UNIVERSITATEA DANUBIUS GALATI

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Studentă: RĂȘCANU GEORGIANA-CIG IF ANUL II

REFERAT CONTRACTELE ECONOMICE

CAP. I. Aspecte privind aplicarea legii civile

CAP.II. Contractul – obligații comerciale

CAP.III. Tipologia contractelor

Contractul de vânzare
Contractul de mandat
Contractul de comision
Contractul de consignaţie
Contractul de agenţie
Contractul de intermediere
Contractul de locaţiune

CAP. IV. Particularităţi privind anumite tipuri de contracte:

1.Contractul de franciză
2. Contractul de leasing

CAP. I. Aspecte privind aplicarea legii civile

Contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic.
 Contractul economic are rolul de a reglementa realizarea producției în cantitățile, calitatea și
termenele stabilite, precum și raporturile financiare dintre unitățile socialiste, cu respectarea costurilor
și a celorlalți indicatori economici și financiari, în conformitate cu prevederile planului nțtional unic,
în vederea înfăptuirii obiectivelor prevazute pentru dezvoltarea economico-socială și a satisfacerii
cerințelor activității de export și cooperare economică internațională.
Prin conținutul și funcțiile sale, contractul economic constituie un instrument de bază în activitatea de
planificare și de realizare a prevederilor înscrise în planul național unic de dezvoltare economico-
socială.

Contractele economice se încheie prin acordul părților, pe baza și în executarea sarcinilor ce

revin unităților socialiste din planul național unic de dezvoltare economico-socială, și vor trebui, după
caz, să cuprindă, în principal:
a) identificarea unităților socialiste contractante și a persoanelor împuternicite să semneze contractul;
b) durata de executare a obligațiilor contractuale, prin determinarea cantității, stabilirea condițiilor de
calitate și receptie, adaptările și îmbunătățirile constructive și tehnologice ce trebuie aduse
produselor;
c) defalcarea cantitativă pe termene calendaristice de executare, eșalonate pe ani și trimestre;
d) prețurile și tarifele în vigoare la data încheierii contractului, aprobate de organele în drept; prețurile
și tarifele se vor putea stabili, în condițiile legii, și la o dată ulterioară încheierii contractului, urmând
ca prima livrare sau prestare să se facă pe baza prețului sau tarifului aprobat;
modalitatea de plata;
e) modalitățile de efectuare a probelor tehnologice, formele de asistență tehnică și regimul de
garanții;
f) condștiile de ambalare, marcare, etichetare și expediție, relațiile de transport optimizate;
g) raspunderile contractuale ale parților;
h) orice alte clauze necesare executării întocmai a obligațiilor asumate prin contract.

CAP.II. Contractul – obligații comerciale

A.. Este cu titlu oneros: fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unui avantaj material ca
urmare a implicării sale în raportul juridic comercial. Caracterul oneros este de esenţă comercială
pentru că finalitatea comerţului este profitul.
 B. Este un contract comutativ. Atât drepturile cât şi întinderea obligaţiilor pe care le
generează acest tip de contract sunt de la început certe, determinate. Fiecare dintre parteneri se
obligă faţă de celălalt în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la executarea şi întinderea obligaţiilor
asumate.

Caracterul comutativ este numai de natura acestui contract nu şi de esenţa sa. Există contracte
comerciale care conţin elemente aleatorii: contractul de asigurare şi reasigurare creează drepturi şi
obligaţii supuse unei condiţii ce presupune un risc; contractul de societate are un dublu caracter
aleatoriu: părţile nu ştiu dacă vor obţine un câştig, şi dacă îl vor obţine, nu-i vor şti întinderea.

C. Este un contract sinalagmatic. El generează drepturi şi obligaţii reciproce, interdependente

între părţi. Fiecare dintre parteneri este concomitent creditor şi debitor al celuilalt cocontractant. Spre
deosebire de alte contracte pe care le găsim în Codul civil care se împart în sinalagmatice perfecte şi
imperfecte, contractele comerciale sunt sinalagmatice perfecte.

D. Este un contract consensual. Este suficient acordul de voinţă al părţilor. Există şi excepţii:

– contractul de gaj comercial cu sau fără deposedare este un contract real;

– contractul de societate este uneori un contract solemn.

Pentru a dovedi existenţa unui contract comercial uneori este prevăzută în lege cerinţa unui
înscris,în acest caz contractul are o existenţă autonomă faţă de înscris. Chiar dacă existenţa înscrisului
este obligatorie, la naşterea raportului juridic, contractul odată format există independent de înscris.
Dovada drepturilor şi obligaţiilor se poate face, potrivit principiului probei libere prin orice mijloc de
probă. Obligaţia există independent de existenţa înscrisului.

De cele mai multe ori părţile, fără ca legea să le impună fac acte scrise și creează consecinţe
juridice :

– înscrisurile premergătoare facerii contractului scris sunt socotite nule şi neavenite dacă nu sunt
încorporate în înscrisul constatator al contractului;

– acordurile de modificare ale contractului scris sunt valabile numai dacă sunt consemnate tot printr-
un înscris.

E. Contractul comercial este un fapt de comerţ si constituie întotdeauna un act de comerţ în

sens subiectiv şi pentru că are cauză comercială, speculativă. Pe cale de consecinţă probaţiunea
obligaţiilor născute din el este supusă regulilor stabilite de legea comercială.
 În dreptul civil obligaţiile iau naştere atât din acte juridice, cât şi din fapte juridice. Actele
juridice sunt izvoare voluntare de obligaţii. Cel mai important izvor voluntar de obligaţii
este contractul (convenţia).

În dreptul civil încheierea contractelor are la bază principiul libertăţii contractuale sau al
autonomiei de voinţă unde părţile îşi manifestă liber voinţa în ce priveşte încheierea, modificarea,
transmiterea şi stingerea unor drepturi şi obligaţii. Părţile contractului comercial sunt libere să aleagă
cu cine contractează şi care este întinderea drepturilor şi obligaţiilor.

CAP.III Tipologia contractelor

Contractul de vânzare
Contractul de mandat
Contractul de comision
Contractul de consignaţie
Contractul de agenţie
Contractul de intermediere
Contractul de locaţiune

Se disting, în general, urmatoarele tipurile de contracte comerciale:

a) contractul de vânzare-cumpărare (cel mai important contract atât pe planul comerțului intern, cât
și a comerțului internațional);
b) contractele de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision; contractul de agency);
c) contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusivă; contractul de franchising);
d) contractele de transfer de tehnologie (contractul de licență; contractul de know-how; contractul
de consulting-engineering);
e) contractele de finanțare a operațiunilor comerciale (contractul de leasing; contractul de
factoring).

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este un instrument juridic prin intermediul

căruia mărfurile ajung de la producător la consumator şi prin care se realizează aprovizionarea cu
materii prime şi materiale.
 Contractul se supune reglementărilor codului civil (art. 1294 – 1404) însă aspectele legate de
comercialitatea lui sunt reglementate în art. 60 – 73 Cod com. (preţul vânzării, transferul proprietăţii
şi al riscurilor, nerespectarea obligaţiilor )

Doctrina arată că este acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul
de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă
de bani ca preţ.

Vânzarea-cumpărarea comercială se aseamănă cu cea civilă deoarece în ambele se transmite

proprietatea unui bun contra unui preţ si se deosebesc prin aceea că cel comercial are o funcţie
economică specială.

Vânzarea comercială este socotită un act obiectiv de comerţ (art. 3 Cod com. ). De aici rezultă
următoarele:

– vânzarea-cumpărarea comercială poate avea ca obiect numai bunuri mobile;

– cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o
cumpărare în scop de revânzare.

– mărfurile cumpărate pot fi revândute aşa cum s-au cumpărat sau după prelucrare.

-comercialitatea actului este intenţia de revânzare sau închiriere,lipsirea acestui element actul este
civil. De altfel însăşi legea precizează: cumpărarea de mărfuri pentru uzul sau consumul
cumpărătorului sau al familiei sale nu este un fapt de comerţ (art. 5 Cod com. )

Intenţia de revânzare (închiriere) trebuie să existe la data cumpărării şi să fie cunoscută de

cocontractant, să privească bunul cumpărat.

Contract de mandat comercial

Contract încheiat între o persoană - mandant și o alta - mandatar prin care mandatarul se
angajează să exercite fapte de comerț sau să îndeplinească anumite acțiuni comerciale, în numele și pe
contul mandantului, contra unei indemnizații sau comision.

Contract de comision
 În relațiile comerciale, mandatul apare de multe ori, ca un procedeu tehnic prea riguros; el
presupune cunoașterea de către terți a persoanei mandantului, precum și limitele împuternicirii date de
acesta mandatarului. Pentru asemenea relații, mai avantajos pentru tețti este contractul de comision,
care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu reprezentare indirectă.
"Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului". (art. 405 C. com).

Așadar, contractul de comision este convenția prin care o persoană ,numită comisionar, se
obligă - din însarcinarea altei persoane, numita comitent - să încheie unul sau mai multe acte juridice,
în numele său, dar pe seama comitentului în schimbul unei remunerații numite comision.

Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie este o variantă a contractului de comision, deci un mandat fără

reprezentare. Obiectul acestui contract este restrâns la vânzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.

Contractul de agenție

Prin contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să

negocieze, fie atât să negocieze cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în
schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate.

Contractul de intermediere

Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în
legătură cu un terţ în vederea încheierii unui contract.

Contractul de locațiune
 Locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte
părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit
chirie.

CAP. IV. Particularităţi privind anumite tipuri de contracte:

Contractul de franciză
Contractul de leasing

1.Contractul de franciză

Contractul de franciză (franchising) reprezintă contractul prin care proprietarul unei afaceri
– francizor (eng. franchisor/franchiser) – cedează dreptul de folosință al numelui firmei, al mărcii
de comercializare a unor bunuri sau servicii aflate deja pe piață și care înregistrează succes, în
favoarea unuia sau mai multor cumpărători – francizați (eng. franchesee). Privită în acest mod,
franciza este acordul prin care sistemul de comercializare este pus în practică de către comercianți și
prin intermediul căruia este conferit dreptul de a exploata o afacere. Prin intermediul contractului,
francizatul aderă la rețeaua de franciză.
Contractul de franciză este un contract consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă,
intuitu personae şi de adeziune.
Caracterul consensual al francizei se exprimă prin faptul că părţile nu trebuie să dea o anumită
formă, nici măcar scrisă, contractului pentru ca acesta să fie valabil încheiat.
Franciza este un contract sinalagmatic, pentru că ambele părţi se obligă şi urmăresc obţinerea
de avantaje reciproce; francizorul să-şi extindă reţeaua de franciză şi să încaseze redevenţele,
beneficiarul să exploateze conceptul de afacere al francizorului, în vederea realizării de profit.
Contractul de franciză este cu executare succesivă, deoarece exploatarea elementelor ce se
transmit în temeiul francizei are loc pe o anumită perioadă de timp. Reglementările operaţiunilor de
franciză consacră principiul potrivit căruia durata contractului va fi fixată astfel încât să permită
beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei (art. 6 din O.G. nr. 52/1997).
Tipuri de franciză:

 Franciza de producţie sau industrială -beneficiarul îşi va organiza factorii de producţie,

capitalul şi resursele umane în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse
noi, ca natură şi utilitate, identice cu ale francizorului.
 Franciza de servicii -serviciile sunt executate după standardele şi sub firma şi marca
francizorului, astfel încât consumatorul să nu simtă nicio diferenţă de calitate între serviciile
ce constituie obiect al francizei
 Franciza de distribuţie - se înfăţişează sub două forme:
- franciza de distribuţie a produselor realizate de însuşi francizorul;
- franciza de distribuţie în care francizorul este doar un distribuitor al produselor
realizate de diferiţi producători.

 Master franchise - în această formă a francizei, francizorul iniţial, principal, cedează

subfrancizorului dreptul de a exploata, de a dezvolta şi de a crea şi extinde reţeaua de franciză
prin încheierea de contracte cu diferiţi beneficiari.

2. Contractul de leasing

De-a lungul secolelor, contractele de leasing au servit în multe scopuri, iar natura
reglementării juridice a variat în funcție de scopurile și de condițiile sociale și economice ale vremii.
Leasingurile, de exemplu, au fost utilizate în principal în scopuri agricole până la sfârșitul secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când creșterea orașelor din țările industrializate a făcut o
formă importantă de deținere a terenurilor în zonele urbane.

Odată cu creșterea consumului, legislația privind protecția consumatorilor a recunoscut că

principiile de drept comun, care preiau egalitatea de negociere între părțile contractante, creează
greutăți atunci când presupunerea este inexactă. În consecință, reformatorii au subliniat necesitatea de
a evalua legile locative de închiriere în ceea ce privește protecția pe care o oferă chiriașilor. Legislația
pentru protejarea chiriașilor este acum comună.

Leasing - este o operațiune comercialǎ prin care o parte denumită locator/finanțator, transmite
celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia din urmǎ, contra unei plăți periodice,
denumită rată de leasing (redevență), dreptul de folosință al unui bun al cărui proprietar rămâne
pentru o perioadă determinată de timp.

Pe tot parcursul contractului care este de minim 12 luni conform legii, societatea de leasing
rămâne proprietarul bunului ce face obiectul contractului de leasing.
Conform legii, operațiunile de leasing se clasifică în leasing financiar și leasing operațional.
În cazul leasingului financiar, deductibilitatea apare la nivelul amortizării și dobânzii de leasing.
Valoarea reziduală este de 20%.În acest caz, amortizarea se face la utilizator, dreptul de proprietate
rămânând la societatea de leasing. Societatea de leasing trebuie să prevadă expres în contractul de
leasing opțiunea de cumpărare.

În cazul leasingului financiar, utilizatorul intră în posesia bunului odată cu plata valorii
reziduale.

Operaţia de leasing presupune trei subiecţi:

– vânzătorul lucrului: poate fi un furnizor, un constructor, un fabricant;

– cumpărătorul bunului: în fapt este finanţatorul afacerii, deoarece pune la dispoziţie banii.

– utilizatorul bunului: cel care îl foloseşte în afacerile curente.

Un contract de închiriere este un contract legal și, prin urmare, este executoriu de către toate
părțile în temeiul dreptului contractual al legislației aplicabile. Unele tipuri specifice de contracte de
leasing pot avea clauze specifice impuse de lege, în funcție de proprietatea închiriată și / sau de
jurisdicția în care a fost semnat contractul sau de reședința părților.

Principalele scheme acceptate în practică pentru plățile de leasing sunt:

 regresiv (plata lunară pe durata contractului de leasing scade);

 anuitatea (plata lunară pe durata contractului de leasing rămâne aceeași);
 sezonier (programul de plăți este legat de sezonalitatea afacerii locatarului).

Leasingul este, de asemenea, folosit ca o formă de finanțare pentru achiziționarea de

echipamente pentru utilizare și cumpărare. Multe organizații și companii utilizează finanțarea
leasingului pentru achiziționarea și utilizarea mai multor tipuri de echipamente, inclusiv utilajele de
producție și miniere, navele și containerele, echipamentele de construcție și de teren, tehnologia și
echipamentele medicale, echipamentele agricole, aeronavele, vagoanele și materialul rulant ,
camioane și echipamente de transport, echipamente de afaceri, de retail și de birou, echipamente IT și
software.

Fondurile de leasing pentru echipamente sunt în general furnizate de bănci, de captive și de

societăți de finanțare independente intre parti

Leasing-ul nu este considerat o juxtapunere de operaţii juridice, ci un contract complex

care presupune raporturi juridice diferite între cei trei subiecţi.

El presupune următoarele operaţiuni:

– o vânzare-cumpărare cu privire la bunul ales de către utilizator. Să încheie de către finanţator,

vânzătorul fiind furnizorul. Cumpărătorul finanţator este primitorul dreptului de proprietate şi
datorează preţul din momentul încheierii contractului. Faţă de vânzarea obişnuită, vânzătorul nu
păstrează bunul, ci îl livrează utilizatorului. Este posibil ca finanţatorul să mandateze chiar pe
utilizator să negocieze, să preia şi să instaleze bunul cumpărat.

– o locaţiune ce intervine între finanţator şi utilizator. De obicei, este precedată de o promisiune

de locaţiune sinalagmatică: finanţatorul promite că bunul cumpărat îl va da în locaţie, iar
utilizatorul promite că va închiria bunul.

- utilizatorul suportă riscul pieririi bunului.

– promisiunea unilaterală de vânzare: utilizatorul la sfârşitul perioadei de locaţie irevocabilă poate

opta între cumpărarea bunului la valoare reziduală, prelungirea locaţiei sau restituirea către
proprietar.

În caz de neplată a ratelor contractul poate fi reziliat urmând ca bunul să fie restituit
proprietarului. Însă, finanţatorul proprietar, va beneficia de plata în continuare a ratelor, drept
sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de către utilizatorul locatar. Această măsură severă, în
câştigul finanţatorului este considerată de practică, drept o desdăunare, fiind singurul mijloc ce
obligă părţile la îndeplinirea sarcinilor ce şi le-au asumat.

CONCLUZII:

La întocmirea unui contract trebuie avut în vedere ca acesta să fie cât mai clar , să conţină
toate datele de identificare ale părţilor contractante, ale masei patrimoniale care se tranzacţionează,
termene de plată şi alte clauze în funcţie de tipul contractului. În mod general contractele se întocmesc
de jurişti/ avocaţi. Contractele prin care se tranzacţionează bunuri imobile se fac prin notariat.

Indiferent de tipul de contract încheiat acesta are putere juridică şi în soluţionarea eventualelor
litigii între partenerii contractuali, instanţele de judecată apelând întotdeauna la contract.

În baza contractelor încheiate se întocmesc apoi documentele primare şi financiar- contabile

după caz,care consemnează operaţiunile economice efectuate la momentul producerii lor.
Documentele financiar- contabile întocmite stau la baza înregistrării în contabilitate. Trebuie acordată
mare atenţie întocmirii contractelor întru-cât datele din documentele primare/financiar- contabile
întocmite ulterior nu pot excede prevederilor din contract. Ca şi în cazul instanţelor de judecată şi la
controalele fiscale , organele de inspecţie fiscală pleacă de la datele din contract confruntate cu datele
din documentele primare şi financiar- contabile şi înregistrările din contabilitate.

Contractul trebuie să îndeplinească anumite condiții de validitate prevăzute de Codul Civil și

se referă la capacitate,consimțământ,obiect și cauza negocierii.

Contractul nu este doar un acord de voințe, ci și interesele reunite ale părților. Contractul
estevde fapt un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul de voințe înseamăa doar
consimțământul, adică voința exprimată a părților care au capacitatea juridică de a contracta, în timp
ce interesul părților înseamnă conținutul contractului, adică obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza
încheierii lui (de ce vor părțile).

Pentru că scopul fiecarei părți din contract este de a-și satisface un interes, contractul trebuie
să genereze sau să permită un echilibru al prestațiilor reciproce, menit a asigura fiecăreia dintre părți
efectele utile ale contractului. Echilibrul prestațiilor trebuie căutat nu în teoria autonomiei de voință
(care, de altfel, este o ficțiune), ci în concilierea intereselor părților, ca expresie a justiției
contractuale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Acte normative selective

 Codul civil, adoptat prin Legea nr.287/2009, modificat şi completat prin Legea nr.71/2011 şi
republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.505/15.07.2011;
 Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în anul 2004, cu modificările şi
completările ulterioare;
 Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată în anul 1998, cu modificările şi
completările ulterioare;
 Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei;
 Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori;
 O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, modificată şi
completată prin Legea nr.71/2011;
 O.G. nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing;
 O.G. nr.52/1997 privind franciza;
 O.U.G. nr.119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de
plată rezultate din contracte comerciale;
 https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-de-franciza
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Leasing
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-contractelor-comerciale/capitolul-
xviii-contractul-de-leasing/