Sunteți pe pagina 1din 15

CURS III

CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional


Definiţiile contractului în sistemele de drept naţionale sunt apropiate, cu unele diferenţe între
familiile de drept romano-germanice şi cele anglo-saxone.
În dreptul francez, prin contract se înţelege “o convenţie prin care una sau mai multe persoane
se obligă, faţă de una sau mai multe alte persoane, să dea, să facă sau să nu facă ceva” (C.civ. francez
art.1101).
Codul civil german conţine o definiţie minimalistă a contractului, punându-se accentul mai
mult pe mecanismul încheierii acestuia: “contractul se formează prin acceptarea ofertei” (§ 151 BGB);
în literatura juridică germană această referire lapidară a fost analizată şi dezvoltată în definiţii
cuprinzătoare ale contractului.
În Codul civil român contractul este definit “acordul între două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”(art. 1166).
În dreptul englez contractul este definit ca un acord de voinţe,care dă naştere la obligaţii
prevăzute sau recunoscute de lege.
Definiţia contractului de comerţ internaţional.Contractul de comerţ internaţional este un
contract comercial ce conţine unul sau mai multe elemente de extraneitate capabile să atragă aplicarea
a cel puţin două sisteme naţionale de drept.
Caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional. Contractele de comerţ
internaţional cunosc o mare diversitate, totuşi, aşa cum se arată în literatura de specialitate, pot fi
identificate câteva caractere juridice comune.
a) Contractele comerţului internaţional sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele de
comerţ internaţional fac parte din categoria faptelor de comerţ, urmărind ca finalitate obţinerea unui
profit.
b) Sunt contracte sinalagmatice perfecte Contractele de comerţ internaţional creează drepturi
şi obligaţii pentru ambele părţi.
c) Sunt contracte comutative. În contractele de comerţ internaţional existenţa şi întinderea
prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate (sau determinabile) chiar din momentul
perfectării actului juridic.
d) Sunt contracte consensuale.În principiu, contractele de comerţ internaţional se realizează în
formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că o atare formă reprezintă o condiţie de validitate a lor. Forma
scrisă este o condiţie ad probationem, nu ad validitatem.
Formarea contractului de comerţ internaţional
Formarea contractului de comerţ internaţional prezintă o deosebită importanţă în realizarea
relaţiilor comerciale internaţionale, în condiţii optime.De regulă, contractul se consideră încheiat în
momentul în care se realizează acordul de voinţă între vânzător şi cumpărător (consacrat într-un înscris
public).
În dreptul uniform (Convenţia de la Haga din1964) momentul formării contractului este cel în
care acceptarea este recepţionată la adresa ofertantului.

1
Demersurile precontractuale
Perfectarea contractelor de comerţ internaţional comportă, în general, anumite demersuri
precontractuale, sistematizate în doctrina juridică, după cum urmează:
a) Demersuri exploratorii - De regulă, încheierea contractelor este precedată de unele activităţi
de prospectare, investigare şi formare cu privire la conjunctura existentă pe pieţele străine pentru ca
exportatorul şi respectiv importatorul să poată exercita o opţiune în cunoştinţă de cauză cu privire la
operaţiunea comercială pe care urmăreşte a o efectua. Cercetarea de marketing îi permite să obţină date
orientative şi de prognoză privind raportul dintre cerere şi ofertă. Prospectarea sistematică a unor pieţe
străine se face în paralel cu utilizarea în ţările preferate,a mijloacelor locale de propagandă comercială,
reclamă şi publicitate prin diverse mijloace. Uneori, se organizează o veritabilă campanie
publicitară,contractându-se în acest scop, companii specializate din statul respectiv.
b) Iniţierea dialogului contractual. Acesta poate fi propus de oricare din cei interesaţi să
contracteze (exportator, importator, intermediari, etc.) dar întotdeauna negocierile au un caracter
facultativ, fiind o condiţie prealabilă încheierii contractului.
Practica de perfectare a contractelor de comerţ internaţional demonstrează că în majoritatea
cazurilor, încheierea unor asemenea contracte este precedată de negocieri. Atunci când iniţiativa
dialogului contractual aparţine exportatorului de produse sau servicii ori a executantului de lucrări, acesta
lansează o ofertă publicitară căreia destinatarul îi replică în măsura în care este interesat de acea oferta,
printr-o cerere de ofertă. Dacă însă iniţiativa aparţine importatorului, ea se va concretiza în toate cazurile
într-o cerere de ofertă directă adresată direct exportatorului dintr-o ţară străină.
Atât oferta publicitară cât şi cererea de ofertă pregătesc termenul pentru negocierile
subsecvente. Ele însă nu constituie manifestări de voinţă eficiente pentru a da naştere singure unui
raport juridic contractual. Ambele au caracter facultativ, iar dacă au fost făcute pot fi oricând retrase
fără consecinţe juridice, de către emitent.
c) Desfăşurarea dialogului contractual. Formarea voinţei juridice comune a părţilor se
realizează de regulă prin tratative (negocieri) prealabile între ele care au ca punct de sprijin şi de
referinţă, oferta fermă, pentru cazul în care propunerea de contractare aparţine exportatorului şi
comanda, în cazul în care o atare propunere vine din partea importatorului. Aceste două instrumente
juridice – oferta fermă şi comanda – constituie totodată mijloacele necesare pentru realizarea
următoarelor cerinţe esenţiale cumulative pentru formarea consimţământului partenerilor contractuali,
de a se obliga reciproc din punct de vedere juridic:
- consensul părţilor, prin care se exprimă asentimentul lor de a se lega juridic;
- concordanţa deplină (sub aspectul conţinutului) între voinţele acestora;
- coexistenţa actelor voliţionale.
Una dintre premisele esenţiale ale tratativelor o reprezintă menţinerea caracterului deschis al
comunicării, asigurarea unui climat de cooperare între părţi.
Comunicarea,ca „premisa esentiala a procesului de negociere”, presupune o discuţie deschisă
şi detaliată între parteneri de tratative prin care aceştia îşi fac cunoscute unul altuia, dorinţele,
preferinţele, pretenţiile, opţiunile referitoare la obiectul, conţinutul şi executarea contractului ce
urmează a îl negocia.
Concesia reprezintă renunţarea unilaterală de către unul dintre partenerii de tratative la una sau
unele din condiţiile formulate pentru înlesnirea realizării acordului.
Compromisul este soluţia la care ajung partenerii de negocieri prin acordarea de concesii
reciproce, în scopul deblocării tratativelor şi a facilitării perfectării contractului.
Negocierile comportă, de obicei, concesii şi compromisuri pe care partenerii de tratative le
propun şi le acceptă în funcţie de circumstanţele concrete ale situaţiei date, ţinând seama de interesele

2
lor reale. În practica negocierilor se recunoaşte importanţa dialogului având ca finalităţi principale
depăşirea stărilor de tensiune, încordare şi conflict, eliminarea suspiciunilor, câştigarea încrederii între
părţi pentru înfăptuirea scopului fundamental – realizarea înţelegerii contractuale.
Argumentaţia reprezintă mijlocul utilizat de către fiecare negociator în scopul convingerii
partenerului de tratative să accepte condiţiile de contractare oferite.
Obiecţiile formulate de partener sunt argumente invocate de acesta pentru a combate în
totalitate sau în parte, argumentaţia prezentată de cel cu care negociază, pentru a îl determina să îşi
modifice punctul de vedere privind condiţiile de contractare. Obiecţiile pot fi formale sau reale (de
fond). Cele formale se fac din motive tactice, vizând scopul interlocutorului de a obţine concesii sau
de a îşi promova mai eficient propriile sale interese. Obiecţiile reale vizează aspecte esenţiale ale
condiţiilor de contractare oferite de către partenerul de negocieri.
Oferta de a contracta
Oferta de a contracta sau oferta fermă este propunerea pe care o persoană – fizică sau juridică
– o face altei persoane, sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract şi care dă expresie
unei manifestări unilaterale de voinţă, care – prin natura şi finalitatea sa – îşi poate produce efectele
specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului.
În mod eronat,în limbajul juridic uzual„oferta” este identificată cu propunerea de contractare
venită din partea debitorului prestaţiei materiale care face obiectul contractului (de exemplu
vânzătorul), corect însă oferta trebuie concepută ca manifestare de voinţă în vederea încheierii
contractului (ce poate proveni de la oricare din părţile implicate). Atunci când propunerea (oferta) vine
din partea debitorului prestaţiei pecuniare (de exemplu cumpărătorul) ea poartă denumirea de
„comandă”, iar acceptarea acesteia de către debitorul prestaţiei caracteristice poartă denumirea de
„confirmare”a comenzii.
Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să întrunească cumulativ
următoarele condiţii: să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie adresată uneia sau mai multor
persoane - fizice sau juridice –determinate.
În conformitate cu legislaţia naţională, propunerea adresată publicului – care în comerţul
internaţional poate lua forma publicaţiilor în ziare sau reviste de specialitate,expuneri la târguri sau
expoziţii, etc.- constituie o ofertă fără angajament, adică o ofertă publicitară.
Dreptul uniform stabileşte că oferta adresată unor persoane nedeterminate, trebuie considerată
numai ca o simplă invitaţie la ofertă, cu excepţia cazurilor când ofertantul a indicat în mod expres
contrariul.
Oferta poate fi făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente. În primul caz, ea poate
fi acceptată imediat, situaţie ce conduce la însăşi perfectarea contractului. În cel de-al doilea caz – ca
şi atunci când oferta este făcută fără termen – datorită faptului că acceptarea nu poate surveni de îndată,
ci necesită o perioadă de timp, se pune problema efectelor ofertei până la acceptare.
Regula este aceea că atâta vreme cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca
necondiţionat şi fără nici o motivare.
Pentru ca oferta să aibă eficienţă din punct de vedere juridic şi totodată să fie lipsită de
consecinţe negative pentru ofertant, este însă necesar ca ea să ajungă la destinatar cel mai târziu
concomitent cu oferta.
Atunci când revocarea ofertei se face după ce aceasta a ajuns la destinatar, soluţia diferă după
cum este vorba de un contract sinalagmatic ori un contract unilateral. În cazul contractelor
sinalagmatice, revocarea ofertei produce două consecinţe importante: împiedică perfectarea
contractului (în principiu) şi, în cazul în care revocarea ofertei ajunge la cunoştinţa destinatarului

3
acesteia (al ofertei) după ce el a executat contractul, ofertantul răspunde pentru daune interese, în cazul
în care cel care a început executarea este de bună credinţă.
Doctrina juridică şi practica arbitrală au stabilit 2 excepţii de la regula revocabilităţii ofertei, şi
anume:
- atunci când ofertantul stabileşte un termen pentru acceptare, oferta devenind ireversibilă
(garantată) până la expirarea acestui termen;
- în cazul în care ofertantul nu stabileşte un termen pentru acceptare, oferta este irevocabilă,
într-o perioadă de timp apreciată ca fiind necesară (în funcţie de natura acesteia), în vederea exprimării
acceptării de către destinatar şi pentru ca răspunsul acestuia din urmă să poată ajunge la ofertant,
conform uzanţelor existente între părţi sau uzanţelor comerciale internaţionale.
Revocarea ofertei nu este de natură a produce efecte juridice atunci când intervine după ce
propunerea de contractare facturată de ofertant a devenit caducă (în cazul în care termenul fixat de
către ofertant pentru acceptarea ei a expirat, fără ca răspunsul afirmativ al destinatarului cu referire la
propunerea de contractare să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului).
Caducitatea ofertei operează de plin drept, făcând inutilă retractarea ofertei. Însă, ofertantul are
libertatea să considere ca valabilă acceptarea tardivă, caz în care contractul se perfectează ca şi cum nu
ar fi intervenit caducitatea ofertei.
Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală de voinţă menită a se integra în actul de voinţă
exprimat prin oferta de contractare prin care destinatarul acesteia din urmă îşi exprimă adeziunea
deplină şi necondiţionată la propunerea ce i-a fost adresată de către ofertant. Atunci când oferta se
înfăţişează sub formă de comandă, acceptarea are semnificaţia confirmării comenzii.
Acceptarea poate fi expresă – atunci când se concretizează în răspunsul destinatarului ofertei,
şi tacită – dacă apare ca un fapt juridic oarecare ce dă exprimare voinţei neîndoielnice a acceptantului
de a perfecta contractul, în maniera propusă în ofertă. Ambele modalităţi de acceptare, deşi se
realizează în modalităţi diferite, sunt egale ca valoare.
Acceptarea tacită este exprimată prin acte de executare a contractului, acest fel de acceptare
determină efecte juridice numai în prezenţa a trei condiţii cumulative, şi anume:
- ofertantul să fi cerut acceptarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare;
- un asemenea răspuns să nu fi fost necesar nici chiar în raport cu natura contractului.
Voinţa de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv care să o exprime fără echivoc.
Tăcerea nu poate constitui prin ea însăşi un mod de exteriorizare a unui consimţământ cert şi precis.
Tăcerea valorează acceptare atunci când însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice, când
părţile prin voinţa lor concret exprimată au decis să îi recunoască o atare valenţă juridică şi ori de câte
ori uzanţele statornicite între părţile contractante îi conferă această forţa juridică.
Acceptarea ofertei produce efectele sale juridice numai cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
- dacă emană de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său autorizat;
- dacă este conformă cu oferta;
- dacă ajunge la cunoştinţa destinatarului în termenul de acceptare.
Termenul de acceptare al ofertei poate fi convenţional – adică acela stabilit prin chiar
conţinutul ofertei, sau legal – acela stabilit de lege.
Acceptarea tardivă a ofertei- este acea acceptare expresă care ajunge la ofertant după expirarea
termenului prestabilit de el, sau în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca
durată considerată de la data expedierii ofertei.

4
Este tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei înăuntrul termenului de
acceptare, dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior expirării acelui termen, indiferent de
circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării.
Regula în materie este aceea că acceptarea tardivă nu produce efecte juridice, ea nefiind aptă
să conducă la perfectarea contractului, decât atunci când ofertantul consideră ca valabilă o asemenea
acceptare. Sub aspect probator, dovada tardivităţii acceptării cade în sarcina ofertantului.
Momentul perfectării contractului de comerţ internaţional
Perfectarea unui asemenea contract reprezintă finalitatea procedurii de formare a contractului
de comerţ internaţional.
a) Perfectarea contractului între prezenţi. Atunci când părţile contractante sunt prezente, fie
personal, fie prin reprezentanţii lor, contractul se încheie în momentul şi locul realizării acordului lor de
voinţa. Formarea acestui acord se materializează în fapt prin semnarea de către părţi, fie concomitent, fie
succesiv, a înscrisului constatator al contractului. De obicei, data perfectării contractului, ca şi locul unde
această operaţiune s-a consumat sunt consemnate în cuprinsul înscrisului contractual. În cazul perfectării
contractului prin telefon, se pune problema momentului şi locului perfectării unui asemenea contract.
În practica internaţională se admite că perfectarea contractului prin telefon se realizează în
momentul în care are loc convorbirea telefonică între părţi. În ceea ce priveşte locul încheierii
contractului în asemenea condiţii, acesta se consideră a fi la sediul firmei comerciale ofertante.
b) Perfectarea contractului între absenţi. Marea majoritate a contractelor de comerţ internaţional
se încheie prin corespondenţă. Determinarea momentului perfectării contractului într-o atare ipoteză
comportă problema determinării momentului în care acceptarea ofertei îşi produce efectele sale fireşti şi
dacă pentru încheierea unui contract este suficientă formarea acordului de voinţă, deci coexistenta celor
două voinţe.
Sistemul emisiunii acceptării (denumit şi al declaraţiunii)-a primit consacrarea legislativă în
ţările din zonă de aplicare a sistemului de common law, în unele state din America Latină, în dreptul
sirian şi cel japonez.
Sistemul recepţiei acceptării a fost acceptat în general de dreptul continental. Potrivit acestuia,
contractul se consideră perfectat în momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant, intrând în sfera sa
de activitate, indiferent dacă ofertantul a luat cunoştinţă sau nu despre conţinutul ei.
Sistemul informaţiunii sau al informării s-a conturat în doctrină şi legislaţia naţională dintr-o
serie de ţări ca Italia, Belgia, Olanda, etc., ca o variantă a sistemului recepţiei acceptării. Acest sistem
consideră contractul încheiat numai în momentul în care ofertantul cunoaşte efectiv conţinutul
acceptării ce i-a fost expediată de către destinatarul ofertei sale.
Încheierea contractelor în formă electronică. Comerţul electronic a apărut ca urmare a
dezvoltării tehnologiilor informaţionale (a Internetului în special), ceea ce a creat posibilitatea
încheierii tranzacţiilor comerciale cu celeritate şi eliminând diferiţii intermediari între producător şi
beneficiarul final. Încă din zorii comerţului electronic, vechile reglementări (atât comerciale, cât şi
civile) privind contractele la distanţă s-au dovedit insuficiente şi inadecvate.
Având în vedere răspândirea la nivel mondial a Internetului şi de aici posibilitatea încheierii
unor contracte electronice între parteneri din state diferite, reglementarea acestei noi realităţi a intrat în
atenţia ONU (făcând obiectul lucrărilor UNCITRAL). Astfel a fost adoptată de către UNCITRAL (la
sesiunea 29 din 12 iunie 1996 ) Legea model privind comerţul electronic (Model Law on Electronic
Commerce) şi Ghidul de aplicare a legii model şi aprobate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.
51/162 din 16 decembrie 1996. Legea model conţine 17 articole, la care s-a adăugat un art. 5 bis în
anul 1998.

5
În anul 2001 a fost adoptată UNCITRAL Model Law on Electronic Signatures. La nivelul
Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2000/31/EC privind comerţul electronic.
Părţile contractante sunt furnizorul de servicii şi destinatarul serviciului.
Furnizorul de servicii este definit ca orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţia unui
număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale.
Destinatarul serviciului este orice persoană fizică/ juridică ce utilizează în scopuri profesionale
sau de altă natură, un serviciu al societăţii informaţionale, în special în scopul căutării de informaţii sau
furnizării accesului la acestea.
Obiectul contractului – furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
Serviciul societăţii informaţionale este definit ca orice activitate de prestări de servicii sau care
presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal
sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice.
Caracteristicile specifice unui serviciu al societăţii informaţionale: a) este efectuată în
considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar; b) nu
este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc; c) este efectuată
prin transmiterea informaţiei la cererea destinatarului (sistemul option-in).
Obligaţia furnizorului de a-l informa pe destinatar
Furnizorul are obligaţia de a pune la dispoziţia destinatarului două categorii de informaţii:
generale şi specifice (privind încheierea contractului).
Informaţii generale. Furnizorul de servicii are obligaţia de a pune la dispoziţie destinatarilor şi
autorităţilor publice informaţii care să permită identificarea sa, a serviciilor oferite şi a tarifelor
percepute pentru acestea.
Informaţii specifice (privind încheierea contractului). Furnizorii de servicii au obligaţia să pună
la dispoziţia destinatarului, înaintea încheierii contractului, următoarele informaţii (art. 8 pct. 1): a)
etapele tehnice care trebuie urmate pentru a încheia contractul; b) dacă contractul, o dată încheiat, este
stocat sau nu de către furnizorul de servicii şi dacă este accesibil sau nu; c) mijloacele tehnice pe care
furnizorul de servicii le pune la dispoziţie destinatarului pentru identificarea şi corectarea erorilor
survenite cu ocazia introducerii datelor; d) limba în care se poate încheia contractul; e) codurile de
conduită relevante la care furnizorul se servicii subscrie; f) clauzele şi condiţiile generale ale
contractului propus, prezentate într-un mod care să îi permită acestuia să le stocheze şi să le reproducă.
Informarea reprezintă o etapă a procesului de încheiere a contractului prin mijloace electronice.
Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu nulitatea relativă (la cererea destinatarului) a
contractului privind furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
Momentul încheierii contractelor electronice (formarea acordului de voinţă) trebuie analizat
ţinând seama de două ipoteze: acceptarea expresă şi acceptarea tacită.
Acceptarea expresă. În cazul acceptării exprese dacă părţile nu au prevăzut altfel, contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa
ofertantului; este consacrată astfel teoria informării.
În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau
acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de servicii, furnizorul de servicii are
obligaţia de a confirma primirea ofertei în unul din următoarele moduri: a) trimiterea unei dovezi
primite prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa
indicată de către destinatar, în termen de 24 de ore de la primirea ofertei sau acceptării; b) confirmarea
primirii ofertei sau acceptării ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acestora,
de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această
confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de către destinatar.

6
Perfectare a contractului se realiyează prin două modalităţi :
a) Destinatarul serviciului după cea fost informat în condiţiile art. 5 şi 8 şi a primit (eventual)
comunicarea comercială în condiţiile art. 6, trimite oferta de a contracta către furnizor (prin mijloace
electronice).
În acest caz destinatarul serviciului este ofertant (o „comandă”), iar furnizorul serviciului este
destinatarul ofertei.Contractul se încheie în momentul în care acceptarea emisă de furnizorul
serviciului ajunge la cunoştinţa destinatarului serviciului. Aceasta este unica modalitate posibilă de
încheiere a contractului dacă furnizorul a pus serviciul său la dispoziţia unui număr nedeterminat de
persoane.
b) Furnizorul de servicii trimite, o dată cu informaţiile la articolele 5 şi 8 şi cu comunicarea
comercială (art. 6), oferta fermă de a contracta. În acest caz furnizorul de servicii este ofertant, iar
destinatarul serviciului este şi destinatarul ofertei. Destinatarului serviciului în aparţine dreptul de a
emite acceptarea ofertei ferme. Contractul se consideră încheiat atunci când acceptarea ofertei ferme a
ajuns la cunoştinţa ofertantului (furnizorul serviciului).
Condiţia confirmării prevăzută de art.9 (3) nu se aplică în privinţa contractelor încheiate
exclusiv prin poşta electronică sau prin mijloace electronice de comunicare echivalente (art. 9 (5)).
Acceptarea tacită. Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
executare imediată a prestaţiei caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul
acesteia a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice
acceptarea (art. 9 (2)).
Conţinutul contractului de comerţ internaţional
Conţinutul contractului de comerţ internaţional, ca noţiune, desemnează totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract dat,
convenit între participanţii la comerţul internaţional.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional se exprimă prin clauze, unele dintre acestea
fiind impuse de împrejurări care scapă incidenţei dreptului intern al statelor. Clauzele cuprinse într-un
asemenea contract sunt atât clauze de drept comun (care se regăsesc în conţinutul cvasitotalităţii
contractelor civile), cât şi clauze specifice determinate de particularităţile caracteristice ale acestui
contract.
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul determinării înţelesului exact
şi complet al conţinutului contractului.
Interpretarea, ca instituţie juridică, prezintă o deosebită importanţă în cadrul contractelor
comerciale internaţionale,deoarece constituie o operaţiune indispensabilă în procesul executării acestor
contracte, atât de către părţile contractante, cât şi în cazul ivirii unui litigiu între ele pentru pronunţarea
unei hotărâri arbitrale în cauză.
Clauze necesare în contractele de comerţ internaţional
Clauzele necesare sunt stipulaţiile contractuale ce au un caracter esenţial pentru calificarea
raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a contractului şi a
conţinutului său economic.
Dreptul pozitiv nu precizează conţinutul clauzelor contractului de comerţ internaţional, părţile
fiind libere să decidă ce anume clauze trebuie să fie stipulate în contractul lor, şi cu atât mai mult ele
au libertatea să decidă asupra conţinutului unor asemenea clauze.
Clauza privind părţile contractante – este considerată o clauză esenţială, deoarece identificarea
prin contract a subiecţilor raportului juridic obligaţional constituie condiţia de validitate a actului
juridic respectiv. Este obligatoriu ca în cuprinsul contractului să se precizeze atributele de identificare
a părţilor, şi anume: numele, prenumele, domiciliul (persoane fizice) sau denumirea, sediul şi firma

7
juridică (în cazul contractanţilor persoane juridice). Totodată, este necesară precizarea datelor de
identitate şi calitatea reprezentanţilor partenerilor contractuali.
Clauze referitoare la obiectul contractului. În cazul în care obiectul contractului de comerţ
internaţional îl formează o marfă, este necesar ca părţile să precizeze în contractul lor elemente
suficiente pentru identificarea şi determinarea acelei mărfi. În majoritatea cazurilor, contractele de
comerţ internaţional au ca obiect bunuri viitoare, iar un astfel de contract este absolut necesar să conţină
clauze prin care părţile să determine sau să precizeze criterii exacte privind determinarea
caracteristicilor mărfii pe baza cărora să devină posibilă punerea în fabricaţie a produselor respective
sau procurarea lor de pe piaţă de către exportator.
Clauze referitoare la cantitatea de marfă. În conţinutul contractelor având ca obiect bunuri în
natură, este necesar ca părţile să stipuleze cel puţin o clauză prin care să indice cantitatea de marfă care
se are în vedere şi să specifice unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut determinarea cantitativă a
mărfii respective.
Clauze referitoare la calitate. Din conţinutul contractului nu pot lipsi clauze referitoare la
calitatea mărfii respective şi la modurile de determinare a acelei calităţi. Este absolut necesar ca prin
contract părţile să indice calitatea mărfii, locul, momentul şi modul de determinare a acesteia, precum
şi documentul care o atestă.
Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitate. Astfel de clauze vor preciza, în
esenţă, conţinutul pe care trebuie să îl aibă reclamaţia, documentele care trebuie să o însoţească,
obligaţiile ce îi incumbă cumpărătorului la soluţionarea reclamaţiei, cât şi procedura de comunicare a
reclamaţiei.
Clauze ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj este necesar a se stipula o
clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el va trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în
proprietatea vânzătorului, iar în ipoteza din urmă, se va arata termenul de returnare şi în sarcina cui se
află cheltuielile ocazionate de o asemenea operaţiune.
Clauze prin care se stabileşte obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare. Predarea
(livrarea) mărfii către cumpărător, fiind principala obligaţie a vânzătorului, este absolut necesar ca în
conţinutul contractului să fie stipulate clauze precise cu privire la executarea acestei obligaţii. Astfel,
se vor menţiona: termenele de livrare, iar dacă livrarea urmează a se efectua în tranşe, se vor arăta
termenele intermediare, ca şi termenul final de livrare.
Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii pe timpul transportului.
Încărcarea mărfii în mijloacele de transport la locul de expediţie, descărcarea ei la locul de destinaţie,
cât şi asigurarea sa pe timpul transportului comportă cheltuieli importante. Prin contract se impune ca
părţile să precizeze modul de distribuire a acestor cheltuieli, fie stipulând o clauză distinctă în acest
sens, fie trimiţând la o uzanţă standardizată ce poate da rezolvare unei atare probleme.
Clauze referitoare la preţ. Preţul poate şi trebuie să fie determinat sau determinabil. Părţile
sunt libere să stipuleze orice clauze privind stabilirea şi plata preţului.
Clauze referitoare la răspunderea contractanţilor – trebuie să conţină precizări referitoare la
sancţiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligaţiei de plată, precum şi sancţiunile
aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării ori executării defectuoase ori cu întârziere a obligaţiei de
predare a mărfii ca şi a obligaţiei de garanţie pentru vicii.
Clauze referitoare la legea aplicabilă contractului – Conform principiului lex voluntatis,
părţile sunt libere să stipuleze în contractul lor o clauză prin care să desemneze sistemul de drept
aplicabil contractului lor, cu referire la aspectele de fond şi efectele acestuia (ale contractului). Inserarea
unei astfel de clauze în contract este uzuală în raporturile de comerţ internaţional. În cazul în care părţile

8
omit clauza de electio juris din conţinutul contractului lor, legea contractului – lex contractus – va fi
determinată de organul de jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidente în cazul dat.
Clauze privind jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Uzual, în
contractele de comerţ internaţional părţile stipulează şi o clauză compromisorie (numită şi clauză de
arbitraj), prin care îşi exprimă voinţa lor comună, în sensul că un eventual litigiu ce s-ar putea ivi între
ele, să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Ele înlătură astfel jurisdicţia de drept comun normal
competentă pentru un asemenea litigiu.
Clauze asiguratorii
Noţiune şi clasificare.Riscul contractual presupune suportarea de către debitor a consecinţelor
păgubitoare ale eliberării creditorului de obligaţi pe care o avea faţă de el, ca urmare a neexecutării de
către debitor a obligaţiei sale din cauze ce nu îi sunt imputabile (forţa majoră sau cazul fortuit). Un
astfel de risc vizează numai contractele sinalagmatice.
Mijloacele juridice de evitare sau neutralizare a riscurilor în contractele de comerţ internaţional:
a) Stipularea unor clauze de natură să faciliteze întreruperea oportună a raportului juridic
obligaţional – Pe parcursul desfăşurării raportului juridic obligaţional se poate învedera uneori ca fiind
certă producerea riscului, iar alteori se conturează evident o astfel de împrejurare. În atare situaţie,
întreruperea desfăşurării raportului obligaţional, prin voinţa ambelor părţi, sau numai prin voinţa uneia
din părţi, devine oportună. Pe această cale este posibilă evitarea sau neutralizarea impactului produs
asupra executării contractului de realizarea riscului.
De aceea, este necesar ca în conţinutul contractului să se stipuleze, din chiar momentul perfectării
lui, clauze suspensive (care amână executarea contractului până la îndeplinirea unor cerinţe convenite de
părţi), o clauză rezolutorie (sau pacte comisorii, care permit desfiinţarea retroactivă a contractelor şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară), sau o clauză care să permită denunţarea unilaterală a
contractului, de către partea a cărei interese sunt ameninţate prin conturarea iminenţei producerii riscului.
b) Acoperirea riscurilor prin garanţii bancare – constituie o metodă frecvent utilizată care s-a
impus prin gradul ridicat de eficienţă. Asistenţa bancară se poate concretiza în acordare de garanţii
privind: plata mărfurilor exportate şi a serviciilor prestate prin acreditiv documentar irevocabil şi prin
scrisori de credit; rambursarea creditelor scadente prin emiterea unor scrisori de garanţie bancară şi
prin avalizarea cambiilor, etc.
c) Acoperirea riscurilor de către companiile de asigurare internaţională – la cererea
subiecţilor de drept interesaţi şi în baza contractelor de asigurare internaţională convenite cu aceştia,
societăţile comerciale cu capital privat sau de stat, profilate pe operaţiuni de asigurări împotriva
riscurilor, preiau asupra lor mai multe categorii de riscuri, şi anume:
- riscul comercial – care este generat de lipsa de lichidităţi financiare a debitorului obligaţiei de
plată, la împlinirea scadenţei acesteia;
- riscul politic – care îşi are originea în măsuri de politică economică sau în măsuri cu caracter
militar adoptate de stat, din motive ce vizează protejarea unor interese majore naţionale;
- riscul de fabricaţie – care este determinat de împrejurări ce survin pe parcursul executării
contractului şi care pot schimba la modul negativ parametrii contractuali, atât în ceea ce îl priveşte pe
importator, cât şi în ceea ce îl priveşte pe exportator.
d) Stipularea unor clauze asiguratorii – clauzele asiguratorii sunt prevederi contractuale
convenite de părţi pentru a evita sau neutraliza riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe
durata executării contractului.
Clasificarea clauzelor asiguratorii:
a) Potrivit criteriului care are în vedere felul riscurilor vizate, distingem:

9
- clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare numite şi clauze de variaţie a schimbului,
au ca finalitate principală menţinerea valorii contractului. Din această categorie fac parte: clauza aur,
clauza de opţiune a monedei liberatorii, etc.
- clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare au natură economică, cuprinzând
clauze de revizuire a preţului sau de indexare monetară, clauze de postcalculare a preţului, etc.
- clauza de forţă majoră, urmăreşte ca finalitate neutralizarea consecinţelor negative pe care le
antrenează realizarea anumitor riscuri, decurgând din măsuri politico-administrative sau din
producerea unor evenimente ale naturii cauzatoare de calamităţi.
b) Potrivit criteriului finalităţii urmărite, distingem:
- clauze de menţinere a valorii contractului – care vizează prin excelenţă prestaţia monetară şi
urmăresc ca finalitate menţinerea valorii ei în parametrii săi iniţiali.
- clauze pur monetare – care sunt stipulaţiile contractuale ce vizează evitarea riscurilor
decurgând din fluctuaţia valorii de schimb a monedei de plată faţă de moneda de referinţă (clauza aur,
clauzele valutare, etc.);
- clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată – sunt stipulaţiile contractuale
menite să prevadă valoarea corelaţiei existente la momentul perfectării contractului între cuantumul
obligaţiei pecuniare a uneia din părţi şi preţul real al bunurilor şi serviciilor pe o anumită piaţă.
- clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări – se referă atât la prestaţia monetară
cât şi la alte drepturi şi obligaţii generate de contract pe seama părţilor, precum: cantitatea şi calitatea
mărfii, condiţiile de livrare a acesteia, condiţiile de plată, etc.
Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile valutare
Prevenirea, atenuarea ori neutralizarea riscurilor valutare se realizează în principal prin
inserarea de către părţi în contractul de comerţ internaţional a unor clauze asiguratorii specifice ca:
clauza aur, clauze valutare, clauza de opţiune a locului de plată etc. În cazul în care partenerii
contractuali omit stipularea unor astfel de clauze, finalitatea contractului poate fi atinsă prin utilizarea
unor metode extracontractuale, ca de ex., încheierea de către creditorul operaţiei pecuniare, a unei
operaţii de hedging valutar, în virtutea căruia o bancă specializată preia asupra sa riscul valutar.
Hedgingul valutar este o operaţiune specific valutară, vizând compensarea eventualelor
câştiguri sau pierderi, prin efectuarea concomitentă a unei vânzări şi cumpărări de valută la termen.
a) Clauzele valutare sunt stipulaţii contractuale care fac parte din grupa clauzelor de menţinere
a valorii contractului şi urmăresc protejarea părţilor din contractul de comerţ internaţional împotriva
riscului aferent variaţiei parităţii monedei de plată în raport cu moneda de cont, aleasă de comun acord
de contractanţi.
În doctrină se disting 3 varietăţi de clauze valutare:
- clauza monovalutară – care presupune luarea în considerare de către părţi a două monede
diferite – una de plată şi alta de cont;
- clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar convenit de către părţi.
Expresia “coş valutar” desemnează modalitatea de a crea un etalon de valoare şi, totodată, un
instrument de rezervă menit să înlocuiască atât etalonul aur (care nu mai poate fi folosit datorită
demonetizării aurului), cât şi etalonul dolar SUA (care manifestă instabilitate). Operaţiunea de stabilire
a coşului valutar poate fi îndeplinită de către părţi printr-o clauză contractuală, sau de către un organ
internaţional specializat. În situaţia în care stabilirea coşului valutar se face de către părţi, operaţiunea
se concretizează într-o clauză contractuală multivalutară;
- clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar instituţionalizat (sau
unitate de cont instituţionalizată) – clauza multivalutară se învederează ca fiind o construcţie juridică
diferită sub aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care operează de către un organ internaţional

10
specializat, care stabileşte atât valutele ce se includ în coş, cât şi metodologia de calcul a modificărilor
în curs. Părţile contractante nu au nici un rol sub aceste aspecte. Intervenţia organului internaţional
specializat în stabilirea conţinutului coşului valutar şi a modului de determinare a unităţii de cont pe
baza acelui conţinut instituţionalizează respectiva unitate, atribuindu-i calitatea de unitate de cont
instituţionalizată.
Această unitate de cont reprezintă în esenţă bani internaţionali. Raţiunile introducerii ei în
practica valutară rezidă în necesitatea sporirii lichidităţii statelor şi de creare a unor instrumente de
evidenţă şi decontare cu mai multă stabilitate, având independenţă faţă de evoluţia unei anumite
economii naţionale. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere),
introdusă în practica relaţiilor valutare de F.M.I. începând cu 1969; E.C.U. (European Currency Unity),
ce constituie unitatea de cont a sistemului monetar european, intrat în vigoare în 1979; A.M.U. (Arian
Monetary Unity) ce constituie unitatea monetară de cont ce se utilizează începând cu 1974 în cadrul
Uniunii Asiatice de Clearing.
b) Clauza aur – este o stipulaţie contractuală în virtutea căreia preţul contractual se exprimă fie
într-o valută luându-se aurul ca etalon al acelei valute, fie direct în aur, urmând a fi plătit în moneda de
aur. Această clauză se înfăţişează în 2 variante: clauza valoare-aur – de specificul căreia este
exprimarea preţului convenit prin contract într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acelei valute;
clauza monedă-aur – se caracterizează prin aceea că preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi
plătit în moneda de aur.
Dintre acestea, numai clauza valoare-aur se înscrie în mecanismul clauzelor de menţinere a
valorii contractului, fiind denumită de regulă clauza aur. Funcţionarea acestei clauze este subordonată
unei condiţii esenţiale, şi anume că moneda de plată să fie exprimată în aur printr-o paritate oficială.
Stipularea clauzei aur în contractele de comerţ internaţional este în interesul ambelor părţi, în sensul că
îl protejează pe debitor împotriva riscului de revalorizare a monedei de plată şi totodată îl ocroteşte pe
creditor contra riscului de devalorizare a acestei monede.
În prezent, domeniul de aplicare al clauzei aur este foarte limitat, el cuprinzând numai acele
contracte de transport internaţional în care o atare clauză este subînţeleasă.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii (sau clauza de monede multiple) – este stipulaţia
contractuală în virtutea căreia părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe monede de plată,
având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autorizează creditorul,
ca la scadenţă, să aleagă între acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să facă plata în
moneda astfel aleasă.
d)Clauza de opţiune a locului de plată-este o variantă a clauzei monovalutare, concretizându-
se prin aceea că, în virtutea ei, creditorul dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei
sale, calculată pe baza unei valute de cont prestabilită prin contract în locul ales de acesta, dintre cele
convenite într-un atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea astfel exprimată,
plătind în moneda locului ales de creditor.
În conţinutul acestei clauze se consemnează înţelegerea părţilor contractante privind moneda
în care se exprimă preţul, precum şi localităţile dintre care creditorul poate alege, la scadenţă, una ca
fiind locul de plată.
Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile nevalutare
a) Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului – se mai numesc şi clauze de indexare a
preţului şi au ca finalitate menţinerea valorii contractului. Această clauză reprezintă stipulaţia
contractuală prin care părţile convin ca atunci când între momentul perfectării contractului lor şi acela
al executării lui, survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă

11
ori alte elemente ce au fost avute în vedere la stabilirea preţului contractual, oricare dintre ele, să fie
îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractului. Această clauză se prezintă în 3 variante:
- clauza de revizuire cu indexare unică (specială) – în care preţul contractual este raportat fie
la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale, al unui produs de bază ca: tona de cereale, tona de
cărbune, etc., fie, poate fi fixat ca element de raportare a preţului şi un indice statistic calculat ca valoare
medie prin care se exprima sintetic evoluţia preţurilor pentru un grup de produse care pot fi selecţionate
de părţi în acest scop, dintr-o singură ramură economică sau din mai multe ramuri.
- clauza de revizuire cu indexare cumulativă (sau complexă) – este compatibilă cu situaţia în
care preţul contractual este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente de referinţă considerate
cumulativ, cum ar fi: materiile prime, forţa de muncă, etc., care se subsumează în valoarea obiectului
contractului.
- clauza de revizuire a preţului cu indexare generală – este o variantă ce urmăreşte ca finalitate
menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată (liberatorii). Ea presupune raportarea
preţului contractual la valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor ce pot fi procurate într-o zonă geografică
determinată, cu suma de bani în care se exprimă acel preţ.
b) Clauze de postcalculare a preţului – sunt rar utilizate în practică şi au ca finalitate menţinerea
preţului mărfii (serviciului ori lucrării) la parametrii conjuncturii existente pe piaţă în momentul
finalizării executării prestaţiei asumată de debitor. În virtutea acestei clauze, creditorul dobândeşte
dreptul de a proceda la stabilirea preţului ori la definitivarea lui (când la perfectarea contractului a fost
prevăzut doar estimativ), fie ulterior executării integrale a obligaţiilor contractuale, fie la termene
intermediare convenite de partenerii contractuali, urmând ca în acest scop să se ia în calcul şi toate
modificările factorilor economici de influenţare survenite între momentul perfectării contractului şi cel
al executării lui.
Clauze de adaptare a contractului
Acest tip de clauze se regăsesc, în special, în contractele internaţionale de lungă durată.
Clauza clientului celui mai favorizat – este o stipulaţie contractuală prin care vânzătorul sau
furnizorul de bunuri sau servicii se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele
mai favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventualilor parteneri cu privire la contracte având acelaşi
obiect. Domeniul de utilizare al acestei clauze cuprinde: contracte privind aprovizionarea, contractele
de concesiune, de vânzare, contractele de transfer de tehnologie.
Clauza ofertei concurente – este acea stipulaţie contractuală prin care vânzătorul îşi asumă
obligaţia de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi acestuia din urmă, pentru
aceeaşi marfă, alţi furnizori concurenţi în materie. Sancţiunile nerespectării clauzei vor fi cele stabilite
de către părţi, la acestea putându-se adăuga, eventual, sancţiunile care decurg din dispoziţiile legale
care reglementează răspunderea civila contractuală.
Clauza de hardship (de impreviziune)1 – este stipulaţia contractuală datorită căreia devine
posibilă modificarea conţinutului contractului, atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără
culpa contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de
obligaţie, dar care schimbând substanţial datele şi elementele avute în vedere de părţi în momentul
contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pentru a fi echitabil
ca acesta să le suporte singur.

1
Aceasta clauză este desemnată prin denumirea ei originală din practica anglo-saxonă „hardship“sau „substanţial
hardship“ ori prin echivalentul românesc similar celui din practica franceză, „clauza de impreviziune“(clause
d‘imprevision)sau „de duritate“.În traducere hardship înseamnă situaţie grea (privaţiune, nedreptate).

12
În temeiul acestei clauze, oricare dintre părţi este îndreptăţită să solicite adaptarea contractului
încheiat dacă modificarea circumstanţelor în considerarea cărora părţile s-au angajat iniţial, a perturbat
în mod grav echilibrul contractual, determinând consecinţe injuste pentru una dintre ele.
Părţile enumără în contract anumite evenimente extraordinare, considerate de forţă majoră, iar
restul evenimentelor imprevizibile şi care produc prejudicii pentru una din părţi, sunt incluse în
noţiunea de hardship.
Clauza de hardship aplicată în practica comercială internaţională, înregistrează o tendinţa de
extindere datorită avantajelor pe care le prezintă şi soluţiei flexibile oferite pentru adaptarea
contractelor pe termen mediu şi lung la fluctuaţiile economico-financiare internaţionale.
Clauzele de forţă majoră
Prin includerea acestor clauze în contractele de comerţ internaţional, părţile îşi propun să prevină
dificultăţile ce decurg din concepţiile legislative diferite în materie, consacrate în sistemele lor juridice
naţionale. Împrejurările care revin frecvent în cadrul prevederilor clauzelor de forţă majoră sunt:
cataclismele naturale (cutremurele,seceta,incendiile,cutremurele,etc.), deteriorarea utilajelor de producţie
(explozii, accidente în exploatarea maşinilor), actele autorităţilor (interdicţii la import sau la export).
Intervenţia de forţă majoră se cere a fi notificată imediat de către partea afectată
cocontractantului sau, pentru ca acesta să poate acţiona în vederea reducerii prejudiciului.
Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional
Normele ce guvernează un contract comercial internaţional pot fi regăsite în:
a) convenţii internaţionale aplicabile tipului respectiv de contract;
b)în absenţa unei convenţii internaţionale sau pentru aspectele nereglementate de o convenţie
aplicabilă sau dacă respectiva convenţie este înlăturată prin voinţa părţilor, de către dreptul naţional
desemnat de părţi sau de norma conflictuală;
c) în absenţa convenţiilor , de către uzanţele comerciale internaţionale (pentru completarea
lacunelor convenţiei internaţionale sau a legii naţionale aplicabile).
Normele materiale de drept uniform pot fi caracterizate ca normele adecvate raporturilor
juridice de drept al comerţului internaţional, în formularea lor fiind luate în considerare, cu precădere,
particularităţile acestor raporturi.
Elaborarea unui drept material uniform se dovedeşte a fi cea mai bună soluţie pentru evitarea
dificultăţilor provocate de conflictul de legi. Crearea unui drept uniform comerţului internaţional este,
însă, un proces în desfăşurare, care, cel puţin în etapa actuală, nu elimină cu desăvârşire conflictul
legilor.
În lipsa unei norme uniforme de drept material, se recurge la aplicarea unei legi naţionale.
Conflictul de legi inerent oricărui contract comercial internaţional este soluţionat astfel prin aplicarea
normelor conflictuale.
Legea naţională aplicabilă este desemnată de părţi (cea mai frecventă situaţie), prin aplicarea
principiului lex voluntatis (principiu consacrat aproape de toate sistemele de drept internaţional privat),
sau, în lipsa unei asemenea alegeri, legea naţională este desemnată pe baza normelor conflictuale.
Normele conflictuale aparţin dreptului statal, generând o mare diversitate a soluţiilor
conflictuale. În considerarea acestei situaţii, pe plan internaţional au fost încheiate o serie de convenţii
conţinând norme conflictuale de drept uniform.
Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat are un rol important în acest proces, sub
auspiciile sale fiind adoptate: Convenţia privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri (1986); Convenţia privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării

13
(1978).Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1980)2,Convenţia de
la Ciudad de Mexico privind legea aplicabilă contractelor de comerţ internaţional (1996).
Determinarea de către părţi a legii aplicabile contractului de comerţ internaţional
Convenţia de la Roma (art. 3) consacră dreptul părţilor de a determina legea aplicabilă
contractului, cu alte cuvinte în temeiul principiului lex voluntatis, părţile la contract pot să aleagă lex
contractus.
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Părţile pot desemna legea aplicabilă totalităţii sau numai unei
părţi din contractul lor şi pot să convină, oricând, să supună contractul unei alte legi decât cea care l-a
reglementat anterior.
Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului,
are efect retroactiv, fără să poată totuşi: a) să infirme validitatea acestuia , sau b) să aducă atingere
drepturilor dobândite între timp de terţi.
Părţile pot desemna ca lex contractus, legea unui stat ce nu are o legătură obiectivă cu
respectivul contract. În situaţia în care părţile au făcut referire la o lege abrogată sau la un proiect de
lege, prin aceasta ele nu au determinat lex contractus, ci doar au incorporat contractului lor prevederile
în cauză (receptare contractuală).
Aplicarea legii străine, constituind lex contractus, se înlătură în două ipoteze: a) dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român; b) dacă a devenit competentă prin fraudă.
Fraudarea legii în dreptul internaţional privat constă în operaţiunea prin care părţile unui raport
juridic, uzând de mijloace legale de drept internaţional privat, îşi creează în mod voit condiţii pentru a
se sustrage de sub incidenţa legii normal competente, recurgând la dispoziţiile altei legi convenabile
lor.
Determinarea lex contractus în lipsa exprimării opţiunii de către părţi
În privinţa determinării lex contractus în lipsa exprimării opţiunii de către părţi, în Convenţia
de la Roma sunt identificate câteva reguli:o regulă generală; soluţii de excepţie; soluţii particularizate
pentru anumite tipuri de contracte.
Regula generală prevede că, în lipsa determinării legii de către părţi, contractul este supus legii
statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se consideră că există asemenea legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul
sau în lipsă, reşedinţa ( persoane fizice), ori fondul de comerţ sau sediul social (persoane juridice).
Prin prestaţie caracteristică se înţelege:
a) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract translativ, precum vânzarea sau altele similare,
înstrăinează un bun mobil;
b) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract de închiriere sau altele similare, pune la
dispoziţia unei persoane, pe o durată de timp determinată, folosinţa unui bun;
c) prestaţia îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi, în general, de partea care, în
contractele de servicii, o aduce la îndeplinire;
d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau altele similare.

2
Convenţia de la Roma reprezintă o unificare a soluţiilor conflictuale din statele membre ale Comunităţii europene,
aplicabile obligaţiilor contractuale cu element de extraneitate (comportând un conflict de legi) şi are, totodată, caracter
universal, în sensul că legea desemnată pe baza prevederilor sale “se aplică chiar dacă această lege este cea a unui stat
necontractant” (art. 2).

14
Aceste prezumţii pot fi înlăturate dacă partea interesată face dovada că din circumstanţe rezultă
existenţa unor legături mai strânse ale contractului cu legea altui stat.
Domeniul de aplicare a legii contractului
Domeniul de aplicare a legii contractului cuprinde următoarele aspecte:
A. Formarea contractului.
a) Condiţiile de fond
1.Capacitatea părţilor. Capacitatea de a contracta este guvernată de legea personală a persoanei
fizice sau de legea naţională a persoanei juridice. De la această regulă există o excepţie: teoria ocrotirii
interesului naţionalului- dacă actul de comerţ este încheiat de o persoană incapabilă potrivit legii sale
naţionale, dar capabilă potrivit legii locului de încheiere şi actul este încheiat cu resortisanţi de bună
credinţă ai statului locului de încheiere, aflaţi în exerciţiul profesiei lor obişnuite este considerată
capabilă( regulă neaplicabilă actelor juridice referitoare la transmiterea imobilelor).
2. Consimţământul. Regimul juridic al consimţământului este cârmuit de lex contractus care
stabileşte condiţiile de existenţă şi validitate ale acestuia. Valoarea juridică a tăcerii depinde de legea
personală a persoanei fizice sau legea naţională a persoanei juridice.
3.Obiectul şi cauza sunt guvernate de lex contractus.
4.Sunt supuse legii contractului şi sancţiunile nerespectării condiţiilor de fond.
b) Condiţiile de formă. Forma contractului este, în principiu, guvernată de lex contractus.
Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute
de una dintre legile următoarele: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea naţională sau legea
domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al
autorităţii care examinează validitatea actului juridic. În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de
fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege
dintre cele menţionate anterior nu poate să înlăture această cerinţă, chiar dacă actul a fost întocmit în
străinătate.
c) Actele procedurale. Calitatea procesuală, obiectul şi cauza acţiunii nu pot fi disociate de
aspectele de fond, fiind supuse legii contractului. Lex contractus primeşte aplicare şi asupra mijloacelor
de probă, administrarea probelor se face, însă, potrivit prevederilor conţinute de lex fori.
B. Efectele contractului.
a) Cât priveşte persoanele faţă de care contractul de comerţ internaţional produce efecte
acestea sunt arătate de lex contractus (părţi, terţi).
b) Lex contractus se aplică interpretării contractului şi interpretării contractului şi determinării
naturii sale juridice.
c) Rezoluţiunea contractului este guvernată tot de lex contractus.
d) Executarea obligaţiilor contractuale şi consecinţele neexecutării totale sau parţiale sunt
guvernate de lex contractus.
e) Riscurile contractului sunt guvernate de lex contractus.
f) Modurile de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract intră sub incidenţa lui lex
contractus.
g) Remiterea de datorie şi tranzacţia primesc incidenţa lui lex contractus.
h) Novaţia este guvernată de lex contractus.

15