Sunteți pe pagina 1din 145

Lect. univ. dr.

Bogdan CIUCA
Asist. univ. drd.George SCHIN

DREPT CIVIL

CONTRAC
TE

1
GALATI
2010
TITLUL I.
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE

CAPITOLUL I

I. Aspecte privind noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.

Noţiunea şi reglementarea contractului .

Despre „vindere” în concepţia actualului cod civil legiuitorul statuează în art. 1294 o
definiţie clară a contractului de vânzare cumpărare, pe care doctrina a interpretat-o , ca fiind
contractul prin care una dintre părţi - vânzătorul - strămută proprietatea unui bun al său asupra
celeilalte părţi - cumpărătorul - care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut.
Din majoritatea opiniilor şi definiţiilor date de autori , se disting următoarele precizări
referitoare la contractul de vânzare - cumpărare:
 Transmiterea proprietăţii este condiţionată de natura contractului nu de esenţa acestuia
 Prin vânzare-cumpărare se pot transmite drepturile reale , drepturile de creanţă sau
drepturile din materia proprietăţii intelectuale.
 Preţul plătit constă întotdeauna într-o sumă de bani.
 Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect drepturi personal nepatrimoniale
şi nici drepturi patrimoniale cu caracter strict personal sau alte drepturi prevăzute de lege
sau stabilite prin contracte care sunt încheiate în considerarea persoanei (dreptul la
întreţinere).
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul civil, în cartea a- III-a, art. 1294-
1404 dar şi de alte acte normative cum ar fi: Decretul-lege nr. 61/1990 , Legea nr. 85/1992, Legea
nr. 112/19953, Legea nr. 247/2005 etc.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare - Cumpărare.

1.2.1 Vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic.

Caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare constă în faptul că părţile îşi


asumă obligaţii reciproce, fiecare dintre contractanţi fiind, în acelaşi timp, creditor şi debitor unul
faţă de altul.
Astfel, vânzătorul are obligaţia să predea bunul vândut şi să-1 garanteze pe cumpărător
contra evicţiunii şi pentru vicii ascunse, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul convenit şi
să preia lucrul.
Definitorii pentru acest caracter sunt trăsăturile care deosebesc contractele sinalagmatice de
cele unilaterale: reciprocitatea obligaţiilor, conexitatea obligaţiilor şi corelativitatea drepturilor unei
părţi cu obligaţiile celeilalte părţi.

1.2.2 Vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros.

Contractul de vânzare-cumpărare este prin esenţa sa un contract cu titlu oneros, deoarece


ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul
prestaţiei la care se obligă, o contraprestaţie.
Caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare rezidă în faptul că fiecare parte se
obligă să avanseze prestaţia specifică în considerarea prestaţiei ce o va primi de la cealaltă parte.
În acest fel, vânzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul
vândut în considerarea contraprestaţiei, respectiv, a preţului convenit şi pe care îl va primi şi invers,

2
cumpărătorul se obliga să plătească preţul în considerarea primirii în proprietate a bunului
cumpărat.

1.2.3 Vânzarea-cumpărarea este un contract comutativ.

Existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute din momentul încheierii


contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi nesigur de a se produce spre deosebire de
contractele aleatorii (contractul de asigurare, renta viageră), în contractele comutative nu există
şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante, prestaţiile acestora fiind considerate
echivalente.

1.2.4 Vânzarea-cumpărarea este un contract consensual.

Acesta se încheie valabil prin simplul consimţământ al părţilor (solo consensu), lucru
prevăzut expres de art. 1295.alin. 1 C. civ., conform căruia vinderea este perfectă îndată ce
contractului de vânzare - cumpărare nu se cere îndeplinirea vreunei condiţii de formă şi nici
remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului.
Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile expres prevăzute de lege,
vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte
juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai dacă actul a fost încheiat în formă
autentică.
După cum s-a precizat în literatura de specialitate, noţiunea de înstrăinare (a terenurilor)
vizează transmiterea proprietăţii.

1.2.5 Vânzarea - cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui.

Caracterul translativ de proprietate al vânzării reiese din dispoziţiile art. 971 şi 1295 alin. 1
C. civ. Astfel, legea prevede că în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau un alt drept
real proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, chiar dacă nu s-a
făcut tradiţiunea lucrului.
Codul civil prevede că „proprietatea este de drept strămutată” de la vânzător la cumpărător
„îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi
preţul încă nu se va fi numărat”.
Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii
lucrului, potrivit principiului res perit domino.
Principiul transmiterii imediate a dreptului de proprietate (şi a riscurilor) din momentul
încheierii contractului operează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
a) Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului, iar contractul perfect valabil încheiat (de
exemplu, dacă, în mod excepţional, vânzarea - cumpărarea este un contract solemn,
consimţământul părţilor trebuie să fie manifestat în forma prevăzută de lege).
b) Trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual (certe). În cazul bunurilor
determinate numai generic, transferul proprietăţii nu se poate produce din momentul încheierii
contractului, căci nu se cunosc bunurile care urmează să fie efectiv dobândite de cumpărător.
În cazul lucrurilor de gen, transferul proprietăţii se produce din momentul individualizării,
ceea ce se face de regulă, prin predarea lucrului vândut cumpărătorului, predare care valorează, în
toate cazurile, individualizare, dar nu se confundă cu aceasta.
c) Lucrul vândut trebuie să existe. In cazul vânzării bunurilor viitoare, deşi pot forma
obiectul contractului, transferul proprietăţii poate opera numai în momentul în care au fost
executate, terminate, în stare de a putea fi predate cumpărătorului dacă sunt bunuri individual
determinate (certe), iar dacă lucrul executat este de gen, după individualizare.
d) Trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un
moment ulterior încheierii contractului. Asemenea clauze pot fi prevăzute în contract, întrucât

3
regula stabilită în art. 1295 C. civ., potrivit căreia transferul proprietăţii are loc „îndată ce părţile s-
au învoit”, nu este de ordine publică (imperativă) şi deci poate fi înlăturată chiar dacă lucrul vândut
este individual determinat.

II. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare – cumpărare.

2.1 Preliminarii.

Ca orice contract, pentru a se naşte valabil, vânzarea - cumpărarea trebuie să întrunească


condiţiile generale de validitate prevăzute de art. 948 - 968 C. civ.:
 un consimţământ valabil al părţilor care se obligă;
 părţile să aibă capacitatea de a contracta;
 să existe un obiect determinat, licit şi posibil;
 cauza contractului să fie licită şi morală.
Pe lângă aceste condiţii de validitate intriseci contractului de vânzare - cumpărare,
legislaţia prevede şi întrunirea unor condiţii de validitate extrinseci contractului. Este vorba de
necesitatea încheierii contractului în formă autentică în cazul vânzării - cumpărării solemne.

2.2 Consimţământul părţilor contractante.


2.2.1 Consideraţii generale.

Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă juridică a unei persoane în vederea


formării unui act juridic, respectiv acordul de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie
un contract sau un alt act juridic bilateral sau multilateral şi, în principiu, pentru stabilirea
conţinutului acestuia.
Pentru a fi eficient, consimţământul trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat prin eroare,
dol sau violenţă (eventual leziune). În cazul contractului de vânzare - cumpărare, consimţământul se
realizează prin oferta făcută de una dintre părţi, care, de regulă, este vânzătorul, urmată de
acceptarea acestei oferte de către cealaltă parte.
Practic, acordul de voinţă între părţile contractante, mai precis viitorul vânzător şi viitorul
cumpărător, se realizează în majoritatea cazurilor, treptat, prin negocieri, propuneri, acceptări
parţiale şi concesii reciproce, urmărindu-se în final ajungerea la înţelegerea deplină asupra
întregului conţinut al contractului.
Acordul de voinţă dintre vânzător şi cumpărător este totdeauna necesar şi suficient (cu
unele excepţii strict şi limitativ prevăzute de lege) în vederea încheierii valide a contractului de
vânzare – cumpărare.
Constituie probleme specifice ale consimţământului, în materia contractului de vânzare-
cumpărare, cele privind promisiunea (unilaterală sau bilaterală) de a contracta, pactul de preferinţă
şi dreptul de preempţiune.
Promisiunea de vânzare-cumpărare mai este denumită în literatura de specialitate şi
antecontract de vânzare-cumpărare.
Formele acesteia sunt:
 promisiunea unilaterală de vânzare (sau pactul de opţiune),
 promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare;
 pactul de preferinţă.
2.2.2 Promisiunea unilaterală de vânzare.

Intervine în cazul în care o persoană, prevăzând un interes pentru ea de a dobândi


proprietatea unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi
facultatea de a-şi manifesta, ulterior, de obicei înăuntrul unui termen, consimţământul de a-l
cumpăra.
O promisiune de vânzare, acceptată cu această rezervă, constituie un contract distinct, ce nu
este o vânzare şi deci nu poate produce efectele acesteia (nefiind un act unilateral de voinţă). Putem

4
spune că promisiunea de vânzare (sau de cumpărare) este de fapt un antecontract, care dă naştere la
un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun.
De exemplu, locatorul - proprietar se obligă faţă de locatar să-i vândă, la un preţ stabilit, lucrul dat
în locaţiune, dacă locatarul îşi va manifesta voinţa de a-l cumpăra.
O promisiune de vânzare acceptată cu această rezervă constituie, neîndoielnic, un contract
(şi nu un act unilateral de voinţă care devine caduc în caz de moarte sau dacă persoana devine
incapabilă), dar nu constituie o vânzare - fiind distinctă de ea - şi nu poate produce efectele unei
vânzări.
Dacă beneficiarul va opta în sensul cumpărării bunului, dar promitentul, prin încălcarea
obligaţiei asumate, va refuza vânzarea, - eventual a şi vândut lucrul unei alte persoane -
contractul proiectat nu se va mai încheia, beneficiarul având dreptul la daune-interese potrivit
regulilor aplicabile obligaţiilor de a face (art. 1075 C. civ.)
Rezultă că promisiunea de vânzare este un contract unilateral, întrucât creează obligaţii
numai pentru una dintre părţi (promitent).
Este însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, beneficiarul
promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani (preţul dreptului de opţiune), caz în care
promisiunea unilaterală de a vinde va fi un antecontract sinalagmatic, dar, evident, fără a se fi
transformat într-o promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare, căci beneficiarul nu îşi asumă
obligaţia de a cumpăra, ci numai aceea de a plăti preţul opţiunii ce i se conferă. Tot astfel, dacă
beneficiarul se obligă la plata unei sume de bani în cazul în care va opta în sens negativ.
În mod curent, părţile stipulează un termen în care beneficiarul poate opta, dar nimic nu se
opune ca această convenţie să fie supusă şi unei condiţii. Înăuntrul termenului stipulat promisiunea
nu poate fi retrasă în mod unilateral de către promitent.
Este posibil însă şi ca părţile să nu stipuleze un termen pentru menţinerea promisiunii şi,
implicit, pentru acceptarea ei.
Într-un asemenea caz, pentru a se putea elibera valabil de obligaţia ce îi incubă, promitentul
are două soluţii: prima, îmbrăţişată mai cu seamă de doctrina şi jurisprudenţa franceză, constă în
punerea în întârziere a beneficiarului urmată, în caz de refuz al acestuia de a se pronunţa, de
acţiunea în justiţie în cadrul căreia instanţa va fixa ea un termen în funcţie de împrejurările cauzei; a
doua, susţinută de jurisprudenţa şi doctrina noastră, constă în posibilitatea retragerii promisiunii de
către promitent după scurgerea unui interval de timp socotit suficient pentru primirea răspunsului de
la beneficiar.
Dacă în intervalul termenului de opţiune, promisiunea este acceptată, în principiu, vânzarea
devine perfectă la acel moment, realizându-se acordul de voinţe conform art. 1295 alin. 1 C. civ.
Prin excepţie însă, dacă bunul ce formează obiectul vânzării impune îndeplinirea unor
formalităţi ad validitatem, este evident că până la îndeplinirea acestora, vânzarea nu se poate
perfecta, dar se realizează o promisiune sinalagmatică de vânzare - cumpărare care ţine deopotrivă
ambele părţi la îndeplinirea acelor formalităţi.

2.2.3 Promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare.

Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare - cumpărare, adică de a vinde şi de a


cumpăra, se deosebeşte de cea unilaterală, deoarece la aceasta ambele părţi se obligă a încheia în
viitor contractul de vânzare - cumpărare, având fiecare atât calitatea de promitent, cât şi pe aceea de
beneficiar.
Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract, în care oricare dintre părţi poate
cere încheierea contractului, iar partea care refuză încheierea acestuia în mod culpabil va fi obligată
la plata de daune-interese.
Antecontractul de vânzare - cumpărare nu poate avea efect translativ de proprietate, însă
constituie un contract viabil, din care izvorăsc pentru părţi obligaţii de a face, adică de a îndeplini
toate operaţiunile necesare pentru încheierea validă în viitor a contractului de vânzare - cumpărare.
Din antecontract nu putem trage concluzia că promitentul vânzător a vândut sau că cealaltă parte a

5
cumpărat, deşi părţile au convenit asupra bunului şi preţului, dar cu încheierea în viitor a
contractului şi, evident, cu respectarea tuturor cerinţelor legale.
Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis ,părţile pot să-şi asume prin
promisiunea de vânzare - cumpărare şi alte obligaţii de natură a prefigura şi mai bine contractul
viitor, cum ar fi plata anticipată (în tot sau în parte, deodată sau eşalonat în rate) a preţului de
vânzare convenit, punerea la dispoziţia beneficiarului cumpărător a folosinţei (totale sau parţiale) a
bunului care formează obiectul promisiunii sau plata unei arvune pentru garantarea îndeplinirii
obligaţiei de a face asumate şi despăgubirea părţii vătămate pentru neperfectarea contractului de
vânzare - cumpărare.

2.2.4 Pactul de preferinţă.

Pactul de preferinţă este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun
se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal.
Subliniem că în acest caz proprietarul bunului nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferinţă
în cazul în care se va hotărî în acest sens.
O asemenea promisiune, deşi afectată de o condiţie potestativă, este totuşi valabilă,
deoarece condiţia este numai simplă potestativă, realizarea ei depinzând şi de împrejurări externe
voinţei promitentului, care l-ar putea determina să-şi vândă bunul.
Întrucât pactul de preferinţă - la fel ca şi promisiunea de vânzare - nu transmite dreptul de
proprietate, nu conferă părţii lezate dreptul de a intenta acţiunea în revendicare sau în anularea
vânzării făcute cu nesocotirea acestei promisiuni ,afară de cazul când se dovedeşte că vânzarea s-a
făcut în frauda beneficiarului promisiunii cu complicitatea la fraudă din partea terţului achizitor
(fraus omnia corrumpit).
În lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea acţiune numai împotriva promitentului pentru
daune interese, conform regulilor generale privitoare la răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
nerespectarea obligaţiei de a face.
În sfârşit, dacă nu s-a prevăzut altfel în convenţia dintre părţi - dreptul beneficiarului
rezultând din promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală) inclusiv pactul de preferinţă, se
poate transmite prin acte între vii (cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege pentru cesiunea de
creanţă) sau prin moştenire. Întrucât legislaţia noastră nu cunoaşte cesiunea de datorie, obligaţia
promitentului se transmite numai prin moştenire (mortis causa).

2.3 Capacitatea părţilor contractante.


2.3.1 Consideraţii generale.

În literatura de specialitate, capacitatea de a contracta a fost definită ca fiind o „parte


componentă a capacităţii juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea
persoanei (fizice sau juridice) de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile”.
Potrivit art. 1306 C. civ., „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”.
Aşadar, regula este cea a capacităţii, incapacitatea având doar un caracter excepţional. În
consecinţă, incapacitatea trebuie să fie în mod expres prevăzută de lege, iar aceste prevederi legale
sunt de strictă interpretare.
Cât priveşte capacitatea de exerciţiu, în materia contractului de vânzare - cumpărare se
aplică regulile generale. Precizăm numai că vânzare - cumpărarea este, în principiu, un act de
dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător. În consecinţă, părţile trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, trebuie să încheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi,
în toate cezurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.
Contractul de vânzare - cumpărare constituie un act de dispoziţie dacă este raportat la
obiectul contractului (lucrul vândut şi preţul). Dacă este raportat la patrimoniul părţii contractante,
mijloceşte efectuarea de acte de conservare ori de administrare a patrimoniului. Astfel, contractantul
va trebui să posede doar capacitatea de a efectua acte de conservare ori de administrare şi, respectiv,
să aibă încuviinţarea cerută de lege pentru încheierea unor acte de atac.

6
Regula în materia contractului de vânzare-cumpărare o constituie capacitatea, iar excepţia
este incapacitatea (motiv pentru care incapacităţile sunt prevăzute expres şi limitativ de lege).

2.3.2 Incapacităţi speciale.

Aşa cum s-a precizat în doctrină, „instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea
celor supuşi interdicţiilor sau îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor
interese obşteşti, fie realizarea concomitentă a acestor două obiective”. Stabilirea scopului fiecărei
incapacităţi are importanţă întrucât în funcţie de acesta se va aplica fie sancţiunea nulităţii absolute -
în cazul în care incapacitatea a avut drept scop protejarea unui interes public - fie sancţiunea
nulităţii relative - în cazul în care incapacitatea a avut drept scop doar protecţia incapabilului sau a
unei anumite persoane.
Aceste incapacităţi speciale sunt limitări sau îngrădiri exprese ale legii, cu caracter de
excepţie, ale capacităţii de a contracta a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, şi privesc
capacitatea de folosinţă a acestora.
Legea noastră civilă a reglementat în materia vânzării - cumpărării trei categorii de
incapacităţi speciale, şi anume:
A. - incapacităţi de a vinde.
B. - incapacităţi de a cumpăra.
C. - incapacităţi atât de a vinde, cât şi de a cumpăra.

A. Incapacităţi speciale atât de a vinde, cât şi de a cumpăra

Potrivit art. 1307 C. civ., „vânzarea - cumpărarea de bunuri proprii şi prin bună –învoială
între soţi” este, în principiu, interzisă.
În dreptul roman, soţii nu puteau nici vinde, nici cumpăra între ei şi nici nu-şi puteau face
donaţii unul altuia.
Această incapacitate s-a transformat, cu timpul, în ceea ce priveşte donaţiile, într-o
revocabilitatea a lor şi constituie o excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor. Deşi în zilele
noastre soţii nu mai sunt incapabili de a-şi face donaţii unul altuia, astfel de donaţii sunt însă
esenţialmente revocabile. Vânzările între soţi rămân prohibite prin lege.
Prin această interdicţie se urmăreşte:
a) - împiedicarea soţilor de a realiza, sub aparenţa unor vânzări simulate, donaţii
irevocabile, ştiut fiind că, potrivit art. 937 C. civ., donaţia între soţi este revocabilă, în vreme ce
donaţia între alte persoane decât acelea care au calitatea de soţi este irevocabilă în principiu.
Dacă vânzările între soţi ar fi permise, ei ar putea realiza sub forma unor vânzări simulate donaţii
irevocabile, soţul donatar abuzând de influenţa pe care o are asupra soţului donator.
b) – apărarea intereselor moştenitorilor rezervatari ai soţului vânzător. Dacă vânzarea între
soţi nu ar fi interzisă expres de lege, prin vânzări simulate, unul dintre soţi ar putea face celuilalt
liberalităţi care să depăşească marginile cotităţii disponibile. Dar , în mod deosebit, această
interdicţie are ca raţiune întărirea prevederilor art. 940 alin. 1 C. civ., coroborat cu cele ale art. 939
C. civ., care interzice soţilor care au copii dintr-o căsătorie anterioară să-şi dăruiască direct sau
indirect bunuri peste cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor, vizându-se astfel
ocrotirea acestor copii.
c) – apărarea intereselor creditorilor soţului vânzător, care ar putea fi fraudaţi prin
încheierea unor contracte de vânzare - cumpărare simulate sau fictive, prin care soţul vânzător
urmăreşte să micşoreze gajul general al creditorilor şi sustragerea unor bunuri de la urmărire.
Sancţiunea în cazul nerespectării acestei interdicţii este nulitatea relativă a contractului,
anularea putând fi cerută de către oricare dintre soţi, de moştenitorii rezervatari sau de către
creditori, fără a fi obligatorie dovada fraudării drepturilor lor. In acest caz intervine sancţiunea
nulităţii relative, pe considerentul că interesele ocrotite sunt personale, vânzarea între soţi
neafectând interesele generale ale societăţii.
După desfacerea sau încetarea căsătoriei, foştii soţi, respectiv moştenitorii soţului vânzător,
pot considera vânzarea ca valabilă prin confirmarea expresă sau tacită.

7
Ca o excepţie de la această prohibiţie, în ipoteza vânzării silite prin licitaţie publică a unui
bun propriu al unuia dintre soţi, celălalt îl poate cumpăra (adjudeca) în mod valabil. Interdicţia la
care ne-am referit nu se aplică viitorilor soţi şi nici concubinilor.
Faptul în sine, că un contract de vânzare - cumpărare s-a încheiat între două persoane care
trăiesc în concubinaj, nu atrage concluzia că el este nul, având o cauză imorală şi, deci, ilicită.
Esenţială în această privinţă este împrejurarea dacă contractul de vânzare – cumpărare - ca de altfel
orice contract - s-a încheiat pentru determinarea uneia dintre părţile contractante să intre sau să
menţină raportul de concubinaj cu cealaltă parte, caz în care, evident, acest contract ar avea o cauză
imorală.

B. Incapacităţi de a vinde

Potrivit art .511 C. pr. civ., „va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit
făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului”. Deşi în literatura de specialitate
transcrierea comandamentului este considerată uneori ca o măsură de indisponibilizare (de scoatere
din circuitul civil) a imobilelor datornicului, întotdeauna sancţionată cu nulitatea absolută, conf. dr.
Dan Chirica socoteşte că, „practic, textul menţionat instituie în favoarea creditorilor o incapacitate a
datornicului de a vin”. La această concluzie ne conduce faptul că, potrivit art. 512 C. pr. civ.,
înstrăinarea făcută în pofida acestei interdicţii poare fi ratificată de creditori. Ori, după cum se ştie,
numai actele anuabile (sancţionabile cu nulitatea relativă) sunt ratificabile, iar nu şi cele nule
absolut. În plus, este vădit că interesele protejate prin această interdicţie nu sunt de ordin general, ci
numai restrânse la sfera creditorilor datornicului.

C. Incapacităţi de a cumpăra

a) Conform art. 1308 pct. 1 C. civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub
tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite - art. 809 C. civ.).
Totodată art. 128 C. fam. interzice orice acte juridice între tutore şi soţul sau rudele lui, pe de o
parte, şi minor, pe de altă parte. Raţiunea acestei interdicţii urmăreşte ca între tutore şi minor să nu
se ivească o contrarietate de interese şi, evident, apărarea intereselor celui aflat sub tutelă.
b) Mandatarii, atât convenţionali, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru nu pot să-l
cumpere (art.1308 C.civ.) întrucât, de regulă, nu se poate admite ca o persoană să cumuleze şi rolul
de vânzător şi cel de cumpărător.
Legea a stabilit această prohibiţie pentru ca mandatarul să nu fie pus în situaţia de a alege
între interesul său, care este de a cumpăra cât mai ieftin, şi interesul pe care trebuie să-l apere,
obţinând preţul cel mai ridicat. Deşi sancţiunea nulităţii care este atrasă de încălcarea acestor
interdicţii este formulată în termeni imperativi, se admite totuşi în mod unanim că aceasta este
relativă, şi nu absolută, neputând fi deci invocată decât de persoana care a fost proprietara bunurilor
vândute sau de succesorii universali ai acesteia.
c) Persoanele care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1307 pct. 3 C.
civ.)
d) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ -
teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.). In cazul bunurilor destinate
vânzării şi pentru care există preţuri fixe, astfel încât aprecierile subiective sunt excluse, cumpărarea
poate fi recunoscută valabilă, dacă nu intervin alte cauze de nulitate.
Legat de sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii acestor incapacităţi speciale de a
cumpăra, în literatura juridică de specialitate s-a apreciat că aceasta este nulitatea relativă şi nu
nulitatea absolută, cum sugerează art. 1308 C.civ.
e) Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi
litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărui circumscripţie îşi exercită funcţia sau
profesia (art. 1309 C.civ.). În cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie şi a procurorilor
de la Parchetul General (de pe lângă CSJ), interdicţia se întinde pe tot teritoriul ţării. Prin „drepturi
litigioase” se înţelege nu numai drepturile care formează obiectul unui proces început şi neterminat,

8
dar şi cele în privinţa cărora se poate naşte o contestaţie serioasă şi viitoare şi indiferent de natura
dreptului şi de intenţia cumpărătorului de a-l revinde.
Majoritatea autorilor s-au pronunţat în sensul că nulitatea relativă atrasă de încălcarea sa
este absolută, dar s-a exprimat şi opinia că această nulitate este relativă, întrucât priveşte doar
interesele particulare ale cedentului sau debitorului cedat şi nicidecum unele de ordin general.
f) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie
publică.
g) Potrivit Constituţiei (art. 44 alin. 2) „Cetăţenii străini şi apatrizii, pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor în România, numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală".

2.4 Obiectul contractului


A. Lucrul vândut
Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, el
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a. Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil)
Potrivit art. 1310 C. civ. pot fi vândute numai lucrurile aflate în circuitul civil, făcând
aplicaţia regulii generale consacrată de art. 963 C. civ. potrivit căruia numai lucrurile aflate în
comerţ pot forma obiectul unui contract.
- Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare lucrurile care, prin natura lor,
nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate, ele nefiind produse ale activităţii
oamenilor (de exemplu, aerul, lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);
- De asemenea, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunurile care fac
parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, întrucât sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, putând fi date în administrare regiilor autonome sau
instituţiilor publice ori chiar concesionate ori împrumutate, sau date în folosinţă gratuită instituţiilor
de utilitate publică (art. 136 alin. 3 şi 4 din Constituţie);
- Un alt caz de inalienabilitate este reglementat de art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991
republicată, potrivit căruia terenurile cu privire la care s-a constituit dreptul de proprietate nu pot fi
„înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a
făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare”;
- O altă categorie de bunuri, deşi se găsesc în circuitul civil, din motive de ordine publică
sau economico-socială, vor putea forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare numai în
condiţiile Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, modificată şi completată prin
Legea nr. 171/2001. Astfel, potrivit art. 2 din legea citată, constituie monopol de stat: armamentul,
muniţiile şi explozibilii, substanţele şi medicamentele care conţin stupefiante etc.
- Bunurile din patrimoniul cultural-naţional, precum şi documentele care fac parte din
fondul arhivistic naţional, deşi sunt în circuitul civil, înstrăinarea lor se poate realiza în
condiţiile şi limitele prescrise special prin lege.
Sancţiunea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu este destinat
comerţului este nulitatea absolută.
b. Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor
Potrivit art. 1311 C. civ., dacă lucrul asupra căruia „părţile s-au învoit” era pierit total în
momentul încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este
fără obiect, iar obligaţia cumpărătorului fără cauză. Soluţia este similară şi în cazul în care se
încheie un contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu a existat în realitate.
În ipoteza în care, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bunul „era
pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea
preţului” (art. 1311 C. civ., teza a-II-a). Opţiunea făcută de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă, el

9
putând să renunţe la contract numai dacă partea care a mai rămas din bun nu mai poate servi
scopului pentru care s-a decis să-l cumpere.
Bunurile viitoare pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare, sub condiţia de a
exista în viitor (art. 965 alin. 1 C. civ.). Excepţie fac succesiunile nedeschise, deoarece pactele
asupra unei succesiuni nedeschise sunt sancţionate cu nulitatea absolută (art. 702 şi art. 965 alin. 2
C. civ.).

c. Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil


Pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca bunul să fie
determinat la data încheierii contractului sau să poată fi determinat în viitor pe baza anumitor
elemente stabilite de părţi.
Bunurile certe se determină prin trăsături proprii (de exemplu, o construcţie este
determinată prin indicarea localităţii în care este situată, a străzii, numărului, dimensiunilor,
vecinătăţilor, materialului din care este construită, cu ce este acoperită ş.a.,). Dacă bunul vândut este
un bun de gen, determinarea se va face prin arătarea speciei (grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a.
Bunul vândut trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şi juridic; nimeni
nu se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se apreciază in abstracto, trebuind să fie absolută şi
de neînvins pentru oricine).
De asemenea, bunul trebuie să fie licit şi corespunzător regulilor de morală.
d. Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului
Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate, pentru
validitatea sa, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat care formează
obiectul contractului.
- Sunt situaţii în care vânzătorul, fără a fi mandatarul cuiva, vinde totuşi lucrul altuia.
Această chestiune este cunoscută în drept sub denumirea de vânzarea lucrului altuia.
Într-o asemenea situaţie, va trebui să distingem după cum consimţământul părţilor a fost
afectat de eroare sau, dimpotrivă, contractul s-a încheiat în cunoştinţă de cauză.
Dacă ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, respectiv a considerat că
lucrul vândut este proprietatea vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii
esenţiale a vânzătorului.
Cumpărătorul poate invoca nulitatea relativă a contractului pe cale de acţiune, în cazul în
care a plătit preţul sau pe cale de excepţie, dacă preţul nu s-a plătit.
Vânzătorul nu poate cere anularea contractului dacă a fost de bună-credinţă, întrucât
eroarea comisă asupra propriei persoane nu poate vicia contractul.
Fiind terţ faţă de contract, adevăratul proprietar nu va putea cere anularea acestuia decât
dacă este vorba despre un caz de nulitate absolută. În schimb, el poate intenta o acţiune în
revendicare, în cadrul căreia cumpărătorul va putea opune adevăratului proprietar uzucapiunea sau
excepţia conţinută de art. 1909-1910 C. civ.
În cazul în care părţile ştiau că bunul vândut nu aparţine vânzătorului, contractul de
vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită.
- Practica judiciară a fost confruntată deseori cu vânzări al căror obiect îl constituie un
lucru furat.
Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ., proprietarul lucrului furat are dreptul de a revendica bunul
de la cel care îl deţine, acesta din urmă putând să se despăgubească de la cel de la care îl are. În
cazul în care posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci, la târg, la o vindere
publică sau de la un negustor care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar va putea să ia lucrul
înapoi numai dacă întoarce posesorului preţul plătit (art. 1910 C. civ.).
- Practica judiciară a fost confruntată frecvent şi cu problema vânzării unui bun aflat în
indiviziune de către un coindivizar, fără consimţământul celorlalţi coindivizari.

10
În cazul în care unul dintre coindivizari înstrăinează nu doar cota sa parte ideală din drept,
ci întregul bun indiviz, fără acordul celorlalţi indivizari, înstrăinarea nu atrage nulitatea actului de
înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii. Asfel, dacă bunul
care a format obiectul vânzării a intrat în lotul coindivizarului vânzător, prin efectul declarativ al
partajului el devine proprietarul exclusiv asupra bunului, iar vânzarea rămâne valabilă; dacă însă
bunul a intrat în lotul altui coindivizar, contractul va fi nul pentru lipsa calităţii de proprietar a
vânzătorului.
B. Preţul
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului, constând într-o sumă de bani care corespunde
valorii lucrului vândut.
În lipsa unui preţ, vânzarea este nulă absolut, deoarece obligaţia cumpărătorului nu are
obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.
Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a. Preţul trebuie să fie fixat într-o sumă de bani
Stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării, în caz contrar schimbându-se natura
juridică a contractului în contract de schimb, de întreţinere sau de rentă viageră.
b. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil
Potrivit art. 1303 C. civ., preţul este determinat în cazul în care cuantumul lui este stabilit
de comun acord de părţi în momentul încheierii contractului.
Preţul poate fi stabilit şi de către lege. De exemplu, în cazul locuinţelor construite din
fondurile statului şi vândute potrivit dispoziţiilor cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990 şi în Legea
nr. 85/1992.
Când preţul este convenţional, ar putea fi fixat numai de către vânzător ori numai de către
cumpărător (de exemplu, în unităţile comerciale preţul bunurilor este fix, stabilit de către vânzător).
Preţul este determinabil în situaţia în care părţile furnizează în contract o serie de elemente
pe baza cărora cuantumul preţului să poată fi stabilit în viitor, cel târziu la data exigibilităţii
obligaţiei de plată (cum ar fi, de exemplu, preţul pieţii la o dată convenită de părţi).
Preţul poate fi determinat şi de un terţ, ales de comun acord de către părţi, sau de către
persoana desemnată de către terţ (art. 1304 C. civ.).
c. Preţul trebuie să fie sincer şi serios
Preţul este sincer atunci când cuantumul lui, menţionat în contract, este acela convenit în
realitate de părţi; este un preţ real şi nu fictiv sau simulat.
Preţul este fictiv (simulat) atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară, respectiv să-l
plătească; când din actul secret rezultă că el nu este datorat.
Dacă preţul este fictiv, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, putând echivala cu o
liberalitate (o donaţie deghizată), dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru validitatea
acestui act.
În cazul în care părţile s-au înţeles să treacă în contract un preţ inferior celui convenit, dar
fără ca preţul să devină derizoriu, ne aflăm în prezenţa unei deghizări parţiale a preţului, contractul
de vânzare-cumpărare fiind valabil. Deghizarea parţială urmăreşte, de regulă, fraudarea fiscului.
Preţul este serios dacă nu este derizoriu, disproporţionat cu valoarea lucrului vândut.
Preţul este neserios (derizoriu), în cazul în care nu reflectă valoarea reală a bunului, adică este atât
de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut, încât apare ca ridicol, în sens juridic, ca
inexistent.
La aprecierea seriozităţii preţului, se poate ţine seama şi de gradul de rudenie dintre părţi,
care poate justifica un preţ inferior valorii de circulaţie a unui bun, şi chiar de relaţiile de concubinaj
dintre părţile contractante, care pot justifica un preţ redus.

11
Dacă preţul este derizoriu, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, dar ar putea fi valabil
ca donaţie, dacă intenţia părţilor a fost de a face o liberalitate şi, evident, dacă sunt întrunite
condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru contractul de donaţie.
d. Preţul trebuie să nu contravină dispoziţiilor legale imperative privitoare la regimul
preţurilor
Dacă există preţuri stabilite de lege, acestea sunt obligatorii pentru părţi. În cazul în care
părţile au convenit asupra altui preţ, acesta se înlocuieşte de drept cu preţul prevăzut de lege. Plata
unui preţ mai mare are caracter ilicit, dând dreptul cumpărătorului la acţiunea în repetiţiune, chiar
dacă plata a fost făcută cu ştiinţă.
2.5. Cauza contractului
Cauza contractului de vânzare-cumpărare este un element constitutiv în structura sa şi o
condiţie de validitate a acestuia şi se compune din două elemente: scopul direct (imediat) şi scopul
indirect (mediat).
Scopul direct al vânzătorului este primirea preţului în schimbul înstrăinării bunului, iar al
cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plăţii preţului. Scopul direct este un element
abstract, invariabil şi obiectiv (cauza juridică a obligaţiei).
Scopul indirect îl constituie motivul determinant care a antrenat manifestarea
consimţământului de a încheia contractul. Altfel spus, scopul indirect vizează nevoile pe care
vânzătorul şi le va satisface din preţul obţinut, iar cumpărătorul cu bunul dobândit. Scopul indirect
apare ca un element concret, variabil şi subiectiv în fiecare contract de vânzare-cumpărare.
Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare cauza trebuie să existe, chiar dacă nu
este stipulată expres în contract; de altfel (art. 967 alin. 1 şi 2 C. civ.). Partea care pretinde că
vânzarea-cumpărarea este lipsită de cauză, este ţinută să facă dovada.
Absenţa cauzei atrage sancţiunea nulităţii absolute a vânzării (art. 948 C. civ.).
Cauza trebuie să fie reală şi nu falsă; în caz contrar, atrage nulitatea relativă a contractului
de vânzare-cumpărare.
Cauza trebuie să fie licită, deoarece, în caz contrar, contractul este sancţionat cu nulitatea
absolută.
Cauza trebuie să fie şi morală, adică scopul actului juridic să corespundă regulilor
de convieţuire socială. De exemplu, pentru imoralitatea cauzei s-a declarat nul absolut contractul de
vânzare-cumpărare încheiat în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj.
2.6. Alte condiţii de validitate
A. Forma contractului de vânzare-cumpărare
Forma contractului de vânzare-cumpărare reprezintă, în sens restrâns, modul în care se
exteriorizează voinţa vânzătorului şi a cumpărătorului.
În sens larg, prin forma actului juridic se înţelege trei feluri de formă: forma cerută ca o
condiţie ad validitatem; forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de
terţi.
a. Cu privire la primul sens (forma ad validitatem), contractul de vânzare-cumpărare este un
contract consensual care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesară
respectarea anumitor formalităţi.
Prin excepţie, unele contracte de vânzare-cumpărare care prezintă o deosebită
importanţă sunt formale (solemne). Astfel, art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 impune
pentru înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, indiferent de locul situării acestora, forma autentică
ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este
imprescriptibilă, iar îndeplinirea oricărei alte formalităţi posterioare nu poate ţine loc de act
autentic.
b. Potrivit regulilor generale în materie, unele acte juridice îmbracă o anumită formă, însă
nu ca o condiţie ad validitatem, ci ca un mijloc de probă (ad probationem). Astfel, conform art.
1191 alin. 1 C. civ. actele a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei trebuie făcute în formă scrisă,

12
deoarece legea prevede că aceste acte - inclusiv contractele de vânzare-cumpărare - nu pot fi
dovedite cu martori. Aşadar, dacă părţile nu concretizează acordul dintre ele într-un înscris,
valabilitatea contractului nu este afectată, însă existenţa lui nu poate fi dovedită în caz de litigiu.
c. Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, contractul de vânzare-cumpărare
produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi.
Pentru a asigura opozabilitatea faţă de terţele persoane a contractului de vânzare-cumpărare,
Legea nr. 7/1996 a instituit publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului
general, care are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la
imobile şi care se efectuează de către birourile de carte funciară ale judecătoriilor. Înscrierile în
cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererilor (art. 27).
Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe va fi inopozabilitatea actului faţă de terţi,
aceştia având posibilitatea de a ignora realitatea juridică instituită prin contractul încheiat.
B. Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri
Conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, „înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei
autonome ... se face cu aprobarea ministerului de resort”. Sancţiunea nerespectării acestei prevederi
este nulitatea absolută.
Art. 12 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990prevede că locuinţele proprietate de stat,
cumpărate pe bază de credit, până la rambursarea integrală a acestuia nu pot fi înstrăinate decât cu
autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
În fine, art. 15 alin. 3 din Legea nr. 85/1992 dispune că „până la achitarea integrală a
preţului, locuinţa dobândită în condiţiile prezentei legi nu poate fi înstrăinată ... fără autorizaţia
prealabilă a unităţii vânzătoare”.
În aceste din urmă două cazuri, încălcarea cerinţei autorizaţiei cerute antrenează
nulitatea relativă, întrucât acestea sunt instituite doar în interesul Casei de Economii şi
Consemnaţiuni şi a unităţii vânzătoare.

EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Preliminarii.

Contractul de vânzare - cumpărare este generator de obligaţii care revin separat şi de naturi
diferite celor doi participanţi la încheierea contractului.
Deşi vânzătorul s-a deposedat de dreptul său de proprietate asupra lucrului vândut, în
patrimoniul său iau naştere o serie de obligaţii independente, ca o consecinţă a convenţiei privind
translaţiunea dreptului său de proprietate.
La rândul său, în patrimoniul cumpărătorului, iau naştere în mod corelativ, obligaţii de altă
natură, tot ca o consecinţă a efectului convenţiei.
Principalul efect juridic al contractului de vânzare - cumpărare constă în strămutarea
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Transmiterea dreptului de proprietate, ca efect principal al vânzării (indiferent dacă aceasta
se face la momentul încheierii contractului sau ulterior acestui moment, prin voinţa părţilor ori a
legii) are rol determinant asupra obligaţiilor vânzătorului, cât şi ale cumpărătorului.
Transmiterea dreptului de proprietate nu este o obligaţie a vânzătorului (indiferent că
operează de îndată sau ulterior) deoarece, o dată ce contractul a fost perfectat, proprietatea se
transferă fără intervenţia părţilor.
Per a contrario, Liviu Stănciulescu este de părere că dacă „ am admite că înstrăinarea
dreptului de proprietate ar fi o obligaţie a vânzătorului, ar trebui să admitem şi că dobândirea
acestuia este o obligaţie a cumpărătorului”.

13
În consecinţă, apreciem că transmiterea dreptului de proprietate este un caracter juridic
important al vânzării, dar şi efectul principal al contractului valabil încheiat
Potrivit art.983 C.civ. dacă înţelesul unui contract, în general, este îndoielnic textul se
interpretează în favoarea debitorului. Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de
vânzare - cumpărare, în care atât vânzătorul cât şi cumpărătorul sunt în acelaşi timp debitori (dar şi
creditori) legiuitorul a făcut o excepţie de la regula de mai sus (art. 1312 C. civ.), prevăzând
că vânzătorul trebuie să explice clar obligaţiile sale (deoarece el este acela care impune clauzele
contractuale), iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se vor interpreta în contra
vânzătorului.
În concluzie, în materie de vânzare - cumpărare, atât clauzele referitoare la obligaţiile
vânzătorului, cât şi cele referitoare la obligaţiile cumpărătorului, se interpretează în favoarea
cumpărătorului.

2.2 Obligaţiile vânzătorului.

2.2.1 Precizări prealabile.

Vânzătorul are două obligaţii :


Să predea lucrul vândut cumpărătorului.
Să-l garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor.
Bineînţeles, părţile pot stipula şi alte obligaţii – legiuitorul prevăzând numai obligaţiile
„ principale ” (art. 1313 C. civ.) -, aşa cum ele sunt în drept să le modifice chiar şi obligaţiile
reglementate de lege.
Între obligaţiile vânzătorului, Codul civil nu prevede obligaţia de a transmite proprietatea
lucrului vândut, deoarece transferul proprietăţii (şi a riscurilor) se produce, de regulă, prin însăşi
încheierea contractului.
Desigur, în cazurile în care proprietatea nu se transmite prin efectul încheierii contractului,
vânzătorul este obligat să efectueze acele acte ori fapte care sunt necesare pentru a opera transferul
dreptului de proprietate (de pildă, individualizarea lucrurilor de gen).

2.2.2 Predarea lucrului vândut.

a) Obligaţia principală de predare. Prin predare se înţelege, potrivit opiniei prof. Francisc Deak,
„ punerea lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului ”.
În Codul Juristului, dr. Constantin Crişu defineşte predarea ca fiind „strămutarea lucrului
vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului ”.
Deoarece proprietatea se transmite, de regulă, din momentul încheierii contractului,
predarea nu are semnificaţia transferării dreptului de proprietate şi nici chiar al posesiei, ci numai a
detenţiei, cumpărătorul posedând – din momentul în care a devenit proprietar – corpore alieno.
În ceea ce priveşte modul de executare, predarea presupune, în unele cazuri, numai o
atitudine pur pasivă, din parte vânzătorului (lăsarea lucrului la dispoziţia cumpărătorului, de
exemplu, când lucrul se află în detenţia lui – ca depozitar, comodatar etc.- sau există posibilitatea
preluării fără concursul vânzătorului), iar, în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive
necesare pentru ca cumpărătorul să intre în stăpânirea efectivă a lucrului cumpărat, de exemplu,
predarea cheilor clădirii, remiterea titlului de proprietate sau de creanţă (art. 1315, 1316 şi art.1318
C. civ.), eliberarea clădirii de către vânzător şi persoanele care nu au drept opozabil cumpărătorului.
Cu privire la termenul şi dovada predării se aplică regulile generale referitoare la
executarea obligaţiilor.
Predarea se face la locul unde se află lucrul vândut în momentul contractării. Această regulă
se aplică în cazul în care lucrul vândut poate fi localizat din momentul încheierii contractului (este
individualizat). În celelalte cazuri, potrivit regulilor generale (art. 1104 C.civ.) predarea trebuie să
se facă la domiciliul debitorului (vânzătorului). Rezultă că, în lipsă de stipulaţie contrară, şi dacă
lucrul nu poate fi localizat, obligaţia de predare a lucrului vândut este cherabilă, iar nu portabilă.

14
Potrivit art. 1317 C. civ. cheltuielile de predare (măsurare, cântărire, ambalare) vor fi
suportate de vânzător, iar cele legate de preluare (încărcare, transport, etc.) cad în sarcina
cumpărătorului, dacă părţile nu s-au înţeles altfel.
În ceea ce priveşte obiectul predării, vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut „în
măsura determinantă prin contract” (art. 1326 C. civ.). În cazul unui lucru individual determinat şi
existent în momentul încheierii contractului „în starea în care se afla în momentul vânzării” (art.
1324 C. civ.), iar în cazul lucrurilor de gen şi viitoare în cantitatea şi calitatea ori alte criterii
determinate în contract (mostre, eşantioane, standarde, etc.), fiind aplicabile regulile generale
referitoare la obiectul plăţii (art. 1100 - 1103 C. civ.).
În lipsă de stipulaţie contrară (expresă sau tacită), vânzătorul este obligat să predea, o dată
cu lucrul vândut, şi fructele percepute după momentul transferului dreptului de proprietate (art.
1324 C. civ.). Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, considerăm că vânzătorul (sau altă persoană care
nu are drept de folosinţă opozabil cumpărătorului) are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea fructelor, dacă este cazul. Cumpărătorul are dreptul, de asemenea, la accesoriile
lucrului vândut şi la tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu (art.135C.civ.), de exemplu imobile
prin destinaţie, acţiunea în revendicare sau în garanţie (dar nu şi acţiunea personală de anulare a
contractului de locaţiune pentru incapacitate), precum şi la accesoriile convenite (de exemplu,
ambalajul).
b) Obligaţia accesorie predării . În cazul în care lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii
contractului, vânzătorul este obligat să-l conserve până în momentul predării (art. 1074 C. civ.),
deoarece lucrul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului (art.
1324 C. civ.), chiar dacă, potrivit convenţiei, proprietatea se transmite ulterior, dar lucrul există în
acel moment şi este individualizat.
În caz de deteriorare sau pierdere a lucrului, vânzătorul răspunde ca un depozitar (voluntar
sau remunerat – art. 1600 C. civ.), culpa lui fiind prezumată cât timp nu dovedeşte o cauză străină
exoneratoare de răspundere (art. 1083 - 1083 C .civ.); caz fortuit sau forţă majoră, incusiv fapta
cumpărătorului sau a unui terţ pentru care nu are răspundere.
Dacă cumpărătorul a devenit proprietar din momentul încheierii contractului (întrucât
conservarea se face în numele şi pe seama lui), el trebuie să suporte cheltuielile ocazionate de
păstrarea lucrului (art. 1618 C. civ.).
C. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a preda lucrul. Neexecutarea obligaţiei de predare a
lucrului de către vânzător dă dreptul cumpărătorului să aleagă „între a cere rezoluţiunea vânzării sau
punerea sa în posesie” potrivit art. 1320 C. civ. În realitate, acest text nu adaugă nimic la dispoziţiile
generale cuprinse în art. 1020 - 1021 C. civ. În plus, textul nu descrie exact dreptul de opţiune al
cumpărătorului. Într-adevăr, acesta ar mai putea invoca, în cazul neexecutării obligaţiei de predare a
lucrului de către vânzător, excepţia de neexecutare sau, dacă nu mai este posibilă executarea în
natură, daune-interese (în forma generală a executării silite prin echivalent).
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul la daune -
interese (art. 1321 C. civ.), dar numai de la data punerii în întârziere a vânzătorului.
Ţinând seama de conţinutul art. 1322 C. civ., nu va fi vorba însă de întârziere, ca formă de
neexecutare, dacă obligaţia de predare a lucrului este afectată de un termen în folosul vânzătorului .
Când nu a fost prevăzut un asemenea termen, este pe deplin aplicabil principiul simultaneităţii
executării obligaţiilor.
Ca urmare, dacă nu i se plăteşte preţul, vânzătorul poate refuza predarea lucrului invocând
exceptio non adimpleti contractus.
În acest caz, neexecutarea nu mai are caracter ilicit, iar problema culpei nu se mai pune.
Dacă însă cumpărătorul a devenit falit sau insolvabil, deşi obligaţia de predare este afectată de un
termen, neexecutarea ei devine ilicită, chiar înainte de scadenţă, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen.

2.2.3 Obligaţia de garanţie .

Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă
în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea – liniştită şi utilă - a lucrului vândut.

15
Rezultă că obligaţia de garanţie are o dublă înfăţişare (art. 1336 C.civ.): vânzătorul trebuie
să-l garanteze pe cumpărător :
- de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii .
- de utila folosinţă a lucrului contra viciilor .

A. Garanţia contra evicţiunii.

1.Noţiune.

În legătură cu problematica evicţiunii, Camelia Toader afirmă următoarele: „a trata astăzi


despre evicţiune poate părea desuet, dacă ne gândim la numărul restrâns de studii consacrate acestei
probleme, cel puţin în dreptul nostru.
Autorii contemporani sunt mai degrabă interesaţi de garanţia împotriva viciilor lucrului,
poate nu întâmplător, dată fiind complexitatea bunurilor care se găsesc astăzi în circuitul civil,
formând obiectul diferitelor contracte”.
Conform opiniei prof. Dumitru Macovei, prin evicţiune se înţelege „ pierderea în tot ori în
parte a proprietăţii bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de
proprietar ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a unui drept care
exclude”, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.
Deci, Codul civil prevede că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe
cumpărător de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-
au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 C. civ.).
Referindu-se la vânzare, care este contractul - tip în materie de obligaţie, unii autori,
începând cu Domat şi Pothier, precursorii doctrinari ai Codului civil francez, au rezumat într-o
expresie devenită celebră raportul dintre obligaţia de predare şi cea de garanţie: garanţia este
predarea continuă.

2. Subiectele garanţiei contra evicţiunii.

Conform dispoziţiilor legale, datorează garanţia : vânzătorul, apoi avânzii săi – cauză
precum şi succesorii în drepturi universali sau cu titlu universal.
Dacă vreuna din aceste persoane, tulbură folosinţa cumpărătorului după încheierea
contractului de vânzare - cumpărare, acesta din urmă se poate apăra prin invocarea excepţiei de
garanţie: cine trebuie să garanteze nu poate să evingă
 Vânzătorul. În contractul obişnuit de vânzare - cumpărare, subiectul activ al obligaţiei de
garanţie este vânzătorul. Acesta nu poate tulbura folosinţa cumpărătorului chiar dacă
ulterior vânzării a dobândit o nouă calitate, devenind proprietar al acelui bun ex alia causa.
Astfel, dacă la data încheierii contractului bunul vândut nu aparţinea înstrăinătorului, iar
ulterior el îl moşteneşte pe adevăratul proprietar, nu are dreptul, nici în această calitate să-l
tulbure pe cumpărător, exercitând, de pildă, acţiunea în revendicare.De asemeni, dacă după
încheierea contractului nu a predat încă bunul, fiind tolerat de cumpărător să îl ocupe în
continuare, nu este admisibil ca acest vânzător să invoce împotriva cumpărătorului
prescripţia achizitivă.
 Avânzii cauză ai înstrăinătorului. În principiu, excepţia de garanţie nu poate fi opusă
avânzilor cauză cu titlu particular ai vânzătorului, căci ei sunt ţinuţi de obligaţiile personale
contractate de autorul lor. În acest sens, cel care cumpără o parte dintr-o succesiune este un
succesor cu titlu particular şi în această calitate nu este ţinut de garanţia evicţiunii.În
schimb, succesorii universali sau cu titlu universal ai înstrăinătorului (vânzătorului),
dobânditori mortis causa ai patrimoniului acestuia sunt ţinuţi de obligaţia de garanţie
întocmai ca şi autorul lor. Transmisiunea obligaţiei se explică prin caracterul ei patrimonial.

16
Intră în această categorie moştenitorii legali, legatarii universali şi legatarii cu titlu
universali.

Legea reglementează atât :

 garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale, cât şi,


 garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ.

A. Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale


Reglementând obligaţia de garanţie pentru evicţiune, Codul civil vizează, în special,
evicţiunea provenind de la un terţ. Este însă evident că obligaţia de garanţie operează – cu atât mai
puternic cuvânt – dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal al vânzătorului. Se numeşte „fapt
personal” (art.1339 C. civ.) orice fapt sau act – anterior vânzării, dar tăinuit faţă de cumpărător ori
ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract – săvârşit de către vânzător sau succesorii săi universali
ori cu titlu universal, indiferent că este vorba de o tulburare de fapt (de exemplu, deposedarea
cumpărătorului de o parte din terenul vândut) sau de o tulburare de drept (de exemplu, vânzătorul
invocă un drept de uzufruct sau de abitaţie – nerezervat prin contract – asupra lucrului vândut).

• Tulburarea de fapt.

Prin tulburarea de fapt se înţelege, conform opiniei Cameliei Toader,„ săvârşirea de către
vânzător a unui act material prejudiciabil asupra bunului vândut, nefondat pe un drept”. Este firesc,
luându-se în considerare buna credinţă, ca această împrejurare să atragă răspunderea vânzătorului.
Temeiul acestei răspunderi a vânzătorului se găseşte în chiar contractul de vânzare-cumpărare,
nefiind unul delictual.
Deci, pentru a nu contraveni obligaţiei de garanţie provenind din propria faptă vânzătorul
trebuie să se abţină de a săvârşi orice fapte materiale care pot cauza cumpărătorului o incomodare a
folosinţei bunului. Astfel, de pildă, după ce a vândut o porţiune de teren, vânzătorul tulbură
folosinţa bunului, trecând zilnic pentru a cultiva un alt teren pe care îl deţine, sau construieşte un zid
în imediata apropiere a locuinţei vândute, împiedicând normala aerisire a clădirii.
De asemenea, în categoria tulburărilor de fapt provenind da la vânzător intră şi săvârşirea
unui act juridic de către acesta, de pildă, vânzarea unui bun a doua oară, după ce formase obiectul
unui contract de vânzare, ori închirierea bunului după încheierea contractului de vânzare -
cumpărare.
În general se consideră că este de atributul exclusiv al instanţei de fond calificarea unei
anumite împrejurări ca reprezentând tulburare din partea vânzătorului. În acest sens, s-a hotărât că
vânzătorul datorează garanţie pentru evicţiune provenind din propria sa faptă chiar dacă fără a o
săvârşi el însuşi, provoacă sau favorizează un act care aduce atingere dreptului cedat.
Regula potrivit căreia vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător, abţinându-se de la
orice fapt, chiar licit, trebuie nuanţată, pentru a permite totuşi exercitarea în condiţiile normale a
prerogativelor dreptului de proprietate.
În acest sens, trebuie menţionat că în practică cele mai multe aplicaţii şi-a găsit această
garanţie în exercitarea raporturilor de vecinătate, raporturi ce pot fi juridice sau de fapt. Cele
juridice pot rezulta fie din lege, fie din voinţa părţilor.
Raporturile izvorâte din lege constau din aşa - numitele servituţi naturale şi servituţi legale
(servitutea de vedere, distanţa plantaţiilor, etc.).
Raporturile de vecinătate izvorâte din voinţa părţilor pot fi şi ele clasificate, în: raporturi
privind constituirea de servituţi (obligaţia negativă de a nu construi se propriul teren); raporturi
privind asumarea de obligaţii propter rem (obligaţia pe care şi-o asumă proprietarul fondului aservit
de a efectua lucrările necesare exerciţiului unei servituţi de trecere); raporturi privind asumarea de
obligaţii, în sensul teoriei generale a obligaţiilor.

• Tulburarea de drept.

17
Vânzătorul este ţinut să asigure folosinţa liniştită a lucrului, datorând deci garanţie
cumpărătorului chiar împotriva tulburărilor de drept pe care el însuţi le-ar cauza. Aceasta înseamnă
că îi este interzis să evingă, să încerce a relua dreptul transmis prin contract, chiar dacă ar putea
invoca în aspect scop un titlu.
Astfel, vânzătorul nu poate aduce atingere dreptului cumpărătorului, invocând existenţa
unui drept real sau de creanţă: proprietate, servitute, uzufruct, superficie sau locaţiune.
Dacă ar încerca, intentând în acest scop o acţiune în care de pildă ar invoca unul din aceste
drepturi, chiar dobândite ulterior vânzării, cumpărătorul sau subdobânditorii săi se pot apăra eficient
prin excepţia de garanţie: „ cine trebuie să garanteze nu poate să evingă”. Această apărare de fond,
care poate fi caracterizată ca o excepţie de fond peremtorie şi relativă poate paraliza acţiunea
reclamantului vânzător. Ea este din punct de vedere procedural, distinctă de excepţia de garanţie,
care este aplicabilă pentru o ipoteză diferită (a tulburării de către un terţ, când se impune chemarea
în garanţie a vânzătorului de către cumpărătorul acţionat în justiţie de un terţ) şi care este doar
dilatorie, iar nu peremptorie . Fiind un mijloc de apărare, această garanţie este imprescriptibilă.
Acest principiu, chiar neînscris special în vreunul din articolele dedicate de cod garanţiei
contra evicţiunii, este necontestat.
Deoarece obligaţia de garanţie a vânzătorului este o obligaţie patrimonială, după moartea
lui, ea se transmite asupra succesorului universal sau cu titlu universal. Astfel fiind, excepţia de
garanţie poate fi invocată şi în ipoteza inversă în care adevăratul proprietar îl moşteneşte pe
vânzător, dacă tulburarea provine din partea moştenitorului, căci acela care are obligaţia garantării
de evicţiune nu poate, tot el, să evingă pe dobânditorul cu titlu oneros (inclusiv coproprietarul care
îl moşteneşte pe vânzător).
În schimb, excepţia de garanţie nu poate fi opusă succesorilor cu titlu particular ai
vânzătorului, ei nefiind ţinuţi de obligaţiile autorului lor. Astfel, de exemplu, dacă proprietarul (sau
moştenitorul lui) a vândut imobilul la două persoane diferite şi primul cumpărător îl revendică de la
cel de-al doilea, procesul nu poate fi soluţionat prin invocarea excepţiei de garanţie. Ea poate fi
invocată (de al doilea cumpărător) numai dacă reclamantul (primul cumpărător) cumulează şi
calitatea de vânzător (de succesor universal sau cu titlu universal al vânzătorului).
Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii – indiferent că au fost săvârşite
înainte sau după încheierea contractului de vânzare - cumpărare – vizează nu numai tulburarea
directă a cumpărătorului, dar şi evicţiunea care se realizează prin intermediul unui terţ (indirect).
Astfel, de exemplu, dacă proprietarul vinde lucrul de două ori el răspunde de evicţiune faţă de
primul cumpărător, dacă cel de-al doilea şi-a înscris titlul de dobândire a imobilului în cartea
funciară înaintea primului cumpărător sau a intrat cu bună-credinţă în posesia lucrului mobil. Tot
astfel, dacă, după vânzare, fostul proprietar constituie o ipotecă asupra imobilului vândut şi
creditorul ipotecar trece la realizarea garanţiei. Vânzătorul răspunde în asemenea cazuri – deşi
cauza evicţiunii este ulterioară vânzării – deoarece evicţiunea rezultă din faptul său personal.
De asemenea, obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniştita
folosinţă a lucrului este de esenţa vânzării. Orice convenţie contrară este nulă (art. 1339 C. civ.).
Aceasta, spre deosebire de obligaţia de garanţie pentru evicţiune rezultând din fapta unui
terţ, care este numai de natura vânzării, putând fi înlăturată sau modificată prin convenţia dintre
părţi.

B. Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ

Dacă tulburarea provine din partea unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe
cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să-l apere va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii, indiferent
că a fost de bună sau de rea-credinţă.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului există, în acest caz, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
1. – să fie vorba de o tulburare de drept;
2. – cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;
3. – cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător;
La aceste trei condiţii se mai adaugă, uneori, necesitatea unei acţiuni în justiţie intentată de
către terţ împotriva cumpărătorului. Referitor la această condiţie precizăm că, pentru existenţa

18
obligaţiei de garanţie a vânzătorului, nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi
evins sau o reclamaţie oarecare din partea terţului. În majoritatea cazurilor, evicţiunea este rezultatul
unei acţiuni în justiţie..
Pe de altă parte, evicţiunea poate fi consecinţa unei acţiuni în justiţie intentată de
cumpărătorul însuşi, de exemplu, împotriva terţului care a pus stăpânire pe lucru sau care contestă
dreptul de servitute al cumpărătorului, acţiuni respinse de instanţă. În consecinţă, obligaţia de
garanţie contra evicţiunii nu poate fi condiţionată de acţiunea în justiţie a terţului.
1. Vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de
drept. El nu răspunde pentru simpla tulburare de fapt, care nu are un temei juridic. În contra
tulburărilor de fapt cumpărătorul se poate apăra singur, prin mijloacele legale, de exemplu, prin
acţiuni posesorii. Dreptul invocat de către terţul evingător poate să fie un drept real, cum ar fi
dreptul de proprietate sau dreptul de uzufruct. Vânzătorul răspunde, de asemenea, pentru existenţa
unor servituţi nedeclarate şi care sunt neaparente (art. 1337 şi 1349 C. civ.), deoarece se presupune
că cele aparente (ca şi aşa - numitele servituţi naturale şi legale, de exemplu, art. 616 C. civ.) sunt
cunoscute şi acceptate de cumpărător.
Dacă imobilul a fost vândut ca fond dominant, vânzătorul răspunde dacă servitutea nu
există, întrucât micşorează valoarea imobilului.
În cazul ipotecilor şi privilegiilor obligaţia de garanţie se declanşează numai dacă debitorul
principal nu-şi plăteşte datoria şi creditorul trece la realizarea creanţei. Dacă vânzarea a avut ca
obiect bunuri mobile, luate în posesiune de către cumpărătorul de bună credinţă, problema garanţiei
contra evicţiunii se pune numai dacă adevăratul proprietar le poate revendica în condiţiile art. 1909
- 1910 C.civ.
În afara drepturilor reale asupra lucrului, evicţiunea poate exista şi în cazul invocării de
către terţ a unui drept de creanţă. Este ipoteza, de exemplu, a contractului de locaţiune încheiat de
către vânzător, care – în anumite condiţii – este opozabil cumpărătorului sau a îmbunătăţirilor aduse
de locatar pe care cumpărătorul este obligat să le plătească.
Dacă cumpărătorul nu cunoştea existenţa locaţiunii sau a îmbunătăţirilor, iar vânzătorul nu i
le comunică la încheierea contractului, va fi obligat să răspundă pentru evicţiune.

2. Vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului are o cauză anterioară
vânzării. Vânzătorul nu poate răspunde de împrejurările ivite după încheierea contractului şi
transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului, afară numai dacă evicţiunea provine dintr-un
fapt personal.
Deoarece cauza evicţiunii trebuie să fie anterioară vânzării, pentru uzucapiunea, chiar
începută înainte, dar desăvârşită ulterior, vânzătorul nu răspunde. În acest caz cumpărătorul, devenit
proprietar, avea posibilitatea să întrerupă prescripţia achizitivă.

3. A treia condiţie este necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător. Dacă el a


avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul şi problema răspunderii
vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter aleatoriu.
Sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător incubă vânzătorului.

3. Natura şi modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie.

În cazul în care cumpărătorul este ameninţat de evicţiune şi, mai ales, dacă este acţionat în
judecată de către un terţ, el trebuie să ceară vânzătorului bunului să-şi execute obligaţia de a-l apăra
contra eventualei deposedări.
Pentru aceasta, cumpărătorul este dator să cheme în garanţie pe vânzător în procesul încetat
de terţul care pretinde un drept concurând al său.
Cumpărătorul are tot interesul de a-l chema în garanţie pe vânzător în procesul intentat de
terţul reclamant, căci art. 1351 C. civ. prevede că vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune dacă nu a
fost introdus în proces şi dacă dovedeşte, după rămânerea definitivă a hotărârii care a consacrat
dreptul terţului evingător, că ar fi avut mijloace pentru a respinge pretenţiile acestuia.
Chemarea în garanţie este o formă de participare a terţelor persoane în procesul civil şi se
prezintă ca o măsură de elementară prudenţă pentru cumpărător. În cazul în care cumpărătorul este

19
imprudent şi nu cere instanţei să-l introducă pe vânzător în proces, ci înţelege să se dezdăuneze pe
calea principală (printr-o acţiune distinctă), se expune la pierderea preţului, a daunelor - interese şi a
cheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul chemat în justiţie de cumpărătorul evins va dovedi că ar fi
avut mijloace potrivnice de a înlătura pretenţiile terţului, mijloace necunoscute de cumpărător ca, de
exemplu, uzucapiunea imobilului vândut.
Legiuitorul a urmărit prin prevederile art. 1351 C. civ. celeritatea soluţionării unor
asemenea neînţelegeri printr-o singură hotărâre la pretenţiile terţului, instanţa de judecată permiţând
vânzătorului să administreze mijloacele de probă în apărarea sa şi, implicit, a cumpărătorului.
Clarificarea rapidă a situaţiei bunului care a format obiectul vânzării printr-o acţiune unică
înlătură acţiunile recursorii.
Atâta vreme cât evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul nu trebuie să comită nici un fapt sau
act juridic care ar tulbura pe cumpărător – prin urmare, vânzătorului îi revine o obligaţie de a nu
face.
În ipoteza în care evicţiunea este iminentă, vânzătorul este de drept obligat să-l apere pe
cumpărător împotriva pretenţiilor terţelor persoane, însă cu observaţia că, cumpărătorul va trebui să
ceară instanţei de judecată chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ. În acest
caz, vânzătorului îi revine o obligaţie de a face. În fine, dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul este
răspunzător de daune – obligaţia de a da.

4.Efectele obligaţiei de garanţie în caz de evicţiune consumată.

Referitor la efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, avem în vedere doar evicţiunea
consumată (produsă sau împlinită), care a creat cumpărătorului o pagubă patrimonială, nu şi alte
laturi ale obligaţiei vânzătorului de garanţie contra evicţiunii.
Dacă evicţiunea s-a produs, cumpărătorul poate pretinde angajarea răspunderii vânzătorului
pentru pagubele suferite, deci vânzătorul (sau succesorii săi universali ori cu titlu universal) va fi
ţinut de obligaţia de dare.
Camelia Toader precizează că „ deşi se foloseşte expresia răspunderea vânzătorului , ceea
ce sugerează ideea de culpă, în realitate acoperirea prejudiciului suferit de cumpărător prin evicţiune
este datorată de vânzător chiar independent de orice culpă din partea sa, motivat tocmai de
reglementarea legală a garanţiei.”.
În cazul în care cumpărătorul – sau succesorul său în drepturi – a fost evins, drepturile
împotriva vânzătorului sunt stabilite de lege şi va trebui să distingem între evicţiunea totală şi
evicţiunea parţială.

Evicţiunea totală
Evicţiunea este totală în situaţia în care cumpărătorul pierde în întregime proprietatea
asupra lucrului care a format obiectul vânzării - cumpărării. Pierderea se datorează, de regulă, unei
acţiuni în revendicare, dar ar putea fi şi rezultatul unei acţiuni în petiţie de ereditate sau acţiuni
ipotecare.
Potrivit art. 1341 C. civ., în caz de evicţiune totală se produc următoarele efecte:
a) In primul rând, vânzătorul este obligat să restituie integral preţul primit , chiar dacă
valoarea lucrului s-a micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa cumpărătorului, cu singura
excepţie a foloaselor realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului (art. 1341 - 1343 C.
civ.).
În condiţii identice, vânzătorul este obligat să restituie preţul primit şi în ipoteza exercitării
acţiunii (directe) în garanţie de către un subdobânditor, indiferent dacă a dobândit lucrul la un preţ
mai mic sau mai mare ori cu titlu gratuit. Această soluţie se impune, o dată ce se recunoaşte că
drepturile cumpărătorului legate de lucru se transmit asupra subdobânditorului
Legea pune pe acelaşi plan evicţiunea totală cu rezoluţiunea pentru neexecutare sau nulitate
pentru vânzarea lucrului altuia, care impune restituirea prestaţiilor efectuate şi, de aceea, vânzătorul
este ţinut la restituirea integrală a preţului, chiar dacă bunul a devenit de o valoare inferioară.
b) Cumpărătorul mai are dreptul la valoarea fructelor pe care a fost obligat să le înapoieze
terţului evingător (art. 1341 pct. 2 C. civ.). Deoarece posesorul de bună - credinţă dobândeşte

20
fructele (art. 485 C. civ.), textul vizează fructele pe care cumpărătorul le-a perceput după ce a
devenit de rea-credinţă (a luat cunoştinţă de drepturile terţului asupra lucrului, cel târziu de la data
intentării acţiunii de către terţ). Dar faţă de vânzător, acesta rămâne un cumpărător de bună-credinţă,
ceea ce justifică dreptul lui la valoarea fructelor restituite.
c) De asemenea, cumpărătorul are dreptul să ceară restituirea cheltuielilor de judecată, atât
ale procesului din care a rezultat evicţiunea, cât şi, dacă este cazul, ale acţiunii în regres contra
vânzătorului. La aceste cheltuieli se adaugă şi cheltuielile contractului (autentificare, taxe de timbru
etc. – art. 1341 pct. 3 - 4 C. civ.).
d) Cumpărătorul are dreptul la daune - interese (art. 1341 pct. 4 C. civ.) potrivit dreptului
comun (art. 1350 C. civ.), însă cu observarea următoarelor reguli speciale:
vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoare
dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent
de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori
vânzătorul de bună sau de rea - credinţă (art. 1344 C. civ.).
în afara sporului de valoare (şi în măsura în care nu sunt restituite cu acest titlu, de exemplu,
cheltuielile utile), vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare
(făcute pentru conservarea lucrului) şi utile (care sporesc valoarea lui), iar dacă vânzătorul a
fost de rea - credinţă, chiar şi cheltuielile voluptorii (făcute în scop de lux sau de plăcere – art.
1345 - 1346 C. civ.).
Deoarece de aceste cheltuieli profită terţul evingător, el va fi în primul rând obligat să-l
despăgubească pe cumpărător, iar vânzătorul va fi garant numai în subsidiar. Însă terţul poate fi
obligat numai la restituirea cheltuielilor necesare (dacă nu se compensează cu valoarea fructelor
culese şi păstrate de cumpărătorul evins) şi utile (acestea din urmă în limita sporului de valoare).
Pentru restul cheltuielilor răspunde numai vânzătorul.

B. Evicţiunea parţială

În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar o parte a proprietăţii asupra bunului
sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului care formează obiectul vânzării -
cumpărării. Evicţiunea parţială dă dreptul cumpărătorului de a alege între a cere rezoluţiunea
vânzării şi menţinerea ei cu despăgubiri pentru pierderea corespunzătoare.
a) Dacă evicţiunea unei părţi a lucrului este atât de importantă, încât cumpărătorul n-ar fi
cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă, el poate cere rezoluţiunea vânzării (art. 1347 C. civ.). In
acest caz, cumpărătorul restituie lucrul aşa cum a rămas după evicţiune, primind în schimb preţul şi
despăgubiri la fel ca în cazul evicţiunii totale.
b) Dacă cumpărătorul nu cere sau nu obţine rezoluţiunea vânzării are dreptul la valoarea
părţii pierdute prin efectul evicţiunii, valoare socotită în momentul evicţiunii. Vânzătorul nu se
poate libera oferind o parte din preţ şi nici cumpărătorul nu poate cere o parte din preţ,
proporţională cu partea evinsă, indiferent de scăderea sau urcarea valorii lucrului de la vânzare şi
până la evicţiune (art. 1348 C. civ.).
c) În cazul servituţilor (active sau pasive) ori a altor drepturi, dacă nu intervine rezoluţiunea
potrivit celor arătate, cumpărătorul are dreptul la daune-interese în condiţiile dreptului comun (art.
1349 - 1350 C. civ.)
Prescripţia:
Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului se prescrie în
termenul general de prescripţie.
Termenul prescripţiei începe să curgă de la data producerii evicţiunii. Până în acest moment
obligaţia vânzătorului este condiţionată şi cumpărătorul nu poate să acţioneze, iar prescripţia nu
curge împotriva celui care este împiedicat să acţioneze).

5.Modificări convenţionale ale garanţiei contra evicţiunii.

Garanţia contra evicţiunii este de esenţa vânzării, astfel că, dacă părţile nu ar stipula nimic
cu privire la aceasta, vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii.
De altfel, această garanţie poartă denumirea de garanţie de drept.

21
Nefiind reglementată prin norme imperative, părţile sunt libere să deroge prin convenţia lor
de la regimul de drept al garanţiei contra evicţiunii, statuând ele asupra întinderii acestei garanţii.
Potrivit art. 1338 C. civ., „părţile pot prin convenţie să adauge, să micşoreze sau să şteargă
obligaţia de evicţiune”. Garanţia majoră, micşorată sau înlăturată se numeşte garanţie de fapt
(convenţională).
În privinţa clauzelor de agravare a răspunderii vânzătorului – pentru fapte proprii, ale
terţilor (de exemplu, pentru tulburări de fapt) sau chiar pentru evenimente fortuite (de exemplu,
inundaţie, expropriere) – legea nu prevede limitări. Însă, acestea trebuie să fie expres prevăzute şi
clar exprimate, deoarece sunt de strictă interpretare. În caz de îndoială, se aplică regulile garanţiei
de drept.
În ceea ce priveşte clauzele de exonerare de răspundere (înlăturare sau micşorare a
garanţiei), legea prevede două limitări:
1. Obligaţia negativă de garanţie a vânzătorului pentru fapte personale nu poate fi nici
înlăturată şi nici micşorată prin convenţia dintre părţi, sancţiunea fiind nulitatea clauzei (art. 1339 C.
civ.). Clauza nu poate fi considerată cauza determinantă a contractului, pentru a atrage sancţiunea
nulităţii totale (a contractului).
În literatura de specialitate se precizează că exonerarea de garanţie pentru fapte personale se
admite totuşi, dacă vizează fapte anume determinate, săvârşite anterior încheierii contractului şi
aduse la cunoştinţă cumpărătorului (de exemplu, un contract de locaţiune încheiat, o servitute
constituită etc.). În realitate, clauza este valabilă, în aceste cazuri, pentru că nu reprezintă clauze de
exonerare propriu-zise, ci clauze menite a determina conţinutul şi limitele dreptului transmis.
2. Exonerarea totală sau parţială pentru fapta unui terţ este permisă, dar nu poate scuti pe
vânzător de a restitui preţul (fără despăgubiri) în caz de evicţiune (art. 1340 C.civ.), el fiind deţinut
fără cauză, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la încheierea contractului, pericolul evicţiunii
sau dacă a cumpărat pe riscul său (caracter aleatoriu).

B. Garanţia contra viciilor lucrului vândut.

1.Noţiune

Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului nu numai folosinţa liniştită, dar şi utilă a


lucrului. Astfel fiind, vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul
este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau dacă viciile micşorează într-atât valoarea de
întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ
mai redus (art. 1352 C. civ.)
Când lucrul vândut este afectat de un viciu în sensul art. 1352 C. civ., situaţia prezintă
asemănare cu viciul de consimţământ al erorii (sau dolul) asupra substanţei obiectului contractului
(art. 954 alin. 1 C. civ.). Între aceste două situaţii există însă deosebiri esenţiale.
În cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantiam), din cauza acestui viciu de
consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit şi poate cere anularea
contractului.
În schimb, in cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ., cumpărătorul a cumpărat lucrul voit,
numai că acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau din cauza viciilor se micşorează
valoarea de întrebuinţare – deci eroarea se referă numai la calitatea lucrului – şi cumpărătorul nu
poate cere anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie (redhibitorie sau estimatorie) contra
vânzătorului.
De exemplu, dacă se vinde o casă despre care vânzătorul afirmă că este construită din
cărămidă, iar în realitate este din material lemnos, se poate cere anularea. În schimb, dacă casa este
construită din cărămidă, dar este afectată de vicii, va intra în funcţie obligaţia de garanţie pentru
vicii.
Deoarece în cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ. cumpărătorul – dacă nu se mulţumeşte
cu reducerea preţului – poate cere rezoluţiunea contractului printr-o acţiune în garanţie numită
redhibitorii, aceste vicii s-au numit redhibitorii.

2. Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor.

22
Pentru a fi antrenată răspunderea vânzătorului, viciile trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
1. – să fie ascunse;
2. – să fi existat în momentul vânzării;
3. – să fie grave;

 Viciile să fie ascunse:

Pentru ca vânzătorul să poată fi ţinut de obligaţia de garanţie, se cere ca viciile să fie ascunse.
Potrivit art. 1353 C. civ., vânzătorul nu răspunde de „ viciile aparente şi despre care cumpărătorul a
putut singur să se convingă”.
Nu orice viciu care nu a fost observat de cumpărător este un viciu ascuns. Viciul are
caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului şi, evident,
cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să-l cunoască, iar vânzătorul nu l-a încunoştiinţat de
existenţa acestuia.
Sunt, printre altele, vicii ascunse acelea care nu puteau fi constatate decât cu prilejul
operaţiunilor de asamblare şi montare, cu prilejul unei analize de laborator, prin expertiza tehnică,
precum şi în condiţiile unei temperaturi scăzute care nu existau la data cumpărării sau dimpotrivă,
în condiţiile unei clime calde, umede, etc.
Răspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului va reveni vânzătorului, chiar dacă a fost de
bună-credinţă, adică nu a cunoscut viciile. În schimb, vânzătorul nu răspunde de acele vicii ale
lucrului pe care le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului, întrucât ele nu mai au caracter ascuns.
Sarcina probei cunoaşterii viciului de către cumpărător incumbă vânzătorului.
Tot astfel, igrasia care afectează o construcţie este un viciu aparent, observabil la prima
vedere, în afară de cazul în care a fost mascată de un perete fals, împrejurare care face ca viciul să
nu mai fie aparent ci ascuns. În nici un caz însă nu se poate pune semnul egalităţii între viciile care
fără a fi evidente sunt totuşi observabile şi viciile ascunse în sensul legii.
Posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciile lucrului se apreciază in abstracto,
avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent. Astfel, în practica judiciară s-a apreciat că
nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului autoturismului şi deci nu este justificată desfiinţarea
unei convenţii, în cazul existenţei unor vicii care nu au fost constatate de cumpărător datorită lipsei
de informare, de experienţă sau de pricepere, deoarece, atunci când cunoaşterea calităţilor sau
defectelor unui lucru reclamă o anumită pregătire, cumpărătorul este în culpă dacă nu apelează la o
persoană calificată, în măsură să depisteze caracteristicile lucrului respectiv, cu ocazia verificării
acestuia.
Prin urmare, în situaţia în care se cumpără un bun pentru a cărui cunoaştere (calităţi-
defecte) sunt necesare cunoştinţe de specialitate, dacă cumpărătorul nu apelează la o persoană
calificată în domeniu, înseamnă că şi-a asumat riscul cumpărării unui bun afectat de vicii.
În mod just, dacă s-ar considera vicii ascunse şi acelea care au scăpat cumpărătorului la
orice verificare a sa, s-ar ajunge la desfiinţarea, cu uşurinţă, a vânzărilor şi deci la nerespectarea
obligaţiilor asumate prin contract.

 Viciul să fi existat în momentul încheierii contractului.


Trebuie ca viciul (cauza defecţiunilor manifestate anterior) să fi existat în momentul
încheierii contractului (chiar dacă predarea lucrului se face ulterior). Pentru viciile ivite ulterior
contractării – deci când lucrul se strică, se defectează sau îşi pierde calitatea din cauza viciilor ivite
după vânzare – vânzătorul nu răspunde, deoarece prin efectul încheierii contractului riscurile trec
asupra cumpărătorului o dată cu dreptul de proprietate.
În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că este suficient ca originile sau cauzele
viciului să fie anterioare încheierii contractului, chiar dacă el apare ulterior. Aşa fiind, obligaţia de
garanţie a vânzătorului subzistă pentru defecţiunea care, deşi ulterioară, îşi are originea într-o cauză
anterioară momentului încheierii contractului.

23
În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează să aibă loc la o
dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare - cumpărare, vânzătorul are obligaţia de a
răspunde pentru viciile ascunse ivite în momentul încheierii contractului şi transferul dreptului de
proprietate.
Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul ascuns – pentru a antrena
răspunderea vânzătorului – trebuie să existe la momentul îndeplinirii condiţiei.

 Viciile să fie grave.

O ultimă cerinţă a obligaţiei de garanţie este ca viciile să fie grave. Dumitru Macovei consideră că
„viciile sunt grave dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau
naturii sale, ori atunci când acestea îi micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât, în cazul în
care cumpărătorul ar fi cunoscut aceasta, nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi plătit pentru acesta un
preţ mai mic”.
În cazul în care sunt întrunite (cumulativ) aceste condiţii, se naşte obligaţia de garanţie a
vânzătorului pentru viciile lucrului vândut, indiferent dacă acesta le cunoştea sau nu, adică dacă este
de rea sau de bună - credinţă. Dovada întrunirii cumulative a cerinţelor legale care condiţionează
răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului cade în sarcina cumpărătorului.
Răspunderea nu este condiţionată de cunoaşterea viciului de către vânzător (art. 1354 C.
civ.). Numai întinderea răspunderii lui diferă după cum a avut sau nu cunoştinţă de existenţa
viciului (art. 1356 - 1357 C. civ.)
În condiţiile arătate, obligaţia de garanţie pentru vicii se aplică la orice vânzare (vânzare sub
condiţie, cu plata preţului în rate, de drepturi litigioase etc.), inclusiv contractul de vânzare-
cumpărare, indiferent că lucrul vândut este un imobil sau un bun mobil, în stare nouă sau uzată (de
ocazie), cu două excepţii:
- nu există obligaţia de garanţie în cazul vânzării prin licitaţie publică (art. 1360 C. civ.)
- în cazul vânzării de drepturi succesorale – dacă nu s-a obligat să garanteze conţinutul
universalităţii – vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de moştenitor (art.1399 C.civ.),
nu şi de calitatea bunurilor din moştenire.

3.Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii.

Dacă condiţiile arătate sunt întrunite, cumpărătorul are facultatea de a cere fie rezoluţiunea
vânzării, fie o reducere a preţului (art. 1355 C. civ.), iar dacă vânzătorul a fost de rea - credinţă şi
daune interese (art. 1356 - 1357 C. civ.), inclusiv beneficiul nerealizat.

 Dreptul de opţiune al cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi acţiunea estimatorie

Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării se numeşte redhibitorie (actio
redhibitoria). Ea este admisibilă chiar dacă natura viciului n-ar face lucrul absolut impropriu
destinaţiei sale normale. Totuşi, instanţa poate aprecia că dreptul de opţiune a fost exercitat abuziv
şi să acorde numai o reducere din preţ, dacă viciul este de mică importanţă.
În cazul de admitere a acţiunii redhibitorii, vânzătorul este obligat ca, reprimind lucrul, să
restituie preţul şi cheltuielile vânzării suportate de cumpărător. Dacă cumpărătorul a înstrăinat
lucrul, acţiunea redhibitorie poate fi exercitată de subdobânditor.
În loc de rezoluţiune, cumpărătorul poate cere o reducere din preţ proporţională cu
reducerea valorii lucrului datorat viciului. Acţiunea specială de reducere se numeşte estimatorie,
deoarece deprecierea valorii lucrului se estimează prin expertiză.
Cu toate că legea reglementează numai opţiunea între cele două acţiuni, în literatura de
specialitate şi practica judiciară se întrevede şi posibilitatea „ remedierii defecţiunilor” (înlăturarea
viciilor) de către sau în contul vânzătorului, „când această reparare e posibilă şi când ea n-ar
ocaziona cheltuieli disproporţionale cu valoarea lucrului” şi, o asemenea soluţie nu contravine
intereselor cumpărătorului (mai ales în cazul cumpărării unui lucru în stare nouă).

 Acordarea de daune - interese

24
Spre deosebire de materia evicţiunii, în care şi vânzătorul de bună - credinţă poate fi obligat la plata
daunelor - interese, în cazul viciilor ascunse vânzătorul este obligat să plătească daune - interese
numai dacă cumpărătorul dovedeşte, cu orice mijloace de probă (inclusiv prezumţii) că vânzătorul a
fost de rea - credinţă (a cunoscut viciile lucrului – art. 1356 C. civ.), considerându-se că aceste
daune sunt imprevizibile şi deci datorate numai în caz de dol (art. 1085 C. civ.). Potrivit dreptului
comun, dovada prejudiciului (de exemplu, majorarea preţului, paguba suferită de cumpărător sau
despăgubirea plătită terţilor pentru paguba cauzată prin accidentul survenit datorită viciului lucrului
etc.) trebuie să fie făcută de cumpărător.

 Riscul pieirii lucrului afectat de vicii

Dacă lucrul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat să restituie preţul şi cheltuielile
vânzării, iar dacă a fost de rea - credinţă poate fi obligat şi la plata daunelor -interese (art. 1358,
alin. 1 C. civ.). În schimb, dacă lucrul afectat de viciu a pierit fortuit (sau datorită culpei
cumpărătorului), vânzătorul nu răspunde pentru vicii (art. 1358 alin. 2).

5.Termenul de intentare a acţiunilor

Conform art. 5 din Decretul nr. 167 / 1958 „ dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse
ale unui lucru transmis…se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu
au fost ascunse cu viclenie”. Rezultă deci că acţiunile redhibitorii sau estimatorii (ori în remedierea
viciilor) pot fi intentate într-un termen de 6 luni, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie (ceea ce
presupune că vânzătorul a fost de rea - credinţă, cunoscând viciile) în termenul general de
prescripţie extinctivă.
Termenele de prescripţie menţionate încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel
mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, cu excepţia construcţiilor,
iar în cazul construcţiilor cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare (art. 11 alin. 1 - 2 din
Decretul nr. 167 / 1958).
Fără a intra în analiza controverselor privind natura juridică a termenului de 1 an, respectiv
3 ani, prof. Francisc Deak menţionează că în practică aceste termene sunt privite, de regulă, ca
perioadă limită în care viciile ascunse trebuie să fie descoperite, deci ca termene legale generale de
garanţie pentru descoperirea viciilor ascunse şi, ca atare, nesusceptibile de întrerupere sau de
suspendare.
Astfel, de exemplu, s-a precizat că dreptul material la acţiune privind viciile ascunse ale
unei construcţii se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit de la data descoperirii viciilor, care
trebuie constatate cel mai târziu în 3 ani de la predarea construcţiei.
Termenul de un an nu trebuie interpretat în sensul că legiuitorul ar fi stabilit un al doilea
termen de prescripţie pe lângă cel prevăzut de art. 5 din Decretul nr.167/1958 – respectiv 6 luni de
la descoperirea viciilor ascunse – ci că descoperirea acestora, de la care curge prescripţia, trebuie să
aibă loc cel mai târziu într-un an de la predarea lucrului.
Dacă viciile nu au fost invocate (pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie) în cadrul
termenului de prescripţie, ele nu pot fi invocate pe cale de excepţie în cadrul acţiunii neprescrise
(termenul fiind de trei ani) intentate de vânzător pentru plata preţului.

6.Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii.

Existenţa, condiţiile, efectele şi întinderea obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse nu sunt
reglementate prin norme cu caracter supletiv, astfel că părţile, prin convenţia lor, pot să agraveze, să
limiteze sau chiar să înlăture această obligaţie a vânzătorului, printr-o clauză expresă.
Clauza de limitare sau de înlăturare a garanţiei pentru vicii este valabilă şi deci produce
efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună - credinţă (art. 1354 C. civ.).
Dovada cunoaşterii viciilor de către vânzător trebuie să fie făcută de cumpărător, cu orice
mijloace de probă (inclusiv prezumţii, de exemplu, în cazul vânzătorului profesionist). În caz de rea
- credinţă a vânzătorului, rezultând din tăinuirea viciilor la încheierea contractului, clauza de

25
exonerare – totală sau parţială – nu ar putea fi invocată faţă de cumpărătorul de bună - credinţă, care
nu cunoştea aceste vicii.
Cu respectarea acestei condiţii (necunoaşterea viciilor), clauzele de înstrăinare sau de
limitare a garanţiei pentru vicii pot fi foarte variate (suprimarea totală a garanţiei, posibilitatea
intentării numai a acţiunii estimatorii, asigurarea numai a pieselor de schimb sau a reparaţiilor
necesare).
Limitarea garanţiei poate fi stipulată şi sub forma scurtării termenului de un an, respectiv,
de trei ani în care viciile ascunse pot fi descoperite (de exemplu, vicii descoperite într-o lună de la
data vânzării autoturismului folosit).
În acest sens, Decretul nr. 167 / 1958 precizează că prin dispoziţiile cu privire la data
începerii curgerii prescripţiei, nu se aduce o atingere termenelor de garanţie, legale sau
convenţionale (art. 11 alin. 3).
În schimb, termenul de prescripţie însuşi (de 6 luni sau 3 ani), nu poate fi modificat prin
convenţia părţilor, o asemenea clauză fiind nulă (art. 1 alin. 3).
Clauzele de agravare a obligaţiei de garanţie nu comportă limitări (răspundere şi pentru
vicii aparente, pentru vicii apărute ulterior vânzării, pentru buna funcţionare a motorului o perioadă
determinată etc.). Stipularea unei clauze de agravare pentru orice vicii, inclusiv cele aparente, sau
de bună funcţionare în cadrul unui termen mai scurt decât cel prevăzut pentru descoperirea viciilor
ascunse, nu atrage după sine – la expirare – încetarea garanţiei pentru viciile ascunse, dacă termenul
legal stabilit pentru descoperirea acestora nu a expirat încă.
Clauza de agravare nu poate fi transformată, prin interpretare, în contrariul ei.
Pentru ca, o dată cu răspunderea pentru orice vicii sau de bună funcţionare în cadrul unui
termen de garanţie mai scurt de 1 an, respectiv, de 3 ani, să înceteze şi răspunderea de drept comun
pentru vicii ascunse, trebuie să fie stipulată o clauză expresă în acest sens, care va fi, deodată, de
agravare a garanţiei (şi pentru vicii aparente sau calităţi convenite) şi de limitare a ei în timp (la o
perioadă mai scurtă pentru descoperirea viciilor ascunse).

2.2.4 Alte obligaţii ale vânzătorului.

Potrivit opiniei prof. Dumitru Macovei, „ deosebit de obligaţia predării bunului şi cea de
garanţie sub cele două aspecte, vânzătorul îşi poate asuma şi alte obligaţii accesorii cum ar fi, de
exemplu, să-l instruiască pe cumpărător asupra păstrării şi utilizării bunului vândut, îndeosebi la
bunuri casnice electro - tehnice şi electronice de folosinţă îndelungată”. Astfel de indicaţii sunt
prevăzute, de regulă, în instrucţiuni ori în certificatul de garanţie înmânat de vânzător
cumpărătorului o dată cu bunul care formează obiectul vânzării.
Desigur, asemenea informaţii sunt utile pentru cumpărător, dar, în acelaşi timp, în cazul
nerespectării lor întocmai de către acesta (condiţii de garanţie), sunt de natură să exonereze de
răspundere pe vânzător şi aceasta chiar dacă defecţiunea apare în perioada de garanţie.
De exemplu, vânzătorul impune cumpărătorului obligaţia ca eventualele intervenţii pentru
remedierea bunului cumpărat să se efectueze numai dacă se prezintă şi certificatul de garanţie.
Intervenţia în perioada de garanţie presupune înlăturarea defecţiunii existente sau apărute
ulterior vânzării, indiferent dacă au fost ascunse sau aparente. Ea poate fi făcută numai în
laboratoarele vânzătorului sau la cumpărător, pentru aparatele cu poziţie fixă (frigidere,
congelatoare, maşini de spălat) şi, desigur, fără nici o cheltuială pentru cumpărător.
Vânzătorul nu datorează garanţia dacă:
- încercarea de reparaţie s-a făcut din partea unei surse neautorizate de service;
- produsul (aparatul electronic sau electro - casnic) a fost deteriorat mecanic;
- deteriorarea a fost cauzată de accidente, fenomene naturale, apă, foc etc.;
2.3 Obligaţiile cumpărătorului.
2.3.1 Preliminarii.

Cumpărătorul are două obligaţii principale:


De a plăti preţul.
De a lua în primire lucrul vândut.

26
În afara acestor obligaţii principale, cumpărătorul mai are obligaţia de a suporta
cheltuielile vânzării , dacă nu s-a prevăzut altfel în contract.
Părţile pot însă stipula şi alte obligaţii pentru cumpărător, în afara celor prevăzute „de
drept”. Astfel, ele pot introduce în contract obligaţia cumpărătorului de a asigura vânzătorului sau
familiei acestuia (sau altor persoane) folosinţa lucrului, sau a unei părţi din acesta, în continuare,
după transferul dreptului de proprietate. 2.3.2 Obligaţia de a plăti preţul.

a) În ceea ce priveşte locul şi data plăţii, prin art. 1361 C. civ. se dispune expres că
„principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin
contract”.
Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, dar nimic nu împiedică părţile să convină ca plata
să se facă şi unei alte persoane, indicată de vânzător. În cazul în care plata s-a efectuat către un terţ
desemnat, cumpărătorul nu este eliberat de obligaţia sa către vânzător, decât dacă acesta din urmă
confirmă plata astfel făcută ori se dovedeşte că de ea a profitat vânzătorul.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul
şi momentul în care i se face predarea lucrului vândut (art. 1362 C. civ.).
Acest text este derogatoriu de la regulile generale sub două aspecte:
1. – conform regulilor generale în materie de obligaţii plata se face, în lipsă de stipulaţie
contrară, la domiciliul debitorului (art. 1104 C. civ.), iar în materie de vânzare la locul unde se face
predarea lucrului vândut (fie locul unde se afla în momentul vânzării, fie domiciliul vânzătorului.).
Deci obligaţia de plată a preţului este portabilă. Dacă însă părţile au derogat de la regula executării
concomitente a celor două obligaţii (de exemplu, au prevăzut ca plata preţului să aibă loc ulterior
predării), art. 1362 nu-şi mai are raţiunea şi îşi reia aplicaţiunea art. 1104 C. civ., astfel că plata
trebuie să fie făcută la domiciliul debitorului.
2. – în dreptul comun, în lipsă de termen, plata se poate cere imediat, iar în materie de
vânzare numai în momentul predării lucrului vândut, astfel încât – în lipsă de stipulaţie expresă
contrară – termenul prevăzut pentru redarea lucrului profită şi cumpărătorul. În schimb, termenul
prevăzut numai pentru plata preţului nu afectează obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut,
potrivit regulilor generale.
Dacă părţile au stabilit un termen pentru plata preţului – vânzare pe credit – la scadenţă
cumpărătorul trebuie să plătească datoria în întregime (principiul indivizibilităţii plăţii – art.1101
C.civ.), afară numai dacă înţelegerea dintre părţi a fost ca preţul să fie plătit la diferite termene în
mod fracţionat, prin prestaţii succesive (vânzare pe credit cu termene eşalonate de plată a ratelor de
preţ).
În toate cazurile de vânzare pe credit, cumpărătorul are dreptul să plătească cu anticipaţie
(se prezumă că termenul a fost convenit în favoarea sa) însă dobânda stipulată va fi calculată şi
datorată până la termenul prevăzut în contract, dacă vânzătorul nu consimte la recalcularea ei în
funcţie de data plăţii sau dacă prin actul normativ aplicabil nu s-a prevăzut altfel (de exemplu, art.11
alin. 2 din Decretul - lege nr.6 / 1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului
către populaţie prevede recalcularea dobânzii în cazul plăţii anticipate a creditului).
Când cumpărătorul are motive de a se teme de vreo evicţiune, el are dreptul, conform
art.1364 C.civ., să suspende plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va
da o cauţiune, afară de cazul în care s-ar fi stipulat că preţul se va plăti şi în astfel de împrejurări

b) Dobânda preţului.

Potrivit art. 1363 C. civ., cumpărătorul este obligat să plătească dobânda până la efectiva
achitare a preţului în următoarele trei cazuri:
dacă există convenţie în acest sens;
dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe (civile sau naturale);
în toate celelalte cazuri numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus în întârziere
printr-o notificare (iar nu neapărat prin chemare în judecată, cum prevede art.1088 C.civ. ca
regulă generală pentru obligaţii băneşti).

c) Sancţiunea neplăţii preţului

27
În caz de neexecutare, totală sau parţială, a obligaţiei de plată a preţului de către
cumpărător, vânzătorul poate alege între mai multe posibilităţi.
Astfel, vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei,
care este totdeauna posibilă (dacă debitorul este solvabil), deoarece are ca obiect o sumă de bani.
Acţiunea în plata preţului – având un asemenea obiect – are caracter personal şi se prescrie în
termenul general de trei ani.
Vânzătorul nu este însă obligat să ceară executarea silită. El poate, renunţând la această
posibilitate, fie să invoce excepţia de neexecutare (dacă lucrul vândut nu a fost predat
cumpărătorului), fie – dacă a predat sau este gata să predea lucrul vândut şi nu înţelege să invoce
excepţia – să ceară rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului (inclusiv a dobânzilor), ambele
aceste sancţiuni fiind indivizibile (de exemplu, în caz de transmitere a obligaţiei de plată a preţului
asupra moştenitorilor cumpărătorului sau a creanţei asupra moştenitorilor vânzătorului).
Vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare (confundată cu dreptul de retenţie dacă
cumpărătorul a devenit proprietar înainte de invocarea ei), refuzând să predea lucrul vândut, dacă
cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen suspensiv (art. 1322 C. civ.).Dacă
vânzătorul a acordat un termen pentru plata preţului, se consideră că a renunţat la acest drept şi nu
va putea refuza predarea decât dacă cumpărătorul a decăzut din beneficiul termenului (art. 1025 C.
civ.), întrucât, între timp, a căzut în faliment sau a devenit insolvabil, cazuri în care vânzătorul va fi
obligat la predarea lucrului vândut numai dacă cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen
(art. 1323 C. civ.).
Rezoluţiunea contractului poate fi cerută de vânzător (art. 1365 C. civ.) potrivit regulilor
generale (art. 1020 - 1021 şi 1101 C. civ.), cu următoarele trei precizări:
1. – În materia vânzării de imobile instanţa nu poate acorda un termen de garanţie dacă
vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul şi preţul. Dacă un asemenea pericol nu există, instanţa
poate acorda un singur termen de graţie la expirarea căruia, dacă cumpărătorul nu plăteşte, se
produce rezoluţiunea de drept a contractului (art. 1366 C. civ.), fără punerea în întârziere;
2. Dacă printr-un pact comisoriu expres s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a contractului
pentru neplata preţului (care operează numai în favoarea vânzătorului), ea se va produce fără
intervenţia justiţiei (care, în caz de litigiu, constată doar îndeplinirea condiţiilor), însă numai după
punerea în întârziere a cumpărătorului (art. 1367 C. civ.),afară numai dacă, printr-o clauză expresă,
părţile ar fi renunţat şi la necesitatea punerii în întârziere (pact comisoriu de ultim grad);
3. Potrivit legii, acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală (art. 1368 C.
civ.), ceea ce înseamnă că urmăreşte – în ultimă instanţă – nu persoana cumpărătorului, ci chiar
bunul vândut, întrucât rezoluţiunea se produce cu efect retroactiv şi deci se răsfrânge şi asupra
terţilor dobânditori de drepturi asupra lucrului vândut. La acest principiu, legea aduce trei restricţii
(art. 1368 - 1369 C. civ.):
I. – rezoluţiunea rămâne fără efect în contra autorităţilor publice (cum ar fi în caz
de expropriere sau rechiziţie).
II. – faţă de terţul adjudecatar în vânzări silite.
III. – dreptul de a cere rezoluţiunea pentru neplata preţului nu este opozabil terţilor
dobânditori de drepturi reale asupra lucrului vândut (care au îndeplinit actele necesare pentru ca
dreptul lor să fie opozabil terţilor) decât dacă vânzătorul a îndeplinit cerinţele legii pentru
conservarea privilegiului său de vânzător şi anume: dacă lucrul vândut este un imobil, prin
înscrierea privilegiului în cartea funciară înainte de a se fi înscris titlul terţului dobânditor; iar dacă
lucrul vândut este un bun mobil, prin intentarea acţiunii în rezoluţiune în termen de 8 zile de la
predare (art. 1730 pct. 5 C. civ.).

2.3.3 Luarea în primire a lucrului vândut.

Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să ia în primire


lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea, suportând şi
cheltuielile ridicării de la locul predării.
În caz de neexecutare, după punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere
instanţei obligarea cumpărătorului la luarea în primire a lucrului, la nevoie sub sancţiunea de daune

28
cominatorii, sau poate cere autorizarea instanţei să-l depună în alt loc, dacă are nevoie de locul unde
se găseşte (art. 1121 C. civ.), cheltuielile (de transport, de depozitare etc.) fiind în sarcina
cumpărătorului.
Vânzătorul mai are posibilitatea să opteze pentru rezoluţiunea contractului cu daune-
interese, potrivit regulilor generale (art. 1010 - 1021 C. civ.).Dacă părţile nu au stipulat un pact
comisoriu expres care să aibă ca efect rezoluţiunea de drept a contractului, ea se produce pe cale
judecătorească.
Prin derogare de la regula rezoluţiunii juridice, în cazul produselor (care se deteriorează
repede) şi a altor lucruri mobile (în special efecte şi acţiuni supuse fluctuaţiilor de valoare), având în
vedere importanţa deosebită a respectării termenului de luare în primire, Codul civil prevede
rezoluţiunea de drept a contractului şi chiar fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dar
numai dacă în contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului (art. 1370 C.
civ.), dacă nerespectarea termenului de ridicare nu se datorează faptei sale. Prin urmare, această
rezoluţiune – cu efecte asemănătoare pactului comisoriu de ultim grad – operează numai dacă în
contract s-a stipulat termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului (care poate renunţa la
beneficiul lui cerând executarea).
Cumpărătorul nu ar putea invoca această rezoluţiune pentru a se libera de obligaţia de a
plăti preţul. În schimb, nici vânzătorul – dacă a valorificat lucrul, vânzându-l unui terţ – nu ar putea
reţine preţul încasat de la primul cumpărător. El are însă dreptul la daune-interese potrivit regulilor
generale (de exemplu, diferenţa dintre preţul obţinut şi cel iniţial).In schimb, cumpărătorul nu ar
putea pretinde diferenţa dacă vânzătorul a valorificat lucrul după rezoluţiunea de drept a
contractului la un preţ mai mare.
Rezoluţiunea operează numai în folosul vânzătorului.

2.3.4 Suportarea cheltuielilor vânzării.

În lipsă de stipulaţie contrară, pe lângă obligaţiile amintite, cumpărătorul mai trebuie să


suporte şi cheltuielile vânzării (cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de
autentificare sau de publicitate imobiliară), conform art. 1305 C. civ.
Dacă cumpărătorul pretinde că, deşi în actul ce constată condiţiile vânzării nu s-a stipulat
nimic în această privinţă, totuşi înţelegerea a fost ca vânzătorul să plătească parte din cheltuieli, el
va trebui să facă dovada acelei înţelegeri netrecute în actul de vânzare pe bază de simple prezumţii.
Liviu Stănciulescu subliniază „că regulile privitoare la suportarea cheltuielilor vânzării sunt
supletive şi vizează numai raporturile dintre părţi ”. În raport cu terţii, dispoziţiile art. 1305 C. civ.
nu sunt aplicabile. Astfel, raporturile părţilor sau a uneia dintre ele cu terţe persoane sunt guvernate
de reglementările în cauză, potrivit dreptului comun, iar nu de reglementările care guvernează
materia vânzării - cumpărării. De exemplu, dacă avocatul care a redactat contractul şi a efectuat alte
acte este mandatarul ambelor părţi, ele vor răspunde solidar pentru plata onorariului (art. 1551 C.
civ.)
Asemenea reguli, care guvernează raporturile vânzătorului şi cumpărătorului cu terţii, nu
modifică însă reglementarea aplicabilă între părţi. În consecinţă, dacă una dintre părţi (contrar
obligaţiilor contractuale dintre ele) plăteşte, în parte sau integral, anumite cheltuieli, va avea acţiune
în regres împotriva celeilalte părţi, căci obligaţia ambelor părţi (de exemplu, obligaţia solidară a
mandanţilor) este prevăzută numai în favoarea terţului. Relaţiile dintre părţi sunt cârmuite numai de
clauzele contractuale şi de art. 1305 C. civ.

VARIETĂŢI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPARARE

Preliminarii.

După cum instituţia contractului – ca izvor de obligaţii (din teoria generală a obligaţiilor),
constituie dreptul comun în materia contractelor speciale, tot aşa şi regulile specifice contractului de

29
vânzare-cumpărare constituie dreptul comun pentru diferitele feluri de vânzări, cunoscute în
domeniu şi sub numele de varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare.
Varietăţile (felurile) de vânzări sunt contracte de vânzare - cumpărare caracterizate prin
particularităţi date de dispoziţiile speciale ale Codului civil sau ale altor acte normative.
Distincţia dintre varietăţile de vânzare este determinată de regulile speciale aplicabile
fiecărei vânzări în parte, iar asemănarea constă în aceea că toate varietăţile se supun în fond
regulilor generale ale contractului de vânzare - cumpărare.
Întrucât regulile speciale ce determină fiecare varietate în parte, modifică mai mult sau mai
puţin regulile generale ale contractului (cadru) de vânzare - cumpărare, urmează ca acestea din urmă
să constituie, în lipsa normelor speciale) şi dreptul comun în materie de vânzare - cumpărare civilă.
În consecinţă, pentru orice varietate de vânzare, aspectele nereglementate prin norme
speciale vor fi completate prin regulile generale ale contractului de vânzare-cumpărare. În doctrină
s-au exprimat opinii diferite cu privire la delimitarea varietăţilor de vânzare, neexistând un criteriu
unic de departajare a acestora.

3.2 Vânzarea cu grămada.

Conform doctrinei, „această varietate de vânzare are ca obiect bunuri care, deşi sunt
susceptibile de a fi individualizate prin cântărire, numărare ori măsurare, vor fi însă individualizate
printr-o cantitate determinată prin masa lor”.
Constituie obiect al vânzării cu grămada (în bloc), de exemplu, cartofii dintr-un depozit.
Preţul – la vânzarea cu grămada – se determină global, pentru întreaga cantitate.
Contractul de vânzare - cumpărare se încheie o dată ce obiectul şi preţul au fost determinate
(chiar dacă bunurile nu s-au predat iar preţul nu s-a plătit) asemănându-se în această situaţie cu o
vânzare pură şi simplă.
În consecinţă, dreptul de proprietate asupra bunurilor se transmite o dată cu acordul de
voinţe al părţilor, iar riscul pieirii fortuite, după perfectarea contractului, se suportă potrivit
dreptului comun (de către cumpărător, ca nou proprietar).

3.3 Vânzarea după greutate, număr sau măsură.

Această varietate de vânzare (pe unitate de măsură) are ca obiect lucruri de gen, dar dintr-un
lot determinat, deci dintr-un gen limitat (genus limitatum) şi este necesar să se procedeze la
cântărire, numărare sau măsurare fie pentru individualizarea cantităţii vândute din lot (de exemplu,
se vând 100 kg cartofi cu 500 lei - kg dintr-o cantitate mai mare), fie pentru determinarea preţului
(se vinde tot lotul cu 500 lei - kg).
Contractul de vânzare - cumpărare după greutate, număr sau măsură este valabil încheiat
din momentul în care părţile au convenit asupra lucrului şi asupra preţului, conform art. 1300 C.
civ., permiţând cumpărătorului – în caz de neexecutare a obligaţiei de către vânzător – să ceară în
justiţie fie executarea contractului, fie rezoluţiunea cu daune - interese.
Caracteristic acestei varietăţi de vânzare - cumpărare este faptul că transferul dreptului de
proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător are loc ulterior încheierii contractului, şi
anume, în momentul individualizării bunurilor prin cântărire, numărare sau măsurare. Până în
momentul cântăririi, numărării ori măsurării, proprietatea şi, deci, riscurile nu se transmit, deoarece
bunul vândut nu este individualizat sau preţul nu este determinat, iar în caz de pieire determinarea
obiectului nu mai este posibilă.
Locul şi data cântăririi, numărării ori măsurării lucrului vândut se stabileşte de către părţi în
contract. Dacă părţile nu au stabilit nimic în acest sens, atunci cântărirea, măsurarea ori numărarea
se vor face la locul unde lucrul urmează a fi predat.
Operaţiunile necesare pentru individualizarea lucrului vândut vor trebui făcute în prezenţa
cumpărătorului sau a reprezentantului său. Dacă lucrurile au fost primite de cumpărător fără a fi
cântărite, măsurate ori numărate se prezumă că cumpărătorul a renunţat la aceste operaţii. În cazul
în care bunul vândut piere înainte de cântărire, măsurare sau numărare, din caz fortuit, vânzătorul

30
nu va putea fi obligat la plata de daune - interese, dar nici nu va putea pretinde preţul, suportând
riscul pieirii lucrului ca proprietar şi riscul neexecutării contractului, ca debitor al obligaţiei
imposibil de executat.

3.4 Vânzarea pe încercate.

Vânzarea pe încercate este un contract încheiat din momentul realizării acordului de voinţă,
în care se prevede condiţia suspensivă a încercării lucrului de către cumpărător (art. 1302 C. civ.).
Liviu Stănciulescu este de părere că „ încercarea are drept scop să stabilească dacă bunul
corespunde sau nu destinaţiei sale dată prin natura sa ori prin voinţa părţilor”. De exemplu, în cazul
cumpărării unor bunuri tehnice, încercarea are drept scop verificarea funcţionării şi a calităţilor
produsului.
Dar, cumpărătorul nu poate refuza obiectul pe simplul motiv că nu-i place. În acest caz,
vânzătorul poate cere expertiză. Deci lucrul poate fi refuzat numai dacă în mod obiectiv este
necorespunzător (în caz contrar condiţia ar fi pur potestativă şi vânzarea nulă în baza art.1010 C.
civ.). Vânzătorul are facultatea de a fixa termen potrivit pentru încercare şi răspuns. În lipsa
stipulaţiei apreciază instanţa.
Contractul se încheie o dată cu acordul de voinţă al părţilor, însă transferul dreptului de
proprietate se va face numai după ce se cunoaşte rezultatul pozitiv al încercării. În consecinţă, până
la îndeplinirea condiţiei, vânzătorul rămâne proprietarul bunului.
Riscul pieirii fortuite a lucrului este în sarcina vânzătorului deoarece vânzarea sub condiţie
suspensivă nu este translativă de proprietate (decât după îndeplinirea condiţiei).

3.5 Vânzarea pe gustate.

Potrivit art. 1301 C. civ., „în privinţa vinului, a uleiului şi a altor asemenea lucruri care,
după obicei, se gustă mai înainte de a se cumpăra, vinderea nu există până ce cumpărătorul nu le-a
gustat şi n-a declarat că-i convin”. Vânzarea pe gustate este întâlnită frecvent în pieţe, târguri, unde
se desfac bunuri alimentare.
Pentru încheierea validă a unei asemenea vânzări este necesar ca, în prealabil, cumpărătorul
să fi gustat aceste bunuri şi să fi declarat că îi convin. Cel care doreşte să cumpere poate să
refuze perfectarea contractului pe motiv că bunul nu-i place. Proprietatea bunului se transmite după
ce acesta est individualizat.
Conform opiniei prof. Radu I. Motica şi Florin Moţiu, ”vânzarea pe gustate nu constituie o
vânzare sub condiţie”, întrucât condiţia care ar afecta vânzarea ar fi pur potestativă şi ar atrage
nulitatea întregului contract.

3.6 Vânzarea cu pact de răscumpărare.

A. Noţiune

Vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese care
constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut, restituind preţul şi
cheltuielile făcute de cumpărător, într-un anumit termen, reluarea operând cu efect retroactiv atât
împotriva cumpărătorului (succesorilor lui în drepturi), cât şi împotriva terţilor dobânditori de
drepturi asupra bunului vândut (cu rezerva art.1909 - 1910 C.civ. şi a uzucapiunii), numai fructele
percepute până la răscumpărare nefiind supuse restituirii.
O asemenea vânzare (art. 1371 - 1387 C. civ.) este nulă de drept (art. 4 din Legea contra
cametei din 1931) chiar dacă pactul de răscumpărare este încheiat printr-un alt înscris, dar care,
potrivit voinţei părţilor, face parte integrantă din contract. Bineînţeles, interdicţia privind vânzarea
cu pact de răscumpărare nu priveşte actele de retrocesiune prin care cumpărătorul unui bun, printr-
un contract separat şi ulterior vânzării iniţiale, îl revinde fostului vânzător.

31
Vânzările cu pact de răscumpărare sunt interzise întrucât cele mai multe ori ascund
împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti (garantate real cu bunul respectiv), împrumutătorul impunând
stipularea în contractul de vânzare - cumpărare, drept preţ, a unei sume disproporţionat de mari faţă
de suma împrumutată, diferenţa reprezentând dobânda.
În plus, dacă împrumutatul nu reuşeşte să plătească la termenul convenit suma trecută în
contract drept preţ, pierde definitiv bunul respectiv pentru o sumă care, de regulă, este mult
inferioară valorii lui.
Dar, întrucât contractul este lovit de nulitate, împrumutatul redobândeşte bunul, urmând să
restituie suma dovedită a fi fost împrumutată, cu dobânzile legale.
De precizat, că vânzarea afectată de o condiţie rezolutorie este nulă de drept numai dacă
reprezintă o vânzare cu pact de răscumpărare (în alte cazuri, condiţia rezolutorie putând fi prevăzută
în contract, potrivit dreptului comun). De exemplu, cumpărătorul îşi poate rezerva dreptul de a
restitui lucrul cumpărat – în termenul şi condiţiile prevăzute în contract – în proprietatea
vânzătorului, până la restituire suportând riscul pieirii fortuite în calitate de proprietar sub condiţie
rezolutorie.
Atât cumpărarea, cât şi răscumpărarea formează o singură operaţiune. Deci, răscumpărarea
nu este socotită ca constituind o nouă vânzare, (în care primul vânzător ar juca rolul de cumpărător),
ci ca rezoluţia vânzării, îndeplinită prin efectul condiţiei de răscumpărare. În consecinţă, vânzătorul,
când îşi va relua lucrul, nu va fi obligat a plăti taxe noi de înregistrare, căci efectul împlinirii
condiţiei rezolutorii fiind retroactiv, vânzătorul este considerat ca proprietar, întocmai ca şi cum nu
ar fi vândut lucrul.
Clauza răscumpărării trebuie stipulată în chiar contractul de vânzare. Dacă ar fi conţinută
într-un înscris separat şi posterior, vânzarea ar fi pură şi simplă, iar răscumpărarea ar fi considerată
ca o revânzare, adică ca o vânzare deosebită . Clauza de răscumpărare poate fi introdusă în vânzări
de orice natură, mobiliare sau imobiliare.

B. Termenul răscumpărării

Legiuitorul a limitat la 5 ani termenul în care vânzătorul poate exercita facultatea de răscumpărare
(art. 1373 C. civ.). Nimic nu împiedică pe părţi să se învoiască pentru un termen mai scurt. Însă
dacă clauza ar prevede un termen mai lung, sancţiunea ar fi reducerea termenului la durata legală
maximă de 5 ani. Dispoziţia art. 1373 este de ordine publică şi se întemeiază pe consideraţii de
siguranţă a tranzacţiilor şi de consolidare a proprietăţii.
Dacă părţile au stipulat pactul de răscumpărare fără a determina vreun termen,
răscumpărarea va putea fi exercitată timp de 5 ani, părţile fiind presupuse, în acest caz, a fi adoptat
termenul legal. Însă, termenul odată fixat de părţi, nu mai poate fi prelungit nici de ele însăşi, nici
de justiţie.

C. Exercitarea răscumpărării

Răscumpărarea trebuie exercitată înăuntrul termenului stipulat pentru exercitarea ei.


Până la răscumpărare, cumpărătorul este proprietarul lucrului, sub condiţie rezolutorie,
bucurându-se deci de toate atributele dreptului de proprietate. Ca atare, el poate înstrăina lucrul cu
titlu oneros sau gratuit, poate să-l greveze cu drepturi reale împotriva terţilor, numai că toate aceste
drepturi şi acte vor fi şi ele supuse condiţiei rezolutorii a răscumpărării. Art.1378 C.civ. dispune că
‘’ cumpărătorul poate chiar prescrie ‘’ atât în contra adevăratului proprietar, cât şi contra celor ce ar
pretinde că au drepturi sau ipoteci asupra lucrului vândut.
Cumpărătorul dobândeşte deplina proprietate a lucrului şi pe baza titlului său de achiziţie,
poate continua prescripţia începută de autorul său.
De asemenea, vânzătorul, prin efectul clauzei de răscumpărare, poate şi el să fie considerat
ca proprietar al lucrului vândut, însă proprietar sub condiţie suspensivă.
Majoritatea autorilor decid pe drept cuvânt că vânzătorul, dacă vrea să exercite facultatea de
răscumpărare, trebuie să facă cumpărătorului oferta reală a preţului şi accesoriilor preţului.
Numai astfel se va putea dovedi că vânzătorul şi-a manifestat în mod serios intenţia de a-şi
relua lucrul, şi că era în măsură să o facă.

32
O simplă manifestare de voinţă nu este suficientă pentru exercitarea răscumpărării. O altă
teorie este cea fixată în sens opus, conform căreia oferta reală nu este necesară şi că este de ajuns ca
vânzătorul să-şi manifeste intenţia de a răscumpăra bunul, în termenul convenit. Aceasta este
criticabilă pentru că nu este în măsură să determine momentul rezilierii vânzării. Într-adevăr, dacă
se admite că simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru a opera rezilierea, restituirea
preţului nu mai este îngrădită în termenul fatal stipulat pentru exerciţiul răscumpărării.
Această restituire se va putea face, prin urmare, şi după trecerea acestui termen, soluţie care
este vădit contrară spiritului legii.

D. Efectul expirării termenului.

Dacă vânzătorul lasă să treacă termenul convenit fără să exercite dreptul de răscumpărare,
cumpărătorul devine de drept proprietar definitiv al bunului vândut, fără îndeplinirea nici unei
formalităţi (art. 1375 C. civ.).
Condiţia rezolutorie, de care era afectat dreptul de proprietate al cumpărătorului,
neîndeplinindu-se, cumpărătorul este considerat a fi fost proprietar chiar şi din momentul încheierii
vânzării.

E. Efectele răscumpărării.

A. Intre părţi:
Răscumpărare anulând vânzarea, părţile trebuie puse în situaţia anterioară, ca şi cum nu ar fi
contractat. Pentru aducerea la îndeplinire a răscumpărării, vânzătorul trebuie să restituie
cumpărătorului următoarele sume, enumerate de art. 1377 C. civ.:
1. Preţul plătit de cumpărător. Dobânzile nu se restituie, căci ele se
compensează cu fructele care se dobândesc de cumpărător.
2. Spezele şi cheltuielile contractului.
3. Cheltuielile necesare făcute de cumpărător pentru conservarea lucrului,
fără de care lucrul ar fi pierit în total sau în parte, precum şi cheltuielile
utile, acestea până la concurenţa excedentului de valoare produs de ele.
Dacă vânzătorul nu restituie toate aceste sume, cumpărătorul este în drept de a reţine lucrul
până la integrala sa despăgubire. Legea îi dă, prin urmare, un drept de retenţie. Această garanţie este
foarte eficace, căci cumpărătorul este sigur că va plăti, fie direct, fie oprind lucrul până la efectiva
achitare. Legea ocroteşte pe cumpărător înainte de răscumpărare, îngăduindu-I să opună urmăririlor
pornite de creditorii vânzătorului beneficiul de discuţie (art.1379 C.civ.).

B. Faţă de terţi:

Întrucât răscumpărarea echivalează cu împlinirea unei condiţii rezolutorii faţă de cumpărător, este
natural ca imobilul să se întoarcă în patrimoniul vânzătorului liber de toate sarcinile şi ipotecile
constituite de cumpărător (art. 1380 C. civ.).
Vânzătorul este însă obligat să respecte contractele de închiriere şi de arendă, încheiate de
cumpărător fără fraudă.

3.7 Vânzarea cu arvună.

Conform opiniei doctrinare, vânzarea cu arvună este „ o varietate a contractului de vânzare


- cumpărare care instituie o clauză de arvună cu funcţie de garanţie şi (sau) dezicere, un semn al
încheierii convenţiei”.
Prin arvună se înţelege suma de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte cu ocazia
încheierii unui contract sau antecontract, sumă care reprezintă, de regulă, o parte din preţ,
urmând ca, în caz de neexecutare a contractului din culpa uneia dintre ele, aceasta să piardă suma
dată, respectiv să restituie dublul sumei primite.

33
Aşa fiind, arvuna îndeplineşte şi funcţia unei clauze penale, ceea ce înseamnă că evaluează
anticipat cuantumul daunelor-interese compensatorii cuvenite în caz de neexecutare a contractului
din vina uneia dintre părţi, astfel că instanţa de judecată nu poate acorda despăgubiri mai mari decât
cele rezultate din clauza de arvună.
Potrivit art. 1297 C. civ., convenţia de arvună nu produce efecte în următoarele cazuri:
a) dacă vânzarea - cumpărarea pe care se grefează este lovită de nulitate;
b) dacă vânzarea s-a executat;
c) dacă părţile rezoluţionează vânzarea de comun acord;
d) dacă executarea vânzării a devenit imposibilă din motive neimputabile părţilor;
În aceste cazuri, conform art. 1297 alin. 2 C. civ., arvuna se va înapoia sau se va prinde în
prestaţiile reciproce ale părţilor. Dacă contractul este dus la bun sfârşit – părţile îşi execută
obligaţiile asumate - , arvuna este o parte integrantă a prestaţiei părţii care a dat-o.
Arvuna nu trebuie confundată cu acontul. Acesta din urmă constă într-o sumă de bani plătită
de cumpărător vânzătorului anticipat (avans din preţ), în contul preţului, şi nu are rolul de clauză
penală ca arvuna, când vânzarea nu se finalizează. În caz de neexecutare a contractului din orice
cauză, acontul trebuie restituit.
Statuarea asupra caracterului de arvună sau de acont a sumei plătite de cumpărător
vânzătorului, în avans, la încheierea contractului constituie o chestiune de fapt, asupra căreia este
chemată să se pronunţe instanţa de judecată. Caracterul de arvună trebuie să rezulte neîndoielnic din
manifestarea de voinţă a celor două părţi contractante, altfel suma achitată în avans nu poate avea
decât caracterul de acont, trebuind restituită.
După cum s-a judecat în practică, instanţa nu este ţinută de sensul literal al denumirii de
acont utilizată de părţi în contract în legătură cu suma avansată de cumpărător, fiind liberă să
stabilească faptul că, în realitate, voinţa părţilor a fost ca aceasta să fie o arvună. De asemenea, s-a
precizat că ceea ce determină caracterul de arvună a sumei avansate este voinţă părţilor, iar nu un
cuantum al acesteia.

3.8 Vânzarea unei moşteniri (de drepturi succesorale).


A. Noţiune

Vânzarea unei moşteniri este o varietate a contactului de vânzare - cumpărare, reglementată de art.
1399 - 1401 C. civ. Ea este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de vânzare de
drepturi succesorale.
Vânzarea unei moşteniri este un contract prin care titularul unui drept succesoral
înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane. Ea poate avea loc numai după
deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, nu poate fi
înstrăinată, nici chiar cu consimţământul persoanei despre care a cărei moştenire este vorba, întrucât
poate trezi dorinţa morţii unei alte persoane.

B. Obiectul vânzării

Vânzarea are ca obiect moştenirea dobândită de vânzător: fie dreptul asupra unei universalităţi
(patrimoniul persoanei decedate), dacă este singurul moştenitor, fie cota - parte indiviză asupra
universalităţii, dacă sunt mai mulţi moştenitori (fracţiune de patrimoniu). Dacă moştenitorul
(moştenitorii în caz de pluralitate) înstrăinează drepturi (bunuri) determinate din moştenirea
deschisă se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba de o moştenire, de drepturi asupra
unei universalităţi. Tot astfel, nici legatarul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui drept
succesoral, căci – deşi este succesor – nu dobândeşte o universalitate sau o fracţiune dintr-o
universalitate (avute în vedere de art. 1399 - 1400 C. civ.), ci bunuri determinate.
Cumpărătorul este pus în situaţia moştenitorului, atât în ce priveşte drepturile, cât şi
obligaţiile transmise de defunct. Prin urmare, el va putea să recurgă la orice măsură va crede de
cuviinţă pentru realizarea creanţelor succesorale şi va putea cere ieşirea din indiviziune faţă de
ceilalţi moştenitori, fără ca aceştia să-I poată opune retractul succesoral, care nu există în dreptul
nostru civil.

34
C. Efecte

Întrucât vânzarea are ca obiect o universalitate, ea cuprinde tot activul moştenirii (respectiv, cota -
parte). În consecinţă, dacă vânzătorul a perceput fructele produse de bunurile moştenirii, dacă a
încasat vreo creanţă ereditară, sau dacă a vândut bunuri făcând parte din succesiune, el este obligat a
le restitui cumpărătorului, dacă nu există o convenţie contrară.
Renasc prin efectul vânzării şi datoriile vânzătorului faţă de succesiune stinse prin
confuziune.
În schimb şi cumpărătorul – deoarece dobândeşte în cadrul universalităţii şi pasivul
moştenirii – este dator să restituie vânzătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii, în lipsă de convenţie contrară. Tot astfel, renasc prin efectul vânzării şi creanţele
vânzătorului faţă de succesiune stinse prin confuziune (art. 1401 C. civ.).
Datoriile moştenirii faţă de alţi creditori decât vânzătorul trec asupra cumpărătorului în
cadrul universalităţii dobândite.
Dar această transmitere nu produce efecte faţă de creditorii moştenirii pentru că cesiunea de
datorie între vii (spre deosebire de creanţe) nu este admisă de Codul civil, iar debitorul nu poate să-
şi substituie o altă persoană fără consimţământul creditorului.
Substituirea este prevăzută de lege numai pentru cazul transmisiunii mortis causa, când o
altă soluţie nu este de conceput. În consecinţă, creditorii vor putea urmări pentru datoriile
succesiunii pe vânzătorul care a putut înstrăina numai drepturile succesorale, dar nu şi calitatea sa
de moştenitor. Dacă a fost urmărit de creditorii moştenirii, vânzătorul se va putea întoarce împotriva
cumpărătorului pe calea acţiunii în regres. Cumpărătorul va putea urmări şi pe creditorii succesiunii,
dar numai pe calea acţiunii subrogatorii (oblice), deoarece el nu a devenit debitorul lor direct.
Prof. Dan Chirică are o altă opinie în legătură cu această chestiune. Conform spuselor sale,
este adevărat că în sistemul Codului civil român cesiunea de datorie nu este reglementată, dar, în
aceeaşi măsură, ea nu este nici interzisă.
În tăcerea legii, de altfel, doctrina a admis ca posibilă cesiunea de datorie şi în sistemul
nostru de drept. În măsura în care, pe de o parte, este admisă transmisiunea universalităţilor juridice
pe cale succesorală şi nimeni nu contestă în acest caz dreptul creditorilor de a urmări pe succesori
pentru datoriile cuprinse în universalitatea succesorală, iar pe de altă parte transmisiunea prin
vânzare a universalităţilor succesorale este admisă în mod expres de art. 1399 C. civ., prof. Dan
Chirică consideră că „ nu vedem de ce creditorii ar putea urmări direct pe noul titular al
universalităţii succesorale numai în cel dintâi caz şi nu şi în cel de al doilea”.
Vânzarea de drepturi succesorale, ca orice vânzare, dă naştere obligaţiei de garanţie, în
sarcina vânzătorului.ca şi în cazul vânzării obişnuite, trebuie făcută deosebirea între garanţia de
drept şi cea de fapt.
Vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de moştenitor (al universalităţii sau al unei cote-
părţi din universalitate), nu şi de conţinutul universalităţii transmise (garanţie de drept), garanţie
care poate fi modificată prin convenţia dintre părţi (garanţie convenţională), specificându-se cu
amănuntul obiectele cuprinse în moştenire.
Exonerarea de garanţie, de exemplu, pentru micşorarea drepturilor succesorale ale
vânzătorului prin apariţia unui alt moştenitor, poate fi stipulată în limitele permise în materie de
evicţiune (art. 1339 - 1340 C.civ.), fiind aplicabile şi dispoziţiile care guvernează drepturile
cumpărătorului evins.

3.9 Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios.

Un drept este litigios în situaţia în care asupra lui există o contestaţie, un litigiu dedus
înaintea judecăţii.
Dreptul litigios, supus unei contestaţii judiciare, poate forma obiectul vânzării (cesiunii)
indiferent că este un drept real sau de creanţă, inclusiv drept de proprietate intelectuală sau drepturi
succesorale (când între moştenitori există neînţelegeri cu privire la drepturile dobândite prin
moştenire sau cu privire la masa de împărţit).
Întrucât această vânzare are ca obiect şansele câştigării – pierderii procesului, spre
deosebirea de cesiunea de drept comun comutativă (art. 1392 C. civ.) – vânzătorul nu garantează

35
existenţa dreptului cedat, căci aceasta ar fi echivalent cu garantarea câştigării procesului, ceea ce nu
este posibil.
În principiu această operaţiune este permisă, dar există şi acte normative care interzic
vânzarea de drepturi litigioase, ce au ca obiect imobilele. Astfel:
a) este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea sub orice formă a
bunurilor imobile - terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă - care fac obiectul unei
încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din
partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri (art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999);
b) este de asemenea interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea în orice
mod a imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a acţiunilor formulate de persoanele îndreptăţite, foşti proprietari sau, după caz,
moştenitori ai acestora, potrivit dispoziţiilor art. 45 [art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001];
c) cu excepţia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi
legalitatea titlului de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenţa unui litigiu privitor la
un teren, cu sau fără construcţii, nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici constituirea altor drepturi
reale sau de creanţă, după caz (art. 4 din Titlul X al Legii nr. 247/2005).
Cesiunea dreptului litigios, în condiţiile permise de lege, poate fi urmată de retractul
litigios, ce reprezintă acea operaţiune prin care adversarul cedentului din proces (numit retractant)
plăteşte cesionarului (numit retractat) suma cu care a cumpărat dreptul litigios, împreună cu
cheltuieli şi dobânzi.
Astfel, retractantul întruneşte atât calitatea de reclamant, cât şi pe cea de pârât, încetând
procesul.
Pentru exercitarea retractului litigios se cer întrunite următoarele condiţii:
a) Să existe un proces început, dar neterminat asupra fondului dreptului (art.1403 C.
civ.). Procesul trebuie să fie în curs de judecată atât în momentul cesiunii, cât şi în momentul
exercitării retractului. Un viitor (eventual) proces nu justifică exercitarea retractului litigios, aşa
cum el nu s-ar justifica nici după terminarea procesului printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (cu
autoritate de lucru judecat), când dreptul nu mai este litigios.
b) Totodată, procesul trebuie să fie asupra fondului dreptului. Spre exemplu, dacă se
referă la modul de compensare a două creanţe, care nu se contestă şi dintre care una este cedată,
retractul nu poate fi exercitat. Reprezentând o derogare de la dreptul comun, condiţiile retractului
sunt supuse unei interpretări restrictive.
c) Cesiunea să fie făcută în schimbul unui preţ. In cazul în care dreptul litigios a
format obiectul schimbului sau donaţiei sau contractului de întreţinere ori lăsat prin testament,
retractul litigios nu mai este posibil întrucât preţul este absent şi nici nu mai poate fi vorba de o
operaţie speculativă din partea cesionarului.
d) Manifestarea voinţei de a exercita retractul litigios trebuie să fie însoţită de faptul
material al plăţii preţului real al cesiunii, cu dobânzile aferente din ziua plăţii şi a cheltuielilor făcute
de cesionar (art. 1402 C. civ.).
e) Manifestarea de voinţă de exercitare a retractului litigios să fie făcută în faţa
instanţei cu ocazia dezbaterii procesului (ori pe cale extrajudiciară, printr-o notificare).
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, efectele retractului litigios nu pot fi anihilate printr-o
retrocesiune voluntară sau prin anularea cesiunii obţinute printr-o hotărâre ca urmare a unei acţiuni
intentate posterior exercitării retractului, proces făcut în complicitate între cedent şi cesionar.
În cazurile limitativ prevăzute de lege, retractul litigios nu se poate exercita:
a) când cesiunea s-a făcut către un comoştenitor sau coproprietar al dreptului
cedat. Deşi cesiunea poartă asupra unui drept litigios, ea este legitimată de
dorinţa cesionarului de a face să înceteze indiviziunea sau coproprietatea, astfel
că retractul nu mai este posibil, debitorul putând fi urmărit de cesionar.
b) când cesiunea s-a făcut către un creditor, spre plata creanţei sale. Dacă
debitorul nu mai are cu ce plăti pe creditor şi, pentru a-l dezinteresa, face o dare
în plată, cedându-i un drept litigios contra unui terţ, creditorul devine un
cesionar de drept litigios. Întrucât cesiunea este animată de dorinţa de a-şi
vedea creanţa plătită, retractul nu este posibil.

36
c) când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia există dreptul
litigios. Legea se referă la ipoteza în care dreptul de creanţă litigios este
garantat cu o ipotecă (privilegiu) ce grevează imobilul unui terţ (de exemplu,
dobânditorul imobilului ipotecat) şi creditorul reclamant vinde creanţa
litigioasă proprietarului imobilului grevat (care nu are calitatea de debitor). În
acest caz, debitorul pârât nu poate exercita retractul litigios, fiindcă proprietarul
imobilului grevat cumpără creanţa ipotecară de la creditorul reclamant – chiar
pe un preţ mai mic – nu în scopuri speculative, ci pentru a pune imobilul la
adăpost de eventuala urmărire din partea creditorului reclamant (în ipoteza
câştigării procesului).
Prin efectul retractului litigios vânzarea dreptului litigios se desfiinţează faţă de retractant
cu efect retroactiv, ca şi cum ar fi vorba de îndeplinirea unei condiţii rezolutorii.
Prin urmare, dacă cesionarul (cumpărătorul) dreptului litigios ar fi constituit drepturi (de
exemplu ipotecă) în folosul altora (când dreptul litigios este real) sau dacă creditorii cesionarului ar
fi înfiinţat poprire asupra creanţei cumpărate de debitorul lor, toate aceste acte rămân fără efect faţă
de retractant (care nu poate fi obligat nici la despăgubiri sau la vreo altă plată), fiindcă cesiunea
(vânzarea) dreptului litigios este desfiinţată faţă de el cu efect retroactiv (se produce rezoluţiunea
cesiunii).
Pe de altă parte, prin efectul exercitării retractului litigios, se stinge procesul, întrucât
retractantul – dobândit dreptul litigios înstrăinat de adversarul din proces – se substituie în
drepturile cumpărătorului şi cumulează calităţile incompatibile de reclamant şi pârât.
În schimb, între cedent şi cesionar retractul nu poate produce nici un efect. Între ei continuă
să producă efecte cesiunea (vânzarea). Cesionarul, dacă nu a plătit, rămâne debitorul preţului.
Faţă de retractant însă, cedentul nu are nici o acţiune pentru plata preţului cesiunii (nici
acţiune oblică) fiindcă, prin definiţie acesta nu este debitorul cesionarului, întrucât „i-a numărat”
preţul real al cesiunii şi accesoriile (art. 1402 C. civ.).

3.10 Vânzarea la licitaţie.

Aceasta constituie o varietate a contractului de vânzare - cumpărare, care se caracterizează


prin aceea că bunul care urmează a fi vândut este pus în vânzare în mod public şi cu respectarea
unor proceduri speciale, fiind vândut (adjudecat prin justiţie) aceluia dintre participanţii la licitaţie
care oferă preţul mai mare (art. 1388 C. civ.).
Vânzarea la licitaţie poate fi voluntară sau silită (judiciară).
Vânzarea prin licitaţie voluntară este frecvent utilizată pentru lichidarea stării de
indiviziune, când obiectul dreptului indiviz nu poate fi împărţit comod şi fără pierdere în natură şi
nici un coindivizar nu poate sau nu voieşte să-l ia în întregime, plătind celorlalţi contravaloarea
părţilor ce li se cuvin, bunul fiind adjudecat de o persoană străină de moştenire. Dacă bunul este
adjudecat de un coindivizar, ne aflăm în prezenţa unui partaj declarativ şi nu translativ de drepturi.
Vânzarea prin licitaţie este obligatorie şi are loc prin intermediul instanţelor judecătoreşti,
atunci când printre copărtaşi se află incapabili sau, deşi numai capabili, copărtaşii nu se înţeleg
asupra licitaţiei voluntare ea este şi un mijloc procedural care asigură valorificarea bunurilor
debitorului, prin vânzarea silită a acestora, la care se recurge în cazurile în care recuperarea creanţei
nu poate fi făcută pe o altă cale, mai convenabilă creditorului.
Licitaţia se desfăşoară sub conducerea unui agent al instanţei de judecată şi se încheie
printr-o ordonanţă de adjudecare, care constituie titlul de proprietate al cumpărătorului.
În cazul în care vânzarea la licitaţie are loc în cadrul procedurii executării silite, sunt
aplicabile normele speciale din Codul de procedură civilă.

TITLUL II.

CONTRACTUL DE SCHIMB

37
NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE SCHIMB

1. Noţiunea contractului de schimb


Contractul de schimb este acel act juridic prin care părţile, numite coschimbaşi sau
copermutanţi, „îşi dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405 C. civ.). Prin urmare, în baza
acestui contract, părţile îşi transmit reciproc proprietatea asupra unui lucru sau un alt drept real ori
de creanţă. Bunurile pe care copermutanţii le schimbă între ei pot fi de acelaşi fel sau pot fidiferite.
2. Caracterele juridice ale contractului de schimb
a. Contractul de schimb este un contract consensual (art. 1406 C. civ.).
Prin excepţie, în cazul în care obiectul schimbului îl formează terenurile, actul de înstrăinare
trebuie încheiat în formă autentică (art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005), sub sancţiunea
nulităţii absolute.
b. Contractul de schimb este un contract bilateral (sinalagmatic).
c. Contractul de schimb este un contract cu titlu oneros.
În cazul în care bunurile care fac obiectul schimbului nu sunt egale ca valoare,
copermutantul care primeşte bunul de o valoare mai mare va plăti celuilalt o sumă de bani numită
sultă.
d. Contractul de schimb este un contract comutativ.
e. Contractul de schimb este translativ de proprietate, dar el poate mijloci şi transmiterea
altor drepturi reale sau drepturi de creanţă. Fiind un contract translativ de proprietate, schimbul dă
naştere la obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. Potrivit art. 1404 C. civ.,
evicţiunea în materie de schimb dă dreptul celui evins să ceară daune-interese pentru prejudiciul
suferit.

REGULI APLICABILE CONTRACTULUI DE SCHIMB

1. Aplicarea unor reguli de la contractul de vânzare-cumpărare


Codul civil, precum şi alte acte normative prevăd pentru contractul de schimb anumite
reguli speciale; art. 1409 C. civ. dispunând că „toate celelalte reguli prescrise pentru vânzare, se
aplică şi în contractul de schimb”.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate ale contractului de schimb, acestea sunt
aceleaşi ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Predarea bunului care formează obiectul contractului de schimb se face potrivit regulilor de
la vânzare. Tot astfel acţionează şi obligaţia reciprocă a părţilor de garanţie contra evicţiunii şi
contra viciilor ascunse.
În cazul în care schimbul este cu sultă, pentru aceasta se vor aplica dispoziţiile privind plata
preţului de la contractul de vânzare-cumpărare.
Sunt însă unele reguli aplicabile contractului de vânzare-cumpărare care nu sunt incidente
în cazul schimbului. Astfel, în cazul contractului de schimb, clauzele neclare se interpretează în
favoarea debitorului, aplicându-se regulile generale din materia obligaţiilor, iar în ceea ce priveşte
cheltuielile contractuale, ele vor fi suportate în mod egal de ambii copermutanţi, cu excepţia cazului
în care aceştia s-au înţeles altfel.
2. Aplicarea regulilor specifice schimbului
Art. l407 C. civ. prevede: „Dacă unul dintre copermutanţi a primit lucrul lui dat în schimb,
şi în urmă probează că celălalt contractant nu este proprietar al acelui lucru, nu poate fi constrâns a
preda pe cel ce dânsul a promis, ci numai întoarce pe cel primit”.
Prin urmare, în nici un caz, contractul de schimb nu poate avea ca obiect bunul altuia. Un
asemenea contract nu poate fi opus adevăratului proprietar. În situaţia în care acesta ar revendica
bunul, copermutantul, chiar de bună-credinţă, va fi obligat să-l restituie, cu toate că el însuşi ar fi
predat lucrul său copermutantului neproprietar, iar acesta din urmă nu i l-a restituit.

38
Contractul prin care copermutantul dă în schimb lucrul altuia este, prin urmare, lovit de
nulitate. Aceasta este o altă deosebire faţă de vânzare unde, după cum am văzut, vânzarea lucrului
altuia nu este nulă, sub rezerva unor distincţii.
Potrivit art. 1408 C. civ., copermutantul evins are la îndemână fie o acţiune în garanţie
pentru evicţiune, fie o acţiune în rezoluţiunea schimbului cu consecinţa repunerii în situaţia
anterioară.

TITLUL III.

CONTRACTUL DE DONAŢIE

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE DONAŢIE

1. Noţiunea contractului de donaţie


Donaţia este o liberalitate deoarece diminuează ireversibil patrimoniul donatorului.
Codul civil, in art.801, defineşte donaţia ca fiind un ,,act de liberalitate prin care
donatorele dă irevocabil un lucru donatorului care-l primeşte”. Definiţia legală este inexactă şi
incompletă. Astfel, donaţia este un contract şi nu un act. Obiectul unei donaţii îl poate forma nu
numai un lucru−aşa cum prevede art.801 C.civ−dar şi un drept. Definiţia dată de legiuitor este
incompletă, deoarece omite să evidenţieze caracterul solemn al donaţiei, condiţie ,,ad validitatem”.
Donaţia este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una din părţi,
numită donator, cu intenţie liberală îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu
un drept, mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să
primească ceva în schimb.
Printr-o altă definiţie, contractul de donaţie este acel contract unilateral, gratuit şi
solemn, prin care o persoană, numită donator, transmite irevocabil dreptul său de proprietate asupra
unui bun determinabil, unei alte persoane, numită donatar, care îl acceptă.

2. Caracterele juridice ale contractului de donaţie


a. Donaţia este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în sarcina
donatorului. Donatarul are numai o îndatorire de recunoştinţă faţă de donator, care rezultă din lege
şi nu din contract.
b. Donaţia este un contract esenţialmente gratuit (o liberalitate). În cazul donaţiei cu
sarcină, contractul este oneros în limitele valorii sarcinii şi gratuit numai pentru ceea ce depăşeşte
valoarea sarcinii.
c. Contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate.
d. Contractul de donaţie este un contract solemn (art. 813 C. civ.).

1.3 Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie.

1.3.1 Capacitatea juridică a părţilor contractante.

Şi în materia contractului de donaţie prevalează regula generală a capacităţii de a încheia


acte juridice, incapacitatea fiind excepţia. Deci, în principiu, poate primi şi realiza o donaţie orice
persoană căreia legea nu-i interzice această prerogativă în mod expres.
Capacitatea juridică trebuie să existe în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor
în sensul constituirii liberalităţii. Încheierea donaţiei între absenţi, prin înscrisuri separate, impune
ca donatorul să fie capabil atât în momentul emiterii ofertei de donaţie, cât şi în momentul acceptării

39
acesteia de către gratificat, precum şi la data primirii notificării acceptării (deoarece donaţia produce
efecte numai din acest moment).
În ceea ce-l priveşte pe donatar, acesta trebuie să fie capabil - în sens juridic - în momentul
acceptării donaţiei.
Exemplificăm decizia Curţii de Apel Galaţi în cazul unei speţe relevante în acest sens:
acţiunea este formulată împotriva primarului pentru obligarea acestuia de a lăsa în deplină
proprietate şi posesie o suprafaţă de teren cu elemente de construcţie, motivat de faptul că
reclamantul este proprietarul imobilului, iar oferta de donaţie nu a fost acceptată printr-o decizie
scrisă a organului competent.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au respins acţiunea şi, respectiv, apelul, întrucât
donaţia a fost “liberă de orice sarcină sau condiţie”, donatarul intrând în stăpânirea terenului donat
de la data acceptării donaţiei. În atare situaţie, şi recursul reclamantei a fost respins, întrucât
recurenta nu putea invoca ceea e a cunoscut şi a semnat, anume ca l-a scutit pe donatar de
comunicarea acceptării, prevăzută în art. 814 C. civ.
De asemenea, donatarul a demonstrat capacitatea sa juridică în momentul acceptării
donaţiei, valabilitatea liberalităţii menţinându-se chiar dacă acceptarea nu a îmbrăcat forma scrisă.
Legea română instituie o serie de îngrădiri privitoare la posibilitatea de a dispune sau de a
primi prin donaţie, incapacităţi cu caracter de protecţie.
Excepţiile sunt enumerate limitativ în lege, din care motiv acestea se pliază unor interpretări
restrictive.

 Incapacităţi de a dispune prin donaţii.

a) Minorii şi interzişii judecătoreşti nu pot încheia donaţii în calitate de donatori nici


personal, nici prin reprezentantul legal, chiar dacă ar exista avizul autorităţii tutelare. Pentru
valabilitatea donaţiei, indubitabil, dispunătorul trebuie să înţeleagă efectul actului său, iar voinţa lui
să se manifeste liber. Aşadar, această incapacitate se justifică prin protecţia acordată acestor
persoane în privinţa încheierii unui act de dispoziţie asupra patrimoniului, atât de important cum
este donaţia. Practica juridică recunoaşte, însă, anumite nuanţări ale acestei îngrădiri: darurile
mărunte, modice ca valoare (de pildă, cu ocazia unei aniversări), oferite la diverse ocazii de către
minor, chiar fără asentimentul ocrotitorului legal, se bucură de valabilitate ca şi darurile făcute în
numele minorului de către reprezentantul legal, dacă starea financiară a acestuia îi permite.
Dacă minora se căsătoreşte (vârsta minimă pentru oficierea căsătoriei de către femeie fiind
de 16 ani, iar în anumite situaţii de 15 ani), capacitatea sa de exerciţiu devine deplină, putând, astfel,
dispune prin donaţii asupra patrimoniului său.
Donaţiile încheiate de persoanele puse sub interdicţie în momentul perfectării lor sunt nule
absolut. Raţiunea acestei dispoziţii rezidă în faptul că donaţia nu este un act necesar.
b) Minorii nu pot face donaţii în favoarea tutorelui, chiar după împlinirea vârstei
majoratului, decât dacă autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune tutorelui, cu excepţia
cazului când acesta din urmă este un ascendant al minorului (bunic, străbunic), idee atestată de
art.809 C.civ. şi 141 C.fam..
c) Donaţiile făcute de către debitorii aflaţi în stare de insolvenţă ori de insolvenţă iminentă
sunt nule faţă de creditorii lor, dacă în cazul acestor debitori sunt incidente dispoziţiile Legii nr.
85/2003. Într-o altă ordine de idei, actele juridice cu titlu gratuit făcute de aceşti debitori cu 3 ani
înaintea deschiderii procedurii insolvenţei vor putea face obiectul unei acţiuni în anulare introdusă
de administratorul judiciar, lichidator ori comitetul creditorilor [art. 80 alin. (1) lit. a) şi art. 81 alin.
(2) din legea mai sus amintită]. Cu titlu de excepţie se numără sponsorizările făcute în scop caritabil
sau umanitar. Totodată, menţionăm că frauda în dauna creditorilor este una relativă, astfel încât ea
va putea fi contracarată de debitor [art. 85 alin. (3)].
 Incapacităţile de a primi donaţii.

Există situaţii când unei persoane îi este interzis să primească o donaţie de la oricare altă
persoană ( incapacitate absolută) sau situaţii când cineva este împiedicat să accepte o donaţie de la
anumite persoane determinate (incapacitate relativă). Incapacităţile de a primi prin donaţii sunt
numeroase. Astfel:

40
a) Persoanele fizice neconcepute nu pot primi donaţii în mod direct. Art. 808, alin.1 C. civ.
dispune: “este capabil de a primi prin donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiei”.
Per a contrario, nu poate primi o donaţie o persoană care nu are existenţă fizică la momentul
încheierii actului gratuit. Copilului conceput poate fi însă gratificat în mod indirect prin mecanismul
donaţiei cu sarcini, făcute unei terţe persoane capabile din punct de vedere juridic: donatorul se
angajează să transmită cu titlu gratuit un bun sau drept către copilul conceput, dar care se va naşte în
viitor.
b) Organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică (nu au o existenţă legala şi nu au
autorizaţie de a-şi însuşi donaţii ) nu au capacitatea juridică de a primi donaţii. Prin excepţie, pot
dobândi donaţii de la data actului constitutiv, dar numai dacă acestea le sunt utile pentru a lua fiinţă
în mod valabil [art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954: “numai întrucât acestea sunt cerute pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă”]. Aşadar, există posibilitatea legală ca o donaţie să fie făcută şi
dobândită în scopul formării patrimoniului potenţialei organizaţii fără personalitate juridică.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă – care trebuie respectat cu obişnuită rigoare -
confirmă posibilitatea persoanei juridice de a dobândi donaţii, dacă dreptul ce constituie obiectul
donaţiei corespunde obiectivului stabilit prin lege, actului de înfiinţare sau statutului său. Dacă
fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele donaţiei se vor
produce de la data actului constitutiv pentru fundaţiile constituite prin acte între vii.
c) Potrivit art. 44, alin. (2) din Constituţia revizuită, străinii şi apatrizii nu pot primi donaţii
care au ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor decât în “condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică”. Încălcarea acestei incapacităţi se
sancţionează cu nulitatea absolută a donaţiei.
d) Medicii şi farmaciştii nu au capacitatea juridică de a primi donaţii de la persoanele
tratate de ei în cursul ultimei boli ce a constituit cauza decesului lor. Instituirea acestei incapacităţi
de către legiuitor se întemeiază pe prezumţia captaţiei şi sugestiei, exercitate prin manopere şi
mijloace dolosive, care au drept consecinţă alterarea voinţei dispunătorului, în lipsa acestor mijloace
frauduloase donatorul neîncheind actul de liberalitate. Această categorie asimilează şi preoţii care
au asistat pe donator din punct de vedere religios în timpul ultimei boli.
Ceea ce dovedeşte o importanţă majoră în această subcategorie a incapacităţilor de a primi
donaţii nu este calitatea de medic, farmacist, preot, ci asistenţa cu caracter repetat sau continuu,
acordată în timpul ultimei boli care a determinat decesul dispunătorului. Prin urmare, poate fi
gratificat un medic care l-a tratat de donator de o răceala în copilăria sa, un preot care l-a consiliat
pe dispunător cu mulţi ani în urma decesului sau cu ocazia căsătoriei sale. Sunt exceptate de la
interdicţia vizată de lege: donaţiile remuneratorii, dacă ele concordă cu starea materială a
dispunătorului şi cu serviciile prestate de gratificat, precum şi donţiile făcute medicului de către
bolnavul care îi este şi soţ.
e) Minorii şi interzişii au dreptul de primi donaţii, nu şi posibilitatea exercitării acestui
drept. De regulă, prin implementarea dispoziţiilor de drept comun, sunt considerate valabile
donaţiile făcute acestor persoane şi acceptate prin reprezentanţii lor legali sau cu asentimentul
ocrotitorilor legali. Legiuitorul a avut preocuparea de a institui o protecţie specială în favoarea
minorilor şi persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, lărgind sfera persoanelor capabile de a
primi donaţiile în numele categoriei sus amintite: ascendenţii de orice grad pot accepta liberalităţile
făcute minorilor sau interzişilor, chiar dacă ascendentul în cauză nu este tutorele acestora şi părinţii
lor s-ar afla în viaţă, refuzând să le primească (art. 815, C. civ.). Prin analogie, apreciem că regula
inserată în art. 815 îşi poate extinde gradul de aplicare şi asupra minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, în sensul că nu numai tutorele sau părinţii, dar şi ascendenţii acestuia pot accepta donaţia.
Dacă libralitatea conţine şi un element oneros (o donaţie sub condiţie sau o donaţie cu sarcini),
deoarece actul este unul de dispoziţie şi pentru ca interesele minorului să fie ocrotite neîncetat,
acceptarea donaţiei de către oricare dintre persoanele menţionate trebuie să fie autorizată , în
prealabil, de autoritatea tutelară.
f) Surdo-mutul care nu ştie să citească sau să scrie nu poate primi o donaţie decât în
condiţiile asistenţei acordate de către un curator special numit de către autoritatea tutelară, care va
servi în sensul “traducerii” voinţei gratificatului. Incapacitatea surdo-mutului este coroborată de art.
816 din Codul civil asociat cu art.152 şi 159 din Codul familiei.

41
g) Persoanele juridice – aşa cum am stabilit în rândurile de mai sus - au capacitatea de a
accepta donaţii, dacă dreptul ce constituie obiectul actului gratuit concordă cu scopul stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut. Această îngrădire prevăzută de legiuitor impune precizarea unor
observaţii.
Astfel, donaţiile făcute statului (organelor de stat, instituţiilor bugetare, regiilor autonome
sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, unităţilor administrativ-teritoriale) sunt
acceptate după cum urmează:
 Donaţiile oferite ministerelor, organelor sau instituţiilor de stat aflate în subordonarea
directă a Guvernului vor fi acceptate de către ministrul sau conducătorul organului sau
instituţiei centrale de stat;
 Donaţiile făcute unităţilor administrativ-teritoriale vor fi acceptate de către consilierul
judeţean sau, după caz, de către consilierul municipiului Bucureşti;
 Donaţiile oferite societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, regiilor autonome sunt
primite de către conducătorul acestor persoane juridice; dacă prezintă interes naţional,
donaţiile vor fi acceptate cu autorizarea organului tutelar; dacă sunt de interes local, va fi
necesară, după caz, autorizaţia consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti.
Obiectul donaţiei îl poate constitui un teren agricol, situaţie în care este necesar avizul prealabil al
Ministerului Agriculturii, iar dacă ar fi vorba de un imobil situat într-o localitate, avizul
Departamentului pentru Adminstraţia Publică Locală.
În alte împrejurări, bunul donat urmează să intre în domeniul public al statului sau unităţii
administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate dobândindu-se, după caz, prin acceptarea
liberalităţii de către Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local.
În toate circumstanţele, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care există taxe sau impozite
restante vor putea fi acceptate doar cu avizul expres al Ministerului de Finanţe (art. 2- 4 din
Decretul nr. 478/1954).
Menţionam că donaţiile făcute entităţilor sus amintite, fără autorizările cerute imperativ de
lege, atrag, indubitabil, nulitatea absolută a liberalităţilor.
Donaţiile, inclusiv darurile manuale, oferite persoanelor juridice, altele decât statul, vor fi
acceptate de către organele abilitate să încheie acte juridice în numele şi pe seama persoanei
juridice, respectiv prin persoanele învestite în acest scop.
Pe parcursul constituirii, donaţiile oferite pentru formarea patrimoniului persoanei juridice
se acceptă de către persoanele abilitate prin actul constitutiv să exercite procedura de însuşire a
personalităţii juridice. Această regulă îşi lărgeşte aplicabilitatea şi asupra asociaţiilor şi fundaţiilor
constituite fără un scop patrimonial.
h) Persoanele fizice nu au putut primi donaţii care aveau ca obiect dreptul de proprietate
asupra unui teren agricol decât cu respectarea limitei legale de 200 ha teren agricol în echivalent
arabil, de familie [art. 2 alin (2) din Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Noţiunea
de “familie” are accepţiunea pe care o înfăţişează şi dreptul familiei: soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
aceştia din urmă locuiesc împreună cu părinţii.
i) Prin analogie, nici persoanele fizice nu au putut primi donaţii care aveau ca obiect dreptul
de proprietate asupra unui teren forestier decât cu respectarea limitei legale de 100 ha de familie
[art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie
forestieră, modificată prin Legea nr. 66/2002, abrogată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente].

 Sancţiunea nerespectării incapacităţilor speciale .

Deşi art. 812 din Codul civil prevede că “dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule”,
în cazul ignorării şi încălcării incapacităţilor speciale de a face sau primi o donaţie se va avea în
vedere atât sancţiunea nulităţii absolute, cât şi a nulităţii relative, în funcţie de interesul legitim
protiguit prin norma nerespectată.
Astfel, încălcarea prevederilor legale privitoare la incapacităţile de a dispune prin donaţii,
precum şi a celor referitoare la incapacităţile de a accepta o donaţie de către persoanele fizice
neconcepute, organizaţiile juridice care nu au personalitate juridică, minorii şi interzişii
judecătoreşti, surdo-muţi atrage nulitatea relativă (interesul personal ocrotit prin lege justifică

42
raţiunea acestei sancţiuni). Nulitatea relativă a liberalităţii va putea fi invocată de către cel ocrotit
prin dispoziţiile legale sau de către succesorii săi în drepturi în intervalul de timp prescris de lege.
Sancţionarea nesocotirii dispoziţiilor care ocrotesc interesele de ordin public va fi mai
riguroasă: nulitatea absolută a contractelor care au ca obiect donaţii făcute persoanelor juridice în
alt mod decât cel prescris de legiuitor.
Controversată este, însă, problema calificării interesului legitim protiguit prin art. 810 , alin
(1) şi (3) din Codul civil. Unii autori pledează pentru un interes de natură personală ce va atrage
sancţiunea nulităţii relative.
Preopinenţii acestei concluzii au avut în vedere faptul că incapacitatea instituită de legiuitor
ocroteşte un interes general care vizează prestigiul profesiei de medic, farmacist sau calitatea de
preot. Împărtăşim această ultimă susţinere, întrucât ea a fost coroborată cu argumente mai
plauzibile.
Menţionam faptul că sancţiunea nulităţii, indiferent de natura ei, se aplică chiar şi în ipoteza
în care părţile ar fi recurs la deghizare sau interpunere de persoane pentru a eluda interdicţiile
legale.

1.3.2 Consimţământul părţilor.

Având în vedere esenţa contractuală a donaţiei, aceasta nu se poate concretiza decât în


momentul realizării unui acord de voinţă: pe de o parte, voinţa de a dona (animus donandi) a
dispunătorului, pe de altă parte, voinţa gratificatului de a o accepta.
Pentru validitatea sa, consimţământul trebuie să îndeplinească toate condiţiile dreptului
comun, adică: să provină de la o persoana conştientă de actul său (cu discernământ), să fie liber
exprimat, gratificarea donatarului să se realizeze cu intenţia de a produce efecte juridice şi, cu
predilecţie, este necesar ca viciile să nu afecteze consimţământul.
Deşi principiul consensualismului guvernează încheierea contractelor civile, legea impune
ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace forma actului autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În materia donaţiilor, viciile de consimţământ sunt frecvent întâlnite în practica judiciară,
constituind motivul pentru care acestea sunt anulate.
Manifestarea de voinţă a donatorului poate fi afectată prin violenţă (fizică sau morală),
indiferent dacă actele de agresiune provin de la donatar sau de la un terţ. Violenţa a fost invocată în
numeroase cazuri de către donatorii unor bunuri mobile sau imobile, în regimul trecut (perioada
comunismului), către stat , primării ori alte persoane juridice, dispunătorul fiind ameninţat cu un rău
de natură a-i inocula o temere vădită.
În opinia unui autor, eroarea asupra persoanei donatarului prezintă o semnificaţie
deosebită, nu numai în privinţa identităţii acestuia, ci şi asupra calităţii persoanei, dat fiind
caracterul gratuit al contractului. Şi eroarea asupra naturii obiectului donaţiei atrage anularea: de
pildă, s-a donat un tablou autentic , de o valoare foarte mare, deşi intenţia donatorului a fost de a
conferi doar o compilaţie.
În concret, cel mai adesea donatarul sau un terţ recurg la manopere dolosive pentru a-l
determina pe dispunător să doneze, caz în care manifestarea de voinţă a donatorului este afectată
prin dol.
Sugestia şi captaţia - formele sub care se prezintă acest viciu de consimţământ - sunt
activităţi executate cu scopul de a câştiga încrederea unei persoane şi de a o determina să facă o
liberalitate fie în favoarea autorului, fie în favoarea altei persoane. Deşi între cele două procedee de
manipulare nu se poate face o distincţie clară, remarcăm faptul că sugestia presupune utilizarea
unor mijloace mai subtile, insidioase. Sugestia şi captaţia nu se prezumă niciodată, fiind chestiuni
de fapt, deci pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. De pildă, afecţiunea concubinului faţă de
donator nu constituie o cauză de anulare, afectarea consimţământului dispunătorului prin dol putând
fi demonstrată prin orice mijloc de probă.
Problema leziunii în materia donaţiilor este neîntâlnită, întrucât liberalităţile sunt contracte
esenţialmente gratuite.

43
1.3.3 Obiectul în contractul de donaţie.

Potrivit dreptului comun obiectul contractului de donaţie trebuie să fie determinat sau
determinabil, să fie în circuitul civil, să fie licit, posibil şi să existe sau să poată exista în viitor.
Dacă bunul este individual determinat, se cere să fie proprietatea donatorului. Astfel, pot
forma obiectul contractului de donaţie orice bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale şi
care sunt în circuitul civil.

1.3.4 Cauza contractului de donaţie.

În materia donaţiilor, cauza reprezintă scopul material, principiul justificativ pentru care
donatorul transferă, cu titlu gratuit, proprietatea sau un alt drept patrimonial altei persoane.
Judecătorii, în speţă, alocă o importanţă aparte stabilirii motivului pentru care o persoană face alteia
o liberalitate; de cele mai multe ori, motivele sunt subiective (recunoştinţă, mulţumire, recompensă,
afecţiune), însă ele pot avea şi un conţinut ilicit sau imoral (de pildă, încurajarea unor vicii,
săvârşirea unor infracţiuni, menţinerea unor relaţii de concubinaj). Când se constată că aceste cauze
sau motive subiective nu concordă cu prevederile legale, intervine sancţiunea nulităţii absolute.
Cauza donaţiei înglobează două elemente: intenţia de a gratifica (animus donandi) şi
scopul mediat (causa remota) sau motivul determinant al încheierii donaţiei. Prin intenţia de a
gratifica înţelegem că transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun sau drept real ori de
creanţă se realizează cu titlu gratuit. Voinţa de a gratifica a dispunătorului se identifică , deci, cu un
element obiectiv, abstract şi comun tuturor contractelor de donaţie. În schimb, motivul determinant
este scopul concret, urmărit de donator, elementul subiectiv, variind de la o liberalitate la alta.
Pe lângă condiţia existenţei cauzei cu cele două elemente ale sale (animus donandi şi causa
remota), aceasta trebuie să fie şi reală (adică să nu existe eroare asupra motivului determinant),
licită şi morală. Jurisprudenţa a constatat nulitatatea unor contracte de vânzare-cumpărare sau de
întreţinere, pentru cauza morală, când s-a stabilit că astfel de convenţii ascund în realitate donaţii
deghizate, încheiate pentru a-i determina pe cei gratificaţi să întreţină relaţii de concubinaj.
Acest subiect a generat vaste discuţii, instanţele acceptând , totuşi, valabilitatea donaţiei
făcute de un concubin în favoarea ceiluilalt. Dacă însă liberalitatea a fost făcută cu scopul de a
determina începerea unor relaţii de concubinaj sau de a menţine astfel de raporturi, ea va fi lovită de
nulitate absolută, temeiul acestei sancţiuni fiind tocmai cauza imorală.
Va fi considerată legală donaţia între concubini în sensul oficializării în perspectivă a
căsătoriei dintre ei, deoarece prin perfectarea convenţiei nu s-a urmărit determinarea uneia dintre
părţi de a intra sau rămâne în relaţii de concubinaj cu cealaltă parte. Dacă donaţia are o cauza sau un
scop ce contravine legii ori bunelor moravuri, ordinii publice, ea va fi sancţionată cu nulitatea
absolută.
Dovada cauzei ilicite incumbă celui care o pretinde şi, pentru că este o chestiune de fapt, ea
poate fi demonstrată prin orice mijloc de probă.
Drept concluzie în privinţa cauzei putem afirma ca aceasta trebuie să fie reală, licită şi
morală. Scopul pentru care donatorul transferă cu titlu gratuit proprietatea sau un alt drept
patrimonial, diferă de la un contract de donaţie la altul. În mod obişnuit, aceste motive sunt
recunoştinţa, afecţiunea, recompensa.

1.3.5 Forma contractului.


A. Forma contractului de donaţie încheiat între prezenţi

Principiul solemnităţii donaţiilor este instituit prin dispoziţiile art. 813 C. civ. care prevăd
că: “toate donaţiunile se fac prin act autentic”. Prin urmare, liberalităţile reprezintă o excepţie de la
regula consensualismului consacrată de dreptul obligaţional, înscrisul autentic fiind cerut în mod
imperativ pentru valabilitatea contractului, iar nu ca mijloc de probă (ad probationem).
Solemnitatea liberalităţilor trebuie însă privită cu mai multă acuitate: ea înseamnă nu numai
o formă extrinsecă de prezentare a liberei manifestări de voinţă a dispunătorului, ci şi un mod de
atenţionare a donatorului asupra importanţei actului de dispoziţie pe care urmează a-l face.

44
Un autor opinează în a sa lucrare că forma autentică a donaţiei reprezintă şi o “măsură de
protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în favoarea unei
alte persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare
echivalentă”.
Dată fiind cerinţa legală a solemnităţii donaţiilor, dovada acestora nu se poate face prin
martori , chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă.
Nulitatea donaţiei pentru nerespectarea formei autentice poate fi invocată de părţi, procuror,
din oficiu de către instanţă, precum şi de către orice persoană interesată (creditori, succesori etc.).
Subliniem faptul că ea nu va putea fi anihilată prin confirmare sau validare, dacă actul
juridic iniţial este nul absolut, nefiind încheiat în formă autentică. Potrivit art. 1168 C.civ., pentru ca
o donaţie nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie refăcută în
întregime, cu respectarea formei autentice prevăzute de lege. Astfel, în practica judiciară s-a decis
că nulitatea donaţiei încheiate fără formă autentică nu poate fi acoperită printr-un proces-verbal
încheiat cu ocazia transcrierii imobilului. De asemenea, s-a decis că înzestrarea unui copil în
vederea încheierii căsătoriei, având caracterul unei liberalităţi nu poate fi făcută decât prin înscris
autentic.
Părinţii nu au o obligaţie civilă imperfectă (naturală) de a-şi înzestra copiii, astfel încât
executarea benevolă a donaţiei în scop de înzestrare nu poate acoperi nulitatea, deci se poate cere
restituirea prestaţiei efectuate în baza actului nul. De la această regulă există, totuşi, o excepţie:
nulitatea absolută a donaţiei pentru vicii de formă poate fi acoperită după moartea donatorului prin
confirmare, ratificare sau executare voluntară de succesorii donatorului [art. 1167 alin. (3) C. civ.].
Aceştia din urmă vor putea susţine valabilitatea donaţiei sau pot invoca nulitatea ei pentru a culege
prin moştenire bunurile donate de către autorul lor.
În ceea ce priveşte motivarea acestei dispoziţii legale, s-a arătat că în persoana succesorilor
nulitatea pentru nerespectarea formei autentice devine relativă, întrucât moştenitorii pot confirma
valabilitatea donaţiei autorului lor sau că aceştia ar avea o obligaţie civilă imperfectă (naturală) care,
fiind executată sau confirmată benevol şi în deplină cunoştinţă de cauză intervenţiei sancţiunii
nulităţii, nu dă loc de repetiţie. Confirmarea sau ratificarea îşi răsfrâng efectele juridice numai faţă
de succesorii care au consimţit.
Dacă donaţia nu se încheie personal de către părţi, ci prin mandatar, procura acestuia din
urmă trebuie să fie una specială şi autentică.

B. Forma contractului de donaţie încheiat între absenţi.

Când convenţia se încheie între absenţi, prin oferta de donaţie şi acceptarea acesteia în mod
separat, ambele acte trebuie să îmbrace forma autentică.
Validitatea donaţiei acceptate printr-un înscris separat impune ca liberalitatea să aibă loc în
timpul vieţii donatorului [art. 814 alin. (2) C. civ.].
Desigur, în situaţia în care dispunătorul ar înceta din viaţă mai înainte de acest moment,
oferta devine caducă. În mod similar, donatarul trebuie să fie în viaţă în momentul în care consimte
să primească donaţia .
Dacă însă acesta decedează înainte de acceptare, succesorii săi în drepturi nu pot accepta
actul cu titlu gratuit în numele predecesorului lor, deoarece oferta de donaţie are un caracter intuitu
personae.
Cu atât mai mult, creditorii donatarului încetat din viaţă nu ar putea accepta donaţia (nici
chiar în timpul vieţii celui gratificat) pe calea acţiunii oblice şi nici nu pot ataca refuzul acceptării
donaţiei pe calea acţiunii pauliene, deoarece donatarul nu-şi diminuează patrimoniul, ci pierde doar
prilejul de a-l mări.
Pe lângă această condiţie, pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă
efectele juridice scontate, se mai cere ca actul de acceptare să fie notificat (comunicat) donatorului
în timpul vieţii lui şi înainte de a deveni incapabil. Ideea precizată este coroborată de prevederile
art. 1814 alin. (2) , teza a II-a C. civ.: “donaţiunea n-are efect decât din ziua în care se va fi
comunicat donatorului actul de acceptare”. Acceptarea poate fi realizată printr-un act autentic
posterior, situaţie în care donaţia nu produce efecte decât din ziua în care actul de acceptare va fi
comunicat donatorului de către cel gratificat.

45
Precizăm faptul că donatorul, până în momentul primirii comunicării acceptării ofertei,
poate revoca în mod legal oferta de donaţie.
Revocarea se poate înfăţişa sub ambele forme: tacită şi expresă. Dacă, de pildă, înainte de
notificarea acceptării donatorul a vândut bunul ce urma să facă obiectul liberalităţii, actul său
echivalând cu o revocare tacită.

C. Statul estimativ

Pentru donaţia de bunuri mobile – corporale sau incorporale – legea a prevăzut ca obiectele
donate să fie trecute într-un act estimativ, semnat de dispunător şi de către cel gratificat şi care să
cuprindă o descriere şi evaluare, dacă nu precisă, cel puţin globală a bunurilor dăruite: “orice act de
donaţiune de mobile este valabil numai pentru obiectele trecute într-un act estimativ subsemnat de
donator şi donatar” (art. 827 C. civ.). Dacă lucrurile mobile donate constituie o parte dintr-o
universalitate de fapt (de exemplu, o bibliotecă), atunci descrierea se va face pentru fiecare obiect
component, însă evaluarea va fi globală.
Deşi în literatura juridică s-au formulat opinii potrivit cărora sancţiunea lipsei actului
estimativ este nulitatea absolută a donaţiei, considerăm, alături de alţi autori, că lipsa statului
estimativ nu poate determina nulitatea donaţiei, actul fiind cerut de lege numai pentru probă (ad
probationem). Această ultimă opinie este susţinută de dispoziţiile art. 772 C. civ. care prevăd
posibilitatea estimării valorii bunurilor mobile dăruite, în lipsa actului estimativ, prin expertiză,
recunoscându-se, implicit, valoarea donaţiei chiar în lipsa acestui act.
Adăugăm faptul că darurile manuale şi donaţiile indirecte, unde nu se cere respectarea
principiului solemnităţii, sunt exceptate de la formalitatea statului estimativ.
Importanţa şi utilitatea actului estimativ rezidă nu numai în dovada valorii bunurilor donate,
ci mai ales în precizarea cu exactitate a lucrurilor ce fac obiectul contractului şi în privinţa plăţii
taxelor datorate pentru autentificarea actului de donaţie.
D. Forma contractului de donaţie al cărui obiect este reprezentat de bunuri imobile

Aşa cum am arătat, donaţia trebuie să îmbrace forma solemnă, indiferent dacă bunul ce-i
formează obiectul este mobil sau imobil (teren sau construcţie), spre deosebire de contractul de
vânzare-cumpărare, care devine solemn, numai dacă obiectul său este reprezentat de terenuri.

1.4 Principiul irevocabilităţii donaţiilor.

1.4.1 Consideraţii generale.

Prin însăşi esenţa lor, donaţiile – ca liberalităţi între vii – sunt irevocabile, adică, odată
încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante, neputând fi modificat sau desfiinţat
prin voinţa uneia dintre părţi; în acest sens, art. 801 din Codul civil defineşte donaţia ca fiind acel:
“act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului” (s.n.).
Această imposibilitate, numită în literatura de specialitate irevocabilitate de gradul I, este
prevăzută în materia contractelor în art. 969 C. civ. De asemenea, subliniem faptul că, în sfera
liberalităţilor, irevocabilitatea îşi însuşeşte un caracter special, întrucât ea vizează nu numai efectele
convenţiei, ci însăşi natura sa intrinsecă, fiind o condiţie ad validitatem (supranumită şi irevocabilitate
de gradul II ).
Pentru a conchide, mai precizăm ca orice condiţie sau clauză stipulate în convenţie şi a
căror îndeplinire ţine de voinţa dispunătorului sunt incompatibile cu însăşi esenţa donaţiei, atrăgând
nulitatea absolută (art. 822 C. civ.) nu numai a respectivei clauze contrare principiului menţionat, ci a
întregului contract. Această regulă cunoaşte două derogari :
 Dacă donaţia este divizibilă, iar clauza o afectează numai în parte, nulitatea ei va fi
parţială;
 Dacă, ulterior morţii lui de cuius, moştenitorii săi confirmă sau execută donaţia din propria
lor voinţă şi conştienţi de efecte, ei nu vor mai putea invoca nulitatea actului gratuit pentru a
cere restituirea bunului donat;

46
1.4.2 Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii.

Principiul irevocabilităţii donaţiilor, cunoscut în literatura juridică şi sub adagiul “donner et


retenir ne vaut”, se justifică prin protejarea intereselor donatorului şi a familiei sale, garantarea
dreptului de proprietate dobândit de donatar, precum şi ocrotirea terţilor care intră în raport juridic
cu donatorul, asigurându-se, astfel, buna desfăşurare şi siguranţă a circuitului civil.
Datorită
acestor considerente pe care legiuitorul le-a avut în vedere, părţile nu pot insera în contractul de
donaţie clauze contrare principiului menţionat, cum ar fi:

 Condiţiile potestative

Art. 822 C. civ. prevede că: “este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire
atârnă numai de voinţa donatorului”. Dispoziţiile legale ne arată că o donaţie va fi nulă absolut
atunci când este afectată de o condiţie potestativă pură ( care depinde exclusiv de voinţa
donatorului, cum reiese din exemplul următor: “îţi donez dacă voi vrea”) şi chiar sub condiţie
potestativă simplă (a cărei realizare, alături de voinţa donatorului, depinde şi de circumstanţe
exterioare: “îţi donez dacă voi deveni un avocat reputat”). Acestea, spre deosebire de contractele cu
titlu oneros, care, fiind valabil afectate de condiţii potestative simple (art. 1006 din Codul civil),
sunt nule, conform art. 1010 C. civ., numai dacă sunt afectate de o condiţie pur potestativă din
partea celui care se obligă.

 Plata datoriilor viitoare şi nedeterminate


Potrivit
art. 823 C. civ., donaţia care obligă donatarul să plătească datoriile pe care donatorul le-ar contracta
în perspectivă şi a căror valoare nu a fost specificată în actul cu titlu gratuit va fi declarată nulă.
Raţiunea dispoziţiilor legale rezidă în dorinţa de a exclude posibilitatea donatorului de a-şi revoca
indirect donaţia, golind-o de orice sens şi conţinut prin punerea în sarcina gratificatului a unor
datorii viitoare până la concurenţa bunului donat.

 Dreptul de a dispune de bunul donat

În cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de obiectul dăruit, donaţia sa va
fi lovită de nulitate absolută, aceasta pentru că donatarul s-ar afla la discreţia donatorului, care ar
putea dispune oricând de bun. În împrejurarea în care rezerva dreptului de a dispune vizează numai
un anumit bun ori o sumă din lucrurile donate, liberalitatea va fi sancţionată cu nulitatea absolută
numai cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a fi dispus de ele. Prin
urmare, bunul sau suma respectivă se vor transmite moştenitorilor dispunătorului, întrucât n-au ieşit
din patrimoniul acestuia.

 Dreptul de a denunţa unilateral contractul

În materia donaţiilor, stipularea unei clauze de denunţare unilaterală atrage nulitatea


convenţiei, deoarece contravine irevocabilităţii de gradul II.

1.4.3 Clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor.

Pentru a delimita câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii liberalităţilor, e necesar


să facem câteva precizări cu privire la clauzele permise în acest sens. În consecinţă, sunt
compatibile cu acest principiu următoarele clauze:

a ) Condiţiile cazuale şi mixte

47
Prin condiţii cazuale, înţelegem acele condiţii care depind exclusiv de hazard, de pildă: “îţi
donez casa, dacă mâine va fi vreme însorită”, iar prin condiţie mixtă, cea care depinde de voinţa
uneia dintre părţi şi de voinţa altei persoane. Dat fiind faptul că aceste condiţii nu depind numai de
voinţa dispunătorului, ele nu contravin principiului în cauză. Astfel, Curtea de Apel Suceava a decis
că o donaţie făcută soţilor sub condiţia rezolutorie a divorţului este valabilă, iar îndeplinirea
condiţiei va atrage revocarea donaţiei.

b) Termenul

Donaţia poate fi afectată de un termen, clauza fiind permisă deoarece termenul, ca


modalitate a actului juridic, nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acestuia.
Donaţia, nefiind un contract real, remiterea bunului ce formează obiectul derivat al convenţiei poate
fi afectată de un termen suspensiv sau extinctiv, cert sau incert.

c) Plata datoriilor prezente sau viitoare, dacă acestea sunt menţionate în actul de donaţie
(art. 823 C. civ.)

d) Art. 825 C. civ. prevede că “donatarul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât în
cazul când donatarul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi ar muri
înaintea sa”. Teza a II-a din acelaşi articol atenţionează că stipulaţia “nu se poate face decât în
favoarea donatorului, iar nu în favoarea altor persoane, ajungându-se la o substituţie fideicomisară,
prohibită de lege.

e) Donaţia cu rezerva uzufructului sau a dreptului de abitaţie, în favoarea dispunătorului


sau a unei terţe persoane este admisibilă şi legală, obiectul convenţiei fiind, în această situaţie, nuda
proprietate care se donează în mod irevocabil.

f)Clauzele de inalienabilitate convenţională nu contravin principiului irevocabilităţii


donaţiilor, speţa amintită într-o pagină anterioară fiind un exemplu peremptoriu în acest sens.

g) Stipularea unei clauze de împuternicire în favoarea donatorului sau a unui terţ nu


este lovită de sancţiunea nulităţii. Cu titlu de exemplu: în cazul depunerii unei sume de bani la
C.E.C. sau la alte unităţi bancare, pe numele altei persoane, cu intenţie liberală, deponentul poate
introduce în libret o clauză de împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului “donner et
retenir ne vaut”,deoarece va acţiona în baza clauzei ca un mandatar al titularului de libret. Există şi
alte clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii, enumerarea noastră având un caracter
exemplificativ.

1.4.4 Excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor .Revocarea donaţiilor între soţi.

Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prohibit de lege a se încheia între soţi,


donaţia între două persoane căsătorite nu este interzisă de legiuitor (art. 930 C.civ.).
Donaţia între soţi desemnează acea convenţie prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre
soţi donează un bun propriu celuilalt soţ, contract care se pliază condiţiilor de fond şi de formă
instituite în materia liberalităţilor.
Donaţiile de acest sort pot avea ca obiect numai bunuri proprii ale soţului donator, acestea
devenind astfel bunuri proprii ale soţului donatar. Indiscutabil, nu ar avea sens o donaţie având ca
obiect un lucru comun soţilor, întrucât un asemenea act juridic ar fi lovit de nulitate, efect al eludării
dispoziţiilor art. 30, alin. 1 din Codul familiei.
Totuşi este admisibilă ipoteza stipulării în contract a unei clauze conform căreia bunul
donat de către soţ să devină un bun comun, “ceea ce înseamnă prefacerea dreptului de proprietate
exclusivă a soţului donator într-un drept de proprietate devălmaşă al ambilor soţi”.
Cu privire la donţiile între soţi, Codul civil cuprinde anumite derogări de la regulile
generale aplicabile liberalităţilor. O astfel de prevedere specială o reprezintă derogarea de la
principiul irevocabilităţii donaţiilor, art.937 C.civ. dispunând: “orice donaţie făcută între soţi în

48
timpul mariajului este revocabilă”. Notabil în acest sens este faptul că revocarea se poate realiza
prin voinţa unilaterală a soţului donator; acesta poate revoca actul gratuit oricând în timpul
căsătoriei, chiar nemotivat, după încetarea acesteia sau după decesul soţului gratificat, împotriva
succesorilor săi. Subliniem însă următorul aspect: donaţia între soţi devine irevocabilă numai în
momentul morţii donatorului, fiind un drept exclusiv şi personal al soţului donator; moştenitorii sau
creditorii acestuia nu sunt susceptibili de a exercita acest drept.
În consecinţă, soţul donator poate revoca donaţia făcută în timpul căsătoriei fără nici o
formalitate şi fără să-şi justifice hotărârea, orice clauză de irevocabilitate consemnată de soţi în
donaţia aferentă fiind nulă şi fără efect. Aceste donaţii se bucură de un temei legal şi de valabilitate
chiar dacă s-au realizat sub condiţie potestativă, chiar dacă se impune soţului donatar obligaţia de a
plăti datoriile nedeterminate ale donatorului şi chiar dacă dispunătorul şi-a rezervat dreptul de a
dispune de bunurile dăruite (art. 826 C. civ.).
Soţul donator nu are posibilitatea ca prin contractul de donaţie sau printr-un alt act juridic să
renunţe la dreptul de revocare, deoarece “revocabilitatea donaţiilor între soţi este de ordine
publică”.
Revocarea donaţiei se poate face ad nutum – prin simpla sa voinţa– prin solicitarea
restituirii bunului, sau expres ori tacit (de exemplu, în situaţia în care soţul donator instituie un legat
cuprins într-un testament cu privire la bunul respectiv, în favoarea altei persoane). În orice mod s-ar
realiza, revocarea trebuie să fie neechivocă şi să existe o identitate perfectă între bunurile care au
constuit obiectul donaţiei şi obiectul revocării. Acest drept discreţionar de revocare a donaţiilor
aparţine exclusiv soţului donator, după cum am reliefat deja, mai mult decât atât, existenţa acestuia
fiind recunoscută chiar fără a fi stipulată expres în convenţie.
Ca efect al revocării donaţiei, bunurile dăruite celuilalt soţ redevin bunuri proprii ale soţului
donator.
Observăm faptul că prin instituirea acestei excepţii (care-şi găseşte justificarea în ocrotirea
soţului donator de influenţa, sentimentele, comportamentul posibil duplicitar al celuilalt soţ ),
legiuitorul a derogat nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, ci şi de la principiul forţei
obligatorii a contractelor, dat fiind faptul că soţul donator poate, prin voinţa sa unilaterală, să revoce
donaţia făcută celuilalt soţ.
Având posibilitatea de a revoca donaţia fără vreo motivaţie întemeiată, soţul donator nu
poate exercita acest drept discreţionar pentru survenienţă de copil (art. 937 C.civ.) sau pentru
neexercitarea sarcinii ori pentru ingratitudine.
Revocabilitatea donaţiilor între soţi îşi găseşte aplicabilitate în materia tuturor donaţiilor,
implicit în materia darurilor manuale, donaţiilor indirecte sau a donaţiilor simulate.
Sunt incompatibile cu acest principiu şi, în consecinţă, vor fi lovite de nulitate absolută:
donaţiile mutuale făcute între soţi prin act (art. 938 din Codul civil), donaţiile deghizate (art. 940 C.
civ.), donaţiile prin interpunere de persoane.
Chiar dacă nu aduc atingere rezervei suucesorale, se prezumă a fi persoane interpuse copiii
soţului donatar dintr-o altă căsătorie (ori din afara căsătoriei sau adoptat numai de către acesta) şi
“acele rude ale soţului donatar (rude în linie directă şi până la gradul IV, inclusiv pe linie colaterală)
fără de care, în cazul deschiderii , deci a morţii lor în momentul încheierii contractului de donaţie, el
ar fi avut vocaţie (chemare) succesorală legală concretă, utilă”.
O problemă de maxim interes o reprezintă donaţiile făcute de soţi între momentul încheierii
căsătoriei şi cel al rămânerii definitive a hotărârii prin care aceasta se desfiinţează cu efect
retroactiv. Regimul juridic implementat acestor liberalităţi se va stabili în funcţie de buna sau reaua
credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei. Astfel, pentru situaţia căsătoriei putative, când ambii soţi
au fost de bună-credinţă, donaţia perfectată între cele două momente precizate va urma regimul
juridic al donaţiilor între soţi.
În ipoteza în care ambii soţi au încheiat căsătoria cu rea-credinţă, nulitatea căsătoriei le
desfiinţează retroactiv calitatea de soţi; în consecinţă, soţul donator nu va beneficia de revocarea
actului său. Nu în ultimul rând, este posibil ca la încheierea căsătoriei, unul dintre soţi să fi fost de
bună-credinţă, iar celălalt de rea-credinţă; în primul caz, liberalitatea va fi supusă regimulul special
privitor la donaţiile între soţi, iar pentru cea de-a doua situaţie, donaţia va fi reglementată de regulile
de drept comun privitoare la liberalităţi.

49
În genere, obiectele făcute cadou de către unul dintre soţi celuilalt soţ, înainte şi în vederea
încheierii căsătoriei, devin bunuri personale ale soţului căruia i-au fost oferite şi, odată cu încheierea
căsătoriei, nu-şi pierd acest caracter, ele intrând şi rămânând în categoria “bunurilor proprii”. Chiar
dacă obiectele respective au fost donate în vederea căsătoriei, odată cu oficierea acesteia se
consolidează dreptul de proprietate asupra lor, drept dobândit de către beneficiarul donaţiei; ca
atare, soţul donator nu le mai poate pretinde pe calea unei acţiuni în rezoluţiunea donaţiei pentru
neândeplinirea condiţiei ce o afectează atât timp cât aceasta s-a realizat.

4.1 Cauzele legale de revocare a donaţiilor.

4.1.1 Preliminarii.

Într-o secţiune anterioară am arătat, cu titlu de regulă, că donaţiile sunt, prin esenţa lor,
irevocabile. De asemenea, am reliefat şi situaţia în care părţile, cu respectarea acestui principiu, pot
stipula anumite clauze care să conducă la desfiinţarea raporturilor contractuale. Pe lângă acestea,
există anumite cazuri pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres încetarea donaţiei, respectiv
revocarea convenţiei încheiate de donator în favoarea donatarului. Astfel, art. 829 C. civ. prevede că
donaţia poate fi revocată “pentru neândeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi
pentru naştere de copii în urma donaţiunii”. Cu alte cuvinte, cauzele legale de revocare a donaţiei
sunt:
- Revocarea pentru neexecutarea sarcinei;
- Revocarea pentru ingratitudine;
- Revocarea pentru survenienţă de copil;
Numim aceste trei cauze “legale” deoarece, odată îndeplinite condiţiile prevăzute, ele
operează independent de vreo altă menţiune din contract.
Trebuie subliniat faptul că aceste trei cauze nu contravin principiului irevocabilităţii,
respectiv nu sunt excepţii de la această regulă caracteristică donaţiilor, deoarece apariţia primelor
două situaţii menţionate nu depinde de voinţa donatorului (fiind, intr-o oarecare măsură, similară
condiţiei rezolutorii cauzale) ; cât priveşte cea de-a treia cauză legală, aceasta nu se poate realiza
decât cu ajutorul şi intenţia unei terţe persoane ( fiind asemenea unei condiţii mixte sau chiar
cazuale).
În urma unei priviri de ansamblu, remarcăm faptul că revocarea pentru survenienţă de copil
operează de drept, astfel încât în cazul survenirii unui litigiu între părţi, instanţa va constata numai
îndeplinirea condiţiilor revocării.
În celelalte cazuri - revocarea pentru ingratitudine şi revocarea pentru neexecutarea sarcinii
– desfiinţarea raportului contractual este juridică, revocarea pronunţându-se numai la solicitarea
persoanelor îndreptăţite a introduce acţiunea şi numai în temeiul aprecierii de către instanţa de
judecată a faptelor prohibite şi sancţionate de lege în aceste cazuri (ingratitudinea manifestată sub
diverse forme, precum şi neexecutarea sarcinii de către donatar ori succesorii săi în drepturi).

4.1.2 Revocarea donaţiilor pentru neândeplinirea sarcinilor.

Dacă donaţia este sub modo (cu sarcini), gratificatul are obligaţia contractuală de a executa
sarcina, în caz contrar convenţia va fi revocată. Prin conceptul de “sarcină” înţelegem acea obligaţie
impusă de către donator gratificatului în limita căreia se diminuează caracterul gratuit al liberalităţii.
În ceea ce priveşte caracterele sarcinii, ea trebuie să fie, în mod imperativ, posibilă, licită si
morală, indiferent că este dispusă în favoarea donatorului, fie a donatarului sau a unui terţ. Când
sarcina este dispusă în beneficiul unei terţe persoane sau a dispunătorului, aceasta transformă
liberalitatea într-un act mixt, în parte oneros, în parte gratuit. Totuşi, dacă sarcina absoarbe integral
valoarea liberalităţii, caracterul gratuit va fi substituit cu unul oneros.
Deşi întrezărim o oarecare asemănare între sarcină şi condiţie rezolutorie ( sub aspectul
desfiinţării retroactive a convenţiei , atunci când aceasta survine), aceste două modalităţi nu sunt
analogice.

50
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1019 C. civ. ne arată că intervenţia instanţei nu va fi
necesară în cazul condiţiei rezolutorii, aceasta operând de plin drept, pe de altă parte – aşa cum
reiese din art. 832 C. civ.- revocarea, în caz de neexecutare a sarcinei, este judiciară. Sarcina este o
obligaţie asumată, iar în caz de neîndeplinire poate atrage oricare dintre sancţiunile definitorii
contractelor sinalagmatice.
În doctrină şi jurisprudenţă este unanim admisă ideea potrivit căreia revocarea donaţiei
pentru neexecutarea sarcinilor operează în aceleaşi condiţii şi produce efecte similare rezoluţiunii
convenţiilor sinalagmatice. Astfel, atât revocarea, cât şi rezoluţiunea nu pot opera decât în cazul în
care neândeplinirea sarcinii din partea donatarului este imputabilă acestuia. Pentru a susţine aceasta
idee, înfăţişăm o situaţie de fapt concludentă faţă de care s-a pronunţat Tribunalul judeţului Arad, în
Revista Romană de Drept : în speţă a fost vorba de o donaţie cu sarcini care nu au putut fi executate
de către donatar pentru că donatorul, în favoarea căruia fuseseră stipulate sarcinile, a decedat înainte
ca îndeplinirea lor să fie posibilă. Instanţa de judecată a respins acţiunea în revocarea donaţiei
introdusă de succesorii defunctului pe motiv că, în urma decesului dispunătorului, donaţia s-a
transformat într-o donaţie fără sarcini. În opinia noastră, soluţia pronunţată este valabilă , dar nu
pentru motivele invocate, ci pentru cauza lipsei culpei donatarului la îndeplinirea sarcinei. Ca şi
rezoluţiunea convenţiilor sinalagmatice, revocarea donaţiei nu operează de plin drept, potrivit art.
932 C. civ., ci trebuie pronunţată în justiţie, în condiţiile art. 1012 C. civ., instanţa de judecată fiind
în drept să acorde şi un termen de garanţie donatarului pentru neândeplinirea sarcinii dacă
împrejurările o impun. Părţile contractante dispun de posibilitatea de a stipula în act fie un pact
comisoriu expres- în virtutea căruia revocarea să opereze de plin drept, în caz de neexecutare a
sarcinilor, fără notificare şi fără cerere de chemare în judecată -, fie o clauză în temeiul căreia
donatorul renunţă la dreptul de a cere revocarea donaţiei pentru neândeplinirea sarcinilor.
În opinia unui autor, nu numai donaţiile obişnuite sunt susceptibile de a fi revocate pentru
neexecutarea sarcinei, ci şi donaţiile indirecte, cele deghizate sau cele care îmbracă forma darului
manual. Această opinie este argumentată cu o speţă faţă de care s-a pronunţat Tribunalul judeţului
Braşov: întrucât este evident că pârâta a primit de la reclamantă suma de 49.000 lei sub forma
darului manual cu sarcină, respectiv, obligaţia de a-i face menajul, îndatorire care nu a fost
respectată din vina acesteia decât o perioadă scurtă (aproximativ 3 săptămâni), se modifică sentinţa
de fond şi, în temeiul art. 830 C. civ., se admite acţiunea şi se revocă darul manual, cu obligaţia
aferentă ca pârâta să restituie suma de 49.000 lei.
Acţiunea în anularea unei cnvenţii pentru vicii de voinţă este o acţiune personală, dar are şi
caracter patrimonial, deci poate fi exercitată de către succesori. Acelaşi caracter personal îl are şi
acţiunea în rezoluţiunea unui contract , implicit a unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor, aşa
că şi această acţiune este transmisibilă prin deces, întocmai ca orice alt drept patrimonial,
moştenitorilor care o pot exercita direct şi nu doar să o continue dacă ar fi fost introdusă de autorul
ei.
Acţiunea în revendicarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii nu poate fi confundată cu
acţiunea în executarea sarcinii de întreţinere care, faţă de caracterul ei strict personal, poate fi
exercitată numai de beneficiarul întreţinerii şi doar continuată de către moştenitori.
Cererea de revocare a donaţiei (revocare imputabilă donatarului) poate fi formulată de
către: donator, mandatarul său, succesori, creditori în temeiul art. 974 C.civ., cesionar (atunci când i
s-a transmis acţiunea în revocare, cu titlu gratuit ori oneros.
Dacă sarcina s-a stipulat în favoarea unui terţ, beneficiarul executării sarcinii nu are
deschisă acţiunea în revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii (datorită lipsei efective de
interes şi a principiului relativităţii efectelor contractelor); cu toate acestea, dacă se va utiliza
mecanismul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar al sarcinii se află în drept de a solicita direct, în
contradictoriu cu donatarul-debitor, executarea silită.
Odată admisă acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, în virtutea principiului
resoluto iure dandis, resolvitur ius accipientis, donaţia se va desfiinţa cu efect retroactiv. În
sprijinul acestei idei, alăturăm dispoziţiile art. 830 C. civ.: ”când donaţiunea este revocată pentru
neîndeplinirea condiţiunilor, bunurile reintră în mâna donatorelui libere de orice sarcină şi ipotecă”.
Astfel, efectul retroactiv al revocării se extinde nu numai asupra donatarului, ci, eventual,
şi asupra succesorilor săi în drepturi.

51
Donatorul va putea acţiona împotriva gratificatului sau a terţilor dobânditori ai bunurilor
donate, aceştia din urmă putându-se apăra doar prin invocarea uzucapiunii (dacă bunul este imobil),
respectiv prin invocarea art. 1909 C. civ., în cazul mobilelor.

4.1.3 Revocarea donaţiilor pentru ingratitudine.

1.Noţiunea de ingratitudine. Cazurile de revocare a donaţiilor pentru ingratitudine. Faptele


care atrag revocarea donaţiei pentru ingratitudine sunt enumerate limitativ în art. 831 C. civ., şi, în
consecinţă, sunt de strictă interpretare. În esenţă, ingratitudinea este antipodul recunoştinţei pe care
donatarul o datorează donatorului. După cum bine s-a subliniat în literatura de specialitate,
recunoştinţa nu reprezintă o obligaţie pozitivă, ea impunând gratificatului să se abţină de la
săvârşirea unor fapte necorespunzătoare la adresa donatorului. Legea prevede trei situaţii care atrag
revocarea donaţiilor pentru ingratitudine:
A) atentatul la viaţa donatorului reprezintă o încălcare gravă a obligaţiei aferente de
recunoştinţă, sancţionată atât de legea morală, cât şi de legea civilă.
Implementarea acestei măsuri a revocării presupune doar stabilirea cu
certitudine a intenţiei directe a donatarului de a atenta la viaţa donatorului,
indiferent dacă scopul scontat a fost sau nu atins de către gratificat, indiferent
dacă acesta din urmă a fost condamnat pentru fapta sa. Dacă, însă, decesul
donatorului a survenit independent de intenţia donatarului (de pildă, ucidere din
imprudenţă ori atunci când s-a aflat în legitimă apărare ori nu avea
discernământ), sancţiunea revocării nu va interveni .
B) săvârşirea unor delicate, cruzimi ori injurii grave împotriva donatorului de către
gratificat sau de o terţă persoană care acţionează la ordinul lui va atrage, de
asemenea, sancţiunea revocării donaţiei. Prin “delicate” se înţelege orice fapte
penale, prin care sunt lezate bunurile ori persoana donatorului. Delictul comis
împotriva persoanei ori averii soţului donatorului sau contra rudelor sale sunt
considerate, de asemenea, delicte îndreptate contra donatorului însuşi. Actele de
cruzime privesc integritatea corporală şi sănătatea donatorului şi trebuie
săvârşite de gratificat sau de către o altă persoană. Dacă onoarea, demnitatea ori
reputaţia donatorului sunt atinse prin injurii ale donatarului la adresa
dispunătorului său, liberalitatea se va revoca pe motiv de ingratitudine. Faptele
trebuie să prezinte o anumită gravitate (apreciată de la caz la caz de către
instanţa de judecată) şi trebuie săvârşite cu intenţie.
C) Refuzul donatarului de a da alimente donatorului este prevăzut în art. 831, pct. 3 C.
civ. În această situaţie, se are în vedere fapta gratificatului care, deşi avea
posibilitatea, a refuzat solicitarea donatorului său aflat în nevoie de a-i oferi
alimente. Revocarea donaţiei nu operează dacă donatorul avea alte persoane
obligate a-i acorda întreţinere (inclusiv alimente). Într-o altă menţiune, adăugăm
şi ideea că valoarea alimentară nu poate depăşi valoarea bunului donat. În toate
cazurile, refuzul nejustificat, atitudinea indolentă a donatarului de a conferi
alimente donatorului său (aflat la nevoie) este sancţionată numai prin
posibilitatea revocării donaţiei. Astfel, părţile contractului nu au deschisă
acţiunea în justiţie pentru a cere întreţinere de la donatar şi, respectiv, restituirea
prin echivalent a prestaţiilor.

4.1.4 Revocarea donaţiilor pentru survenienţă de copil.

Dispoziţiile art. 836 C. civ. instituie regula potrivit căreia orice donaţie făcută de o persoană
care nu are copii va fi revocată de drept dacă donatorului, după încheierea donaţiei, i se va naşte un
copil din casătorie sau din afara casătoriei (sau, pentru a utiliza terminologia Codului civil , “copil
legitim” ori “natural”). Art. 836 fixează un câmp de aplicare destul de larg; astfel, prevederile sale
se vor extinde asupra donaţiilor pur gratuite, donaţiilor cu sarcini, donaţiilor simulate şi asupra

52
donaţiilor indirecte şi darurilor manuale. Cu titlu de excepţie, aceste dispoziţii legale nu sunt
aplicabile în ceea ce priveşte donaţiile între soţi, donaţiile făcute soţilor de către ascendenţii lor,
precum şi darurile obişnuite de o valoare modică scutite de raport.
Cauza de revocare se întemeiază pe prezumţia voinţei dispunătorului de a revoca donaţia în
caz de producere a acestui eveniment, dar şi pe ideea de protecţie a copilului.
Revocarea pentru survenienţă de copil operează de drept prin simplul fapt al naşterii unui
copil al donatorului, donaţia anterior perfectată desfiinţându-se prin dispoziţie legală, nefiind
necesară intervenţia instanţei de judecată. Această revocare se produce mai mult în interesul
copilului, motiv pentru care ea nu poate fi anulată printr-o clauză contrară inserată în contractul de
donaţie sau printr-un act de renunţare ulterior naşterii copilului, expresă sau tacită (art. 839 C.civ.).
Singura posibilitate legală în acest sens vizează refacerea donaţiei după naşterea copilului, dar cu
respectarea condiţiilor legale.
Intervenţia instanţei în această materie se va concretiza printr-un simplu act constatator al
revocării. Natura juridică a acestei revocări îndrituieşte nu numai pe donator să facă apel la justiţie
în caz de litigiu, ci şi pe suucesorii săi în drepturi, inclusiv pe creditori prin intermediul acţiunii
oblice.
Art. 840 C. civ., coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958, prevede că acţiunea în
restituirea bunului dăruit se va prescrie după 30 de ani de la naşterea copilului, proprietatea fiind
redobândită de drept. După expirarea acestui termen de prescripţie extinctivă, gratificatul va putea
să-şi păstreze bunul dăruit în această calitate, urmând a respecta şi suporta consecinţele juridice ale
regulilor de fond ale donaţiei (raport şi reducţiune).
În temeiul caracterului său retroactiv, revocarea pentru survenienţă de copil va avea ca efect
reîntoarcerea în patrimoniul donatorului a bunului donat. Această operaţiune legală se produce atât
împotriva donatarului, a succesorilor săi în drepturi, cât şi a terţilor subdobânditori, în virtutea
dictonului resoluto iure dandis, resolvitur ius accipientis. Respectând dreptul comun în materie,
terţul de bună-credinţă poate totuşi păstra bunul dăruit dacă invocă, în apărarea sa, dispoziţiile art.
1909 C. civ., în cazul bunurilor mobile, respectiv prescripţia extinctivă, în cazul bunurilor imobile.
Dacă revocarea vizează o donaţie cu sarcini, atunci desfiinţarea actului de donaţie se va produce
numai în limitele folosului pur gratuit procurat donatarului. Indubitabil, şi fructele bunului dăruit
trebuie restituite din ziua în care i s-a notificat gratificatului despre naşterea copilului (prezumându-
se din acel moment acesta devine posesor de rea-credinţă ).
Revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil este irecuzabilă dacă sunt îndeplinite
cumulativ două condiţii expres prevăzute de legiuitor:
În primul rând, se va cere ca, în momentul contractării donaţiei donaţiei, donatorul să nu
aibă vreun copil sau alt descendent în viaţă. Regula mai sus menţionată comportă anumite nuanţări.
Astfel, cerinţa legiuitorului cu privire la existenţa unui copil conceput în momentul donaţiei nu
constituie un impediment în calea revocării de plin drept prin naşterea copilului după perfectarea
contractului, căci copilul conceput este considerat născut numai de câte ori este vorba de interesele
sale, în această situaţie nefiindu-i favorabil să fie considerat născut. În situaţia în care donatorul
avea în momentul contractării un copil declarat dispărut, naşterea ulterioară a unui alt copil al său
atrage revocarea de plin drept. Dispoziţiile art. 836 C. civ. arată, în mod clar şi neîndoielnic, că
revocarea nu va opera doar dacă donatorul avea, în momentul perfectării contractului de donaţie, un
copil ”existent”, nefiind relevant cazul copilului declarat dispărut (deşi se prezumă că acesta se află
în viaţă, existenţa sa este puţin probabilă sau credibilă, motiv care-l determină pe donator să facă
donaţia). Un alt argument plauzibil care ”pledează” în favoarea acestei idei ar fi aceea potrivit
căreia disparutul este presupus a fi în viaţă pentru că, de regulă, această prezumţie operează în
interesul lui. În această împrejurare, prezumţia nu va produce efecte defavorabile copilului declarat
dispărut.
Cea de-a doua condiţie impune ca, numai după încheierea contractului, donatorului să i se
nască un copil, din afara căsătoriei sau din căsătorie, fie şi postum. Aşa cum am reliefat, această
condiţie este considerată a fi îndeplinită dacă respectivul copil-născut după încheierea donaţiei a
fost conceput la acea dată. Nu prezintă importanţă durata de viaţă a copilului, cerinţa legiuitorului
impunând ca acesta să fie doar viu, nu şi viabil. De asemenea, irelevantă va fi şi situaţia în care
copilul este din afara căsătoriei. Evident, filiaţia trebuie stabilită urmând demersurile legale, dar
ceea ce intereseză este data naşterii copilului, nu data stabilirii filiaţiei. Aşadar, stabilirea filiaţiei

53
unui copil născut după încheierea donaţiei atrage după sine revocarea liberalităţii. În schimb,
stabilirea filiaţiei (după încheierea contractului cu titlu gratuit) faţă de un copil născut anterior nu va
permite celor în cauză să intenteze o acţiune în revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil.
După cum reiese din rândurile de mai sus, doctrina este unanimă în a aprecia că naşterea
unui copil din căsătorie sau din afara căsătoriei revocă, de drept, donaţia anterior încheiată.

DONAŢIILE INDIRECTE, DONAŢIILE DEGHIZATE ŞI DARURILE MANUALE

§ 1. Donaţiile indirecte
Sunt situaţii în care o persoană doreşte să gratifice pe o alta, dar nu prin intermediul
contractului de donaţie propriu-zis, ci prin intermediul unui alt act juridic. În această situaţie ne
aflăm în prezenţa unei donaţii indirecte, care pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de fond şi de formă ale actului prin intermediul căruia se realizează.
În practică se întâlnesc, în principal, următoarele categorii de donaţii indirecte:
a. Renunţarea la un drept. În cazul în care renunţarea la un drept este făcută cu intenţia de a
gratifica, atunci ea dă naştere unei donaţii indirecte.
Donaţia indirectă constituie în realitate un accesoriu al operaţiunii principale, care este
renunţarea la un drept şi de care va beneficia cel chemat în baza legii să se bucure de dreptul
respectiv. Astfel, art. 697 C. civ. dispune că „partea renunţătorului profită coerezilor săi; dacă este
singur, succesiunea trece la gradul următor”; sau renunţarea la un drept de uzufruct, de care va
profita nudul proprietar prin consolidare etc.
b. Remiterea de datorie constituie un mijloc voluntar de stingere a unei obligaţii, constând
în renunţarea creditorului la dreptul său de creanţă, cu consimţământul (expres sau tacit) al
debitorului, ea fiind, în principiu, gratuită.
Remiterea de datorie nu este supusă condiţiei formei autentice cerute pentru validitatea
contractului de donaţie, ea putând fi făcută în orice formă, scrisă, verbală sau chiar tacită, atunci
când ea decurge din anumite fapte ale creditorului, din care rezultă neîndoielnic intenţia acestuia de
a-l libera pe debitor.
c. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane este un contract prin care o parte, numită
promitent, se obligă faţă de altă parte, numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul
unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea
contractului.
Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica reprezintă o
donaţie indirectă, scutită de forma solemnă cerută pentru donaţii.
§ 2. Donaţiile deghizate
Donaţia este deghizată atunci când este simulată, ascunsă sub forma unui act juridic
diferit, cu titlu oneros.
Donaţia deghizată trebuie să îmbrace forma autentică, deoarece dispoziţiile art. 813 C. civ.
obligă, în toate cazurile, ca donaţia să îmbrace forma autentică, reglementare aplicabilă deci şi
donaţiilor deghizate.
Donaţia deghizată produce efectele unei donaţii obişnuite.
Donaţiile pot fi făcute şi prin persoane interpuse. Se recurge la această formă a simulaţiei în
cazul în care se urmăreşte să se facă o liberalitate unei persoane incapabile să primească liberalităţi
de la donator. Persoana interpusă, capabilă de a primi donaţia, va remite apoi bunul donat
donatarului incapabil.
Potrivit art. 812 C. civ., sunt prezumate a fi persoane interpuse părinţii, copiii şi soţul
persoanei incapabile.
§ 3. Darurile manuale
Darul manual este o varietate a contractului de donaţie care are ca obiect numai

54
bunuri mobile corporale, încheindu-se valabil prin acordul de voinţă a părţilor şi prin remiterea
(tradiţiunea) efectivă a bunului de la donator la donatar, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.
Aşa fiind, darul manual este un contract real şi nu solemn.
Nici bunurile viitoare nu pot forma obiectul darului manual, deoarece predarea presupune
deţinerea materială a bunului.
Nu are importanţă valoarea bunului mobil care formează obiectul darului manual, putând fi
chiar şi un bun de o valoare deosebită. Condiţia specială care trebuie îndeplinită pentru validitatea
acestuia este tradiţiunea reală a bunului.
Prin tradiţiunea bunului nu trebuie să se înţeleagă o deplasare fizică a bunului de la donator
la donatar, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o remitere implicită, cum ar fi predarea
de către donator donatarului a cheilor de contact ale unui autoturism, însoţită de predarea actelor
maşinii.
Pentru valabilitatea darului manual trebuie respectate toate regulile de fond cerute de lege
pentru donaţii.

EFECTELE CONTRACTULUI DE DONAŢIE

§ 1. Efectele donaţiei între părţi


A. Obligaţiile donatorului
Donatorul are obligaţia de a preda bunul care formează obiectul donaţiei şi, eventual, de a-
l păstra până la predare.
În principiu, potrivit art. 828 alin. 1 C. civ, donatorul nu răspunde pentru evicţiune şi nici
pentru vicii ascunse, deoarece donaţia este un contract cu titlu gratuit. Cu toate acestea, donatorul
este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, dacă:
a. s-a obligat expres la aceasta (art. 828 alin. 2 C. civ.);
b. evicţiunea provine din faptul său personal (art. 828 alin. 3 C. Civ);
c. donaţia era cu sarcini, în limita valorii acestora (art. 828 alin. 3 C. civ.).
Donatorul va răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat:
a. dacă s-a obligat expres în acest sens;
b. în caz de dol (culpă gravă a donatorului), pentru pagubele rezultând din viciile ascunse,
cunoscute de el şi necomunicate donatarului;
c. atunci când donaţia este cu sarcină, în măsura în care contractul este cu titlu oneros şi
sinalagmatic.
B. Obligaţiile donatarului
De regulă, din contractul de donaţie donatarului nu îi revine nici o obligaţie legală faţă de
donator, ci doar una morală, de recunoştinţă, care, în caz de nerespectare, atrage revocarea donaţiei
pentru ingratitudine.
Dacă donaţia este cu sarcini, neîndeplinirea acestora de către donatar dă dreptul donatorului
de a cere fie executarea contractului cu daune-interese, fie revocarea donaţiei.
§ 2. Efectele donaţiei faţă de terţi
Contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate. El va produce efecte depline
doar între părţile contractante. Pentru ca donaţia să producă efecte şi faţă de terţi, legea cere
îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate.
Astfel, în cazul în care obiectul donaţiei îl constituie un imobil, contractul devine opozabil
faţă de terţi din momentul înscrierii lui în cartea funciară (dacă este cazul atât a ofertei de a dona, cât
şi a acceptării şi notificării acceptării acesteia - art. 818 C. civ.).
Lipsa înscrierii poate fi invocată de orice persoană interesată, dar în primul rând de cei care
au primit de la înstrăinător proprietatea bunului, creditorii ipotecari asupra imobilului donat,
succesorii cu titlu particular ai donatorului.

55
În cazul contractului de donaţie având ca obiect bunuri mobile corporale, opozabilitatea faţă
de terţi se realizează prin transmiterea posesiei bunului donat (art. 972 şi 1909 C. civ.).
În cazul creanţelor, donatarul va deveni proprietar faţă de terţi numai prin efectul notificării
sau acceptării, conform regulilor în materia cesiunii de creanţă.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE:

1. Care sunt neajunsurile definiţiei pe care art. 1294 C. civ. o dă contractului de vânzare-
cumpărare?
2. Care este soluţia admisă în literatura juridică şi în practica judiciară în materia vânzarii
unui bun indiviz?
3. Care este natura juridică a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare? Care sunt
posibilităţile pe care le are benefiaciarul în cazul în care promitentul refuză perfectarea contractului
promis?
4. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul pentru valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare? Dar lucrul vândut?
5. Ce categorie de vânzări sunt prohibite între soţi prin art. 1307 C. civ.? Care sunt raţiunile
acestei interdicţii?
6. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru a se antrena răspunderea vânzătorului pentru
evicţiunea rezultând din fapta unui terţ?
7. Care sunt posibilităţile pe care le are la îndemână cumpărătorul în cazul în care este
acţionat în instanţă de către un terţ printr-o acţiune în revendicare a bunului cumpărat?
8. Care sunt sumele de bani care pot fi solicitate cu titlu de daune-interese în cazul în care
cumpărătorul este evins total de către o terţă persoană? Cine este obligat în principal să suporte
aceste sume de bani?
9. Care sunt acţiunile pe care le are la îndemână cumpărătorul în cazul în care bunul
cumpărat este afectat de vicii ascunse?
10. Dacă cumpărătorul a cunoscut viciile ascunse ale lucrului cumpărat operează
răspunderea vânzătorului? Care sunt condiţiile pentru a se angaja această formă de răspundere şi
care este natura juridică a acesteia?
11. Care sunt caracterele juridice ale contractului de schimb?
12. Este valabil contractul de schimb prin care unul dintre copermutanţi înstrăinează un bun
care aparţine unei alte persoane?
13. Cum se face calificarea corectă a contractului intervenit între părţi şi pe care acestea l-au
denumit contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere?
14. Care sunt condiţiile de formă cerute de lege pentru valabilitatea donaţiei? Care este
sancţiunea care întervine în cazul nerespectării lor? Poate fi acoperită această sancţiune?
15. Care sunt incapacităţile de a primi prin donaţie?
16. Ce presupune principiul irevocabilităţii donaţiilor? Care sunt excepţiile de la acest
principiu?
17. Care sunt cauzele legale de revocare a contractului de donaţie?
18. Prin ce se caracterizează donaţiile indirecte? Dar darurile manuale?
19. Este ţinut donatorul să garanteze pe donatar contra evicţiunii şi pentru viciile ascunse
ale bunului donat?
20. Care sunt efectele contractului de donaţie faţă de terţele persoane?

56
TITLUL IV.
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA, CARACTERELE JURIDICE ŞI CONDIŢIILE DE


VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

§ 1. Noţiunea şi reglementarea contractului de locaţiune


Contractul de locaţiune este acel act juridic prin care o parte, numită locator, se obligă să
asigure celeilalte părţi, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui lucru
în schimbul unei sume de bani, numită chirie (art. 1411 C. civ.).
§ 2. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune
a. Contractul de locaţiune este un contract consensual, însă proba încheierii şi a
conţinutului acestuia prezintă dificultăţi de natură să genereze litigii între părţi, astfel încât este de
preferat încheierea unui act scris ad probationem (art. 1416-1417 C. civ.).
b. Contractul de locaţiune este un contract cu titlu oneros.
c. Contractul de locaţiune este un contract comutativ.
d. Contractul de locaţiune este un contract sinalagmatic.
e. Contractul de locaţiune este un contract cu executare succesivă în timp. Durata folosinţei
lucrului este de esenţa locaţiunii. Locatorul este ţinut să asigure folosinţa lucrului până la încetarea
locaţiunii, iar chiria este calculată şi datorată în raport de durata folosinţei, chiar şi atunci când
chiria a fost fixată în mod global.
f. Locaţiunea este un contract translativ de folosinţă temporară asupra unui lucru
neconsumptibil, individual determinat, de unde rezultă că locator poate fi nu numai proprietarul
bunului, ci şi uzufructuarul, locatarul principal etc.
Nefiind un contract translativ de proprietate, riscul pieirii lucrului din caz de forţă majoră
sau caz fortuit va fi suportat de către locator, potrivit regulii res perit domino.
§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune
A. Capacitatea părţilor contractante
Contractul de locaţiune este un act juridic de administrare, ceea ce înseamnă că atât
locatorul, cât şi locatarul trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru a face astfel de acte.
În cazul în care locaţiunea priveşte un imobil, iar închirierea se face pe o durată mai mare de 5 ani,
ne aflăm în prezenţa unui act de dispoziţie, părţile trebuind să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
B. Obiectul contractului de locaţiune
- Lucrul închiriat, total sau parţial, poate fi atât un bun mobil, cât şi un imobil, corporal sau
incorporal.
Obiectul contractului de locaţiune nu este lucrul în sine, ci folosinţa acestuia, pe care
locatorul trebuie să o asigure locatarului în mod continuu– zi de zi – pe tot parcursul contractului,
locaţiunea fiind un contract cu executare succesivă în timp.
Bunurile din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ- teritoriale vor putea fi
închiriate numai în condiţiile legii speciale (art. 136 alin. 4 din Constituţie).
- Chiria reprezintă suma de bani pe care locatarul este ţinut să o plătească locatorului în
schimbul folosinţei lucrului. Chiria se fixează în funcţie de durata contractului, fie global, fie pe
unităţi de timp (ora, ziua, luna, anul), urmând să fie plătită la termenele stipulate în contract, de
regulă, în mod succesiv.
Chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă, determinată sau cel puţin determinabilă, putând fi
lăsată şi la aprecierea unui terţ ales de comun accord de către părţi; uneori, fiind stabilită chiar de
lege.
Chiria se fixează, de regulă, în bani, însă poate să fie fixată şi sub forma unei alte prestaţii
(de exemplu, o cotă-parte dintr-o recoltă sau prestarea unui serviciu).

57
EFECTELE CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

§ 1. Obligaţiile locatorului
A. Obligaţia de predare a lucrului închiriat
Lucrul închiriat, împreună cu accesoriile sale, trebuie să fie predate într-o asemenea stare,
încât să corespundă destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat şi nu în starea existentă la momentul
încheierii contractului (art. 1421 alin. 1 C. civ.).
Refuzul locatorului de a executa obligaţia de predare dă dreptul locatarului de a se adresa
instanţei de judecată, cerând fie executarea silită, fie rezilierea contractului, locatorul putând fi
obligat şi la plata de daune-interese. În cazul în care predarea bunului închiriat s-a făcut cu
întârziere, locatarul este îndreptăţit a cere o diminuare a chiriei, proporţională cu lipsa de folosinţă.
B. Obligaţia efectuării reparaţiilor
Potrivit art. 1420 pct. 2 şi 1421 pct. 2, locatorului are obligaţia de a menţine lucrul în stare
de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat.
Obligaţia efectuării reparaţiilor nu trebuie înţeleasă în sensul construirii imobilului care „a
pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare” (art. 1439 C. civ.). În acest caz,
locatorul nu mai este ţinut de obligaţia reparării bunului închiriat, iar contractul încetează.
În cazul în care locatorul nu-şi execută această obligaţie, locatarul poate cere fie obligarea
acestuia la efectuarea reparaţiilor, fie autorizarea de a le efectua în contul locatorului, reţinând,
ulterior, cheltuielile făcute din chirie, fie rezilierea contractului. În cazul în care reparaţiile presupun
o urgenţă, ele vor fi efectuate şi fără autorizarea instanţei de judecată.
Locatorul nu este ţinut să efectueze reparaţiile mici, curente, numite locative, care, din
momentul predării bunului închiriat, revin locatarului.
C. Obligaţia de garanţie
Obligaţia de garanţie revine locatorului în baza art. 1420 pct. 3 C. civ., potrivit căruia
locatorul trebuie să asigure locatarului folosinţa liniştită şi utilă a lucrului închiriat pe toată durata
locaţiunii.
a. Locatorul este obligat să se abţină de la orice tulburare a folosinţei bunului închiriat, fie
ea de fapt sau de drept( garanţia pentru evicţiune cauzată prin fapta sa proprie).
Astfel, potrivit art. 1424 C. civ. „locatorul nu poate în cursul locaţiunii să schimbe forma
lucrului închiriat...”, nici prin transformarea materială a lucrului, nici prin schimbarea destinaţiei
acestuia.
Nerespectarea acestei obligaţii îndreptăţeşte locatarul să ceară în instanţă oprirea sau
distrugerea schimbărilor făcute. Locatorul nu răspunde pentru stânjenirea folosinţei locatarului,
adusă prin efectuarea reparaţiilor, dar numai dacă aceste reparaţii au caracter urgent şi nu pot fi
amânate până la încetarea contractului (art. 1425 alin. 1 C. civ.). Aceste reparaţii trebuie executate
în cel mult 40 de zile, în caz contrar, locatarul fiind îndreptăţit, potrivit art. 1425 alin. 2 C. civ., să
ceară o diminuare a chiriei proporţională cu lipsa parţială a folosinţei.
În cazul în care reparaţiile sunt de aşa natură încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului
închiriat, atunci acesta poate cere rezilierea contractului, chiar dacă pierderea folosinţei nu ar depăşi
40 zile (art. 1425 alin. 3 C. civ.).
b. Locatorul este obligat să-l garanteze pe locatar şi pentru evicţiunea provocată prin
fapta unui terţ, dar numai pentru evicţiunea care provine dintr-o tulburare de drept (art. 1426 C.
civ.), întrucât împotriva tulburărilor de fapt locatarul se poate apăra singur prin intermediul
acţiunilor posesorii. Locatorul răspunde numai dacă locatarul l-a chemat în garanţie în procesul
dintre el şi terţul care încearcă să-l evingă.
În cazul în care locatarul pierde folosinţa sau suferă o reducere a folosinţei lucrului, ca
urmare a evicţiunii, el va putea cere locatorului fie o reducere a chiriei, proporţional cu pierderea

58
parţială a folosinţei, şi daune-interese, dacă contractul se mai poate executa, fie rezilierea şi daune-
interese, dacă contractul nu mai poate fi executat.
c. În baza art. 1422 C. civ., locatorul este obligat să garanteze pentru toate viciile ascunse
şi pentru stricăciunile care împiedică folosinţa normală a lucrului de către locatar. Locatorul este
ţinut să garanteze nu numai în cazul în care viciul ascuns împiedică în totalitate folosinţa bunului
închiriat, ci şi atunci când viciul îi micşorează într-atât posibilitatea de folosinţă, încât se poate
prezuma că, dacă locatarul ar fi ştiut aceasta, nu ar fi închiriat sau ar fi plătit o chirie mai mică.
Locatorul este ţinut răspunzător şi de viciile ascunse apărute pe parcursul executării
contractului, întrucât obligaţia de a asigura folosinţa efectivă a lucrului închiriat este continuă.
Locatorul este ţinut de garanţie chiar şi în cazul în care a fost de bună-credinţă.
În schimb, locatorul nu răspunde pentru viciile cunoscute de locatar (vicii aparente),
deoarece se prezumă că le-a acceptat.
Potrivit art. 1422 alin. 2 C. civ., după descoperirea viciilor grave sau foarte grave, locatarul
poate cere fie o reducere proporţională de chirie (dacă folosinţa este diminuată), fie rezilierea
contractului cu daune-interese (dacă lucrul este impropriu folosinţei).
Acţiunea în garanţie pentru vicii ascunse se prescrie în termenul general de prescripţie de 3
ani.
D. Obligaţia de restituire a cheltuielilor făcute de locatar cu bunul închiriat
Dacă locatarul a executat lucrări dintre acelea care cădeau în sarcina locatorului (reparaţii
capitale), atunci acesta din urmă este obligat la restituirea cheltuielilor suportate de către locatar.
Locatorul este ţinut la restituirea către locatar doar a cheltuielilor utile, nu şi a celor voluptuarii.
§ 2. Obligaţiile locatarului
A. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar, potrivit destinaţiei sale
Această obligaţie rezultă din art. 1429 pct. 1 C. civ., potrivit căruia locatarul „trebuie să
întrebuinţeze lucrul închiriat...ca un bun proprietar şi numai la destinaţia determinată prin contract;
iar în lipsă de stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe”.
Părţile pot, pe parcursul executării contractului de locaţiune, să modifice destinaţia bunului
închiriat, sub condiţia de a nu aduce atingere drepturilor altor persoane.
Dacă locatarul nu respectă această obligaţie sau efectuează transformări neauto-rizate
asupra lucrului, locatorul poate cere fie repunerea lucrului în starea anterioară şi folosirea lui
potrivit destinaţiei convenite, fie rezilierea contractului cu daune-interese.
Locatarul este obligat de a întreţine lucrul pe toată durata locaţiunii în stare de folosinţă-
întrebuinţare, astfel cum a fost predat. Din această obligaţie de a face rezultă că locatarul este ţinut
să efectueze micile reparaţii de întreţinere (locative) enumerate enunciativ în art. 1447 C. civ.
B. Obligaţia de plată a chiriei
Potrivit art. 1429 pct. 2 C. civ., locatarul este obligat să plătească chiria convenită la
termenele stipulate în contract. Dacă nu s-a prevăzut altfel, plata chiriei se face la domiciliul
debitorului (locatarului), plata fiind cherabilă, iar nu portabilă.
Atunci când locatorul este ameninţat de un terţ cu evicţiunea, el poate suspenda plata chiriei
până când va înceta tulburarea.
Când părţile nu au stabilit în contract termenele de plată a chiriei, plata se va face la
termenele determinate de natura bunului sau de obiceiul locului.
În caz de neexecutare a acestei obligaţii, locatorul poate cere fie executarea silită, fie
rezilierea contractului.
În cazul în care lucrul închiriat a fost vândut şi noul proprietar nu-l înştiinţează pe locatar,
plata făcută vechiului proprietar (locator) este valabilă.
C. Obligaţia de a restitui lucrul închiriat la expirarea contractului
Potrivit art. 1431 C. civ., locatarul, la încetarea contractului, este ţinut să restituie lucrul în
starea în care l-a primit, împreună cu toate accesoriile sale, potrivit inventarului întocmit, iar dacă
părţile au omis să întocmească un asemenea inventar, locatarul trebuie să predea lucrul în stare

59
bună, fiind prezumat că l-a primit astfel (art. 1341 şi 1342 C. civ.).
D. Obligaţia de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor
Potrivit art. 1433 C. civ., locatarul este obligat de a înştiinţa pe locator şi de a apăra lucrul
închiriat contra uzurpărilor.
Prin uzurpare se înţelege încălcarea adusă de un terţ asupra posesiei sau proprietăţii lucrului
închiriat.
În cazul neîndeplinirii de către locatar a acestei obligaţii, el este ţinut a răspunde pentru
prejudiciul suferit de locator (daune-interese) şi, de asemenea, va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată.

CONTRACTUL DE SUBLOCAŢIUNE ŞI CESIUNEA CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

§ l. Contractul de sublocaţiune
Potrivit art. 1418 alin. 1 C. civ., „locatarul are dreptul de a subînchiria ... contractul său
către altul ...”, în tot sau în parte, în baza unui contract de sublocaţiune.
Contractul de sublocaţiune este un acord de voinţă, în temeiul căruia locatarul, care a
dobândit folosinţa temporară a unui bun pe baza unui contract de locaţiune preexistent,
subînchiriază acel bun unui terţ, care se obligă să-i plătească chirie; locatarul devine, astfel, locator
(sublocator), iar terţul cu care contractează, sublocatar.
Pentru a fi valabil contractul de sublocaţiune se cer a fi îndeplinite două condiţii (prima
impusă de lege şi a doua creată de literatura de specialitate):
- transmisiunea folosinţei să nu fie interzisă prin contractul de locaţiune preexistent, caz în
care locaţiunea devine un contract intuitu personae. În nici un caz o asemenea interdicţie nu poate fi
prezumată.
- sublocaţiunea să nu fie convenită în condiţii care să contravină celor din contractul
principal (de exemplu, folosirea lucrului închiriat pentru o altă destinaţie).
Contractul de sublocaţiune constituie un accesoriu al contractului de locaţiune preexistent şi
este supus aceloraşi condiţii de validitate, produce aceleaşi efecte şi are aceleaşi cauze de încetare.
Sublocaţiunea nu produce efecte faţă de locator, drepturile şi obligaţiile dintre locator şi
locatarul principal fiind în continuare neatinse.
Locatorul nu are o acţiune directă contra sublocatarului, ci doar o acţiune oblică,
subrogatorie, în calitate de creditor al locatarului.
§ 2. Cesiunea contractului de locaţiune
Potrivit art. 1418 C. civ., locatarul poate să cedeze contractul său către un terţ, operaţiune
care constituie o vânzare a dreptului de folosinţă. Pentru a fi opozabilă terţilor, cesiunea
contractului de locaţiune trebuie să fie acceptată prin act autentic de către locator sau notificată
acestuia (art. 1393 C. civ.).
În cazul cesiunii făcută în condiţiile art. 1393 C. civ., locatarul este înlocuit cu cesionarul,
care se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile acestuia.

ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

§ l. Încetarea contractului de locaţiune prin acordul părţilor


Având în vedere că încheierea contractului de locaţiune se face prin acordul părţilor, firesc
este ca acest contract să poată înceta tot prin consimţământul lor. Cu alte cuvinte, dacă părţile, prin
liberul lor consimţământ, au încheiat un act constitutiv de drepturi şi obligaţii - contractul de
locaţiune -, nimic nu se opune ca ele să hotărască să pună capăt acestuia.
Acordul de voinţă a părţilor, în sensul stingerii raportului juridic de locaţiune, constituie un
act juridic bilateral, un adevărat contract, în sensul art. 942, coroborat cu art. 969 alin. 2 C. civ.

60
§ 2. Încetarea contractului de locaţiune prin expirarea termenului
Potrivit art. 1436 C. civ., în cazul în care părţile au stabilit la încheierea contractului durata
locaţiunii sau, în lipsa unei asemenea clauze, când termenul este stabilit de lege (art. 1450-1452 C.
civ.), la împlinirea lui, contractul de locaţiune va înceta de drept, fără nici o înştiinţare prealabilă.
Sunt situaţii în care, după expirarea termenului contractual, raporturile de locaţiune
continuă. Astfel, dacă locatarul foloseşte pe mai departe lucrul închiriat, iar locatorul nu se opune,
potrivit art. 1437 şi art. 1452 C. civ., contractul de locaţiune se consideră reînnoit prin tacita
relocaţiune (reconducţiune), chiar dacă părţile n-au prevăzut această prelungire în mod expres.
Tacita relocaţiune nu poate avea loc în cazul în care, anterior expirării termenului, locatorul a
notificat concediul (manifestarea voinţei de a nu reînnoi contractul) şi aceasta chiar dacă locatarul a
continuat să folosească bunul şi după împlinirea termenului (art. 1438 C. civ.).
Tacita relocaţiune are loc în condiţiile contractului de locaţiune iniţial încheiat, însă noul
contract se va considera încheiat fără termen, cu excepţia cazurilor în care termenul este prevăzut de
lege.
§ 3. Denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune
Potrivit art. 1436 alin. 2 C. civ., dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii,
atunci contractul poate înceta prin denunţarea unilaterală făcută de oricăre dintre părţi, fără să fie
necesară vreo justificare, însă cu respectarea unui termen de preaviz.
Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp dintre manifestarea voinţei de a desface
contractul de locaţiune şi data la care acesta urmează să înceteze; el variază după natura lucrului şi
obiceiul locului, şi are ca raţiune protecţia părţii căreia i se comunică preavizul, în sensul de a-şi
găsi un nou locatar, respectiv acesta să-şi găsească un alt lucru corespunzător pe care să-l închirieze.
Denunţarea unilaterală (concediul) reprezintă un act unilateral de voinţă, care duce la
desfacerea contractului, indiferent de acceptarea celeilalte părţi.
§ 4. Încetarea contractului de locaţiune prin reziliere
Potrivit art. 1439 alin. 2 C. civ., neexecutarea de către una din părţi a obligaţiilor care-i
revin, neexecutare care aduce o vătămare celeilalte părţi, îndreptăţeşte pe aceasta din urmă să ceară
desfacerea contractului prin reziliere.
Fiind un contract sinalagmatic, cu executare succesivă, contractul de locaţiune va fi supus
rezilierii în condiţiile dreptului comun (art. 1020 – 1021 C. civ.).
§ 5. Pieirea lucrului închiriat
Potrivit art. 1423 alin. 1- prima parte - şi art. 1439 alin. 1 C. civ., pieirea totală a lucrului
închiriat duce la încetarea contractului de locaţiune, indiferent de cauza pieirii - forţă majoră sau
culpa părţilor -, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului şi nici nu
poate fi obligat la refacerea, reconstruirea sau înlocuirea lui.
Dacă lucrul închiriat a pierit numai în parte, locatarul este îndreptăţit a cere, după caz, o
reducere a chiriei proporţional cu pierderea suferită sau rezilierea contractului, iar partea în culpă va
fi ţinută la plata de daune-interese, întocmai ca în cazul pieirii totale.
§ 6. Desfiinţarea titlului locatorului
Desfiinţarea titlului locatorului poate avea ca efect încetarea locaţiunii, potrivit principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. Astfel se întâmplă atunci când pierderea titlului este
cu efect retroactiv, cum ar fi nulitate sau revocare, ori atunci când locatorul a fost evins de un terţ
printr-o acţiune în revendicare.
De la această regulă există însă şi unele excepţii:
- contractele de locaţiune încheiate de uzufructuar rămân valabile până la 5 ani, în limitele
unui act de administrare, chiar dacă uzufructul ar fi încetat;
- potrivit art. 519 C. proc. civ., rămân valabile şi contractele încheiate de terţul dobânditor
al imobilului ipotecat, chiar dacă este evins, sub condiţia ca locaţiunea să fi fost încheiată cu bună-
credinţă şi să aibă dată certă, anterioară înscrierii comandamentului;
- rămân valide şi contractele de locaţiune încheiate de moştenitorul aparent, în cazul în care

61
locatarul a fost de bună-credinţă.
§ 7. Înstrăinarea lucrului închiriat prin acte între vii
Potrivit art. 1441 C. civ., în cazul în care locatorul a înstrăinat prin vânzare bunul închiriat,
cumpărătorul este obligat să respecte contractul de locaţiune încheiat anterior înstrăinării, când
aceasta s-a făcut printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă,
cu excepţia cazului în care încetarea locaţiunii din cauza înstrăinării ar fi fost prevăzută prin
contractul de locaţiune.
Contractul de locaţiune nu încetează de drept în cazul înstrăinării bunului. Aşa fiind, în
cazul în care dobânditorul imobilului nu este obligat să respecte locaţiunea făcută de înstrăinător, el
va putea obţine încetarea contractului de locaţiune numai dacă va anunţa locatarului concediul, cu
respectarea unui termen de preaviz (art. 1443 C. civ.).

TITLUL V.
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A SUPRAFETELOR LOCATIVE

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA LEGALA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE


CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

Noţiunea contractului de închiriere a locuinţei.

Contractul de închiriere a locuinţei reprezintă contractul prin care o persoană, numită


locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită chiriaş sau locatar, folosinţa temporară a
unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani determinată, numită chirie.
Legea 114/1996 defineşte locuinţa ca fiind o "construcţie alcătuită din una sau mai multe
camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit
ale unei persoane sau familiei" (art. 2 lit. a).
Ca şi locaţiunea, închirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros,
comutativ, de regulă consensual, cu executare succesivă, care transmite dreptul de folosinţă
temporară a suprafeţei locative.
Rezultă că închirierea se deosebeşte de locaţiunea de drept comun prin obiectul ei specific:
suprafaţa locativă. Astfel, închirierea este calificată în literatura de specialitate ca o varietate a
contractului de locaţiune de drept comun, iar nu contract special distinct.

Reglementarea legală a contractului de închiriere a locuinţei.

Reglementarea legală a contractului de închiriere a locuinţei este asigurată, în principal, de


următoarele acte normative: Legea nr. 114/1996, legea locuinţei republicată, (modificată şi
completată inclusiv în 2009); O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei
pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă; O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentru
asigurare, temporar, a locuinţelor de serviciu necesare unor categorii de personal din cadrul
ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiilor
publice; O.U.G. nr. 51/2006 pentru aprobarea Programului naţional privind sprijinirea construirii de
locuinţe proprietate personală; O.U.G. nr. 8/2004 privind prelungirea unor contracte de închiriere;
O.U.G. nr. 68/2006 privind măsuri pentru dezvoltarea activităţii în domeniul construcţiilor de
locuinţe prin programe la nivel naţional; Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea asociaţilor de proprietari.

Caracterele juridice ale contractului de închiriere a locuinţei.

62
Contractul de închiriere a locuinţei prezintă următoarele caractere juridice:
 contract sinalagmatic, întrucât presupune obligaţii pentru ambele părţi
contractante;
 contract oneros, întrucât atât locatorul, cât şi chiriaşul urmăresc obţinerea unui
avantaj;
 contract comutativ, întrucât părţile cunosc, încă de la momentul încheierii
contractului, existenţa şi întinderea obligaţiilor lor;
 contract consensual, întrucât se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor. în plus, din raţiuni de probaţiune, închirierea locuinţei trebuie consemnată într-un înscris
(art. 21 din Legea nr. 114/1996, republicată);
 contract cu executare succesivă, întrucât presupune derularea lui în timp, iar părţile
îşi execută obligaţiile pe toată durata acestuia;
 contract translativ de folosinţă temporară; întrucât acesta nu este un contract
translativ de proprietate, locatorul poate fi atât proprietarul bunului, cât şi o altă persoană, spre
exemplu, uzufructuarul.

CAPITOLUL II.
ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI.

2.1 Părţile contractante.

Art. 21 din Legea nr. 114/1996 republicată, dispune „închirierea locuinţei se face pe baza
acordului dintre locator şi locatar".

2.1.1 Locatorul.

Locatorului poate fi o persoană fizică sau juridică, statul sau o unitate administrativ-
teritorială.
De obicei , locatorul este proprietarul locuinţei închiriate. întrucât închirierea nu este
translativă de proprietate, locatorul poate fi şi titularul unui alt drept, real sau de creanţă.
Dacă locuinţele sunt proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, contractul
se încheie de către persoana juridică care are imobilul în administrare.

2.1.2 Locatarul (chiriaşul).

Este persoana care dobândeşte dreptul de folosinţă asupra locuinţei. dată cu titularul
contractului de închiriere, dobândesc un drept locativ propriu şi alte persoane care urmează să
locuiască alături de chiriaş - art. 21 lit. k din Legea nr. 114/1996 (de exemplu, soţul sau soţia,
ascendenţii ori descendenţii acestora etc.).

2.2 Forma contractului.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 114/1996, republicată, „închirierea locuinţelor se face pe baza
acordului dintre proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris (subl. n.)”, care va trebui
înregistrat la organele fiscale teritoriale, în vederea impozitării.
Întrucât, pentru validitatea contractului de închiriere, nu este statuată de lege cerinţa formei
scrise şi înregistrarea acestuia la organele financiare, achiesăm la opinia doctrinară majoritară,
potrivit căreia aceste formalităţi sunt necesare numai din raţiuni adprobationem.
Dovada cu martori şi prezumţii poate fi admisă, potrivit doctrinei3, numai în situaţia în care
există un început de dovadă scrisă şi dacă s-a început executarea contractului
Art. 21 din Legea nr. 114/1996, republicată, stabileşte cuprinsul pe care trebuie să-l aibă
contractul de închiriere, şi anume:
 adresa locuinţei care face obiectul închirierii;

63
 suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate sau în comun;
 valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia şi modul de plată;
 suma plătită în avans în contul chiriei;
 locul şi condiţiile în care se realizează primirea şi restituirea cheilor;
 obligaţiile părţilor privind folosirea şi întreţinerea spaţiilor care fac
 obiectul contractului; inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente;
 data intrării în vigoare şi durata; condiţiile privind folosinţa exclusivă şi în comun a
părţilor aflate în coproprietate;
 persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului;
 alte clauze convenite între părţi.
Alături de aceste menţiuni, trebuie specificată identitatea părţilor, precum şi semnătura
acestora.

2.3 Obiectul contractului de închiriere a locuinţei.

a. Locuinţa. Contractul de închiriere reglementat de Legea nr. 114/1996 are ca obiect


exclusiv spaţii cu destinaţie de locuinţă, necesare satisfacerii nevoilor de locuit ale unei persoane
sau familii.
Locuinţa, astfel cum este definită de art. 2 lit. a din lege, se referă atât la camerele de locuit
(camere de zi, dormitoare), cât şi la băi, bucătării, holuri, spaţii de depozitare, poduri etc. La toate
acestea se pot adăuga, uneori, curtea şi grădina aferente imobilului închiriat (art. 21 lit. c din Legea
nr. 114/1996).
b. Chiria reprezintă o sumă de bani care va fi achitată de către chiriaş, pe toată durata
contractului, ca un echivalent al folosirii locuinţei.
Potrivit reglementării cuprinse în Legea nr. 114/1996, chiria constituie unul dintre
elementele esenţiale ale contractului de închiriere, părţile fiind ţinute să stabilească şi regulile de
modificare a chiriei, precum şi modalitatea ei de plată (art. 21 lit. d).
În ceea ce priveşte cuantumul chiriei, art. 31 din Legea 114/1996 menţionează că aceasta
trebuie să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe
teren, recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normată stabilită potrivit prevederilor legale,
precum şi un profit supus negocierii între părţi.

2.4 Durata închirierii.

Potrivit art. 21 lit. i din Legea nr. 114/1996, republicată, contractul de închiriere a
locuinţelor trebuie să cuprindă data începerii executării prestaţiilor şi durata contractului.
În acest domeniu legiuitorul a reglementat expres posibilitatea prorogării legale a
termenului închirierii, precum şi dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului de închiriere.
a. Prorogarea legală reprezintă prelungirea de către legiuitor a duratei contractelor de
închiriere, din dorinţa de a asigura stabilitatea şi continuitatea folosirii locuinţei de către chiriaşi şi,
în acelaşi timp, din dorinţa de a reduce birocraţia încheierii unor noi contracte cu chiriaşii.
Legiuitorul a intervenit, în acest sens, prin mai multe acte normative, cum ar fi Legea nr.
17/1994, Legea nr. 112/1995, precum şi O.U.G. nr. 40/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr.
241/2001. Aceste acte normative au prelungit de drept contractele de închiriere aflate în curs de
executare la data intrării lor în vigoare. Prelungirea s-a făcut, de regulă, pe o perioadă de 5 ani de la
data intrării în vigoare a actului normativ.
b. Dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului de închiriere. Conform art. 14 alin. 1 din
O. U. G. nr. 40/1999, în cazul în care părţile nu modifică prin acord expres durata închirierii,
chiriaşul are dreptul, la expirarea termenului închirierii, la reînnoirea contractului pentru aceeaşi
perioadă.
La rândul său, proprietarul (locatorul) poate refuza reînnoirea contractului, dacă:
- locuinţa este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soţului, părinţilor sau
copiilor oricărora dintre aceştia, numai dacă sunt cetăţeni români cu domiciliul în România (art. 14
alin. 2 lit. a);

64
- locuinţa urmează să fie vândută în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă (art. 14 alin. 2
lit. b).
- chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutive în executarea contractului de
închiriere (art. 14 alin. 2 lit. c);
- atunci când, conform art. 13, prelungirea contractelor nu se aplică (art. 14 alin. 2 lit. d din
O.U.G. nr. 40/1999).
c. Dreptul de preemţiune al chiriaşului în caz de vânzare a locuinţei. Conform art. 18 alin. 1 din
O.U.G. nr. 40/1999, în cazul în care refuzul proprietarului de a reînnoi contractul de închiriere este
motivat de intenţia acestuia de a înstrăina locuinţa, chiriaşul beneficiază de un drept de preemţiune
la cumpărarea acesteia.

CAPITOLUL III.
EFECTELE CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE.

Contractul de închiriere a locuinţei generează obligaţii în sarcina ambelor părţi. Proprietarul


este ţinut de următoarele obligaţii:
 obligaţia de a asigura locatarului folosinţa locuinţei pe toată durata locaţiunii;
 obligaţia de a preda bunul şi obligaţia de a efectua reparaţiile necesare.
Chiriaşul este ţinut de următoarele obligaţii:
 obligaţia de a folosi locuinţa potrivit destinaţiei;
 obligaţia de întreţinere a locuinţei şi obligaţia de plată a chiriei.

3.1 Obligaţiile Locatorului.

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure folosinţa normală a
locuinţei în tot timpul închirierii (obligaţia de a face). Pentru aceasta, locatorul (proprietarul) este
obligat să o predea şi să efectueze reparaţiile necesare menţinerii ei în stare de a servi la
întrebuinţarea pentru care a fost închiriată.
Conform art. 22 lit. d din Legea nr. 114/1996 („Legea locuinţei"), „sunt nule de drept orice
clauze cuprinse în contractul de închiriere care... d) exonerează proprietarul de obligaţiile ce îi revin
potrivit prevederilor legale" (menţionate în art. 28 lit. a-d din aceeaşi lege).

3.1.1 Obligaţia de a asigura locatarului folosinţa bunului.

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul ca el trebuie sa asigure chiriaşului


folosinţa liniştita si utila a lucrului in tot timpul locaţiunii. In acest scop, Legea locuinţei prevede
expres obligaţia proprietarului de a preda locuinţa si de a efectua reparaţiile necesare.
Potrivit dreptului comun in materie de locaţiune, locatorul are si obligaţia sa-l garanteze pe
locatar, iar prin clauze exprese din contract locatorul isi poate asuma si alte obligaţii.
Subliniem ca, potrivit Legii nr.114/1996, normele din legislaţia locativă referitoare la
obligaţiile proprietarului sunt imperative, neputând fi modificate prin convenţia dintre parţi. In acest
sens, sunt declarate nule de drept orice clauze cuprinse in contract care "exonerează proprietarul de
obligaţiile ce ii revin potrivit prevederilor legale" (art.22 lit.a şi d;).
De exemplu, daca prin contract chiriaşul s-ar obliga sa aducă locuinţa in stare normala de
folosinţa sau sa efectueze reparaţiile (o parte din ele) ce sunt prevăzute de lege in sarcina
proprietarului, clauza ar fi nula si contractul urmează sa producă efecte in condiţiile prevăzute de
lege.

3.1.2 Obligaţia de predare a locuinţei.

Locatorul (proprietarul) este obligat sa predea chiriaşului locuinţa in stare normala de


folosinţa (art.28 lit.a).

65
Neexecutarea acestei obligaţii îndreptăţeşte locatarul să ceară predarea silită a locuinţei, iar
dacă locuinţa este ocupată fără drept de alte persoane, şi evacuarea acestora.
Chiriaşul poate să ceară şi rezilierea contractului, eventual cu daune-interese sau să invoce
excepţia de neexecutare a contractului, în situaţia în care locatorul pretinde plata chiriei, fără a-i fi
asigurat, în prealabil, locatarului folosinţa locuinţei.

3.1.3 Obligaţia de efectuare a reparaţiilor necesare.

Potrivit dispoziţiilor art. 1420 pct. 2 şi art. 1421 pct. 2 C.civ., în general, locatorul trebuie
să asigure starea corespunzătoare a bunului pe tot timpul derulării locaţiunii. Legea nr. 114/1996
republicată, prin dispoziţiile art. 28 lit. b)- d), statuează în sarcina proprietarului următoarele
obligaţii specifice închirierii locuinţei:
a) repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate a
clădirii pe toată durata închirierii locuinţei;
b) întreţinerea, în bune condiţii, a structurii de rezistenţă, a elementelor de construcţie
exterioare (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune
din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare);
c) întreţinerea, în bune condiţii, a instalaţiilor comune proprii clădirii (ascensor,
hidrofor, instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi de preparare
a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de colectare a
deşeurilor, instalaţii de antenă colectivă, telefonice etc.).
În egală măsură, reglementează obligaţii în sarcina proprietarului unei construcţii şi
Legea nr. 10/1995 prin dispoziţiile art. 25. Astfel, proprietarului unei construcţii îi revin
următoarele obligaţii principale:
a) efectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere şi de reparaţii care îi revin, prevăzute
conform normelor legate în cartea tehnică a construcţiei şi rezultate din activitatea de urmărire a
comportării în timp a construcţiilor;
b) păstrarea şi completarea la zi a cărţii tehnice a construcţiei şi predarea acesteia, la
înstrăinarea construcţiei, noului proprietar;
c) asigurarea urmăririi comportării în timp a construcţiilor, conform prevederilor din
cartea tehnică şi reglementărilor tehnice;
d) efectuarea, după caz, de lucrări de reconstruire, consolidare, transformare,
extindere, desfiinţare parţială, precum şi de lucrări de reparaţii ale construcţiei, numai pe bază de
proiecte întocmite de către persoane fizice sau persoane juridice autorizate şi verificate, potrivit
legii;
e) asigurarea realizării lucrărilor de intervenţie asupra construcţiilor, impuse prin
reglementările legale;
f) asigurarea efectuării lucrărilor din etapa de postutilizare a construcţiilor, cu
respectarea prevederilor în vigoare.
In ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor pentru părţile de folosinţă comună ale
imobilului (fundaţie, acoperiş, ascensor etc.), în cazul clădirilor cu mai multe locuinţe, aceasta se
face proporţional cu suprafaţa locativă deţinută (suprafaţa construită a locuinţei aflate în
proprietate exclusivă), proporţional, aşadar, cu cota indiviză din părţile de construcţie şi instalaţiile
sau dotările de folosinţă comună şi se suportă de fiecare proprietar.
În mod excepţional, lucrările pot fi executate de către chiriaş, în contul proprietarului,
reţinând contravaloarea acestora din chirie, în situaţia neîndeplinirii de către proprietar a
obligaţiilor care îi revin cu privire la întreţinerea şi repararea locuinţei închiriate. Chiriaşul va putea
executa aceste lucrări, numai în situaţia în care sunt îndeplinite următoarele condiţii, reţinute de art.
30 din Lege:
 degradarea produsă este de natură să afecteze folosinţa normală a clădirii sau a locuinţei;
 există sesizarea scrisă a chiriaşului;
 proprietarul, în termen de 30 de zile de la sesizare, nu a luat măsuri de executare a lucrărilor.

66
Potrivit dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţă, proprietarului îi revine, de asemenea, obligaţia
de despăgubire a chiriaşului, pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi
utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege şi confirmate pe bază de acte justificative

3.1.4 Dreptul de retenţie al chiriaşului.

Chiriaşul are, potrivit dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţă, un drept de retenţie asupra
locuinţei.
Chiriaşul poate pretinde plata despăgubirilor chiar şi de la noul proprietar, în situaţia
înstrăinării locuinţei.

3.2 Obligaţiile locatarului.

3.2.1 Obligaţia de a folosi locuinţa potrivit destinaţiei.

Chiriaşul nu poate aduce modificări spaţiului deţinut ca locuinţă şi, îndeosebi, structurii de
rezistenţă a imobilului. Tot astfel, nu poate schimba destinaţia suprafeţei închiriate.
Schimbarea destinaţiei locuinţei de către chiriaş se poate face numai cu acordul
proprietarului sau al asociaţiei de proprietari. în acest sens, este necesar avizul favorabil al
proprietarilor şi, după caz, al titularilor contractelor de închiriere din locuinţele cu care se
învecinează, pe plan orizontal şi vertical, spaţiul supus schimbării (art. 64 din Lege).
Totodată, schimbarea situaţiei juridice, prin înstrăinarea sub orice formă, concesionarea,
ipotecarea, contractul de leasing, precum şi orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou
chiriaş, a bunurilor imobile cu destinaţia de locuinţă, care fac obiectul unei încunoştinţări scrise,
notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate, din partea persoanelor
fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri sunt interzise de lege, în scopul protejării intereselor
proprietarilor, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 44 din Ordonanţă).
Nerespectarea acestei obligaţii de către chiriaş dă dreptul locatorului de a cere rezilierea
contractului şi evacuarea chiriaşului.

3.2.2 Obligaţia de întreţinere a locuinţei.

Locatarul trebuie sa întreţină in bune condiţii locuinţa, întrucât la mutare trebuie sa o predea
in stare normala de folosinţa (si de curtenie), ţinându-se seama de starea in care a fost închiriata. in
lipsa de act constatator (inventar) se prezumă ca locuinţa a fost predata chiriaşului in stare normala
de folosinţa .
În vederea intretinerii locuinţei, chiriaşul are următoarele obligaţii (art.29):
a) sa efectueze lucrările de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii si
instalaţii din folosinţa exclusiva;
b) sa repare sau sa înlocuiască elementele de construcţii si de instalaţii deteriorate din
folosinţa comuna, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent daca acestea sunt in
interiorul sau in exteriorul clădirii; daca persoanele care au produs degradarea nu sunt identificate,
cheltuielile de reparaţii vor fi suportate de cei care au acces sau folosesc in comun elementele de
construcţii, de instalaţii, obiectele si dotările aferente;
c) sa asigure curtenia si igienizarea in interiorul locuinţei si la pârtile de folosinţa comuna,
pe toata durata contractului de închiriere;
d) sa predea proprietarului locuinţa in stare normala de folosinţa, la eliberarea acesteia. Spre
deosebire de ipoteza neexecutării reparaţiilor ce sunt in sarcina proprietarului (art.30).
În cazul neîndeplinirii de către chiriaş a obligaţiei, de intretinere legea nu prevede
efectuarea lor de către proprietar in contul chiriaşului, deoarece inconvenientele lipsei de intretinere
(de exemplu, zugrăveli) sunt suportate de locatar.
Daca insa neefectuarea reparaţiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pierea
locuinţei, locatorul poate acţiona in cursul locaţiunii, potrivit dreptului comun (inclusiv obligarea
chiriaşului sub sancţiunea de daune cominatorii potrivit art. 1077 civ) in orice caz, locatorul poate

67
cere rezilierea contractului pentru neexecutarea de obligaţii (art.1439 alin.2 C.civ. si art.24 lit.b din
legea nr. 114/1996) .
Plata chiriei. Legea locuinţei nu prevede reguli speciale privind plata chiriei in consecinţa,
se aplica regulile din dreptul comun (obligaţia plătii la termenele prevăzute in contract, la domiciliul
debitorului; in caz de pluralitate de locatari obligaţia este conjuncta etc. daca prin contract nu s-a
prevăzut altfel, de exemplu, plata la domiciliul locatorului solidaritatea intre debitor, etc.).

3.2.3 Obligaţia de plată a chiriei.

Locatarul este obligat să plătească chiria convenită la termenele stabilite în contract, iar
plata chiriei se va face la domiciliul chiriaşului, aceasta fiind cherabilă.
În situaţia în care locatarul refuză să plătească chiria, locatorul poate cere:
 executarea silită;
 rezilierea contactului;
 excepţia de neexecutare, în situaţia în care chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi bunul
nu s-a predat.
Dreptul de a cere plata chiriei se prescrie în cadrul termenului general de prescripţie de 3
ani, care se calculează separat, pentru fiecare rată de chirie restantă.

3.2.4 Obligaţii care nu pot fi asumate de chiriaş.

Dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 114/1996, republicată interzic introducerea în contractul de
închiriere a locuinţei a următoarelor clauze:
a) obligarea chiriaşului la recunoaşterea sau la plata în avans, către proprietar, a oricărei sume
cu titlu de reparaţie;
b) responsabilitatea colectivă a chiriaşilor, în caz de degradare a elementelor de construcţii şi a
instalaţiilor, a obiectelor şi dotărilor aferente spaţiilor comune;
c) impunerea chiriaşilor să facă asigurări de daune;
d) exonerarea proprietarului de obligaţiile care îi revin potrivit prevederilor legale;
e) autorizarea proprietarului de a obţine venituri din nerespectarea clauzelor contractului de
închiriere.

CAPITOLUL IV.
CONTRACTUL DE SUBÎNCHIRIERE ŞI CESIUNEA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A
LOCUINŢEI. SCHIMBUL DE LOCUINŢE

4.1 Contractul de subînchiriere.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 114/1996, republicată, locatarul are dreptul de a subînchiria
locuinţa deţinută, însă numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar, dacă
subînchirierea nu a fost interzisă prin contractul principal de închiriere a locuinţei.
Contractul de subînchiriere trebuie să fie încheiat în formă scrisă şi înregistrat la organul
fiscal teritorial în raza căruia este situată locuinţa subînchiriată.
Contractul de subînchiriere trebuie să prevadă obligatoriu durata subînchirierii care nu poate
fi mai mare decât cea din contractul de închiriere principal şi chiria care urmează să fie plătită de
sublocatar.
Contractul de subînchiriere nu produce efecte faţă de locator (proprietar).
Spre deosebire de locatarul principal, care beneficiază de prorogarea legală a contractului de
închiriere şi de dreptul la reînnoirea contractului, sublocatarul nu are asemenea beneficii, astfel
încât, sublocatarul poate fi evacuat la expirarea termenului sau o dată cu încetarea contractului de
închiriere a locatarului principal şi aceasta chiar dacă termenul din contractul de subînchiriere nu a
expirat încă.

68
4.2 Cesiunea contractului de închiriere.

Legea nr. 114/1996 nu reglementează în mod expres dreptul locatarului de a ceda contractul
de închiriere. Cu toate acestea, prin analogie cu contractul de locaţiune, se admite această
posibilitate şi în cazul contractului de închiriere.
Cesiunea contractului poate avea loc numai cu acordul scris şi prealabil al proprietarului şi
doar în condiţiile stabilite de către acesta (locator). Ea trebuie consemnată prin act scris, în vederea
înregistrării ei la organele fiscale teritoriale.
Cesiunea nu este permisă în cazul locuinţelor de serviciu, de intervenţie sau de necesitate.

4.3 Schimbul de locuinţe.


Legea permite chiriaşilor să-şi schimbe locuinţele cu altele sau între ei. Schimbul de
locuinţe poate fi voluntar sau obligatoriu.
La baza schimbului voluntar de locuinţe este voinţa chiriaşilor implicaţi în raportul de
schimb, manifestată prin consimţământul dat la încheierea contractului.
Schimbul voluntar poate avea loc între doi sau mai mulţi chiriaşi, din aceeaşi clădire, din
clădiri diferite, din aceeaşi localitate sau din localităţi diferite şi poate avea ca obiect locuinţe din
fondul de stat sau o proprietate particulară.

CAPITOLUL V.
ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI.

Contractul de închiriere încetează în următoarele cazuri prevăzute expres de lege:


- la expirarea termenului;
- prin denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş;
- prin rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către chiriaş;
- prin decesul sau părăsirea locuinţei de către chiriaş.
Şi în materia contractului de închiriere a locuinţei operează cauzele de încetare a
contractului de locaţiune. Astfel, închirierea locuinţei încetează, în egală măsură, prin:
- pieirea locuinţei;
- desfiinţarea sau desfacerea titlului proprietarului;
- acordul părţilor.

5.1 Ajungerea la termen a contractului.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 114/1996, republicată, în lipsa unei convenţii de prelungire a
contractului de închiriere, acesta încetează fără a fi necesară nici o formalitate, chiriaşul fiind
obligat să părăsească locuinţa, cu excepţia acelor contracte de închiriere pentru care operează, în
temeiul legii, prorogarea legală, precum şi atunci când chiriaşul are dreptul la reînnoirea
contractului.
Chiriaşul va fi ţinut să părăsescă locuinţa în termen de 60 de zile din momentul expirării
contractului, timp în care acţiunea locatorului în evacuarea chiriaşului este paralizată (art. 14, alin. 5
din O.U.G. nr. 40/1999, modificat prin Legea nr. 241/2001).

5.2 Denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş.

Conform art. 24 alin. 1 lit. a din Legea nr. 114/1996, republicată, contractul de închiriere a
locuinţei poate înceta înainte de termen, la cererea chiriaşului. Pentru a opera încetarea, trebuie să
fie îndeplinite două condiţii: notificarea intenţiei chiriaşului de a denunţa contractul, făcută către
proprietar, şi respectarea unui termen de preaviz de minimum 60 de zile.

69
5.3 Rezilierea contractului.

Înainte de ajungerea la termen, contractul de închiriere poate înceta prin reziliere.


Sancţiunea poate interveni la cererea locatorului (art. 24 lit. b din Legea nr. 114/1996, republicată)
sau a asociaţiei de proprietari (art. 24 lit. c).
Locatorul (proprietarul) poate cere rezilierea contractului în următoarele situaţii:
a. dacă chiriaşul nu şi-a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv;
b. dacă chiriaşul a cauzat stricăciuni importante locuinţei, clădirii în care este situată
aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror altor bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept
părţi ale acestora;
c. dacă chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică
folosirea normală a locuinţei;
d. dacă chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale.
Rezilierea contractului de închiriere poate fi pronunţată şi la cererea asociaţiei de
proprietari, atunci când chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile care-i revin din cheltuielile comune pe o
perioadă de 3 luni, dacă acestea au fost stabilite, prin contract, în sarcina chiriaşului.

5.4 Neuzul locuinţei.

Potrivit art. 27 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 114/1996, modificat prin Legea nr. 145/1999, „în
cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere..., precum şi în
cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de
2 ani, fără întrerupere ”, dacă soţul sau soţia titularului, descendenţii sau ascendenţii aceştia, cu
condiţia să fi locuit împreună cu acesta, ori persoanele care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel
puţin un an şi care au fost înscrise în contract nu au făcut cerere de continuare a închirierii în
numele lor, contractul încetează în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului sau de la
împlinirea termenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei.

5.5 Moartea chiriaşului.

Contractul de închiriere încetează şi prin decesul chiriaşului (art. 27 alin.1) dacă, după
momentul survenirii acestuia, soţul (soţia) titularului, ascendenţii ori descendenţii acestuia sau alte
persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul nu formulează cerere de continuare a
contractului în numele lor.
Pentru continuarea contractului de închiriere şi după moartea titularului este necesar ca
soţul (soţia) titularului sau descendenţii ori ascendenţii acestuia să fi locuit împreună cu titularul
(art. 27 alin. 1 lit. a şi b). În ceea ce priveşte alte persoane care au locuit cu chiriaşul, pentru
continuarea în numele lor, la cerere, a contractului, ele trebuie să fi locuit împreună cu chiriaşul cel
puţin un an şi să fi fost înscrise în contractul de închiriere (art. 27 alin. 1 lit. c).

CAPITOLUL VI.
ÎNCHIRIEREA UNOR LOCUINŢE CU DESTINAŢIE SPECIALĂ.

1. Locuinţa socială

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 114/1996, republicată, prin locuinţă socială se
înţelege acea „locuinţă care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror
situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în
condiţiile pieţii”.
Au dreptul la o locuinţă socială, în vederea închirierii, „familiile sau persoanele cu un venit
mediu net lunar, realizat în ultimele 12 luni, cu cel puţin 20% sub nivelul venitului net lunar pe

70
membru de familie sau, după caz, pe persoană, stabilit conform art. 8 alin. 2” (art. 42 alin. 1 din
Legea nr. 114/1996, aşa cum fost el modificat prin Legea nr. 145/1999).

2. Locuinţa de serviciu

Locuinţa de serviciu este definită de art. 2 alin. 1 lit. d din Legea nr. 114/1996, republicată,
ca fiind acea „locuinţă destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi
economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale”.
Contractul de închiriere care are drept obiect o locuinţă de serviciu se încheie ca un
accesoriu al contractului de muncă (art. 51 alin. 2 din Legea nr. 114/1996, republicată) şi, în
principiu, va înceta o dată cu acesta.

3. Locuinţa de intervenţie

Potrivit Legii nr. 114/1996, republicată, locuinţa de intervenţie este acea „locuinţă destinată
cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte
activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor
economice” (art. 2 alin. 1 lit. e).
Conform art. 54 din Legea nr. 114/1996, republicată, locuinţa de intervenţie urmează
regimul juridic al locuinţei de serviciu, contractul de închiriere având, şi în acest caz, statutul de
accesoriu al contractului de muncă.
4. Locuinţa de necesitate

Conform art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 114/1996, republicată, locuinţa de necesitate este
acea „locuinţă destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit
inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuinţe sunt supuse
demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu
se pot efectua în clădiri ocupate de locatari”.
Durata pentru care se încheie un astfel de contract este nedeterminată, acesta încetând
atunci când au încetat cauzele care au făcut inutilizabile locuinţele (art. 55 alin. 3).

5. Locuinţa de protocol

În sensul Legii nr. 114/1996, republicată, locuinţa de protocol este acea „locuinţă destinată
utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice,
exclusiv pe durata exercitării acestora”.
Atribuirea, ocuparea şi folosirea locuinţelor de protocol se fac în condiţiile legii (art. 57
alin. 3), ele fiind proprietate publică a statului şi, prin urmare, netransmisibile.
Locuinţele de protocol sunt administrate de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului
Protocolului de Stat” (art. 57 alin. 2).

TITLUL VI

CONTRACTUL DE ARENDARE

NOŢIUNEA, SEDIUL MATERIEI ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI


DE ARENDARE

1.1. Noţiunea şi reglementarea contractului de arendare


Contractul de arendare constituie o varietate a contractului de locaţiune din dreptul comun,
prin care o parte, numită arendator, se obligă să transmită celeilalte părţi, numită arendaş, folosinţa
unor bunuri agricole pe o durată determinată, în schimbul unui preţ numit arendă.

71
Contractul de arendare este reglementat prin Legea nr. 16/1994, Legea arendării, modificată
şi completată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr 65/1998 şi prin O.U.G. nr. 157/2002, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 350/2003.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 16/1994, dispoziţiile Legii arendării „se completează cu
prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare”. Astfel, vor fi
incidente în cauză dispoziţiile cuprinse în titlul VII, capitolul IV, din Codul civil, intitulat Despre
regulile particulaire la arendare, art. 1454 şi urm., care n-au fostt abrogate expres de Legea
arendării.
La aceste dispoziţii se adaugă şi cele care reglementează locaţiunea de drept comun.
De asemenea, dispoziţiile Legii nr. 16/1994 se întregesc şi se coroborează şi cu cele ale
Legii nr. 18/1991 (Legea fondului funciar) şi cu ale altor acte normative care reglementează
activitatea în domeniul agricol.
1.2. Caracterele juridice ale contractului de arendare
a. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral).
b. Arendarea este un contract cu titlu oneros.
c. Contractul de arendare este comutativ.
d. Contractul de arendare este un contract cu executare succesivă.
e. Arendarea este un contract translativ de folosinţă asupra bunurilor agricole.
f. Contractul de arendare se încheie intuitu personae, cel puţin în persoana arendaşului.
g. Contractul de arendare este un contract solemn; însă, el nu trebuie încheiat în forma
autentică, putând fi încheiat şi sub forma înscrisului sub semnătură privată. Pentru a fi opozabile
faţă de terţi contractele de arendare trebuie înregistrate în termen de 15 zile de la încheiere la
Consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate.

CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE ARENDARE

2.1. Părţile contractante


A. Arendatorul
Poate avea calitatea de arendator proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deţinător legal al
bunurilor care formează obiectul contractului şi care are dreptul de exploatare agricolă a acestora şi
are capacitatea cerută de lege pentru încheierea unui astfel de contract.
Art. 4 alin. 1 din Legea 16/1994 prevede că „nu pot da în arendă bunurile agricole regiile
autonome, institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă, societăţile comerciale şi alte
unităţi care au în patrimoniu sau în administrare terenuri proprietate de stat...”
B. Arendaşul
Pot avea calitatea de arendaş una sau mai multe persoane fizice (membrii unei familii), însă
numai persoane care sunt cetăţeni români, indiferent că au domiciliul în România sau în străinătate
(dar care au pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă ori atestat de cunoştinţe agricole şi
prezintă garanţiile solicitate de arendator), sau persoane juridice române, cu sediul în România
(inclusiv cu capital parţial sau integral străin), care are ca obiect de activitate exploatarea bunurilor
agricole şi prezintă garanţiile cerute de arendatori.
Art. 18 din Legea arendării interzice luarea în arendă a bunurilor agricole de către
„funcţionarii publici şi salariaţii din conducerile administrative ale regiilor autonome cu profil
agricol, ale institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, ale societăţilor comerciale
agricole pe acţiuni şi ale altor unităţi care au în patrimoniu sau în administrare terenuri agricole
proprietate de stat”.
2.2. Obiectul contractului de arendare

72
a. Lucrul arendat. Legea arendării enumeră în art. 1 alin. 2 bunurile agricole care pot fi
arendate. Acestea sunt imobile fie prin natura lor, cum sunt terenurile şi construcţiile, fie prin
destinaţie, cum sunt maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.
b. Arenda (preţul contractului) poate să fie stabilită sub forma unor cantităţi de produse
agricole, care vor fi predate în natură sau sub forma echivalentului lor în lei, la preţurile practicate
pe piaţa locală la data plăţii ori poate fi exprimată într-o cantitate de produse agricole şi bani. Nimic
nu se opune ca arenda să fie stabilită direct în bani.
Conform art. 5 lit. e din lege, sub sancţiunea nulităţii, contractul de arendare trebuie să
cuprindă menţiuni cu privire la cuantumul arendei, precum şi la modalităţile şi termenul de plată.
2.3. Termenul arendării
Potrivit art. 7 din Legea arendării, contractul trebuie să prevadă durata arendării.
Legea 16/1994 modificată lasă deplină libertate părţilor sub acest aspect, ele putând conveni
asupra oricărui termen, ţinând cont de situaţia de fapt concretă şi de interesele lor.
Totuşi, deşi legea nu mai prevede un termen minim (iniţial se prevedea o durată minimă de
5 ani pentru încheierea contractului), se consideră că durata arendării nu poate fi mai mică de 1 an,
aceasta fiind necesară pentru consumarea unui ciclu de producţie, pentru ca arendaşul să poată
culege fructele (art. 1462 C. civ.).

EFECTELE CONTRACTULUI DE ARENDARE

3.1. Problema suportării riscurilor


A. Riscul pieirii lucrului
Riscul pieirii fortuite, în tot sau în parte, a bunurilor arendate (construcţii, maşini, utilaje,
animale etc.), este suportat de către arendator, potrivit regulii res perit domino.
În cazul în care lucrul arendat a pierit în totalitate, contractul încetează, iar dacă
lucrul arendat a pierit numai în parte, arendaşul va putea să ceară fie o scădere de preţ proporţională
cu deteriorarea lucrului şi timpul utilizat, fie desfiinţarea contractului, dacă partea pierită din lucrul
arendat este atât de însemnată încât se poate prezuma că, fără acea parte, persoana nu ar fi consimţit
la arendare.
B. Riscul neexecutării contractului
În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul neexecutării contractului este suportat
de arendator în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat.
Dacă arenda a fost stabilită de către părţi sub forma unei cote-părţi din recoltă, pierderea
recoltei se suportă proporţional de arendator şi arendaş (art. 1469-1467 C. civ.).
În cazul în care arenda se plăteşte prin echivalentul în lei al produselor, arendatorul nu
suportă riscul pierii lor după recoltare, el nefiind proprietar al produselor culese, ci creditorul unei
creanţe băneşti.
Dacă arenda a fost prevăzută de părţi într-o cantitate determinată de produse agricole, care
urmează a fi prestată de arendaş în natură sub forma echivalentului în bani, riscul pieirii fortuite a
recoltei este suportat, de regulă, de arendaş, deoarece cuantumul arendei nu depinde de mărimea
recoltei.
3.2. Obligaţiile părţilor
A. Obligaţiile arendatorului
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea arendării, arendatorul este obligat să predea bunurile
arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş contra evicţiunii totale sau
parţiale şi pentru viciile ascunse ale lucrului arendat, precum şi să execute toate celelalte obligaţii
asumate prin contract.
Arendatorul trebuie să predea bunurile arendate în stare corespunzătoare folosinţei
(exploatării agricole), iar pe durata arendării să execute reparaţiile capitale care sunt de natură a
menţine bunul în stare de exploatare.

73
În fine, potrivit art. 10 din Legea arendării, impozitele şi taxele datorate, potrivit legii,
pentru bunurile agricole arendate, cad în sarcina arendatorului.
B. Obligaţiile arendaşului
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 16/1994 prevede că „arendaşul are obligaţia de a folosi bunurile
arendate, ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite, de a menţine potenţialul productiv al bunurilor
arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda la termenele şi în modalităţile
stabilite, precum şi de a executa toate obligaţiile contractuale”.
Arendaşul mai are şi obligaţia de a plăti taxele de redactare şi înregistrare a contractului de
arendare, precum şi a impozitelor datorate pe veniturile realizate din exploatarea bunurilor agricole
arendate.
În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, cealaltă poate cere în
justiţie rezilierea contractului „în condiţiile legii” (art. 24 alin. 2 din Legea nr. 16/ 1994).
3.3. Încetarea contractului de arendare
Principala cauză de încetare a contractului de arendare o constituie expirarea termenului
contractual, dacă contractul nu a fost reînnoit.
Contractul poate înceta şi în caz de pieire a bunurilor arendate, în cazul desfiinţării titlului
arendatorului, precum şi în cazul neexecutării obligaţiilor de către oricare din părţi, când se poate
cere prin justiţie rezilierea contractului.
Decesul uneia dintre părţi nu duce la încetarea contractului, moştenitorii acesteia preluând
drepturile şi obligaţiile din contract, dacă părţile nu au stabilit altfel. În acest scop, potrivit art. 251
alin. 1 din Legea nr. 16/1994 moştenitorii majori trebuie să comunice în scris intenţiile lor de a
continua contractul şi să obţină acordul scris al celeilalte părţi, în termen de 30 de zile de la data
decesului.

TITLUL VII
CONTRACTUL DE ANTREPRIZA

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ

1.1. Noţiunea contractului de antrepriză

Codul civil reglementează contractul de antrepriză în Cartea a III-a, titlul VII, intitulat
Despre contractul de locaţiune, în art. 1470-1490, sub denumirea de locaţiunea lucrărilor.
Contractul de antrepriză este acel act juridic în baza căruia o parte, numită antreprenor, se
obligă să execute pe riscul său o lucrare determinată pentru o altă parte, numită client, în schimbul
unei remuneraţii.

1.2. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză

a. Antrepriza este un contract bilateral (sinalagmatic).


b. Contractul de antrepriză este un contract consensual.
c. Contractul de antrepriză este cu titlu oneros.
d. Antrepriza este un contract comutativ.
e. Contractul de antrepriză este un contract cu executare succesivă în timp.
f. Antrepriza este, în principiu, un contract intuitu personae, clientul având în vedere
calităţile, aptitudinile şi cunoştinţele personale ale antreprenorului.

1.3 Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi alte contracte.

74
Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de muncă

Datorită obiectului său, contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de muncă, între


cele două contracte existând şi importante deosebiri. Astfel:
- antreprenorul este independent faţă de client în realizarea lucrării comandate, părţile fiind
într-un raport juridic de egalitate, angajatul este subordonat angajatorului pe toată durata executării
contractului;
- raportul juridic de muncă va fi supus unei reglementări speciale (norme juridice de dreptul
muncii), pe când contractul de antrepriză este reglementat, în principiu, de dreptul comun;
- în cazul în care angajatul cauzează anumite pagube altor persoane, în baza raportului de
prepuşenie stabilit, angajatorul va putea fi ţinut răspunzător, în mod solidar cu angajatul; clientul nu
răspunde pentru prejudiciile cauzate de antreprenor terţilor, în executarea contractului;
- antreprenorul este obligat să suporte riscul neexecutării contractului şi, în unele situaţii,
chiar al pieirii lucrării, pe când angajatul nu va fi ţinut niciodată să suporte riscul neexecutării
atribuţiilor sale de serviciu.

1.3.2 Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de vânzare a unui bun viitor

Atunci când lucrarea se execută cu materialele procurate de antreprenor, contractul de


antrepriză se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun viitor.
Calificarea directă a actului juridic încheiat între părţi se va face în funcţie de intenţia reală
a părţilor. Dacă procurarea materialelor care vor fi folosite pentru executarea lucrării constituie un
act accesoriu, atunci contractul va fi unul de antrepriză. Dacă materialele procurate în vederea
efectuării lucrării au o valoare mult mai mare decât valoarea muncii, ne aflăm în prezenţa unui
contract de vânzare a unui bun viitor.

1.3.3. Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de depozit.

Când lucrarea se execută cu materialele clientului, antrepriza se aseamănă cu cel depozitul,


întrucât depozitarul efectuează anumite prestaţii legate de bunurile depozitate.
Calificarea contractului se va face, de asemenea, în funcţie de intenţia reală a părţilor. Dace
obiectul principal al contractului îl constituie efectuarea lucrării, vom fi în prezenţa unui contract de
antrepriză, iar în situaţia în care prestaţia principală este depozitarea materialelor respective, vom
vorbi despre un contract de depozit.

CAPITOLUL II.
CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ

A. Capacitatea părţilor
Antreprenorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, pe când clientul va trebui să
aibă capacitate de exerciţiu deplină doar în cazul în care contractul de antrepriză are natura unui act
de dispoziţie (de exemplu, construcţia unei case). Atunci când lucrarea are caracterul unui act de
administrare (de exemplu, efectuarea de reparaţii obişnuite), clientul poate avea şi capacitate de
exerciţiu restrânsă, având nevoie, însă, de încuviinţarea prealabilă a tutorelui.
B. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat.
C. Obiectul şi cauza contractului
Atât obiectul, cât şi cauza contractului de antrepriză trebuie să îndeplinească condiţiile
generale de validitate în materie de convenţii (art. 948 şi art. 962-968 C. civ.).

75
CAPITOLUL III.
EFECTELE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ.ÎNCETAREA CONTRACTULUI.

3.1. Problema suportării riscurilor

A. Riscul pieirii lucrului


a. Materialele aparţin antreprenorului. Dace lucrarea se execută cu materialele
antreprenorului, riscul pieirii fortuite a acesteia va fi în sarcina lui, deoarece el este proprietarul
materialelor, calitate pe care o păstrează până în momentul predării lucrării clientului.
b. Materialele aparţin clientului. Conform art. 1480 C. civ., atunci când lucrarea se execută
cu materialele clientului, antreprenorul este doar un simplu executant (detentor precar al acelor
bunuri), iar riscul pieirii fortuite a lucrării va fi suportat de către client, deoarece el are calitatea de
proprietar al materialelor. Excepţie face situaţia în care pieirea s-ar datora culpei antreprenorului (de
exemplu, acesta păstrează materialele în condiţii necorespunzătoare).
B. Riscul neexecutării contractului
Riscul neexecutării contractului este suportat, întotdeauna, de către antreprenor, întrucât el
este debitorul obligaţiei de executare a lucrării. Antreprenorul suportă riscul şi atunci când lucrarea
executată în totalitate sau în parte a pierit, iar refacerea acesteia mai este posibilă. Prin urmare, deşi
antreprenorul execută lucrarea de două ori, el nu va fi îndreptăţit să primească decât o singură dată
remuneraţia convenită.
În schimb, atunci când clientul a fost pus în întârziere cu privire la preluarea lucrării, el va
plăti de două ori remuneraţia.

3.2. Obligaţiile părţilor

A. Obligaţiile antreprenorului
a. Obligaţia de a executa lucrarea convenită în termenul stipulat de părţi în contract.
Această obligaţie implică 3 prestaţii distincte: obligaţia de a executa lucrarea promisă, predarea
lucrării şi conservarea acesteia. Primele două sunt obligaţii de rezultat, care, în caz de neexecutare,
atrag răspunderea antreprenorului, cu excepţia situaţiei în care probează survenirea unei caz fortuit,
care l-a împiedicat să-şi execute obligaţiile. Cât priveşte cea de-a treia obligaţie, aceasta este o
obligaţie de diligenţă, şi, pentru a se putea reţine răspunderea antreprenorului, clientul este obligat
să probeze culpa acestuia.
b. Obligaţia de garanţie pentru vicii. Antreprenorul va răspunde pentru viciile ascunse ale
lucrării pe care a efectuat-o. Obligaţia de garanţie va funcţiona dacă viciile ascunse au fost
descoperite în termen de cel mult un an de la predarea lucrării (art. 11 alin. 1 din Decretul
167/1958) şi au fost reclamate în cel mult 6 luni din momentul descoperirii lor (art. 5 din Decretul
167/1958).
B. Obligaţiile clientului
a. Obligaţia de a recepţiona şi de a prelua lucrarea. Prin recepţia lucrării se înţelege
verificarea şi, subsecvent, aprobarea de către client a modului în care antreprenorul şi-a executat
lucrarea.
Această operaţiune se poate efectua global, o singură dată pentru întreaga lucrare
ori, atunci „când este vorba despre un lucru ce poate fi măsurat sau care are mai multe bucăţi” (art.
1482 C. civ.), în mai multe etape, prezumându-se că părţile plătite de către client au fost verificate şi
implicit recepţionate.
Luarea în primire a lucrării coincide, de regulă, cu recepţia acesteia. Dacă, în momentul
primirii lucrării, clientul nu formulează obiecţiuni, antreprenorul nu mai poate fi ţinut să răspundă
pentru viciile aparente ale lucrării.
b. Obligaţia de plată a lucrării. Remuneraţia lucrării care formează obiectul contractului de
antrepriză poate fi stabilită în mai multe feluri:
- sub forma unei sume globale (forfetare), caz în care eventuala creştere a costului
materialelor folosite la realizarea lucrării ori a manoperei va fi suportată de către antreprenor;

76
- pe bază de deviz; în această situaţie, costul total al lucrării va rezulta în urma cumulării
sumelor corespunzătoare fiecărei etape a lucrării, el putând fi modificat în funcţie de eventuala
fluctuaţie a preţurilor materialelor.

3.3. Subantrepriza

Contractul de subantrepriză este acel contract în baza căruia o parte, numită


subantreprenor, se obligă faţă de antreprenorul principal, dintr-un contract de antrepriză
preexistent, să execute una sau unele dintre lucrările la care acesta s-a angajat faţă de clientul său,
antreprenorul principal rămânând răspunzător faţă de client pentru lucrările executate de către
subantreprenori.
În raporturile juridice care iau naştere între subantreprenor şi antreprenorul principal sunt
aplicabile regulile generale ale contractului de antrepriză.
Între subantreprenori şi client nu se nasc raporturi juridice şi, prin urmare, acesta din urmă
nu are o acţiune rezultată din contract împotriva lor. Faţă de client, antreprenorul va fi ţinut
răspunzător pentru toate lucrările efectuate de subantreprenori (art. 1487 C. civ.).

3.4. Acţiunea directă a lucrătorilor şi a subantreprenorilor

Conform art. 1488 C. civ., „zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui
edificiu sau la facerea unei alte lucrări ... pot reclama plata lor de la comitent, pe atât cât acesta ar
datori întreprinzătorului în momentul reclamaţiei”.
Prin urmare, prin introducerea art. 1488 C. civ. s-a urmărit evitarea suportării efectelor
insolvabilităţii sau chiar ale falimentului antreprenorului de către lucrători. Acestora li s-a conferit
posibilitatea legală de a-l acţiona direct pe client, fiind puşi, astfel, la adăpost faţă de concursul
altor posibili creditori ai antreprenorului.

3.5 Încetarea contractului de antrepriză .

Contractul de antrepriză încetează: prin executarea sa, prin rezoluţiune, prin imposibilitate
fortuită de executare.
Fiind un contract intuitu personae, încheiat în considerarea aptitudinilor şi cunoştinţelor
antreprenorului, antrepriza încetează şi prin moartea acestuia (art. 1485 C. civ.).

TITLUL VIII.

CONTRACTUL DE MANDAT

NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI DOVADA


CONTRACTULUI DE MANDAT.

1.1 Preliminarii.

Supranumit de unii autori „contractul cu o mie de feţe” , mandatul a apărut nu numai din
necesitatea încheierii unor contracte între persoane care se găsesc la distanţă, dar chiar pentru a
suplini inegalitatea de inteligenţă şi aptitudini dintre oameni , căci uneori recurgem la serviciile
altuia pentru a realiza ceea ce nu putem înfăptui singuri. Importanţa mandatului pentru viaţa
cotidiană şi, în special, cea juridică nu mai trebuie pusă la îndoială.
Se remarcă atât existenţa mandatului clasic, reglementat de Codul civil, având la bază
legături de rudenie sau prietenie, cât şi aplicaţii din ce în ce mai frecvente în ceea ce îi priveşte pe
profesionişti: avocaţi, notari, agenţi imobiliari, agenţi de asigurări etc.
Datorită intensificării relaţiilor transnaţionale, dispoziţii referitoare la mandat (denumit
uneori şi contract de intermediere) găsim atât în convenţiile internaţionale , cât şi în legea română

77
de drept internaţional privat, Legea nr. 105/1992 (art. 93-100). Astfel, art. 93 din lege prevede că în
raporturile dintre reprezentat şi mandatar se aplică legea statului în care intermediarul exercită
împuternicirea. Pentru cazul mandatarilor profesionişti, legea aplicabilă este cea de la sediul
profesional al acestora.
Serviciul astfel prestat nu se referă întotdeauna la încheierea unui act în locul altei persoane
(mandat cu reprezentare).
Uneori, în practică, mandantul nu are decât rolul de a cerceta şi de a negocia. Pe de altă
parte, în unele cazuri, deşi lucrează în interesul unei alte persoane, mandatarul încheie actul în
numele său personal (mandat fără reprezentare).

1.1.1 Noţiune.

Potrivit prevederilor art. 1532 C. civ., mandatul este un contract în virtutea căruia o
persoană, numită mandatar, se obligă să îndeplinească anumite acte juridice pe seama altei
persoane, numită mandant, de la care a primit împuternicirea şi pe care-1 reprezintă.

1.1.2 Sediul materiei.

Reglementarea specifică a mandatului o găsim în Codul civil, în Titlul IX, intitulat „Despre
mandat", care cuprinde patru capitole structurate astfel: capitolul I „Despre natura mandatului" (art.
1532-1538); capitolul II „Despre îndatoririle mandatarului" (art. 1539-1545); capitolul III „Despre
obligaţiile mandatarului" (art. 1546-1551); capitolul IV „Despre diferitele moduri după care
mandatul încetează" (art. 1552-1559).

1.2 Caractere juridice.


Contractul de mandat prezintă următoarele caractere juridice:

a) contract cu titlu gratuit; Din lectura art. 1532 C. civ. [„(…) o persoană se obligă, fără plată
(…)”] s-ar putea trage concluzia că mandatul este esenţialmente gratuit.
Cu toate acestea, art. 1534 C. civ. permite stipularea unei clauze contrare, în acest caz fiind
în prezenţa unui contract cu titlu oneros. Iar art. 1547 C. civ., vorbind despre obligaţiile
mandantului, o aminteşte şi pe aceea de a plăti onorariul mandatarului.
De aceea, putem spune că, în dreptul civil, caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de
natura contractului de mandat.
Spre deosebire de reglementarea din dreptul civil, în dreptul comercial este consacrată,
dimpotrivă, prezumţia caracterului oneros al contractului .
Aceeaşi este regula de interpretare care se aplică şi în ipoteza în care mandatarul este un
profesionist.
b) Contract unilateral; în situaţia în care se încheie cu titlu gratuit , mandatul ,generează
obligaţii numai în sarcina mandatarului. În ipoteza contrară, contractul de mandat prezintă
caracter sinalagmatic, întrucât sunt stipulate obligaţii în sarcina ambelor părţi.
c) Contract consensual; ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu),
nefiind necesară îndeplinirea unor forme speciale.
Drept urmare , în virtutea art. 1191 , proba contractului se va face potrivit regulilor dreptului comun
fiind interzisă proba cu martori, dacă valoarea actului încheiat de mandatar are o valoare ce
depăşeşte suma de 2,5 bani.
Numai în ipoteza mandatului tacit, dovada acestuia se poate realiza, atât între părţi, cât şi
faţă de terţi, prin orice mijloc de probă.
În practică, însă, de cele mai multe ori, dovada mandatului se realizează printr-un înscris ce
poartă, ca regulă, denumirea de procură sau de împuternicire.
De asemenea, este folosit în practică, în acelaşi scop, termenul de „delegaţie". în literatura
de specialitate, însă, este criticată folosirea acestui termen, întrucât aceasta generează confuzii
juridice.

78
d) Contract intuitu personae; Contractul de mandat este încheiat în considerarea calităţilor
mandatarului, care este ţinut să îndeplinească personal mandatul.
Părţile, însă, prin voinţa lor, pot înlătura acest caracter, dând posibilitatea mandatarului să-şi
substituie o terţă persoană, care să îndeplinească însărcinarea primită, în tot sau numai în parte.
e) Contract numit; având o denumire şi reglementare proprie. În cazul contractelor numite,
părţile nu trebuie să prevadă întreg cuprinsul lor, deoarece au o reglementare completă în
lege, care se aplică în măsura în care părţile nu au derogat de la reglementarea legală.
f) Nu are caracter translativ de proprietate; Toate efectele legale active sau pasive ale
actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului. Transferul dreptului
de proprietate are loc direct în (sau din) patrimoniul mandantului, fără a trece prin
patrimoniul mandatarului.
g) Contract expres sau tacit; În sensul art. 1546 alin. 2 din C. civ. mandantul nu este îndatorat
pentru ceea ce mandatarul a făcut peste puterile sale, afară numai când a ratificat expres
sau tacit.
În cazul în care împuternicirea dată este tacită, trebuie să rezulte din împrejurări de fapt care să facă
neîndoielnică intenţia părţilor. Determinarea caracterului tacit al mandatului, precum şi a acceptării
sale, este lăsată la aprecierea instanţei, fiind o chestiune de fapt.

1.3 Condiţii de validitate .

Potrivit art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat, o
cauză licită.

Capacitatea Juridică a contractanţilor.

Legiuitorul nu a emis norme speciale cu privire la instituţia capacităţii în cazul contractului


de mandat. Prin urmare, sunt aplicabile regulile de drept comun (art. 948-950 din Codul civil), cu
anumite precizări ce se impun a fi punctate în considerarea specificităţii acestui contract. Această
condiţie de validitate a unui act juridic încheiat prin reprezentare se apreciază atât în persoana
mandantului, cât şi în cea a mandatarului.
Capacitatea mandantului se apreciază în raport cu natura actului juridic (act de conservare,
de administrare sau de dispoziţie) ce urmează a fi încheiat de către mandatar. Altfel spus, mandantul
trebuie să fie capabil să încheie el însuşi actul ce formează obiectul contractului. Astfel, dacă este
vorba de un act de administrare, mandatul va putea fi dat chiar de către un minor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. Dacă se are în vedere încheierea unui act de dispoziţie, mandantul va trebui să
aibă capacitate de exerciţiu deplină. Sancţiunea nerespectării acestei reguli o constituie nulitatea
relativă, care, prin derogare de la dreptul comun, va putea fi invocată şi de către mandatar.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia „Dacă mandatul este
remunerat, mandantul trebuie în orice caz să aibă capacitate de exerciţiu deplină, chiar dacă o
asemenea capacitate nu este necesară pentru actul ce urmează a fi încheiat.” Alţi autori consideră
această opinie ca fiind eronată deoarece capacitatea cerută mandantului depinde de natura actului ce
urmează să fie încheiat prin mandatar, şi nu de natura mandatului (cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit).
Oricum, capacitatea mandantului trebuie apreciată la momentul în care este dat mandatul,
deoarece mandatul dat de un incapabil este nul. Este nul, de asemenea, actul încheiat de mandatar în
baza unui astfel de mandat. Actul este nul chiar dacă mandatarul şi terţul cu care contractează sunt
de bună-credinţă, deoarece mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul cu a cărei
îndeplinire îl însărcinează pe mandatar şi ale cărei efecte se vor produce în contul său. Pe de altă
parte, potrivit art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de
lege”.
În privinţa mandatarului se cere, în toate cazurile, capacitate deplină de exerciţiu. Numai
trimisul (curierul), care este un simplu mesager (nuncius), iar nu reprezentant, poate fi o persoană

79
chiar lipsită de capacitate de exerciţiu, căci transmite doar declaraţia de voinţă a persoanei care l-a
trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar pentru activitatea sa.
În schimb, mandatarul, care este un reprezentant, trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu, căci în actele pe care le încheie în numele reprezentatului (mandantului) trebuie să
exprime un consimţământ valabil, lipsa consimţământului sau viciile de voinţă fiind apreciate nu
numai în persoana mandantului, dar şi în aceea a mandatarului. Deoarece mandatarul are iniţiativă
şi îşi manifestă personalitatea la încheierea actului cu terţul, trebuie să fie deplin capabil. Această
soluţie rezultă, per a contrario, şi din art. 1552 pct. 3 C. civ., care prevede că mandatul se stinge
prin punerea sub interdicţie a mandatarului. Dacă mandatul încheiat cu un capabil de a contracta
încetează datorită incapacităţii ulterioare a mandatarului, un contract de mandat încheiat cu un
mandatar incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi recunoscut valabil.
Într-o altă opinie exprimată în literatura de specialitate, pornindu-se de la premisa că actele
juridice ce se încheie de mandatar se fac în numele şi pe seama mandantului, se conchide că
mandatarul nu trebuie să fie în mod necesar o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.
Totuşi în cazul recunoaşterii valabilităţii unui contract încheiat cu un incapabil, acesta ar
răspunde faţă de mandant (sau terţi) numai după regulile generale relative la obligaţiile incapabililor
(în limita îmbogăţirii, art. 1098 şi 1164 C. civ.).

Consimţământul părţilor.

Întrucât, în principiu mandatul are un caracter consensual, consimţământul părţilor nu


trebuie să îmbrace vreo formă specială, el trebuind să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege
pentru valabilitatea oricărei convenţii, adică:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
b) să fie exteriorizat;
c) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
d) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Ca şi în cazul celorlalte contracte civile, consimţământul trebuie să fie liber exprimat, adică
voinţa părţilor să fie neafectată de vreun viciu de consimţământ (art. 953 C. civ.).
Potrivit art. 1533 din Codul civil, consimţământul poate fi expres sau tacit. Manifestarea de
voinţă este expresă atunci când se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod
nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor. În cazul mandatului tacit, atât oferta de mandat,
cât şi acceptarea acesteia rezultă din împrejurări de fapt care nu lasă nici o îndoială cu privire la
intenţia părţilor de a contracta. Acceptarea tacită rezultă din executare de către mandatar a
însărcinării date. În ipoteza mandatului special, oferta trebuie să fie în toate cazurile expresă,
acceptarea ei putându-se face şi tacit. În practica judecătorească s-a apreciat că suntem în prezenţa
unui mandat tacit dacă, la rugămintea reclamanţilor, pârâtul mandatar acceptă să primească butelia
cu scopul reîncărcării, cu sau fără nici o compensaţie.
În mod tradiţional, literatura de specialitate subliniază delimitarea ce trebuie făcută între
mandatul tacit şi mandatul aparent. Acesta din urmă se caracterizează prin absenţa voinţei
mandantului de a fi reprezentat, terţii contractează sub credinţa scuzabilă şi legitimă că mandatarul
aparent ar avea puteri de reprezentare; întrucât credinţa legitimă valorează titlu, actul încheiat de
către mandatarul aparent va produce aceleaşi efecte ca cel încheiat de un mandatar cu puteri de
reprezentare.
Mandatul fiind un contract intuitu personae, eroarea asupra persoanei mandatarului va avea
drept consecinţă nulitatea mandatului. Eroarea poate să vizeze fie identitatea civilă a mandatarului,
fie calităţile fizice sau intelectuale ale acestuia. Dacă se dovedeşte eroarea asupra persoanei
cocontractantului, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de către
partea al cărei consimţământ a fost viciat şi de succesorii săi universali sau cu titlu universal.
Acţiunea în anularea contractului pentru vicii de consimţământ se prescrie în termenul general de
prescripţie (trei ani).

80
Obiectul contractului de mandat.

Obiectul contractului de mandat trebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute de


lege pentru validitatea oricărui contract (art. 948 C. civ. şi art. 963-965 C. civ.), trebuind să existe,
să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi licit. Caracterul determinat, posibil şi licit al
obiectului vizează, în principal, obiectul derivat al contractului de mandat, afectând, potrivit
dreptului comun, validitatea lui (de exemplu, mandatul este nul dacă actul ce urmează să fie
încheiat, permis de lege, are ca obiect bunuri scoase din circuitul civil. De asemenea, are un obiect
ilicit mandatul de a cumpăra anumite bunuri în numele unei persoane care nu poate să le cumpere
singură (de exemplu, cazul interdicţiei prevăzute la art. 1308 din C. civ.).
Obiectul principal al contractului de mandat îl reprezintă încheierea unuia sau mai multor
acte juridice de către mandatar, în numele şi pe seama mandantului. Poate fi vorba de acte juridice
unilaterale (de exemplu, confirmarea unui act juridic anulabil), bilaterale sau multilaterale.
În toate cazurile, mandatul poate avea ca principal obiect numai încheierea de acte juridice
de către mandatar (contracte sau acte unilaterale, cum ar fi denunţarea locaţiunii fără termen,
acceptarea sau renunţarea la moştenire etc.). Actele care prezintă caracter strict personal nu pot
forma obiectul contractului de mandat (spre exemplu: testamentul, căsătoria, răspunsul la
interogatoriu etc.). Accidental, mandatarul poate îndeplini, pe lângă actele juridice pentru care a fost
împuternicit, şi anumite acte materiale, care au însă un caracter accesoriu (de exemplu: luarea în
primire a bunului cumpărat în numele şi pe seama mandantului).
În ceea ce priveşte întinderea, mandatul poate fi special sau general (art.1535 C. civ.).
Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuratio unicus rei) sau
pentru anumite operaţii determinate, şi general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se
ocupa de toate treburile mandantului (procuratio omnium bonorum).
Trebuie precizat că mandatarului îi va fi permis să încheie acte de dispoziţie (inclusiv
participarea la o licitaţie în numele şi pe seama mandantului, încheierea unei tranzacţii, ipotecarea
unui imobil) numai în baza unui mandat special (art. 1536 alin. 2 din C. civ. şi art. 69 alin. 1 din C.
proc. civ.). De asemenea, este necesară o procură specială pentru renunţarea la un drept dedus
judecăţii, renunţarea la judecată, acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire. Specializarea nu
trebuie însă dusă la extrem, mandatul va fi cu suficienţă special dacă va indica natura operaţiei
juridice şi obiectul ei.
Actele de conservare sau de administrare pot fi încheiate de mandatar pe baza unui mandat
general. Dacă mandatarul încheie, în numele şi pe seama mandantului, acte de dispoziţie în baza
unui mandat general, acestea vor fi sancţionate cu nulitatea. Astfel, în practica judecătorească s-a
apreciat ca nul un contract de ipotecă semnat în temeiul unui mandat general, valabil pentru acte de
administrare şi inapt a valida un act de înstrăinare.
Unii autori fac distincţie între înţelesul noţiunii de mandat special la care se referă art. 1535
C. civ. şi cel prevăzut de art. 1536 alin. 2 C. civ. Astfel, în cazul art. 1535 C. civ., legea se referă la
mandatul special care trebuie dat pentru un anumit act sau anumite acte determinate, pe când în
cazul prevăzut de art. 1536 alin. 2 C. civ., prin mandat special se înţelege un mandat dat „anume”
pentru o afacere determinată. În această opinie confuzia dintre cele două înţelesuri ar rezulta din
folosirea greşită a cuvântului „special” în loc de „expres” (aşa cum este în varianta franceză a
textului) în art. 1536 alin. 2 C. civ.; când legea cere un mandat expres o procură generală care
cuprinde şi actul cerut este suficientă..
În literatura de specialitate se mai face distincţie între noţiunile de mandat expres şi mandat
tacit, pe de o parte, şi noţiunile de mandat general şi mandat special, pe de altă parte, primele
referindu-se la forma mandatului, iar cele din urmă la întinderea mandatului.
Potrivit art. 1536 alin. 1 C. civ., mandatul conceput în termeni generali (se are în vedere
procura imprecisă) nu este valabil decât pentru actele de administrare (bineînţeles, şi de conservare).
Înseamnă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, ceea ce se
explică prin grija legiuitorului faţă de interesele mandantului, care ar putea fi păgubit în cazul
redactării imprecise, echivoce a procurii.
Dispoziţia cuprinsă în art. 1537 din C. civ. („mandatarul nu poate face nimic afară de
limitele mandatului său”) obligă mandatarul să respecte limitele împuternicirii primite. Spre
exemplu, dacă mandatul a fost dat pentru închirierea unui anumit spaţiu locativ, mandatarul nu va

81
putea să închirieze un alt spaţiu sau şi alte spaţii locative ce aparţin mandantului. Tot astfel, dacă
mandatarul a fost împuternicit să înstrăineze un teren, el nu va putea invoca mandatul primit pentru
a înstrăina un bun mobil al mandantului; principiul qui potest majus, potest et minus nu este
aplicabil în această materie.
În ce priveşte mandatul conferit pentru încheierea unei tranzacţii, potrivit art. 1537 fraza a
II-a C. civ., acesta implică şi pe acela de a face un compromis. În literatura de specialitate a fost
exprimată şi opinia contrară potrivit căreia împuternicirea de a face o tranzacţie nu cuprinde şi pe
aceea de a face un compromis. Motivarea acestei opinii o constituie redactarea greşită a codului,
având în vedere că textul francez care stă la originea acestei dispoziţii, dispune că tranzacţia nu
poate fi asimilată cu compromisul, în redactarea în limba română s-a omis cuvântul „nu”.
Deşi s-a susţinut în doctrina juridică veche că mandatul de a vinde un bun nu cuprinde şi
obligaţia de a primi preţul, („Ainsi le pouvoir de vendre un bien n’emporte pas le pouvoir d’en
recevoir le prix, qui doit être versé par l’acheteur au mandant.”) unii autori sunt de părere că,
dimpotrivă, obligaţia primirii preţului ţine de esenţa vânzării şi nu constituie o depăşire a limitelor
contractului, aceste acte sunt incluse implicit în puterile conferite mandatarului.
Dacă mandatarul nu respectă limitele împuternicirii primite, răspunderea acestuia va fi
angajată atât faţă de mandant, cât şi faţă de terţul cu care a contractat. Deşi mandantul nu este ţinut
să execute obligaţiile ce rezultă din actele juridice încheiate de către mandatar cu depăşirea
împuternicirii primite (acestea constituie, faţă de mandant, res inter alios acta), nimic nu se poate
opune ca el să ratifice expres sau tacit aceste acte. În acest sens art. 1546 C. civ. prevede, în mod
expres, că „mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar, în limitele
puterilor date”. El „nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară de limitele
puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”.
Dacă însă mandantul a lăsat terţul contractant să creadă că mandatarul este în drept să facă
acte excesive, mandantul va răspunde pe temeiul culpei sau dolului.

Forma contractului de mandat.

Contractul de mandat este un contract consensual, astfel că, pentru încheierea sa valabilă nu
este necesară îndeplinirea unei formalităţi, ci este suficient simplul acord de voinţă al părţilor. Cu
toate acestea, în practică părţile concretizează acordul lor de voinţă într-un înscris (procură, mandat,
împuternicire, delegaţie). Întocmirea înscrisului nu este o condiţie necesar a fi îndeplinită pentru
existenţa valabilă a contractului, ci este justificată de necesitatea teoretică ca terţii să poată avea
posibilitatea de a cunoaşte limitele împuternicirii mandatarului.
În doctrină mandatul este privit din două aspecte, ca act juridic unilateral al mandantului, ce
exprimă oferta de mandat (negotium), şi ca înscris constatator al obiectului mandatului
(instrumentum). Potrivit regulii simetriei formelor procura va trebui să aibă aceeaşi formă cu cea a
actului juridic pentru încheierea căruia a fost întocmită (ea formează un tot indivizibil cu actul
juridic în vederea căruia a fost dată), spre exemplu, dacă mandatarul este însărcinat să încheie un
contract de donaţie în numele şi pe seama mandantului, va fi necesară înfăţişarea unei procuri
autentice deoarece pentru actul juridic proiectat forma înscrisului autentic este prevăzută ad
solemnitatem.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră că mandatarul trebuie să fie
împuternicit prin procură autentică numai în cazul în care legea prevede o asemenea formă pentru
validitatea actului juridic ce urmează să fie încheiat prin mandatar, nu însă şi atunci când acest act
urmează să fie încheiat în formă autentică prin voinţa părţilor, fără ca legea să prevadă o atare
cerinţă.
Această regulă se aplică nu numai înscrisului în formă autentică, ci de exemplu, şi
înscrisului sub semnătură privată, atunci când actul respectiv poate fi încheiat valabil prin simplul
acord de voinţă al părţilor. Astfel, dacă părţile condiţionează validitatea unei locaţiuni de încheierea
acesteia în formă scrisă, mandatarul împuternicit să o perfecteze nu este obligat să prezinte o
procură în formă scrisă.
În privinţa formalităţilor prevăzute de lege pentru opozabilitatea faţă de terţi, procura nu
este supusă aceleiaşi formalităţi, căci actul este valabil independent de opozabilitatea lui faţă de terţi
(se dau în acest caz ca exemplu în literatura juridică cesiunea şi subrogaţia). De la această regulă

82
există însă şi excepţii, în cazul în care legea prevede în mod expres, pentru efectuarea prin mandatar
a unui act necesar în vederea opozabilităţii, cerinţa procurii autentice (de exemplu, mandatarul
împuternicit să înscrie sau să radieze o ipotecă în evidenţele de publicitate imobiliară trebuie să
înfăţişeze o procură autentică).
Există însă situaţii în care procura trebuie să îmbrace forma autentică, chiar dacă actul
juridic ce urmează a fi încheiat pe baza respectivei procuri nu este supus acestei condiţii. În doctrină
se dau următoarele exemple: potrivit art. 58 alin. 2 din Legea notarilor publici şi activităţilor
notariale nr. 36/1995, părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură
specială autentică, chiar dacă forma autentică nu este cerută de lege ad solemnitatem. De asemenea,
potrivit art. 18 alin. 1 şi 1¹ din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cererea de
înmatriculare a unui comerciant, persoană fizică, precum şi a unei asociaţii familiale va putea fi
făcută prin mandatar numai dacă acesta prezintă o procură specială şi autentică.
În cazul mandatului judiciar, dat în scopul reprezentării mandantului în faţa instanţei
judecătoreşti sau arbitrale, avocatul reprezintă partea în baza unui contract de asistenţă juridică
încheiat în formă scrisă, mandatarul legitimându-se în faţa instanţei în baza unei împuterniciri
avocaţiale. În mod excepţional, contractul va putea fi încheiat verbal în faţa unor autorităţi sau a
oricăror persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca acestea să ateste că au fost de faţă la exprimarea
acordului de voinţă între avocat şi client; în cel mai scurt timp posibil, contractul va fi încheiat în
formă scrisă (art. 126 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat).
Acceptarea ofertei privind încheierea contractului de mandat nu este niciodată supusă
vreunei forme. Ea poate fi şi tacită, respectiv poate rezulta din executarea mandatului de către
mandatar.
Dacă cerinţa formei scrise a actului care urmează a fi încheiat pe baza mandatului este
prevăzută în lege indiferent de valoare (de exemplu, depozitul voluntar art. 1597 C. civ.) dovada se
va putea face numai prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început
de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), precum şi interdicţia dovedirii prin martori împotriva ori peste
cuprinsul înscrisului (art. 1191 alin. 2 C. civ.).
Având în vedere faptul că mandatul nu are ca obiect plata unei sume de bani sau o câtime
oarecare de lucruri (ci încheierea de acte juridice), nu trebuie îndeplinită formalitatea prevăzută de
art. 1180 C. civ. („bun şi aprobat”). Această formalitate nu trebuie îndeplinită nici pentru ipoteza în
care mandatarul ar fi împuternicit să încheie un act juridic căruia i se aplică art. 1180, aceasta
deoarece aplicarea acestui articol se determină prin raportare la obiectul propriu-zis al mandatului,
nu la obiectul actului juridic ce urmează a fi îndeplinit de către mandatar.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, deci un contract sinalagmatic, regula multiplului
exemplar nu se impune în privinţa procurii care nu cuprinde „o convenţie sinalagmatică” ci numai
oferta de mandat.

Dovada mandatului.

Probaţiunea poate fi aplicată mandatului în funcţie de felul acestuia astfel :


 Mandatul expres poate dovedit, atât de către părţi, cât şi de către terţul cu care contractează
mandatarul, potrivit regulilor dreptului comun (art. 1191 C.civ.)
 Dovada mandatului tacit se poate realiza însă, atât de către părţi şi de terţul cu care
contractează mandatarul, cât şi de către alţi terţi, prin orice mijloc de probă, indiferent de
valoarea obiectului contractului.

1.5.Varietăţi de mandat.

1.6.1 Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare.

Cunoscute în literatura juridică şi sub numele generic de „autocontract”, actul cu sine însuşi
şi dubla reprezentare vizează ipoteza în care contractul este încheiat „pentru două părţi diferite de
voinţa unei singure persoane, care acţionează într-o dublă calitate”.

83
Actul cu sine însuşi este operaţiunea în care mandatarul acţionează, pe de o parte, ca
reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio). De pildă, este
împuternicit de proprietarul unui imobil să-l închirieze şi îl ia el însuşi în folosinţă, în calitate de
chiriaş.
În cazul dublei reprezentări, aceeaşi persoană acţionează ca mandatar al ambelor părţi
contractante şi încheie contractul (de exemplu, o vânzare-cumpărare) atât în numele vânzătorului,
cât şi în numele cumpărătorului.
Legislaţia noastră nu cuprinde o interdicţie de principiu a contractului cu sine însuşi. Ea se
mărgineşte să interzică autocontractul în câteva cazuri particulare (art. 128 C.fam., care priveşte
raporturile tutore – minor; art. 1308 pct. 2 C.civ. privind incapacitatea mandatarilor de a cumpăra
bunurile cu vânzarea cărora au fost însărcinaţi). În ambele ipoteze, sancţiunea aplicabilă este
anulabilitatea.
Totuşi, în doctrină s-a exprimat temerea că permiţându-se încheierea actului cu sine însuşi
şi a dublei reprezentări, există riscul vătămării drepturilor reprezentatului/reprezentaţilor. S-a propus
de aceea ca, în toate cazurile, asemenea contracte să fie anulabile pentru dol prin reticenţă sau
pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate faţă de mandant .
Pericolul menţionat nu subzistă însă dacă lezarea intereselor mandanţilor este cu desăvârşire
exclusă sau când mandantul l-a autorizat (mandat expres) pe mandatar să încheie acea operaţiune
juridică. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995
stipulează că în procura autentică încheiată în vederea vânzării-cumpărării se vor preciza toate
clauzele viitorului contract, inclusiv preţul, în cazul în care mandatarul sau soţul/soţia său/sa vor
avea calitatea de cumpărători.

1.6.2 Mandatul în interes comun .

Reprezintă un contract care se caracterizează prin aceea că mandatarul are, pe lângă dreptul
la remuneraţie, un interes propriu la încheierea actului pentru care a fost însărcinat.
În acest caz nu se pune, aşadar, problema conflictului de interese între el şi mandant, ci
dimpotrivă (de pildă, sunt coproprietarii unui apartament ce urmează a fi vândut; ambii au interesul
ca preţul obţinut să fie cât mai ridicat) .

CAPITOLUL II.
EFECTELE CONTRACTULUI DE MANDAT.

Specificitatea contractului de mandat (calitatea de reprezentant al mandatarului) impune


analiza efectelor acestui contract (a obligaţiilor cărora le dă naştere) atât între părţile contractante,
cât şi în privinţa terţului cu care se încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului. Pentru alţi
terţi mandatul este res inter alios acta.

2.1 Efecte între părţi.

2.1.1 Efectele contractului de mandat între părţi. Obligaţiile mandatarului.

A. Obligaţia de a executa mandatul

În doctrină se arată că potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1539 alin. 1), principala
obligaţie a mandatarului este aceea de a executa mandatul ce i-a fost încredinţat. Aceasta este o
obligaţie de a face, în acelaşi timp, având în vedere faptul că mandatarul nu trebuie obligatoriu să
încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru
încheierea acelui act, această obligaţie este una de mijloace şi nu de rezultat.
Diligenţa cerută mandatarului în îndeplinirea mandatului va fi apreciată diferit după cum
mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În cazul mandatului gratuit culpa mandatarului se
apreciază in concreto, astfel, el este ţinut ca în îndeplinirea mandatului să manifeste aceeaşi grijă pe
care o depune în propriile sale afaceri. În acest sens, art. 1540 alin. 2 C. civ. prevede că „pentru

84
culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz
contrariu”. Dacă însă mandatarul este remunerat pentru executarea mandatului, răspunderea
acestuia se va aprecia culpa levis in abstracto, după regula generală aplicabilă răspunderii
contractuale, a omului prudent şi diligent.
În caz de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a obligaţiei de executare a
mandatului, mandatarul va răspunde în măsura pagubei suferite de mandant. Deci, dacă
neexecutarea mandatului n-a adus nici o daună mandantului, mandatarul nu va răspunde. De
exemplu, mandatarul a neglijat să urmărească nişte debitori ai mandantului, însă aceştia erau
insolvabili.
În cazul în care răspunderea mandatarului are la temelie criteriul culpei, mandantul are la
îndemână o acţiune personală, întemeiată pe contractul de mandat, ce poate fi exercitat în termen
general de prescripţie. Din cele expuse mai sus rezultă că mandatarul va fi exonerat de răspundere
dacă dovedeşte că neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează unui caz de forţă
majoră, unui caz fortuit ori culpei mandantului. Astfel dacă un bun deţinut în baza mandatului piere
fortuit, mandatarul nu răspunde, chiar dacă l-ar fi putut salva, sacrificând un bun propriu, întrucât
art. 1556 C. civ. nu este aplicabil în această materie.
Odată ratificate actele mandatarului în executarea mandatului, mandantul nu mai poate
aduce în discuţie executarea mandatului. Însă nu va putea fi înlăturată răspunderea mandatarului
pentru dol şi chiar pentru culpă gravă, deoarece s-ar nesocoti principiul potrivit căruia contractul
trebuie executat cu bună-credinţă.
Unii autori menţionează şi o obligaţie de a nu face, şi anume, obligaţia de a nu depăşi
limitele mandatului. În cazul încălcării acestei obligaţii mandatarul va fi tras la răspundere atât faţă
de mandant, cât şi faţă de terţii cu care a contractat. Răspunderea mandatarului poate fi modificată
de părţi, atenuată sau agravată, indiferent de caracterul gratuit sau oneros al contractului, regulile de
mai sus fiind aplicabile în lipsa unor dispoziţii contractuale.

B. Obligaţia de a da socoteală

Obligaţia de a da socoteală semnifică îndatorirea mandatarului de a-l înştiinţa pe mandant


despre demersurile întreprinse şi rezultatele obţinute în îndeplinirea mandatului, de a-i preda
bunurile sau valorile primite în temeiul mandatului, precum şi înscrisurile doveditoare ale actului
juridic. Această obligaţie operează fără distincţie după cum mandatul este cu titlu oneros sau gratuit.
În literatura de specialitate există şi opinia că mandantul îl poate scuti pe mandatar de
această obligaţie, dar, existând în acest caz o liberalitate, mandantul trebuie să aibă capacitatea de a
face liberalitatea, iar mandatarul să o primească.
În virtutea acestei obligaţii mandatarul trebuie să predea mandantului toate bunurile sau
documentele primite de la terţi, chiar dacă acestea nu s-ar cuveni mandantului. Aceasta deoarece
actul juridic încheiat de mandatar produce efecte juridice directe între terţul cu care a contractat şi
mandantele în numele căruia a încheiat acel act şi, deci, în cazul în care terţul păgubit va cere, dacă
este cazul, restituirea plăţii nedatorate el va acţiona pe mandant, care va trebui să restituie ceea ce a
primit necuvenit.

C. Obligaţia de răspundere pentru fapta substituitului său

Din caracterul intuitu personae al contractului de mandat rezultă că mandatarul trebuie să


execute personal obligaţiile ce rezultă din contract. Însă, în contractul de mandat se poate prevedea
dreptul mandatarului de a-şi substitui o terţă persoană, care va executa fie întregul mandat, fie doar
parte din acesta.
În cazul în care s-a făcut substituirea, mandatarul este obligat să răspundă pentru faptele
substituitului în următoarele cazuri: dacă a făcut substituirea fără ca acest drept să-i fi fost acordat
expres prin contractul de mandat, sau fiind autorizat să îşi substituie o anumită persoană, el a
transmis puterile unei alte persoane. Aceste două cazuri se bazează pe dispoziţiile art. 1542 alin. 1
pct. 1 din C. civ. care dispune că mandatatul este răspunzător pentru persoana pe care o substituie
„dacă nu i s-a conces facultatea de a-şi substitui pe cineva”.

85
Conform art. 1542 alin. 1 pct. 2 mandatarul va răspunde şi în cazul în care deşi avea dreptul
de a-şi substitui un terţ, a ales o persoană incapabilă sau de o insolvabilitate notorie. În acest caz,
răspunderea mandatarului este fundamentată pe culpa în alegerea substituitului (culpa levis in
eligendo). Mandatarul nu va răspunde însă pentru daunele cauzate prin delict de o terţă persoană.
Efectele substituirii faţă de terţi trebuie tratate distinct în raporturile cu mandantul, faţă de
cele cu mandatarul. Astfel, faţă de mandant terţii vor fi consideraţi ca şi cum ar fi avut raporturi
directe cu însuşi mandatarul, ceea ce înseamnă că ei vor fi debitorii sau creditorii mandantului ca şi
cum substituirea n-ar fi avut loc.
Faţă de mandatar, autor al substituirii, terţii nu vor acţiona în nici un fel, pentru că
personalitatea lui a dispărut din raportul juridic, odată cu renunţarea la mandat în folosul terţului
substituit.

2.1.2 Efectele contractului de mandat între părţi. Obligaţiile mandantului.

A. Obligaţia de despăgubire

Caracterul gratuit al mandantului înseamnă că activitatea desfăşurată de mandatar nu va fi


remunerată, însă acest caracter nu impune mandatarului sarcina de a suporta singur toate costurile.
Astfel, mandantului îi revine obligaţia de a-l despăgubi pe mandatar.
Această obligaţie implică restituirea de către mandant a sumelor avansate de către
mandatar, precum şi a cheltuielilor utile şi necesare făcute de acesta în executarea mandatului (art.
1547 din C. civ.).
Mandantul nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, pe motivul că operaţiunea în
vederea căreia a fost conferit mandatul nu a fost executată (obligaţia mandatarului privind
executarea mandatului este una de mijloace şi nu de rezultat), şi nici să ceară reducerea acestora
susţinând că ele ar fi putut fi mai mici, dacă mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă.
În conţinutul acestei obligaţii intră şi îndatorirea mandantului de a plăti dobânzi la sumele
de bani avansate de către mandatar în executarea contractului. Dobânzile se datorează fără ca
mandantul să fie pus în întârziere din ziua în care mandatarul a făcut plata (art. 1550 C. civ.).
De asemenea, mandantul va suporta şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia executării
mandatului (art. 1549 C. civ.), dacă nu i se poate imputa vreo culpă. În acest caz trebuie îndeplinită
şi condiţia ca pagubele suferite să fie în legătură cu îndeplinirea mandatului, aceasta pentru că
mandatarul nu contractează pentru sine ci în interesul şi pe seama mandantului.

B. Obligaţia de plată a remuneraţiei

Contractul de mandat este prezumat a fi cu titlu gratuit, însă, dacă părţile stipulează o clauză
expresă care să stabilească dreptul mandatarului la remuneraţie sau dacă caracterul oneros al
mandatului rezultă din natura profesiei mandatarului, mandantul este obligat să plătească
remuneraţia stabilită.
În doctrină s-a arătat că în cazul în care executarea mandatarului are loc pe o perioadă mai
mare de timp, mandantul îl va putea plăti periodic pe mandatar. Nestabilirea cuantumului
onorariului va face ca el să fie calculat după obiceiul locului, iar dacă nici în acest mod nu poate fi
stabilit, instanţa va fi cea care-l va preciza.
Mandatul oneros este un contract sinalagmatic, ceea ce înseamnă că obligaţia de plată a
onorariului convenit este legată de îndeplinirea obligaţiilor corelative a mandatarului. Neajungerea
la rezultatul scontat fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo culpă, nu-l îndreptăţeşte pe
mandant să refuze plata onorariului, obligaţiile mandatarului fiind de mijloace. Acest refuz poate
interveni numai în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligaţiilor de către mandatar.
Prin art. 1551 din C. civ. legiuitorul a stabilit că, prin excepţie de la dreptul comun, în cazul
în care există o pluralitate de mandatari, aceştia vor răspunde solidar pentru toate obligaţiile izvorâte
din contract. În acest caz solidaritatea este legală.
Deşi nu este consacrat legal, doctrina recunoaşte mandatarului, printr-o interpretare largă a
noţiunii de conexiune a datoriei cu lucru, un drept de retenţie asupra lucrurilor primite în temeiul

86
contractului de mandat, până la achitarea sumelor de bani datorate de mandant cu titlu de
despăgubire sau de onorariu.

CAPITOLUL III
ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE MANDAT.

3. 1. Cauzele speciale de încetare a contractului de mandat


3.1.1 Revocarea mandatarului

Potrivit articolului 1553 C. civ. „mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul şi
constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”. Această dispoziţie a fost
explicată în literatura juridică prin faptul că mandatul se presupune a fi dat în interesul mandantului,
el putând aprecia în ce măsură interesele sale sunt apărate în mod corespunzător, iar pe de altă parte
caracterul intuitu personae al contractului, din care decurge faptul că, o persoană nu poate fi
constrânsă să îşi încredinţeze afacerile în mâinile unei persoane în care şi-a pierdut încrederea.
Pentru revocarea mandatului se cere ca mandatarul să aibă aceeaşi capacitate juridică ca şi cea
solicitată pentru conferirea mandatului.
Mandantul are posibilitatea de a revoca unilateral contractul indiferent dacă acesta a fost
încheiat cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Potrivit art. 1553 C. civ. mandantul are la dispoziţie şi o
acţiune în justiţie în cazul în care mandatarul refuză să predea procura primită.
În literatura juridică s-a pus în discuţie posibilitatea mandantului de a revoca unilateral
contractul de mandat în cazul în care a fost stipulată o clauză de irevocabilitate. Unii autori au
susţinut că mandatarul poate revoca mandatul chiar şi în această ipoteză, fără a avea obligaţia de a
proba vreo culpă a mandatarului. Într-o altă opinie, s-a susţinut că părţile pot conveni în contractul
de mandat ca acesta să fie irevocabil sau să fie irevocabil un anumit termen. În acelaşi sens, s-a
arătat că revocabilitatea este de natura şi nu de esenţa mandatului, părţile contractante având
posibilitatea de a introduce o clauză de irevocabilitate. Scopul acestei clauze este considerat a fi
evitarea abuzului de exercitare a revocării mandatului în momente inoportune, în acest sens, se dă
ca exemplu, cazul în care mandatarul a întreprins acţiuni de executare.
În cazul în care mai mulţi mandanţi au numit un mandatar comun, acesta va putea fi revocat
doar prin consimţământul tuturor mandanţilor. În literatură a fost exprimată şi părerea că fiecare
mandant are posibilitatea de a revoca oricând mandatul, dar numai pentru partea sa, consimţământul
tuturor mandanţilor fiind cerut doar în cazul indivizibilităţii afacerii.
În doctrină, părerile sunt împărţite şi în ceea ce priveşte revocabilitatea mandatului în
interes comun. Astfel, unii autori arată că, în cazul în care mandatul a fost încheiat atât în interesul
mandantului, cât şi a mandatarului, revocarea nu mai este posibilă de către mandant. Argumentul
invocat în susţinerea acestei opinii a fost faptul că textele din Codul civil care reglementează
revocarea (art. 1553-1556), au fost elaborate în vederea contractului unilateral şi esenţialmente
gratuit încheiat în avantajul exclusiv al mandantului, excluzând deci, mandatul în interes comun.
Pe de altă parte revocabilitatea mandatului în interes comun a fost susţinută, avându-se în
vedere faptul că art. 1553 C. civ. derogă de la principiul forţei obligatorii a contractului, permiţând
revocarea unilaterală a mandatului indiferent de felul acestuia; iar acolo unde legea nu distinge, nici
noi nu avem dreptul să facem această distincţie. Totuşi în acest caz, dacă mandantul nu şi-a rezervat
facultatea de revocare unilaterală, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină
exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul.
În funcţie de forma în care are loc revocarea mandatarului, aceasta poate fi expresă şi tacită.
Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale dar manifestarea de voinţă trebuie să fie
neîndoielnică. În practică, revocarea se face în scris, iar dacă partea încunoştinţată refuză să dea o
dovadă de primire, ea trebuie să fie expediată prin scrisoare recomandată sau făcută prin executor
judecătoresc.
În ceea ce priveşte revocarea tacită, aceasta rezultă din împrejurări care exprimă
neîndoielnic hotărârea mandantului. Spre exemplu sunt considerate cazuri de revocare tacită,
blocarea contului din care mandatarul urma să efectueze plata, către un creditor al mandantului, sau
îndeplinirea de către mandant a actului juridic ce forma obiectul împuternicirii, de asemenea în

87
literatura juridică s-a considerat că este revocare tacită şi nu expresă introducerea unei acţiuni de
partaj de către mandant, în cazul mandatului dat coindivizarului pentru vânzarea unui imobil.

3.1.2 Renunţarea mandatarului la mandat

Dacă mandantul poate revoca mandatul, mandatarul, la rândul său, poate renunţa la mandat,
cu condiţia ca renunţarea să fie notificată mandantului. Condiţia notificării este necesară pentru ca
mandantul să poată numi un alt mandatar care să se ocupe de afacerile sale. Spre deosebire de
revocare care poate fi dată fie în formă expresă, fie în formă tacită, renunţarea mandatarului trebuie
să fie tot timpul expresă.
Întrucât posibilitatea renunţării mandatarului la mandat este prevăzută printr-o dispoziţie
imperativă, ea nu poate fi înlăturată prin acordul de voinţă al părţilor, ele putând doar stabili un
termen de preaviz. Potrivit art. 1556 alin. 2 C. civ. dacă din faptul renunţării rezultă pentru mandant
o pagubă, mandatarul este obligat să o repare, afară de cazul în care continuarea mandatului i-ar
pricinui lui însuşi o daună însemnată. În literatura juridică s-a făcut şi menţiunea că mandatarul nu
poate renunţa le mandat dacă această renunţare cauzează o pagubă mai mare mandantului, decât cea
pe care ar suferi-o mandatarul dacă ar executa mandatul. În acest caz, mandatarul va avea numai
dreptul de a cere de la mandant despăgubiri. Într-o opinie contrară exprimată în literatură, s-a arătat
că nu întotdeauna prejudiciul suferit de către mandatar este evaluabil în bani, iar pe de altă parte
mandatarul nu va putea fi despăgubit în cazul insolvabilităţii mandantului.
Având în vedere ca legea nu face nici o distincţie mandatarul va putea denunţa unilateral
contractul atât în cazul unui mandat cu titlu gratuit cât şi în cazul unui mandat oneros. Având în
vedere că în cazul stipulării unei remuneraţii pentru mandatar, contractul devine sinalagmatic, unii
autori au susţinut opinia că mandatarul, în acest caz nu va avea posibilitatea de a renunţa la mandat.
Se consideră de asemenea că dacă părţile au convenit ca mandatul să înceteze prin moartea
mandantului sau mandatarului, renunţarea nu va mai fi posibilă. În opinia majoritară însă se arată că
mandatarul va putea renunţa la mandat fără a se face distincţie după cum mandatul era pe durată
determinată sau nedeterminată, dar se menţionează că ar fi preferabil ca părţile să stipuleze un
termen de preaviz.

3.1.3 Moartea, Interdicţia, insolvabilitatea şl falimentul mandantului sau mandatarului

Având un caracter intuitu personae, contractul de mandat încetează prin moartea uneia din
părţi (art. 1552 pct. 3 C. civ.). Aceasta este însă o dispoziţie supletivă şi nu imperativă astfel că
părţile pot deroga, stipulând în contract continuarea mandatului şi după decesul uneia din părţi,
succesorii având posibilitatea denunţării unilaterale a contractului.
În cazul decesului mandatarului, moştenitorii acestuia trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi
până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor
acestuia (art. 1559 C. civ.). În literatura juridică mai veche se arată că pentru a fi posibilă
îndeplinirea acestei obligaţii trebuie întrunite trei condiţii: ca moştenitorii să cunoască pe mandant şi
să aibă cunoştinţă de mandat; moştenitorii să cunoască domiciliul sau reşedinţa mandantului, iar a
treia condiţie vizează capacitatea moştenitorilor, care trebuie să fie capabili pentru a accepta
mandatul.
Dacă mai mulţi mandatari au fost însărcinaţi să încheie acelaşi act juridic, moartea unuia
dintre ei atrage încetarea contractului numai dacă o asemenea consecinţă ar fi stipulată expres ori
când obiectul mandatului nu putea fi îndeplinit decât cu participarea personală a mandatarului
decedat.
În cazul în care, conform dispoziţiilor contractului de mandat, mandatatul avea posibilitatea
de a-şi substitui un terţ, acesta din urmă are obligaţia de a continua executarea mandatului pentru a
nu fi prejudiciate interesele mandantului.
În caz de deces al mandantului, mandatarul este ţinut să termine operaţiunea dacă
întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului (art. 1539 alin. 2 C. civ.). Dacă

88
mandatarul încheie acte juridice cu terţii în numele şi pe seama mandantului fără a cunoaşte faptul
morţii acestuia, obligaţiile contractate cu terţii de bună credinţă sunt valabile (art. 1557 C. civ.).
În ipoteza unei pluralităţi de mandanţi, moartea unuia dintre ei produce efecte diferite după
cum mandatul e divizibil sau indivizibil. Astfel, dacă mandatul e divizibil, el va înceta doar în ceea
ce priveşte partea mandantului decedat, dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre
mandanţi atrage încetarea întregului mandat.
După moartea mandantului, obligaţia mandatarului de a da socoteală se execută faţă de
moştenitorii defunctului. De exemplu, dacă în baza unei clauze de împuternicire (procură)
mandatarul a ridicat (în timpul vieţii titularului) sume de bani din depunerile făcute de defunct la
CEC sau la altă unitate bancară, el este obligat să dea socoteală moştenitorilor, dacă nu dovedeşte că
mandatul a fost dublat de un act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală (de exemplu,
donaţie).

3.2 Efectele încetării contractului de mandat

Indiferent de cauza de încetare, mandatarul este obligat să restituie mandantului procura


primită şi să-i restituie toate actele sau bunurile pe care le-a primit în momentul încheierii sau pe
parcursul executării mandatului. În cazul morţii mandatarului, aceeaşi obligaţie revine
moştenitorilor acestuia.
După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama
mandantului, cu excepţia prevăzută în alin. 2 art. 1539 C. civ. (când neexecutarea mandatului într-
un anume interval de timp ar cauza prejudicii succesorilor mandantului, mandatarul este obligat să
continue afacerea începută).
În caz de moarte a mandatarului, obligaţia de a da socoteală de îndeplinirea mandatului
urmează a fi executată de către succesorii mandatarului. Dacă mandatul încetează din cauza
decesului mandantului, obligaţia de a da socoteală se execută faţă de moştenitorii defunctului.
În cazul când mandatarul nu a cunoscut încetarea mandatului (în ipoteza morţii mandantului
sau al numirii unui alt mandatar) actele încheiate de el sunt valabile şi executorii în privinţa terţilor
de bună-credinţă (art. 1557-1558 C. civ.).
Literatura şi jurisprudenţa au recunoscut unanim ca valabile şi opozabile mandantului
contractele încheiate cu terţii de bună-credinţă, în condiţiile mandatului aparent, chiar dacă
mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului (art. 1554 combinat cu art. 1558 C. civ.),
mandantul suportând consecinţele dacă n-a ştiut să încredinţeze puterea de reprezentare unei
persoane demne de această încredere (culpa in eligendo).
CAPITOLUL IV.
MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE. CONTRACTUL DE INTERPUNERE.

4.1. Noţiunea de contract de Interpunere.

În practica raporturilor contractuale s-au impus şi unele forme de contracte, care nu se


încadrează în categoria contractelor “numite”, îngăduite potrivit principiului libertăţii contractuale.
Asemenea contracte pot fi liber încheiate cu condiţia de a nu frauda interesele terţelor persoane ori
de a nu urmări încălcarea sau eludarea unor dispoziţii normative imperative.
În literatura juridică mandatul fără reprezentare este definit ca fiind acel contract prin care o
parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte
părţi, numită mandant, de la care are această împuternicire, dar pe care nu o reprezintă în raporturile
cu terţii, cărora le ascunde calitatea sa de intermediar.
Într-un astfel de caz nu se poate vorbi de reprezentare deoarece lipseşte una din condiţiile
cerute cumulativ pentru existenţa ei şi anume încheierea actelor juridice nu numai pe seama
reprezentantului ci şi în numele acestuia (aliena nomine).
Terminologia de „contract de mandat fără reprezentare” a fost considerată de unii autori ca
fiind improprie. În acest sens, se arată că doar din perspectiva terţilor acest mandat ar părea fără

89
reprezentare, deoarece mandatarul nu le aduce la cunoştinţă faptul că încheie mandatul în numele
altuia.

4.2 Natura Juridică a contractului de Interpunere

Natura juridică a contractului de interpunere este controversată în literatura juridică. Potrivit


unei opinii convenţia de prête-nom reprezintă un caz particular de simulaţie prin interpunere de
persoane. Conform acestei opinii nu contează faptul că persoana care contractează cu mandatarul
ocult a cunoscut sau nu simulaţia.
Atât în cazul contractului de prête-nom cât şi în cazul simulaţiei prin interpunere de
persoane, actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi, deci, este
simulat. Astfel, mandatarul prête-nom este un mandatar deghizat sub aparenţa titularului unui drept
pe care îl revendică sau al unor obligaţii pe care le contractează pentru mandant.
Dacă terţul este părtaş la simulaţie, el va avea calitatea de parte, putând dovedi simulaţia
printr-un contraînscris. Dacă terţul cocontractant al mandatarului ocult este străin de simulaţie,
neavând cunoştinţă despre mandatul intervenit între mandant şi mandatarul ocult, el va putea dovedi
simulaţia prin orice mijloc de probă.

4.3 Efectele contractului de Interpunere

Mandatul fără reprezentare creează între mandatar şi mandant raporturi juridice similare
celor care se nasc dintr-un mandat cu reprezentare. Prin urmare, mandatarul prête-nom este ţinut să
execute contractul, să dea socoteală mandantului de modul în care a îndeplinit mandatul şi, dacă
este cazul, să răspundă pentru faptele substituitului său. În acelaşi timp, mandantul este ţinut să
plătească mandatarului prête-nom remuneraţia convenită şi să îl despăgubească pentru cheltuielile şi
pagubele cauzate de executarea mandatului.
Dacă una dintre părţile contractului nu-şi execută obligaţiile asumate, cealaltă are la
îndemână acţiunea personală întemeiată pe contractul de prête-nom. Succesul acţiunii ex contractu
poate fi condiţionată de dovedirea simulaţiei, în cazul în care se contestă existenţa contractului de
interpunere.
Dacă acţiunea mandantului în declararea simulaţiei nu are drept finalitate realizarea unui
drept, ci este o acţiune în constatare, nu va fi supusă efectelor extinctive ale prescripţiei, potrivit
principiului că aparenţa în drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil
de consolidare prin trecerea timpului.
Terţii nu sunt legaţi prin vreun raport juridic cu mandantul deoarece mandatarul prête-nom
a încheiat actul cu aceştia în numele propriu, neprezentându-se ca reprezentant al altei persoane.
Astfel, faţă de terţii de bună-credinţă, care nu cunosc realitatea, inclusiv cocontractantul care nu a
fost părtaş la simulaţie, mandatarul apare ca adevăratul contractant şi va deveni personal creditor
sau debitor ori titular al dreptului real. Între terţi şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Ei pot
acţiona unul împotriva altuia numai pe calea acţiunii oblice (subrogându-se în drepturile
mandatarului) sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa. Acelaşi regim juridic se aplică şi
în ipoteza în care, deşi mandantul nu a urmărit ca persoana sa să fie ascunsă faţă de terţi, totuşi
mandatarul nu comunică terţilor contractanţi calitatea sa de reprezentant.
Cu condiţia dovedirii simulaţiei, terţul va putea acţiona împotriva mandantului şi în baza
actului secret. Acest act nu poate fi invocat împotriva lui, dacă nu a participat la simulaţie şi a fost
de bună-credinţă.
Totuşi, dacă simulaţia a avut ca scop fraudarea legii, dovada fraudei se va putea face chiar
de părţi prin orice mijloc de probă, deci inclusiv prin contraînscris, potrivit regulilor de
admisibilitate care decurg din coroborarea dispoziţiilor înscrise în art. 1191, 1198 şi 1203 C. civ.
Prin excepţie, dacă terţul a participat direct la simulaţie, între el şi mandant se leagă
raporturi juridice directe, similare celor care decurg dintr-un contract de mandat cu reprezentare.

90
După cum am mai precizat faţă de terţi, intermediarul este adevăratul contractant, el se
obligă, devine debitor sau creditor, iar terţii nu intră în nici un raport juridic cu mandantul, pe care
nu-l cunosc.

TITLUL IX

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII GENERALE

Contractul de împrumut este definit ca fiind acel act juridic prin care o parte, numită
împrumutător, transmite unei alte părţi, numită împrumutat, folosinţa sau proprietatea unui bun, cu
obligaţia pentru aceasta din urmă să restituie la scadenţă bunul în natură (în individualitatea sa) sau
bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
În ipoteza în care cel împrumutat este obligat la restituirea bunului în natura sa specifică,
împrumutul este de folosinţă şi se numeşte comodat. Dacă împrumutatul este obligat să restituie
bunuri similare cu cele împrumutate, suntem în prezenţa contractului de împrumut de consumaţie
sau propriu-zis (mutuum).
Contractul de comodat (împrumutul de folosinţă) poate avea ca obiect numai bunuri
nefungibile şi neconsumptibile, împrumutatul dobândind doar calitatea de detentor precar asupra
acestora. Împrumutătorul rămâne pe durata contractului proprietar al bunului împrumutat, riscurile
pieirii acestuia în caz de forţă majoră sau caz fortuit rămânând pe mai departe în sarcina sa, în baza
principiului res perit domino.
Contractul de împrumut de consumaţie (propriu-zis sau mutuum) are ca obiect numai bunuri
fungibile şi consumptibile, împrumutatul dobândind însuşi dreptul de proprietate asupra lor din
chiar momentul încheierii contractului; prin urmare, el va suporta riscurile pieirii fortuite a acestora,
în baza principiului genera non pereunt (art. 1577 C. civ.)

CAPITOLUL II.
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ (COMODATUL)

2. 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comodat.

Contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) este acel act juridic în baza căruia o parte,
numită comodant, remite spre folosinţă temporară şi gratuită unei alte părţi, numită comodatar, un
bun individual determinat, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în
individualitatea sa (art. 1560 C. civ).
Părţile în contractul de comodat sunt:
1. comodantul, împrumutătorul, adică cel care remite bunul;
2. comodatarul, împrumutatul, cel căruia i se împrumută bunul.
Caracterele juridice ale contractului de comodat sunt:
a. Împrumutul de folosinţă este un contract real, ceea ce înseamnă că pentru încheierea lui
valabilă este necesară şi predarea efectivă a bunului care formează obiectul contractului.
b. Potrivit art. 1561 C. civ., comodatul este un contract cu titlu gratuit. Gratuitatea este de
esenţa acestui contract, în caz contrar schimbându-se natura juridică a acestuia.

91
c. Comodatul este, în principiu, un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii
numai în sarcina comodatarului.
d. Comodatul este un contract translativ de folosinţă. Din această caracteristică se desprind
următoarele consecinţe:
1. Comodantul rămâne pe mai departe proprietarul şi posesorul legitim al lucrului
(lucrurilor) împrumutat(e), astfel că el va suporta riscul pieirii fortuite a acestuia (acestora), cu
excepţia cazului când bunul împrumutat a fost evaluat în momentul încheierii contractului (art. 1567
C. civ.).
Comodatarul culpabil va suporta riscul pieirii fortuite a lucrului împrumutat şi în
următoarele cazuri:
- când comodatarul foloseşte bunul pentru altă destinaţie sau prelungeşte folosinţa lui peste
termenul prevăzut, dacă nu va putea dovedi că bunul ar fi pierit şi la comodant (art. 1565 C. civ.);
- când ar fi putut salva lucrul împrumutat, înlocuindu-l cu un bun al său ori când ambele
lucruri au fost expuse pieirii, dar şi-a salvat bunul său, lăsând să piară bunul împrumutat (art. 1566
C. civ.).
1. Împrumutatul dobândeşte doar detenţiunea bunului, fiind obligat să-l restituie. Aşa fiind,
comodatarul nu va putea uzucapa bunul împrumutat.

2.2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat

A. Capacitatea părţilor
Contractul de împrumut de folosinţă este un act de administrare, ceea ce înseamnă că atât
comodantului, cât şi comodatarului trebuie să aibă capacitatea de a încheia astfel
de acte.
Deoarece comodatul nu este translativ de proprietate, comodantul nu trebuie să aibă
neapărat calitatea de proprietar al bunului împrumutat, el putând fi şi uzufructuar sau locatar, dacă
prin convenţie darea în împrumut n-a fost interzisă. Comodatarul, însă, nu poate împrumuta mai
departe lucrul, deoarece îl deţine „spre a se servi de dânsul” (art. 1560
C. civ.), deci pentru folosinţa proprie, afară dacă părţile n-au convenit altfel.
B. Consimţământul părţilor trebuie să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă. Prezenţa
viciilor de consimţământ va atrage nulitatea relativă a contractului.
C. Obiectul contractului de comodat
Potrivit art. 1560 C. civ., obiect al contractului de comodat îl pot constitui numai bunurile
nefungibile şi neconsumptibile pe care comodatarul să le poată restitui în natura lor specifică, la
încetarea contractului. Bunurile care se împrumută trebuie să se afle în circuitul civil şi pot fi atât
bunuri mobile, cât şi imobile, dacă împrumutul acestora din urmă nu este interzis prin lege sau este
permis doar în anumite condiţii.
D. Cauza în contractul de comodat trebuie să existe, să fie licită şi morală.
E. Dovada contractului de comodat
Aceasta se face conform regulilor generale prevăzute de art. 1191 şi urm. C. civ., fiind
suficient ca înscrisul (ad probationem) să fie redactat într-un singur exemplar, dacă valoarea
lucrului împrumutat depăşeşte 250 lei.
În schimb, faptul material al predării lucrului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
indiferent de valoarea acestuia.

Efectele contractului de comodat

Fiind un contract unilateral, contractul de împrumut de folosinţă dă naştere la obligaţii


contractuale doar în sarcina împrumutatului. Eventualele obligaţii care se nasc în sarcina
împrumutătorului faţă de împrumutat au un izvor extracontractual, şi anume, gestiunea de afaceri
sau fapta ilicită.
A. Obligaţiile împrumutatului (comodatarului)

92
a. Potrivit art. 1564 C. civ., împrumutatul trebuie să se folosească de lucrul împrumutat
potrivit destinaţiei sale, determinată prin acordul părţilor la încheierea contractului sau prin natura
bunului. Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată cu plata daunelor-interese.
b. Comodatarul este ţinut la conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar (art.
1564 C. civ.), iar, potrivit art. 1566 C. civ., chiar mai bine decât lucrurile sale, deoarece contractul
este încheiat în interesul său.
c. Împrumutatul va suporta cheltuielile necesare folosinţei bunului (de exemplu, benzina,
uleiul pentru utilizarea autoturismului), cheltuieli care sunt un accesoriu de nedespărţit al folosinţei,
el neavând dreptul să ceară restituirea lor de la comodant, afară
dacă părţile nu s-au înţeles altfel.
d. Potrivit art. l560 C. civ., principala obligaţie a comodatarului este de a restitui, la
scadenţă, în natură, lucrul împrumutat. Restituirea bunului împrumutat trebuie efectuată la
termenul fixat în contract, iar dacă părţile nu au stabilit nimic cu privire la această obligaţie, la data
la care comodatarul s-a servit de lucrul împrumutat pentru trebuinţa în vederea căreia a contractat
(art. 1572 C. civ.).
Dacă la scadenţă comodatarul refuză fără temei restituirea bunului împrumutat, comodantul
are la îndemână două acţiuni:
- acţiunea în revendicare împotriva comodatarului, dacă comodantul este proprietarul
lucrului împrumutat, acţiune imprescriptibilă;
- o acţiune personală, care rezultă din contract, acţiune pe care o poate exercita nu numai
proprietarul bunului, ci şi uzufructuarul, locatarul etc. şi care este prescriptibilă în termen de 3 ani,
termen care curge de la data prevăzută în contract pentru restituire.
e. Împrumutatul va răspunde în mod solidar în cazul în care acelaşi lucru este împrumutat
de mai mulţi comodatari (art. 157l C. civ.).
B. Obligaţiile împrumutătorului (comodantului)
Contractul de comodat creează obligaţii numai în sarcina comodatarului, pentru comodant
nenăscându-se, în principiu, obligaţii din acest contract. În mod excepţional, potrivit prevederilor
art. 1574-1575 C. civ., împrumutătorul poate avea şi el obligaţii faţă de împrumutat, obligaţii
extracontractuale, şi anume:
a. obligaţia de a restitui comodatarului cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente
făcute de acesta pe parcursul executării contractului, pentru conservarea bunului (art. 1574 C.
civ.);
b. obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru prejudiciile pe care acesta le-a suferit
din cauza viciilor ascunse ale lucrului împrumutat, vicii pe care comodantul le-a cunoscut, însă nu
l-a informat despre acestea pe comodatar (art. 1575 C. civ.).
§ 4. Încetarea contractului de comodat
De regulă, contractul de împrumut de consumaţie încetează prin executarea sa, moment în
care bunul împrumutat va trebui restituit comodantului.
Dacă comodatarul nu-şi execută întocmai obligaţiile care-i revin, comodantul este
îndreptăţit să ceară în justiţie rezilierea contractului. Rezilierea poate să se producă de drept, în
cazul în care părţile au stipulat în acest sens un pact comisoriu expres.
În cazul în care contractul a fost încheiat intuitu personae, el încetează prin moartea
comodatarului, succesorii lui fiind ţinuţi să restituie bunul către comodant. Dacă contractul nu a
avut în vedere în mod exclusiv calităţile comodatarului, acesta va continua în persoana
moştenitorilor împrumutatului, în principiu, până la scadenţă.

CAPITOLUL III.
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE (MUTUUM)

3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumaţie (propriu-


zis).

Contractul de împrumut de consumaţie (împrumutul propriu-zis sau mutuum), este acel act
juridic în temeiul căruia o parte, numită împrumutător, transmite unei alte părţi, numită împrumutat,

93
proprietatea asupra unei câtimi de bunuri consumptibile şi fungibile, pentru a le utiliza (consuma),
cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a restitui la termenul fixat bunuri echivalente ca natură,
cantitate şi calitate (art. 1576 C. civ.).
Contractul de împrumut de consumaţie are următoarele caractere juridice:
a. Împrumutul de consumaţie este un contract real.
b. Împrumutul propriu-zis este un contract unilateral, caracter care se menţine şi în cazul
în care împrumutul este cu dobândă, deoarece cel care se obligă este tot debitorul obligaţiei de
restituire a bunului împrumutat.
c. Contractul de împrumut de consumaţie poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu
oneros, întrucât împrumutătorul poate să obţină un contraechivalent (dobânda), în schimbul
acordării împrumutului (art. 1587 C. civ.).Caracterul oneros trebuie să rezulte neîndoielnic din
contract.
d. Contractul de împrumut de consumaţie este translativ de proprietate (art. 1577 C. civ.).
În consecinţă, împrumutatul devine proprietarul bunurilor fungibile şi consumptibile împrumutate şi
va suporta riscul pieirii acestora în caz de forţă majoră sau caz fortuit.

3.2. Condiţiile de validitate ale contractului de împrumut de consumaţie.

A. Capacitatea părţilor
Întrucât împrumutul de consumaţie este un contract translativ de proprietate,
împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului pe care îl împrumută şi să aibă capacitatea de a
face acte de dispoziţie.
Împrumutatul trebuie să aibă şi el capacitatea de a dispune, respectiv capacitate de exerciţiu
deplină, deoarece la scadenţă el trebuie să restituie bunuri asemănătoare celor pe care le-a
împrumutat de la cealaltă parte.

B. Consimţământul părţilor trebuie să fie valabil exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol
sau violenţă, în caz contrar, contractul fiind lovit de nulitate relativă.
C. Obiectul contractului îl constituie bunuri mobile fungibile şi consumptibile.
D. Cauza împrumutului de consumaţie trebuie să existe, să fie licită şi morală.
E. Durata contractului
Contractul de împrumut de consumaţie poate fi încheiat pe durată determinată sau pe
durată nedeterminată.
În cazul în care nu s-a stipulat nici un termen în contract, instanţa de judecată, la cererea
oricăreia dintre părţi, va putea stabili un termen potrivit împrejurărilor (art. 1582 C. civ.). La fel va
proceda instanţa şi în cazul în care în contract părţile au stipulat o clauză potrivit căreia
împrumutatul va restitui suma „când va putea sau când va avea mezii” (mijloace) - art. 1583 C. civ.
F. Dovada contractului
În cazul unui contract care are un obiect cu o valoare mai mare de 250 lei, este necesar un
înscris pentru a se putea dovedi consimţământul părţilor. În ceea ce priveşte remiterea bunului,
aceasta fiind un fapt material se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
Înscrisul trebuie să fie scris în întregime de împrumutat sau, cel puţin, să fie semnat de
acesta şi să conţină formula bun şi aprobat pentru..., cu arătarea în litere a sumei sau a câtimii
lucrurilor împrumutate.

3.3. Efectele contractului de împrumut de consumaţie.

A. Obligaţiile împrumutatului
Principala obligaţie care revine împrumutatului este aceea de restituire a bunului
împrumutat. Potrivit art. 1584 C. civ., „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în
aceeaşi cantitate şi calitate, şi la timpul stipulat”, indiferent de fluctuaţia valorii bunurilor faţă de
momentul încheierii contractului sau cel al restituirii acestora.

94
Bunurile care urmează să fie restituite trebuie să fie de aceeaşi natură şi în aceeaşi cantitate,
întrucât, în caz contrar, se schimbă natura juridică a contractului.
Potrivit art. 1581 C. civ., restituirea împrumutului nu poate fi cerută de împrumutător mai
înainte de împlinirea termenului. Cu toate acestea, nimic nu se opune ca părţile să convină ca
restituirea să aibă loc şi înainte de scadenţă.
Locul restituirii bunurilor împrumutate va fi cel convenit de părţi în contract. Când părţile
n-au convenit nimic cu privire la locul restituirii, acesta va fi cel al încheierii contractului (art. 1585
alin. 2 C. civ.).
În cazul în care împrumutatul se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia de restituire
în natură, el va face plata în bani, în raport cu valoarea bunurilor din momentul în care obligaţia sa a
devenit exigibilă (art. 1585 alin. 1 C. civ.), iar dacă nu s-a stipulat un termen, plata prin echivalent
se face în raport cu valoarea bunurilor din momentul încheierii contractului (art. 1585 alin. 2 C.
civ.).
Dacă împrumutatul nu-şi execută obligaţia de restituire, împrumutătorul sau succesorii săi
în drepturi au un drept la acţiune în justiţie.
B. Obligaţiile împrumutătorului
În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie, contractul fiind unilateral.
Art. 1580 C. civ. dispune că împrumutătorul este răspunzător de daunele cauzate prin viciile
lucrului, la fel ca şi comodantul. Acest text este lipsit de importanţă practică, întrucât împrumutul de
folosinţă, are ca obiect doar bunuri fungibile şi consumptibile în acelaşi timp, şi numai în mod
excepţional ar putea produce daune.

3. 4. Împrumutul cu dobândă

Potrivit art. 1587 C. civ., împrumutul cu dobândă este un contract de împrumut de


consumaţie cu titlu oneros, în care împrumutatului îi revine obligaţia restituirii la scadenţă a unor
bunuri echivalente ca natură, cantitate şi calitate cu cele împrumutate, precum şi obligaţia de a plăti
împrumutătorului o sumă de bani, numită dobândă, pentru
folosinţa temporară a lucrului împrumutat.
Contractul de împrumut cu dobândă are un obiect dublu: lucrul împrumutat (capital) şi
dobânda.
A. Lucrul împrumutat (capitalul)
La scadenţă, împrumutatul trebuie să restituie câtimea sumei arătate în contract, indiferent
de creşterea sau scăderea valorii reale a monedei, de la data acordării împrumutului şi până la
scadenţă (art. 1578 C. civ.).
Dispoziţiile art. 1578 C. civ. nu sunt aplicabile în cazul în care schimbarea cursului monedei
a avut loc după expirarea termenului împrumutului şi după ce debitorul a fost pus
în întârziere. În acest caz, se va restitui adevărata valoare a sumei împrumutate.
Obligaţia de restituire trebuie efectuată în moneda care are putere circulatorie la acel
moment, chiar dacă împrumutul s-a făcut într-o altă monedă.
B. Dobânda
Dobânda reprezintă suma de bani pe care o plăteşte împrumutatul drept contraprestaţie a
folosirii capitalului împrumutat. De asemenea, dobânda poate consta şi în alte prestaţii la care
debitorul se obligă drept echivalent al folosirii capitalului.
Cuantumul dobânzii se stabileşte de către părţi în contract (art. 1587 C. civ.), cu respectarea
prevederilor O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale în obligaţiile băneşti . Dacă părţile au
convenit să se plătească dobândă, dar au omis să stabilească cuantumul acesteia, atunci se va datora
dobânda legală. Dobânda trebuie să fie prevăzută expres şi prin act scris de către părţi (art. 2 şi art. 5
alin. 2 din O.G. nr. 9/2000).
Potrivit O.G. nr. 9/2000, dobânda stabilită de părţi în convenţiile civile „nu poate depăşi
dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”. Conform art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000, astfel cum
aceasta a fost modificată ulterior, dobânda legală în convenţiile civile se stabileşte „la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 20%”.

95
Dobânda se calculează numai asupra sumei împrumutate (capitalului). Dobânda la dobândă
(numită şi anatocism sau dobândă compusă) este, în principiu, interzisă (art. 8 alin. 1 din O.G. nr.
9/2000). Totuşi, legea admite anatocismul cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii (art. 8 alin. 2):
a. să existe o convenţie specială în acest sens, încheiată între părţi;
b. să fie dobânzi datorate pentru cel puţin un an şi ele să fie scadente.
O.G. nr. 9/2000 permite plata anticipată a dobânzilor, dar numai pentru o perioadă de cel
mult 6 luni. În această situaţie, dobânda încasată de creditor va rămâne neschimbată, chiar dacă,
ulterior, ea va creşte sau va scădea (art. 7).
În cazul împrumutului de bani cu dobândă - legală sau convenţională -, aceasta se acordă nu
numai de la data chemării în judecată, ci şi pentru trecut, deoarece reprezintă fructe civile, iar nu
daune-interese pentru neexecutarea unei obligaţii băneşti.
Dovada plăţii dobânzilor se face conform regulilor generale. În plus, art. 1590 C. civ.
prevede că, dacă împrumutătorul eliberează împrumutatului o adeverinţă de primire a sumei
împrumutate, fără a se face menţiune în privinţa plăţii şi a dobânzilor, operează o prezumţie
absolută că acestea au fost plătite.

3.5. Încetarea contractului de împrumut de consumaţie

Contractul de împrumut de consumaţie încetează, de regulă, la data prevăzută în contract,


prin restituirea bunului împrumutat, iar dacă împrumutul este cu dobândă, şi a dobânzilor aferente.
Plata poate fi făcută în mod valabil şi înainte de scadenţă, întrucât termenul este
stabilit, de regulă, în favoarea debitorului.
Dacă termenul a fost stabilit în favoarea ambelor părţi, împrumutatul va putea face plata
înainte de scadenţă numai cu consimţământul împrumutătorului.
Contractul de împrumut de consumaţie se poate stinge şi potrivit dreptului comun, de
exemplu, prin reziliere, remitere de datorie, compensaţie, dare în plată, confuziune.

TITLUL X.
CONTRACTUL DE DEPOZIT

CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE ŞI FELURILE CONTRACTULUI DE DEPOZIT.

Noţiune.

Depozitul este un contract prin care o persoana , numita deponent , încredinţează un lucru
altei persoane numita depozitar care se obliga sa-l păstreze pe o perioada determinata sau
nedeterminată si sa-l restituie la cerere.
Aceasta definiţie cuprinde , in esenţa , însăşi articolul 1591 din Codul civil român in care se
prevede ca scopul principal urmărit prin realizarea acestui contract este păstrarea , (conservarea)
lucrului depozitat in vederea restituirii lui in natura la cererea deponentului.
Când scopul principal al contractului nu este conservarea lucrului , chiar in situaţia in care
deţinătorul are o astfel de obligaţie , raporturile dintre parţi nu mai pot fi calificate ca raporturi de
depozit , ci de vânzare-cumpărare , de antrepriza , eventual chiar raporturi derivând dintr-un
contract nenumit.
În mod identic se rezolvă problema şi în cazul în care depozitarul este autorizat să
folosească lucrul depozitat, existând asemănare cu împrumutul de folosinţă (comodat); dacă această
folosinţă este accesorie conservării lucrului, contractul este de depozit, iar în caz contrar, un
împrumut de folosinţă.

Caractere Juridice.

96
Din cuprinsul art.1591 , 1593 si art. 1600 Cod civil rezulta ca depozitul este un contract
real , cu titlu gratuit sau oneros , unilateral sau sinalagmatic (bilateral) si in principiu , netranslativ
de proprietate.
 contract real , contractul de depozit se perfectează aşa cum prevede art. 1593 alin. 2 Cod
civil numai prin si din momentul predării lucrului de la deponent la depozitar si care
formează obiectul contractului. Având in vedere si prevederile art.1595 Cod civil rezulta ca
, predarea in sine a lucrului nu este suficienta pentru încheierea contractului , fiind
necesara , in acest scop si realizarea acordului de voinţa in sensul încheierii contractului de
depozit.
Prin excepţie , se considera valabil încheiat contractul de depozit la momentul realizării
acordului de voinţa , daca lucrul ce este a se lăsa in depozit se afla deja in mâna depozitarului sub
orice alt titlu.
este un contract, în principiu, cu titlu gratuit. Astfel , in art.1593 , alin 1 Cod civil se
prevede ca depozitul este esenţialmente gratuit.
În acest caz , este un contract dezinteresat , nefiindu-i aplicabile regulile specifice
liberalităţilor (reducţiune , raport , revocare).Faptul ca depozitul poate fi si oneros rezulta din
dispoziţiile art.1600 pct.2 Cod civil si art. 1633 alin.4 Cod civil care stabilesc condiţiile când
depozitarul este remunerat. Depozitarul care pretinde o remuneraţie pentru serviciile prestate trebuie
sa dovedească stipularea si cuantumul remuneraţiei.
Când depozitarul desfăşoară o activitate de păstrare cu caracter profesional (nu ocazional) ,
depozitul urmează sa fie prezumat cu titlu oneros. Sechestrul judiciar este deasemenea cu titlu
oneros , lucru reglementat prin art.1633 alin. 1 si 3 Cod civil.
a) alin.1. - Depozitul judiciar da naştere la obligaţii reciproce intre sechestraţi si depozitar.
b) alin.3. - sechestratul este dator sa plătească depozitarului salariul statornicit de lege sau in lipsa
pe cât va hotărî judecătorul.
 contract unilateral, din momentul încheierii sale naşte obligaţii numai în sarcina
depozitarului.
Depozitul rămâne un contract unilateral chiar dacă - ulterior încheierii sale - se nasc
anumite obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi (obligaţii postcontractuale) datorită unui fapt posterior
şi accidental (de exemplu, pierderile suferite de depozitar din cauza viciilor lucrului depozitat).
 nu este un contract translativ de proprietate.
Prin încheierea contractului de depozit nu se transmit dreptul de proprietate şi nici chiar
posesiunea lucrului asupra depozitarului. Acesta devine un simplu detentor precar.

CAPITOLUL II.
DEPOZITUL PROPRIU-ZIS.

2.1 Depozitul obişnuit.

2.1.1 Condiţiile de validitate şi dovada depozitului obişnuit.

 Capacitatea părţilor.
Capacitatea deponentului . Pentru a se putea considera un contract de depozit valabil
încheiat se cere ca deponentul sa aibă capacitatea de a încheia in condiţiile legale acte de
administrare. Astfel , un minor de 14-18 ani , poate sa încheie un contract de depozit numai cu
încuviinţarea prealabila a ocrotitorului legal iar , daca îl încheie fără aceasta încuviinţare si actul
este lezionar , este anulabil pentru leziune. In cazul in care minorul încheie un contract de depozit
fără încuviinţare iar depozitul nu este lezionar , el este perfect valabil.
Nulitatea relativa a contractului de depozit pentru incapacitate este nulitatea care poate fi
invocata numai de partea incapabila sau de reprezentantul sau ocrotitorul sau legal Articolul 1598
Cod civil reglementează ipoteza depozitului făcut de o persoana capabila către una incapabila.
Astfel , deponentul poate cere restituirea bunului cât timp se afla in mâinile depozitarului incapabil ,
printr-o acţiune in revendicare .

97
În situaţia in care lucrul nu mai se afla la depozitar indiferent din ce motive , deponentul are
o acţiune personala “de in rem verso” numai in măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil , adică i
se poate cere numai preţul realizat in urma vânzării lucrului , suma încasata drept indemnizaţie de
asigurare , ori despăgubirea obţinuta de la persoana responsabila pentru Pieirea lui.
Articolul 1596 Cod civil prevede ca “depozitul poate fi făcut numai de către proprietarul
bunului sau prin consimţământul sau expres sau tacit”. Aceasta regula nu se aplica întocmai întrucât
in literatura de specialitate se recunoaşte validitatea depozitului al cărui obiect îl formează lucrul
altuia. Aşa este cazul uzufructuarului care poate depozita lucrul asupra căruia poarta uzufructul ;
creditorul gajist care poate depozita lucrul gajat ; sau depozitarul , care pentru o mai buna siguranţa
ar putea depune lucrul depozitat la alt depozitar .
În cazul in care o persoana deţine un bun in baza unui titlu juridic si a dat acest bun in
păstrare depozitul nu este nul , pe motiv ca deponentul nu este proprietarul acestuia , deoarece
depozitarul este obligat sa restituie lucrul , de regula , deponentului.
Capacitatea depozitarului .Depozitarul trebuie sa aibă capacitate deplina de exerciţiu ,
deoarece numai in persoana acestuia se nasc obligaţii. Daca depozitarul este incapabil , iar
deponentul are deplina capacitate de exerciţiu , contractul nu este valabil. Astfel , sunt incapabili de
a primi un depozit fiind lipsiţi de capacitatea de exercitiu , potrivit art.11 din Decretul 31/1954
minorul si persoana pusa sub interdicţie. Articolul 952 Cod civil prevede ca in aceste cazuri
contractul de depozit este lovit de nulitate relativa , nulitate pe care numai incapabilul poate sa o
invoce.

 Consimţământul.

Condiţiile necesare consimţământului prevăzute in materia dreptului comun sunt necesare si


la contractul de depozit.
Astfel , articolul 1596 din Codul civil prevede ca “depozitul voluntar se face întotdeauna
numai de către proprietarul lucrului depozitat sau prin consimţământul sau expres sau tacit”.
Înţelegem ca legiuitorul a avut in vedere ca deponentul sa-si exteriorizeze voinţa de a
încheia contractul de depozit intr-o forma expresa sau tacita (implicita).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului deponentului sunt : in scris , verbal si prin
gesturi ori prin fapte concludente neechivoce.
Dispoziţiile legale ale articolului 1596 Cod civil sunt in contradicţie cu prevederile
articolelor 1609 si 1610 Cod civil din care rezulta ca depozitul poate fi contractat in calitate de
deponent si de un neproprietar sau fără consimţământul proprietarului. Lipsa de consimţământ
expres sau tacit al proprietarului la încheierea contractului de depozit are semnificaţia
inopozabilităţii depozitului fata de proprietar.
Astfel in cazul revendicări bunului proprietarul nu poate fi obligat la plata remuneraţiei
prevăzută in contract , întrucât el nu a consimţit iar depozitul nu-l obliga ; in acest caz contractul
produce efecte in raporturile dintre deponent si depozitar .

 Obiectul contractului.

Depozitul propriu-zis, care este în toate cele trei variante convenţional, nu poate avea de
obicei decât lucruri mobile. Dată fiind necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie
corporale.
Totuşi, pot forma obiectul contractului şi creanţele constatate printr-un titlu la purtător,
asimilate lucrurilor mobile corporale1.
întrucât depozitul este obligat să restituie însuşi lucrul depozitat, obiectul contractului trebuie să fie
individual determinat, chiar dacă după natura lui ar fi un bun consumptibil şi fungibil.

 Forma şi dovada contractului.

Pe lângă predarea lucrului se mai cere ca depozitul (acordul de voinţă dintre părţi) să fie
constatat printr-un înscris (art. 1597 C. civ.).

98
În literatura de specialitate şi practica judecătorească, această dispoziţie este interpretată în
sensul că forma scrisă se cere ad probationem şi nu ad solemnitatem, dar indiferent de valoarea
contractului.
Rezultă că înscrisul doveditor este necesar chiar dacă lucrul depozitat are o valoare ce nu
depăşeşte suma de 250 lei.
Întrucât existenţa înscrisului nu afectează validitatea contractului şi din art. 1597 C. civ.,
rezultă numai extinderea cerinţei formei scrise (prevăzute de art. 1191 C. civ.) la depozitul voluntar
indiferent de valoare, proba contractului poate fi făcută şi cu martori sau prezumţii dacă există un
început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau a fost o imposibilitate (materială sau morală) de a se
procura o dovadă scrisă sau de a o conserva (art. 1198 C. civ.).
Iar recunoaşterea (mărturisirea) părţii (art. 1204-1206 C. civ.) face inutilă administrarea altor
probe.
Dacă însă depozitarul, recunoscând depozitul, pretinde că a restituit lucrul, acţiunea
deponentului - în lipsa de alte probe - urmează să fie respinsă întrucât mărturisirea este indivizibilă
(art. 1206 alin. 2 C. civ.), chiar dacă regula indivizibilităţii nu are caracter obligatoriu pentru instanţă.
Cerinţa formei scrise vizează numai proba contractului de depozit, adică a remiterii şi
deţinerii lucrului cu acest titlu. Se admite, în schimb, că remiterea lucrului - fiind un fapt juridic
stricto sensu - poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

2.1.2 Efectele contractului de depozit obişnuit.

a) Obligaţiile depozitarului

1. Obligaţia de pază. Potrivit art. 1599 C. civ., „depozitarul trebuie să îngrijească de paza
lucrului depozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. Răspunderea depozitarului pentru
neexecutarea acestei obligaţii va fi apreciată in concreto, respectiv cu o severitate mai atenuată, în
cazul în care depozitul este cu titlu gratuit, deoarece deponentul nu poate pretinde depozitarului o
diligenţă sporită acordată bunurilor aflate în depozit, faţă de grija pe care o acordă propriilor sale
bunuri.
Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de pază (păstrare) va fi apreciată in abstracto,
cu mai multă severitate, în cazurile prevăzute de art. 1600 C. civ.:
1. când depozitarul s-ar fi oferit a primi un depozit;
2. când s-ar fi stipulat vreo plată pentru paza depozitului;
3. când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului;
4. când s-ar fi convenit expres ca depozitarul să fie răspunzător pentru orice
culpă.
Riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă deponentul, cu excepţia arătată în art. 1601 C. civ.
Potrivit art. 1602 C. civ., depozitarul nu poate să se servească de lucrul dat în depozit fără
permisiunea expresă sau tacită a deponentului; ca o consecinţă a acestei îndatoriri, deponentul
trebuie să restituie fructele produse de lucrul depozitat, în măsura în care le-a cules (art. 1608 C.
civ.).
2. Obligaţia de restituire a bunului depozitat. Potrivit art. 1604 alin. 1 C. civ., depozitarul
este ţinut a restitui deponentului însuşi lucrul depozitat, în natură.
Lucrul depozitat trebuie restituit în starea în care se află la momentul înapoierii;
deteriorările survenite din culpa depozitarului vor fi suportate de acesta, iar cele străine de culpa sa
vor fi suportate de deponent (art. 1605 C. civ.).
În cazul depozitului de bani, restituirea trebuie făcută în monedă de acelaşi fel, indiferent
dacă valoarea ei a crescut sau a scăzut (art. 1604 alin. 2 C. civ.).
Referitor la momentul restituirii, legea dispune că depozitarul trebuie să fie oricând gata să
predea lucrul deponentului, îndată ce acesta îl cere şi chiar dacă în contract s-ar fi prevăzut un
termen mai îndepărtat (art. 1616 C. civ.). În cazul în care termenul de restituire a fost stipulat în
favoarea depozitarului, deponentul nu poate pretinde depozitarului restituirea anticipată a lucrului
depozitat.
Cât priveşte locul restituirii, art. 1614-1615 C. civ. dispun că, în lipsa unei clauze exprese,
restituirea se face la locul unde lucrul se află depozitat. În cazul în care părţile au convenit ca

99
restituirea să se facă în alt loc, cheltuielile de transport ale lucrului vor fi suportate de către
deponent.
Restituirea bunului primit în depozit se poate face către:
- persoana care l-a încredinţat spre depozitare, depozitarul neputând condiţiona restituirea
lui de probarea dreptului de proprietate al acelei persoane asupra bunului;
- mandatarul deponentului;
- unei terţe persoane, indicate în contract (art. 1609 C. civ.);
- reprezentantul legal al deponentului, dacă acesta din urmă a devenit incapabil (art. 1612 C.
civ.), sau persoanei reprezentate, ori noului ei reprezentant legal, dacă depozitul a fost făcut de către
reprezentantul legal al deponentului, dar acesta nu mai are această calitate în momentul restituirii
bunului (art. 1613 C. civ.);
- moştenitorilor legali ai deponentului în cazul în care acesta a decedat, potrivit art. 1611 C.
civ.
În cazul în care depozitarul refuză nejustificat să restituie bunul depozitat, deponentul are la
îndemână două acţiuni:
- fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, acţiune care este imprescriptibilă;
- fie o acţiune personală rezultată din contract şi care se prescrie în cadrul termenului
general de prescripţie.

b. Obligaţiile deponentului

- În cazul în care contractul de depozit este gratuit, deponentului îi revine doar obligaţia de
a-şi ridica la termen lucrul depozitat; eventualele obligaţii care se nasc pe
parcursul executării contractului fiind obligaţii extracontractuale.
Astfel, potrivit art. 1618 C. civ., deponentul este obligat să restituie depozitarului
cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea lucrului depozitat, precum şi cheltuielile
utile, dar numai în măsura în care au contribuit la îmbogăţirea deponentului, nu însă şi cele
voluptuarii, pe care depozitarul le poate ridica fără să aducă atingere bunului. De asemenea,
deponentul este ţinut să-l despăgubească pe depozitar de prejudiciile care i-au fost cauzate de lucrul
depozitat.
- În cazul în care contractul de depozit are caracter oneros, deosebit de obligaţiile mai sus
arătate, deponentul mai are şi obligaţia contractuală de a plăti suma de bani prevăzută drept plată
pentru conservarea bunului depozitat.

2.2 Depozitul necesar şi depozitul asimilat celui necesar.

2.2.1 Depozitul necesar.

Depozitul necesar presupune existenţa unor împrejurări deosebite, neprevăzute (cutremur,


inundaţie, incendiu, ruina edificiului etc.), care îl determină pe deponent să-şi încredinţeze bunul
(bunurile) spre păstrare unei alte persoane, fără să poată alege după voinţa sa persoana depozitarului
şi să întocmească un înscris constatator al depozitului. Potrivit art. 1620 C. civ. „depozitul necesar
este acela ce se face sub sila unei întâmplări, cum: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt
eveniment neprevăzut de forţă majoră”.
Având în vedere împrejurările excepţionale în care se încheie acest contract, art. 1621 C.
civ. permite probarea contractului prin martori şi chiar prezumţii.

100
2.2.2 Depozite asimilate celui necesar.

Cu depozitul necesar sunt asimilate depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile


hoteliere (moteluri, hanuri), camerele din staţiunile balneo-climaterice, casele de odihnă, depozitele
făcute de bolnavii internaţi în spitale, în magaziile acestor instituţii, depozitele făcute de spectatorii,
consumatorii ori clienţii teatrelor, operelor, cinematografelor, restaurantelor, respectiv unităţilor
prestatoare de servicii (frizerie, coafură etc.), pentru bunurile depuse la garderobele acestora pe
timpul şederii lor ş.a.
Depozitul hotelier reglementat de Codul civil este remunerat, astfel că răspunderea
depozitarului este apreciată cu mai multă severitate, el răspunzând in abstracto, pentru orice culpă
(art. 1600 C. Civ.). Hotelierul va fi ţinut răspunzător, în calitate de comitent, pentru pagubele
provocate de către angajaţii hotelului (art. 1000 alin. 3 C. civ.) şi chiar de străinii care vin în hotel,
de alţi călători, vizitatori, furnizori (art. 1624 C. civ.).
Răspunderea hotelierului va fi antrenată numai dacă deponentul va face dovada valorii
bunului (bunurilor) şi a faptului că au fost aduse în hotel.

2.3 Depozitul neregulat.

Depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, însă el constituie o formă a


depozitului voluntar (obişnuit), având ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile, depozitarul fiind
obligat să restituie, la termen sau la cerere, alte bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate decât
cele primite.
Depozitarul devine proprietarul bunurilor predate de deponent, astfel că se va putea folosi de
acestea, va culege fructele şi chiar va dispune de ele, însă în această calitate va suporta şi riscul
pieirii lucrurilor.
Dacă depozitul neregulat are ca obiect o sumă de bani, depozitarul este ţinut să restituie
deponentului această sumă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.
Legislaţia noastră reglementează şi unele varietăţi ale depozitului neregulat, cum ar fi:
depozitul neregulat de sume de bani la bănci (Legea nr. 58/1998 – legea bancară, cu modificările
ulterioare); depozitul neregulat de sume de bani la C.E.C. (Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea
C. E. C. în societate bancară pe acţiuni, modificată).
Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni
este acel act juridic încheiat între C.E.C., în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau o
persoană juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani
depuse şi să le restituie la cerere, cu dobânzile aferente, în totalitate sau în parte, deponentului,
reprezentantului sau moştenitorilor acestuia, după caz.
Depunerile la C. E. C. se pot face, fără limită de sumă:
- fie pe numele deponentului sau al altei persoane (caz în care sunt nominative, persoanele
înscrise în libret fiind şi titularii exclusivi ai dreptului de a dispune de sumele depuse);
- fie la purtător (caz în care deţinătorul libretului este şi titularul depunerii).
Titularul libretului este şi titularul dobânzilor plătite de C. E. C. fie în numerar, fie sub formă
de câştiguri.
C. E. C. este ţinută să restituie sumele depuse oricând, la cererea titularilor sau
reprezentanţilor lor legali, drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi câştigurilor
fiind imprescriptibil.

CAPITOLUL III.
SECHESTRUL.

101
Depozitul sechestru are ca obiect un bun mobil sau imobil asupra căruia există un litigiu,
bun care este lăsat în păstrarea unui terţ, numit sechestru (depozitar), până la soluţionarea definitivă
a litigiului, când va trebui predat părţii care a avut câştig de cauză.

Părţile în contractul de depozit sechestru sunt:

1. sechestrantul - persoana care depune bunul spre păstrare;


2. sechestrul - persoana care primeşte bunul spre păstrare.
Sechestrul poate fi constituit atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros (art. 1628 C. civ.).
Potrivit art. 1629 C. civ., în cazul în care sechestrul este gratuit se aplică regulile de la
depozitul obişnuit, răspunderea depozitarului fiind apreciată in concreto. Dimpotrivă, în cazul
depozitului oneros, răspunderea depozitarului va fi apreciată in abstracto, după criterii mai
exigente.
Potrivit art. 1626 C. civ., sechestrul poate fi convenţional sau judiciar.
Sechestrul este convenţional când păstrarea lucrului în litigiu este încredinţată de către
părţile litigante unei terţe persoane (sechestru), care va păstra bunul până la soluţionarea procesului,
când îl va restitui aceleia dintre ele care va avea câştig de cauză (art. 1627 C. civ.).
Sechestrul este judiciar, când instanţa judecătorească ordonă punerea unui bun litigios sub
sechestru, încredinţându-l unei persoane numite sechestru judiciar, care este desemnat la
propunerea părţilor interesate, iar în caz de neînţelegere, de către instanţă.
Dispoziţiile art. 1632-1634 C. civ. care reglementează sechestrul judiciar se completează cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie.
Depozitul judiciar este întotdeauna oneros, răspunderea depozitarului fiind apreciată in
abstracto. Remuneraţia cuvenită depozitarului sechestru este stabilită de instanţa de judecată.
Depozitarul sechestru este supus tuturor îndatoririlor care se nasc din sechestrul
convenţional (art. 1634 alin. 2 C. civ.).

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE:

1. Care sunt caracterele juridice ale contractului de locaţiune?


2. Prin ce se deosebeşte obligaţia de garanţie a locatorului contra evicţiunii şi pentru viciile
ascunse ale lucrului de obligaţia similară a vânzătorului?
3. Care sunt obligaţiile locatarului rezultate din contractul de locaţiune?
4. Ce este contractul de sublocaţiune şi care sunt condiţiile de valabilitate ale acestuia?
5. Care sunt cazurile de încetare a contractului de locaţiune?
6. Prin ce se deosebeşte contractul de închiriere a spaţiilor locative de contractul de
locaţiune de drept comun?
7. Care sunt condiţiile de formă cerute de Legea nr. 114/1996, legea locuinţei, republicată,
pentru valabilitatea contractului de închiriere a spaţiilor locative?
8. Care sunt obligaţiile proprietarului-locator? Dar ale chiriaşului?
9. Care sunt modalităţile în care poate înceta contractul de închiriere a spaţiilor locative?
10. Prin ce se deosebeşte contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) de comtractul de
împrumut de consumaţie (propriu-zis)?
11. Care sunt obligaţiile împrumutatului rezultate din contractul de împrumut de folosinţă?
12. Care sunt efectele pe care le produce contractul de împrumut de consumaţie?
13. În ce constă obligaţia împrumutatului de plată a dobânzii? Care este cuantumul acesteia
în lumina O.G. 9/2000 cu modificările ulterioare şi cum se calculează valoarea acesteia?
14. Care sunt formele contractului de depozit şi prin ce se deosebesc acestea?
15. Ce obligaţii rezultă în sarcina părţilor contractante dintr-un contract de depozit obişnuit?
16. Care sunt depozitele asimilate depozitului necesar şi prin ce se caracterizează acestea?
17. Ce este depozitul neregulat?

102
18. Prin ce se deosebeşte depozitul sechestru de celelalte forme ale contractului de depozit

TITLUL XI
CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ

CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE.

Definiţie.

Societatea civilă este un contract prin care două sau mai multe persoane (fizice sau juridice)
se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a
constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial
comun (beneficii sau alte foloase), foloasele sau pierderile fiind împărţite între ele.( dispoziţiile art.
1491 combinate cu art. 1492 alin. 2 şi art. 1513 C. civ.)
În doctrină s-a pus discuţia frecvent asupra diferenţelor dintre contractul de
societate civilă şi a celui de societate comercială.
Astfel:
- „numai societatea comercială are ca obiect efectuarea de fapte de comerţ;
- în materia societăţii comerciale, formalităţile de constituire şi regulile de funcţionare sunt
mai riguros reglementate;
- numai societatea comercială este învestită cu personalitate juridică;
- domeniul de aplicare a societăţii comerciale este mult mai vast decât domeniul societăţii
civile”.
Codul civil reglementează două feluri de societăţi civile, universale şi particulare, întrucât
dispoziţiile privitoare la societăţile universale nu şi-au găsit niciodată aplicarea în practică , vom analiza
in preponderent pe cele particulare.

1.2 Caractere juridice.

Contractul de societate civilă prezintă următoarele caractere:

- Contract civil - Societatea civilă - neavând calitatea de comerciant - nu încheie acte


subiective de comerţ (art. 4 C. com.) şi nu poate efectua nici acte obiective de comerţ (art. 3
C. com.).
Dacă pentru realizarea scopului propus, pe lângă operaţiuni civile, societatea urmează să
efectueze şi operaţiuni comerciale, ea trebuie să îndeplinească toate formalităţile necesare
constituirii unei societăţi comerciale (forma autentică a contractului, înscrierea în registrul
comerţului etc.).
Raţiunea acestui caracter este identificat în deosebirea dintre societatea comercială şi cea
civilă. În situaţia în care societatea civilă se află în ipostaza de a incheia acte comerciale pentru a-si
realiza scopul propus , pe lângă cele civile , atunci aceasta trebuie să urmeze formalităţile necesare
constituirii ca societate comercială.

- contract multilateral – De reţinut este la acest contract faptul că societatea este constituită
prin aportul asociaţilor , de aici rezultă şi caracterul multilateral al acestuia.
- contract consensual – Contractul de societate civilă este constituit pe simpla manifestare
de voinţă a asociaţilor( solo consensu) , fără nici o formalitate , forma scrisă este cerută
numai ad probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii. Cu titlu de
excepţie ,” în cazul în care aportul în natură are ca obiect dreptul de proprietate asupra
unui teren, devine necesară forma autentică [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul
X] „.

103
- contract cu titlu oneros – din activitatea societăţii civile , fiecare parte urmăreşte obţinerea
unui beneficiu .De aici rezultă şi caracterul comutativ ala acestui contract ,subliniat de
faptul că , încă de la semnare , părţile îşi cunosc obligaţiile reciproce şi acestea nu depind
de un element viitor. Altfel spus, contractul nu se încheie cu gândul la şansa unui câştig sau
a unei pierderi.
- contract cu executare succesivă – caracterizat prin faptul că , pe toată durata societăţii părţile
rămân obligate între ele.
- contract intuitu personae – contract în care , încrederea reciprocă are rol determinant.
Consecinţă a acestui fapt avem situaţia în care nici unul dintre asociaţi nu poate ceda
drepturile pe care le are în societate şi nici nu-şi poate substitui o altă persoană ori asocia o
a treia persoană la societate, fără învoirea unanimă a tuturor asociaţilor. De asemenea, în
cazul morţii unuia dintre asociaţi, moştenitorii acestuia nu pot prelua, în principiu,
drepturile şi obligaţiile lui de cujus.
- Caracterul lucrativ(patrimonial) – rezultă din faptul că părţile urmăresc realizarea unor
foloase patrimoniale – venituri din produse agricole ca exemplu , pe care le împart între ei
(art. 1491 C.civ.) Prin acest caracter, societatea civilă - societas - se deosebeşte de
asociaţiile - collegia - şi fundaţiile fără scop lucrativ (culturale, sportive, de binefacere etc.)

1.3 Condiţii de valabilitate.

Contractului de societate civilă îi sunt aplicabile regulile impuse de art. 948 C. Civ şi
anume capacitate, consimţământ, obiect, cauză şi, în plus, câteva condiţii speciale.

A. Capacitatea părţilor - este capacitatea deplină de exerciţiu, necesară actelor de dispoziţie.


Minorul sub 16 ani nu se poate asocia deoarece în acest contract există posibilitatea apariţiei
unor eventuale pierderi (art. 1511 şi art. 1513 C. civ.) , acest lucru fiind menţionat în cod ca
măsură de protecţie a acestuia. Opus acestei situaţii , minorul peste 16 ani , căsătorit se poate
asocia , deoarece prin căsătorie capătă capacitate deplină de exerciţiu.
Potrivit jurisprudenţei contractul de societate (în special comercială) poate fi încheiat, chiar şi
între soţi.
Cu atât mai mult, soţii sau unul dintre aceştia pot încheia un contract de societate cu alte
persoane.
In situaţia în care contractul se încheie de către unul dintre soţi, el poate aduce ca aport social
atât bunuri proprii, cât şi bunuri aflate în devălmăşie.

B. Consimţământul părţilor – Condiţia generală este consimţământul neviciat , problematica , în


această situaţie este ca , affectio societatis - Consimţământul părţilor în vederea constituiţii
societăţii - deosebeşte societatea civilă de alte forme de asociere. în vederea realizării unor
interese comune (de exemplu, asocierea a două sau mai multe persoane în vederea achiziţionării
unui bun care să devină proprietatea lor comună), dar care, în lipsa intenţiei (affectus) de a crea
o societate, nu reprezintă un contract de societate civilă.
C. Obiectul contractului de societate – regula este ca acesta să fie civil, licit şi moral. În cazul
societăţii civile apare conduita părţilor, acţiunea sau inacţiunea de care sunt ţinute acestea .
Sub acest aspect , tratăm în rândurile care urmează aportul social , aport pe care fiecare
parte este condiţionată să îl aducă pentru a constitui fondul comun al asociaţiei. Această contribuţie
care se numeşte aport social trebuie să fie determinată sau determinabilă, posibilă şi licită.
Acesta poate consta în:
- sume de bani - art. 1492 alin.2 C. Civ.;
- alte bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, certe sau generice, fungibile sau
nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile, prezente sau viitoare - art. 963-965 C. civ.;
- anumite servicii (prestaţii în muncă).
În cazul în care aportul să constă într-o sumă de bani, asociatul care nu şi-a executat
obligaţia este ţinut de plata dobânzilor care curg de drept şi fără punere în întârziere din ziua în care
trebuia să o plătească, putând fi obligat, dacă este cazul, şi la plata de daune-interese.

104
Potrivit prevederilor art. 1088 C. civ., legea este mai severă în privinţa asociaţiilor, decât în
privinţa debitorilor ordinari, datorită pagubei care poate rezulta pentru societate din cauza
nedepunerii la timp a banilor.
În cazul când contribuţia are a obiect un bun individual determinat şi neconsumptibil sau
nefungibil, aportul poate consta în proprietatea acelui bun sau numai în folosinţa (uzul) lui.
Serviciile (prestaţiile în muncă) aduse ca aport nu trebuie să fie confundate cu activitatea
comună desfăşurată în cadrul administrării treburilor societăţii.
Serviciile pe care asociaţii le prestează cu titlu de aporturi sunt acte şi fapte care depăşesc
cadrul activităţii comune obişnuite şi care sunt de natură să aducă foloase societăţii în virtutea
aptitudinilor speciale sau a profesiei asociatului respectiv (zidar, zugrav, electrician, arhitect etc.).
Pe de altă parte, serviciile aduse ca aport trebuie să constea în fapte personale ale celui ce se
obligă, promisiunea faptei altuia nefiind în această materie, întrucât contractul se încheie intuitu
personae.
Sumele de bani ori alte bunuri fungibile sau consumptibile aduse ca aport devin
proprietatea comună (pe cote-părţi) a asociaţilor.
Tot astfel şi bunurile mobile individuale determinate sau imobile aduse în proprietatea
societăţii.
Aporturile asociaţilor şi drepturile şi obligaţiile contractate ulterior constituirii societăţii
formează - în raporturile dintre asociaţi - un patrimoniu propriu, distinct de acela al fiecăruia dintre
ei
D. Cauza contractului - În art. 1492 alin. 1 , se prevede clar regula ca , prin contractare scopul
societăţii civile este reprezentat de obţinerea de beneficii.
Aşadar, acesta prezintă caracter patrimonial şi lucrativ. Se prevede , în art. 966-968 C. civ , ca
aceasta să fie licită şi morală. În caz contrar contractul este lovit de nulitate absolută , asociaţii
primindu-şi aportul personal. Asociaţii de bună credinţă nu sunt afectaţi de nulitate , ei fiind
consideraţi că au contractat cu o societate civilă valabilă.

1.4 Domeniile de aplicare a contractului de societate civilă.

Domeniul de aplicare al societăţii civile, deşi mult mai restrâns decât cel al societăţii
comerciale, este circumscris, în principal, următoarelor situaţii:

- asocierea în vederea realizării unor construcţii, având destinaţii diverse;


- asocierea unor meseriaşi în vederea practicării în comun a meseriei;
- asocierea avocaţilor şi notarilor în societăţi civile profesionale;
- asocierea arhitecţilor în societăţi civile profesionale;
- asocierea medicilor în societăţi civile profesionale;
- asocierea mai multor persoane în vederea practicării agriculturii.

1.5 Forma şi dovada contractului de societate civilă.

Spre deosebire de contractul de societate comercială, care poate fi încheiat numai în formă
autentică, societatea civilă este un contract consensual, ce poate fi încheiat prin simplul acord de
voinţă al părţilor (solo consensu), fără a fi supus vreunei forme speciale.
Cât priveşte dovada contractului, între părţi ea se face după regulile dreptului comun. Sunt
aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) nu
însă şi cele privitoare la imposibilitatea procurării dovezii scrise (art. 1198 C. civ.).
Deşi societatea civilă este o convenţie sinalagmatică, nu se impune respectarea regulii
multiplului exemplar, întrucât părţile nu au „interese contrare" (art. 1179 C. civ.), ele acţionând în
vederea atingerii unui scop comun.
Nu trebuie să fie respectată nici formalitatea prevăzută de art. 1180 C. civ. („bun şi aprobat
pentru..."), întrucât contractul este sinalagmatic, iar nu unilateral (obligându-se nu „o parte către
alta", ci toate părţile contractante).

105
Terţele persoane pot dovedi existenţa societăţii prin orice mijloace de probă, ele neavând
posibilitatea de a-şi procura o dovadă scrisă. Părţile pot opune terţilor contractul de societate dacă are
dată certă.

CAPITOLUL II.
FUNCŢIONAREA ŞI ÎNCETAREA SOCIETĂŢII CIVILE.

2.1 Durata societăţii.

Potrivit art. 1501 C. civ., societatea începe din momentul încheierii contractului, dacă părţile
nu au prevăzut un termen suspensiv ( obligaţiile trebuie să fie executate la termenul stipulat).
Dacă durata societăţii nu este determinată prin convenţia părţilor şi nu rezultă nici din
particularităţile obiectului ei, ea se prezumă a fi contractată pentru toată viaţa asociaţilor (art. 1502
C. civ.) şi încetează mai înainte numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

2.2 Raporturile dintre asociaţi si societate.

Raporturile dintre asociaţi şi societate se caracterizează prin :


- Buna - credinţă pentru treburile societăţii, cerinţă esenţială pe tot parcursul existenţei
societăţii .
- Răspunderea faţă de societate a fiecărui asociat pentru daunele provocate în mod culpabil
(chiar dacă prin alte fapte sau acte ar aduce foloase societăţii) .Daunele cauzate nu se
compensează cu aceste foloase (art. 1508 C. civ.).
- La fel ca pentru nedepunerea la termen a sumelor de bani promise ca aport social , folosirea
de bani din patrimoniul societăţii este purtătoare de dobânzi(art. 1504 alin.2 C. civ.), din
ziua luării lor şi fără punere în întârziere.
- Obligaţiile contractate cu bună-credinţă în interesul societăţii şi pagubele suferite - fără
culpă - cu ocazia activităţilor desfăşurate pentru administrarea treburilor societăţii (art. 1510
C. civ.) dau dreptul asociaţilor la acţiunea în restituire contra societăţii .

2.3 Administrarea societăţii.


Modul şi organele de administrare pot fi determinate prin acordul unanim al asociaţilor (în
chiar contractul de societate sau printr-un act ulterior).
Administrarea societăţii poate fi încredinţată uneia sau mai multor persoane.
Articolul 1514 C. civ - Dacă administrarea s-a încredinţat unui singur asociat printr-o
clauză specială din contractul de societate (administrator statutar), el va putea efectua toate actele
fără consimţământul celorlalţi şi împuternicirea lui nu va putea fi revocată decât pentru o „cauză
legitimă", adică pentru culpă, rea administrare etc.
Articolul 1515 C. civ - Dacă gestiunea a fost încredinţată mai multor asociaţi, fără a li se
determina atribuţiile, atunci fiecare poate încheia valabil actele necesare gestiunii societăţii .Dacă
însă s-a convenit că actele trebuie să fie făcute în comun, pentru validitatea actului este necesar
consimţământul tuturor administratorilor (art. 1516 C. civ.)
În absenţa reglementărilor privitoare la administratori se aplică regulile impuse de art. art. 1517-
1518 C. civ:
se prezumă că asociaţii şi-au dat reciproc facultatea de a administra unul pentru altul, actele
încheiate numai de unul dintre aceştia fiind obligatorii pentru societate;
fiecare asociat poate să folosească bunurile societăţii potrivit destinaţiei acestora, fără a
împiedica pe ceilalţi asociaţi în activitatea lor şi fără a aduce pagube societăţii;
actele de dispoziţie asupra bunurilor societăţii nu vor putea fi încheiate decât cu acordul
tuturor asociaţilor.

106
Regula specială instituită aici este că „Actele şi faptele săvârşite cu încălcarea acestor reguli nu
obligă societatea, ci numai pe asociatul care le-a săvârşit, el fiind pasibil şi de plata daunelor-
interese”.

2.4 Raporturile cu terţii.

Codul civil se ocupă de această problemă în art. 1520-1522 din Secţiunea „Despre obligaţiile
asociaţilor către a treia persoană”.
Raporturile cu terţii trebuie examinate pornind de la faptul că societatea nu are personalitate
juridică deci nu este subiect de drept.
Prin urmare, pentru obligaţiile contractate răspunde numai asociatul contractant(art. 1520 C. civ.),
dar dacă actul respectiv a fost încheiat în limitele împuternicirii acordate, este angajata răspunderea
tuturor asociaţilor.
Prin urmare, creditorul poate urmări atât fondul social cât şi patrimoniul personal al asociaţilor.
Răspunderea asociaţilor nu este solidara. împărţire-foloaselor şi pierderilor se poate face nu numai la
încetarea societăţii, dar şi în cursul funcţionării acestuia. Repartizarea foloaselor şi pierderilor se face
proporţional cu valoarea aportului social adus de fiecare asociat, dacă nu există o stipulaţie contrară.
Totuşi, contractul de societate este nul dacă se stipulează ca totalitatea foloaselor să fie atribuit
unui singur asociat sau dacă se prevede ca unul sau mai mulţi dintre asociaţi să fie scutiţi de a participa
la suportarea pierderii.

2.5 Împărţirea foloaselor şi pierderilor (art. 1511-1513 C. civ.).

Repartizarea foloaselor (beneficiilor) şi pierderilor se poate face la încetarea sau în cursul


funcţionării societăţii.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, repartizarea foloaselor şi pierderilor (inclusiv a
cheltuielilor societăţii) se face proporţional cu valoarea aportului social adus de fiecare asociat.
Deşi modul de împărţire a foloaselor şi pierderilor este lăsat la aprecierea părţilor
(repartizarea în funcţie de aport având loc numai în lipsă de stipulaţie contrară), legea (art. 1513 C.
civ.) declară nul contractul de societate prin care s-ar stipula participarea unui asociat sau unor
asociaţi numai la câştig (aşa numita clauză leonină, care, încă din dreptul roman, era socotită
contra naturam societatic).
Interzicerea clauzei leonine nu răpeşte însă dreptul asociaţilor de a fixa în mod inegal (în
disproporţie cu valoarea aporturilor aduse) participarea la beneficii sau pierderi, cu condiţia ca
această înţelegere să nu reprezinte o eludare a legii (de exemplu, participarea cu o valoarea
derizorie); se poate stipula, de exemplu, că în cazul asociatului care a adus ca aport anumite servicii
(prestaţii în muncă depăşind cadrul activităţii comune obişnuite), contribuţia sa la pierderi să se
limiteze la foloasele aduse prin serviciile prestate.
Dreptul la beneficii al asociaţilor prezintă caracter patrimonial şi se manifestă sub formă de
dividende.

CAPITOLUL III.
ÎNCETAREA SOCIETĂŢII CIVILE.EFECTE.

3.1 Încetarea societăţii civile.

În art. 1523 se stipulează câteva moduri de încetare a societăţii civile .Astfel, societatea
civilă poate înceta:
- Prin expirarea termenului pentru care a fost contractată - (art. 1523 C. civ.)
Înainte de expirarea termenului, valabilitatea contractului poate fi prelungită prin acordul
unanim al asociaţilor, neoperând reînnoirea tacită;

107
- Prin denunţarea contractului de societate de unul sau mai mulţi asociaţi -
Dacă societatea a fost contractată pe termen nelimitat, prin denunţarea contractului de
societate de către unul sau mai mulţi asociaţi (retragerea din societate), notificată cu bună-credinţă
şi la timp tuturor celorlalţi asociaţi.
Dacă societatea a fost constituită pe timp determinat, atunci dizolvarea ei înainte de termen
poate fi cerută prin justiţie. Temeinicia motivelor invocate se apreciază de către instanţă.
- Prin pierderea fondului social sau prin realizarea scopului (inclusiv ipoteza în care
scopul a devenit imposibil de realizat) ori a condiţiei rezolutorii prevăzute în contract;
- Prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unui asociat, dacă nu s-a
stipulat că societatea continuă cu moştenitorii asociatului decedat.
- Prin punerea sub interdicţie sau prin insolvabilitatea (falimentul) unuia dintre
asociaţi (recunoscută prin hotărâre judecătorească). Prin înţelegerea dintre asociaţii capabili,
societatea poate continua, asemănător ipotezei decesului unui dintre asociaţi.
- Situaţia când un asociat a promis să aducă în societate proprietatea unui lucru, dacă
acesta a pierit (integral) înainte de a fi fost adus ca aport în societate. Aceasta poate interveni numai
dacă societatea a fost încheiată pe durată nedeterminată, iar denunţarea unilaterală trebuie să fie
notificată tuturor asociaţilor „cu bună-credinţă şi la timp” (art. 1527 C.civ.).

3.2 Efectele încetării societăţii civile.

Consecinţa directă a încetării societăţii civile este lichidarea patrimoniului , şi implicit


împărţirea patrimoniului social - activul net sau pasivul se împarte între asociaţi proporţional cu
drepturile lor (ţinând seama, evident, de prevederile contractului referitoare la împărţirea foloaselor
şi a pierderilor), conform regulilor stabilite în materie de împărţeală a moştenirii, ei fiind consideraţi
coproprietari în indiviziune ai bunurilor societăţii.În cazul aportului în folosinţa unui lucru, aceasta
se restituie asociatului proprietar. în schimb, în cazul aportului în proprietatea unui lucru - devenit
coproprietatea asociaţilor - se aplică regulile partajului. Termenul de prescripţie a acţiunii având ca
obiect desocotirea cheltuielilor efectuate de asociaţi (de exemplu, restituirea sumelor avansate)
începe să curgă de la data încetării societăţii. În schimb, cererea de partajare a bunurilor aflate în
indi viziune este imprescriptibilă.

TITLUL XII
CONTRACTUL DE ASIGURARE.

CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONTRACTUL DE ASIGURARE.

Noţiune.

Contractului de asigurare i-au fost consacrate mai multe definiţii în literatura juridică română
şi străină.
Astfel, pornindu-se de la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare a
fost definit în literatura noastră de specialitate ca fiind acel contract prin care o parte, numită
asigurat/contactant, se obligă să plătească o sumă de bani, numită primă de asigurare, unei alte
persoane, numită asigurător, iar aceasta din urmă se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să
plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea sau suma
asigurată, numită indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare, în limitele şi la termenele
convenite.
Conform doctrinei franceze, contractul de asigurare este definit fie ca un acord stabilit între
un asigurător şi un asigurat pentru garantarea unui risc: asigurătorul acceptă să acopere riscul iar

108
asiguratul se angajează să plătească prima sau cotizaţia convenită, fie ca legătura juridică în temeiul
căreia asigurătorul se obligă a garanta un risc, în condiţiile în care asiguratul plăteşte prima de
asigurare.
În literatura britanică de specialitate, contractul de asigurare este definit ca fiind actul juridic
prin care o parte, asigurătorul, se angajează ca, în schimbul primirii unei sume de bani agreate, de la
o altă persoană numită asigurat, să plătească suma asigurată sau echivalentul acesteia, la producerea
unor anumite evenimente.

Reglementare juridică.

Sediul materiei îl reprezintă:


- Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România,
- Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, modificată
ultima dată prin Legea nr. 162/2009.

Caractere juridice.

 contract numit a cărui specificitate este subliniată prin existenţa unei legislaţii care
îi este special consacrată. El este actul juridic prin care într-un cadru legal stabilit,
se determină obiectul şi condiţiile unei asigurări.
 contract consensual, validitatea sa ca negotium juris nefiind condiţionată de
respectarea unei anumite condiţii de formă. Ad probationem, contractul de
asigurare trebuie încheiat în formă scrisă, legiuitorul interzicând proba cu martori,
chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Cu toate acestea, în cazurile de forţă
majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi nu există posibilitatea
obţinerii unui duplicat sunt admise orice dovezi legale care să confirme existenţa
acestora. Potrivit art. 11 din Legea nr. 136/1995, dovada încheierii contractului de
asigurare se face cu poliţa de asigurare sau cu certificatul de asigurare emis ţi
semnat de asigurător ori cu nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de
asigurare. Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi
certificate prin mijloace electronice, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 455/2001
privind semnătura electronică.
 contract sinalagmatic, părţile obligându-se reciproc. În principal, asiguratul se
obligă să plătească prima, iar asigurătorul să suporte riscul şi să achite, la
producerea evenimentului o despăgubire, în cazul asigurării de bunuri ori de
răspundere civilă, sau suma asigurată în cazul asigurării de persoane. Obligându-se
una faţă de alta, fiecare din părţile contractante este debitor şi creditor al celeilalte.
Obligaţiile celor două părţi nu sunt numai reciproce, dar şi interdependente.
Existenţa obligaţiei asigurătorului depinde de existenţa obligaţiei asiguratului şi
invers.
 unic pentru întreaga sa durată, chiar atunci când ar suferi o împărţire pe termene
periodice. Această divizare interesează numai modul de plată al primei şi nu poate
să divizeze contractul de asigurare în atâtea contracte câte perioade de asigurare ar
fi prevăzute. Unicitatea contractului de asigurare dă naştere la consecinţe juridice
importante, dintre care: pe timpul duratei sale contractul este guvernat de condiţiile
stabilite în momentul încheierii; calculul primei anuale se face de asigurător
raportându-se la întreaga durată a contractului.
 contract cu executare succesivă. Executarea contractului nu are loc dintr-o dată:
asigurătorul continuă în mod constant a acorda protecţie asiguratului prin
acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat a plăti primele la termenele stabilite.
Executarea succesivă a contractului determină următoarele consecinţe:
a) regulile rezoluţiunii nu sunt aplicabile contractului de asigurare;
b) partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contraprestaţia contractantului până la
desfiinţarea contractului;

109
c) neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale nu produce efecte decât pentru viitor şi, ca
urmare, primele plătite pentru perioada anterioară rezilierii nu se restituie asiguratului.
d) dispariţia obiectului asigurat prin efectul altui eveniment decât cel în vederea căruia s-a încheiat
asigurarea implică rezilierea de drept a contractului.
 contract oneros care constă în faptul că fiecare parte urmăreşte u anumit avantaj, o
contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face sau se obligă a o face în favoare celeilalte
părţi. Cu toate că asiguratul poate stipula ca beneficiul asigurării să revină unei terţe persoane,
această convenţie accesorie nu schimbă caracterul oneros al contractului încheiat cu
asigurătorul. Cu privire la asigurător, am putea fi tentaţi să apreciem că el ar putea obţine un
avantaj în cazul când evenimentul prevăzut în contract nu s-a produs şi că păstrează prima fără
nici o obligaţie de plată. Totuşi şi pentru asigurător, contractul are un caracter oneros, întrucât
prima pe care o încasează nu constituie un beneficiu gratuit, ci contraprestaţia corepunzătoare
riscului asumat, risc ce poate uneori să nu se realizeze, dar care, alteori, producându-se,
depăşeşte considerabil valoarea primelor consacrate.
 contract aleatoriu, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiei asigurătorului nu este cunoscută la
momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor şi incert. Elementul incert constă în
elementul viitor la care sunt supuse bunurile, patrimoniul, viaţa sau sănătatea asiguratului,
împotriva căruia acesta s-a asigurat. Producerea evenimentului viitor asigurat, este incertă, atât
în ce priveşte survenirea sa, cât şi momentul la care se va produce.
Caracterul aleatoriu al contractului de asigurare atrage următoarele consecinţe :
a) deoarece şansa, de câştig sau de pierdere avută în vedere de către părţi la încheierea
contractului reprezintă cauza obligaţiilor asumate, în absenţa ei, contractul va fi lipsit de
efecte;
b) având în vedere că părţile contractează cunoscând şansele de câştig – pierderi, iar hazardul
poate determina o disproporţie vădită între prestaţii, acţiunea în anulare pentru leziune nu
este aplicabilă contractului, deoarece intră în previziunea părţilor că una dintre ele nu va
avea acelaşi profit ca cealaltă.
 Contractul de asigurare este un contract de adeziune , este creaţia asigurătorului care îl
redactează şi îl oferă spre semnare celor care vor să se asigure împotriva unui eventual sinistru
sau vizavi de eventualitatea producerii unui risc. Asiguratul aderă, de obicei, la contractul
prestabilit, nepunându-i la îndoială condiţiile generale pe care le stipulează sau conţinutul în
sine al actului juridic prefabricat.

CAPITOLUL II.
ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE.

2.1 Forma contractului de asigurare.

Potrivit legii contractul de asigurare trebuie încheiat în formă scrisă. Acesta nu poate fi
dovedit prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Forma scrisă este cerută de lege,
indiferent de valoarea contractului de asigurare, însă numai din raţiuni ad probationem, asigurarea
nefiind un contract solemn.
Astfel, consimţământul asigurătorului poate fi dovedit cu înscrisul constatator al
contractului, dar şi cu alte înscrisuri, precum cererea de plată a primei de asigurare sau înscrisul
prin care se constată primirea aceste plăţi. În caz de forţă majoră însă, dacă documentele de
asigurare au dispărut şi nu se poate obţine un duplicat, sunt admise orice mijloace de probă care pot
confirma existenţa acestora [art. 10 alin. (1) din Lege].

2.2 Părţile în contractul de asigurare.

110
Subiectele asigurării sau părţile participante la raporturile de asigurare pot fi persoane fizice
sau juridice între care se nasc raporturi de asigurare. Ele sunt: asigurătorul, asiguratul, contractantul
şi beneficiarul.
Contractul de asigurare se încheie, de regulă, între asigurător şi asigurat, dar, uneori, actorii
principali pot fi substituiţi de anumite persoane, special abilitate să-i înlocuiască. De remarcat e
faptul că nu întotdeauna cel care contractează o asigurare este şi beneficiarul acesteia. Prin urmare,
părţile contractului de asigurare sunt asigurătorul şi asiguratul sau contractantul, iar intermediari în
asigurare pot fi brokerii de asigurare, agenţii de asigurare, curtierii de asigurări şi beneficiarul
asigurării.
Contractul de asigurare poate fi încheiat şi printr-un mandatar, general sau special.
Mandantul este acel care prin intermediul mandatarului se obligă şi devine creditorul eventual al
asigurătorului.
Asigurarea poate fi contractată şi fără mandat, în virtutea gestiunii de afaceri. Dacă
gestiunea este utilă proprietarul se obligă şi devine asigurat.
Tot astfel, în ipoteza frecventă a stipulaţiei pentru altul, asigurarea pentru contul cui va
aparţine sau asigurarea în cont. Dacă persoana care tratează cu asigurătorul se obligă a plăti primele,
terţul în contul căruia asigurarea a fost contractată, devine asigurat sau creditorul asigurătorului în
caz de sinistru.
 AsigurătorulAsigurătorul este persoana juridică ori societate mutuală legal autorizată să
îndeplinească autorităţile specifice prestabilite prin contractul de asigurare pe care le
încheie în acest scop cu alte persoane: asigurat sau contractanţi.
Activitatea de asigurare în România poate fi exercitată de societăţi numai cu autorizaţia
prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care verifică îndeplinirea condiţiilor
legale, speciale de înfiinţare şi funcţionare.
În vederea protejării asiguraţilor, Legea nr. 136/1995 a prevăzut constituirea, prin
contribuţia societăţilor de asigurare a Fondului de protejare a asiguraţilor destinat plăţilor de
despăgubiri şi sume asigurate în caz de faliment al acestor societăţi. Fondul se constituie şi se
administrează de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care stabileşte cota din primele
brute încasate de societăţile de asigurare şi reasigurare cu care se alimentează fondul şi normele
privind utilizarea acestora.
Asigurătorul este acea parte din contractul de asigurare care, în schimbul unei prime de
asigurare încasate de la asigurat îşi asumă obligaţia de a acoperi pagubele produse bunurilor
asigurate împotriva unor calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată în cazul
surveniri evenimentului asigurat în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru
prejudiciul de care asiguratul răspunde în temeiul legii faţă de alte persoane.
 Asiguratul.Asiguratul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege sau care consimte
să intre în relaţii juridice cu societăţi de asigurare pentru a perfecta relaţiile de asigurare.
Asiguratul este obligat sau se obligă să plătească prime de asigurare societăţii cu care a
încheiat asigurarea. În virtutea acestui fapt el pretinde asigurătorului să preia asupra sa
riscurile, respectiv plata despăgubirilor în cazul producerii riscului.
Calitatea de asigurat desemnează în toate cazurile pe titularul interesului în asigurarea de
bunuri, persoana asupra faptelor cărei poartă riscul, in asigurarea de răspundere, şi persoana pentru
viaţa sau sănătatea căreia s-a contractat, in asigurarea de persoane.
Asiguratul are un interes în ceea ce priveşte protecţia pe care i-o oferă asigurătorul la
producerea evenimentului asigurat, interes justificat prin necesitatea evitării transformării
contractului de asigurarea într-o operaţiune speculativă.
 Contractantul. Persoana care încheie contractul de asigurare şi se obligă să plătească
primele este contractul asigurării.
În mod frecvent, cel care încheie contractul este una şi aceeaşi persoană cu asiguratul.
Există însă situaţii în care în asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, contractantul este o
altă persoană decât asiguratul.
Contractantul, deşi este parte în contractul de asigurare nu are calitatea de asigurat decât
atunci când semnează poliţa pentru sine. Dacă persoana indicată spre a fi protejată prin asigurare
este un terţ, contractantul nu se va putea bucura de acoperirea pe care asigurătorul o va acorda în
cazul producerii riscului asigurat.

111
În asigurarea de persoane distingem, în raport de conţinutul condiţiilor de asigurare, două
situaţii:
- Contractantul poate asigura şi alte persoane, devenind prin acelaşi contract şi
asigurat (situaţia se întâlneşte la asigurările familiale de viaţă sau accidente, în care
contractantul asigurării este asiguratul principal, contractul cuprinzând, pe lângă
asiguratul principal şi pe soţia acestuia şi copiii săi).
Contractantul, deşi încheie asigurarea şi se obligă la plata primelor, nu este el asigurat,
ci alte persoane (situaţia este specifică asigurărilor pentru cazuri de accidente
privind personalul de muncă).
 Beneficiarul. Beneficiarul este cel desemnat ca în caz de daună, să încaseze indemnizaţia
de asigurare la producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract. Beneficiarul asigurării este
de regulă asiguratul, însă, în caz asigurărilor de persoane, beneficiar este persoana în favoarea căreia
s-a perfectat contractul. Astfel de cazuri pot interveni în asigurările de viaţă, şi anume dacă, survine
decesul asiguratului, atunci beneficiari ai asigurării vor fi moştenitorii legali sau persoanele stipulate
în poliţă.
Benficiarul, chiar generic desemnat, dobândeşte un drept propriu la foloasele asigurării. Din
acest motiv, în literatura de specialitate, efectele juridice ale instituirii unui terţ ca beneficiar au fost
controversate, deşi în unanimitate s-a admis că ne aflăm în faţa unei stipulaţii pentru altul.
Contractul de asigurare nu se încheie numai de către persoana care se obligă să acopere
despăgubirea în cazul producerii riscului asigurat şi persoana care simte nevoia de a se proteja prin
semnarea unei poliţe de asigurare. Un rol important în activităţile de asigurare şi reasigurare îl au
intermediarii.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică, abilitată în baza autorizării unui
asigurător să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu
terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de
asigurător sau broker. Un agent de asigurare nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări decât
pentru un singur asigurător.
Agentul de asigurare subordonat este persoana fizică sau juridică care desfăşoară activitatea
de intermediere în asigurări, în numele şi în contul unuia sau mai multor asigurători, caz în care
produsele de asigurare intermediate nu trebuie să fie concurente, aceştia acţionând sub răspunderea
totală a respectivilor asigurători.
Subagenţii de asigurare sunt persoanele fizice, altele decât conducătorul agentului de
asigurare, persoană juridică, care au calitatea de angajaţi, având contract de muncă ai persoanei
juridice şi care acţionează în numele acesteia.
Curtierii sunt, dimpotrivă, mandatari ai asiguraţilor care îi împuternicesc să le găsească,
printre toate companiile pieţei, pe aceea care le-ar putea oferi cel mai bun raport calitate/preţ.
Brokerul de asigurare este persoana juridică română care, pentru clienţii săi, negociază sau
încheie contracte de asigurare, şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau
cu regularizarea daunelor.
Asistenţii în brokeraj sunt persoanele fizice sau juridice, care în baza unui contract cu un
broker de asigurare/reasigurare primesc o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al
acestuia şi, sub acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să
întreprind anumite activităţi necesare pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de brokeraj.

2.3 Condiţii de validitate.

Condiţiile de validitate ale contractului sunt cele precizate în art. 948 C. civ.: „capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza”.
În literatura de specialitate se face distincţie între condiţiile de existenţă ale contractului şi
condiţiile de validitate ale contractului, însă în terminologia C. civ., toate elementele sunt cuprinse
în noţiunea „condiţii esenţiale de validitate a contractelor”.
 Capacitatea . Contractul de asigurare este supus regulilor de drept comun ce
guvernează materia obligaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte capacitatea de a
contracta, aceasta reprezintă regula iar incapacitatea, excepţia. Poate să încheie un
contract de asigurare orice persoană care nu este declarată incapabilă de către lege.

112
Persoanele fizice pot încheia contracte de asigurare dacă au împlinit vârsta de 14 ani şi nu
sunt puse sub interdicţie. Dacă aceste persoane încheie totuşi contracte de asigurare, acestea rămân
valabile atâta vreme cât asiguraţii sau reprezentanţii lor legali nu cer anularea. Astfel, dacă se
produce riscul anterior anulării contractului, asigurătorul va fi obligat la despăgubiri.
Dacă se solicită anularea contractului, societatea de asigurare este obligată să restituie
primele încasate. Asigurătorul nu poate opune însă minorului sau interzisului judecătoresc,
incapacitatea lor.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu pot încheia orice contract de asigurare în
limitele condiţiilor de asigurare puse la dispoziţie de asigurător, condiţii ce fac parte integrantă din
contract.
În literatura juridică de specialitate s-au conturat mai multe opinii în ceea ce priveşte
problema capacităţii persoanei fizice de a încheia un contract de asigurare.
Într-o opinie se consideră că un contract de asigurare de bunuri poate fi încheiat de orice
persoană fizică ce are capacitatea de a face acte de conservare.
Conform unei alte opinii, încheierea unui contract de asigurare de bunuri reprezintă un act
de administrare a patrimoniului.
Ca urmare, un asemenea contract poate fi încheiat în mod valabil de un minor cu capacitate
restrânsă de exerciţiu, atâta vreme cât acest act nu este de natură a-I provoca o leziune sau nu
depăşeşte sfera administrării bunului.
În ceea ce priveşte asigurările de persoane cel ce doreşte să se asigure trebuie să aibă vârsta
de cel puţin 16 ani.
Conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, minorul cu capacitate redusă poate să
dispună personal de veniturile dobândite din munca sa. Ca urmare, minorul se poate obliga să
plătească primele de asigurare, având în vedere şi faptul că nivelul acestora este redus. Potrivit art.
807 C. civ., minorul de 17 ani, personal şi fără nici o încuviinţare este capabil de a întocmi un
testament prin care să dispună de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.
În cazul în care minorul încheie un contract de asigurare de viaţă şi ar deceda în cursul
asigurării, suma asigurată se plăteşte beneficiarilor desemnaţi în poliţă, sau dacă nu a fost desemnat
nici un beneficiar, moştenitorilor legali. În cazul decesului, suma asigurată iese din patrimoniul
asigurătorului, nu din patrimoniul asiguratului. Suma asigurată nu este supusă raportului succesoral
sau reducerii pentru reîntregirea rezervei succesorale, decât cu privire la sumele plătite în timpul
vieţii cu titlul de prime.
 Consimţământul părţilor. În contractele de asigurare, consimţământul părţilor este
reglementat de dispoziţiile dreptului comun. Uneori există neconcordanţe între
voinţa internă şi manifestarea acestei voinţe. Cea care prevalează este voinţa
internă, dar, până la proba contrarie, se presupune că manifestarea de voinţă
coincide cu voinţa internă a părţilor contractante.
Conform art. 953 C. civ.: „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls
prin violenţă, sau surprins prin dol”.
Astfel, conform art. 954 C. civ.: „eroare nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut
convenţia”.
În practica franceză de asigurări, printr-o hotărâre a Curţii de Casaţie, s-a statuat că un caz
de eroare asupra substanţei este reprezentat de confuzia asupra eficacităţii juridice a cauzei
obligaţiei. Într-un alt caz, instanţa franceză a respins excepţia de nulitate invocată de un asigurat
care contractase succesiv două asigurări asupra aceluiaşi risc, eroarea invocată în acest caz nefiind
scuzabilă.
În ceea ce priveşte violenţa, ca viciu de consimţământ, este foarte greu de presupus a exista
in practică. Cu toate acestea, dacă totuşi se întâlneşte un asemenea caz, contractul de asigurare va fi
anulat conform regulilor de drept comun.
Dolul reprezintă o altă cauză de nulitate a contractului, numai în cazul în care mijloacele
viclene pe care le-a utilizat una dintre părţi sunt de aşa natură încât fără aceste manopere dolosive,
cealaltă parte nu ar fi contractat. Un asemenea caz de dol ar putea fi prezentarea de către agentul de
asigurare a unei asigurări facultative ca o asigurare obligatorie pentru a convinge astfel cealaltă

113
parte să încheie contractul de asigurare. Consecinţa este încălcarea libertăţii contractuale, deoarece
dacă ar fi ştiut, asiguratul nu ar fi fost de acord cu încheierea contractului. Cu toate acestea, este
greu de spus că asiguratul a suferit un prejudiciu, atâta vreme cât asigurătorul a preluat în sarcina sa
riscuri ce puteau ameninţa viaţa sau patrimoniul celui care a încheiat contractul.
În practică, de cele mai multe ori consimţământul asigurătorului este viciat, datorită
declaraţiilor inexacte ce aparţin asiguratului privind împrejurările esenţiale referitoare la risc, în
momentul completării cererii de asigurare.
 Obiectul contractului. În literatura de specialitate există mai multe opinii în ceea ce
priveşte obiectul contractului de asigurare. Astfel, într-o primă opinie, se consideră
că obiectul contractului este reprezentat de bunul sau persoana care sunt expuse
unui anume pericol, sau despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii
sale civile faţă de o terţă persoană.
Într-o altă opinie obiectul contractului este constituit de interesul asigurabil, adică dauna
efectivă pe care este posibil să o sufere asiguratul ca urmare a producerii riscului asigurat.
Este necesar să se facă distincţie între „obiectul asigurării” şi „obiectul contractului de
asigurare”, deoarece acesta din urmă se referă la obligaţiile părţilor contractuale: asiguratul este
obligat la plata primei de asigurare, în timp ce asigurătorul are obligaţia de a plăti indemnizaţia de
asigurare. În acest fel, elementele considerate ca obiect, reprezintă în realitate obligaţii contractuale
care au obiectele lor.
Într-o altă opinie, se consideră că riscul este obiect al contractului de asigurare. Considerăm
că, deşi riscul este un element esenţial al contractului, nu este obiectul contractului de asigurare,
deoarece ajunge în sfera juridică numai după ce părţile s-au obligat.
Determinarea bunul asigurat ca obiect al obligaţiei contractuale se face în funcţie de tipul
asigurării, în conformitate cu condiţiile generale sau speciale de asigurare, ce fac parte integrantă
din contract.
Astfel, în asigurările de bunuri, în principiu orice bun expus unui risc poate fi asigurat cu
condiţia să existe.
În asigurările de persoane este necesară determinarea asiguratului după datele sale
personale, respectiv numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul. De asemenea trebuie să
fie îndeplinite anumite condiţii privind vârsta şi starea sănătăţii.
În ceea ce priveşte responsabilitatea penală pecuniară, aceasta nu poate fi acoperită prin
asigurare, astfel încât amenzile de orice fel trebuie să fie plătite de condamnat.
 Cauza contractului de asigurare. Ca un contract de asigurare să fie valabil, este
necesar să aibă o cauză licită, în concordanţă cu prevederile legii. În acest sens, art.
5 din C. Civ. stabileşte că n se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare,
la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
În literatura şi practica judiciară s-a pus problema cauzei contractului care ar cuprinde în
asigurare bunuri ce fac obiectul contrabandei. Doctrina franceză validează un astfel de contract în
cazul în care asigurarea s-a încheiat într-un stat în care exportul bunului asigurat nu constituie
contrabandă, chiar dacă expedierea s-a făcut într-o ţară în care importul unor asemenea bunuri ar fi
prohibit. Se consideră că în ţara în care contractul s-a încheiat ordinea publică nu a fost încălcată, şi
ca atare cauza este licită.
Un contract de asigurare va fi considerat ca având o cauză ilicită atunci când el este încheiat
cu încălcarea ordinii publice si a bunelor moravuri specifice societăţii. În acest context, contrabanda
reprezintă un risc dependent de o stare de lucruri contrară ordinii de drept. De asemenea, instanţele
franceze au decis că o persoană căsătorită care şi-a abandonat soţia şi copiii pentru a trăi în
concubinaj, nu poate desemna concubina ca beneficiar al unui contract privind o asigurare asupra
vieţii, întrucât obligaţia are o cauză ilicită.
Pentru aceleaşi considerente apreciem că nu poate fi contractată o asigurare cu privire la
bunuri rezultate din săvârşirea unor infracţiuni. Tot astfel nu pot fi cuprinde în asigurare bunuri a
căror existenţă este ilicită, susceptibilă de a face obiectul unei acţiuni în justiţie precum şi
evenimentele provocate intenţionat de asigurat.

114
2.4Tipuri de asigurări.

 în funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare, avem asigurări comerciale


(pentru ambele părţi) şi asigurări comercial-civile sau mixte (faptă de comerţ
pentru una dintre părţi şi faptă civilă pentru cealaltă parte).
 După modul în care iau naştere, asigurările contractuale pot fi asigurări facultative
şi asigurări obligatorii.
 După obiectul asigurării, distingem între asigurări de persoane, asigurări de bunuri şi
asigurări de răspundere civilă.
 în funcţie de numărul subiectelor raporturilor de asigurare, distingem asigurările directe,
coasigurarea, asigurarea mutuală.
 în funcţie de locul unde îşi au părţile domiciliul sau sediul, distingem între asigurări
interne şi asigurări internaţionale.

CAPITOLUL III.
EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE. ÎNCETAREA CONTRACTULUI.

3.1 Efecte.

Debitorul obligaţiei de plată este semnatarul contractului de asigurare, adica asiguratul sau
solicitantul. Daca contractul este semnat de un mandatar, mandantul este parte la contract, iar
mandatarul are calitatea de solicitant.
Atunci când asiguratul, beneficiar al asiguratului, nu are calitatea de parte contractantă, cel
care a solicitat încheierea contractului este obligat să achite primele de asigurare. În acest caz,
asigurătorul are doar posibilitatea de a opune beneficiarului asigurării excepţiile rezultând din
neplata primei, pe care ar fi putut să le invoce şi solicitantul asigurării. De asemenea, în cazul
producerii riscului, asigurătorul are dreptul să compenseze primele ce i se mai datorează până la
sfârşitul anului de asigurare cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
Persoana debitorului poate modificată în cursul contractului în cazul transmiterii
contractului, cu ocazia înstrăinării bunului asigurat sau a decesului asiguratului-semnatar, asigurarea
continuând dacă achizitorul sau moştenitorul îşi exprimă acordul în acest sens.
În cazul în care titularul contractului de asigurare moare iar bunul este cuprins în masa
succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorilor, care sunt ţinuţi în solidar pentru plata
primei, cât timp bunul se află în indiviziune. Dacă bunul a fost atribuit unuia dintre succesori prin
împărţeală sau partaj, el va deveni singurul debitor al primei. Obligaţia de a plăti prima incumbă
moştenitorilor din momentul deschiderii succesiunii. Această obligaţie este in sarcina moştenitorilor
şi în perioada termenului de opţiune succesorală, căci ei devin proprietari ai bunurilor succesorale
de la data deschiderii succesiunii, sub rezerva infirmării sau confirmării prin exercitarea dreptului
de opţiune, iar achitarea primei constituie un act de conservare. Moştenitorii care au renunţat la
moştenire nu vor mai avea obligaţia de plată a primei.
Schimbarea persoanei debitorului primei poate interveni şi în sensul înstrăinării bunului
dobânditorul bunului, căruia îi revine obligaţia de a plăti prima, în măsura în care nu a asigurat. În
aceasta situaţie, contractul se asigurare îşi produce efectele, in principiu faţă de fost plătită în
întregime de către titularul contractului. Dobânditorul bunului devine debitorul asigurătorului numai
pentru ratele de primă devenite scadente după înstrăinare. Pentru ratele primei datorate înainte de
înstrăinare, obligaţia de plată rămâne în sarcina înstrăinătorului.
Conform art. 1096 C. Civ. „plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său”,
această dispoziţie fiind aplicabilă şi în materia asigurărilor. Plata primei de asigurare poate fi făcută
şi unui agent de asigurare care lucrează în numele şi pe seama asigurătorului, sau prin mandat
poştal.
Plata primei se face de regulă la începutul perioadei de asigurare. Prima este cel mai adesea
stipulată in contractele de asigurare ca fiind plătibilă pe perioade anuale care corespund regulilor

115
statistice. Se poate prevedea însă şi asigurarea cu primă unică plătibilă în avans; în acest din urmă
caz, asigurătorul are posibiliatea să-şi creeze fondul necesar pentru a suporta efectele producerii
riscurilor asigurate.
În alte sisteme de drept, asigurătorul este ţinut să răspundă chiar dacă prima nu a fost
achitată.
La asigurările încheiate pe o perioadă de un an, la cererea asiguratului, în schimbul
majorării primei de asigurare, se poate stabili ca plata primei de asigurare să se facă în rate
semestriale, trimestriale, sau chiar lunare, dar în acest caz asigurătorului nu-i revine în nici un caz
obligaţia de a reaminti asiguratului termenul scadent.
În celelalte cazuri, asigurătorul nu este ţinut să îşi asume prin contract obligaţia de a
înştiinţa asiguratul în legătură cu data scadenţei primei. Dacă totuşi o face, avizul de scadenţă a
primei de asigurare este trimis prin simpla scrisoare de asigurător.
În caz de neplată, în dreptul francez, există o procedură specifică reglementată legal. Prima
atitudine a asigurătorului în caz de neplată a primei de către asigurat la data scadenţei primei de
asigurare este aceea de a-l pune în întârziere pe debitor. Punerea în întârziere este o procedură
prealabilă suspendării asigurării sau rezilierii acesteia. Punerea în întârziere nu poate interveni decât
la expirarea a 10 zile de la data scadenţei. Ea trebuie făcută, conform legislaţiei franceze a
asigurărilor, doar prin scrisoare recomandată. Proba trimiterii scrisorii recomandate se face prin
recipisa sau menţiunea poştei.
Pentru a evita contestaţiile asupra conţinutului, pentru a face proba ce-i incumbă
asigurătorului, companiile de asigurare utilizează în practică un registru de evidenţă a punerii în
întârziere imprimat cu un număr de ordine şi trimite un simplu pliant fără plic. Semnătura
asigurătorului nu este indispensabilă iar o simplă ştampilă este suficientă.
Pe parcursul perioadei de graţie de după data scadenţă a primei de asigurare, protecţia prin
asigurare este considerată suspendată. Această suspendare este opozabilă tuturor, erga omnes, chiar
si terţei victime in cadrul asigurării obligatorii de autovehicule. Suspendarea este esenţial
provizorie. Aceasta ia sfârşit prin plată sau reziliere. Asigurarea poate fi repusă în vigoare prin
faptul plăţii. Rezilierea pentru neplata primei de asigurare intervine ca urmare a expirării perioadei
de suspendare a asigurării.
În materia asigurărilor este aplicabilă regula potabilităţii plăţii. Astfel, plata primei de
asigurare se face la sediul asigurătorului, acesta din urmă neavând obligaţia de a încasa prima de
asigurare la domiciliul sau la locul de muncă al asiguratului. Chiar daca s-a procedat în mod repetat
la încasarea primei de asigurare la domiciliul sau locul de muncă al asiguratului, acest fapt nu poste
fi invocat drept derogare pe viitor de la regula portabilităţii primei.
În ceea ce priveşte modul de plată a primei de asigurare, plata se face în numerar, în
moneda stabilită prin contract, sau poate opera compensaţia.
Dacă asiguratul, debitorul primei, este , datorită sinistrului, creditorul asigurătorului cu o
suma lichidă şi exigibilă, intervine compensaţia legală, de plin drept, până la concurenţa sumei mai
mici. Raţiunea compensării rezidă din conexitatea ce există între cele două obligaţii, având cauza in
acelaşi contract de asigurare, cât şi prin aplicarea excepţiei non adimplenti contractus. Această
conexitate permite asigurătorului de a reţine prima datorată de asigurat din suma cuvenită oricărui
beneficiar al poliţei, creditorilor privilegiaţi sau ipotecari. Excepţia de compensare este opozabilă
chiar şi în cazul falimentului asiguratului. Tot ea îi permite asigurătorului de a opune acest drept
beneficiarului asigurării în contul cui va aparţine, victimei în materia asigurărilor de răspundere şi
beneficiarului asigurării asupra vieţii.
O altă formă de plată a primei de asigurare este ordinul de plată şi se consideră a fi
efectuată numai în momentul în care s-a operat către bancă, în contul asigurătorului.
Simpla introducere ordinului de plată nu creează asigurătorului nici un drept. Ordinul de
plată poate fi retras oricând înainte de executarea de către bancă. Un alt caz este acela în care banca
nu poate executa ordinul de plată căci contul titularului este blocat sau nu are disponibil. Dacă
omiterea operării este imputabilă băncii, s-a considerat că prima a fost plătită în ziua în care s-a
înregistrat în bancă, cu condiţia ca asiguratul să aibă disponibil în cont.
Plata primei, reprezentând un acord de voinţe, va fi supusă regulilor de drept comun privind
actele juridice. Cu privire la dovada plăţii se pune problema cine are sarcina probei şi care sunt
mijloacele care trebuie utilzate.

116
Sarcina probei incumbă debitorului, ca o aplicaţie a principiului general că cel care face o
propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească(art. 1169 C. Civ.).Debitorul primei, afirmând
că dreptul asigurătorului, rezultând din contractul de asigurare nu mai există, deoarece s-a stins prin
plata pe care el a făcut-o, va fi ţinut sa-şi dovedească afirmaţia.
In mod obişnuit, dovada plăţii se face prin prezentarea contractului de asigurare, în ipoteza
în care întocmirea declaraţiei de asigurare, plata primei şi emiterea contractului au loc concomitent.
Declaraţia referitoare la împrejurările esenţiale asupra riscului, făcută de asigurat la
încheierea asigurării nu este suficientă. Asiguratul este obligat ca şi în cursul executării contractului
să comunice asigurătorului împrejurările care agravează riscul. Fără îndoială, contractul de
asigurare trebuie executat conform voinţei părţilor. Dar, in măsura în care se ivesc împrejurări ce
modifică avizarea iniţială a riscului de către asigurător, situaţia trebuie reglementată.
Cum modificările riscului se răsfrâng asupra cuantumului primei, părţile pot conveni la o
nouă primă, cu respectarea regulii proporţionalităţii în raport cu riscul agravat. Dar o asemenea
adaptare nu poate fi impusă asigurătorului, întrucât există agravări ale riscului care fac imposibilă
continuarea contractului. Ca urmare, facultatea de a desfiinţa contractul trebuie, conform dreptului
comun, să-i fie rezervată asigurătorului.
În ipoteza agravării riscului, propriu-zis intervine o modificare a acordului iniţial, când se
pune problema adaptării contractului la noua situaţie sau a denunţării. Obligaţia impusă asiguratului
de a comunica asigurătorului schimbarea împrejurărilor esenţiale de risc este o prelungire, în cursul
executării contractului, a obligaţiei iniţiale de declarare. Ea permite adaptarea contractului la noua
situaţie, sub rezerva dreptului pentru asigurător de a-l denunţa.
Din punct de vedere al duratei, agravarea riscului nu prezintă interes dacă este temporară
sau definitivă, deoarece o schimbare temporară poate produce aceleaşi consecinţe, sporirea
probabilităţii sau intensităţii riscului. Cel mai adesea, agravarea determină creşterea probabilităţii
riscului, adică şansele producerii cazului asigurat.
Asiguratul este obligat prin lege să declare asigurătorului cazul asigurat într-un anumit
termen. El poate fi obligat convenţional prin clauzele contractului de asigurare: de a furniza, în
asigurările de bunuri, un raport detaliat şi estimativ al pagubelor cu toate motivările sau de a depune
o plângere, în caz de furt, de permite medicului consultant al asigurătorului de a face toate
constatările necesare , în caz de asigurare contra accidentelor corporale. Pentru nerespectarea
acestei obligaţii pot fi prevăzute în contract diverse sancţiuni.
Declararea sinistrului este o obligaţie de aplicare generală pentru toate contractele de
asigurare.
Asiguratul este obligat să avizeze asigurătorul despre producerea riscului din momentul
producerii acestuia până în momentul limită stabilit prin contract.
Nerespectarea acestei obligaţii atrage ca sancţiune refuzul asigurătorului de a plăti
despăgubirea sau indemnizaţia de asigurare. Refuzul constitue o sancţiune specifică a faptelor
comise de asigurat după evenimentul asigurat; aceasta este sancţiunea în cazul întârzierii de asigurat
de a declara evenimentul.
Refuzul are ca efect faptul că asiguratul pierde dreptul la suma asigurată.
Declararea tardivă privind agravarea riscului şi sinistrului nu poare fi opusă asiguratului cât
timp asigurătorul a stabilit că întârzierea declarării riscului a cauzat un prejudiciu.
Asiguratul mai este ţinut sa se abţină de a face acte, dispoziţii sau renunţări faţă de un terţ
responsabil, fiind răspunzător de orice prejudiciu ce ar aduce drepturilor în care, prin plata daunei,
el este subrogat. Nerespectarea sub acest aspect a obligaţiei are drept consecinţă reducerea
despăgubirii în mod corespunzător cu prejudiciul cauzat titularului dreptului de regres.
Obligaţia asiguratului de a face tot ce-i stă în putinţă pentru a limita sau evita dauna nu are
la bază nici gestiunea de afaceri şi nici mandantul. Ea este o obligaţie proprie, derivând din lege, pe
baza contractului de asigurare, intervenit între părţi.
Asigurătorul nu este îndreptăţit să acorde despăgubiri pentru partea de pagubă care s-a mărit
din culpa asiguratului.
Obligaţia de comunicare impusă asiguratului se justifică prin necesitatea ca asigurătorul să
poată verifica in timp util cauzele şi consecinţelor realizării riscului. Din moment ce producerea
evenimentului asigurat transformă răspunderea virtuală a asigurătorului într-o obligaţie activă, el
trebuie să fie avizat cât mai curând posibil pentru a lua toate măsurile necesare apărării intereselor

117
sale, întrucât va suporta consecinţele realizării riscului. Asigurătorul trebuie fără întârziere să
verifice condiţiile în care riscul s-a realizat, să se convingă că riscul este cel preluat în sarcină, să se
stabilească exact întinderea pagubei sau dacă există vreun terţ responsabil împotriva căruia ar avea
deschisă calea unui recurs. Ca urmare, el va efectua cercetările care nu suferă amânare şi va
administra probele necesare.
Comunicarea este o avizare succintă, prin care asiguratul informează asigurătorul asupra
circumstanţelor esenţiale referitoare la locul, momentul, condiţiile şi consecinţele imediate ale
realizării riscului asigurat. Dat fiind termenul scurt impus asiguratului, nici nu se poate pretinde o
comunicare completă şi precisă asupra cauzelor exacte şi indicarea tuturor celor responsabili.
Termenele de comunicare stabilite prin contractele de asigurare încep sa curgă fie de la data
producerii evenimentului asigurat, fie din momentul în care asiguratul a luat la cunoştinţă despre
realizarea riscului.
În ceea ce priveşte drepturile asiguratului intervin, în principiu, în momentul producerii
cazului asigurat însă şi pe parcursul executării contractului de asigurare.
La toate categoriile de asigurări de persoane, asigurătorul are dreptul de a schimba numele
său înscris în poliţă, in baza modificării actului de stare civilă. De asemenea, poate schimba modul
de plată pentru prime, când ele se achită în rate.
La asigurările de viaţă la care se constituie rezerve de prime, asiguratul are posibilitatea de
a majora sau micşora durata de plată a primelor şi a duratelor asigurării, de a majora sau micşora
suma asigurată, după cum poate transforma asigurarea, prin trecerea de la un tarif la altul. La
asigurările care cuprind riscul de deces, el are dreptul să schimbe beneficiarul înscris în poliţă.

3.2 Încetarea contractului de asigurare.

Contractul de asigurare încetează să-şi mai producă efectele sale ca urmare a expirării
termenului său de valabilitate, a imposibilităţii de a fi derulat prin tacita reconducţiune, a rezilierii
de către asigurător pentru neplata primei de asigurare, a exercitării dreptului de reziliere al
asiguratului, a rezilierii pentru nedeclararea de către asigurat a modificărilor esenţiale intervenite pe
parcursul contractului de asigurare în legătură cu riscul asigurat în considerarea căruia s-a încheiat
un anumit tip de contract de asigurare.

TITLUL XIII
CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ

CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ.

Noţiune.

Contractul de rentă viageră face parte din categoria contractelor aleatorii, adică a acelor
contracte în care existenţa sau întinderea obligaţiiilor părţilor, sau a uneia dintre acestea depinde de
hazard, ceea ce face ca să existe şanse de câştig, respectiv de pierdere pentru ambele părţi (alea).
Contractul de rentă viageră este reglementat de Codul civil în Cartea a III-a, Titlul XIII
(Despre contractele aleatorii), în Capitolul III, intitulat Despre contractul de rendită pe viaţă, art.
1639-1651.
Pentru a fi în prezenţa unui contract de rentă viageră este nevoie ca obligaţia debitorului de
plată a rentei periodice să fie asumată pentru întreaga durată a vieţii creditorului. Decesul
credirentierului trebuie să fie cauza exclusivă a stingerii rentei.
Articolul 1643 Cod civil creează posibilitatea ca renta să fie constituită în favoarea uneia
sau a mai multor persoane. Calitatea de credirentier o poate dobândi atât cel care este transmiţătorul
bunului cât şi o altă persoană desemnată de acesta, care nu a transmis nimic dar care va fi, în acest
fel, beneficiara promisiunii de plată a rentei din partea debirentierului.

118
Cel mai frecvent acest lucru se întâmplă în practică când unul din soţi transmite un bun
debirentierului în schimbul obligaţiei acestuia de a plăti renta viageră ambilor soţi.
Problema care se pune în astfel de situaţii este dacă în raporturile cu creditorii obligaţia
debirentierului de a plăti renta se menţine nemodificată până la moartea ultimului creditor sau ea se
reduce la partea calculată pentru creditorul respectiv.
Cu alte cuvinte, creanţa, respectiv obligaţia este sau nu indivizibilă? Apreciem că obligaţia
de plată a rentei este una divizibilă dacă din clauzele contractului nu se poate deduce voinţa părţilor
de a da un caracter indivizibil obligaţiei .
Ca regulă generală obligaţiile sunt divizibile, iar indivizibile sunt doar cele care prin natura
lor nu pot fi executate divizat sau cele pe care părţile le-au privit “sub un raport de nedivizibilitate”,
după cum prevede art. 1058 Cod civil. Obligaţia de plată a rentei este una care prin natura ei este
divizibilă.
Fiind divizibilă prin natura ei, regulile de la indivizibilitatea obligaţiilor se pot aplica doar
în măsura în care în contract sunt clauze din care să se deducă faptul că părţile au privit obligaţia
sub un raport de nedivizibilitate.
În consecinţă moartea unui credirentier duce la stingerea parţială a rentei, celălalt sau
ceilalţi creditori fiind în drept să solicite doar partea care li se cuvine după scăderea cotei
credirentierului decedat.
În schimb este valabilă şi producătoare de efecte clauza prin care se stipulează plata
integrală a rentei până la decesul creditorului supravieţuitor.
În ceea ce priveşte debitorii , obligaţia lor trebuie considerată, de asemenea divizibilă, cu
excepţia situaţiei în care clauzele contractuale relevă intenţia părţilor de a da un caracter indivizibil
obligaţiei respective.

Caractere juridice.

Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract
cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig - pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse
depinzând de un eveniment viitor şi incert; perioada cât va trăi credirentierul. Dacă prestaţia
periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat, contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu este
rentă viageră.

Contract sinalagmatic.

În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte


unilaterale. Cu atât mai bine, cu cât contractul de rentă viageră este, de regulă, contract sinalagmatic
şi, prin excepţie, contract unilateral, vom putea înţelege cei doi termeni ai grupei şi, după caz,
caracterul sinalagmatic ori unilateral al acestui contract:
a) contractul sinalagmatic este contractul care dă naştere la obligaţii reciproce între
părţi. Cum este şi normal, fiecare parte a contractului sinalagmatic îşi asumă obligaţii şi, bineînţeles,
dobândeşte drepturi; şi
b) contractul unilateral este acela care naşte obligaţii numai pentru una din părţi,
cealaltă parte fiind doar titularul drepturilor corelative.
 Caracteristici definitorii pentru caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră.
În această privinţă sunt de pus în discuţie următoarele caracteristici: reciprocitatea obligaţiilor,
conexitatea obligaţiilor şi corelativitatea existentă între drepturile unei părţi, pe de o parte şi
obligaţiile unei părţi, pe de altă parte, fără a deosebi după poziţia lor de creditor şi debitor în acelaşi
timp.
În legătură cu caracteristica definitorie a caracterului sinalagmatic de rentă viageră cu titlu
oneros constând în reciprocitatea obligaţiilor se impun următoarele precizări:
• ambele părţi - atât credirentierul, cât şi debirentierul îşi asumă obligaţii, motiv pentru care
obligaţiile asumate de ele sunt considerate a fi reciproce;
• credirentierul îşi asumă ca principală obligaţie formarea fondului de rentă viageră, în bunuri
sau în bani şi, în legătură cu aceasta, transmiterea dreptului de proprietate către debirentier (obligaţie

119
de a da) şi îşi asumă obligaţia de a face, constând în predarea bunurilor ori în operaţiunile concrete
de înmânare, depunere la bancă ori alte echivalente privind sumele de bani;
• debirentierul, la rândul său, se obligă să săvârşească prestaţiile periodice către
credirentier, prestaţii care sunt, în acelaşi timp, obligaţii de a da, constând în
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor (de regulă sume de bani) la
care se referă prestaţiile sau de a face, constând în acţiunile concrete privind
predarea bunurilor la care se referă ori, după caz, la predarea sumelor de bani.
În legătură cu cea de a doua trăsătură (caracteristică) definitorie a caracterului sinalagmatic
al contractului de rentă viageră cu titlu oneros, constând în conexitatea obligaţiilor părţilor se poate
observa cu uşurinţă că:
obligaţiei credirentierului de a forma fondul de bunuri sau capital şi de a transmite
dreptul de proprietate asupra lui (obligaţia de a da) îi corespunde obligaţia
debirentierului de a plăti (a executa) prestaţiile periodice, în condiţiile contractului,
şi de a transmite dreptul de proprietate asupra a ceea ce face obiectul prestaţiilor
(obligaţie, de asemenea, de a da).
obligaţiei credirentierului de a preda bunul (bunurile) la care se referă prestaţia sa ori de
a îndeplini toate activităţile pe care le implică predarea sumei de bani (obligaţie de
a face) îi corespunde obligaţia, de asemeni, de a face a debirentierului, de a
îndeplini toate activităţile pe care le implică predarea bunurilor sau sumelor de bani
la care se referă prestaţia periodică.
În sfârşit, în legătură cu corelativitatea drepturilor unei părţi cu obligaţiile celeilalte părţi,
trăsătură definitorie a caracterului sinalagmatic al contractului de rentă viageră cu titlu oneros, se
impun următoarele precizări:
dreptului credirentierului de a cere să se formeze fondul rentei viagere (în bunuri sau în
bani) îi corespunde obligaţia debirentierului de a se conforma;
dreptului credirentierului de a cere transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului
(bunurilor) ori sumei de bani ce constituie fondul rentei viagere îi corespunde
obligaţia debirentierului de a transmite acest drept;
dreptului credirentierului de a pretinde să i se predea bunurile sau sumele de bani ce
constituie fondul rentei viagere îi corespunde obligaţia corelativă a debirentierului
de a preda bunurile ori sumele respective;
dreptului debirentierului de a pretinde să i se transmită dreptul de proprietate asupra
bunurilor sau sumelor de bani la care se referă prestaţiile periodice îi corespunde
obligaţia corelativă a credirentierului de a transmite acest drept către primul; şi
dreptului debirentierului de a pretinde să i se predea efectiv bunurile sau după caz,
sumele de bani ce constituie fondul rentei viagere îi corespunde obligaţia crediren-
tierului de a preda asemenea bunuri sau fonduri băneşti.
Din sumara analiză referitoare la caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră cu
titlu oneros se poate lesne înţelege că raporturile juridice care se nasc dintr-un asemenea contract
sunt raporturi juridice complexe.
Consecinţele ce decurg din caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră. Este
aproape o axiomă faptul că, în general, contractele sinalagmatice sunt cârmuite de reguli proprii
(reguli specifice), aplicabile şi în situaţia - regulă în care contractul de rentă viageră are caracter
sinalagmatic:
exceptio non adimpleti contractus: partea care nu şi-a executat obligaţia nu poate pretinde celeilalte
părţi să şi-o execute pe a sa, întrucât aceasta din urmă îi poate opune excepţia neîndeplinirii
contractului;
dacă o parte şi-a executat obligaţia asumată sau demonstrează că este gata să şi-o execute, pentru
neexecutarea contractului de către cealaltă parte poate cere rezilierea contractului; şi
dacă obligaţia asumată nu poate fi executată datorită forţei majore, cealaltă parte este liberă de
obligaţie datorită faptului că riscul contractual îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de
executat, ca urmare a regulii res perit domino.Neîndoielnic, cele trei reguli specifice
contractelor sinalagmatice la care ne-am referit operează ţinând seama de specificul contractului
de rentă viageră rezultând din existenţa unui element aleator în raportul juridic la care dă naştere.

120
Contract cu titlu oneros.

Potrivit scopului urmărit de părţi, contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros şi contracte cu
titlu gratuit.
Prin natura lucrurilor, spre deosebire de contractele cu titlu gratuit care se încheie în interesul
exclusiv al unei singure părţi căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se urmări să
se obţină ceva în schimb (un folos, o contraprestaţie), în contractele cu titlu oneros fiecare parte
urmăreşte o asemenea contraprestaţie în schimbul a ceea ce se obligă. Se urmăreşte deci, realizarea
unui interes patrimonial în schimbul a ceea ce fiecare se obligă.
În context, rezultă că:
În situaţia în care contractul de rentă viageră este un contract cu titlu oneros, atât
credirentierul cât şi debientierul se obligă la prestaţii, unul în folosul celuilalt;
Dacă însă suntem în prezenţa unui contract de rentă viageră cu titlu gratuit, cea care se
obligă este doar partea care constituie fondul rentei viagere - în bunuri sau în bani - nu
şi cealaltă parte.
Din consecinţele ce decurg din caracterul oneros sau cu titlu gratuit al contractului de rentă
viageră facem următoarele observaţii.
a) renta viageră însăşi poate fi constituită atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, fără a
deosebi în privinţa izvorului său;
b) ea poate fi constituită cu titlu gratuit dacă îşi găseşte cauza într-o intenţie de
liberalitate, situaţie în care se spune că renta viageră se apropie foarte mult de
donaţie, fiind în ultimă instanţă chiar donaţie. Se poate înţelege uşor că o asemenea
rentă viageră poate fi constituită nu numai prin donaţie, ci şi prin testament2;
c) o donaţie deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros poate îmbrăca forma
unui contract de rentă viageră cu acelaşi titlu: printr-un asemenea contract s-ar
recunoaşte, de exemplu, o datorie de rentă viageră care în realitate nu există. Intr-o
asemenea situaţie, contractul de rentă viageră nu ar fi unul cu titlu oneros ci unul cu
titlu gratuit;
d) renta viageră şi respectiv, contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, cu toate
consecinţele juridice care decurg din acest caracter, în situaţia în care credirentierul
fie transmite, fie se obligă să transmită contravaloarea rentei, plata rentei constând,
potrivit sensului civil din materia executării contractului, într-o sumă de bani ori
într-un alt bun imobil sau mobil.
e) În situaţia în care renta viageră are ca obiect preţul unui imobil sau o sumă de bani
mai mici decât venitul imobilului sau, după caz, capitalului transmis ori egale cu
acestea, suntem în prezenţa unei donaţii.

Contract aleator

Prin definiţie, contractul aleator însuşi este contractul la a cărui încheiere părţile nu cunosc nici
existenţa şi nici întinderea exactă a avantajelor patrimoniale pe care le pot obţine, şi nici dacă şi în
ce măsură sunt susceptibile de pierderi, pentru că au înţeles să se oblige în funcţie de alea - un
eveniment viitor şi incert - sub aspectul realizării ori momentului realizării. Elementul aleatoriu
constă, deci în alea, eveniment de care depind şansele părţilor de pierdere sau de câştig.

Contract consensual.

După modul de încheiere, actele juridice civile şi deci şi contractul, ca principală specie a acestora,
se clasifică în: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale:
 sunt consensuale contractele pentru a căror formare (validitate) este suficient acordul de
voinţă valabil exprimat al părţilor. Caracterul consensual al contractelor decurge din principiul
consensualismului, principiu dominant - ca acţiune - în dreptul nostru civil, motiv pentru care se
consideră că în raport de criteriul amintit, contractele consensuale constituie regula în materie, regulă
care cunoaşte numai două excepţii:

121
 contractele reale, definite ca fiind acele contracte pentru a căror formare valabilă (validitate),
pe lângă acordul de voinţă valabil exprimat al părţilor, se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de
către o parte celeilalte părţi. Intră în această categorie contractul de împrumut, contractul de
comodat, contractul de depozit şi contractul de gaj; şi
 contractele solemne, definite ca fiind acele contracte care, sub sancţiunea nulităţii absolute,
trebuie să fie făcute în anumite forme. Altfel spus, pentru formarea valabilă a acestora este nevoie de
acordul de voinţă valabil exprimat al părţilor la care se adaugă cerinţele de formă impuse de lege
sub sancţiunea nulităţii.
Se cere, deci, ca forma acestor contracte să fie una ad validitatem sau ad solemnitatem. Intră
în această categorie donaţia şi actele de înstrăinare a imobilelor şi contractul de ipotecă.
Este important să nu se confunde forma ad validitatem (ad solemnitatem) cu forma scrisă
cerută de lege ad probationem. în această din urmă situaţie, forma ad probationem nu condiţionează
existenţa şi validitatea contractului, ci afectează, în condiţii ale dreptului probator comun, posibilitatea
dovedirii lui.
Se spune, pe bună dreptate, că într-o asemenea situaţie contractul în sens de operaţie juridică
(negotium juris) există (existenţa lui nu este pusă în discuţie) independent de faptul dacă s-a făcut sau
nu un înscris care să consemneze acordul de voinţă al părţilor, numai că operaţia juridică va fi foarte
greu de dovedit.
O asemenea clasificare are o importanţă anume pentru toate contractele, în general, pentru
toate contractele aleatorii, în special şi pentru contractul de rentă viageră - în speţă, aşa cum se va
preciza în continuare. Importanţa rezidă în nevoia de a stabili dacă părţile au încheiat un contract
valid (valabil), inclusiv în cazul contractului de rentă viageră, prin respectarea întocmai a cerinţelor
impuse prin normele care consacră formarea lor. Numai astfel se va putea stabili dacă, în cazul
contractului consensual, consimţământul părţilor a fost valabil exprimat şi, în consecinţă, în măsură
să producă efecte juridice, dacă, în cazul unui contract real, consimţământul a fost valabil exprimat
iar lucrul a fost remis (condiţii cumulative) şi, în sfârşit, dacă în cazul contractelor solemne,
consimţământul a fost valabil format şi a fost consemnat într-un act cu respectarea cerinţelor impuse
de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

Contract numit.
Contractul de rentă viageră este un contract numit. El are un nume propriu, „contractul de
rendită pe viaţă" şi o reglementare proprie asigurată prin dispoziţiile art.2242-2251 C. Civ. A
considera contractul de rentă viageră ca fiind un contract numit, prezintă o importanţă deosebită
pentru că, în asemenea contracte părţile nu trebuie să prevadă toate implicaţiile raporturilor în care
intră, decât dacă este vorba de abateri de la regulile supletive ale legii, întrucât acestea îşi găsesc
consacrarea în lege. Spre deosebire de contractele numite, din care contractul de rentă viageră face
parte, în cazul contractelor nenumite părţile trebuie să prevadă un întreg sistem de clauze spre a da
reglementare tuturor implicaţiilor posibil de conceput ale unor asemenea raporturi juridice.

Contract principal.

Alăturând suma regulilor care guvernează contractele accesorii la suma regulilor care
guvernează contractele principale, se va înţelege lesne că regula în materie o constituie acestea din
urmă4.
Această regulă este perfect aplicabilă şi acţionează pe deplin în materia contractului de
rentă viageră, pentru bunul motiv că acesta este un contract principal.
Astfel fiind, nu se poate pune în discuţie acţiunea regulii accesorium sequitur principale,
în nici una din situaţiile care sunt supuse analizei: validitatea, rezilierea, executarea ş.a.
Atributul de „contract principal" al contractului de rentă viageră rezultă fără putere de
tăgadă din toate textele legale consacrate reglementării acestuia.

Contract negociat.

Contractul de rentă viageră este un contract negociat (un contract tradiţional) pentru că

122
întregul său conţinut este rezultatul hotărârii comune a părţilor, respectiv, al acordului lor de voinţă
valabil exprimat.
Graţie acestui caracter, părţile pot conveni în contractul de rentă viageră asupra celor mai
felurite clauze, stabilind, astfel, conţinutul dorit de ele, fără vreo influenţă din afară, bineînţeles totul
în limitele dreptului pozitiv şi ale bunelor moravuri.
Aşa cum au fost înfăţişate deja textele care asigură reglementarea juridică a acestui contract
şi ţinând seama de conţinutul lor se poate trage concluzia că legiuitorul de la 1864 a asigurat un
cadru reglementativ larg şi flexibil pentru această instituţie juridică.
Altfel spus, se poate conchide că acţiunea principiului autonomiei de voinţă în materia
contractului de rentă viageră este ţărmurită numai de limitele date de dreptul obiectiv şi bunele
moravuri.
În concluzie, contractul de rentă viageră este un contract negociat - tipic (tradiţional - tipic).
Contract translativ de proprietate.

Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate, cu toate consecinţele


ce decurg din aceasta, atât în privinţa constituirii fondului de bunuri sau capitalului, după caz, cât şi
în privinţa prestaţiilor periodice la care debirentierul se obligă.

CAPITOLUL II
CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ.

Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:


- capacitatea de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- un obiect determinat;
- o cauză licită.
Textul citat enumera condiţiile esenţiale (de validitate) ale contractului, condiţii care, în
ultimă instanţă, sunt elemente ale structurii acestuia. Cele patru elemente de structură sunt
necesarmente obligatorii pentru toate contractele, fără a deosebi după felul lor. Evident, ele sunt
obligatorii şi pentru categoria contractelor aleatorii şi, deci, şi pentru contractul de rentă viageră.

2.1 Consimţământul părţilor.

A. Precizări introductive
Analiza separată, pe de o parte, a voinţei credirentierului şi, pe de altă parte, a debirentierului poate
sugera ca fiind posibile următoarele trei situaţii:
a) voinţa uneia dintre părţile contractului de rentă viageră să nu întrunească condiţiile unei voinţe
valabil exprimate. în această situaţie contractul de rentă viageră se consideră că nu s-a format,
pentru că, prin definiţie, contractul este „un acord de voinţă";
b) voinţele exprimate, atât de credirentier, cât şi de debirentier nu îndeplinesc condiţiile unor
voinţe valabil exprimate. Nici în această situaţie contractul de rentă viageră nu s-a format, din
acelaşi motiv; şi,
c) atât voinţa credirentierului, cât şi voinţa debirentierului au fost valabil exprimate. în această
situaţie s-a format acordul de voinţă al părţilor, iar contractul de rentă viageră se consideră
încheiat cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale în această privinţă.
Consimţământul însemnează însuşi acordul de voinţă ca tot unitar, valabil exprimat de către
părţi, în cazul contractului de rentă viageră, consimţământul în sens larg înseamnă acordul de voinţă
valabil exprimat de către cele două părţi - credirentierul şi debirentierul - ale contractului.

B. Condiţiile voinţei încorporate în contractul de rentă viageră.

123
Voinţa credirentierului şi voinţa debirentierului, considerate fiecare în parte, dar şi
împreună, trebuie să îndeplinească umătoarele condiţii:
a) consimţământul (voinţă) trebuie să emane de la o persoană cu
discernământ;
b) credirentierul şi debirentierul trebuie să-şi dea consimţământul cu intenţia
de a se obliga.
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de rentă viageră se încheie între părţi al căror
consimţământ duce la asumarea unor angajamente juridice;
c) voinţele credirentierului şi debirentierului trebuie să fie exteriorizate, considerându-
se că voinţa internă produce efecte juridice numai dacă a fost exteriorizată, respectiv adusă la cu-
noştinţa celeilalte părţi. Contractul de rentă viageră este un contract consensual, iar exteriorizarea
consimţământului se apreciază în funcţie de principiul raportului dintre voinţa internă (reală) şi cea
externă (socială sau declarată);
d) voinţele credirentierului şi debirentierului trebuie să fie exprimate liber. Astfel spus,
voinţa trebuie să fie liberă. Se consideră a fi liberă voinţa care s-a format şi s-a exprimat liber, fără
să fie rezultatul unor presiuni exterioare ori unei captatio benevolentia.
Este, deci, liberă numai voinţa exprimată în scopul de a produce efecte juridice, fără
constrângeri sau captaţiuni;
e) voinţele exprimate de părţile contractului de rentă viageră trebuie să fie
conştiente. O voinţă este considerată a fi conştientă atunci când autorul ei are imaginea
exactă a consecinţelor juridice care decurg din angajamentul juridic asumat, respectiv
imaginea exactă a drepturilor şi obligaţiilor pe care credirentierul şi debirentierul le-au
dobândit sau asumat.
f) consimţământul (voinţele părţilor) nu trebuie să fie afectat de vicii, adică de
eroare, doi sau violenţă.

C. Modalitatea în care credirentierul şi debirentierul îşi pot manifesta voinţa.

În materia rentei viagere funcţionează, ca în general, în materia actelor juridice civile,


principiul consensualismului. în consecinţă, acordul de voinţă valabil exprimat de către credirentier
şi debirentier este suficient pentru formarea valabilă a acestui contract. Singura cerinţă ce ţine de
probarea contractului (actul în accepţiunea sa de instrumentum probationis) este a formei cerută ad
probationem, pentru că este greu de crezut că părţile - credirentierul şi debirentierul - au putut
concepe un contract de rentă viageră de o valoare mai mică decât cea cerută de lege pentru a nu se
cere forma scrisă în această accepţiune.
Pentru ipoteza în care, în virtutea caracterului translativ de proprietate al contractului de
rentă viageră, fondul de bunuri constituit priveşte imobile - construcţii şi terenuri - se cere, cum este
şi firesc, forma ad validitatem, impusă de necesitatea obţinerii autorizaţiei de înstrăinare. în această
situaţie, contractul de rentă viageră, prin excepţie, este solemn.
Deşi în literatura juridică franceză, aşa cum s-a subliniat deja, contractul de rentă viageră
poate avea şi caracterele unui contract real, în dreptul nostru o asemenea posibilitate scapă
spectrului formelor acestuia.

D. Eroarea, dolul şi viclenia în materia contractului de rentă viageră. Viciul leziunii

Eroarea, dolul sau viclenia ca vicii de consimţământ acţionează în materia


contractului de rentă viageră ca în orice alt contract, motiv pentru care nu vom face dezvoltări pe
această temă.
Viciul leziunii şi contractul de rentă viageră. Contractul de rentă viageră este un contract
aleatoriu.
Prin definiţie, contractele aleatorii sunt contractele cu titlu oneros la a căror încheiere
părţile nu cunosc întinderea exactă a consecinţelor la care dau naştere, adică nu se cunoaşte
existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract,
datorită faptului că s-au obligat în considerarea unui eveniment viitor şi incert numit alea. Şansele

124
părţilor, de pierdere sau de câştig, depind de producerea acestui eveniment şi de momentul producerii
lui.
În contractul de rentă viageră, credirentierul poate trăi o lună sau un an, dar mai poate trăi
mulţi, chiar foarte mulţi ani, timp în care debirentierul îşi plăteşte rentele periodice.
Că decesul credirentierul va avea loc odată şi odată este un lucru cert, ceea ce nu se ştie este
momentul când evenimentul incert în privinţa datei şi viitor (decesul) se va produce.
Este motivul pentru care fondul în bunuri sau capitalul constituite de credirentier pote fi
disproporţionat - mai mare sau disproporţionat - mai mic decât suma plăţilor periodice făcute până
în momentul decesului acestuia.
Astfel, dacă fondul în bunuri sau capital este de 2 miliarde lei, iar decesul credirentierului
are loc la o lună după încheierea contractului de rentă viageră, şansa de câştig a debirentierului este
clară şi este de o întindere considerabilă (de exemplu de un miliard nouă sute optzeci milioane) iar,
pentru credirentierul decedat, şansa de pierdere este egală cu profiturile materiale ale
debirentierului. Nu poate însă fi exclusă situaţia inversă când, de exemplu, credirentierul trăieşte
foarte mulţi ani, iar cheltuielile pot depăşi cu mult fondul constituit.
Or, din simpla analiză făcută, rezultă clar că de esenţa contractului de rentă viageră este
„disproporţia vădită" între prestaţiile la care părţile s-au obligat. Rezultă, aşadar că, prin definiţie,
contractul de rentă viageră, ca de altfel şi celelalte contracte aleatorii, generează prestaţii lezionare,
cu singura precizare că nu se ştie care va fi partea cu şansele de pierdere şi nici cea cu şansele de
câştig, de la început.
Acestea sunt considerentele de ordin juridic ce fac ca viciul leziunii să nu fie admis în
materia contractelor aleatorii, în general şi în materia contractului de rentă viageră, în special.

2.2 Capacitatea părţilor.

Condiţie esenţială a oricărui contract, capacitatea de a contracta, în cazul contractului de


rentă viageră, este dată de aptitudinea părţilor - numite credirentier şi, respectiv, debirentier, ca
subiecte de drept civil de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii încheind un asemenea contract.
Ea se înfăţişează a fi o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau, după caz, a
persoanei juridice, constând tocmai în recunoaşterea posibilităţii de a intra în raporturi juridice de
rentă viageră prin încheierea contractului de rentă viageră.
Acordul de voinţă al credirentierului şi debirentierului se consideră valabil exprimat, iar
contractul valid, dacă cele două părţi, persoane fizice sau persoane juridice, au capacitatea de a face
acte juridice civile, mai exact, dacă părţile au capacitatea de a dispune de bunurile lor.
Au capacitatea să încheie contractul de rentă viageră persoanele fizice care au împlinit
vârsta majoratului (18 ani), cu precizarea că femeia căsătorită înainte de împlinirea acestei vârste
este asimilată majorului, graţie principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, din care decurge
principiul de drept al familiei constând în egalitatea soţilor.
În materia contractului de rentă viageră este perfect aplicabilă regula din materia
contractelor, constând în faptul că, în raport cu incapacitatea, capacitatea de a încheia un asemenea
contract se înfăţişează a fi regula, în timp ce incapacitatea de a-l încheia, este excepţia. Se impune
precizarea că excepţiile sunt de strictă interpretare , de unde imposibilitatea extinderii ori creării de
excepţii pe calea interpretării.
Tot astfel, se consideră că excepţiile există numai dacă sunt prevăzute expres de lege.
Principiul la care ne referim, văzut la scara contractelor, în general, nu are o reglementare juridică
expresă; el este dedus din texte disparate din Codul civil, spre deosebire de conţinutul dispoziţiilor
art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, care conţine prevederi exprese în
acest sens.
Pentru persoana juridică amintim ţărmurirea adusă de principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă, de unde rezultă că angajarea prin contractul de rentă viageră este posibilă numai dacă
aceasta este conformă principiului respectiv.
Capacitatea de a contracta a credirentierului şi debirentierului este strâns legată de
discernământul lor.

125
2.3 Obiectul contractului de rentă viageră.

Conduita credirentierului şi cea a debirentierului sunt stabilite prin contractul de rentă


viageră intervenit între aceştia şi constă în acţiunea la care se obligă, adică în prestaţiile ce urmează
a fi executate de către fiecare parte:
- constituirea fondului de bunuri sau capitalului de către credirentier;
- plăţile periodice ce urmează a fi făcute de către debirentier.
- Conduita părţilor reprezintă obiectul direct al contractului de rentă viageră.
- Bunurile - lucrurile şi capitalul - la care se referă prestaţiile părţilor constituie
obiectul indirect (derivat) al contractului.
Când renta se constituie prin lucruri, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie vorba de lucruri determinate sau determinabile;
b) să fie dintre cele aflate în circuitul civil;
c) să existe în momentul încheierii contractului de rentă viageră.
Cu alte cuvinte, obiectul contractului de rentă viageră trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să existe;
b) obiectul indirect al contractului de rentă viageră trebuie să fie în circuitul
civil;
c) potrivit dispoziţiilor art. 1226 al.2 C. civ., obiectul trebuie să fie determinat
sau determinabil, ceea ce se traduce în următoarele:
 neîndoielnic, obiectul se înfăţişează a fi determinat în situaţia în care părţile precizează
(individualizează) bunurile chiar în cuprinsul contractului de rentă viageră;
 obiectul se consideră a fi determinabil dacă prin contractul de rentă viageră credirentierul şi
debirentierul determină numai criteriile cu ajutorul cărora se poate determina bunul la scadenţă;
 cuantumul plăţilor periodice trebuie să fie stabilit prin contractul de rentă viageră;
d) obiectul contractului de rentă viageră trebuie să fie posibil,
- se ia în considerare numai imposibilitatea absolută, în sensul că un asemenea obiect nu poate
fi înfăptuit de nimeni;
- după natura sa, imposibilitatea poate fi:
1. materială, situaţie în care părţile, practic nu pot înfăptui ceea ce au stipulat; şi
2. juridică, situaţie în care părţile dispun de o calitate de exemplu, de care, potrivit
legii, nu pot dispune;
 momentul la care se apreciază imposibilitatea este momentul încheierii contractului de rentă
viageră;
e) obiectul contractului de rentă viageră trebuie să fie licit, adică să fie
conform cu dispoziţiile de ordine publică cuprinse în legi;
f) obiectul contractului de rentă viageră trebuie să fie moral;
g) obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă, ceea ce se
traduce prin următoarele:
 să privească numai obiectul obligaţiilor de a face şi de a nu face;
 ca în orice contract şi în contractul de rentă viageră îşi are loc aplicaţia principiului potrivit
căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa;

2.4 Cauza contractului de rentă viageră.

Cauza a fost considerată a fi „... acea condiţie esenţială necesară pentru validitatea oricărui
act juridic, deci şi a contractului, care constă în scopul urmărit de parte sau părţi la încheierea
acestora".
Observând definiţia împreună cu textele citate, se poate uşor deduce că voinţa încorporată
într-un act juridic nu se reduce numai la consimţământ; ea cuprinde în sine o seamă de reprezentări
privind obiectele ce urmează a fi obţinute, prestaţiile ce se vor executa ori serviciile ce urmează a fi

126
prestate, scopul care a îndemnat pe autorul manifestării de voinţă să intre în raporturi contractuale.
Din acest punct de vedere, nu interesează cauza eficientă, ci cauza juridică în sens de scop.
Pe cale de consecinţă, rezultă că scopul, în sens de cauză juridică a contractului, inclusiv a
contractului de rentă viageră, este o componentă a voinţei, că, deci, într-un contract, voinţa se
clădeşte pe două componente cu valoare de condiţie esenţială: a) consimţământul şi b) cauza.
Scopul contractului de rentă viageră este dat de o succesiune de reprezentări a ceea ce doreşte
să obţină fie credirentierul, fie debirentierul prin încheierea acestui contract, reprezentări care
privesc motivele care au determinat părţile să-l încheie.
Tot astfel, ceea ce, de pe poziţiile lor contractuale, credirentierul şi debirentierul doresc să
obţină, este de natură a contura elementele cauzei7 şi a disjunge în planul definirii lor. În consecinţă,
în raport de cele precizate, se poate conchide:
o în primul rând, în contractul de rentă viageră, cauza este o parte a voinţei juridice; poate fi,
deci, considerată ca fiind prelungirea consimţământului pârtilor;
o în al doilea rând, cauza este un element de structură al contractului de rentă viageră,
care răspunde la întreba rea: „pentru ce?", întrebare al cărei răspuns subliniază, prin el însuşi, scopul
urmărit de credirentier şi, respectiv, de debirentier, la încheierea contractului;
o în al treilea rând, cauza ca element structural al contractului de rentă viageră nu se confundă
nici cu consimţământul şi nici cu obiectul acestuia, fiecare dintre aceste condiţii esenţiale având
identitatea şi funcţiile ei pe planul formării actului juridic civil;
o pe de altă parte, în al patrulea rând, cauza nu poate fi confundată cu izvorul efectelor
juridice ale contractului de rentă viageră, pentru simplul motiv că este vorba de cauză
juridică1, şi nu de cauză eficientă;
în sfârşit, în al cincilea rând, considerăm că, deşi este vorba de causa finalis a contractului de
rentă viageră, deci, de cauză în sens de scop care; aparent, se plasează în timp după efect, în realitate,
aceasta precede efectul. Scopul imediat este un element al cauzei. Astfel privit, scopul imediat constă
în rezultatul urmărit de credirentier sau debirentier, după caz, în contractul de rentă viageră, în
schimbul a ceea ce fiecare dintre aceştia se obligă.
Este important a se sublinia că scopul imediat intră în structura contractului de rentă viageră
şi se desluşeşte cu uşurinţă în sistemul elementelor de structură ale acestuia.
El constituie consideraţia imediată avută în vedere de părţile contractului de rentă viageră,
cu ocazia perfectării operaţiei juridice (în sens de negotium juris) de constituire, pe cale
contractuală, a rentei viagere.
În cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile, respectiv, contracte, scopul imediat este
acelaşi, este, deci invariabil. Pe cale de consecinţă, la toate contractele aleatorii, scopul este acelaşi,
invariabil, în categoria contractelor aleatorii se înscrie şi contractul de rentă viageră.
Astfel privit caracterul invariabil al scopului imediat, se poate constata că:
o în contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea contraprestaţiei pe care
fiecare parte o urmăreşte. Contractul de rentă viageră este, în principiu, un contract sinalagmatic, de
unde rezultă că, obligându-se să constituie fondul de bunuri sau capitalul, credirentierul urmăreşte să
obţină contraprestaţiile periodice la care debirentierul se obligă. Tot astfel, obligându-se să plătească
prestaţii cu o anumită periodicitate, debirentierul o face urmărind să primească fondul constituit în
lucruri sau în capital de către credirentier;
o în cazul contractelor cu titlu gratuit - contractul de rentă viageră putând fi prin excepţie,
constituit prin donaţiune între vii, deci printr-o liberalitate, contract cu titlu gratuit -
scopul imediat constă în a face o liberalitate sau un serviciu gratuit unei persoane;
o la contractele reale scopul imediat constă în restituirea a ceea ce partea a primit cu un anumit
titlu; scopul imediat este cuprins formal în contractul de rentă viageră, în sens de instrumentum
probationis, ceea ce face ca dovedirea acestui scop să fie uşor de făcut.
În contractul de rentă viageră, scopul mediat se înfăţişează ca elementul psihologic, lăuntric, motivul
impulsiv şi determinant care a împins părţile la încheierea acestuia, element care se referă atât la
însuşirile acestui contract, pe de o parte, cât şi la însuşirile credirentierului şi debirentierului, pe de
altă parte.

127
CAPITOLUL III.
EFECTELE CONTRACTULUI DE RENTA VIAGERĂ.

3.1 Obligaţiile credirentierului faţă de debirentier.

3.1.1 Preliminarii.

Constituirea rentei se poate face fie cu titlu de împrumut, fie cu titlu de vânzare. Aparent,
numai în cea de a doua ipoteză credirentierului îi revin obligaţii. în realitate însă, împrumutătorul
are şi el anumite obligaţii; se poate spune că aceste obligaţii le are şi credirentierul care a stipulat cu
titlul de împrumutător.
Cum însă contractul de rentă viageră îşi are fizionomia sa juridică, proprie (natura sa
juridică, proprie) şi identitatea sa în raport cu orice alt contract, inclusiv cu contractul de împrumut
ori cu cel de vânzare-cumpărare, chiar dacă obligaţiile credirentierului se aseamănă cu cele ale
împrumutătorului sau vânzătorului, după caz, ele diferă prin finalitatea lor, finalitate care este
aceeaşi cu cea a contractului de rentă viageră însuşi.

3.1.2 Obligaţiile credirentierului.

În contextul arătat, credirentierul are următoarele obligaţii:


a) să constituie fondul rentei, în bunuri (lucruri) sau în capital;
b) să transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor care formează fondul rentei către
debirentier, este principala obligaţie a credirentierului. A transmite dreptul de proprietate asupra
bunurilor ce formează fondul rentei este o obligaţie de a da, cu toate consecinţele juridice care decurg
din aceasta;
c) să predea efectiv bunurile (lucrurile sau capitalul) debirentierului. Este o obligaţie
de a face, strâns legată de obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra acestora care este, aşa
cum s-a precizat, o obligaţie de a da; şi
d) să garanteze pe debirentier cu privire la aceste lucruri.

3.2 Obligaţiile debirentierului faţă de credirentier.

3.2.1 Enumerare.
Debirentierul intră într-un raport juridic de rentă viageră cu credirentierul prin încheierea
contractului de rentă viageră cu acesta. Din raportul juridic în care intră se nasc pentru el următoarele
trei obligaţii:
a) să dea garanţiile promise;
b) să plătească datoriile rentei cu respectarea strictă a periodicităţii stabilite prin
contract; şi
c) să suporte riscurile bunului primit.

3.2.2 Obligaţia de a da garanţii.

A. Obligaţia de a da garanţiile promise.

Debirentierul este ţinut la garanţiile promise prin contract, sub sancţiunea rezilierii.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2251 C. civ. român, text în temeiul căruia beneficiarul
contractului de rentă viageră poate cere „sfărâmarea" acestuia în lipsa garanţiilor pentru executare.

128
Este bineînţeles, vorba numai de contractul prin care s-a constituit renta viageră cu titlu
oneros.

B. Sancţiune.

Contractul de rentă viageră cu titlu oneros este un contract sinalagmatic. în contractele


sinalagmatice funcţionează regula specifică, potrivit căreia ele se reziliază (sau rezoluţionează, după
caz) pentru neexecutarea din culpă. Se spune că în contractele sinalagmatice „condiţia rezolutorie
este mereu subînţelesă".
Aşadar, pentru neândeplinirea obligaţiei de a da garanţiile promise, sancţiunea este
rezilierea contractului.
În ipoteza în care contractul de rentă viageră, prin modul în care s-au structurat obligaţiile
părţilor şi obligaţiile de garanţie, ar putea consta într-o singură prestaţie, care se execută dintr-o
dată, iar debirentierul nu a început încă plăţile periodice, se poate admite că sancţiunea care
operează este rezoluţiunea.
Sancţiunea rezoluţiunii nu operează de plin drept, ea trebuie cerută în instanţă, dar poate fi
înlăturată dacă debitorul oferă garanţii echivalente înainte să se pronunţe o hotărâre definitivă.

3.2.3 Obligaţia de a plăti datoriile.

Cel ce se obligă prin contractul de rentă viageră să plătească datoriile este debirentierul. El
trebuie să le plătească la termenele stabilite prin contract.
Datoriile încep să curgă din momentul transmiterii fondului rentei. Ele se pot plăti în bunuri
sau în bani.

3.2.4 Obligaţia de a suporta riscurile lucrului.

Riscul însoţeşte dreptul de proprietate, în sensul că bunurile care au constituit fondul rentei
viagere trec de la credirentier la debirentier şi odată cu acestea trece şi riscul. Operează aşadar
regula resperit domino.
Chiar şi în cazul în care renta viageră se constituie printr-o sumă de bani, riscurile trec
asupra debirentierului, pentru că o asemenea operaţie presupune vărsarea prealabilă a acestei sume.
Riscurile trec de la credirentier la debirentier din momentul încheierii contractului, cu condiţia ca
acest moment să coincidă cu cel al vărsării sumei.

3.3 Obligaţiile credirentierului faţă de terţi.

3.3.1 Sesizabilitatea rentei viagere.

Clauza prin care o rentă viageră constituită cu titlu oneros se declară insesizabilă este
interzisă. Per a contrario, renta viageră cu titlu gratuit poate fi stipulată ca insesizabilă.

3.3.2 Cesibilitatea rentei viagere.

În contractul de rentă viageră cu titlu oneros renta viageră nu poate fi constituită de părţi ca
incesibilă (nu poate fi incesibilă), pentru aceleaşi motive pentru care ea nu poate fi insesizabilă.
Este posibil ca o rentă viageră să fie lăsată moştenire, în condiţiile legii. Ea poate fi
declarată incesibilă şi insesizabilă.

3.3.3 Raportul şi reducţiunea.

129
Când renta viageră s-a constituit cu titlu gratuit, ea este supusă reducţiunii dacă valoarea ei
depăşeşte valoarea bunurilor avute.
Tot astfel, renta viageră este nulă dacă s-a constituit în favoarea unei persoane incapabile de
a primi.

CAPITOLUL IV.
STINGEREA ŞI URMĂRIREA RENTEI VIAGERE.
4.1 Stingerea rentei viagere.

4.1.1 Enumerarea cauzelor de stingere a rentei viagere.

Renta viageră se stinge prin:


a) moartea celui în favoarea căruia s-a constituit;
b) răscumpărare; şi
c) alte cauze.

4.1.2 Stingerea rentei viagere prin moartea celui în favoarea căruia s-a constituit.

În această privinţă se impun următoarele precizări:


a) dacă renta viageră s-a constituit în favoarea credirentierului, aceasta se va stinge
odată cu decesul acestuia; se spune că „renta moare odată cu rentierul". Dacă debirentierul moare
înaintea credirentierului, renta viageră va fi plătită de către moştenitorii debirentierului, iar dacă
debitorul îl ucide pe credirentier, nu va fi „scutit" de rentă, el urmând a o plăti în continuare pe
perioada cât i s-ar fi acordat, în funcţie de vârsta şi starea sănătăţii defunctului;
b) dacă renta s-a constituit în favoarea debirentierului ori în favoarea unui terţ,
stingerea operează la moartea acestora. în situaţia în care credirentierul predecedează, renta trece
asupra moştenitorilor săi;
c) dacă renta este constituită în favoarea mai multor persoane, părţile pot decide ca în
cazul morţii unuia dintre beneficiari, cuantumul ei să rămână acelaşi. Ea se va stinge când toţi
beneficiarii au decedat.

4.1.3 Stingerea rentei prin răscumpărare.

Potrivit dispoziţii lor C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege


între părţile contractante".
Aici îşi găseşte explicaţia faptul că cel ce constituie renta nu se poate libera de plata ei prin
rambursarea capitalului şi renunţând la restituirea datoriilor plătite, pentru că, potrivit dispoziţiilor
art. 2252 C. civ.: „înfiinţătorul renditei nu poate să se elibereze de plata ei, oferind înapoierea
capitalului şi renunţând la restituirea anuităţilor plătite, oricât de lungă ar fi viaţa acelor în a căror
favoare s-a înfiinţat rendita şi oricât de oneroasă fie prestaţia renditei".
Totuşi, credem că dacă renta s-a constituit printr-un contract de donaţie între vii, donatorul o
poate răscumpăra. în contractul de rentă viageră poate fi inserată chiar clauza potrivit căreia
credirentierul poate răscumpăra renta.

4.1.4 Alte cauze de stingere a rentei viagere.

În această categorie intră:


- lipsa persoanei sau persoanelor în favoarea căreia (cărora) s-a constituit renta viageră;
- revocarea rentei constituite cu titlu gratuit pentru cauză de ingratitudine;
- stingerea rentei viagere prin prescripţie;
- stingerea rentei viagere prin novaţie etc.

130
4.1.5 Efectele stingerii rentei viagere.

Datoriile rentei viagere se înfăţişează a fi fructe civile care se dobândesc, potrivit legii, „zi
cu zi", de unde concluzia potrivit căreia, în momentul stingerii acesteia, de regulă se stabileşte
contul credirentierului în funcţie de numărul zilelor scurse.
Calculul acestor zile se face astfel: ziua în care s-a încheiat contractul (dies a quo) nu se ia în
calcul.
Ziua în care moare credirentierul, de asemeni, nu se ia în calcul. în primul caz, pentru că
renta începe să producă efecte la expirarea zilei în care s-a încheiat contractul, iar, în cel de al
doilea caz, pentru că ziua morţii credirentierului este considerată pentru curgerea rentei viagere ca o
zi neterminată.

4.1.6 Proba stingerii rentei viagere.

Sarcina probei stingerii rentei viagere incumbă debirentierului, cu deosebire în situaţia în


care stingerea are drept cauză prescripţia.
Cu privire la mijloacele de probă trebuie precizat că se aplică dreptul comun probator, dacă
legea nu conţine dispoziţii speciale în această privinţă.
Când în discuţie este problema existenţei credirentierului, debirentierului ori a terţilor
beneficiari, un rol important în plan probatoriu îl au actele de stare civilă şi certificatele corespunză-
toare lor.

4.2 Urmărirea rentei viagere de către creditori.

Renta viageră, indiferent că a fost constituită cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, poate fi
urmărită de creditorii credirentierului. În cazul în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, ea
poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 2253 C. civ.).
Cu toate acestea, o astfel de rentă va putea fi urmărită pentru datorii de alimente, chirie sau
alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.
Renta viageră constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece
reprezintă echivalentul bunului transmis sau a sumei de bani înstrăinate, astfel că dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului credirentierului debitor nu suferă nici un fel
de modificare.

TITLUL XIV
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE

CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI DELIMITAREA
CONTRACTULUI DE ÎNTREŢINERE DE ALTE CONTRACTE ÎNRUDITE.

Noţiunea contractului de întreţinere.

„Vânzare cu clauză de întreţinere” aşa cum mai este numit contractul de întreţinere este o
convenţie prin care o persoană, numită întreţinut, transmite unul sau mai multe bunuri
individualizate ori o sumă de bani (capital) - sau şi bunuri şi bani - unei alte persoane, numită
întreţinător, care se obligă în schimb să presteze întreţinere în natură (hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă, îngrijiri medicale etc.) fie contractantului său, fie unei alte persoane ,, numită beneficiar

131
al întreţinerii, pe o perioadă determinată sau, de regulă, pe tot restul vieţii, iar după moarte să o
înmormânteze.
Contractul de întreţinere îşi găseşte reglementarea în principiile dreptului civil, nu şi în
Codul civil. El se încheie însă în practică între persoane fizice, fiind recunoscut atât de literatura de
specialitate, cât şi de jurisprudenţă. Acest tip de contract reprezintă o construcţie juridică de
necesitate practică obiectivă, ale cărei structură şi fixare au fost realizate de practica judiciară şi
literatura juridică de specialitate.
Deşi contractul de întreţinere face parte din categoria contractelor aşa-zis nenumite ,
configuraţia sa îşi găseşte pe deplin fundamentul în cadrul de reglementare generală şi principală a
prevederilor Codului civil. Astfel, potrivit art. 942 din Codul civil, "contractul este acordul între
două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic".
În această definiţie legală a contractului, în general, îşi află temeiul principal şi specia
contractului de întreţinere. Prin urmare, părţile, acţionând în virtutea principiului libertăţii
contractuale, sunt libere să încheie orice fel de contracte, să le stabilească nestingherit conţinutul, să
modifice ori să stingă obligaţiile stabilite prin contract, fără a contraveni normelor juridice
imperative. Cu alte cuvinte, prin voinţa lor, părţile pot crea "legea lor", cea care le va guverna
raporturile juridice în care intră.
De vreme ce legea nu reglementează contractul de întreţinere, a revenit literaturii juridice şi
practicii judiciare sarcina de a defini conţinutul noţiunii de întreţinere,
De regulă, în contractul de întreţinere părţile prevăd elemente ale obligaţiei de întreţinere,
strict necesare, esenţiale şi primordiale, referitoare la: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, asistenţă
medicală, cheltuieli de înmormântare etc., iar uneori recurg şi la formula generală "toate cele
necesare traiului".
Întreţinerea poate fi stipulată, în egală măsură, în favoarea întreţinutului sau în favoarea
unei terţe persoane.

Caracterele juridice ale contractului de întreţinere.

Astfel cum rezultă din definiţie, contractul de întreţinere este un contract nenumit drept pentru
care pentru analiza lui şi pentru încheierea valabilă se va ţine cont de regulile din materia
convenţiilor.
Contractul de întreţinere - contractus vitalitius - este :
a) Contract consensual - pentru încheierea sa valabilă fiind suficient acordul de voinţă al părţilor .
Bineînţeles, nimic nu se opune ca ele să hotărască încheierea contractului în formă autentică,
notarială, caz în care poate asista un reprezentant al autorităţii tutelare, dacă creditorul întreţinerii
este o persoană vârstnică, în înţelesul art. 1 alin. (4) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială
a persoanelor vârstnice, republicată. Dacă obiectul înstrăinării îl reprezintă (şi) un teren, atunci
forma autentică este necesară pentru însăşi validitatea contractului, potrivit cerinţelor Titlului X al
Legii nr. 247/2005.
b) Contract sinalagmatic – de faptul că obligaţiile părţilor sunt reciproce, conexe şi corelative cu
drepturile celeilalte părţi.
c) Contract cu titlu oneros - numai prin natura sa, părţile urmărind, ca regulă, un interes
patrimonial. Prin excepţie, contractul de întreţinere poate fi şi cu titlu gratuit, fiind constituit
prin donaţie sau testament, caz în care trebuie respectate condiţiile speciale de validitate ale
acestor liberalităţi. Refuzul de a primi întreţinerea cuvenită , fără motiv temeinic , se
sancţionează cu imposibilitatea obţinerii rezilierii contractului.
d) Contract aleatoriu – aflat sub tutela elementului viitor, aleatoriu – valoarea prestaţiei
debitorului putând să depăşească valoarea bunului primit datorită unor elemente ca : inflaţia ,
cursul valutar , costurile vieţii în general.
e) Contract intuitu personae - fiind încheiat în consideraţia atât a persoanei întreţinătorului, cât şi
a întreţinutului. Datorită acestui caracter, obligaţia de a face, care incumbă întreţinătorului, nu poate
fi transmisă, la moartea acestuia, moştenitorilor săi.
f) Contract cu executare succesivă - obligaţia debitorului urmând a fi executată pe toată durata
vieţii creditorului , iar în caz de executare culpabilă întreţinătorul poate cere atât rezilierea
contractului, cât şi rezoluţiunea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 1020 C. civ.

132
Condiţii de validitate ale contractului de întreţinere.

Condiţiile esenţiale de validitate sunt cele prevăzute de art. 948 C. Civ şi anume cele
referitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat , să arate cu adevărat ceea ce
părţile au intenţionat să contracteze , pentru a se evita conflicte ulterioare .O necesitatea apare aici
şi protejarea intereselor persoanelor vârstnice prin asistarea de către autoritatea tutelară la încheierea
contractului potrivit regulilor legii 17/2000.
Capacitatea pe care părţile contractante trebuie să o aibă este capacitatea deplină de
exerciţiu, deoarece contractul de întreţinere reprezintă un act de dispoziţie. Aşadar, este calificată o
obligaţie de a da, nu numai obligaţia întreţinutului de a transmite proprietatea asupra bunului
înstrăinat, ci şi obligaţia întreţinătorului de a asigura întreţinerea.
Obiectul contractului sinalagmatic este dublu: pe de o parte, obiectul prestaţiei creditorului
întreţinerii (înstrăinătorul), care poate fi un bun mobil sau imobil care este în circuitul civil şi îi
aparţine, ori o sumă de bani; pe de altă parte, prestaţia de întreţinere la care debitorul se obligă.
Cauza încheierii contractului de întreţinere trebuie să îndeplinească şi ea cerinţa de a fi reală şi
licită, în sensul art. 966-968 C. civ.

Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte înrudite.

1.4.1 Contractul de întreţinere şi contractul de rentă viageră.

Cele două contracte se aseamănă prin faptul că ambele se încheie, de regulă, pe toată durata
vieţii creditorului, ambele sunt oneroase, aleatorii, bilaterale, consensuale (cu excepţia transmiterii
terenurilor), cu executare succesivă pentru una dintre părţi şi instantanee pentru cealaltă.
Pe lângă aceste asemănări, între cele două contracte există şi importante deosebiri.
Astfel:
contractul de rentă viageră este un contract numit, fiind expres reglementat de Codul civil (art.
1639-1651), în timp ce contractul de întreţinere este nenumit, părţile stabilind prin voinţa
lor conţinutul actului juridic, în care se regăsesc elemente specifice altor contracte
reglementate în Codul civil, precum şi elemente noi;
în contractul de rentă viageră, obligaţia debitorului este o obligaţie de a da, pe când în
contractul de întreţinere, obligaţia debitorului este de a face;
în cazul contractului de rentă viageră există posibilitatea transmiterii rentei viagere către o altă
persoană, pe când obligaţia de întreţinere este, în principiu, personală şi netransmisibilă;
contractul de rentă viageră trebuie încheiat pe durata vieţii unei persoane (acest element fiind de
esenţa convenţiei), pe când contractul de întreţinere poate fi încheiat şi pe o perioadă
determinată, fără ca această împrejurare să-i modifice natura juridică.

1.4.2 Contractul de întreţinere şi contractul de vânzare-cumpărare.

Contractul de întreţinere prezintă unele asemănări, dar şi deosebiri, faţă de contractul de


vânzare-cumpărare – numit, deseori în practică, în mod greşit, contract de vânzare-cumpărare cu
clauză de întreţinere.
Asemănarea existentă între cele două contracte se referă la caracterul translativ al
dreptului de proprietate şi, în mod corelativ, la obligaţia de plată în sens juridic. Statuarea exactă a
naturii juridice a celor două contracte este mai dificilă în ipoteza în care bunul se înstrăinează în
schimbul unei sume de bani şi a întreţinerii.
Calificarea corectă a contractului încheiat între părţi este deosebit de importantă, întrucât
cele două contracte produc efecte diferite.
Astfel:
În situaţia neexecutării obligaţiei de întreţinere, debitorul acesteia este de drept în
întârziere, pe când în cazul contractului de vânzare-cumpărare, debitorul trebuie să
fie pus în întârziere;

133
în cazul contractului de întreţinere, clauzele neclare se interpretează în favoarea
debitorului, în vreme ce, în cazul contractului de vânzare-cumpărare toate clauzele
îndoielnice se interpretează în contra vânzătorului;
În ce priveşte cheltuielile contractuale, în cazul contractului de întreţinere, ele sunt
suportate de ambele părţi, pe când în cazul contractului de vânzare-cumpărare, în
lipsă de stipulaţie contrară, ele sunt suportate de către cumpărător.
În caz de încetare a contractului prin rezoluţiune, în materia contractului de
vânzare-cumpărare, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, restituindu-şi
prestaţiile primite, pe când în cazul contractului de întreţinere, rezoluţiunea va
produce efecte retroactive numai pentru una din părţi (doar întreţinătorul va restitui
ceea ce a primit).
Pentru corecta determinare a naturii contractului ca fiind de vânzare - cumpărare sau de
întreţinere, este necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul actului, precum şi din
împrejurări de fapt.
În acest sens, va trebui să se stabilească care este scopul principal urmărit de părţile
contractante la încheierea actului. Astfel, atunci când se încheie un contract prin care o parte se
obligă ca, în schimbul bunului sau sumei de bani primite, să presteze întreţinere şi, în acelaşi timp,
să plătească şi o sumă de bani cu titlu de preţ, având în vedere că proporţia între preţul în bani şi cel
în natură nu poate fi calculată, întrucât valoarea întreţinerii este aleatorie şi nu poate fi cuantificată,
urmează ca prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului. Prin urmare, contractul va fi de
întreţinere, dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, în
caz contrar aflându-ne în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare.

1.4.3 Contractul de întreţinere şi donaţia cu sarcini.

Riscul confundării celor două contracte există în ipoteza în care contractul de donaţie este
afectat de sarcina de întreţinere, în favoarea donatorului sau a altei persoane. Determinarea naturii
juridice a contractului încheiat de părţi se realizează în funcţie de scopul urmărit de acestea şi de
echivalenţa avantajelor pe care ele le-au avut în vedere la încheierea contractului.
Astfel, dacă donatorul a fost animat, la încheierea contractului, de intenţia de a gratifica
(animus donandi), suntem în prezenţa contractului de donaţie. Dimpotrivă însă, dacă creditorul a
urmărit, în principal, să-şi asigure întreţinerea viageră, suntem în prezenţa contractului de
întreţinere.

CAPITOLUL II.
EFECTELE ŞI REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI DE ÎNTREŢINERE.

2.1 Obligaţiile părţilor contractante.

2.1.1 Obligaţiile întreţinutului.

Dacă obiectul contractului îl formează un bun, întreţinutul are aceleaşi obligaţii ca şi


vânzătorul şi anume: transferarea proprietăţii bunului la întreţinător, de a preda bunul, de a garanta
pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului.
Dacă întreţinutul nu-şi execută obligaţia de predare a bunului, deşi întreţinătorul a început
să presteze întreţinere, acesta din urmă este îndreptăţit să ceară instanţei de judecată, fie executarea
obligaţiei asumate, fie rezolutiunea contractului. Ca efect al rezoluţiunii, întreţinătorul va obţine o
despăgubire şi nu restituirea prestaţiei sale.

134
Creanţa de întreţinere, prezentând caracter personal, nu poate forma obiectul unei cesiuni,
precum creanţa de rentă.

2.1.2 Obligaţiile întreţinătorului.

Întreţinătorul are obligaţia de a asigura prestarea întreţinerii, care, aşa cum s-a precizat mai
sus, este în esenţă, o obligaţie de a face ce se execută zi cu zi.
Conţinutul specific al obligaţiei de întreţinere, datorită caracterului său alimentar, face ca
executarea ei zi cu zi să fie esenţială în sensul art.1079 pct.3 Cod civil. Aşa fiind debitorul este de
drept în întârziere, ceea ce permite creditorului solicitarea rezoluţiunii în caz de neexecutare, fără ca
instanţa de judecată să poată acorda debitorului , un termen de graţie pentru plată.
Cât priveşte locul executării întreţinerii se impune a fi precizat faptul că părţile de comun
acord pot stabili locul în care va fi prestată întreţinerea.
In situaţia locuinţelor separate, prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul
debitorului, ea urmează să se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata este portabilă).
Obligaţia de întreţinere prezintă caracter succesiv şi permanent, astfel încât întreţinătorul
trebuie să asigure întreţinutului un trai normal, asemănător celui dus de întreţinut anterior încheierii
contractului sau un trai ale cărui standarde au fost stabilite de părţi prin clauzele contractului.
În principiu, obligaţia de întreţinere trebuie executată în natură, aceasta neputând fi
transformată într-o sumă de bani, plătită periodic. Această transformare este permisă, potrivit
literaturii de specialitate şi practicii judecătoreşti, numai în următoarele două ipoteze:
executarea în natură a obligaţiei de întreţinere nu mai este posibilă, datorită culpei
întreţinătorului, iar întreţinutul solicită în mod expres executarea contractului prin
echivalent; suma periodică datorată de între-ţinător poate fi modificată de instanţă,
dacă nu acoperă nevoile întreţinutului;
părţile admit transformarea obligaţiei de întreţinere în bani.

2.2 Rezoluţiunea contractului de întreţinere.

În condiţiile dreptului comun, ale art. 1020 şi art. 1021C.civ., pentru neexecutarea culpabilă
a obligaţiilor de către oricare dintre părţile contractante ase poate invoca desfiinţarea contractului de
întreţinere , sancţiunea rezoluţiunii nefiindu-i proprie ca şi în cazul rentei viagere.
Aşadar, potrivit regulilor generale din materia dreptului comun, în caz de neeexecutare
culpabilă a obligaţiei de întreţinere, întreţinutul poate cere, fie executarea contractului, fie
rezolutiunea acestuia. în caz de neeexecutare fortuită a obligaţiei de întreţinere, riscul este suportat
de debitorul acesteia (res perit debitori).
In practică s-a pus şi problema, dacă acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiei de întreţinere poate sau nu să fie intentată de moştenitorii creditorului
întreţinerii.
S-a apreciat, sub acest aspect, faptul că deşi dreptul de întreţinere este un drept personal şi,
ca atare, netransmisibil prin succesiune, acţiunea în rezoluţiunea contractului având un caracter
patrimonial, poate fi exercitată de moştenitori.
Rezoluţiunea are, în principiu, ca efect, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
convenţiei, deci restabilirea reciprocă a prestaţiilor, însă în cazul contractul de întreţinere ea are
anumite particularităţi.
Astfel, din punctul de vedere al întreţinutului, reglementarea atrage întotdeauna restituirea
bunului înstrăinat de el, în schimbul întreţinerii, chiar şi în situaţia în care aceasta (rezoluţiunea) s-a
pronunţat din culpa întreţinutului.
Cât priveşte restituirea întreţinerii prestate de întreţinător, soluţia va fi diferită, după cum
rezoluţiunea îi este sau nu imputabilă acestuia.
Astfel, în cazul în care rezoluţiunea se pronunţă din culpa debitorului întreţinerii
jurisprudenţa s-a pronunţat în mod constant în sensul că acesta nu are dreptul să primească
echivalentul întreţinerii prestate de el până în acel moment.

135
O soluţie contrară ar permite debitorului de rea-credinţă să înlăture în ceea ce-l priveşte
efectele aleatorii ale contractului prin încetarea plăţii întreţinerii atunci când valoarea acesteia ar
ajunge la valoarea lucrului înstrăinat.
Dacă însă debitorul a achitat şi un preţ în schimbul bunului, acesta trebuie să-i fie restituit,
neintrând în conţinutul prestaţiilor cu caracter aleatoriu.

TITLUL XV.
CONTRACTUL DE JOC SAU PRINSOARE.

CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA ,REGLEMENTAREA LEGALĂ ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE
CONTRACTULUI DE JOC SAU PRINSOARE.

1.1 Noţiune.

Din punct de vederea al doctrinei , profitându-se de lipsa unei definiri legale a contractelor
de joc şi prinsoare , s-au emis mai multe definiţii ale acestora .
Astfel putem afirma că jocul este convenţie prin care părţile îşi promit una alteia un câştig
determinat (o sumă de bani, un anumit bun etc.), pentru situaţia în care un anumit eveniment sau
fapt se va produce.
Rămăşagul sau prinsoarea (pariul) este o convenţie prin care părţile, neînţelegându-se
asupra unui anumit eveniment sau fapt, se obligă ca, în urma verificării acestuia, partea care nu a
avut dreptate să plătească celeilalte o sumă de bani, să-i remită un bun etc.
Ca o distincţie aparte afirmăm ca dacă pierderea sau câştigul în cazul jocului atârnă doar de
hazard (de exemplu ruleta sau jocul de cărţi), el se numeşte de noroc.
Dacă faptul de împlinit depinde de dibăcia, îndemânarea (de exemplu, jocul de biliard) sau
inteligenţa jucătorilor, jocul va fi de îndemânare.
Într-o opinie , se face distincţie între joc (definit ca acel contract prin care părţile îşi promit
reciproc un câştig determinat, care atârnă de rezultatul unor fapte sau combinaţii de natură diversă)
şi prinsoare, pariu sau rămăşag (definit ca acel contract în care părţile, adoptând fiecare un punct de
vedere opus, stipulează una de la alta un câştig determinat, rămânând ca partea câştigătoare să fie
determinată prin verificarea evenimentului sau faptului care a făcut obiectul prinsorii).
Pornind de la această opinie , vom defini şi noi, alături de alţi autori, jocul şi prinsoarea ca
fiind contractele aleatorii în care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă sau alt lucru câştigătorului
în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt care să dea naştere la şanse de
câştig sau de pierdere pentru ambele sau toate părţile contractante .
Din definiţiile date mai sus , deducem clar că aceste două contracte sunt veritabile
contracte aleatorii , foarte asemănătoare între ele , dar care se deosebesc în funcţie de rolul
îndeplinit de părţi în realizarea evenimentului .

1.2 Reglementare.

În Codul Calimach, art. 1706 interzicea jocurile de cărţi bazate exclusiv pe întâmplare, iar
Legiuirea Caragea, în Partea I, Capitolul 5, socotea nule contractele încheiate de risipitori, adică de
cei ce „îşi prăpădesc fără cuvânt averea lor”.
Codul civil, după modelul Codului civil francez, se ocupă de regulile aplicabile jocului şi
pariului în trei articole (art. 1636-1638). Şi Codul civil german (BGB) reglementează, tot în trei
articole, aceste contracte: art. 762-764.

136
Jocul şi prinsoarea sunt reglementate de Codul Civil în Cartea a III-a, Titlul XIII, Despre
contractele aleatorii, în Capitolul II, intitulat Despre joc şi prinsoare, în art. 1636-1638, precum şi
de alte acte normative cu caracter special dintre care enumerăm :
Legea nr. 31/1996 privind monopolul de stat , în care în cadrul articolului 2 găsim
referiri referitoare la faptul că organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu mize
directe sau disimulate constituie monopol de stat;
H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor
de noroc (modificată prin H.G. nr. 348/2002);
O.U.G. nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor
de noroc (modificată prin O.G. nr. 36/2000, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
391/2002);
O.U.G. nr. 159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Loteria Română” – SA,
aprobată prin Legea nr. 288/2001
O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc;
H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.
77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc

1.3 Caractere juridice ale contractului de joc sau prinsoare.

Contractul de joc sau prinsoare prezintă următoarele caractere juridice comune:

este un contract bilateral (sinalagmatic), raportat la momentul încheierii sale, întrucât


ambele părţi îşi asumă, la acest moment, obligaţii şi devine unilateral, raportat la momentul
executării sale (după producerea evenimentului), întrucât numai partea care pierde este ţinută de
obligaţia de a da suma de bani sau bunul ori de a efectua prestaţia promisă;
este un contract consensual, simpla manifestare de voinţă fiind suficientă pentru
încheierea sa valabilă. Absenţa unei rigori de formă este justificată şi de faptul că obligaţiile
izvorâte din contractul de joc sau prinsoare nu sunt apărate pe calea unor acţiuni injustiţie;
este un contract aleatoriu, la momentul încheierii sale părţile necunoscând existenţa şi
întinderea drepturilor şi obligaţiilor. Pentru fiecare dintre părţi, există şansa câştigului şi riscul
pierderii.
este un contract numit, întrucât beneficiază, aşa cum am arătat, de reglementare legală;
e) este un contract negociat, numai în măsura în care voinţa părţilor are un rol determinant
la încheierea contractului

CAPITOLUL II.
EFECTELE CONTRACTULUI DE JOC SAU PRINSOARE.

Cu toate că cele două contracte prezintă unele deosebiri unul faţă de altul , ele produc
aceleaşi efecte .

Regimul juridic al contractului de joc este dominat de trei reguli importante:

Acest contract nu produce efecte obligatorii (art. 1636 C. civ.); Jocul şi prinsoarea nu produc
efecte obligatorii şi, deci, creditorul (câştigătorul) nu are acţiune în justiţie pentru a-şi

137
reclama câştigul, considerându-se că obligaţia a fost contractată numai locandi causa (din
amuzament), fără să producă efecte ruinătoare pentru jucător şi familia sa (art. 1636).
Pierzătorul care a plătit de bunăvoie nu poate repeta plata (art. 1638 C. civ.); Potrivit
dispoziţiilor art. 1638 C. civ., pierzătorul nu poate repeţi ceea ce a plătit de bună-voie, afară
numai de cazul în care câştigătorul a întrebuinţat doi, înşelăciune sau amăgire.
Rezultă aşadar că datoriile din joc şi prinsoare nu sunt recunoscute de legiuitor, ca reprezentând
obligaţii juridice. în fapt, legiuitorul a asigurat un regim juridic echitabil cât priveşte
drepturile celor două părţi - a refuzat atât acţiunea câştigătorului, cât şi repetiţiunea
pierzătorului.
În lumina dispoziţiilor legale menţionate, literatura de specialitate asimilează obligaţiile
generate de joc sau prinsoare, obligaţiilor civile naturale.
Prin excepţie, jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal dau naştere la obligaţii perfecte (art.
1637 C. civ.). În fine, trebuie precizat şi faptul că prevederile art. 1637 alin. 1 (lipsa
sancţiunii unui astfel de debit) se aplică doar în cazul contractului intervenit între jucători.
Dacă între doi sau mai mulţi spectatori la astfel de jocuri (de exemplu, fotbal sau tenis)
intervine o prinsoare legată de rezultatul acestuia / pentru obligaţiile născute în atari
împrejurări se vor aplica prevederile art. 1636 C. civ.

TITLUL XVI.
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE.

CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA LEGALĂ, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE
VALIDITATE ŞI NULITATEA CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE.

Noţiunea şi reglementarea legală a contractului de tranzacţie.

Contractul de tranzacţie este definit de Codul civil, în art. 1704, ca fiind „un contract prin
care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască.
Astfel, potrivit literaturii de specialitate, contractul de tranzacţie este acel contract prin care
părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces care poate să se nască, prin concesii
reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi, săvârşite ori promise de o
parte, în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
Din această definiţie, rezultă cele trei elemente pe care le presupune existenţa tranzacţiei:
un drept litigios (de natură să conducă la naşterea unui litigiu);
voinţa părţilor de a termina procesul deja început sau de a preîntâmpina naşterea unui
proces;
concesiile reciproce ale părţilor.

Tranzacţia poate fi:

- judiciară, când se încheie în faţa instanţei de judecată,


- extrajudiciară, când se încheie de părţi, fără intervenţia instanţei.
Codul civil reglementează contractul de tranzacţie, alături de garanţii, în Cartea a III-a,
Titlul XVII, intitulat „Despre tranzacţie", art. 1704-1717.

138
După ce prin dispoziţiile art. 1704 C. civ. se defineşte tranzacţia, dispoziţiile art. 1705 cer
forma scrisă, ca dispoziţiile art. 1706 să statueze asupra capacităţii părţilor.
Dispoziţiile cuprinse în art. 1707-1710 se referă la obiectul tranzacţiei, iar cele cuprinse în
art. 1711 privesc caracterul definitiv al acesteia. în continuare, sunt luate în considerare în planul
reglementării juridice: acţiunea în nulitate şi celelalte aspecte în legătură cu încheierea valabilă a
contractului respectiv.

Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie.

Contractul de tranzacţie prezintă următoarele caractere juridice:

a) Contract sinalagmatic, întrucât ambele părţi îşi asumă obligaţii, reciproce şi


interdependente de ale celeilalte părţi , în schimbul concesiilor acceptate, fiecare se obligă
să nu continue, respectiv să nu înceapă procesul;
b) Este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc, prin realizarea tranzacţiei,
un avantaj patrimonial, chiar dacă valoarea acestuia este inegală;
c) Este un contract comutativ, întrucât elementul viitor şi incert (alea, existent înainte de
încheierea contractului de tranzacţie) încetează după acest moment;
d) Este un contract consensual, chiar dacă art. 1705 C. civ. prevede că „Tranzacţia trebuie să fie
constatată prin act scris", întrucât această formă este cerută din raţiuni de ordin probator.
Contractul de tranzacţie poate fi dovedit prin înscrisul constatator sau cu martori, dacă
există un început de dovadă scrisă sau numai prin folosirea probei testimoniale, dacă părţile au fost
în imposibilitate de a preconstitui sau de a conserva înscrisul (art. 1197-1198 C. civ.).
Prin excepţie, tranzacţia extrajudiciară, devine un contract solemn dacă, în schimbul
renunţării uneia dintre părţi, cealaltă parte înstrăinează un teren.
În cazul tranzacţiei judiciare însă, nu trebuie îndeplinită forma solemnă ad validitatem,
chiar dacă are loc înstrăinarea unui teren, întrucât hotărârea instanţei judecătoreşti este, ea însăşi, un
act solemn.
e) Nu este, în principiu, un contract translativ de drepturi, ci numai unul declarativ de drepturi.

Condiţii de validitate.

Tranzacţia trebuie să fie realizată cu respectarea condiţiilor generale de validitate ale


oricărui act juridic civil , special instituite de Codul civil în art. 1704 şi urm., de regulile speciale
reglementate de acte normative speciale pentru diferite materii, cât şi de regulile generale privind
validitatea convenţiilor, reglementate în art. 948 şi urm. C. Civ.

1.3.1 Capacitatea părţilor.

Esenţa studiului porneşte de la faptul că tranzacţia implică renunţarea la un drept , iar aceasta
renunţare este echivalentă cu actele de dispoziţie.
În raport de prevederile art. 1706 Cod civil, „Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de
obiectul cuprins în ea. Acei ce nu pot însă dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige
decât în formele stabilite în legi speciale” tranzacţia este un act de dispoziţie, astfel că sub aspectul
capacităţii părţilor se cere ca acestea să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu pot încheia tranzacţia în nume propriu, dar cu
încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. [art. 129 alin. (2) şi art. 133 alin. (2)
C.fam.]Dacă tranzacţia se încheie prin mandatar, acesta trebuie să aibă o procură specială .
Incapacităţile stabilite în alte materii care vizează acte de dispoziţie considerăm că operează
şi în materie de tranzacţie (de pildă, cele prevăzute de Codul civil la materia vânzării: soţii nu pot
încheia tranzacţii între ei, mandatarii şi funcţionarii publici, persoanele care administrează bunurile
aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, judecătorii, procurorii şi avocaţii etc.).

139
Ipoteza vizată de alin. (2) al art. 1706 C. civ. se referă lato sensu la administratorii legali sau
convenţionali: mandatul tacit al soţilor pentru încheierea oricăror acte de administrare sau de
dispoziţie asupra bunurilor comune, cu excepţia actelor de dispoziţie asupra imobilelor (art. 35
C.fam.), regulile stabilite de acelaşi cod pentru exercitarea tutelei şi curatelei, tranzacţiile încheiate
de părinţi în numele minorilor sub 14 ani sau încheiate de minorii peste 14 ani cu încuviinţarea
părinţilor (art. 105 C.fam.) 16 , dreptul judecătorului-sindic de a încheia, cu aprobarea tribunalului,
tranzacţii pe perioada procedurii falimentului etc..

1.3.2 Consimţământul părţilor.

Reglementarea consimţământului o găsim in art. 948 C. civ., care enumera consimţământul


printre condiţiile esenţiale ale contractului. Ca în orice alt contract civil, şi în, cazul contractului de,
tranzacţie consimţământul părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate, fiind
necesară exprimarea sa liberă, neafectată de vicii de consimţământ.
După cum se discută în doctrina recentă , contractul de tranzacţie este un contract care
implică studiul consimţământului părţilor atât în sens larg cât şi în sens restrâns al acestora, astfel:
a) În sens larg , consimţământul este privit ca voinţa părţilor care participă la încheierea
contractului , voinţă privită în ansamblu.
b) În sens restrâns ,se analizează consimţământul fiecărei părţi individual , pentru a se ajunge
la consideraţia că acest consimţământ a fost valabil încheiat.
În cazul tranzacţiei trebuie să se îndeplinească cerinţele manifestării valabile de voinţă şi
anume:
- consimţământul trebuie să emane de la o persoană capabilă , netulburată , cu discernământ
deplin;
- consimţământul trebuie să se dea de părţi cu intenţia de a se obliga la concesii reciproce;
- voinţa exprimată în contractul de tranzacţie de către părţi trebuie să fie liberă , fără a fi
afectată de presiuni exterioare.
- consimţământul trebuie să se dea de părţi liber , fără să fie afectat de vicii;
În principiu , în cazul contractului de tranzacţie se cere ca voinţa părţilor de a încheia
tranzacţia cu privire la concesiile reciproce ce şi le fac să fi fost valabil exprimată.

1.3.3 Obiectul contractului.

În privinţa obiectului contractului de tranzacţie , alături de autorii consacraţi , putem afirma


ca, acesta reprezintă pretenţiile pe care părţile le satisfac ori promit să le realizeze, prin concesiile
reciproce.
Tranzacţia presupune , in privinţa obiectului , ca acesta să îndeplinească următoarele cerinţe
de valabilitate:
a) să fie în circuitul civil,
b) să fie determinat sau determinabil,
c) să fie posibil şi licit.
Drept urmare, se poate contracta asupra oricărui bun, indiferent că acesta este pur şi simplu ori
afectat de modalităţi sau că este un bun viitor.

1.3.4 Cauza încheierii contractului de tranzacţie.

Potrivit art. 948 C. Civ , valabila încheiere a oricărui tip de contract implică existenţa unei
cauze licite.
Cerinţa expresă a condiţiei cauzei licite în detaliu este prevăzută în :
a) 966 C. civ. „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate
avea nici un efect";

140
b) art. 967 C. civ., „convenţia este valabilă, deşi cauza este prezumată până la dovada
contrarie"
c) art. 968 C. civ. prevăd: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice";
d) art. 1714 C. civ. „tranzacţia făcută pe documentele dovedite în urmă false este nulă".
Referitor strict la tranzacţie afirmăm că , pentru a se îndeplini cerinţele legii , aceasta
trebuie să fie licită şi morală.
Dacă părţile urmăresc prin încheierea contractului realizarea unui scop ilicit, de exemplu,
obţinerea cu titlu de despăgubire a unor sume de bani mult prea mari faţă de paguba efectiv produsă,
doctrina şi practica judiciară consideră tranzacţia ca fiind nulă absolut.

1.3.5 Nulitatea tranzacţiei.

În art. 1712-1716 sunt prevăzute cauzele de anulare a contractului de tranzacţie , articole


care nu reiau altceva decât regulile generale ale nulităţii contractelor.
Acestea sunt următoarele:
- anularea pentru vicii de consimţământ (art. 1712 C. civ.);
- titlul nul (art. 1713 C. civ.);
- tranzacţia cu privire la un proces judecat definitiv (art. 1715 C.civ.);
- descoperirea de acte necunoscute părţilor şi ascunse de către una dintre ele (art.
1716 C. civ.).
Potrivit dispoziţiilor art. 1711 C. civ., tranzacţiile au între părţi puterea unei hotărâri
judecătoreşti definitive.

1.3.6 Interpretarea contractului.

Este de principiu că renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare. În acest sens, Codul
civil precizează că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor (art. 1709) şi numai la pricinile de
care tratează (art. 1710).
Cu toate acestea, ea nu se mărgineşte la ceea ce s-a prevăzut expres în contract; însă ceea ce
nu este prevăzut expres poate fi luat în consideraţie numai dacă este o "consecinţă necesară" a
prevederilor contractuale (art. 1710).

CAPITOLUL II.
DESPRE EFECTELE CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE.

2.1. Preliminarii.

Contractul de tranzacţie este un contract consensual , care îşi produce efectele la data
încheierii sale.
Ca atare, odată depus în instanţă şi semnat de ambele părţi, contractul de tranzacţie impune
instanţei să ia act de el, cu excepţia situaţiilor în care acesta este lovit de nulitate absolută.
Ceea ce trebuie reţinut la acest contract este că la data încheierii tranzacţia are ca efect
împiedicarea părţilor de a formula din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse ori recunoscute
prin contractul de tranzacţie.
De asemenea puterea tranzacţiei este asimilată cu puterea unei hotărâri judecătoreşti
definitive fiind vorba de puterea lucrului judecat, o nouă acţiune în justiţie ar fi paralizată prin ridicarea
excepţiei corespunzătoare, excepţie dirimantă (peremptorie), rezultând din tranzacţie, întărită prin acţiunea
dispoziţiilor art. 1711 C. civ.

141
Ca regulă de bază tranzacţia produce efecte declarative , cu titlu de excepţie însă, tranzacţia
generează şi efecte constitutive sau translative. De asemenea, efectele tranzacţiei prezintă caracter
extinctiv şi relativ.

2.2 Efectul extinctiv al tranzacţiei.

Tranzacţia împiedică părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau
recunoscute prin ea. Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti
definitive
Astfel fiind, acţiunea introdusă de una dintre părţi va fi respinsă ca urmare , aşa cum am
menţionat mai sus , a ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din
tranzacţie
Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive
(art. 1711). Astfel, de vreme ce, prin hotărârea definitivă, litigiul este soluţionat în mod irevocabil,
actul de justiţie intrând în puterea lucrului judecat, o asemenea tranzacţie nu mai este posibilă,
deoarece între părţi nu mai există, şi nu mai pot exista, nici concesii şi nici contestaţii - care sunt de
esenţa tranzacţiei - cu privire la drepturile tranşate definitiv de organul de jurisdicţie.

2.3 Efectele declarative ale tranzacţiei.

Majoritatea autorilor recunosc că tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative deoarece


are ca scop recunoaşterea unor drepturi preexistente pe care le consolidează. Datorită acestui caracter al
lor, efectele tranzacţiei sunt retroactive, operând din chiar momentul naşterii drepturilor respective.
Efectul declarativ al tranzacţiei atrage următoarele consecinţe:
- partea nu este succesorul în drepturi al celeilalte părţi;
- contractul produce efecte retroactive;
- nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani.

2.4 Efectele constitutive sau translative ale tranzacţiei.

Având calitatea de excepţie , efectele constitutive sau translative de drepturi , în cazurile în


care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite
prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.).
În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele
referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia
de garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu).
Dacă, prin tranzacţie, se transmite dreptul de proprietate asupra unui teren, trebuie
îndeplinită, de asemenea, forma autentică ad validitatem.
Producând efect constitutiv sau translativ, tranzacţia antrenează şi următoarele consecinţe:
- există obligaţia de garanţie între părţi;
- tranzacţia poate li invocată ca just titlu;
- neexecutarea obligaţiei noi angajează răspunderea debitorului;
- poate fi cerută rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei nou
asumate;
- devine aplicabilă teoria riscului contractului.

2.5. Efectele relative ale tranzacţiei.

Efectele tranzacţiei vizează numai părţile contractante, faţă de terţi nefiind obligatorie şi
nici chiar opozabilă.

142
Cu titlu de excepţie, tranzacţia nu este opozabilă terţilor, care mai înainte de intervenţia
acesteia au dobândit drepturi asupra bunului litigios; din acest punct de vedere, tranzacţia
deosebindu-se de partaj.

2.6 Privire specială asupra problemelor legate de imobile.

In ceea ce priveşte terenurile, tranzacţia poate avea ca obiect concesii reciproce asupra
terenului.
De exemplu, printr-o tranzacţie părţile pot pune capăt unui litigiu purtând asupra hotarului
dintre două terenuri învecinate (acţiune în grăniţuire).
Pentru ipoteza în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte transmite
proprietatea unui imobil (efecte translative) se impun câteva precizări:
- Bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, deoarece sunt inalienabile potrivit art. 135 din Constituţie, nu pot fi înstrăinate nici pe
calea tranzacţiei. Desigur, tranzacţia va fi nulă absolut dacă se încearcă, pe această cale, ocolirea
regimului juridic al bunurilor proprietate publică.
- Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei (cu efecte translative) are ca obiect un teren
(intravilan sau extravilan), contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 46 din Legea nr.
18/1991).
- Dacă înstrăinarea în cadrai tranzacţiei are ca obiect un teren agricol extravilan, nu se pune
problema exercitării dreptului de preemţiune, deoarece art. 48 din Legea nr. 18/1991 vizează numai
înstrăinarea „prin vânzare", iar tranzacţia este un contract special distinct.
În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care implică lucrări de construire,
modificare, transformare, desfiinţare etc. este necesară obţinerea autorizaţiei administrative potrivit
Legii nr. 50/ 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor. în lipsa autorizaţiei, lucrarea nu va putea fi executată, respectiv, va putea fi desfiinţată,
aplicându-se şi alte sancţiuni prevăzute de lege (art. 9, art. 26 şi urm. din Legea nr. 50/1991). Rezultă
că, pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului (legal) de eliberare a autorizaţiei, părţile trebuie să o
solicite înainte de încheierea tranzacţiei.
În toate celelalte ipoteze în care tranzacţia (cu efecte declarative sau translative) are ca
obiect imobile, autorizaţia administrativă nu este cerută de lege.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE:

1. Care sunt definiţia şi caracterele juridice ale contractului de mandat?


2. Care sunt deosebirile între contractul de mandat şi contractul de antrepriză? Dar între
contractul de mandat şi contractul de muncă?
3. Care sunt efectele pe care le produce contractul de mandat între părţile contractante?
4. Care sunt cauzele specifice de încetare a contractului de mandat?
5. Arătaţi care sunt deosebirile dintre contractul de antrepriză şi contractul de muncă.
6. Cum se rezolvă problema suportării riscurilor în cazul contractului de antrepriză?
7. Care sunt obligaţiile clientului rezultate din contractul de antrepriză?
8. Care sunt obligaţiile antreprenorului?
9. În ce domenii de activitate se pot încheia contracte de societate civilă?
10. Care sunt efectele pe care le produce contractul de societate civilă?
11. Care sunt cauzele de încetare a contractului de societate civilă?
12. Care sunt caracterele juridice ale contractului de tranzacţie?
13. Care sunt efectele pe care le produce contractul de tranzacţie?
14. Este valabilă tranzacţia care are ca obiect despăgubirile civile rezultate din săvârşirea
unei infracţiuni?
15. Care sunt părţile contractului de asigurare?
16. Care sunt tipurile de asigurări facultative?
17. În ce situaţie asigurările devin obligatorii? Care sunt efectele acestora?

143
18. Care este deosebirea între contractul de joc şi cel de prinsoare?
19. Care sunt efectele pe care le produc contractul de joc şi contractul de prinsoare?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Albu, Ion, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală,


Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
2. Alexandresco, Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a
Dreptului Civil Român, tom. VIII, partea a II-a, Vânzarea
(civilă şi comercială), ed. a II-a, Atelierele Grafice „Socec &
Co”, Bucureşti, 1925;
3. Alexandresco, Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a
Dreptului Civil Român, tom. X, Atelierele Grafice „Socec &
Co”, Bucureşti, 1911;
4. Alexandresco, Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a
Dreptului Civil Român, tom. IV, partea I, Donaţiunile între vii,
ed. a II-a, Atelierele Grafice „Socec & Co”, Bucureşti, 1913;
5. Antomnatti, P. H., Raynard, Y., Droit civil. Contrats spéciaux,
Litec, Paris, 2001;
6. Bîrsan C, Drept civil. Drepturi reale principale, ediţia a IlI-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
7. Cantacuzino, Matei B., Elementele dreptului civil, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1921;
8. Chirică, Dan, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
9. ChiricăD., Contracte speciale, civile şi comerciale, Ed.
Wolterskluwer, Bucureşti, 2005
10. Chirică D., Tratat de drept civil. Contracte speciale, voi. I,
Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
11. Cojocaru A., Contracte civile, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2008;
12. Deak, Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.
Universul juridic, Bucureşti, 2001;
13. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. 1, II,
III, ediţia a IV-a, actualizată de: Lucian Mihai, Romeo
Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, 2008;
14. Dogaru, Ion, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004;
15. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de
drept civil român, vol. II, Ed. Naţională, „S. Ciornei”,
Bucureşti, 1929;
16. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de
drept civil român, vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998;
17. Macovei, Dumitru, Drept civil. Contracte, Ed. Cantes, Iaşi,
1999;
18. Macovei, Dumitru, Cadariu, Iolanda Elena, Drept civil.
Contracte, Ed. Junimea, Iaşi, 2004;
19. Macovei C., Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
20. Malaurie, Ph., Aynès, L., Gauthier, P. Y., Cours de droit civil.
Les contrats spéciaux. Civil et commerciaux, Ed. Cujas, Paris,
2001;
21. Marty, G., Raynard, P., Droit civil, tom. , vol. I, Paris, 1962;

144
22. Mazeaud, Henri, Léon et Jean, Leçon de Droit Civil, tom. II,
Ed. Montchrestien, 1974;
23. Mureşan M., Contracte civile, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca,
1996
24. Murzea C, Poenaru E., Donaţia şi testamentul - studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
25. Motica, Radu I., Moţiu, Florin, Contractul de vânzare-
cumpărare. Teorie şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999;
26. Niţoiu R.,Teoria generală a contractelor aleatorii, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2003;
27. Planiol, Marcel, Traité élémentaire de Droit Civil, tom. II,
Libraire Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1923;
28. Plastara, George, Curs de drept civil român, vol. VI, partea a
II-a, Contracte civile speciale, Ed. „Ancora” S. Benveniste &
Co., Bucureşti, 1911;
29. Pădurariu L, Contractul de joc şi prinsoare, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006
30. Popa L, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2006;
31. Prescure T.,Ciurea A., Contracte civile, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
32. Popescu, D.A., Contractul de societate, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996;
33. Safta-Romano, Eugeniu, Contracte civile, ed. Polirom, Iaşi,
1998;
34. Stănciulescu, Liviu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi
succesiuni, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
35. Stănciulescu L., Drept civil. Contracte şi succesiuni, ediţia a 4-
a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
36. Stoica V., Drept civil. Contracte speciale, voi. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
37. Stoica V., Drept civil. Contracte speciale. Dreptul la moştenire,
ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008
38. Toader C, Drept civil. Contracte speciale, Ed. AII Beck, ediţia
a Il-a, Bucureşti, 2005
39. Turianu C, Contracte civile speciale. Practică judiciară,
comentată şi adnotată, Ed. Universitară, Bucureşti, 2005
40. Vlad Barbu , Ilioara Genoiu , Cosmin Cernat , Drept Civil
Contracte speciale , ed.CH Beck ,Bucureşti 2009.

145