiind aplicabile în cazul în care persoana nu a dispus
prin testament cu privire la bunurile sale sau o parte din ele au rămas netestate. Testamentul constituie un act juridic prin care o
persoană poate dispune pentru cauză de moarte.
Testamentul are următoarele caractere juridice:
 testamentul este un act juridic, care consemnează o manifestare de voinţă a testatorului cu intenţia de a produce efecte
juridice. Testatorul, folosind forma juridică a testamentului, va putea dispune pentru cauză de moarte de toate bunurile sale sau de o
parte din ele. Pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege pentru orice act juridic,
precum şi cele speciale, de formă, pentru fiecare fel de testament;
 testamentul este un act juridic unilateral, deoarece exprimă o singură voinţă a testatorului, generatoare de efecte juridice,
indiferent de manifestarea de voinţă a viitorilor moştenitori;
 testamentul este un act juridic cu titlu gratuit;
 testamentul este un act juridic personal, nefiind susceptibil de a fi încheiat prin reprezentant şi nici nu pot dispune 2
persoane printr-un singur testament;
 testamentul este un act juridic solemn, pentru a produce efecte juridice, voinţa testatorului trebuie să fie exprimată în una
din formele prevăzute de lege;
 testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, deoarece produce efecte juridice doar odată cu decesul testatorului;
 testamentul este un act juridic revocabil, testatorul dispunând de dreptul de a reveni oricând asupra conţinutului acestuia,
de a-1 modifica ori de a-1 revoca.
Formele testamentului.
Conform art. 1458 CC RM, testamentul poate fi întocmit în una din următoarele forme de testament:
 olograf – este un testament scris în întregime personal, datat şi semnat de testator (lit.a) art. 1458 CC RM).
 autentic – este actul juridic autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial.
 mistic – testatorul poate întocmi testamentul mistic (secret), fără a permite altor persoane, inclusiv notarului, de a lua
cunoştinţă de conţinutul acestuia. Legatul – este o dispoziţie testamentară cuprinsă într-un testament, prin care testatorul
împuterniceşte pe unul sau mai mulţi moştenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje patrimoniale, fără să o
desemneze în calitate de moştenitor (art. 1486 CC RM).
Modificarea şi revocarea testamentului.
Testamentul, fiind un act juridic personal şi revocabil, poate fi oricând modificat sau revocat, fără a invoca motivele acestei
decizii şi fară a înştiinţa moştenitorul testamentar sau legatarul despre aceasta. Art. 1465 CC RM precizează că testamentul poate fi
modificat prin:
 întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului
testament;
 depunerea unei cereri la notar;
 distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Revocarea sau modificarea testamentului poate avea loc prin depunerea în acest sens a unei cereri la notar. Pentru valabilitate,
această cerere trebuie să fie autentificată notarial. Testamentul olograf poate fi revocat prin nimicirea materială sau rupere a
testamentului. Dacă este întocmit în mai multe exemplare, testamentul olograf se va considera revocat atunci când vor fi distruse
toate exemplarele. Distrugerea testamentului olograf poate fi executată, de regulă, numai de către testator. Dacă testamentul a fost
distrus de către o altă persoană, cu ştirea testatorului, acesta se va considera revocat. În cazul în care testamentul olograf a fost distrus
ori dosit, fără ştiinţa testatorului sau după moartea acestuia, fie printr-un caz de forţă majoră, moştenitorul testamentar sau legatarul
va putea să dovedească prin orice mijloc de probă, inclusiv prin proba cu martori, existenţa şi cuprinsul testamentului, faptul
distrugerii, pierderii sau ascunderii şi că acest act de ultimă voinţă întruneşte cerinţele de fond şi de formă prevăzute de lege.
Executorul testamentar este obligat:
 să asigure paza patrimoniului succesoral;
 să administreze patrimoniul succesoral;
 să execute legatele;
 să urmărească debitorii moştenirii.
Executorul testamentar este în drept:
 să refuze în orice moment executarea testamentului;
 are dreptul la compensarea, din contul averii succesorale, a cheltuielilor de păstrare şi administrare a bunurilor.
Caducitatea şi nulitatea testamentului.
 Testamentul devine caduc în cazul în care unica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea
testatorului; însă, în cazul în care testamentul este întocmit sub condiţie sau cu sarcină, el poate deveni caduc, dacă moştenitorul a
decedat după deschiderea moştenirii, nereuşind să realizeze condiţia sau sarcina, sau dacă nu a survenit evenimentul de care depindea
transmiterea moştenirii.
 Testamentul întocmit în favoarea unei persoane juridice va fi caduc, dacă la data deschiderii moştenirii persoana
juridică va fi desfiinţată şi radiată din Registrul de Stat.
 Pentru ca testamentul să devină caduc, bunul testat trebuie să dispară în
 Testamentul devine caduc în partea în care încalcă rezerva succesorală. Caducitatea testamentului nu survine, dacă
moştenitorii rezervatari au decedat până la deschiderea moştenirii, nu au acceptat sau au renunţat la ea, sau au fost recunoscuţi
nedemni. Dat fiind faptul că caducitatea testamentului operează de drept, ea nu urmează a fi constatată prin hotărâre judecătorească
decât în caz de litigiu, hotărâre care va avea efect declarativ.
 Declararea nulităţii testamentului poate fi în termen de 1 an de la data deschiderii moştenirii. Testamentul poate fi
declarat nul în baza temeiurilor generale de nulitate aplicabile actelor juridice, precum şi în cazul încălcării condiţiilor speciale de
validitate a unei anumite forme de testament.
 Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului pe motiv că a fost testat bunul altuia, fiind de fapt o acţiune de
revendicare, poate fi înaintată în termenul general de prescripţie. Succesorii, creditorii şi alte persoane interesate pot invoca
declararea nulităţii altor acte juridice încheiate până la deces între cel care a lăsat moştenirea şi terţe persoane pe calea acţiunii oblice.
Dacă nulitatea actului juridic este prescriptibilă, se aplică regulile generale de prescripţie sau după caz, termenele speciale de
prescripţie stabilite de CC RM.
Acceptarea şi renunţarea la succesiune
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii, ea nu are caracter
definitiv şi obligatoriu. CC RM reglementează principiul libertăţii acceptării moştenirii: nimeni nu poate fi obligat să
accepte o moştenire ce i se cuvine. Succesorul are dreptul de a alege – drept de opţiune succesorală – între consolidarea
(confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acestui titlu prin renunţarea la moştenire.
Dreptul de opţiune succesorală este un drept subiectiv care ia naştere în persoana moştenitorilor cu vocaţie succesorală, de la
deschiderea moştenirii.
Actul juridic de opţiune succesorală reprezintă acel act juridic civil, prin care titularul dreptului subiectiv de opţiune
succesorală îşi manifestă voinţa în sensul acceptării sau renunţării la succesiune. Actul de opţiune succesorală, după natura
juridică, este un act juridic:
 unilateral, deoarece exprimă manifestarea de voinţă a unei singure persoane, acea a moştenitorului.
 voluntar, deoarece nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine.
 irevocabil, dacă se referă la acceptarea succesiunii prin depunerea declaraţiei de acceptare a moştenirii la notar şi,
dimpotrivă, revocabil în cazul acceptării moştenirii prin intrare în posesiune
 declarativ de drepturi, deoarece efectele sale se produc retroactiv de la data deschiderii moştenirii, deşi acceptarea s-a
făcut mai târziu, dar în termen, iar în caz de renunţare se consideră că moştenitorul nu a fost niciodată moştenitor. Prin acceptare,
drepturile şi obligaţiile asupra moştenirii dobândite din momentul deschiderii ei se consolidează retroactiv, iar în caz de renunţare,
renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, devenind retroactiv persoană străină de moştenire;
 cu titlu gratuit, dat fiind faptul că moştenirea se transmite moştenitorilor cu titlu gratuit;
 indivizibil, deoarece exercitând dreptul de opţiune, succesorul trebuie să se pronunţe unitar cu privire la dreptul său
succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moştenirii şi renunţarea la rest.
 nesusceptibil de modalităţi, deoarece opţiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiţie, deci trebuie să fie
un act juridic neafectat de modalităţi.
Circumstanţele temeinice de prelungire a termenului de acceptare a succesiunii:
 starea de invaliditate a succesorului,
 îngrijirea unui membru bolnav al familiei,
 aflarea în străinătate sau în rândul forţelor armate,
 tăinuirea faptului deschiderii succesiunii de către ceilalţi moştenitori etc.
Nu constituie motive temeinice de admitere a acţiunii:
 necunoaşterea dispoziţiilor legale incidente,
 lipsa de timp pentru depunerea cererii,
 necunoaşterea componenţei patrimoniului succesoral ş.a.
Instanţa de judecată va stabili dacă moştenirea pentru care se solicită prelungirea termenului nu a fost acceptată de către alţi
moştenitori sau dacă nu a fost transmisă în patrimoniul statului. În dispozitivul hotărârii se va indica termenul cu care se prelungeşte
posibilitatea de acceptare a succesiunii, ce nu poate depăşi 6 luni. În acest interval, persoana îndreptăţită va dispune de dreptul de a se
adresa la biroul notarial pentru a accepta moştenirea şi a primi certificatul de moştenitor legal sau testamentar. Dacă moştenirea a fost
acceptată de cel puţin încă un moştenitor, instanţa va soluţiona şi litigiul cu privire la recunoaşterea dreptului de proprietate şi
stabilirea cotei-părţi ideale, iar la cerere, patrimoniul succesoral se va partaja. În cazul în care instanţa refuză prelungirea termenului
de acceptare, moştenirea se transmite succesorilor care au acceptat moştenirea în termen, iar dacă ceilalţi succesori au renunţat la
moştenire, sunt decăzuţi din dreptul de a moşteni sau nu sunt alţi moştenitori, moştenirea devine vacantă şi se transmite statului.
Moştenitorul îşi poate manifesta voinţa de acceptare a moştenirii prin două modalităţi, şi anume:
 prin depunerea declaraţiei de acceptare a moştenirii la notarul de la locul deschiderii moştenirii;
 prin intrarea în posesiunea patrimoniului succesoral.
Renunţarea la moştenire trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii speciale de fond:
a) renunţarea la moştenire este expresă, neputând fi dedusă, de regulă, din fapte materiale sau acte juridice conexe,
precum acceptarea moştenirii. Acest caracter este consacrat de dispoziţiile art. 1526-1537 CC RM. Renunţarea la moştenire este
expresă şi, în consecinţă, nu poate fi prezumată;
b) renunţarea la moştenire produce efecte juridice, numai dacă succesorul nu a acceptat anterior moştenirea . Este lipsită
de eficacitate renunţarea la moştenire, realizată după acceptarea moştenirii, întrucât actul de opţiune succesorală, în principiu, este
irevocabil;
c) ca şi acceptarea moştenirii, renunţarea este un act juridic indivizibil, astfel încât succesorul nu poate renunţa la o parte
a moştenirii, acceptând o altă parte a sa. Această condiţie este prevăzută în alin.(l), (2) art.1527 CC RM, nu se permite renunţarea
parţială la succesiune sau acceptarea parţială a succesiunii, sub condiţie sau sub un termen anumit. Dacă moştenitorul renunţă la o
parte din moştenire sau formulează o anumită condiţie, se consideră că renunţă la moştenire;
d) renunţarea trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu titlu gratuit .
Problema în ceea ce priveşte acceptarea şi renunţarea la succesiune constă în valoarea juridică a faptului renunţării la succesiune
în cazul când acceptarea acesteia a avut loc prin depunerea la notar a cererii de acceptare a succesiunii si în cazul acceptării
succesiunii prin intrarea de fapt în posesiunea bunurilor succesorale. Potrivit alin.(l) art.1526 CC RM, moştenitorului îi este rezervat
dreptul de a renunţa la succesiune chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare de fapt în posesiune. În schimb, potrivit art. 1535 CC
RM, nu se admite renunţarea la succesiune după ce moştenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii succesiunii declaraţia de
acceptare a moştenirii.
Legalizarea dreptului succesoral și partajul masei succesorale
partajul averii succesorale se face prin acordul moştenitorilor după primirea certificatului de moştenitor. Cercul moştenitorilor
şi cotele moştenite din averea succesorală devin clare numai după eliberarea certificatului de moştenitor. În mare parte, certificatul de
moştenitor atestă un drept colectiv al moştenitorilor asupra drepturilor ce fac parte din masa succesorală, fiecare cu dreptul său
asupra unei cote-părţi. Nu este exclusă situaţia în care, potrivit testamentului, se repartizează fiecărui moştenitor câte un bun aparte.
Partajul reprezintă un act voluntar, care poate fi încheiat între moştenitori, dacă aceştia doresc să redistribuie altfel averea
dobândită prin moştenire. Acordul de partaj voluntar se încheie, de regulă, îndată după eliberarea certificatului de moştenitor. În lipsa
acordului dintre moştenitori, partajul poate fi efectuat prin intermediul instanţei de judecată. Acordul de partaj succesoral se încheie
după eliberarea certificatului de moştenitor, dar până la înstrăinarea unei cote de către unul dintre moştenitori. Beneficiarul unei cote
de la moştenitor nu dobândeşte şi dreptul de substituire a acestuia la actul de partaj succesoral.
 TEMA: CONTRACTUL PRIVIND PACHETUL DE SERVICI DE CALATORIE TEMA: CONTRACTUL DE DEPOZIT
Prin contract privind pachetul de servicii de călătorie un profesionist (organizator) se obligă să ofere celeilalte părți (călător) un Prin contract de depozit o parte (deponent) se obligă să predea pentru păstrare, pe o perioadă determinată
pachet de servicii de călătorie, iar călătorul se obligă să plătească organizatorului prețul convenit al pachetului. sau nedeterminată, bunul mobil celeilalte părți (depozitar), iar depozitarul se obligă să păstreze bunul mobil și să-l restituie la cerere

Caracterele: Caracterele

 Comutativ- organizatorul se obligă să ofere călătorului ,, un pachet de servici de călătorie,, - Oneros- dar si gratuit ( depozitul reprezintă un act dezinteresat prin faptul că
 Consensual- nu cere o formă specială (contractul va fi valabil inchieat prin simplu acord de voință al patrimoniul depozitarului care ofeă serviciul nu se micșorează.
părților exprimat in scris) - Sinalagmatic- obligația de a păstra bunul este corelativă și interdepedentă cu
 Oneros- călătorului i se acordă un complex de servici turistice în formă de produs unic , iar organizatorul obligația deponentului de a achita remunerația
călătoriei primește costul prestațiilor convenite - Comutativ- deoarece părțile cunosc din momentul incheiri lui intinderea
 Sinalagmatic- părțile contractului sunt obligate reciproc și corelativ. drepturilor și obligaților și acestea nu depind de un eveniment viitor și incert.
- Intuitu personae –persoana depozitarului necesită o incredere spoită din partea
deponentului .
Elementele

 Subiecții: agenţie de turism (denumită, de asemenea, detailist) – persoană fizică sau juridică care vinde sau
oferă spre vînzare servicii turistice proprii sau contractate de la alţi furnizori, precum şi pachete de servicii
turistice stabilite de turoperator.Turoperator (denumit, de asemenea, organizator) – persoană fizică sau
juridică care organizează pachete de servicii turistice şi le vinde sau le oferă spre vînzare direct sau prin
intermediul unei agenţii de turism;Călătorul- persoana fizică care se deplasează in orice loc , altul decit
locul de reședință, pe o durată de cel putin 24 ore și in alt scop decit desfășurarea unei activităti remunerate
la locul vizitat .
 Obiectul- pachetul turistic , produsul turistic , servici turistice.
 Prețul- echivalentul bănesc al servicilor care urmează sa fie prestate , este un factor indispenasbil. voucher
turistic - document de însoţire a turistului, excursionistului (grupului de turişti, de excursionişti), care
confirmă programul de şedere sau asistenţa ce ţine de excursii şi efectuarea plăţii pentru serviciile notificate
în el
obligaţii ale turistului:
- să respecte prevederile contractului (art.20 al Legii 352/2006);
- să plătească comision de rezoluțiune (alin.(1) art.1140 CCRM);
- să respecte legislaţia ţării de aflare temporară, obiceiurile şi tradiţiilelocale;
- să respecte regulile vamale, regulile de trecere a frontierei destatşitermenul de şedere legal;
- să repare toate prejudiciile aduse agentului economic în cazul încălcăriiclauzelor contractului de servicii
turistice;
- să repare prejudiciile aduse ţării de aflare temporară;
Varietățile contractului:
Elementele
- Subiecții:Deponent- orice persoana fizică sau juridică inzestrată cu capacitatea de
a încheia acte de administare (proprietarului bunului ). Depozitar- persoanele
insestare cu capacitatea deplină de exercițiiu in calitate depozitar profesionist pot
activa doar societatile comerciale , intreprinzatorii individuali .
- Obiectul juridic- servicile depozitarului de asigurare a păstrării bunului
- Obicetul material – bunurile transmise spre păstrare. ( banii, documentele ,
testamente , titluri de valoare )
- Prețul- ( poate fii cu titlu gratuit sau oneros ) pretul este numit remunerație.
- Termenul- poate fii incheiat pe termen nedetarminate sau deteminat
Obligațile depozitarului :
- Păstrarea bunului pe toata durata contractului ( evitarea furtului , detiorării , reducerea valorii bunului)
- Să se ingrijească de intergritatea bunului ca de propriul bun.
- Obligațile deponentului:
- Să transmită bunul spre păstrare in modul stabilit de contract.
- Să achite remunerația pentru păstrarea bunului
- La incetarea contractului este obligat să ridice bunul păstrat.

Drepturile turistului:
 Depozitul hotelier- Persoana care oferă servicii de cazare (hotelier) răspunde, potrivit regulilor privind
răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse
de client în hotel.
- la informaţie despre toate condiţiile ce se referă la călătorie, odihnă, tratament etc., inclusiv şi condiţiile de
conduită şi regulilespeciale din ţara de aflare
- de a cere prezentarea proiectului contractului cu toate condiţiile obligatorii şi contractul-model;
(2) Sînt considerate ca fiind aduse în hotel:
- la toate chitanțele, bonurile și biletele necesare, etc
- de a cesiona drepturile cu privire la contractul respectivunui terţ
a) bunurile clientului aflate în hotel pe perioada cazării acestuia;
Obligaţii ale organizatorului călătoriei sauagenţiei de turism:
b) bunurile clientului aflate în afara hotelului pentru care hotelierul, un membru al familiei lui ori un prepus al hotelierului își asumă
obligația de supraveghere pe perioada cazării clientului;
- -să încheie contracte conform modelului aprobat şi să elibereze vouchereturistice;
- să presteze în totalitate serviciile prevăzute în contract;
- să repare prejudiciile cauzate turiştilor în cazurile de încălcareaclauzelor contractului;
c) bunurile clientului aflate în hotel sau în afara acestuia pentru care hotelierul, un membru al familiei lui ori un prepus al hotelierului
- să păstreze confidenţialitatea numelor şi adreselor clienţilor lor, cuexcepţiile prevăzute de legislaţie;
își asumă obligația de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.
- -să asigure exploatarea durabilă şi conservarea patrimoniului turistic, precum şi protecţia mediului.

(3) Hotelierul răspunde și pentru vehiculele clienților lăsate în garajul sau în parcarea hotelului, precum și pentru bunurile care, în
Rezoluțiunea
mod obișnuit, se găsesc în acestea.

1) Rezoluțiunea la initiativa călătorului

 Depozitul sechestrului convențional - Sechestrul convențional este depozitul în baza căruia persoanele
remit un bun mobil sau imobil în litigiu unui terț, care se obligă să-l restituie, după terminarea procesului,
celui care are drept asupra lui.
În orice moment inainte de a incepe călătoria , călătorul este in drept să ceară rezoluțiunea contractului, este unul din cazuri in care
legea admite refuzul unilateral de executare a obligaților.Călătorul poate fi obligat să achite comision( in functie de perioada de timp
dintre momentul declarării rezoluțiuni și inceputul călătoriei , costul căătoriei, venitul pe care organizatorul lar fi obtinut )

2) Rezoluțiunea din initiativa organizatorului. Organizatorul are dreptul la rezoluțiune înainte de începerea
călătoriei în cazul în care:

1) numărul de persoane înscrise pentru participarea la pachetul respectiv este mai mic decît numărul minim stabilit în contract, iar
organizatorul îl înștiințează pe călător cu privire la rezoluțiune în termenul stabilit în contract, dar nu mai tîrziu de:

a) 20 de zile înainte de începerea călătoriei, în cazul călătoriilor care durează mai mult de 6 zile;

b) 7 zile înainte de începerea călătoriei, în cazul călătoriilor care durează între 2 și 6 zile;

c) 48 de ore înainte de începerea călătoriei, în cazul călătoriilor care durează mai puțin de 2 zile; sau

2) organizatorul nu poate executa obligațiile contractuale din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare și îl înștiințează pe
călător cu privire la rezoluțiune, fără întîrziere și înainte de începerea călătoriei.

În cazul în care declară rezoluțiunea în temeiul alin. (7), organizatorul este obligat să restituie călătorului toate plățile efectuate
pentru pachet, dar nu este ținut la plata unor despăgubiri suplimentare.