Noțiunea și clasificarea contractelor

I. Contractul: noțiune, utilitate și reglementare

Potrivit art. 1166 C. civ., contractul este „acordul între două sau mai multe persoane
cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic”(s.n.).
Peste tot, în lume, contractul este un instrument al circulaţiei averilor şi unul dintre
mecanismele juridice, esenţiale ale activităţii economice.
În drept, contractul este principalul act juridic civil alături de actul juridic unilateral și
actul juridic colectiv (de ex. contractele colective de muncă ce curpind zeci, sute sau mii de
părți contractante).
Contractul se delimitează de alte acte juridice prin caracteristicile sale, generale:
a) contractul este actul juridic cel mai reprezentativ (reprezentativitatea contractului
derivă în primul rând, din utilitatea sa practică):
b) contractul este un act juridic special, rod al acordului a două sau mai multe voinţe
individuale;
c) contractul este şi un act juridic complex, în curprinsul căruia se regăsesc elemente
precum: manifestări precontractuale, voinţe concordante, obligaţiile părţilor, scopul și
finalitatea urmărită.
Elementul esențial al contractului este acordul de voințe al părților (consimțământul).
Contractul are la bază principiul libertății contractuale (limitate).
În baza principiului libertății contractuale, părţile sunt libere să încheie orice
contracte dar în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri (art. 1169
C. civ.).
Rezultă că libertatea voinţei juridice trebuie exercitată numai în limitele legale.
Intervenţia legii asupra libertăţii de a contracta trebuie înţeleasă atât de manieră
pozitivă (obligaţie de a contracta), cât şi negativă (refuzul de a contracta).
De exemplu, în doctrina franceză, se susţine că legea poate obliga părţile să
contracteze pe principiul că ”legea poate orice”.
Precizăm că, Noul Cod civil reglementează pentru prima dată principiul libertăţii
contractuale, precum şi pe cel al bunei-credinţe la negocierea, încheierea şi executarea
contractului – aplicaţie a principiului general al bunei-credinţe.
Libertatea contractuală desemnează, atât posibilitatea alegerii partenerilor
contractuali, cât şi pe aceea de a negocia şi stabili conţinutul clauzelor contractuale, fiind
limitată numai de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
Ordinea publică presupune un ansamblu de reguli imperative stabilite de către
comunitate.
Bunele moravuri reprezintă tot un ansamblu de reguli generate şi integrate
mentalităţii membrilor comunităţii.

1
 Cu toate cele de mai sus, voinţa individuală este determinantă (este esenţa
contractului) dar nu poate fi autonomă, fiind limitată de norma imperativă a legii.
Regulile generale ale contractului (ca ”izvor de obligații”) sunt date de teoria
generală a obligațiilor și constituie dreptul comun, în materie contractuală.
Concret, contractul se regăseşte însă, numai în formele sale particulare, ale
„contractelor speciale” (de exemplu, vânzarea, locaţiunea, împrumutul, mandatul etc.).
Regulile generale contractuale (dreptul comun în materie contractuală) sunt
reglementate în Codul civil, Cartea a V-a „Despre obligaţii”, Titlul II „Izvoarele obligaţiilor”,
Capitolul I „Contractul”, art. 1166-1323.
Contractele speciale sunt reglemntate în dispozițiile Codului civil, Titulul IX ”Diferite
contracte speciale”, art. 1650-1762.

II. Clasificarea contractelor. Importanța clasificării contractelor

Deoarece contractul este creația voinței persoanelor, numărul lor este teoretic,
nelimitat. Astfel, pentru interpretarea și executrea lor contractele sunt clasificate.
Clasificarea contractelor prezintă importanţă teoretică pentru identificarea
caracteristicilorlor şi practică pentru stabilrea regimului juridic aplicabil fiecărui contract
concret, în parte.
Contractele se grupează după conţinutul şi corelaţia lor, modul de formare şi de
executare, scopul urmărit etc.
1. Clasificarea contractelor după conţinut.
După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi
contracte unilaterale.
Contractul sinalagmatic este acela prin care părţile se obligă una către alta, obligaţiile
lor fiind reciproce şi interdependente (art. 1171 C. civ.).
Sunt contracte sinalagmatice, de exemplu:
- vânzarea (art. 1650 și urm C. civ.), contractul „prin care vânzătorul transmite sau,
după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea un dezmembrământ al
dreptului de proprietate sau orice alt drept asupra unui bun, în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească”;
- locaţiunea (art. Art 1777 C. civ.), contractul „ prin care o parte, numită locator, se
obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită
perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie”;
- antrepriza (art. 1851 C. civ.), contractul prin care „antreprenorul se obligă ca, pe
riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un
anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ” etc.
Contractul unilateral este cel care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre
părţi. Astfel, acesta dobândește calitatea de debitor, iar cealaltă parte are numai calitatea
de creditor.
Sunt contracte unilaterale, de exemplu:
- împrumutul de consumaţie (art. 2158 C. civ.), contractul prin care împrumutatul se
obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de

2
bunuri de aceeaşi natură şi calitate ca cele primite de la împrumutător;
- depozitul gratuit (art. 2103 alin. 1 C.civ.), contractul prin care depozitarul se obligă
să păstreze bunul primit pentru o perioadă de timp şi, la împlinirea termenului sau la
cererea deponentului, să îl restituie în natură.
2. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de către părţi.
După criteriul scopului (interesului) urmărit de părţi, contractele se clasifică în
contracte cu titlul oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele oneroase sunt cele în care „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un
avantaj în schimbul obligaţiilor asumate”. 
De exemplu, contractul de vânzare, în care vânzătorul urmăreşte să obţină o sumă de
bani, iar cumpărătorul să devină proprietarul lucrului.
Contractele gratuite sunt cele „prin care una dintre părţi urmăreşte să procure
celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj” (art. 1172 alin. 2 C. civ.). 
De exemplu, contractul de donaţie, împrumutul, depozitul etc.
Contractele cu titlu oneros se împart (la rândul lor) în contracte comutative şi
contracte aleatorii.
Contractul comutativ este cel în care, „la momentul încheierii sale, existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă”. 
De exemplu, contractul de vânzare, locaţiunea etc.
Contractul aleatoriu este cel care, „prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel
puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce
depind de un eveniment viitor şi incert” (art. 1173 alin. 2 C. civ.).
De exemplu, contractul de asigurare, de rentă viageră etc.
Contractele cu titlu gratuit se împart în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractele dezinteresate sunt cele în care se urmăreşte a se face un serviciu, fără
contraprestaţie.
De exemplu, comodatul, împrumutul fără dobândă etc..
Liberalităţile sunt acte juridice prin care „o persoană dispune cu titlu gratuit de
bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane” (art. 984 alin. 1 C. civ.). 

3. Clasificarea contractelor după modul de formare.

După criteriul modului de formare, distingem între contracte consensuale, contracte
solemne şi contracte reale.
Contractul consensual este cel care se încheie în mod valabil prin simplul acord de
voinţă al părţilor (art.1174 C. civ.), fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă.
Sunt consensuale, de exemplu, contractul de locaţiune (art.1777 C. civ.), contractul
de mandat (art. 2009) etc.
Contractul solemn este cel pentru a cărui încheiere valabilă se cere respectarea unei
formalităţi prevăzută de lege (art.1174 C. civ.).
Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem atrage nulitatea absolută a
contractului (art. 1242 alin. 1 C. civ.).

3
 Sunt solemne, spre exemplu, vânzarea de bunuri imobile (art.1244 C.civ.), donaţia
(art.1011 C. civ.), contractul de arendare (art.1838 C. civ.) etc.
Contractul real este cel pentru a cărui formare valabilă este necesară şi remiterea
materială a bunului (art.1174 C. civ.).
Astfel, tradiţiunea bunului constituie o condiţie de validitate şi nu un efect al
contractului, ca în cazul contractelor consensuale sau solemne în care una sau ambele părţi
au obligaţia de remitere a unui bun.
Sunt contracte reale: contractul de depozit (art. 2103 C. civ.), comodatul (art. 2146 C.
civ.), etc.
4. Clasificarea contractelor după modul în care sunt exprimate voinţele
contractante.
După modul în care sunt exprimate voinţele contractante sunt: contracte negociate,
contracte de adeziune şi contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt cele în care părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul
şi clauzele acestora.
De exemplu, contractul de închiriere a locuinţei.
Contractele de adeziune sunt cele ale căror clauze esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă
parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1175 C. civ.).
De exemplu, contractele închreiate cu furnizorii de apă, gaz, electricitate etc.
Contractele obligatorii (contracte forțate) sunt cele încheiate prin dispoziţia
imperativă a legii.
De exemplu, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, asigurarea locuinţelor
etc.).

5. Clasificarea contractelor după nominalizarea legislativă.

După cum sunt sau nu nominalizate de către legiuitor, contractele sunt numite şi
nenumite.
Contractele numite sunt cele prevăzute şi reglementate de Codul civil şi alte acte
normative.
Contractelor numite li se aplică regulile particulare prevăzute de lege și în completare
cele ale dreptului comun (art. 1167 C. civ.). 
De exemplu, contractel de vânzare, schimb, locaţiunea etc..
Contractele nenumite sunt creaţia exclusivă a părţilor sau a practicii judiciare, în baza
regulilor generale contractuale (nefiind reglementate de lege).
Contractelor nenumite li se aplică regulile dreptului comun, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile privitoare la contractul cu care se asemnănă cel mai mult (art. 1168
c. civ.).
6. Clasificarea contractelor după modul de executare.
După modul de executare, contractele se clasifică în contracte cu executare imediată
şi contracte cu executare succesivă.

4
 Contractul cu executare imediată este cel a cărui executare se produce dintr-odată, la
data când obligaţia devine exigibilă, care, ca regulă, coincide cu data încheierii contractului.
De excemplu, vânzarea este, de regulă, un contract cu executare imdiată (uno ictu).
Contractul cu executare succesivă este acela care presupune că obligaţiile cel puţin
ale uneia dintre părţi se execută în timp, fie continuu, fie la anumite intervale de timp.
De exemplu: contractul de furnizare (art. 1766 C. civ.), contractul de locaţiune
(art.1786 C. civ.), contractul de rentă viageră (potrivit art. 2242 C. civ.).
De precizat că încetarea contractului prin reziliere se aplică numai în cazul
contractelor cu executare succesivă şi produce efecte numai pentru viitor (iar prestaţiile
executate rămânând valabil făcute).

7. Clasificarea contractelor după corelația dintre ele.

După corelaţia existentă dintre ele, contractele sunt principale şi accesorii.
Contractele principale sunt cele care au o existenţă de sine stătătoare şi, deci, nu
depind de alte contracte.
De exemplu, contractul de vânzare, donația, antrepriza etc.
Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenţă de sine stătătoare şi, deci,
depind de existenţa altor contracte. 
De exemplu, ipoteca, gajul etc.
8. Clasificarea contractelor după durata producerii efectelor produse.
După efectele produse, contractele se clasifică în: contracte constitutive sau
translative de drepturi şi contracte declarative de drepturi.
Contractele constitutive sunt cele care dau naștere unui drept subiectiv civil, care nu
a axistat anterior.
De exemplu, instituirea unui uzufruct sau a unui drept de gaj, contractul de ioptecă,
conveția de partaj (art. 680 C. civ.).
Contractele translative de drepturi sunt cele care au ca efect strămutarea unor
drepturi subiective civile din patrimponiul unei persoane, în patrimoniul altei persoane.
De exemplu, prin contractul de vânzare se poate transmite proprietatea asupra unui
bun de la vânzător, la cumpărător (art. 1650 C.civ.).
Contractele declarative de drepturi sunt acelea care recunosc situaţii juridice
preexistente şi au efect retroactiv.
De exemplu, contractul de tranzacţie.
Potrivit art.2267 C. civ., „tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting
un litigiu... prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi...”.
9. Clasificarea contractelor după structură.
După structura lor, se poate distinge între contracte simple, contracte complexe şi
grupuri de contracte.
Contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură
operaţie juridică.
Din categorie fac parte majoritatea contractelor tradiţionale numite: vânzarea,

5
locaţiunea, mandatul, comodatul etc.
Contractele complexe sunt cele rezultând din combinarea mai multor contracte
simple.
Prin contractele complexe se realiză a două sau mai multe operaţii juridice.
De exemplu, un contract care cuprinde elementele esențiale ale unei vânzări, a unei
antreprize, a unui mandat etc. (cumpăr un teren împuternicesc pe vânzător să procure
autorizațiile și să construiască o casă).
Grupurile de contracte presupun încheierea a două sau mai multe contracte având
acelaşi obiectiv dar care îşi păstrează individualitatea.
Grupurile de contracte sunt două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin
faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care însă îşi
conservă propria individualitate.
Există mai multe tipuri de grupuri de contracte: cu structură lineară (formate din
contracte care au ca obiect acelaşi bun); cu structură radiantă (unul, două sau mai multe
subcontracte se grefează pe un contract principal); ansamblurile contractuale (contractele
legate între ele prin identitate de cauză).
10. Clasificarea contractelor după calitatea părților.
După calitatea părţilor contractante, există: contracte de drept privat şi contracte
administrative.
Contractele de drept privat sunt cele supuse regulilor contractuale generale şi
speaciale, instituite de Codul civil şi de jurisprudenţă.
Contractele administrative sunt cele în care, cel puţin una dintre părţi este o
persoană publică, sunt încheiate în interesul serviciului public şi conţin clauze ce excedează
dreptului comun (de exemplu, clauze prin care nu sunt recunoscute regulile dreptului
privat).

Propuneri pentru teme de referat:

1. Contractul: noțiune, utilitate și reglementare

2. Clasificarea contractelor