Contractul de vânzare

II. Efectele contractului de vânzare

Vânzarea produce efecte juridice (ca orice contract).
Potrivit Codului civil, principalele obligații ale părților, sunt:
a) obligațiile de transmitere a proprietății, de predare și de garanție ale vânzătorului;
b) obligațiile de plată a prețului, de ridicare a bunului și de suportare a cheltuielilor,
ale cumpărătorului.
A. Obligațiile vânzătorului
1. Obligația vânzătorului de a transfera proprietatea bunului
Potrivit art. 1650 alin. 1 C. civ., „vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărătorului proprietatea unui bun”. 
Astfel, din textul de lege rezultă că transferul dreptului de proprietate se realizează la
intervenţia înstrăinătorului, în două feluri:
- „vânzătorul transmite” ori
- vânzătorul „se obligă să transmită” (proprietatea unui bun).
Tot astfel, potrvit art. 1673 alin. 1 c. civ., Vânzătorul este obligat să transmită
cumpărătorului, proprietatea bunului vândut.
În realizarea obligației, important este momentul transferului proprietăţii.
Transferul proprietății poate fi:
- imediat (la încheierea contractului) sau
- amânat (la o dată ulterioară încheierii contractului).
a). Transferul imediat al dreptului de proprietate. 
De regulă, transferul dreptului se realizează în momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare.
Se vorbeşte, astfel, despre transferul imediat al proprietăţii.
Potrivit art. 1674 C. civ., proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă.
Transferul imediat al proprietăţii operează dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
- vânzătorul este proprietarul lucrului,
- bunul există şi este determinat individual,
- transferul dreptului nu a fost amânat.
Transferul imediat al dreptului de proprietate nu este imperativ. 
b). Amânarea transferului proprietăţii
Părțile sau legea, pot amâna transferul proprietății la o dată ulterioară încheierii vân -
zării.
Cele mai cunoscute situaţii în care transferul proprietăţii este amânat sunt: vânzarea
de bunuri viitoare, vânzarea bunurilor de gen, vânzarea în rate etc.
În cazul vânzării de bunuri viitoare, transferul dreptului de proprietate operează în
momentul executării (realizării) lor.
De exemplu, în cazul unui autoturism confecţionat pe comandă.

1
 În cazul vânzării bunurilor de gen, proprietatea se transferă cumpărătorului la data
individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului” (art. 1678 C. civ.).
În cazul vânzării în rate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data
achitării ultimei rate din preţ, chiar dacă lucrul a fost predat la încheierea contractului
(art. 1684 şi art. 1755 C. civ.). 
c). Momentul transferului proprietăţii în vânzările imobiliare. 
De lege lata, vânzarea imobilelor produce efecte inter partes din momentul încheierii
contractului (moment în care dreptul de proprietate se transferă de la vânzător la
cumpărător). 
Astfel, în cazul vânzării unui imobil (casă şi teren), cumpărătorul devine proprietarul
bunului din momentul încheierii vânzării în forma autentică.
Reamintim că vânzarea imobilelor (construcţie sau de un teren) trebuie încheiată în
formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1244 C. civ.).
În strânsă legătură cu transferul dreptului de proprietate se pune și problema
suportării riscului în contract.
d. Riscul în contractul de vânzare
Ca regulă generală, potrivit art. 558 C. civ., proprietarul suportă riscul pieirii bunului
(res perit domino). 
De observat că principiul nu este imperativ.
Astfel, regula de mai sus poate fi modificată de părți sau prin lege.
Ca regulă derogatorie impusă de lege, riscul în contractele translative de proprietate
„rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost
transferată dobânditorului” (art. 1274 alin. 1 C. civ.). 
Rezultă că, atunci când predarea lucrului a fost amânată (după încheierea vânzării) şi
bunul se mai află asupra vânzătorului, acesta suportă riscul contractului, în calitatea sa de
debitor al obligaţiei imposibil de executat (indiferent dacă proprietatea a fost sau nu
transferată cumpărătorului).
 
2. Obligaţia de predare a lucrului vândut

Predarea lucrului vândut înseamnă punerea efectivă a bunului vândut la dispoziţia

cumpărătorului (art. 1685 C. civ.).
Obligaţia de predare este importantă, deoarece, prin executarea ei, cumpărătorul
devenit proprietar al lucrului individual determinat poate să-şi exercite posesia de fapt a
bunului, poate percepe fructele şi poate folosi bunul dobândit.
a). Regulile predării bunului vândut.
Obligaţia de a preda un lucru individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l
conserva până la predare (art. 1485 C. civ.). 
Obligaţia de conservare a bunului este accesorie obligaţiei de predare şi există în
cazul în care lucrul se predă după încheierea contractului.
De observat că „predarea nu are semnificaţia transferului dreptului de proprietate şi
nici chiar a posesiei (în sine, s.n.), ci numai a „detenţiei” materiale a lucrului.

2
 Lucrul vândut se predă „împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări,
pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei”. 
Astfel, obligaţia de a preda bunul se întinde şi la „accesoriile sale, precum şi la tot ce
este destinat folosinţei sale perpetue” (art. 1686 alin. 1 C. civ.). 
Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la
proprietatea sau folosinţa bunului. 
De regulă, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii
proprietăţii (art. 1692 C. civ.).
Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, „liber
de orice bunuri ale vânzătorului” (art. 1687 C. civ.).
Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea
titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului
preluarea în orice moment.
Locul predării bunului (individual determinat) este locul unde se afla bunul în
momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor, ori, în lipsa
acesteia, din uzanţe (art. 1689 C. civ.). 
Predarea lucrului vândut se face la momentul încheierii contractului sau la termenul
convenit de părţi. 
Cheltuielile de predare a bunului vândut, respectiv cântărirea, numărarea, măsurarea
etc., sunt în sarcina vânzătorului (iar cele de ridicare a lucrului de la locul predării sunt în
sarcina cumpărătorului), dacă nu s-a convenit altfel.
b). Sancţiunea nepredării lucrului. 
În caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei de predare (datorată culpei
vânzătorului), cumpărătorul are de ales între trei posibilităţi.
– Cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus), în sensul că poate „să refuze executarea propriei obligaţii” (de plată a preţului)
deoarece nu a fost predat lucrul (deşi trebuia să fie predat).
– Cumpărătorul poate cere executarea în natură a contractului. Potrivit art. 1527
alin. 1 C. civ., „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură” (cu excepţia cazului când executarea în natură este imposibilă).
– Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării. 
- Cumpărătorul are dreptul şi la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe
care vânzătorul i l-a cauzat.

3. Obligația de garanție a vânzătorului

Pe lângă predarea efectivă (materială) a lucrului, vânzătorul trebuie să-i garanteze

cumpărătorului şi exercitarea deplină a dreptului dobândit după încheierea contractului.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să asigure
cumpărătorului stăpânirea liniştită şi utilă a lucrului.
Obligația de garanție a vânzătorului este dublă, continând obligația de garanție
contra evicțiuni și obligația de garanție contra viciilor.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului are, deci, o dublă înfăţişare:
– liniştita posesie a lucrului (garanţia contra evicţiunii) şi, pe de altă parte,
– utila folosinţă a lucrului (garanţia contra viciilor).

3
 a). Obligaţia de garanţie contra evicţiunii

Evicţiunea constă fie în pierderea proprietăţii lucrului (în totalitate sau în parte), fie
în tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar.
Potrivit art. 1695 alin. 1 C. civ., „vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe
cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea
netulburată a bunului vândut”.
Garanţia contra evicţiunii operează dacă sunt întrunite două condiţii alternative:
– pretenţiile terţului sunt întemeiate pe un drept născut anterior încheierii vânzării şi
care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului;
– evicţiunea provine dintr-o faptă imputabilă vânzătorului, chiar dacă aceasta s-a ivit
ulterior vânzării.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului este o obligaţie patrimonială, ceea ce face ca, şi
după moartea acestuia, obligaţia să se transmită succesorilor universali sau cu titlu
universal.
Evicţiunea poate proveni din fapta unui terţ sau din fapte personale (ale
vânzătorului).
Faptul personal al vânzătorului este un fapt ori act, ulterior sau anterior vânzării, dar
tăinuit de către vânzător sau succesorii săi universali ori cu titlu universal, de natură a-l
tulbura pe cumpărător în liniştita posesie a lucrului, indiferent dacă este o tulburare de fapt
sau o tulburare de drept.
Dacă tulburarea provine din fapta unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să îl
apere pe cumpărător, iar, dacă nu reuşeşte să îl apere, va fi obligat să suporte consecinţele
evicţiunii.
În acest caz, obligaţia de garanţie contra evicţiunii există dacă sunt întrunite trei
condiţii.
– Să fie vorba despre o tulburare de drept (nu de fapt),
– Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării. 
– Cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. 
Efectele evicțiunii.
Efectele evicțiunii sunt diferite, după cum evicțiunea este totală sau parțială.
În caz de evicţiune totală, vânzătorul are următoarele obligaţii:
– să restituie „în întregime” preţul primit de la cumpărător la încheierea contractului,
– să plătească cumpărătorului valoarea fructelor pe care a fost obligat să le
înapoieze terţului evingător (art. 1702 alin. 1 lit. a C. civ.). 
– să achite cumpărătorului cheltuielile de judecată ocazionate de procesul cu terţul
evingător, precum şi cheltuielile determinate de încheierea şi executarea contractului
(art. 1702 lit. b şi c C. civ.).
În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul are dreptul de a opta între:
– a cere rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi
– a menţine contractul încheiat (cu despăgubiri pentru pierderea suferită).
b). Obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului vândut
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului şi posesiunea utilă (normală) a lucrului
vândut. 

4
 Astfel, bunul trebuie să aibă calităţile necesare pentru a putea fi folosit normal,
potrivit naturii sale sau destinaţiei date de părţi. 
De exemplu, dacă in urma vânzarii a unui autoturism cumpărătorul constată că
motorul nu este cel original, ci unul contrafăcut, împrejurarea constituie viciu ascuns.
Viciile vizate de art. 1707 C. civ. sunt cunoscute în doctrină şi ca vicii redhibitorii,
întrucât acţiunea în garanţie prin care cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului se
numeşte redhibitorie.
Condiţiile garanţiei contra viciilor. 
Nu orice viciu al lucrului vândut atrage răspunderea vânzătorului. 
Astfel, viciile bunului trebuie să îndeplinească trei condiţii.
- Viciul trebuie să fie ascuns. 
Viciul este ascuns când, „la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de
specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent” (art. 1707 alin. 2 C. civ.). 
De precizat că, vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile aparente (cu privire la
care cumpărătorul a putut singur să se convingă).
- Viciul trebuie să fi existat în momentul predării lucrului. 
Potrivit art. 1707 alin. 3 C. civ., garanţia vânzătorului este datorată „dacă viciul sau
cauza lui exista la data predării bunului” (s.n.). 
Rezultă că vânzătorul datorează garanţie şi pentru viciul care apare ulterior predării
lucrului, dar care îşi are cauza producerii anterior acestui moment.
- Viciul trebuie să fie grav. 
Nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a atrage răspunderea
pentru vicii, ci numai cele cu o anumită gravitate. 
Gravitatea viciului fiind o situaţie de fapt, rămâne să fie apreciată de instanţă. După
cum s-a reţinut în practica judecătorească, gravitatea viciilor nu reclamă cu necesitate ca
lucrul să fie afectat în chiar esenţa, în substanţa lui.
Efectele răspunderii vânzătorului pentru vicii. 
În temeiul garanţiei contra viciilor, cumpărătorul poate cere instanţei:
– înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
– înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
– reducerea corespunzătoare a preţului;
– rezoluţiunea vânzării.
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la
cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancţiu-
nea decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului (art. 1709 alin. 1 C. civ.).
În favoarea vânzătorului operează o prezumţie de bună-credinţă şi, astfel, dovada
cunoaşterii viciilor de către acesta trebuie să fie făcută de cumpărător (cu orice mijloace de
probă).
B. Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are trei obligaţii principale: să plătească preţul, să preia lucrul vândut
și sa suporte cheltuielile vânzării.
De observat că, părţile pot însă stipula şi alte obligaţii pentru cumpărător, în afara
celor prevăzute „de drept”. 

5
 De exemplu, ele pot introduce în contract obligaţia cumpărătorului de a asigura
vânzătorului sau familiei acestuia folosinţa lucrului în continuare, după transferul dreptului
de proprietate. 
1. Obligaţia de plată a preţului
Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul dobândirii lucrului
(vânzătorului).
a). Locul plăţii preţului. 
În lipsa unei stipulații contrare, „cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în
care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este
transmisă” (art. 1720 alin. 1 C. civ.). 
Potrvit art. 1720 C. civ., plata preţului se face în momentul transmiterii proprietăţii
lucrului vândut (care poate să nu corespundă cu momentul încheierii contractului). 
Când cumpărătorul se teme de o eventuală evicţiune, el poate suspenda plata
preţului „până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie
corespunzătoare” (art. 1722 alin. 1 C. civ.).
Plata preţului se poate face integral sau în rate.
Fiind o chestiune de fapt, dovada plăţii preţului vânzării se face prin orice mijloc de
probă.
Potrivit art. 1721 C. civ., atunci când cumpărătorul întârzie plata preţului, el este
ţinut, în plus, să plătească dobânzi asupra preţului.

b). Sancţiunea neplăţii preţului.

 În cazul în care cumpărătorul nu îşi execută principala sa obligaţie de plată a
preţului, vânzătorul are la dispoziţie trei mijloace juridice:
– să invoce excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), care îi
permite să refuze predarea lucrului vândut (art. 1693 C. civ.);
– să ceară executarea silită a obligaţiei de plată (care este întotdeauna posibilă,
întrucât are ca obiect o sumă de bani); acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se
prescrie în termenul general de 3 ani;
– să ceară rezoluţiunea potrivit regulilor generale (precum şi daune-interese potrivit
art. 1549 alin. 1 C. civ.).
Dacă nu există un termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul
poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în
întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia
cumpărătorului şi nu a suferit transformări (art. 1727 alin. 1 C. civ.).
c). Simulaţia preţului. 
În practică s-a pus în discuţie situaţia în care părţile contractante, mai ales în
vânzările imobiliare, declară în actul autentic un preţ mai mic decât cel real convenit, cu
scopul de a plăti taxe şi onorarii notariale mai mici.
Potrivit. 1289 alin. 1 C. civ., contractul secret (care prevede, de regulă, un preţ mai
mare) produce efecte numai între părţi (vânzător şi cumpărător).
Rezultă că, în cazul simulaţiei, preţul datorat de cumpărător (vânzătorului) va fi cel
„realmente convenit” de părţi (în actul ocult) şi nu cel simulat, declarat în actul public.

6
 În consecinţă, sancţiunea simulaţiei preţului nu este nulitatea contractului de vânzare,
ci inopozabilitatea lui faţă de terţii de bună-credinţă.
2. Obligaţia de a prelua lucrul vândut
Cumpărătorul este obligat să preia (să ridice) bunul vândut la termenul stipulat în
contract (art. 1719 lit. a C. civ.). 
Când bunurile mobile nu au fost preluate în termenul convenit (care „sunt supuse
deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare”), cumpărătorul este de drept în
întârziere în privinţa preluării lor, „chiar dacă preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat
predarea, fără să fi plătit preţul” (art. 1725 alin. 2 C. civ.).
Codul civil introduce şi o procedură de „executare directă” a bunului mobil
nepreluat. 
Astfel, când cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare (sau de plată),
„vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe
cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde” (art. 1726 alin. 1 C. civ.).
În situaţia de mai sus, cumpărătorul are însă, dreptul de a pretinde diferenţa dintre
suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul,
precum şi la daune-interese, dacă este cazul (art. 1726 alin. 4 C. civ.).
3. Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării
Cumpărătorul mai trebuie să suporte şi cheltuielile vânzării.
Potrivit art. 1666 alin. 1 C. civ., cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare
sunt în sarcina cumpărătorului. 
„Spezele vânzării” precum: cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de
autentificare sau de publicitate imobiliară etc. sunt, de regulă, suportate de cumpărător. 
Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina
vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina
cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
De asemenea, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina
cumpărătorului. 
Dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe
de expediere, dar cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului (art. 1667 C. civ.).

C. Varietăţi ale contractului de vânzare

Varietăţile (felurile) de vânzări sunt contracte de vânzare caracterizate prin

particularităţi (în raport cu regulile generale instituite de Codul civil).
Toate varietăţile vânzării se supun în primul rând, regulilor speciale și în completare,
regulilor generale ale contractului de vânzare.
În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la delimitarea varietăţilor de
vânzare, neexistând un criteriu unic de departajare a acestora. 
Prezentăm trei varietăţi ale vânzării, prevăzute expres de Codul civil şi Codul de
procedură civilă: vânzarea pe încercate, vânzarea moştenirii şi vânzarea cu opţiune de
răscumpărare.

7
 § 1. Vânzarea pe încercate
Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în
urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în
lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale (art. 1681 alin. 1 C. civ.).
Astfel dacă în contractul de vânzare, părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să
fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate (art. 1681 alin. 3 C. civ.).
Încercarea are drept scop a stabili dacă bunul corespunde sau nu „criteriilor stabilite
la încheierea contractului” (s.n.). 
De exemplu, în cazul cumpărării unor bunuri tehnice, încercarea are drept scop
verificarea funcţionării şi a calităţilor produsului.
De menţionat că rezultatul încercării nu este lăsat la aprecierea discreţionară a
cumpărătorului (acesta motivând că nu îi place produsul), ci el trebuie să fie urmarea
constatării obiective a unor caracteristici care îl fac impropriu destinaţiei sale, total sau
parţial.
Pentru considerentele de mai sus, vânzătorul poate cere o expertiză a calităţilor şi a
funcţionalităţii bunului obiect al contractului.
Contractul se încheie odată cu acordul de voinţe al părţilor, însă transferul dreptului
de proprietate se va face numai după ce se cunoaşte rezultatul pozitiv al încercării. 
În consecinţă, până la îndeplinirea condiţiei, vânzătorul rămâne proprietarul bunului.
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se
consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este
nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predare (art. 1681 alin. 2 C. civ.).
Deşi vânzarea pe încercate se aseamănă cu vânzarea pe gustate, ele nu se confundă. 
Vânzarea pe gustate nu este un contract sub condiţie suspensivă, deoarece încheierea
acestuia survine abia după ce cumpărătorul a constatat că bunul corespunde dorinţei sale
(obiectivă sau subiectivă). 
Astfel, cumpărătorul poate refuza bunul pe simplul motiv că nu îi place (art. 1682
C. civ.).
2. Vânzarea unei moşteniri
Vânzarea unei moşteniri este o varietate a contractului de vânzare reglementată de
art. 1747-1754 C. civ. 
Vânzarea unei moşteniri este posibilă (valabilă) numai după deschiderea moştenirii.
Precizăm că o moştenire este ”deschisă” numai după moartea persoanei respective.
Astfel, o moştenire ”nedeschisă” nu poate fi înstrăinată (nulla viventis hereditas), nici
chiar cu consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba, manifestarea de
voinţă fiind, în acest caz, imorală. 
Sancţiunea nerespectării cerinţei de mai sus este, fără excepţie, nulitatea absolută.
Obiectul vânzării moştenirii îl constituie întreg patrimoniul succesoral (ca
universalitate, cuprinzând drepturi şi obligaţii corelative).
Astfel dacă, un moştenitor vinde bunuri succesorale privite ut singuli (şi nu
patrimoniul succesoral ori o fracţiune din acesta), vânzarea va fi supusă regulilor vânzării de
drept comun (fiind o vânzare-cumpărare pură şi simplă).
De exemplu, moștenitorul vinde numai apartamentul (cuprins într-o moștenire).
În consecinţă, vânzarea moştenirii are următoarele efecte juridice:

8
 – vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului întregul patrimoniu succesoral
sau o fracţiune din acesta;
– vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului fructele percepute, creanţele
încasate sau preţul lucrurilor vândute din masa succesorală, dacă nu există o convenţie
contrară;
– vânzătorul răspunde pentru datoriile moştenirii înstrăinate (art. 1751 C. civ.);
– cumpărătorul este obligat să plătească preţul vânzării, dar şi datoriile şi sarcinile
moştenirii, precum şi cheltuielile de preluare (dacă nu s-a convenit altfel);
– drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moştenire devin opozabile de la data
înscrierii în cartea funciară.
Vânzarea moştenirii trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute a contractului (art. 1747 alin. 2 C. civ.).
3. Vânzarea cu opţiune (pact) de răscumpărare
Vânzarea cu opţiune (pact, clauză) de răscumpărare este o varietate a vânzării prin
care „vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis
cumpărătorului”, restituind cumpărătorului preţul, cheltuielile şi, uneori, şi sporul de valoare
(art. 1758-1762 C. civ.).
Răscumpărarea bunului înstrăinat este însă numai o opţiune, o facultate dată
vânzătorului, care o poate exercita sau nu.
Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani
(dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani).
În consecinţă, soarta contractului de vânzare-cumpărare este diferită după cum
vânzătorul şi-a exercitat sau nu opţiunea de răscumpărare:
– dacă şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare, vânzătorul trebuie să restituie
cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare
(inclusiv a formalităţilor de publicitate), dar şi cheltuielile pentru ridicarea şi transportul
bunului, cheltuielile necesare, precum şi cele utile (acestea din urmă, numai în limita
sporului de valoare);
– când vânzătorul nu şi-a exercitat opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie
care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului,
dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, se consolidează retroactiv.
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare are natura juridică a unei vânzări supuse unei
condiţii rezolutorii exprese (condiţie ce constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de
a relua lucrul vândut). 
Ca excepţie la regula de mai sus, vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de
cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate,
dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitării (art. 1760 alin. 1 C. civ.).
Pentru exercitarea opţiunii, vânzătorul trebuie să îi notifice pe cumpărător şi pe orice
subdobânditor (căruia dreptul de opţiune îi este opozabil) şi, în termen de o lună, să
consemneze sumele datorate la dispoziţia acestora, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a
exercita opţiunea de răscumpărare (art. 1760 alin. 2 şi 3 C. civ.).
Când diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte
nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi (a se vedea dobânda legală), preţul
răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare (art. 1762 alin. 1 C. civ.). 

9
 În practică, instituţia vânzării cu pact de răscumpărare este folosită ca instrument de
garantare indirectă a unor împrumuturi băneşti realizate între persoane fizice.
Prohibită anterior în scopul înlăturării cametei, vânzarea cu pact de răscumpărare
beneficiază în prezent de un context favorabil, pe considerentul că este un „instrument de
credit tradiţional” ce permite „vânzătorului care are nevoie urgentă de lichidităţi băneşti să
obţină imediat de la cumpărător sumele necesare”.

Propuneri pentru teme de referat:

1. Obligațiile vânzătorului
2. Obligațiile cumpărătorului
3. Varietăți ale contractului de vânzare

ObS. Referatele pot aborda și alte probleme contractuale, cu condiția

circumscrierii lor în tematica aprobată conform programei analitice.

10