TEMA II.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în

proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească
preţul convenit (art. 1108 C. Civ.).
Caractere juridice
a) Caracterul sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente pentru ambele părţi. Astfel, vânzătorul are în principal obligaţia de a
preda bunul şi de a-l garanta pe cumpărător, iar ultimul de a plăti preţul şi de a ridica bunul;
b) Caracterul oneros, deoarece ambele părţi urmăresc procurarea unui avantaj. Astfel,
vânzătorul urmăreşte să primească preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul să
primească bunul cumpărat în schimbul preţului;
c) Caracterul comutativ, părţile cunoscându-şi existenţa şi întinderea drepturilor şi
obligaţiilor la încheierea contractului, acestea nedepinzând de un eveniment viitor şi incert, ca
în cazul contractelor aleatorii;
d) Caracterul consensual, fiind valabil încheiat din momentul în care părţile au realizat un
acord asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului. Nu este necesară îndeplinirea nici
unei formalităţi şi nu se cere predarea bunului şi plata preţului în momentul încheierii
contractului;
e) Caracterul translativ de proprietate. Aceasta înseamnă că prin efectul realizării
acordului de voinţă şi, potrivit regulii generale, transmiterea bunului operează transferul
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Conform art. 510, alin. 1 C. Civ., dreptul
de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate trece la cumpărător din momentul
înscrierii acestuia în registrul bunurilor imobile, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 510, alin.
2 C. Civ.)

2. Condițiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

Capacitatea părţilor. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului și să aibă

capacitatea de a încheia acte de dispoziție.
În cazurile prevăzute expres de lege sau contract calitatea de vânzător o poate dobândi şi
o altă persoană decât titularul dreptului de proprietate. Astfel, în cazul vânzării unui bun în
temeiul unui contract de comision calitatea de vânzător o are nu proprietarul, ci comisionarul.
Managerul fiduciar de asemenea are dreptul să încheie contracte de vânzare-cumpărare din nume
propriu în privinţa patrimoniului pe care 1-a primit în administrare fiduciară.
Cumpărătorul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziție. Persoanele
lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă pot încheia contracte de vânzare-
cumpărare numai prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea acestuia. Aceste persoane pot

1
încheia personal contracte de vânzare-cumpărare de mică valoare, care se execută la momentul
încheierii lor (art. 28 C. Civ.).
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi speciale.
Aceste incapacităţi sunt interdicţii de a vinde sau de a cumpăra. Astfel:
a) Mandatarii însărcinaţi să vândă un bun nu îl pot cumpăra, în măsura în care nu le este
permis în mod expres (art. 372 C. Civ.). Este vorba atât de reprezentanţii legali, cât şi de cei
convenţionali.
b) Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot cumpăra
drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1154 C. Civ.).
Consimțământul părților. Prin consimţământ se înţelege manifestarea exteriorizată
de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic. (art. 321, alin 1 C. Civ.).
Condiţii:
 să fie exprimat de o persoană capabilă, care are discernământ;
 să fie făcut cu intenţia de a se obliga;
 să fie exteriorizat;
 să nu fie afectat de vicii de consimţământ (eroare, dol, violenţă, leziune)
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează bunurile care se vând și prețul
ca se plătește .
Bunul obiect al contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe sau să poată exista pe viitor. Vânzarea este valabilă dacă are ca obiect un
bun viitor, care nu există la momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor (de
ex. bunul ce va fi confecţionat sau recolta viitoare);
b) să fie determinat sau determinabil. În cazul bunurilor certe determinarea se face prin
precizarea caracterelor lor individuale. Determinarea bunurilor generice se face prin indicarea
speciei şi a cantităţii acestor bunuri, deci prin elemente prin care se face posibilă
individualizarea bunurilor vândute pentru predare şi transferul proprietăţii asupra acestora.
c) să fie în circuitul civil. Nu pot constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare
bunurile inalienabile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale (bunurile proprietate exclusivă a statului).
Pot constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare bunurile mobile şi cele
imobile, bunurile individual determinate şi cele determinate generic, bunurile
consumptibile şi cele neconsumptibile, bunurile divizibile şi cele indivizibile, bunurile
corporale şi cele incorporate (drepturile reale, de creanţă).
Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale
nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal (dreptul de uzufruct,
dreptul de uz şi de abitaţie) sau care sunt prevăzute de lege ori contractate intuitu personae
(de ex., dreptul la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi
sănătăţii persoanei).
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie exprimat in bani. Stabilire a preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa
vânzării. Dacă înstrăinarea unui bun se face nu contra bani, ci în schimbul unui alt bun sau în
schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat ca vânzare-cumpărare, ci ca un
schimb, contract de întreţinere sau alt contract;
b) să fie determinat sau determinabil. Preţul este determinat dacă cuantumul acestuia
este stabilit de părţi la momentul încheierii contractului. Prețul este determinabil când preţul

2
nu este indicat direct în contractul de vînzare-cumpărare, însă părţile au convenit asupra
modului de determinare a lui.
Preţul va fi determinabil şi atunci, când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ,
ales de comun acord de părţi.
Potrivit art. 1111, alin. 2 C. Civ., dacă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat
între comercianţi preţul bunului nu este determinat sau determinabil, se va considera în lipsa
unei prevederi contrare că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în
momentul încheierii contractului în domeniul de activitate respectiv pentru aceleaşi bunuri
vîndute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va
considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ
practicat la data predării bunurilor.
În cazul în care preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă
este aceea care, în caz de îndoială, determină preţul.
Forma contractului de vânzare-cumpărare.
Întrucât dispozițiile legale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare nu prevăd
nimic despre forma acestuia, se vor aplica regulile generale privind forma actelor juridice (art.
316 – 323 C. Civ.) Forma este o condiție de validitate a actului juridic numai în cazurile
expres prevăzute de lege. Rezultă că în conformitate cu regulile generale în materie, unele
acte juridice îmbracă o anumită formă (scrisă), însă nu ca o condiţie ad validitatem, ci ca un
mijloc de probă.
Astfel, în formă scrisă, potrivit regulii generale, se încheie contractul de vânzare-
cumpărare dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, şi dintre
persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar in cazurile
prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
Potrivit art. 323, alin. 1, lit. C. Civ., forma autentică a actului juridic este obligatorie
în cazul înstrăinării bunurilor imobile.

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Obligaţiile vânzătorului
a) Obligaţia de a transfera proprietatea bunului vândut. Deşi C. Civ. nu o prevede
expres, aceasta rezultă din interpretarea altor norme ce reglementează acest contract.
b) Obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut. Vânzătorul trebuie să predea bunul:
1. la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;
2. în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire
la contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă că alegerea datei revine
cumpărătorului;
3. într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.
Contractul de vînzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la
data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul
pierde interesul faţă de executarea contractului.
Vînzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict la data stabilită,
înainte de acest termen sau după el numai cu consimţămîntul cumpărătorului.
Predarea bunului vândut se face, în mod general, prin remiterea cheilor dacă este
vorba de o clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate dacă este vorba de un teren. Când
este vorba de bunuri mobile, predarea se face fie prin tradiţiune reală, fie prin predarea cheilor

3
clădirii în care acestea se află. În sfârşit, bunurile necorporale se transmit prin remiterea
titlurilor care le conţin.
Dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu este stabilit altfel, vânzătorul este obligat
să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de
lege sau contract.
Momentul executării obligaţiei de predare a bunului:
1. predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el;
2. punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el dacă bunul
urmează să fie predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului
dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în
termenul stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale;
3. Dacă din contract nu rezultă obligaţia vînzătorului de a asigura transportarea bunului
sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vînzătorului de a preda bunul se
consideră executată de la data predării bunului către transportator sau oficiul poştal pentru a fi
transportat la cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.
Cheltuielile de predare a bunului mobil, în particular de măsurare, cântărire şi
ambalare, sunt puse în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de primire şi transportare a
bunului din locul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în alt loc sunt puse în sarcina
cumpărătorului, dacă contractul nu prevede altfel.
Neremiterea de către vânzător a bunului cumpărătorului în termenul stabilit sau
remiterea întârziată constituie neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale, cu consecinţele prevăzute de C. Civ. pentru încălcarea prevederilor contractuale.
În cazul în care este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul
trebuie să încheie contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul
prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de
transport.
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în
momentul în care vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la
dispoziţia cumpărătorului dacă contractul nu prevede altfel.
Cînd contractul de vînzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vînzătorul nu
este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la
remiterea bunului către primul transportator. Dacă vînzătorul este obligat să predea
transportatorului bunul într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după
remiterea în acel loc a bunului către transportator. Dacă cumpărătorul a dat vînzătorului
instrucţiuni asupra modului de transportare, iar vînzătorul s-a abătut de la ele fără motiv
întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
În cazul vînzării bunului pe parcurs, riscurile sînt transferate cumpărătorului în
momentul încheierii contractului dacă acesta nu prevede altfel.
În cazul în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute
vînzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoască la încheierea contractului rămîn
ale vînzătorului.
În cazul vînzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior
individualizării bunului.

4
 c) Obligaţia de garanţie pentru evicţiune (vicii juridice). Potrivit prevederilor art. 1129
C. Civ., vânzătorul este obligat să garanteze pe cumpărător de evicţiune. Potrivit art. 1122,
alin. 1 C. Civ., vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii juridice.
Într-un sens foarte restrâns, evicţiunea constă în pierderea totală sau parţială a lucrului
vândut prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, care, în temeiul unei cauze anterioare,
recunoaşte unui terţ asupra aceluiaşi bun un drept de proprietate sau un alt drept real sau de
creanţă (bunurile vândute anterior au fost gajate, date în locaţiune ori când asupra lor s-a instituit
un drept de servitute).
Pentru angajarea răspunderii vânzătorului de pentru evicţiune sunt necesare
următoarele condiţii:
- să existe o tulburare de drept. Vânzătorul este obligat să garanteze cumpărătorul
împotriva evicţiunii numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept. El nu
răspunde pentru tulburarea de fapt, care nu are temei juridic;
- aceasta să aibă o cauză anterioară vânzării. După vânzare, cumpărătorul este proprietar
şi suportă riscurile bunului cumpărat;
- cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător la momentul încheierii
contractului. Dacă cumpărătorul a cunoscut despre evicţiune, înseamnă că a acceptat riscul şi nu va
opera răspunderea vânzătorului.
Este fără vicii juridice bunul care, la transferarea riscurilor, este liber de drepturile sau
pretențiile întemeiate ale terților asupra lui.
Se asimilează viciului juridic situația în care în registrul de publicitate corespunzător
bunului există o înregistrare, înregistrare provizorie sau notare pasibilă rectificării conform
art. 439 sau 442 C. Civi. Vînzătorul este obligat să asigure radierea acestora din registrul de
publicitate, pe cheltuiala sa.
Bunul se consideră liber de vicii juridice dacă este liber de drepturile sau pretențiile
întemeiate ale terților bazate pe dreptul asupra obiectului proprietății intelectuale pe care, la
momentul încheierii contractului, vînzătorul le cunoștea sau trebuia să le cunoască.
Cu toate acestea, vînzătorul nu răspunde pentru vicii juridice, dacă dreptul terțului este
încălcat pe motiv că vînzătorul a respectat schițele, desenele tehnice, formulele sau alte
asemenea specificații furnizate de către cumpărător.
d) Garanţia de vicii materiale (ascunse). Potrivit art. 1117 C. Civ., vânzătorul este obligat
să predea bunul fără vicii materiale. În esenţă prin vicii ale bunului se înţeleg deficienţele care
afectează utilitatea acestuia făcând-o să scadă.
Este fără vicii materiale bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile
convenite. Îndeosebi se consideră convenite caracteristicile:
1. care corespund descrierii date de vînzător și, după caz, pe care le are bunul prezentat
de către vînzător cumpărătorului drept mostră sau model;
2. corespunzătoare scopului special pentru care cumpărătorul solicită bunul, care, fiind
aduse la cunoștința vînzătorului la încheierea contractului, au fost acceptate de către vînzător.
În situația în care nu s-a convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:
1. corespunde destinației stabilite în contract;
2. corespunde utilizării obișnuite și prezintă caracteristici care există în mod obișnuit
la bunuri de același fel și pe care cumpărătorul le poate aștepta ținînd cont de felul bunului. La
aceste caracteristici se includ și cele pe care cumpărătorul le poate aștepta conform
declarațiilor publice privind caracteristicile specifice ale bunului făcute de vînzător,

5
producător sau reprezentantul acestuia, îndeosebi prin publicitate sau etichetare, cu excepția
cazului în care vînzătorul demonstrează că:
 nu era sau nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declarația în cauză;
 declarația a fost rectificată înainte de încheierea contractului; sau
 decizia de achiziționare a bunului nu ar fi putut fi influențată de declarație.
Există vicii materiale și atunci cînd asamblarea convenită contractual a fost realizată
defectuos de către vînzător sau de către ajutoarele lui, precum și atunci cînd bunul trebuie
asamblat de cumpărător și acesta îl asamblează defectuos din cauza indicațiilor de asamblare
eronate.
Există viciu material și în cazul în care vînzătorul predă numai o parte a bunului, un alt
bun, bunul într-o cantitate mai mică decît cea convenită sau cînd este viciată numai o parte a
bunului.
Există viciu material și în cazul în care nu sînt respectate obligațiile vînzătorului
privind asortimentul bunurilor, garnitura de bunuri și ambalajul lor.
Răspunderea vânzătorului pentru vicii intervine numai dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
- viciile să fie ascunse;
- viciile să fi existat în momentul vânzării;
- viciile să prezinte o anumită gravitate.
1. Viciile să fie ascunse. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 1123 C. Civ.,
alin. 2 prevede că drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sunt excluse dacă, în
momentul încheierii contractului, cunoştea aceste vicii.
2. Viciile să fi existat în momentul vânzării. Viciile trebuie să existe în momentul
trecerii riscului, chiar dacă este descoperit mai târziu (art. 1123, alin. 1, C. Civ.)
3. Viciile să prezinte o anumită gravitate. Bunul va fi considerat ca nefiind afectat de
vicii dacă corespunde destinaţiei stabilite în contract sau corespunde utilizării obişnuite şi
prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care
cumpărătorul le poate aştepta ţinând cont de felul bunului.
În temeiul art. 1125 C. Civ., cumpărătorul are obligația de a notifica viciul
vânzătorului în termen de 2 luni de la data descoperirii.
În cazul în care bunul prezintă vicii, cumpărătorul conform art. 1128 C. Civ., este în
drept să exercite drepturile creditorului în caz de neexecutare a obligației, în condițiile art.
901-946.
În special, în temeiul dreptului de a cere executarea în natură a obligației,
cumpărătorul poate solicita vînzătorului, la alegerea sa, înlăturarea viciului sau înlocuirea
bunului vîndut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii.
Cumpărătorul poate cere înlocuirea bunului viciat doar atît timp cît are dreptul la
rezoluțiune.
În ceia ce privește termenele de înaintare a pretențiilor privind viciile bunurilor,
potrivit art. 1126 C. Civ., cumpărătorul pierde drepturile rezultate din existența viciului dacă
nu notifică vînzătorul despre acel viciu înainte de expirarea termenului:
a) de 3 ani, în cazul viciilor juridice;
b) de 5 ani, în cazul viciilor materiale ale unei construcții sau ale materialelor folosite
la executarea unei lucrări de construcții;
c) de 2 ani, în cazul viciilor materiale, altele decît cele prevăzute la lit. b).

6
 Termenele acestea încep să curgă din data în care bunul a intrat în posesia
cumpărătorului. În cazul în care dreptul de proprietate se dobîndește, conform legii, prin
înregistrare într-un registru de publicitate, se prezumă că cumpărătorul a intrat în posesia
bunului în momentul înregistrării dreptului în folosul său.
În cazul în care cumpărătorul a intrat în posesia bunului înainte de încheierea
contractului, termenele mai sus menționate încep să curgă din data încheierii contractului.
Dacă viciul material este remediat, termenul respectiv prevăzut mai sus este prelungit
cu termenul în interiorul căruia cumpărătorul nu poate folosi bunul din cauza acelui viciu.
Prescripția dreptului la acțiune de exercitare a unui drept al cumpărătorului rezultat din
existența viciului începe să curgă din data cînd cumpărătorul a descoperit sau trebuia să
descopere viciul.
e) Obligaţia vânzătorului de conservare a bunului vândut. Cînd cumpărătorul întîrzie să
preia bunul predat sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să
se facă simultan, vînzătorul, dacă are bunul în posesiune sau sub control, trebuie să ia măsuri
rezonabile, în funcţie de împrejurări, pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină pînă
ce va obţine de la cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile.
Dacă este obligat să ia măsuri pentru conservarea bunului, vânzătorul îl poate
depozita, pe cheltuiala cumpărătorului, în depozitul unui terţ dacă nu vor rezulta costuri
disproporţionate.
Vânzătorul are drept de retenţie asupra bunului până cînd i se va plăti o recompensă
pentru păstrare.
Obligaţiile cumpărătorului
Principalele obligaţii ale cumpărătorului sunt:
- plata preţului;
- preluarea bunului cumpărat;
- plata cheltuielilor vânzării.
a) Obligaţia de plată a preţului. Dacă în contract nu s-a stipulat nimic în legătură cu data
şi locul plăţii, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul predării
bunului vândut.
În cazul în care părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, stabilind un
termen pentru plata preţului la scadenţă, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în întregime.
Vânzarea bunului poate fi făcută cu plata preţului în rate. În acest caz preţul va fi plătit
fracţionat la diferite termene succesive.
Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul include luarea unor măsuri şi respectarea unor
formalităţi necesare pentru a efectua plăţile potrivit contractului (deschiderea acreditivului,
acordarea garanţiei bancare etc.).
b) Obligaţia de primire a bunului. Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în
conformitate cu uzanţele, sînt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii
bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
c) Plata cheltuielilor vânzării. Cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul
încheierii contractului de vînzare-cumpărare în alt loc sînt puse în sarcina cumpărătorului,
dacă în contract nu este prevăzut altfel.
În cazul în care contractul de vînzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat
sau dreptul de proprietate dobîndit prin contract este supus, conform legii, înregistrării într-un
registru de publicitate, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înregistrării în
registrul de publicitate respectiv și al transferului proprietății.
7
 În cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de întocmire,
autentificare notarială şi de înregistrare în registrul bunurilor imobile a dreptului de
proprietate dobîndit prin contractul de vînzare-cumpărare, precum şi cheltuielile de preluare a
documentelor necesare, sînt puse în sarcina cumpărătorului.
d) Obligația de conservare. Cumpărătorul este obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru
conservare în cazul în care a primit bunul, însă, în mod îndreptăţit, doreşte să-1 restituie (de
exemplu, are vicii, nu corespunde calităţii convenite etc.). El poate reţine bunul până în
momentul în care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile suportate în legătură cu conservarea
lui.

CONTRACTUL DE COMODAT

1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comodat

Codul civil defineşte contractul de comodat la art. 1234, alin. 1: “prin contract de
comodat o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţa celeilalte părţi
(comodatar), iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost
dat”.
Din definiţia contractului de comodat şi din dispoziţiile art. 1234 Cod civil, comodatul
este un contract real, esenţialmente gratuit, cu executare sucesivă, generator de drepturi de
creanță (translativ de folosință) şi, în principiu unilateral.
Caracterele juridice
a) real deoarece pentru formarea sa nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a
părţilor, ci este necesar să aibă loc remiterea materială a bunului care formează obiectul
derivat al contractului; înţelegerea părţilor, prealabilă predării, valorează antecontract
(promisiune unilaterală sau bilaterală). Dacă bunul se află deja în posesia/detenţia
comodatarului, contractul se încheie solo consensu, fiind suficientă manifestarea de voinţă a
părţilor contractante;
b) cu titlu gratuit, întrucît are drept cauză imediată intenţia comodantului de a procura
comodatarului un folos gratuit, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii.
c) cu executare succesivă, prin urmare sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării sau
executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei va fi rezilierea;
d) generator de drepturi de creanţă (translativ de folosință) întrucît comodatarul
dobîndeşte doar un drept de folosinţă asupra lucrului. În consecinţă, proprietarul bunului,
iar nu comodatarul, va avea toate drepturile şi va suporta toate consecinţele ce decurg din
calitatea de proprietar;
e) unilateral deoarece naşte obligaţii numai în sarcina comodatarului. Este posibil ca
pe parcursul executării contractului, să se nască obligaţii şi în sarcina comodantului, obligaţii
care nu au, însă, ca temei acordul de voinţă al părţilor, ci derivă dintr-un fapt accidental şi
ulterior încheierii contractului.

2. Condițiile de validitate ale contractului de comodat

a) Capacitatea juridică necesară a părţilor contractante – întrucît încheierea

contractului de comodat are semnificaţia juridică a unui act de administrare, ambele părţi
8
contractante trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru efectuarea unui
asemenea act;
b) Consimţămîntul părţilor – exprimarea unui consimţămînt valabil presupune ca
acesta să provină de la o persoană cu discernămînt, să fie dat cu intenţia de produce efecte
juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie viciat (prin dol, eroare sau violenţă, nu şi leziune, fiind
vorba de un act esenţialmente gratuit);

c) Obiectul contractului de comodat – poate forma obiect al contractului de comodat

orice bun, mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Avînd în vedere obligaţia comodatarului
ca la încetarea contractului să restituie în natură bunul împrumutat, contractul poate avea ca
obiect doar bunuri nefungibile (nu pot fi înlociute unele cu altele) şi neconsumptibile. Prin
excepţie, bunurile consumptibile prin natura lor, dar apreciate de părţi ca nefungibile vor
putea constitui obiect al unui împrumut de folosinţă.
În cazul în care împrumutul poartă asupra unui bun fungibil, contractul nu este un
comodat, ci un împrumut.
Comodatul nefiind un contract translativ de drepturi reale, condiţia ca bunul ce
formează obiectul (derivat) al contractului să fie proprietatea comodantului nu trebuie
îndeplinită. Deci, ar putea avea calitatea de comodant, spre exemplu, uzufructuarul, locatarul,
dacă legea sau convenţia părţilor nu conține prevederi contrare.
În mod excepţional, şi lucrurile consumptibile potrivit naturii lor pot fi considerate
prin voinţa părţilor nefungibile şi individual determinate. În aceste cazuri, lucrurile nu sunt
folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci pentru o altă destinaţie (de ex., fructele sunt
împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii). Dacă contractul nu conţine clauze cu privire la
folosirea de către împrumutat a lucrurilor consumptibile contrar destinaţiei obişnuite, se prezumă
că ele sunt fungibile, deci va fi vorba de împrumut și nu comodat.
Dacă însă, s-au predat cu titlu de împrumut lucruri neconsumptibile, contractul nu poate fi
decât comodat; lucrurile neconsumptibile şi care sunt nefungibiie (certe) potrivit naturii lor nu
pot fi considerate de părţi ca fungibile şi consumptibile (generice), căci în acest caz s-ar
schimba natura contractului. De ex., dacă bicicleta nu trebuie să fie restituită, ci se înlocuieşte
cu alta sau cu un alt lucru, contractul nu mai este comodat, fiind aplicabile regulile specifice
contractului de schimb.
Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru - mobil sau imobil - în
măsura în care împrumutarea nu este interzisă prin norme speciale ori permisă numai în
anumite condiţii. Chiar şi drepturile incorporate pot forma obiectul contractului (de ex.,
dreptul de proprietate industrială asupra mărcii, brevetului) în măsura în care legea specială
nu prevede altfel.
În privinţa bunurilor proprietate publică, se prevede, pe de o parte, inalienabilitatea, iar
pe de altă parte, posibilitatea închirierii sau concesionării. În lipsa interdicţiei, nu este exclusă
nici posibilitatea transmiterii folosinţei cu titlu gratuit (comodat), dacă ea se justifică printr-un
interes public (de ex., obiecte de muzeu pentru organizarea unei expoziţii).
În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, obligat lai
înapoierea bunului (art. 1234 C. civ.). Proprietarul-comodant păstrează această calitate cu
toate consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar (de ex., cu privire la suportarea riscului
pieirii fortuite, exercitarea acţiunii în revendicare sau a celei posesorii etc., această din urmă
acţiune putând fi exercitată însă şi de către comodatar);

9
 d) Forma contractului de comodat. Normele speciale din C. Civ. ce reglmentează
comodatul nu stabilesc o regulă expresa cu privire la forma contractului de comodat. În lipsa
acesteia, pornind de la principiul consensualismului la incheierea contractelor, contractul de
comodat poate fi incheiat si in forma verbala, iar pentru asigurarea opozabilitatii comodatului,
este necesar intocmirea inscrisului. Dacă valoarea bunului sau bunurilor depășește suma de
1000 lei, forma scrisă este obligatorie. Dacă obiectul contractului sunt bunuri imobile este
necesară și forma autentică a contractului și îndeplinirea formalităților de publicitate
imobiliară.

3. Efectele contractului de comodat

Obligaţiile comodatarului
Odată valabil încheiat contractul de comodat, comodatarul dobândeşte doar folosinţa
bunului avut în vedere de părţi, iar comodantul rămâne proprietarul bunului.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1237 C. Civ., rezultă o serie de obligaţii în sarcina
comodatarului. Astfel, acestuia îi revin următoarele obligaţii:
a) De a conserva lucrul împrumutat. Art. 1237 alin. 1 C. Civ. prevede că comodatarul
este dator să se îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat.
Aşa fiind, în principiu, comodatarul răspunde pentru pieirea sau deteriorarea din culpa
sa a bunului împrumutat. El răspunde faţă de comodant chiar şi în cazul în care degradarea
bunului a fost produsă de un terţ căruia el i-a încredinţat bunul.
Comodatarul nu poarta răspundere pentru modificarea sau înrautăţirea stării bunului
daca aceasta survine in urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilita în contract (art.
1236 C. civ.).
Deci, dacă lucrul împrumutat se deteriorează cu ocazia întrebuinţării, dar fără culpă
din partea comodatarului, în principiu, acesta nu este ţinut să răspundă; în acest caz este vorba
despre riscul lucrului, care trebuie să fie suportat de proprietarul acestuia (res perit domino).
Prin excepţie însă, dacă lucrul împrumutat a fost preţuit la momentul împrumutării,
comodatarul este ţinut să răspundă chiar şi pentru pieirea fortuită a lucrului, în măsura în care
părţile nu au convenit contrariul.
Tot prin excepţie, comodatarul este răspunzător de pieirea fortuită a lucrului
împrumutat dacă 1-ar fi putut salva înlocuindu-1 cu un bun al său sau dacă, ambele lucruri
fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând pe cel împrumutat să piară.
b) De a folosi lucrul împrumutat conform destinaţiei sale. Sub sancţiunea daunelor-
interese, comodatarul este obligat să folosească lucrul împrumutat conform destinaţiei
sale, determinată fie prin natura lui, fie prin convenţia părţilor.
În cazul în care comodatarul se foloseşte de lucrul împrumutat altfel decât conform-
destinaţiei lui, el este răspunzător de pieirea sau deteriorarea acestuia, chiar dacă survine ca
urmare a unui caz fortuit.
Folosinţa nu poate fi transmisă asupra unei alte persoane, indiferent cu titlu oneros
(locaţiune) sau cu titlu gratuit (comodat), dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres
în contract, în schimb, la nevoie, lucrul împrumutat poate fi dat în depozit, căci depozitarul nu
se poate folosi de lucru, iar păstrarea în depozit nu contravine intereselor comodantului.
c) De a suporta cheltuielile de folosinţă ale lucrului. Cheltuielile necesare pentru uzul
curent al lucrului împrumutat (cum sunt, de exemplu, cele legate de hrana necesară unui

10
animal de povară sau combustibilul necesar unui autovehicul) făcute de comodatar nu pot fi
cerute de acesta de la comodant, în afară de cazul în care părţile au convenit în acest sens.
d) De a restitui în natură lucrul împrumutat la scadentă. Restituirea lucrului
împrumutat la scadenţă este principala obligaţie a comodatarului. Aceasta este expres
formulată în art. 1239, alin. (1) C. civil: „Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea
termenului contractului de comodat, bunul primit în folosinţa gratuita”.
În cazul în care contractul nu prevede termenul comodatului, comodatarul este obligat
să restituie bunul la sfîrșitul valorificării lui în scopul menționat în contract. Comodantul
poate cere restituirea bunului mai devreme dacă a trecut o perioadă suficientă pentru
valorificarea lui.
Dacă termenul comodatului nu poate fi determinat în baza scopurilor de utilizare a
bunului, comodantul este în drept să ceară restituirea bunului în orice moment.
Comodatarul are drept de retenţie până laplata cheltuielilor extraordinare, necesare şi
urgente făcute pentru conservarea lucrului şi a despăgubirilor pentru pagubele provocate de
viciile lucrului, care sunt în sarcina comodantului.
Dacă comodatarul nu restituie la termen lucrul împrumutat, el devine răspunzător de
pieirea sau deteriorarea acestuia, chiar şi în cazul în care se datorează unui caz fortuit, afară de
situaţia în care dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la proprietar.
Trebuie subliniat că obligaţia de restituire în natură a bunului este principală, iar cea
de plată prin contraechivalent numai subsidiară, iar nu alternativă, neputându-se recurge la ea
decât în cazul imposibilităţii executării obligaţiei principale.
În caz de executare a obligaţiei de restituire prin echivalent, comodatarul este ţinut sa
plătească contraechivalentul în raport cu valoarea bunului din momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti.
e) De a răspunde în mod solidar, în cazul in cure unul si acelaşi lucru este
împrumutat de mai mulţi comodatari. Art. 1238, alin. 3 C. Civ. instituie între comodatarii
care au împrumutat unul şi acelaşi lucru o solidaritate legală pasivă pentru executarea
obligaţiilor care derivă din contractul de comodat. De ex., folosirea autoturismului pentru altă
destinaţie şi timp mai îndelungat decât s-a convenit atrage răspunderea solidară a
comodatarilor, cu toate că avarierea s-a produs din culpa unuia dintre ei. Ei vor suporta
solidar riscul pieirii fortuite, chiar dacă nici unul dintre ei nu este în culpă.
Răspunderea comodatarului
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea - în tot sau în parte - a bunului,
dacă nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este
consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa.
Comodatarul răspunde şi pentru deteriorarea bunului produsă de către persoana căreia,
la rândul lui, l-a încredinţat, cu orice titlu. Fapta terţului nu constituie un caz fortuit,
exonerator de răspundere pentru comodatar.
Comodatarul răspunde dacă a încredinţat bunul unei terţe persoane, fără ca aceasta să
fie parte în contract şi fără să fi fost împuternicit în acest sens.
Obligaţiile comodantului
Comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina
comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extra
contractuale şi în sarcina comodantului.
a) Restituirea cheltuielilor de conservare. Comodantul este obligat să restituie
cheltuielile făcute de comodatar în vederea conservării lucrului, dacă cheltuielile au caracter
11
extraordinar, necesar şi foarte urgent. Cele trei condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Dacă vreun element lipseşte, cheltuielile nu sunt supuse restituirii. De exemplu, cheltuielile
care nu sunt necesare, deşi se dovedesc a fi utile.
Dacă condiţiile sunt îndeplinite, obligaţia de restituire se naşte din gestiunea
intereselor altuia, deoarece comodatarul îndeplineşte fără însărcinare prealabilă, un act în
interesul altei persoane, sau din îmbogăţirea fără justă cauză, dacă condiţiile gestiunii de
afaceri nu ar fi îndeplinite.
Pe acelaşi temei, comodatarul poate cere restituirea cheltuielilor făcute pentru
producerea fructelor predate comodantului, acest principiu fiind aplicabil nu numai în cazul
posesorului (de rea-credinţă), dar şi al detentorului precar.
b) Plata despăgubirilor
Comodantul nu este obligat să repare comodatarului daunele provocate de viciile
bunului transmis în folosinţă gratuită, cu excepţia cazului când a ascuns viciile bunului cu
viclenie (alin. 3, art. 1235 C. Civ.). Pentru a evita aceste consecinţe, comodantul trebuie să dea
instrucţiunile necesare folosinţei lucrului, dacă este cazul.
c) Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii. Comodatul este un contract
esenţialmente gratuit. El are ca obiect transmiterea folosinţei unui bun - mobil sau imobil -
fără a se urmări ceva în schimb. Deşi la origine sfera lui de aplicare o constituiau mai ales
relaţiile familiale şi de amiciţie, în ultimul timp se constată chiar extinderea lui la
relaţiile de afaceri, ceea ce are consecinţe şi în planul caracterului gratuit.
Cu toate acestea, în literatura juridică s-a pus pe bună dreptate problema dacă
comodantul poate fi ţinut să răspundă în ipoteza în care pe parcursul derulării contractului
folosinţa comodatarului ar fi stânjenită.
Faţă de caracterul gratuit şi unilateral al contractului, se consideră că nu există
obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii provenind, de pildă, de la un terţ dobânditor al
bunului împrumutat care 1-ar incomoda pe comodatar să folosească bunul pe durata
convenită.
Calificat un contract unilateral, ce dă naştere la obligaţii doar în sarcina comodatarului,
la materia comodatului se admite că se poate vorbi şi de obligaţii ale comodantului, dar ele nu
au natură contractuală, ci se nasc din alte împrejurări. Printre aceste obligaţii, aceea de
reparare a daunelor provocate comodatarului de viciile lucrului, dacă acesta avea cunoştinţă
de ele şi nu 1-a prevenit pe comodatar.

4. Încetarea contractului de comodat

Contractul de comodat încetează în mod firesc prin epuizarea efectelor în vederea

cărora a fost încheiat.
a) Restituirea bunului. Raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în
stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea trebuinţelor
comodatarului ori termenul stabilit de instanţă, în toate cazurile, comodatarul poate restitui
lucrul şi înainte de scadenţă, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel (comodatarul obligându-
se ca depozitar). Evident, efectele contractului încetează şi fără restituirea lucrului, dacă
comodatarul devine proprietarul lui prin cumpărare, moştenire etc., întrunirea calităţilor de
creditor şi debitor în persoana sa stingând obligaţia prin confuziune.

12
 b) Prin rezoluțiune. Deşi comodatul este un contract unilateral, se admite că în cazul
în care comodatarul nu-şi execută obligaţiile care îi incumbă (de ex., nu întrebuinţează bunul
conform destinaţiei sale), comodantul poate cere rezoluțiunea contractului conform regulilor
de drept comun.
Potrivit art. 1241C. civ. comodantul poate rezoluțiuno contractul dacă:
1. În virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun;
2. Comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără
acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a
nemanifestării prudenţei cuvenite;
3. Comodatarul a decedat;
4. Comodatarul persoană juridică şi-a încetat activitatea.

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut

Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate

celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie
banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului
pentru care i-au fost date.
Caractere juridice:
a) unilateral obligațional, pentru că împrumutătorul nu-şi asumă nici o obligaţie faţă de
împrumutat, chiar şi în ipoteza în care împrumutul este cu titlu oneros, pentru că obligaţia de
plată a dobânzii revine tot împrumutatului.
b) translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunului împrumutat;
c) gratuit, dar poate fi şi oneros atunci când împrumutătorul urmăreşte un interes
material percepând o dobândă ca preţ al transferului de proprietate;
d) real, ca şi în cazul contractului de comodat fiind necesară remiterea bunului
împrumutat pentru încheierea sa valabilă.

2. Condițiile de validitate ale contractului de împrumut

a) Capacitatea părţilor – împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului împrumutat.

El trebuie să aibă capacitate de a încheia acte de dispoziţie, iar împrumutatul trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină;
b) Consimțământul:
 Liber exprimat;
 Să provină de la o persoană cu discernămînt;
 Să fie exteriorizat, dat cu scopul de a produce efecte juridice.
c) Obiectul:
 Să fie determinat sau determinabil;
 Licit;
 Posibil;
 Atât sub formă de bani cât și sub formă de bunuri fungibile consumptibile.
13
 d) Forma contractului. Înţelegerea părţilor cu privire la încheierea contractului nu trebuie
să îndeplinească vreo anumită formă. În ceea ce priveşte forma cerută ad probationem, trebuie
să existe un înscris doveditor sub forma actului autentic sau înscrisului sub semnătură privată.
Dacă obiectul contractului depăşeşte valoarea bănească de 1000 lei, împrumutul va trebui să
fie încheiat în formă scrisă.

3. Efectele contractului de împrumut

Obligațiile împrumutatului:
a) Obligaţia de restituire. Împrumutatul este dator să restituie bunurile împrumutate în
aceeaşi cantitate şi calitate şi la termenul stabilit. Obligaţia de restituire a împrumutului este
de esenţa acestui contract ea funcţionând chiar şi în cazul în care nu a fost prevăzută în mod
expres în contract, fiind întotdeauna subînţeleasă.
În cazul în care în contract nu s-au stabilit dobânzi, împrumutatul are dreptul să
restituie împrumutul şi până la expirarea termenului.
Obligaţia de restituire este cea mai importantă obligaţie a împrumutatului. Bunurile
care se vor restitui trebuie să fie de aceeaşi specie, deoarece, dacă s-ar conveni ca
împrumutatul să restituie bunuri de altă specie, ne vom găsi în prezenţa unui schimb, şi nu a
unui împrumut. Va trebui să se restituie exact cât s-a primit; dacă se restituie mai puţin,
înseamnă că va exista pe lângă împrumut şi o donaţie.
Nerestituirea la termen a sumei de bani determină să se datoreze dobânzi din data
imediat următoare scadenței. În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul,
împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă datorată o dobândă în mărimea prevăzută de
art. 942 C. Civ. dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Dacă în contract este prevăzută
restituirea împrumutului în rate și împrumutatul nu le restituie în modul stabilit,
împrumutătorul poate cere restituirea imediată a întregului împrumut și a dobînzii aferente în
condițiile stabilite la art. 864 alin. 2 și 4, C. Civ.
Dacă după expirarea termenului prevăzut în contract împrumutatul nu restituie
împrumutul, lombardul este în drept să-şi satisfacă creanţele din valoarea bunurilor amanetate,
în modul stabilit de art. 695 C. civ. Din suma încasată de la vânzarea obiectelor amanetate se
achită împrumutul şi dobânda aferentă, cheltuielile de vânzare, iar partea rămasă se restituie
posesorului biletului nominativ de amanet (pct. 30-31 din Regulamentul cu privire la modul
de organizare, funcţionare şi licenţiere a activităţii lombardurilor adoptat prin HG RM din 28
martie 1995. M. Of. al R. Moldova nr. 23 din 27.04.1995.)
Împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea bunurilor primite şi
nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au scăzut. Dacă nu poate restitui bunul,
împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul
executării obligaţiei, în cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia
de a restitui suma nominală fără a ţine cont de variaţiile valorii banilor.
În cazul contractelor de împrumut cu titlu oneros, împrumutatul este obligat să
plătească dobândă. Termenul de plată a dobânzii - lunar, trimestrial, anual - se stabileşte în
contract, în lipsa unei asemenea înţelegeri dobânda se plăteşte la expirarea fiecărui an pentru
perioada dintre momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului.

14
 Nu se exclude posibilitatea părţilor de a mări sau micşora cuantumul dobânzii, ori de a
o exclude, în caz de modificare a dobânzii părţile ar trebui să indice momentul de la care
dobânda se calculează potrivit unei noi rate.
În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobânda în termen, împrumutătorul poate
cere restituirea imediată a împrumutului şi a dobânzii aferente (alin. 7, art. 1244 C. Civ.).
Contractul de împrumut poate prevedea prezentarea de către împrumutat a garanţiilor
restituirii bunului, în cazul în care împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea
restituirii bunului, împrumutătorul poate cere restituirea lui imediată şi a dobânzii aferente
(art. 1249 C. civ).
Dacă împrumutul este acordat cu destinaţie specială, împrumutatul trebuie să-i asigure
împrumutătorului posibilitatea de a verifica folosirea împrumutului după destinaţie.
Nu are relevanţă faptul că, între momentul încheierii contractului şi cel al plăţii,
valoarea bunurilor a crescut sau s-a diminuat. Esenţial este că bunurile să fie restituite exact în
aceeaşi cantitate şi calitate. Restituirea sumelor de bani se va face în moneda care a făcut
obiectul contractului.
Restituirea împrumutului nu poate fi cerută de împrumutâtor înainte de scadenţă. Dacă
în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz,
împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data la care împrumutatul a primit
cererea de restituire (art. 1247, alin. 4 C. civ).
Restituirea trebuie făcută întotdeauna în moneda care are putere de circulaţie la acel
moment, iar nu în una care nu mai are o asemenea putere.
În ce priveşte împrumutul de bunuri (de ex. cereale etc.), de asemenea, restituirea se va
face în cantitatea şi calitatea împrumutului efectiv primit, indiferent de creşterea sau scăderea
valorii acestor bunuri în intervalul de timp de la data contractării şi până la scadenţă.
Părţile sunt libere să convină asupra unor clauze prin care să se ţină seama de
fluctuaţia valorică în timp a bunurilor împrumutate (indexare), astfel încât împrumutătorului
să i se restituie la scadenţă bunuri (inclusiv bani) echivalente în termeni reali celor
împrumutate, iar nu doar nominal.
Nerestituirea bunurilor împrumutate sau a contravalorii acestora la scadenţă atrage
plata de daune-interese (dobânzi) de la data scadenței.
b) Obligaţia de plată a dobânzii în cazul împrumutului cu dobândă. Art. 1244 Cod civil
prevede în mod expres posibilitatea stipulării unor dobânzi. Dobânda stabilită nu poate depăși
dublul ratei de referință CHIBOR înregistrată în ziua bancară anterioară datei în care părțile
au stipulat rata dobînzii. Rata de referință CHIBOR este rata calculată în modul stabilit de
Banca Națională a Moldovei, în baza cotațiilor orientative/ferme ale băncilor contributorii
pentru plasarea mijloacelor bănești în lei moldovenești la alte bănci, pe termen de 12 luni.
Rata dobînzii stabilită prin nerespectarea prevederilor art. 1244, alin. C. Civ. alin. 1 se
reduce de drept pînă la rata maximă permisă. Orice clauză contrară este nulă.
Nu va fi necesară respectarea acestei interdicții, în cazul dobînzilor percepute sau
plătite de către Ministerul Finanțelor, Banca Națională a Moldovei, de băncile comerciale, de
asociațiile de economii și împrumut, organizațiile de creditare nebancară, precum și în alte
cazuri prevăzute de lege.
Dobânda trebuie să fie expres stipulată în contract, ea neputând fi prezumată. În cazul
în care părţile stipulează în contract că împrumutul este cu dobândă, dar nu se specifică cât
anume, se va aplica dobânda legală.

15
 Prin dobîndă se înțelege atît sumele socotite în bani cu acest titlu, cît și alte prestații,
sub orice titlu sau denumire, la care împrumutatul se obligă drept preț al utilizării
împrumutului. Chiar dacă s-ar întâlni sub denumirea comision, care poate fi numit de
administrare, de modificare sau comision unic, până la urmă, acesta este un preț al
împrumutului respectiv și în cazul însumării totale a tuturor prestațiilor cu orice titlu sau
denumire, vro trebui să respecte limitele impuse de lege în privința dobânzii.
La stabilirea cuantumul dobânzii nu prezintă importanță dacă dobânda este stabilită ca
o sumă fixă sau ca un procent periodic (zilnic, lunar, anual) din suma împrumutului. La fel,
este irelevand dacă dobânda este plătită în avans, periodic sau la scadența împrumutului.
Dobânda se calculează numai asupra capitalului (suma împrumutată), dobânda la
dobândă (anatocismul) fiind oprită de lege, art. 943 C. Civ. interzice în mod expres aplicarea
dobânzilor la dobânzi sau penalități.
Termenele la care se face plata dobânzilor sunt acelea stabilite de părţi, iar în lipsă de
stipulaţie în acest sens, plata lor se face anual (art. 1244, alin. 6 C. civ.).
Obligaţiile împrumutătorului
Fiind un contract unilateral, în principiu, împrumutul creează obligaţii doar în sarcina
împrumutatului.
Împrumutătorul este obligat să transmită împrumutatului bani sau bunurile potrivit
contractului. În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut,
împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat (art. 1243 C. Civ.).
Împrumutătorul are dreptul să renunţe la executarea obligaţiilor în cazul în care
situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar periclita restituirea
împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit
cunoscută împrumutătorului ulterior (art. 1245 C. Civ.).
Ca şi în cazul comodatului însă, legea (art. 1250 C. Civ.) pune în sarcina
împrumutătorului răspunderea pentru viciile lucrului împrumutat, pe care, cunoscându-le, nu
le-a comunicat împrumutatului. Împrumutătorul poartă răspundere pentru viciile bunului
împrumutat fără dobîndă în conformitate cu regulile de răspundere a comodantului, iar în
cazul împrumutului cu dobîndă în conformitate cu regulile de răspundere a vînzătorului.

4. Încetarea contractului de împrumut

Prin restituirea împrumutului şi a dobânzilor aferente

În mod obişnuit, contractul de împrumut încetează prin restituirea împrumutului şi a
dobânzilor aferente, indiferent dacă aceasta se face în mod voluntar sau prin executare silita.
Întrucât termenul este stabilit, de regulă, în favoarea debitorului, plata se poate face în
mod valabil şi înainte de termen.
Dacă termenul convenţional a fost stipulat în interesul ambelor părţi, debitorul va
putea face plata înainte de termen numai cu consimţământul creditorului, în cazul
împrumutului cu dobândă se prezumă că termenul a fost stipulat în interesul ambelor părţi,
dacă contractul sau legea nu prevede altfel.
Alte moduri de stingere
În condiţiile dreptului comun, contractul de împrumut mai poate înceta şi prin
rezoluțiune, remitere de datorie, confuziune, dare în plată, inclusiv compensaţia, el având ca
obiect lucruri fungibile.

16
 În caz de moarte a oricăreia dintre părţile contractante, drepturile şi obligaţiile
rezultând din împrumut se transmit asupra moştenitorilor potrivit regulilor generale. Dar
termenul restituirii poate fi stabilit în contract în raport cu moartea uneia dintre părţi (termen
incert). Iar dacă împrumutul s-a acordat intuitu personae, fie şi cu termen, moartea împru-
mutatului atrage exigibilitatea datoriei.
Cât priveşte rezoluțiunea contractului, înainte de scadenţă, pentru neexecutare, este
permisă ca sancţiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligaţiei de restituire,
îşi asumă şi alte obligaţii pe care nu le respectă. De ex., împrumutul este cu titlu este cu titlu
oneros şi împrumutatul nu plăteşte dobânzile la termen sau dacă împrumutul s-a acordat (chiar
cu titlu gratuit), dar cu un scop determinat şi împrumutatul foloseşte lucrul împrumutat cu
nerespectarea destinaţiei ori nu prezintă garanţiile stipulate etc.

CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi

(locatar) un bun determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesie
temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie (art. 1251 C. Civ.).
Locaţiunea este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la drepturi şi obligaţii
pentru ambele părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa temporară a bunului închiriat, iar
locatarul se obligă să plătească chirie.
Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, întrucât în schimbul folosinţei bunului se
plăteşte o chirie determinată sau cel puţin determinabilă.
Locaţiunea este un contract comutativ, în care existenta şi întinderea
obligaţiilor nu depinde de întâmplare şi deci nu există şanse de câştig sau pierdere pentru
părţi.
Contractul de locaţiune este un contract consensual, care se încheie prin acordul,
de voinţă a părţilor, fără vreo formalitate.
Contractul de locaţiune este un contract cu executare succesivă, în timp. Durata
folosirii bunului este de esenţa locaţiunii; locatorul asigură folosirea bunului până la încetarea
contractului, iar chiria este calculată după durata folosinţei şi timpul se are în vedere chiar
dacă ea s-a fixat în mod global.

2. Condițiile de validitate ale contractului de locaţiune

Capacitatea părților. Părţile contractului de locaţiune sunt locatorul şi locatarul.

În calitate de locator pot fi proprietarul, uzufructuarul şi alte persoane împuternicite să
închirieze un bun. Uzufructuarul, având dreptul de a se folosi de bun şi de a-i culege fructele,
poate transmite dreptul său de folosinţă locatarului în condiţiile prevăzute în art. 609 C.
civ.
Locatorul și locatarul trebuie să aibă capacitatea pentru a încheia acte de
administrare.

17
 Obiectul contractului poate fi un bun individual determinat mobil sau imobil,
neconsumptibil, adică cel care nu se distruge sau nu se consumă prin folosinţă conform
destinaţiei. Nu pot constitui obiect al contractului de locaţiune valorile nemateriale:
invenţiile, informaţia comercială, denumirea de firmă, mărcile etc., deoarece transmiterea
dreptului de valorificare a lor se face în baza altor contracte (de licenţă, franchising etc.).
Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei bunului se numeşte
chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de
timp (luna, trimestrul, anul etc.) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod
succesiv.
Chiria trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului sau
determinabilă (când reprezintă un anumit procent din venitul realizat de locatar).
Forma contractului. Potrivit art. 1252 C. Civ., contractul de locaţiune a unui bun
imobil trebuie să fie întocmit în scris. Dacă contractul de locaţiune a unui bun imobil se
încheie pe un termen mai mare de 3 ani, el trebuie înregistrat în registrul bunurilor
imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de
terţi. Dreptul de locaţiune asupra bunurilor imobile pe un termen mai mic de 3 ani se
înregistrează la primăria localităţii pe teritoriul căreia se află bunul.
Termenul contractului. Contractul de locaţiune poate fi încheiat pentru un
anumit termen sau fără indicarea termenului. În orice caz contractul de locaţiune nu poate
fi încheiat pe un termen mai mare de 99 ani (art. 1253 C. Civ.).

3. Efectele contractului de locaţiune

Obligaţiile locatorului. Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el

trebuie să asigure locatarului folosinţa bunului în tot timpul locaţiunii (obligaţia de a
face). Pentru a asigura folosinţa bunului, locatorul este obligat să-1 predea şi să-1 menţină
în stare de întrebuinţare.
Obligația locatorului de predare a bunului. Bunul trebuie predat în starea
corespunzătoare, conform destinaţiei convenite prin contract, şi menţinut în această
stare pe durata locaţiunii.
Dacă locatorul nu predă la timp bunul închiriat sau refuză să-l predea, locatarul este în
drept să ceară executarea acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezoluțiunea
locațiunii şi repararea prejudiciului cauzat astfel (art. 1260 C. Civ.)
Bunul trebuie predat într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost
închiriat, locatorul fiind obligat să efectueze toate reparaţiile necesare în acest scop
înainte de preluarea bunului de către locatar.
Obligația de predare a bunului liber de vicii materiale sau juridice (art. 1254 alin.
2, C. Civ.).
Bunul este considerat liber de orice viciu material când are caracteristicile
convenite. Dacă în contract părţile nu au convenit asupra caracteristicilor bunului, acesta
va fi liber de vicii atunci când poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract, iar
dacă nu s-a stabilit nici destinaţia, conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri.
Bunul este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate
valorifica drepturi asupra acestui bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul.

18
 Dacă bunul dat în chirie este afectat de un viciu ascuns, locatarul este eliberat de
plata unei părţi din chirie proporţional diminuării folosinţei bunului. Dreptul de a plăti o
chirie redusă încetează când viciul este remediat (art. 1255 C.civ.).
Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există în momentul încheierii
contractului sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul sau
dacă acesta este în întârziere în privinţa obligaţiei sale de a remedia viciul, locatarul
poate cere şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (art. 1256 C. Civ.). Locatorul
răspunde chiar dacă a fost de bună credinţă la încheierea contractului (nu a cunoscut
viciile) şi indiferent dacă viciile existau în momentul încheierii contractului sau
provin din cauze ulterioare, pentru care este răspunzător locatorul, deoarece obligaţia
locatorului de a sigura folosinţa bunului este succesivă.
Părţile pot, prin acord comun, să înlăture sau să diminueze răspunderea
locatorului pentru vicii, cu excepţia cazului în care locatorul trece cu viclenie viciul sub
tăcere. În acest ultim caz clauza de nerăspundere este nulă (art. 1258 C. Civ.).
Locatarul poate exercita drepturile sale apărute în legătură cu viciile bunului
închiriat, dacă 1-a informat pe locator despre viciile depistate şi dacă la momentul
încheierii contractului nu ştia despre viciile bunului.
Obligația de garantare a folosinţei liniştite şi utile a bunului. Locatorul este
obligat să se abţină de la orice faptă, care ar avea drept consecinţă tulburarea
locatarului în folosinţa bunului, tulburare de fapt sau de drept. Potrivit art. 1261 C.
Civ., locatorul nu are dreptul să schimbe forma (prin transformarea materială a bunului)
sau destinaţia bunului în timpul locaţiunii.
Locatorul este obligat să repare prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ
a folosirii bunului numai în cazul în care terţul este un locatar sau dacă locatorul i-a permis
folosinţa bunului sau accesul la el.
Dacă folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace pe
care le are contra locatorului.
Obligația de efectuare a reparaţiei capitale a bunului închiriat, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel (art. 1274 C. Civ.). Capitală trebuie considerată acea
reparaţie care necesită cheltuieli considerabile şi în cadrul căreia se efectuează
schimbul ori restabilirea detaliilor sau elementelor de bază ale bunului închiriat.
Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau când reiese dintr-o
necesitate urgentă.
Dacă locatorul nu efectuează reparaţia capitală a bunului închiriat în cursul locaţiunii,
locatarul are dreptul să efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie în
contul chiriei.
Obligaţiile locatarului.
Locatarul este obligat să folosească bunul la destinaţia şi în conformitate cu
prevederile contractului. Dacă locatarul nu întrebuinţează bunul - total sau parţial - potrivit
destinaţiei, locatorul va putea cere rezilierea contractului.
Locatarul este obligat să întrebuinţeze bunul ca un bun proprietar. Aceasta implică
obligaţia de a păstra şi a asigura integritatea bunului, de a acoperi cheltuielile curente de
folosire şi întreţinere a bunului, de a efectua reparaţia curentă a bunului (art. 1264 C. Civ.).
Locatarul este obligat să plătească chirie. Potrivit art. 1262 C. Civ., plata chiriei poate
fi efectuată la expirarea termenului stabilit în contract. Dacă plata chiriei este stabilită pentru
anumite perioade de timp, ea trebuie efectuată la expirarea lor.

19
 Chiria poate fi stabilită în ansamblu pentru toate bunurile închiriate sau aparte, pentru
fiecare obiect, în natură, în bani sau în formă mixtă. Chiria poate fi stabilită sub forma: unei
sume globale, unui anumit procent din venitul obţinut de locatar ca urmare a folosirii
bunului închiriat, prestării unor servicii locatorului etc.
Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părților. Locatorul poate cere
instanței de judecată modificarea chiriei prin hotărîre judecătorească numai o dată în an și
numai în cazul în care condițiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă, cu excepția
cazului în care locatorul și-a asumat riscul schimbării condițiilor economice.
Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condițiile, stipulate în
contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutățit, în conformitate cu dispozițiile art.
933. Dispozițiile art. 901-946 rămîn aplicabile.
După încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul
închiriat în starea în care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract (art. 1284 C. Civ.).
Dacă, după încetarea raporturilor contractuale, locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are
dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata întârzierii şi repararea prejudiciului în partea
neacoperită de chirie.
Restituirea bunului către locator după încetarea raporturilor contractuale pune problema
apartenenţei îmbunătăţirilor efectuate bunului închiriat. Soarta îmbunătăţirilor depinde de
caracterul lor şi de faptul efectuării lor cu sau fără acordul locatorului. Din punct de vedere al
caracterului lor, îmbunătăţirile pot fi separabile (cele care pot fi separate fără a deteriora bunul
închiriat) şi inseparabile.
Potrivit art. 1285 C. Civ., la expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune,
locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile separabile, efectuate cu permisiunea locatorului ori
să ceară compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevăd altfel.
Îmbunătăţirile inseparabile efectuate cu permisiunea locatorului trec în proprietatea lui,
locatarul având dreptul să ceară compensarea valorii lor.

4. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune

Locatarul este în drept să dea bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze

locaţiunea numai cu consimţămîntul locatorului. Pentru aceasta, el este obligat să-l informeze
pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia
intenţionează să-i subînchirieze bunul sau să-i cedeze locaţiunea.
Locatorul nu poate să nu dea consimţămîntul la subînchiriere sau la cesiunea locaţiunii
dacă, după încheierea contractului de locaţiune, se naşte interesul legitim pentru locatar de a
da bunul, integral sau parţial, unui terţ. Legea însă nu stabilește ce înseamnă interes legitim și
după care criterii se va stabili dacă există sau nu un interes legitim.
Locatorul nu este obligat să consimtă la subînchiriere sau la cesiune, dacă persoana
terţului constituie un impediment, spaţiul închiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă, din
alte motive temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea
locaţiunii.
Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii, locatorul este obligat să
comunice, în termen de 15 zile, locatarului motivele, în caz contrar se prezumă
consimțământul acestuia.

20
 Locatorul care consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii nu poate cere decît
compensarea cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
În cazul sublocaţiunii, locatarul îşi păstrează răspunderea faţă de locator.
Termenul sublocațiunii nu poate depăși termenul locațiunii.
Cesiunea locațiunii eliberează locatarul anterior de obligații. Dacă obiectul locațiunii
este un imobil de locuit, orice clauză contrară prevederilor art. 1270 C. Civ. este nulă.

5. Încetarea locaţiunii

Pe lângă acordul de voinţă al părţilor, contractul de locaţiune încetează prin:

a) expirarea termenului;
b) rezoluțiunea contractului pentru neexecutare;
c) pieirea bunului;
d) exproprierea bunului închiriat.
e) în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
Expirarea termenului. Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin acordul părţilor,
locaţiunea încetează de drept prin expirarea termenului, fără să mai fie nevoie de o
înştiinţare prealabilă.
Dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea (termenului)
contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat (art. 1280
C. Civ.). În acest caz suntem în prezenţa reînnoirii locaţiunii prin tacita relocaţiune.
Întrucât tacita relocaţiune operează un nou contract de locaţiune, trebuie să fie
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru încheierea unui nou contract. Tacita relocaţiune va
avea loc în condiţiile stabilite în primul contract, dar se va considera încheiată fără termen.
Rezoluțiunea locațiunii pentru neexecutare din iniţiativa locatorului
Locatorul este în drept să ceară rezoluțiunea locațiunii dacă locatarul:
a) nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile
contractului;
b) admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real
pentru o asemenea înrăutăţire;
c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în
contract nu este prevăzut altfel;
d) încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
Rezoluțiunea locațiunii pentru neexecutare din iniţiativa locatarului
Locatarul este în drept să ceară rezoluțiunea locațiunii în cazul în care:
a) şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat;
b) ste privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile contractuale.
Pieirea bunului închinat. Dacă pieirea este totală (bunul nu mai poate fi folosit potrivit
destinaţiei), contractul este desfăcut de drept, căci locatorul nu mai poate asigura locatarului
folosinţa bunului şi nici nu poate fi obligat la refacerea sau înlocuirea lui.
Contractul încetează indiferent dacă pieirea bunului este fortuită sau culpabilă, căci
locaţiunea nu poate fi concepută fără un obiect asupra căruia să se exercite.
Exproprierea bunului închiriat. Potrivit art. 1277 C. Civ., exproprierea totală a bunului
închiriat stinge locaţiunea de la dala la care expropriatorul are dreptul să ia bunul în
posesiune. Dacă exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după împrejurări,
obţine reducerea chiriei sau rezilierea contractului.

21
 CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză

Prin contractul de antrepriză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o

anumită lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să
plătească preţul convenit (art. 1352 C. Civ.).
Antrepriza este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare
succesivă şi consensual.
În principiu, antrepriza este un contract încheiat intuitu personae. Potrivit art. 1334 C.
Civ., antreprenorul este obligat să execute lucrarea personal doar atunci când această obligaţie
reiese din contract, din împrejurări sau din natura lucrării. În orice caz antreprenorul conservă
supravegherea şi răspunderea.

2. Condițiile de validitate ale contractului de antrepriză

Capacitatea părților. În materia antreprizei sunt aplicabile regulile de drept comun în ce

priveşte capacitatea părţilor de a contracta, neexistând unele reguli speciale.
Obiectul contractului de antrepriză este producerea, transformarea unui bun sau
obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări ( art. 1352 C. Civ, alin. 2).
Preţul în contractul de antrepriză este retribuţia pe care clientul se obligă să o plătească
antreprenorului pentru lucrarea executată. Retribuţia se determină prin acordul părţilor prin
indicarea unei sume de bani sau a modului de determinare a ei.
Preţul în contractul de antrepriză este format din retribuţia cuvenită antreprenorului şi
alte cheltuieli suportate de acesta. La cheltuieli se atribuie sumele plătite de antreprenor
terţelor persoane pentru materialele procurate şi serviciile contractate.
Părţile pot întocmi deviz estimativ sau preţ forfetar. Dacă la momentul încheierii
contractului s-a putut determina cu certitudine preţul şi volumul lucrărilor, se întocmeşte preţ
forfetar (sumă globală). În acest caz clientul nu poate pretinde o reducere a retribuţiei, iar
antreprenorul nu poate cere majorarea retribuţiei pe motiv că lucrarea a solicitat mai puţin
lucru sau cheltuieli, respectiv mai mult lucru sau cheltuieli decât se preconizau. Preţul forfetar
rămâne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor şi condiţiilor iniţiale de
executare dacă părţile nu au convenit altfel (art. 1333 C. Civ.).
Dacă la momentul încheierii contractului este imposibil de a determina cu certitudine
volumul şi preţul lucrărilor, se întocmeşte deviz estimativ. Devizul estimativ poate fi majorat,
dar pentru aceasta antreprenorul trebuie să justifice majorarea. Clientul va fi obligat să
plătească majorarea devizului estimativ dacă ea rezultă din lucrările sau cheltuielile pe care
antreprenorul nu le-a putut prevedea la momentul încheierii contractului (art. 1331 C. Civ.).
Forma contractului. Întrucât nu există norme speciale privind forma contractului, se vor
aplica normele generale privind forma contractului.

3. Efectele contractului de antrepriză

Drepturile şi obligaţiile antreprenorului.

22
 Antreprenorul este obligat, înainte de încheierea contractului, să furnizeze clientului, în
măsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării, la
bunurile şi termenul necesare lucrării (art. 1356 C. Civ.).
Potrivit art. 1345 C. Civ., riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare
executării contractului îl suportă cel care le-a furnizat dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Ţinând cont de faptul că, potrivit regulii generale, legea obligă antreprenorul să prezinte
bunurile necesare executării lucrării, acesta şi va suporta de cele mai dese ori riscul pieirii sau
deteriorării lor fortuite.
Potrivit art. 1362 C. Civ riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului
până la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Dacă însă clientul întârzie recepţionarea
lucrării, riscul trece asupra lui de la data la care s-a pus în întârziere.
Antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele, mijloacele şi forţele sale.
Potrivit alin. l, art. 1342 C. Civ., antreprenorul este obligat să furnizeze toate bunurile
necesare executării contractului dacă nu a fost stipulat altfel. Bunurile necesare pentru
executarea lucrării trebuie să fie de o calitate bună. Antreprenorul datorează pentru bunuri
aceleaşi garanţii pe care le datorează vânzătorul, fiind responsabil pentru viciile materiale şi
juridice ale acestora. Astfel, în cazul în care lucrarea nu s-a executat sau s-a executat
necorespunzător, antreprenorul nu poate invoca viciile bunurilor pentru a fi exonerat de
răspundere.
În cazul în care bunurile sunt furnizate de client, antreprenorul este obligat să le
folosească cu grijă şi să ţină evidenţa folosirii lor (alin.l, art. 1343 C. Civ.). Primind de la
client bunurile necesare executării contractului, antreprenorul este obligat să le verifice. Dacă
constată că aceste bunuri sunt improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate de un viciu
evident sau ascuns care devine cunoscut, antreprenorul este obligat imediat să-1 informeze pe
client. în caz contrar antreprenorul va răspunde pentru prejudiciul care poate surveni din
folosirea unor asemenea bunuri.
Obligația antreprenorului să prezinte clientului o dare de seamă după executarea
lucrării despre modul de folosire a bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă.
Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre faptul că:
- materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
- viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
- respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia şi utilitatea lucrării;
- există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia şi
utilitatea lucrării (art. 1341 ți 1356 C. Civ.). Dacă antreprenorul nu execută această obligaţie
informativă, clientul are dreptul să ceară repararea prejudiciului.
Dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu
înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile
referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţă
trăinicia şi utilitatea lucrării, antreprenorul are dreptul să ceară rezilierea contractului şi
repararea prejudiciului cauzat (art. 1357 C. Civ.).
Antreprenorul este obligat să efectueze lucrarea personal doar atunci când acesta
obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei. În celelalte cazuri
antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare subantreprenorilor.
Deoarece subantreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o acţiune
contractuală împotriva lor. În schimb, antreprenorul răspunde faţă de client pentru toate
lucrările executate de subantreprenori.
23
 Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre necesitatea depăşirii
considerabile a devizului (art. 1355 C. Civ.). Nerespectarea acestei obligaţii acordă clientului
dreptul de a cere rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau eliberarea lui de
obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit.
Clientul, fiind informat despre necesitatea depăşirii considerabile a devizului, este în
drept să ceară rezilierea contractului sau să accepte această depăşire. Dacă clientul alege
această ultimă opţiune, antreprenorul va avea dreptul numai la cheltuielile suplimentare
suportate şi numai dacă necesitatea depăşirii considerabile a devizului a fost imprevizibilă la
momentul încheierii contractului.
Antreprenorul este obligat să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material
sau juridic (art. 1354 C. Civ.). Lucrarea nu are vicii juridice atunci când nici un terţ nu poate
valorifica drepturi împotriva clientului. Lucrarea nu are vicii materiale dacă are calităţile
prevăzute în contract. În cazul în care părţile nu au convenit asupra unor calităţi, lucrarea nu
are vicii materiale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă
nu se poate deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite.
Antreprenorul are dreptul la o despăgubire corespunzătoare dacă clientul nu acceptă
lucrarea sau când nu îndeplineşte alte acţiuni necesare lucrării. Cuantumul despăgubirii se
determină în funcţie de durata întârzierii şi de cuantumul retribuţiei, cu deducerea a ceea ce
antreprenorul economiseşte în urma întârzierii sau refuzului ori a ceea ce a putut dobândi prin
utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă (art. 1346 C. Civ.).
Antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau
îmbunătăţit de el atât timp, cât clientul îi datorează careva sume.
Drepturile şi obligaţiile clientului.
Clientul este obligat să recepţioneze lucrarea în modul, locul şi termenul stabilit de
legislaţie sau contract, după executarea aesteia (alin. l, art. 1363 C. Civ.). Dacă în contract nu
s-a stabilit termenul de recepţionare, lucrarea urmează a fi recepţionată de client imediat după
ce a fost înştiinţat de către antreprenor despre terminarea lucrării.
Recepţionarea este un acte de recepție prin care clientul acceptă lucrarea, cu sau fără
rezerve. În cazul în care lucrarea primită are vicii, clientul poate cere fie rezilierea
contractului şi repararea prejudiciului cauzat, fie remedierea viciului de către antreprenor, fie
să remedieze el însuşi viciul.
Clientul are dreptul, după expirarea fără rezultat a termenului stabilit de el pentru
remediere, să remedieze el însuşi viciul şi să ceară compensarea cheltuielilor necesare dacă
antreprenorul nu refuză remedierea viciilor din cauza cheltuielilor disproporţionale.
Clientul care nu a cerut remedierea viciului după expirarea termenului stabilit în acest
scop de antreprenor şi nici nu a rezoluționat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă
corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului (art. 1370 C. Civ.).
Acţiunea cu privire la viciile lucrării sau abaterile de la condiţiile contractului poate fi
intentată în termenele prevăzute de art. 1126 și 1127 C. Civ.
După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească retribuţia convenită de
părţi, dacă legislaţia sau contractul nu prevăd plata în rate sau în alt mod (art. 1372, alin. 1, C.
Civ.). Obligaţia de a plăti retribuţia se păstrează, dacă imposibilitatea terminării lucrării are
loc din cauza materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţia
că antreprenorul şi-a executat obligaţiile informaţionale.
Clientul este obligat să plătească integral retribuţia, chiar dacă antreprenorul a redus
costul lucrării în raport cu cel stipulat în contract, fără a reduce cantitatea şi calitatea lucrării.
24
Acesta normă este dispozitivă, astfel încât părţile pot stabili un alt mod de repartizare a
economiei făcute de antreprenor (art. 1373 C. Civ.).

4. Încetarea contractului de antrepriză

Poate înceta prin rezoluțiune sau alte cazuri prevăzute de lege sau contract.
Rezoluțiunea la cererea uneia dintre părți pentru neexecutarea obligațiilor de către
cealaltă parte.
Clientul, potrivit art. 1348 C. Civ., poate rezoluționa contractul orcând până la
realizarea completă a lucrării, fiind obligat să plătească antreprenorului retribuția pentru
lucrările efectuate și să repare prejudiciul cauzat prin reziliere. Clientul nu este obligat să
motiveze cererea sa de rezoluțiune a contractului.
Clientului are dreptul să ceară rezoluțiunea din cauza viciilor conform art. 1369 C.Civ.
În atare situație antreprenorul este obligat să repare prejudiciul cauzat.
Potrivit art. 1349 C. Civ, în cazul în care nu există un motiv temeinic pentru
rezoluțiune, antreprenorul poate rezoluționa contractul doar în așa mod, încât clientul să
obțină pe o altă cale lucrarea. Rezultă că antreprenorul nu poate cere rezoluțiunea anticipată a
contractului decât dacă există un motiv temeinic. Dacă clientul nu poate obține pe altă cale
lucrarea, rezoluțiunea nu poate avea loc.
Un alt temei de reziliere a contractului din inițiativa antreprenorului este prevăzut în
art. 1351 C. Civ., dacă clientul, fiind informat de antreprenor la timp și în modul
corespunzător, nu înlocuiește în termenul cuvenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu
schimbă indicațiile referitoare la executarea lucrării sau nu înlătură alte circumstanțe care
amenință trăinicia sau utilitatea lucrării.
Decesul clientului
Decesul clientului nu atrage încetarea contractului decît în cazul în care executarea lui
devine imposibilă sau inutilă.
Decesul sau instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare în privința
antreprenorului
Decesul sau instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare în privința antreprenorului
atrage stingerea raportului contractual doar dacă contractul a fost încheiat datorită calităților
personale ale acestuia sau nu poate fi continuat într-o manieră adecvată, inclusiv cu suportul
ocrotitorului, caz în care clientul are dreptul de a declara rezoluțiunea.

25