Curs Contracte Civile Speciale

Gheorghe COMĂNIŢĂ
Ioana-Iulia COMĂNIŢĂ
DREPT CIVIL
CONTRACTE CIVILE SPECIALE
Gheorghe COMĂNIŢĂ
Ioana-Iulia COMĂNIŢĂ
Drept civil
Contracte civile speciale
Universul Juridic
Bucureşti
-2013-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
Copyright © 2013, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

COMĂNIŢĂ, GHEORGHE
Drept civil : contracte civile speciale / Gheorghe
Comăniţă, Ioana-Iulia Comăniţă. - Bucureşti : Universul Juridic, 2013
ISBN 978-973-127-995-4
I. Comăniţă, Gheorghe
347.45/.47
REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

DISTRIBUŢIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro
www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
Contractul de vânzare 5
CAPITOLUL I
CONTRACTUL DE VÂNZARE
Procurarea de bunuri a reprezentat, reprezintă şi va fi o necesitate permanentă.

Nevoia de a avea în proprietate anumite bunuri, mai ales cele care se pot folosi fără a fi
consumate, a făcut ca proprietatea să treacă de la o persoană la alta, mai întâi prin schimb,
apoi, după apariţia monedei, prin vânzare-cumpărare.
Frecvenţa acestui contract în viaţa de zi cu zi, ca şi importanţa lui, explică de ce el
reprezintă o figură centrală şi în reglementarea din Codul civil.
Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de vânzare
1. Definiţia şi caracterele generale ale contractului
1.1. Definiţie
Vânzarea-cumpărarea reprezintă una dintre cele mai vechi şi mai frecvente operaţiuni
juridice. Apărut ulterior schimbului, odată cu apariţia banilor, contractul de
vânzare-cumpărare a cunoscut o frecvenţă deosebită în toate locurile şi în toate
perioadele, iar azi relaţiile dintre membri societăţii ar fi de neimaginat în lipsa acestei
operaţiuni juridice cu ajutorul căreia se satisfac nevoile indivizilor.
În termenii art. 1.650 alin. (1) C. civ., vânzarea-cumpărarea este o convenţie prin
care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească.
Deşi în definirea contractului se insistă pe faptul că se transmite dreptul de
proprietate asupra unui bun în schimbul unei sume de bani, în realitate suntem în prezenţa
unui contract de vânzare-cumpărare şi atunci când se transmite un alt drept decât cel de
proprietate, ceea ce este evident câtă vreme chiar Codul civil care defineşte vânzarea în
modul arătat, admite că suntem în prezenţa unei vânzări şi în cazul transferării altor
drepturi decât cel de proprietate, cum ar fi un alt drept real, un drept de creanţă, o
succesiune, un drept litigios1.
Va trebui, deci, să definim vânzarea-cumpărarea ca fiind acel contract prin care o
persoană numită vânzător transmite sau se obligă să transmită dreptul de proprietate
asupra unuia sau mai multor bunuri, ori un alt drept, celeilalte părţi, numită cumpărător,
în schimbul unei sume de bani numită preţ.
1.2. Caractere juridice

În mod tradiţional se admite că vânzarea-cumpărarea are următoarele caractere:
sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate. Dintre
1
Alin.2 al art 1650 C. civ. prevede că „Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.”
6 DREPT CIVIL • CONTRACTE CIVILE SPECIALE
acestea unele sunt esenţiale, în sensul că în lipsa lor se schimbă chiar natura contractului,
iar altele sunt supletive.
I. Caractere esenţiale
a. Caracterul sinalagmatic rezultă din însăşi definiţia pe care Codul civil o dă şi

semnifică faptul că, prin contract, ambele părţi dobândesc drepturi şi îşi asumă obligaţii,
toate acestea fiind reciproce şi interdependente. Ca urmare, în caz de neexecutare a
obligațiilor contractuale, se aplică regulile cunoscute pentru contractele sinalagmatice,
referitoare la rezoluţiunea contractului, excepţia de neexecutare sau suportarea riscului.
b. Un contract cu titlu oneros. Vânzarea-cumpărarea nu comportă niciun fel de
intenţie liberală ci, dimpotrivă, fiecare parte are în vedere, la încheierea contractului,
contraprestaţia celeilalte părţi, ceea ce este specific contractelor cu titlu oneros.
Vânzătorul urmăreşte dobândirea preţului, iar cumpărătorul are în vedere dobândirea
bunului ce formează obiectul contractului.
c. Contract translativ de drepturi. Efectul imediat al realizării acordului de voinţe în
cadrul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie, în principiu, transferul dreptului
de proprietate de la vânzător la cumpărător. O spune în mod expres art. 1.674 C. civ.: „Cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului,
chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”. Este o aplicare concretă a
regulii mai generale prevăzute de art. 1.273 C. civ. în sensul: „Drepturile reale se
constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea
bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. Cumpărătorul devine, deci, în
principiu, proprietarul bunului cumpărat din chiar momentul realizării acordului de voinţe
în forma cerută de lege, ceea ce înseamnă că el va fi cel care suportă riscul unei eventuale
pieiri fortuite a bunului potrivit principiului res perit domino, dar numai cu condiţia ca
bunul să fi fost predat, deoarece înainte de predare, riscul îl suportă debitorul obligaţiei de
predare, adică vânzătorul (art. 1.274 C. civ.). Aceasta înseamnă că, dacă bunul a pierit
fortuit înainte de a fi predat cumpărătorului, riscul respectiv îl suportă totuşi vânzătorul
deşi el nu este proprietarul bunului vândut în acel moment. Ca urmare, el nu va mai avea
dreptul să încaseze preţul sau dacă l-a încasat trebuie să-l restituie datorită faptului că nu
poate îndeplini obligaţia de predare a bunului. Cumpărătorul va suporta el riscul numai
dacă a fost pus în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiei de preluare a bunului (art.
1.274 C. civ.).
Transmiterea proprietăţii în chiar momentul încheierii contractului nu este de esenţa
vânzării, esenţială fiind doar finalitatea transferării dreptului de la vânzător la cumpărător,
chiar dacă acest fapt s-a întâmplat ulterior. De altfel, pentru a se realiza efectul translativ
de proprietate concomitent cu încheierea contractului, este nevoie să fie îndeplinite
anumite condiţii, şi anume:
- vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut; în cazul vânzării bunului
altuia, transferul proprietăţii se produce la momentul dobândirii bunului de către vânzător
sau la momentul ratificării vânzării de către adevăratul proprietar, după caz;
- părţile să nu fi convenit amânarea transferului dreptului de la vânzător la
cumpărător până la plata preţului sau alt moment. Părţile pot amâna transferul proprietăţii
bunului ce a format obiectul contractului fără ca în acest fel valabilitatea contractului să
fie pusă în discuţie, deoarece regula potrivit căreia transferul proprietăţii operează în
momentul încheierii contractului nu este de ordine publică. Transferul proprietăţii poate fi
afectat, de exemplu, de o condiţie suspensivă, caz în care nici riscurile nu se transmit la
cumpărător, sau poate fi afectat şi de un termen suspensiv dacă părţile înserează în
contract o clauză în acest sens. În cazul bunurilor ce se vând în magazine cu autoservire,
se admite că transferul proprietăţii are loc numai după ce cumpărătorul a plătit preţul, iar
nu în momentul în care a ales şi preluat marfa, fiind subînţeleasă clauza în sensul
amânării transferului dreptului de proprietate până la momentul arătat1;
- să fie vorba de bunuri individual determinate, ştiut fiind că în cazul bunurilor de
gen transferul proprietăţii operează în momentul individualizării acestora;
- obiectul contractului să îl constituie un bun existent în momentul realizării
acordului de voinţe. În cazul bunurilor care vor exista doar în viitor, vânzarea-cumpărarea
este permisă, dar nu se poate pune problema transferului proprietăţii odată cu încheierea
contractului deoarece aceste bunuri nu există în acel moment şi, ca urmare, nu poate
exista niciun drept de proprietate referitor la acestea. În cazul acestor bunuri transferul
proprietăţii va opera, dacă este vorba de un bun individual determinat, în momentul în
care acest bunuri s-au realizat, au fost terminate, finalizate, iar în cazul bunurilor generice
din momentul individualizării după regulile cunoscute;
- în cazul imobilelor transmiterea proprietăţii este supusă necesităţii îndeplinirii
condiţiilor de publicitate, actualul Cod civil revenind la efectul constitutiv de drepturi al
înscrierii în cartea funciară. Totuşi dispoziţia respectivă nu se va aplica decât în viitor,
treptat, de la data finalizării lucrărilor de cadastru pe fiecare judeţ. Ca urmare, în
momentul de faţă, când înscrierea drepturilor tabulare se face doar pentru opozabilitate,
transferul proprietăţii operează de la data încheierii contractului.
În cazul în care vânzarea are ca obiect un lucru determinat din două, proprietatea se
transmite în momentul în care cumpărătorul face alegerea bunului pe care dorește să-l
cumpere.
Un alt caz în care transmiterea proprietății bunului vândut nu se produce la momentul
încheierii contractului este cel al vânzării cu plata prețului în rate. Aici, în raport de
dispozițiile art.1755 C. civ., dacă obligaţia de plată a ratelor este garantată cu rezerva
dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate doar la data
achitării ultimei rate din preţ2.
La vânzarea după mostră sau model transmiterea dreptului de proprietate are loc la
momentul predării bunului.
II. Caractere supletive
1 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 26;
M. Mureşan, Contracte civile, vol. I, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996,
p. 63-65.
2
Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului nu poate fi
însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului.
Acestea sunt caractere care sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare, fără a

fi de esenţa acestui contract.
a. Caracterul comutativ semnifică faptul că părţile cunosc de la început întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din contract, astfel că nu există şanse de pierdere sau
de câştig pentru părţi, şanse care să depindă de un eveniment aleatoriu. Desigur că fiecare
contract comportă o anumită doză de risc, dar aceasta nu schimbă caracterul comutativ al
contractului, deoarece obligaţiile reciproce ale părţilor sunt cunoscute şi privite ca
echivalent, una pentru alta.
Caracterul comutativ nu este însă o trăsătură esenţială a contractului analizat fiind
posibil ca şi vânzarea-cumpărarea să aibă în mod excepţional caracter aleatoriu, ca în
cazul vânzării unui drept de uzufruct sau vânzării nudei-proprietăţi cu rezerva
uzufructului1. În acest caz şansele de câştig sau de pierdere ale părţilor depind de durata
uzufructului, durată ce se bazează pe anumite elemente ce nu pot fi cunoscute de la
început. La fel, vânzarea de drepturi litigioase este considerată ca avândare caracter
aleatoriu. 2
b. Contract consensual. Vânzarea-cumpărarea face parte din categoria contractelor
care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de
alte formalităţi. Este regula consensualismului care face ca încheierea contractului să fie
realizată îndată ce părţile s-au învoit asupra elementelor sale (art. 1.240 C. civ.).
Principiul consensualismului a suferit în ultimul timp o serie de limitări legale,
bazate fie pe interesul ocrotirii părţilor contractului, fie pe interesul mai larg al statului de
a controla anumite operaţiuni juridice. În astfel de situaţii contractul nu mai este valabil
încheiat prin simplul acord de voinţe, ci este necesară şi îndeplinirea unor condiţii de
formă. Astfel, spre exemplu, înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil, potrivit
art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (în prezent abrogat), terenurile cu sau fără
construcţii, situate în intravilan sau extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea
lor, puteau fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii încheiate numai în formă
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. În acest caz contractul avea caracter solemn.
Soluţia era valabilă şi atunci când se vindea o construcţie cu teren. În schimb, nicio
dispoziţie legală nu condiţiona vânzarea construcţiilor de încheierea contractului în formă
autentică, aşa încât dacă se vindea o construcţie, fără teren, contractul era valabil încheiat
prin simplul acord de voinţă al părţilor3.
De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, drepturile reale ce urmează a fi înscrise
în cartea funciară, se transmit doar prin contract încheiat în formă autentică. Ca urmare,
dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi terenurilor se poate transmite numai prin
contract încheiat în formă autentică. La fel este şi situaţia altor drepturi reale referitoare la
imobile. Sancţiunea pentru nerespectarea acestei cerinţe este nulitatea absolută (art. 1.244
C. civ). Vânzarea unei moșteniri necesită, de asemenea, un contract încheiat în formă
autentică (art1747 alin. 2).
În privinţa autoturismelor, încheierea unui înscris este necesară doar pentru
probaţiune şi pentru înmatricularea autoturismului în evidenţele speciale ale organelor de
poliţie, astfel încât contractul are caracter consensual.Formularul tip de contract, necesar
1 A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris, 1991,
p. 57.
2
A se vedea în acest sens I.C.C.J., sec. civ., dec. civ. nr. 2978/2011, în Dreptul nr. 3/2012, p.223.
Totuşi Legea nr. 114/1996 a prevăzut începând cu anul 2008 forma autentică şi pentru înstrăinarea
3
locuinţelor.
pentru înmatriculare, prevăzut de actele normative de punere în aplicare a Ordonanței
Guvernului nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea
autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării
acestora în România, nu reprezintă o formă de valabilitate pentru contractual respective,
ci o formă necesară pentru înregistrarea transferului dreptului de proprietate.
Putem, deci, concluziona că vânzarea-cumpărarea este, în principiu, un contract
consensual, dar în unele cazuri, expres prevăzute de lege, ea devine un contract solemn.
Dacă convenţia părţilor are un obiect ce nu impune necesitatea formei autentice, dar
părţile convin totuşi că aceasta urmează a fi încheiată, ulterior, în formă autentică, suntem
în prezenţa doar a unui antecontract de vânzare-cumpărare şi nu a unui contract de
asemenea natură, deoarece părţile nu şi-au dat încă acordul pentru încheierea contractului.
Dacă, ulterior, ele încheie contractul fără a respecta forma autentică convenită, formă care,
repetăm, nu era cerută de lege, contractul este totuşi valabil [art. 1.242 alin. (2) C. civ.].
2. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare de alte contracte
2.1. Vânzarea şi alte contracte translative de proprietate

a. Vânzarea şi schimbul. Vânzarea-cumpărarea se deosebeşte de schimb, în principal
prin faptul că la schimb echivalentul bunului transmis este un alt bun şi nu o sumă de
bani. Schimbul presupune aşadar un dublu transfer de proprietate, unul contra celuilalt,
eventuala diferenţă valorică dintre bunuri putând fi acoperită prin plata unei sume de
bani.
b. Vânzarea şi renta viageră. La acest din urmă contract prestaţia dobânditorului
bunului constă într-o sumă de bani. Ceea ce particularizează renta viageră în raport cu
vânzarea-cumpărarea este caracterul aleatoriu al primului contract amintit. Spre deosebire
de vânzare-cumpărare, care este un contract comutativ, la care întinderea drepturilor şi
obligaţiilor este cunoscută ab initio, renta viageră are un caracter aleatoriu, care se
manifestă prin faptul că întinderea obligaţiilor debirentierului nu este cunoscută de la
început, ea depinzând de durata de viaţă a credirentierului şi, astfel, şansele de câştig şi
respectiv de pierdere pentru părţi depind de un element aleatoriu.
c. Vânzarea şi darea în plată. Darea în plată reprezintă un mod de stingere a
obligaţiilor ce constă în faptul că debitorul obligaţiei dă creditorului, cu acordul acestuia,
un alt bun decât cel datorat sau execută altă prestaţie. Ea presupune, deci, spre deosebire
de vânzare-cumpărare, totdeauna, existenţa prealabilă a unei datorii. Darea în plată se
aseamănă cu novaţia prin schimbarea obiectului prestaţiei, dar în timp ce aceasta se
realizează anterior plăţii, darea în plată are loc în chiar momentul efectuării plăţii, fiind un
mod de stingere a obligaţiei şi nu de transformare a acesteia cum este novaţia1.
2.2. Vânzarea şi contractele netranslative de proprietate

a. Vânzarea şi antrepriza. Contractul de antrepriză se delimitează cu dificultate de
contractul de vânzare-cumpărare numai atunci când acesta se referă la un lucru viitor. În
acest caz se pune problema dacă suntem în prezenţa unei vânzări-cumpărări, având ca
obiect un bun viitor, sau suntem în prezenţa unui contract de antrepriză în care
1 Pentru amănunte în legătură cu darea în plată a se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 366; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 740 şi urm.
antreprenorul s-a obligat să procure şi materialele necesare executării lucrării. În

rezolvarea acestei reale dificultăţi, în doctrina noastră s-a propus a se ţine cont, după
intenţia părţilor, dacă procurarea materialului reprezintă obligaţia principală în raport de
valoarea muncii depuse, sau dacă, dimpotrivă, munca reprezintă prestaţia principală, în
raport de aceasta procurarea materialelor având doar un caracter accesoriu. S-a spus că, în
primul caz, suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, pe când în al doilea
caz avem un contract de antrepriză1. Aplicat fără o analiză profundă, acest criteriu poate
deforma uneori realitatea pentru că importanţa muncii, în unele situaţii, nu se reflectă în
evaluarea bănească pe care o efectuează părţile2. De aceea, acest criteriu a fost completat
în sensul că munca realizată pentru nevoile particulare, după indicaţiile particulare ale
unui client relevă un contract de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse
standardizate, adaptate nevoilor tuturor este de resortul vânzării3. Cele arătate sunt
valabile şi în prezent, când art. 1.855 NCC prevede că suntem în prezenţa unei vânzări şi
nu a unei antreprize, atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu
reprezintă scopul principal al contractului, urmând a se ţine cont şi de valoarea bunurilor
furnizate.
Distincţia dintre vânzare-cumpărare şi antrepriză nu ridică probleme deosebite în
materie imobiliară căci aici totul depinde de titularul dreptului de proprietate asupra
terenului. Astfel, dacă terenul aparţine constructorului suntem în prezenţa unei vânzări a
unui imobil ce urmează a se construi. În schimb dacă terenul aparţine clientului, vom fi în
prezenţa unui contract de antrepriză.
Nu se pun probleme de calificare nici atunci când materialele necesare construcţiei
aparţin clientului. În acest caz este evident vorba de un contract de antrepriză.
b. Vânzarea şi locaţiunea. Contractul de locaţiune se aseamănă şi el cu
vânzarea-cumpărarea unui anumit bun. Spre deosebire de vânzare-cumpărare, prin care se
transmite un drept real asupra bunului respectiv în schimbul unei sume de bani, prin
contractul de locaţiune se transmite doar dreptul de folosinţă asupra unui bun, de regulă
tot în schimbul unei sume de bani, numită chirie. Contractul de închiriere având ca obiect
doar folosinţa unui bun, se delimitează cu uşurinţă de contractul de vânzare-cumpărare.
Secţiunea a II-a
Elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare
Subsecţiunea I
Elementele subiective
I. Consimţământul
Ca orice alt contract, vânzarea-cumpărarea se realizează prin întâlnirea voinţelor,

liber exprimate, ale părţilor. Nimeni nu este obligat să vândă şi, mai ales, să cumpere,
1 A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 192.

2 J. Huet, Traite de droit civil. Le principaux contrat speciaux, LGDJ, Paris, 1996, p. 1268.
3 Ibidem; D. Mainguy, Contrats speciaux, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 30.
astfel încât nu poate exista abuz de drept sub acest aspect. Totuşi, dacă principiul că
nimeni nu este obligat să cumpere se aplică fără excepţii, regula că nimeni nu este obligat
să vândă suferă unele derogări, după cum vom arăta.
a. Consimţământul direct. Exprimarea consimţământului trebuie să fie, pe de o
parte, opera vânzătorului, adică a titularului dreptului de proprietate sau a altui drept ce
poate fi transmis printr-un astfel de contract şi, pe de altă parte, a cumpărătorului.
Consimţământul se exprimă de regulă direct de persoanele implicate în contract.
b. Consimţământul prin reprezentant. Nimic nu se opune ca acest contract, ca şi
multe altele, să fie încheiat prin reprezentant. Astfel, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul
pot încheia actul printr-un mandatar cu procură specială.
Persoana care nu are capacitate de exerciţiu încheie contractul tot printr-un
reprezentant, dar de data aceasta nu printr-unul convenţional, ci prin reprezentantul legal.
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie personal contractul, dar trebuie asistat
de ocrotitorul său legal.
În cazul în care obiect al contractului de vânzare-cumpărare este un bun ce face parte
din patrimoniul comun al soţilor, ambii proprietari trebuie să-şi dea consimţământul
pentru înstrăinare. În cazul bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit
legii, anumitor forme de publicitate, funcţionează însă regula prevăzută de art. 346 C. civ.
în sensul că oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de astfel de bunuri.
Această regulă nu mai este valabilă atunci când este vorba de înstrăinarea unui bun
imobil, când devine aplicabilă dispoziţia de la art. 346 alin. (1) C. civ., în sensul că
„Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune
nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi”.
Încălcarea acestei dispoziţii referitoare la bunurile imobile ce fac parte din
comunitatea patrimonială a soţilor atrage nulitatea relativă a contractului. Anterior intrării
în vigoare a actualului Cod civil, când unul dintre soţi încheia acte de înstrăinare sau
grevare a unui imobil, fără consimţământul celuilalt soţ, s-a considerat că sancţiunea
aplicabilă este tot nulitatea relativă, fiind vorba de nerespectarea unei norme juridice de
protecţie a unor interese private1.
Dispoziţia menţionată nu este aplicabilă în cazul unei promisiuni bilaterale de
vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil bun comun deoarece ea vizează doar
înstrăinarea bunurilor nu şi promisiunea de a încheia în viitor contractul, promisiune ce
nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul comun către
promitentul-cumpărător2.
Practică judiciară
1 A se vedea în acelaşi sens D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 65. În sens contrar, Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. Augusta,
Timişoara, 1998, p. 128.
2 Pentru o prezentare sintetică a doctrinei şi a jurisprudenţei în acest sens, a se vedea D. Chirică,
Efectele juridice ale antecontractului de vânzare-cumpărare imobiliară încheiat în calitate de

promitent-vânzător sau promitent-cumpărător de un singur soţ, fără consimţământul expres al celuilalt soţ,
în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 53-62.
1. Bunuri comune ale soţilor. Imobil Promisiune de vânzare, lipsa consimţământului unuia
dintre soţi. Efecte
În speţă, s-a cerut constatarea nulităţii convenţiei referitoare la vânzarea imobilului, pe
motiv că soţul nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului, fiind astfel încălcate dispoziţiile
art. 35 alin. (2) C. fam.
Art. 35 C. fam., reglementând prezumţia mandatului tacit al soţilor în exercitarea drepturilor
de administrare, folosire şi dispoziţie asupra bunurilor comune, precizează în alin. (2) (teza a
II-a), ca excepţie de la prezumţia mandatului tacit că, în ceea ce priveşte înstrăinarea sau
grevarea unui teren sau construcţii care face parte dintre bunurile comune, acestea nu se pot
efectua decât cu consimţământul expres al fiecărui soţ.
Textul se referă însă la înstrăinarea imobilelor – terenuri şi construcţii – deci la acte prin
care se transmite dreptul de proprietate, iar nu la încheierea antecontractelor cu semnificaţia unei
promisiuni de vânzare-cumpărare care nu au efect translativ de proprietate, ci creează doar
obligaţii personale pentru părţile contractante, în sensul de a întreprinde ceea ce este necesar
pentru a realiza, în viitor, actul legal de transmitere a dreptului de proprietate.
Asemenea convenţii nu diminuează patrimoniul comun şi, în consecinţă, valabilitatea lor nu
este condiţionată de existenţa consimţământului expres al ambilor soţi, iar lipsa consimţământului
unuia dintre ei nu justifică vreun interes din partea acestuia de a cere anularea antecontractului
de vânzare-cumpărare.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 1992/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 79)
2. Înstrăinarea de către unul din soţi a unor construcţii fără consimţământul celuilalt.
Caracterul nulităţii
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul dintre soţi nu poate
înstrăina şi nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte dintre bunurile comune, dacă
nu are consimţământul celuilalt soţ.
Reglementarea, ca şi sancţiunea ce corespunde acestei condiţii, constituie o garanţie sau o
măsură de protecţie pentru soţi în vederea obstaculării unor acte de diminuare sau grevare a
patrimoniului comun cu bunuri de o valoare deosebită.
Fiind prevăzută exclusiv în vederea ocrotirii patrimoniului soţilor, dispoziţia poate fi
invocată numai de soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit, nulitatea actului fiind, ca urmare,
numai relativă.
În consecinţă, un astfel de act, lovit de nulitate relativă, poate fi confirmat, expres sau tacit,
de partea în favoarea căreia a fost instituită sancţiunea, acceptarea sau consimţirea de fapt
putându-se manifesta sau reflecta în orice acte de natură să conducă la înlăturarea nulităţii.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 1100/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 108)
Momentul consimţământului. Antecontractele

Consimţământul asupra tuturor chestiunilor ce ţin de naşterea valabilă a contractului
este, de multe ori, imediat şi definitiv, la fel ca şi transferul proprietăţii. Sunt însă şi
situaţii, în ultima vreme tot mai frecvente, când contractul este precedat de anumite acte
preparatorii, dintre care cele mai cunoscute sunt promisiunea unilaterală de a vinde,
promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare şi pactul de opţiune. Aceste acte juridice
sunt, ele însele, contracte, însă nu au valoarea unui contract de vânzare-cumpărare, ci
doar îl pregătesc. Din acest motiv ele sunt cunoscute şi sub denumirea de antecontracte.În
viziunea Codului civil însă pactul de opțiune nu este considerat antecontract. Concluzia
rezultă din prevederile art. 902 alin. 2 pct. 12 și 906, unde se vorbește despre notarea
antecontractelor și a pactelor de opțiune, ceea ce indică în mod clar distincția dintre
pactul de opțiune și promisiunile de vânzare, doar acestea fiind considerate antecontracte.
1. Promisiunea unilaterală de vânzare

Noţiune. Este un contract unilateral prin care proprietarul unui bun (promitent) se
angajează faţă de un potenţial cumpărător (beneficiar), să-i vândă bunul său, în condiţii
determinate, în cazul în care beneficiarul îşi manifestă opţiunea în acest sens într-un
interval de timp determinat.
Conţinut. Promisiunea este un contract deoarece, spre deosebire de simpla ofertă, se
realizează prin acordul ambelor părţi menţionate, dar este un contract unilateral deoarece
beneficiarul nu-şi asumă obligaţia de a cumpăra. Obligaţii se nasc doar în sarcina
promitentului. Acesta singur se obligă, el este definitiv angajat şi nu-şi poate retracta
promisiunea în tot intervalul de timp convenit. Din acest motiv, promitentul trebuie să
aibă capacitatea necesară pentru a vinde în momentul în care se realizează promisiunea de
vânzare.
În situaţia în care în schimbul promisiunii beneficiarul acesteia plăteşte o sumă de
bani, numită indemnizaţie de imobilizare, contractul devine sinalagmatic deoarece şi
beneficiarul promisiunii îşi asumă obligaţii. Promisiunea rămâne însă o promisiune
unilaterală de vânzare, chiar dacă contractul este sinalagmatic deoarece beneficiarul
promisiunii nu şi-a asumat şi obligaţia de a cumpăra bunul.
Promisiunea unilaterală de vânzare nu trebuie confundată cu vânzarea afectată de un
termen sau condiţie, aceasta reprezentând un contract bilateral, iar obiectul lor fiind
diferit (în primul caz o obligație de a face , iar în a doua situație-o obligație de a da) şi
nici cu oferta de vânzare care reprezintă un act juridic unilateral şi nu un contract1.
Elemente necesare. Pentru a putea produce efectele urmărite, promisiunea trebuie să
cuprindă, pe lângă angajamentele părţilor date cu privire la bunul ce se promite pentru
vânzare, şi preţul la care ar urma să se facă vânzarea-cumpărarea. Atât bunul cât şi preţul
trebuie să fie determinate sau determinabile. Pe lângă aceste elemente, este necesar a se
preciza şi intervalul de timp în care beneficiarul are dreptul să opteze pentru cumpărare
sau pentru respingerea ofertei.
Forma. Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract consensual, ceea ce
înseamnă că ea este valabilă prin simplul acord de voinţă2. Ea îşi păstrează acest caracter
chiar şi atunci când contractul de vânzare-cumpărare are un obiect ce impune încheierea
lui în formă autentică deoarece, spre deosebire de pactul de opţiune, unde promitentul
face o ofertă ce e suficient să fie acceptată pentru a lua naştere contractul, acceptarea
promisiunii nu are ca efect încheierea automată a vânzării, fiind necesar ca ambele părţi
să îşi manifeste consimţământul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin acest contract nu se transferă proprietatea, ci promitentul se obligă doar să
încheie în viitor contractul, dacă beneficiarul promisiunii îşi manifestă dorinţa de a-l
cumpăra, ceea ce explică de ce promisiunea rămâne un contract consensual3.
Efecte. Prin promisiunea analizată se naşte obligaţia pentru promitent de a vinde, în
viitor, bunul ce a format obiectul promisiunii, beneficiarului, dacă acesta acceptă
1D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale. p. 19.

2Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 32 şi 33; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 27.
3 În sens contrar, a se vedea D. Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti,

promisiunea. Beneficiarul poate opta între acceptarea sau neacceptarea ofertei. Dreptul
său de opțiune este un drept potestativ, întrucât beneficiarul nu este obligat să accepte
promisiunea, el putând însă prin manifestarea sa unilaterală de voință să opteze pentru
acceptarea promisiunii. În doctrină s-a exprimat și opinia că acest drept ar fi un drept de
creanță, însă apreciem că atata timp cât rămâne la latitudinea beneficiarului crearea de
efecte juridice prin acceptarea promisiunii, dreptul respectiv este un drept potestativ,
dreptul de creanță al beneficiarului la încheierea vânzării urmând să se nască numai după
acceptarea promisiunii.
Obligația asumată de promitent este o obligație de a face, respectiv obligația de a
încheia în viitor contractul.
Acceptarea promisiunii transformă obligaţia eventuală a promitentului de a încheia
contractul, într-o obligaţie actuală. Dacă promitentul refuză încheierea contractului,
beneficiarul promisiunii are dreptul la despăgubiri, sau poate cere pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract, în baza art. 1.669 C. civ.1 Menţionăm, însă, că în
doctrină, anterior Noului Cod civil, s-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia
acceptarea promisiunii are ca efect perfectarea vânzării-cumpărării, fără a mai fi necesar
un acord al vânzătorului, cu excepţia situaţiei când consimţământul trebuie exprimat în
formă autentică2. Acest punct de vedere ignora însă esenţa acestui contract aşa cum era el
conceput în dreptul nostru, respectiv faptul că promitentul nu şi-a exprimat acordul pentru
vânzare-cumpărare, ci doar pentru încheierea în viitor a unui asemenea contract, ceea ce
este valabil şi în prezent.
Acceptarea promisiunii pentru a fi eficientă trebuie să intervină în perioada convenită
de părţi. Dacă acceptarea intervine după expirarea intervalului de timp convenit prin
promisiune, vânzarea-cumpărarea nu se mai realizează decât cu acordul promitentului
vânzător. Aceasta deoarece la expirarea perioadei respective promisiunea devine caducă.
Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia
încheiat.
Dacă nu s-a stabilit un termen, oricare dintre părţi poate solicita fixarea acestui
termen de către instanţa de judecată, în condițiile art. 1415 C. civ.. Desigur, de regulă,
interes mai mare în acest sens are promitentul. Faţă de această posibilitate legală nu
credem că mai pot fi acceptate teoriile din doctrina anterioară actualului cod, în sensul că
obligaţia promitentului se stinge la expirarea unui interval de timp considerat suficient
pentru ca beneficiarul să-şi manifeste opţiunea3. sau, conform unei alte opinii, cel mai
târziu la expirarea termenului general de prescripţie [art. 3 şi art. 7 alin. (2) din Decretul
nr. 167/1958]4.
Dacă înainte ca beneficiarul promisiunii să opteze pentru acceptare, promitentul a
înstrăinat bunul mobil ce forma obiectul promisiunii, beneficiarul în calitate de terţ faţă
de acest din urmă contract, nu poate cere anularea lui. El poate solicita doar
daune-interese contractuale în condiţiile art. 1.530 C. civ. Nulitatea contractului ar putea
fi invocată de către beneficiar doar atunci când terţul dobânditor a fost de rea-credinţă, în
baza principiului fraus omnia corrumpit [art. 1.238 alin. (2) C. civ.]. În privinţa
1 A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 24; E. Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere, Executare,
Încetare, Ed. Polirom, 1999, p. 30.
2 D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 20; C. Toader, op. cit., p. 27.
3 D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 20.
4 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 34.
imobilelor situaţia este diferită, deoarece în raport de dispoziţiile art. 627 C. civ., potrivit
cărora „clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte
obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau
determinabilă”, odată cu notarea în cartea funciară a promisiunii, aceasta devine
opozabilă terţilor şi actul juridic de înstrăinare cu privire la bunul ce a format obiectul
contractului, poate fi anulat ca urmare a încălcării clauzei de inalienabilitate devenită
opozabilă terţilor. Deci, pentru ca promisiunea de vanzare să fie opozabilă terților ea
trebuie notată în cartea funciară. În acest scop este necesar ca promitentul să fie înscris în
cartea funciară ca titular al dreptului care face obiectul promisiunii, iar promisiunea , sub
sancţiunea respingerii cererii de notare,să prevadă termenul în care urmează a fi încheiat
contractul. Notarea în cartea funciară a promisiunii se poate efectua oricând în termenul
stipulat în antecontract pentru executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea
lui.
Nu este sufficient ca terții să cunoască existența promisiunii din alte împrejurări,
legea prevîzând necesitatea notării în cartea funciară, pentru opozabilitate1.
Promisiunea se va putea radia din cartea funciară, dacă cel îndreptăţit nu a cerut
instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în termen de 6 luni de la
trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacă, între timp, imobilul a fost
definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă
de obligaţiile promitentului. De asemenea, radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la
expirarea termenului de 6 luni menționat mai sus, n-a fost cerută înscrierea dreptului care
a făcut obiectul promisiunii. Totuși,dacă beneficiarul promisiunii a intentat acțiune pentru
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, promisiunea nu va fi radiată până la
rămânerea definitive a hotărârii ce se va pronunța în acțiunea respectivă.
Notarea în cartea funciară a promisiunii nu poate fi efectuată dacă aceasta nu
cuprinde şi termenul în care trebuie încheiat antecontractul respectiv.
Dacă beneficiarul promisiunii acceptă promisiunea în termenul convenit sau stabilit
pe cale judecătorească, părțile trebuie să stabilească termenul în care se va încheia
contractul de vânzare. Dacă nu au convenit nimic în acest sens, atunci și acest termen
poate fi stabilit pe cale judecătorească, prin procedura ordonanței președințiale.
În cazul în care promitentul refuză încheierea contractului de vânzare în termenul
convenit sau stabilit de instanță, beneficiarul poate solicita pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de contract. Succesul unei astfel de acțiuni presupune ca
1
Astfel, potrivit art. 902 C. civ. referitor la actele sau faptele supuse notării, (1)
Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin
opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost
cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a
acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate , iar art 628 referitor la
condițiile de opozabilitate ale clauzei de inalienabilitate arată că (1) Clauza de
inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor
proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă şi îndeplineşte
condiţiile de opozabilitate.
(2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
bunul să se afle în patrimoniul promitentului vânzător la momentul respectiv și să nu

existe alte impedimente la vânzare. Dreptul la acţiune pentru pronunțarea unei astfel de
hotărâri se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
Poate exista şi o promisiune unilaterală de cumpărare, însă practica judiciară de până

acum dovedeşte că aceasta este extrem de rară.
2. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare

Conţinut.Noțiune Promisiunea bilaterală de vânzare reprezintă o convenţie prin care
una dintre părţi (promitentul vânzător) se obligă să vândă, iar cealaltă (promitentul
cumpărător) să cumpere un anumit bun, la un preţ determinat, contractul de
vânzare-cumpărare urmând a fi încheiat la o dată ulterioară. Prin acest contract părțile se
obligă practic să consimtă la încheierea, în viitor, a unui contract de vanzare, ale cărui
elemente esențiale le-au stabilit deja. Obligația asumată de ambele părți este o obligație
de a face.
Elemente necesare. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să cuprindă
pe lângă consimţământul părţilor referitor la obligaţia de a încheia în viitor contractul şi
alte elemente cum sunt: bunul ce formează obiectul vânzării, preţul la care urmează să se
facă vânzarea şi termenul în care obligaţia de perfectare a contractului trebuie îndeplinită.
Pe lângă aceste elemente, convenţia poate prevedea şi clauze referitoare la predarea
folosinţei bunului, modalităţile de plată a preţului, la daunele ce se vor plăti în caz de
neîndeplinire a obligaţiilor etc. Clauzele referitoare la predarea folosinței bunului sau la
plata prețului înainte de încheierea vânzării, sunt cunoscute sub denumirea de clauze
anticipatorii. De asemenea, convenția poate conține o clauză de arvună sau o clauză de
dezicere.
Condiţii de valabilitate. Ca orice contract, sub aspectul condiţiilor de fond promi-
siunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate
prevăzute pentru această categorie de acte juridice.
Sub aspectul formei, convenţia analizată are caracter consensual. Acest caracter se
păstrează chiar şi în situaţia în care promisiunea are ca obiect un bun în raport de care
contractul de vânzare-cumpărare se impune a fi încheiat în formă autentică. Nicio
dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea promisiunii bilaterale de vânzare-
cumpărare, de încheierea ei în formă autentică. Prin această convenţie părţile nu transferă
proprietatea, ci doar se obligă să facă acest lucru în viitor.Prin art. 1178 din Codul civil
se dă expresie principiului consensualismului în sensul că un contract „ se încheie
prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă, iar art.1242 este în sensul că este afectat
de nulitate contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o
cere pentru încheierea sa valabilă. Or nici dispozitiile art.1279 C. civ. referitoare
la promisiunea de a contracta în general și nici cele ale art. 1669 referitoare la
promisiunea de a vinde sau de a cumpăra, nu pretind vreo formă anume pentru
încheierea valabilă a promisiunii. Dacă legiuitorul ar fi vrut ca promisiunea de
vânzare să îmbrace forma autentică, ar fi prevăzut expres acest lucru, așa cum a
făcut-o în cazul promisiunii de donație. Din interpretarea coroborată a
prevederilor art. 888 și, respectiv, art. 1.244 C.civ. rezultă neîndoielnic că forma
autentică este cerută doar pentru convenţiile care strămută sau constituie drepturi
reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, cee ace nu este cazul în situația
antecontractelor care dau naștere doar unor obligații de a face, respective de a
încheia în viitor contractul. În plus, art. 906 alin. (1) C. civ. care prevede că
„promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate
asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta, se poate nota în cartea
funciară, dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titular al dreptului care
face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de
notare, prevede termenul în care urmează a fi încheiat contractual”, nu pretinde
nici-o formă specială pentru promisiune .
De aceea apreciem că ea nu trebuie încheiată în formă autentică nici atunci
când se referă la încheierea viitoare a unui contract de vânzare-cumpărare referitor
la drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară1.Cu toate acestea,
trebuie să remarcăm faptul că în doctrină a existat o diversitate de păreri în
legătură cu forma acestui contract. Pe lângă autorii care susțin caracterul
consensual al promisiunii bilaterale de vanzare2, au apărut și teorii în sensul că
acest contract trebuie încheiat în formă autentică atunci când are ca obiect drepturi
tabulare3, dar și teorii potrivit cărora promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare
este valabil încheiată prin simplul acord de voință al părților chiar și când are ca
obiect drepturi tabulare, dar pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc
de contract este condiționată de încheierea contractului în formă autentică4.
Pentru considerentele pe care le-am arătat deja, nu putem fi de acord cu aceste
puncte de vedere. Dispoziția de la art. 1669 C. civ. în sensul că atunci „ când una
dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză,
nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate
sunt îndeplinite”,nu poate justifica o concluzie în sensul că acele condiții de
valabilitate se referă la forma autentică a promisiunii.Textul are în vedere
condițiile privind contractul preconizat, cum ar fi de exemplu capacitatea de a
încheia contractul și nu forma promisiunii de vânzare. De altfel, cel mai clar
1 Pentru o opinie în acelaşi sens, formulată în perioada de aplicare a vechiului Cod civil, a se vedea I. Lulă,
D. Hantea, Discuţii cu privire la promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare a terenurilor, în Dreptul

nr. 9/2003, p. 67. În sens contrar, tot pentru perioada menţionată, a se vedea D. Chirică, Condiţiile de validitate şi
efectele promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în Studia, Iurisprudentia nr. 2/2001, p. 24.
2
A se vedea în acest sens, R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul
juridic, București 2013,p. 62; F. Moțiu, Contracte speciale, Ed. Universul juridic, București 2014,
p.30;
3
P.Vasilescu, Drept civil, Obligații, Ed. Hamangiu, București,2012, p.285, 286; A.A. Chiș,
Publicitatea notării clauzei de inalienabilitate expresă și subînțeleasă în convențiile privitoare la
immobile, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, nr. 2/2012, http://studia.law.ubbcluj.ro/articol/503
4
G. Boroi, ..............
argument în sensul opiniei pe care am susținut-o îl reprezintă faptul că însăși

legiuitorul s-a orientat spre abrogarea acelor prevederi care au existat scurte
perioade de timp în legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare cât și în
Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării
terenurilor agricole situate în extravilan și care prevedeau forma autentică a
promisiunii1.
Problema a fost tranșată prin Decizia nr. 23/2017 a Înaltei Curți de casație și
Justiție (Complet DCD/C) care a admis sesizarea formulată de Tribunalul Alba –
Secția I civilă, în Dosarul nr. 173/191/2016, privind pronunțarea unei hotărâri
prealabile și, în consecință, a stabilit că : În interpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi și art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu
este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui
bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Efecte între părţi şi în raport cu terţii. Din promisiunea bilaterală de vânzare-

cumpărare se nasc obligaţii reciproce şi interdependente între părţi. Obligaţia principală
pe care şi-o asumă fiecare parte este o obligaţie de a face şi anume aceea de a încheia în
viitor contractul proiectat. Antecontractul analizat nu are ca efect transferul dreptului de
proprietate nici chiar atunci când contractul nu trebuie încheiat în formă autentică,
1
Necesitatea formei autentice a promisiunii de vânzare a fost introdusă în legea nr. 7/1996 prin
Legea nr. 127/2013 privind aprobarea O.U.G. nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor
acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 29 aprilie
2013.Dispoziția respective a fost abrogate la scurt timp prin Legea nr. 221/2013 privind aprobarea
O.U.G. nr. 12/2013 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale și prorogarea unor termene
și de modificare și completare a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 434 din 17 iulie 2013. În cee ce privește Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de
reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a
Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor
Statului, aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie
2014 și a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial. Potrivit art. 5
alin. (1) din lege, în forma inițială, în toate cazurile în care se solicita, în conformitate cu art.
1.669 C. civ. pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare, era
necesar, printer altele, ca antecontractul să fi fost încheiat în formă autentică. Dispoziția respective
a rămas putin timp în vigoare deoarece prin Legea nr. 68/2014 pentru modificarea alin. (1) al art.
29 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 şi a Legii nr. 17/2014 privind unele
măsuri de reglementare a vânzăriicumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de
modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea
Agenţiei Domeniilor Statului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352
din 13 mai 2014, necesitatea formei autentice a fost eliminată din textul art. 5, prevăzându-se că
„în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract
de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit
prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale legislaţiei în
materie…”
deoarece părţile nu vând şi, respectiv, nu cumpără în momentul încheierii promisiunii, ci
se obligă doar să facă acest lucru în viitor.
Neoperând un transfer al dreptului de proprietate, promitentul cumpărător nu poate
revendica bunul de la promitentul-vânzător înainte de perfectarea contractului.
Dacă bunul se află încă în patrimoniul promitentului-vânzător, se poate cere ca acesta
să-şi respecte obligaţia asumată prin antecontract, iar în caz de refuz, să se pronunţe o
hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. O astfel de
posibilitate a fost acceptată de doctrină şi practica judiciară, pornind de la dispoziţiile art.
970 alin. (2), 1073 şi 1077 din vechiul Cod civil1. Odată cu intrarea în vigoare a
actualului Cod civil, s-a prevăzut că, în situaţia în care, după încheierea unei promisiuni
bilaterale de vânzare-cumpărare, una dintre părţi refuză să încheie contractul, cealaltă
parte poate sesiza instanţa competentă, pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de
contract (art. 1.669 C. civ.). Se recunoaşte, aşadar, în momentul de faţă, în mod expres,
posibilitatea de obţinere a unei hotărâri care să ţină loc de contract, când una dintre părţile
antecontractului refuză să încheie contractul, dacă toate celelalte condiţii de valabilitate
sunt îndeplinite şi sub condiţia ca cealaltă parte să-şi fi îndeplinit propriile
obligaţii2. Este nevoie, deci, pentru admisibilitatea acţiunii ca reclamantul să
dovedească:
- existenţa valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare;
- refuzul pârâtului de a consimţi la încheierea contractului;
- îndeplinirea propriilor obligaţii din antecontractul invocat ca temei al
admiterii acţiunii;
- inexistenţa unor impedimente legale la vânzare-cumpărare;
- faptul că bunul ce formează obiectul promisiunii este proprietatea
promitentului-vânzător, împrejurare ce trebuie dovedită chiar dacă art. 1.683 C.
civ. permite vânzarea bunului altuia.
Dreptul la acțiune în pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de
contract se prescrie în termen de 6 luni. Termenul curge de la data la care
contractul trebuia încheiat. Și în acest caz termenul se socotește întrerupt prin
recunoașterea dreptului supus prescripției, rezultată din stăpânirea bunului de
către promitentul cumpărător, în urma predării acestuia de către promitentul
vânzător.
Dacă bunul a fost înstrăinat unei terţe persoane, promitentul-cumpărător nu
poate să-l revendice de la aceasta, nefiind proprietar. Mai mult decât atât,
promitentul-cumpărător nu poate cere nici anularea eventualului contract prin care
bunul a fost înstrăinat terţei persoane, cu excepţia situaţiei când antecontractul
este afectat de nulitate absolută pentru cauză ilicită, cum ar fi, spre exemplu, cazul
1 A se vedea în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 37; C. Toader, op cit., p. 28; D. Chirică, Drept civil.
Contracte speciale, p. 32 şi 33 – într-o opinie recentă, dar anterioară actualului Cod civil, acest autor neagă
însă posibilitatea suplinirii consimţământului părţilor la încheierea unui contract (Contractele speciale civile
şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 211 şi urm.).
2 O reglementare asemănătoare a mai existat în legislaţia noastră şi sub imperiul Decretului
nr. 144/1958.
unei înţelegeri frauduloase între promitentul-vânzător şi terţ (fraus omnia

corrumpit). Pentru situaţia când înstrăinarea făcută terţului nu poate fi anulată,
promitentul vânzător poate fi obligat la plata de daune-interese pentru prejudiciul
creat ca urmare a neîncheierii, din vina sa, a contractului.
În privinţa imobilelor situaţia este diferită, deoarece în raport de dispoziţiile
art. 627 C. civ., potrivit cărora „clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în
convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o
persoană determinată sau determinabilă”, odată cu notarea în cartea funciară a
promisiunii, aceasta devine opozabilă terţilor şi actul juridic de înstrăinare cu
privire la bunul ce a format obiectul contractului, poate fi anulat ca urmare a
încălcării clauzei de inalienabilitate devenită opozabilă terţilor. Notarea în cartea
funciară a promisiunii nu poate fi efectuată dacă aceasta nu cuprinde şi termenul
în care trebuie încheiat antecontractul respectiv. Pentru ipoteza în care părţile nu
au prevăzut în convenţia lor termenul de încheiere a contractului, acest termen
poate fi stabilit de instanţa de judecată în condiţiile art. 1.415 C. civ. În acest caz
promisiunea poate fi notată pe baza termenului stabilit prin hotărâre.
Notarea poate fi radiată dacă contractul nu s-a încheiat şi cel îndreptăţit nu
cere instanţei, în termen de 6 luni de la expirarea termenului fixat pentru
încheierea contractului, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de
contract de vânzare-cumpărare.
În cazul în care promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu a fost notată
în cartea funciară, clauza de inalienabilitate implicită nu devine opozabilă terţilor
şi eventualul contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un terţ nu poate fi anulat
decât dacă se poate dovedi o înţelegere frauduloasă între terţ şi promitentul
vânzător, sau cel puţin cunoaşterea de către terţ a intenţie de fraudare a
promitentului vânzător [art. 1.238
alin. (2) C. civ.].
Neîndeplinirea, de către oricare dintre părţile acestui antecontract, a
obligaţiilor asumate poate duce şi la rezoluţiunea convenţiei, la cererea părţii care
şi-a îndeplinit propriile obligaţii.
Obligațiile născute în sarcina promitentului-vînzător sau a promitentului-
cumpărător se transmit, în caz de deces, către moștenitorii acestora, cu excepția
situației în care promisiunea a fost încheiată intuitu personae.Caracterul intuitu
personae al promisiunii trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, altfel obligațiile
născute din contract se transmit pe cale succesorală către moștenitori.
1. Antecontract de vânzare-cumpărare. Act sub semnătură privată. Acţiune pentru a se

pronunţa o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de înstrăinare
Antecontractul prin care părţile s-au obligat să constituie în viitor un drept real asupra unui
imobil naşte în sarcina acestora obligaţia de a încheia contractul asumat, iar instanţa
judecătorească are posibilitatea să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare, chiar în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958.
Această soluţie se impune în temeiul principiului executării în natură a obligaţiilor.
2. Vânzare-cumpărare. Antecontract. Revocare unilaterală a convenţiei. Restabilirea

situaţiei anterioare
Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare a unui imobil urban, constituind o
convenţie diferită de viitorul act de strămutare a dreptului de proprietate, are forţă obligatorie
între părţi, neputând fi revocată decât prin consimţământ mutual. Dacă prin înscrisul constatator
al convenţiei s-a prevăzut ca imobilul să fie folosit de cel ce s-a obligat să cumpere, până la
îndeplinirea condiţiilor legale pentru strămutarea dreptului de proprietate nu se poate cere
evacuarea pentru lipsă de titlu, întrucât imobilul este deţinut cu titlul precar în puterea convenţiei
(art. 969 C. civ.).
(Tribunalul judeţean Olt, dec. civ. nr. 725/1969, cu notă de N. Petrovici, I. Turianu,
în RRD nr. 2/1972, p. 138)
3. Antecontract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiune. Situaţia fructelor

Potrivit prevederilor art. 483 C. civ., proprietarul poate să revendice fructele unui bun al său
care au fost culese de altul, dar poate să şi renunţe la ele, înainte sau după culegerea lor, o
eventuală convenţie încheiată în acest sens nefiind supusă vreunei formalităţi.
Când cel căruia i s-a promis vânzarea, pe baza antecontractului de vânzare-cumpărare, a
intrat în posesia bunului cu acordul proprietarului, plătindu-i preţul, el are dreptul să păstreze
fructele culese anterior pronunţării rezoluţiunii.
În mod corelativ, proprietarul imobilului este îndreptăţit să beneficieze, pe această perioadă,
de folosinţa sumei primite, inclusiv dobânda aferentă.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 457/1985, în RRD nr. 11/1986, p. 62)
3. Pactul de opţiune privind vânzarea unui bun

Noțiune și delimitare.Pactul de opţiune este un contract prin care o parte se angajează
faţă de cealaltă parte să menţină o ofertă irevocabilă de vânzare1 la dispoziţia acesteia din
urmă, pentru un anumit interval de timp, beneficiarul putând să o accepte sau să o refuze2.
Pactul de opţiune, spre deosebire de oferta de a contracta, este un contract pentru că este
rezultatul acordului de voinţă al părţilor, pe când oferta este un act juridic unilateral.
Pactul de opţiune se deosebeşte de promisiunea unilaterală de vânzare, pentru că în
cazul acesteia din urmă promitentul se obligă să încheie în viitor contractul de
vânzare-cumpărare, dacă promisiunea este acceptată, pe când în cazul pactului,
promitentul nu se mai angajează a încheia în viitor contractul (obligaţie de a face) ci, deja,
1 Este posibil şi un pact de opţiune prin care se face o ofertă irevocabilă de cumpărare a unui bun însă
acest gen de contract credem că va fi aproape inexistent în practică, motiv pentru care am avut în vedere doar
pactul prin care oferta este de vânzare.
2
Potrivit art. 1278 C.civ.„ Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de
propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se
consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1.191”, text ce face referire la
oferta irevocabilă.
îşi manifestă consimţământul la încheierea contractului subsecvent, astfel încât, la data la

care beneficiarul acceptă declaraţia sa, contractul de vânzare-cumpărare se consideră
încheiat fără a mai fi nevoie de un nou consimţământ al promitentului. Aşadar, în cazul
pactului de opțiune promitentul îşi exprimă un dublu consimțământ, unul la încheierea
pactului de opțiune, iar apoi un acord la încheierea contractului de vânzare.
Pactul de opţiune nu trebuie confundat nici cu pactul de preferinţă. Acesta din urmă
este un contract unilateral încheiat între proprietarul unui bun şi un beneficiar, prin care
primul se obligă, pentru cazul când va vinde bunul său, să dea preferinţă beneficiarului
pactului, dacă plăteşte acelaşi preţ. Pactul de preferinţă se deosebeşte de pactul de opţiune
prin faptul că proprietarul bunului nu se obligă să vândă, astfel că el nu poate fi constrâns
să facă acest lucru. El se obligă doar să-l prefere pe beneficiar, dacă se va hotărî să vândă
şi dacă beneficiarul oferă acelaşi preţ ca alt potenţial cumpărător.
Pactul de opţiune referitor la vânzarea unui bun este un contract unilateral deoarece
doar promitentul se obligă să menţină oferta sa un anumit interval de timp, beneficiarul
acesteia nefiind obligat să o accepte. Dacă, în schimbul obligaţiei promitentului, bene-
ficiarul se obligă să plătească o sumă de bani ca preţ al dreptului de opţiune, drept ce
presupune imobilizarea bunului, atunci pactul de opţiune devine un contract sinalagmatic.
Suma respectivă poartă denumirea de indemnizație de imobilizare și ea va reveni
prmitentului în ipoteza în care beneficiarul nu acceptă oferta. În ipoteza în care oferta este
acceptată, ea va fi considerată un avans din preț.
Conținut, formă și efecte. Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele

contractului pe care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată perfecta
prin simpla acceptare exercitată de către beneficiarul opţiunii. Acceptarea declaraţiei de
voinţă de către beneficiar, duce la încheierea contractului, fără a mai fi nevoie ca
promitentul să exprime un nou consimţământ. Prin acceptarea declaraţiei de voinţă a
promitentului se perfectează contractul de vânzare-cumpărare, cu toate consecinţele ce le
presupune acesta. Tocmai datorită încheierii contractului prin acceptarea declaraţiei de
voinţă a promitentului, este necesar ca atât pactul de opţiune cât şi declaraţia de acceptare
să fie încheiate în forma cerută de lege în funcţie de obiectul vânzării.
Dreptul beneficiarului pactului de opțiune este un drept potestativ, titularul său
putând opta pentru acceptarea sau pentru neacceptarea ofertei irevocabile conținute de
pact. Acceptarea ofertei duce la încheierea contractului de vânzare și deci prin această
opțiune a beneficiarului ia naștere o nouă situație juridică pentru promitent, care devine
vânzător și trebuie să respecte toate obligațiile rezultate din contractul de vânzare. Aceste
elemente subliniază natura juridică de drept potestativ ce ia naștere în favoarea
beneficiarului pactului.
Dacă termenul convenit pentru exercitarea dreptului de opţiune trece fără ca
manifestarea de voinţă, în forma necesară pentru validitatea contractului, în sensul
acceptării, să intervină, atunci contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat şi nu se va
mai încheia, pentru că oferta nu s-a întâlnit cu acceptarea.
Dacă părţile nu au prevăzut, în convenţia lor, termenul în care dreptul de opţiune
trebuie să se exercite, oricare dintre ele se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru ca
aceasta să determine, pe calea ordonanţei preşedinţiale, respectivul termen în funcţie de
împrejurările concrete ale cauzei.
În raport de dispoziţiile art. 1.668 C. civ., în cazul pactului de opţiune privind un
contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi
data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune, nu se poate
dispune de bunul care constituie obiectul pactului.
Încheierea pactului de opţiune cu privire la un bun imobil implică şi ea o interdicţie
de înstrăinare a acestuia. Pactul referitor la drepturi tabulare trebuie notat în cartea
funciară pentru ca interdicţia să devină efectivă. Dacă în intervalul de timp prevăzut în
convenţie beneficiarul pactului acceptă cumpărarea imobilului, el poate cere în baza
declaraţiei de opţiune şi a dovezii comunicării acesteia către cealaltă parte, intabularea
dreptului astfel dobândit. În cazul în care până la expirarea termenului stipulat în contract
pentru exercitarea opţiunii, beneficiarul pactului nu solicită, în baza declaraţiei de opţiune
şi a dovezii comunicării sale către cealaltă parte, intabularea dreptului ce urmează a fi
dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris în folosul său (art. 906 C. civ.).
În cazul în care promitentul ofertant, cu încălcarea inalienabilității prevăzute de
art.1668, înstrăinează bunul, beneficiarul poate cere rezoluțiunea pactului sau poate
pretinde despăgubiri de la promitent. În ipoteza în care inalienabilitatea este opozabilă
terțului dobânditor, beneficiarul pactului poate să ceară anularea contractului încheiat de
promitent cu terțul.
Decesului promitentului nu duce la caducitatea pactului de opțiune, acceptarea
ofertei de către beneficiar ducând la încheierea contractului de vânzare între moştenitorii
promitentului şi beneficiar. Declarația promitentului se consideră o ofertă irevocabilă care
produce efectele de la art. 1191 C. civ., dar nu suntem totuși în prezența unei oferte, ci a
unui contract astfel că efectele sunt diferite față de situația decesului unui simplu oferatnt.
Pactul de preferinţă
Este un contract unilateral încheiat între proprietarul unui bun şi un beneficiar, prin
care primul se obligă, pentru cazul când va vinde bunul său, să dea preferinţă
beneficiarului pactului, dacă plăteşte acelaşi preţ. Pactul de preferinţă se deosebeşte de
promisiunea unilaterală prin faptul că proprietarul bunului nu se obligă să vândă, astfel că
el nu poate fi constrâns să facă acest lucru. El se obligă doar să-l prefere pe beneficiar,
dacă se va hotărî să vândă şi dacă beneficiarul oferă acelaşi preţ ca alt potenţial
cumpărător.
Promitentul din pactul de preferinţă nu se angajează să vândă, ci doar să acorde o
anumită preferinţă. De aceea, spre deosebire de cazul promisiunii unilaterale, nu se cere
ca promitentul să aibă capacitatea de a vinde în momentul încheierii actului.
Ca orice contract, pactul de preferinţă este obligatoriu. Aceasta înseamnă că dacă
promitentul se hotărăşte să vândă, el este obligat să-l prefere pe beneficiarul pactului în
cazul unor oferte de preţ egale. În caz contrar, se angajează răspunderea sa contractuală,
putând fi obligat la plata unor despăgubiri. Dacă contractul încheiat cu terţul este
rezultatul unei înţelegeri în sensul fraudării intereselor beneficiarului promisiunii, acesta
din urmă poate invoca nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită.
Pactul de preferință este dreptul convențional de preempțiune la care face referire
noul Cod civil, astfel încât urmează a fi tratat în secțiunea referitoare la dreptul de
preempțiune. S-a exprimat însă și opinia în sensul că „Pactul de preferință în materie de
vânzare este foarte asemănător dreptului de preempțiune născut pe cale convențională la
care face referire noul Cod civil, însă se deosebește de acesta prin modul său de
exercitare.” Se susține că în timp ce dreptul de preempțiune acordă prioritate la

cumpărare în condițiile unui preț egal, pactul de preferință acordă „prioritate la
cumpărare, indiferent de prețul vânzării”1
Retractarea consimţământului. Clauza de dezicere

Părţile pot stipula, atât în contractul de vânzare-cumpărare, cât şi în promisiunea
sinalagmatică2 de vânzare-cumpărare, o clauză care să permită uneia dintre ele, sau
ambelor, să renunţe la vânzare, respectiv la cumpărare, în schimbul unei sume de bani.
Beneficiarul clauzei de dezicere are dreptul de a-şi retrage unilateral consimţământul,
desfiinţând practic contractul. Desfiinţarea contractului îşi are izvorul în acordul de voinţă
al părţilor, chiar dacă se face ca urmare a unei manifestări unilaterale de voinţă ce
intervine ulterior încheierii acestuia.
Efectul manifestării dreptului de dezicere îl reprezintă desfiinţarea cu efecte
retroactive a contractului, dacă părţile nu au convenit altfel. Consimţământul părţii
rămâne fără efect, iar prestaţiile efectuate se vor restitui, urmând ca partea care s-a folosit
de facultatea de dezicere să plătească preţul dezicerii. Celelalte prestaţii, însă, nu mai au
suport juridic.
Manifestarea facultăţii de dezicere este limitată în timp, fiind logic că ea nu poate
acţiona decât temporar. Dacă părţile au stabilit un termen în cadrul căruia să se manifeste
opţiunea pentru dezicere, clauza produce efecte în limita acestui termen. Dacă acest
termen nu rezultă, expres sau implicit, din contract, s-a considerat, atât în doctrină cât şi
în practică3, că facultatea de dezicere nu poate fi exercitată decât pe parcursul derulării
contractului, adică atâta vreme cât nu s-au produs toate efectele contractului. În prezent
art. 1.276 C. civ. prevede că dreptul de denunţare a contractului poate fi exercitat atât
timp cât executarea contractului nu a început.
Dacă partea din contract, care era beneficiara clauzei de dezicere, a acceptat
îndeplinirea prestaţiilor de către cealaltă parte, se presupune că a renunţat la dreptul de a
se dezice de contract.
Clauza de dezicere şi clauza penală

Clauza de dezicere nu trebuie confundată cu clauza penală. Deşi ambele au caracter
accesoriu şi intervin în legătură cu neexecutarea contractului, ele sunt totuşi diferite.
Clauza penală, destinată să asigure creditorului o executare a obligaţiei debitorului său
prin echivalent, în situaţia în care debitorul nu-şi îndeplineşte în mod culpabil obligaţia,
nu-i permite acestui debitor să opteze între îndeplinirea obligaţiei şi plata sumei din
clauza penală. Numai creditorul are o astfel de posibilitate, clauza penală fiind stabilită în
interesul lui. Spre deosebire de aceasta, clauza de dezicere este stabilită în favoarea
debitorului şi-i dă posibilitatea să se dezică de contract şi deci să nu execute obligaţiile
1
I. Popa , Pactul de preferință, Universul Juridic Premium nr.7/2020.
2 Pentru amănunte în legătură cu clauza de dezicere în cazul promisiunii sinalagmatice de vânzare-
cumpărare, a se vedea D. Chirică, Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare în
temeiul unei clauze de dezicere sau a unei clauze rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001, p. 27-34.
3 D. Chirică, Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare în temeiul unei
clauze de dezicere sau a unei clauze rezolutorii, p. 33; J. Kocsis, Unele consideraţii referitoare la arvună şi
la convenţia accesorie de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, p. 62-64.
contractuale, plătind doar preţul dezicerii. Creditorul nu-l poate forţa la îndeplinirea
obligaţiilor contractuale, contractul fiind desfiinţat în caz de apel la facultatea de dezicere.
Clauza penală ţine deci de domeniul executării contractului pe când cea de dezicere
interesează domeniul formării şi existenţei valabile a acestuia1.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Valabilitate. Act sub semnătură privată, cu clauză de

dezicere, neurmat de încheierea actului în forma autentica. Consecinţe
În cazul în care părţile inserează într-un înscris o clauză de dezicere în favoarea
amândurora, precizând totodată despăgubirea datorată de aceea care împiedica realizarea
convenţiei, dezicerea vânzătoarei prin încheierea unei vânzări perfecte, faţă de alţi cumpărători,
se înscrie în condiţiile stabilite de comun acord prin înscrisul întocmit, iar actul autentic de
înstrăinare a imobilului este pe deplin valabil.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 2.199/1992, în Deciziile Curţii Supreme de
Justiţiei 1990-1992, p. 51)
Arvuna cu rol de dezicere

Arvuna constă într-o sumă de bani remisă de cumpărător vânzătorului odată cu
încheierea contractului, fie ca semn al încheierii acestuia şi garantării executării sale, fie
pentru a permite oricăreia dintre părţile contractante să-şi retragă ulterior consimţământul
dat la încheierea contractului2.
Arvuna, în afara unor stipulaţii exprese, are rol confirmatoriu, adică de confirmare a
existenţei unui contract, îndeplinind totodată şi funcţia de clauză penală întrucât prin
intermediul ei se face o evaluare anticipată a daunelor-interese ce ar rezulta ca urmare a
neexecutării obligaţiilor din contract. Astfel, cumpărătorul care dă arvuna o pierde în
cazul în care nu îşi execută în mod culpabil obligaţiile, iar vânzătorul o va restitui îndoit
dacă el este cel vinovat de neexecutarea contractului. Pentru aceasta este nevoie ca partea
care nu este în culpă să declare rezoluţiunea. Partea care nu este în culpă are însă dreptul
să ceară executarea silită a obligaţiilor, neputând fi silită să se mulţumească cu păstrarea
arvunei, respectiv cu restituirea dublului acesteia. Această parte are deci un drept de
opţiune între a cere executarea obligaţiilor contractuale şi a da eficienţă convenţiei de
arvună.
O posibilitate de opţiune de genul celei susmenţionate nu mai există în situaţia în
care părţile au dat clauzei de arvună un rol de dezicere, adică de a se desista de contract,
de a-l desfiinţa prin voinţa unilaterală a beneficiarului clauzei, preţul dezicerii în acest caz
constând în pierderea arvunei sau restituirea dublului acesteia, după cum cel care se
prevalează de clauză este cumpărătorul, respectiv vânzătorul (art. 1.545 C. civ.). Partea
care nu se află în culpă nu mai poate în cazul arvunei cu funcţie de dezicere să ceară,
deci, executarea silită a obligaţiei, fiind nevoită să accepte posibilitatea conferită celeilalte
părţi de a denunţa unilateral contractul.
1 D. Chirică, Denunţarea unilaterală..., cit. supra, p. 30.

2 Pentru amănunte în legătură cu convenţia de arvună a se vedea J. Kocsis, Unele consideraţii
referitoare la arvună şi convenţia accesorie de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, p. 49-65.
Arvuna cu funcţie de dezicere funcţionează întocmai ca şi clauza de dezicere

prezentată mai sus. Ele se deosebesc prin faptul că arvuna se plătește întotdeauna la
încheierea contractului, pe când prețul dezicerii este datorat și trebuie plătit la un moment
ulterior, respectiv cand partea se prevalează de dreptul de dezicere și numai dacă se
prevalează de acest drept1.
Posibilitatea părţilor de a reveni asupra consimţământului dat trebuie să fie
menţionată expres şi să fie neîndoielnică. Ea trebuie analizată cu atenţie pentru a nu fi
confundată cu o clauză penală sau cu o clauză de arvună cu caracter confirmatoriu.
Trebuie reţinut faptul că nu orice sumă de bani achitată în avans constituie arvună.
Acest caracter trebuie să rezulte din manifestarea expresă de voinţă a părţilor, în caz
contrar suma respectivă urmând a fi considerată un acont, adică o parte din preţ achitată
în avans. Cuantumul sumei achitate nu poate determina prin el însăşi caracterul de acont
sau de arvună al sumei avansate, esenţială fiind voinţa părţilor în acest sens.
Convenţia de arvună nu produce efecte în următoarele cazuri:
1. dacă contractul de vânzare-cumpărare este nul, deoarece nulitatea acestuia atrage
şi nulitatea clauzei referitoare la arvună. În schimb nulitatea clauzei de arvună nu o atrage
pe aceea a obligaţiei principale;
2. când obligaţiile contractuale se execută;
3. dacă se desființează contractul prin acordul părţilor;
4. dacă executarea obligaţiilor contractuale a devenit imposibilă din cauze neim-
putabile debitorului.
Arvuna în aceste cazuri se va înapoia sau se va lua în calcul la îndeplinirea
prestaţiilor părţilor, după caz.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Imobil. Antecontract. Clauză de arvună. Lipsa preţului.

Consecinţe cu privire la clauza de arvună
În cauză, părţile au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a unei locuinţe (contract
ce nu a fost perfectat), în care s-a prevăzut expres că suma de 20.000 de lei dată drept acont de
către cumpărător vânzătorului, se va restitui dublu, dacă acesta din urmă nu-şi va respecta
obligaţia asumată.
Deşi clauza respectivă constituie o convenţie accesorie de arvună, cererea cumpărătorului,
în sensul restituirii duble a acontului dat vânzătorului, este inadmisibilă, deoarece în antecontract
nu s-a prevăzut preţul vânzării locuinţei.
Aşa fiind, antecontractul intervenit între părţi este ineficient şi, drept urmare, nici convenţia
accesorie de arvună – care presupune încheierea contractului de vânzare-cumpărare – nu poate
avea eficienţă, avându-se în vedere prevederile art. 1.297 C. civ.
Pentru aceste motive, recursul se admite şi, în fond, acţiunea se admite în parte, doar în
sensul obligării promitentului-vânzător, pârât, la restituirea sumei de 20.000 lei de către
reclamant (promitentul-cumpărător), respingându-se pretenţia acestuia din urmă la plata dublului
sumei amintite.
(Tribunalul judeţean Timiş, dec. civ. nr. 422/1987, în RRD nr. 8/1987, p. 70)
2. Contract de vânzare-cumpărare. Convenţie de arvună. Acont de preţ. Deosebiri
1
D. Chirică, Denunțarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare în
temeiul unei clauze de dezicere sau a unei clauze rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001, p. 27 și urm.
Arvuna constituie o convenţie accesorie, pe care părţile o pot încheia în vederea perfectării
unei vânzări. Ea trebuie să rezulte din manifestările exprese de voinţă ale părţilor, în sensul că au
dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înţelegerii. În lipsa unei convenţii de
arvună, suma primită în vederea vânzării trebuie considerată acont, adică parte din preţ, care, în
caz de nerealizare a vânzării, urmează să fie restituit.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 2604/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 78)
Forma consimţământului. Principiul consensualismului

Aşa cum s-a arătat în legătură cu caracterele juridice ale acestui contract,
vânzarea-cumpărarea este dominată de regula consensualismului. Contractul este valabil
încheiat, în principiu, prin simplul acord de voinţe al părţilor, fără a fi nevoie ca acesta să
îmbrace o anumită formă. Astfel, vânzarea bunurilor mobile, indiferent de natura şi
valoarea lor, se face prin simplul acord de voinţe al părţilor, cu excepţia eventualelor
situaţii când dispoziţii legale speciale prevăd forma autentică.
Vânzarea-cumpărarea autoturismelor se face printr-un contract care nu trebuie
încheiat în formă autentică. Contractul este valabil încheiat imediat ce s-a realizat acordul
de voinţe, chiar dacă radierea şi respectiv înmatricularea autovehiculelor se fac pe baza
contractului tip de vânzare-cumpărare încheiat la organele de poliţie. Această din urmă
formalitate nu afectează valabilitatea contractului, ci reprezintă o cerinţă doar pentru
înmatricularea sau radierea autovehiculului.
Cerinţe de formă impuse de lege. Protecţia părţilor şi controlul anumitor acte

juridice
Deşi în principiu vânzarea-cumpărarea este un contract consensual, în cazul
înstrăinării anumitor bunuri, pentru a atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor deosebite
ale actului încheiat, iar, uneori, şi pentru ca statul să aibă un anumit control asupra
înstrăinării unor bunuri, legea impune încheierea contractului de vânzare-cumpărare în
formă autentică. Astfel, în situaţia vânzării-cumpărării de terenuri, indiferent dacă este
vorba de terenuri agricole sau neagricole, de terenuri din intravilan sau din extravilan,
contractul trebuie încheiat, pentru a fi valabil, în formă autentică.
În cazul înstrăinării construcţiilor este nevoie, de asemenea, de încheierea
contractului în formă autentică, chiar şi atunci când obiectul contractului îl constituie doar
construcţia, fără teren.
Cerinţa formei autentice rezultă din prevederile art. 1.244 C. civ. care prevede că
„trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile
care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”.
Art. 888 C. civ., referitor la condiţiile de înscriere în cartea funciară, prevede că
„Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial…”.
Formalismul în scopul opozabilităţii faţă de terţi. Vânzarea imobiliară

Potrivit Legii nr. 7/1996 a cadastrului funciar şi proprietăţii imobiliare, vânzarea-
cumpărarea, pentru a fi opozabilă terţilor, trebuia să fie înscrisă în cartea funciară. Spre
deosebire de sistemul de publicitate imobiliară din Decretul-Lege nr. 115/1938, în care
intabularea avea efect constitutiv, de această operaţiune depinzând însăşi dobândirea
dreptului, în sistemul consacrat de Legea nr. 7/1996 intabularea are doar efect sub
aspectul opozabilităţii faţă de terţi a contractului.
Actualul Cod civil a reintrodus efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară.
Astfel, în raport de prevederile art. 885 C. civ., „Sub rezerva unor dispoziţii legale
contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc,
atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza
actului sau faptului care a justificat înscrierea”. În acelaşi sens este şi art. 557 alin. (4) C.
civ., cu referire la dreptul de proprietate. Iată, deci, că, din nou, transmiterea drepturilor
reale este condiţionată, chiar şi între părţi, de înscrierea dreptului transmis în cartea
funciară. Lipsa înscrierii poate fi invocată chiar şi de vânzător, deşi, prin ipoteză, el are
cunoştinţă de contract. Totuşi, aceste dispoziţii urmează să intre în vigoare doar la data
finalizării lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrative-teritorială şi
deschiderea cărţilor funciare pentru imobilele respective. Până la acel moment intabularea
va avea în continuare efect de opozabilitate.
În cazul bunurilor mobile nu există, în principiu, un sistem de publicitate. În cazul
acestora posesia de bună-credinţă valorează titlu de proprietate. Ca urmare, spre deosebire
de situaţia bunurilor imobile, unde, în cazul mai multor vânzări făcute de proprietar,
dobânditor, cu opozabilitate faţă de terţi, devine cel care şi-a intabulat mai întâi dreptul de
proprietate în cartea funciară (art. 891 C. civ.), la bunurile mobile,într-o astfel de situaţie,
proprietar devine cel care a intrat mai întâi, cu bună-credinţă, în posesia bunului.
Obiectul consimţământului. Elementele esenţiale ale contractului, natura con-

tractului, bunul şi preţul, elementele subiective esenţiale
Consimţământul părţilor trebuie exprimat în legătură cu toate elementele esenţiale ale
contractului, respectiv:
- natura contractului;
- bunul;
- preţul;
- alte elemente pe care părţile le consideră esenţiale.
Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale

Exprimarea consimţământului părţilor este guvernată de principiul libertăţii
contractuale care în această materie se manifestă în sensul că fiecare vinde când vrea,
dacă vrea şi cui vrea, iar cumpărătorul cumpără numai dacă doreşte. Regula de principiu
enunţată are însă unele limitări convenţionale, cum s-a arătat mai sus referitor la
antecontracte, precum şi în cazul unor clauze de inalienabilitate, după cum se va arăta mai
jos în partea referitoare la condiţia ca bunul să fie în circuitul civil. Ea are şi unele limitări
legale.
Limitări legale
Uneori, din diverse raţiuni sociale, legiuitorul impune proprietarului obligaţia de a
înstrăina anumite bunuri. Astfel, de exemplu, prin Legea nr. 112/1995 s-a creat dreptul
chiriaşilor de a cumpăra locuinţele trecute în proprietatea statului cu titlu. Acest drept a
impus obligaţia corelativă a deţinătorilor locuinţelor de a le înstrăina celor care le ocupau
în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.
Limitări în alegerea cocontractantului

Dreptul de preempţiune. Unele limitări în manifestarea consimţământului privesc
doar alegerea cocontractantului. Astfel, în situaţia în care există un drept de preemţiune
preempțiune legal sau chiar convenţional, vânzătorul este obligat să acorde prioritate, la
cumpărare, beneficiarului dreptului.
Definiţie şi caractere. Dreptul de preemţiune preempțiune este acel drept, rezultat
din lege sau din contract, care conferă titularului său, un drept prioritar la cumpărarea
bunului supus vânzării, la preţ şi în condiţii egale cu terţii. Etimologic, preempţiunea
se referă la ceva ce se petrece anterior vânzării (pre - înainte; emptio -
cumpărare). Cu toate acestea, dreptul de preempțiune prevăzut în Codul civil se
exercită, în principiu, ulterior vânzării. În schimb drepturile de preempțiune
prevăzute în legi speciale se exercită anterior vânzării.
Dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda (art. 1.739 C. civ.).
Indivizibilitatea semnifică faptul că titularul lui nu l-ar putea exercita decât pentru
cumpărarea întregului bun supus vânzării, dar şi faptul că el se transmite către moştenitori
nefracţionat. Un vecin al unui teren forestier, spre exemplu, nu ar putea exercita dreptul
doar cu privire la jumătate din terenul cu referire la care există dreptul de preemţiune.
Ca natură juridică, dreptul de preempțiune este un drept potestativ. Au fost emise
însă păreri și în sensul că acesta ar fi un drept real sau un drept de creanță.
Normele juridice ce privesc dreptul de preempțiune legal sunt norme de ordine
publică, astfel încât nu se poate conveni cu titularul dreptului, renunțarea la acest drept. În
cazul preempțiunii convenționale, care este reglementată prin norme de interes privat, o
astfel de renunțare este posibilă.
Dreptul de preempțiune se întâlnește doar în cazul vânzării.
Condiţiile exercitării dreptului de preempţiune. Vânzarea către un terţ a bunurilor
cu privire la care există un drept de preempţiune, fie el legal, fie convenţional, se poate
face numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către
preemptor. În raport de această afirmație, se impune să ne întrebăm:
- sunt obligate părțile să prevadă că vânzarea se face sub condiția suspensivă a
neexercitării dreptului de preempțiune?
- ce se întâmplă dacă părțile nu inserează în contractul lor condiția neexercitării
dreptului de preempțiune.?
Părerile exprimate în doctrină relativ la acest aspect sunt neunitare. Apreciem că
lipsa mențiunii respective în contract nu poate afecta valabilitatea acestuia întrucât clauza
este prezumată în contractul părților prin voința legii și acceptată de părți prin semnarea
contractului. Ca urmare, chiar dacă părțile nu prevăd această modalitate în cuprinsul
contractului lor, contractul este valabil, clauza este subînțeleasă în baza legii, iar titularul
dreptului de preempțiune poate să-și exercite dreptul conferit de art.1733 C.civ..
În scopul exercitării dreptului de preemţiune vânzătorul bunului cu referire la care

există dreptul de preemţiune, este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul
contractului încheiat cu un terţ. Notificarea poate fi făcută şi de către cumpărător. Această
notificare va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile
care îl grevează, termenii şi condiţiile vânzării, precum şi locul unde este situat bunul.
Titularul dreptului de preempţiune căruia i-a fost comunicată o ofertă de vânzare şi

care a respins-o nu îşi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost
propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată în termen de cel mult 10
zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de
bunuri imobile. Termenele menţionate curg de la comunicarea ofertei către preemptor.
Subliniem că, în cazul în care contractul are alt conţinut decât oferta prealabilă făcută
preemptorului, acesta nu îşi pierde dreptul de preemţiune.
Preemptorul, după ce i-a fost notificat conţinutul contractului încheiat cu terţul, îşi
poate exercita dreptul de preempţiune prin comunicarea către vânzător a acordului său de
a încheia contractul de vânzare, însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia
vânzătorului. Comunicarea acordului de încheiere a contractului nu are efect dacă nu este
însoţită de dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului. Atunci când în
contractul încheiat cu terţul s-au acordat termene de plată a preţului, preemptorul nu se
poate prevala de aceste termene, ci trebuie să consemneze întregul preţ la dispoziţia
vânzătorului indiferent de termenele de care ar fi putut beneficia cumpărătorul sub
condiţie suspensivă.
Dreptul de preempţiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de
cel mult 10 zile, iar în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile.
În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea către preemptor a notificării
conţinutului contractului, indiferent dacă notificarea a fost efectuată de către vânzător sau
de către cumpărătorul sub condiţie suspensivă. Notificarea conţinutului contractului nu
trebuie confundată cu notificarea prevăzută de art. 1.730 C. civ. care are ca obiect oferta
de vânzare şi nu contractul încheiat.
În cazul dreptului de preempţiune rezultat dintr-un contract în legătură cu un imobil,
acest drept se notează în cartea funciară. Notarea respectivă nu-l împiedică pe acela care a
cumpărat sub condiţie suspensivă să îşi înscrie dreptul în cartea funciară, în temeiul
contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face însă sub condiţia
suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus
înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară dovada consemnării
preţului la dispoziţia vânzătorului. Dacă preemptorul doreşte să cumpere imobilul asupra
căruia poartă dreptul său de preemţiune, el trebuie doar să notifice biroului de carte
funciară dovada consemnării preţului către vânzător. Art. 1.737 alin. (3) C. civ. prevede
că această notificare înlocuieşte notificarea ce trebuie făcută vânzătorului şi are aceleaşi
efecte ca şi ea. Firesc ar fi fost, după părerea noastră, ca şi în acest caz notificarea
acordului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare să fie făcută şi vânzătorului,
nu numai biroului de carte funciară. De asemenea, ar fi fost util nu numai în acest caz ci
în toate situaţiile de exercitare a dreptului de preemţiune, ca notificarea să fie făcută şi
cumpărătorului iniţial din moment ce contractul lui se desfiinţează.
Efectele exercitării dreptului de preemţiune preempțiune. Dacă după ce i-a fost
comunicat conţinutul contractului, preemptorul comunică vânzătorului acordul său de a
încheia contractul de vânzare, comunicare însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia
vânzătorului, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în
condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul1, iar acest din urmă contract se
desfiinţează retroactiv. Ca urmare a desfiinţării contractului, vânzătorul trebuie să
restituie cumpărătorului iniţial preţul bunului. Faţă de terţul de bună-credinţă, adică cel
care nu a cunoscut existenţa dreptului de preemţiune, vânzătorul răspunde pentru
evicţiune, deşi contractul este desfiinţat [art. 1.733 alin. (1) C. civ.].
Eventualele clauze ale contractului încheiat cu terţul având drept scop să împiedice
exercitarea dreptului de preempţiune nu produc efecte faţă de preemptor.
În cazul dreptului de preempţiune rezultat dintr-un contract în legătură cu un imobil,
notificarea de către preemptor a consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului, făcută, în
termen, biroului de carte funciară, este aptă să ducă, la cererea preemptorului, la radierea
din cartea funciară a dreptului terţului şi înscrierea dreptului de proprietate al
preemptorului cumpărător. În situaţia în care, în ipoteza dată, preemptorul nu a făcut
notificarea în termen către biroul de carte funciară, dreptul de preempţiune se stinge şi se
radiază din oficiu din cartea funciară.
În cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra aceluiaşi bun,
contractul de vânzare se consideră încheiat:
a) cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în concurs cu
titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;
b) cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, când se află în
concurs cu alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune;
c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune care a
fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari
ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;
d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune având
data certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor
drepturi convenţionale de preempţiune.
Ordinea de mai sus nu poate fi schimbată printr-o eventuală clauză din contract prin
care s-ar conveni ca dreptul de preemţiune să poată fi exercitat într-o altă ordine.
Dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu
excepţia situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz,
termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung.
Exemple de drepturi de preemţiune rezultate din lege. Art. 1.746 C. civ. prevede că
„Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în
ordine, a dreptului de preempţiune al coproprietarilor sau vecinilor”. Se creează deci un
drept de preemţiune mai întâi în favoarea coproprietarilor, apoi a vecinilor, desigur cu
condiţia ca aceştia să fie proprietari de fonduri forestiere.
În cazul terenurilor agricole din extravilan, în raport de dispozițiile Legii nr.
17/2014 vânzarea este posibilă numai cu respectarea dreptului de preempţiune al
următoarelor categorii de preemptori:
a)preemptori de rang I: coproprietarii, rudele de gradul I, soţii, rudele
şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;
1
Totuși, spre deosebire de contractual inițial, contractul încheieat cu preemptorul nu va mai fi
încheiat sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preempțiune și nu va mai cuprinde
eventuale termene de plată ce ar fi putut afecta contractul inițial.
b)preemptori de rang II: proprietarii investiţiilor agricole pentru

culturile de pomi, viţă-de-vie, hamei, irigaţii exclusiv private şi/sau
arendaşii. În cazul în care pe terenurile supuse vânzării se află investiţii
agricole pentru culturile de pomi, viţă-de-vie, hamei şi pentru irigaţii,
prioritate la cumpărarea acestor terenuri au proprietarii acestor
investiţii;
c)preemptori de rang III: proprietarii şi/sau arendaşii terenurilor
agricole vecine cu terenul supus vânzării, cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute la alin. (2) şi (4);
d)preemptori de rang IV: tinerii fermieri;
e)preemptori de rang V: Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice
«Gheorghe Ionescu-Şişeşti» şi unităţile de cercetare-dezvoltare din
domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, organizate şi
reglementate prin Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi
funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice «Gheorghe
Ionescu-Şişeşti» şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile
agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi instituţiile de învăţământ cu profil
agricol, în scopul cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan cu
destinaţia strict necesară cercetării agricole, aflate în vecinătatea
loturilor existente în patrimoniul acestora;
f)preemptori de rang VI: persoane fizice cu domiciliul/reşedinţa
situat/situată în unităţile administrativ-teritoriale unde este amplasat
terenul sau în unităţile administrativ-teritoriale vecine;
g)preemptori de rang VII: statul român, prin Agenţia Domeniilor
Statului.
În vederea respectării dreptului de preemțiune vânzătorul înregistrează, la
primăria din raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află terenul, o cerere
prin care solicită afişarea ofertei de vânzare a terenului agricol, scopul afișării
fiind acela de a se adduce la cunoștința preemptorilor intenția de vânzare. Cererea
trebuie să fie însoțită de de oferta de vânzare a terenului agricol şi de documentele
doveditoare ale dreptului de proprietate.Primăria respectivă, în termen de 5 zile
lucrătoare de la data înregistrării cererii, are obligaţia să afişeze timp de 45 de zile
oferta de vânzare la sediul său şi, după caz, pe pagina de internet a acesteia.
Primăria are obligaţia de a transmite structurii din cadrul aparatului central
al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, respectiv structurilor teritoriale
ale acestuia,după caz, în funcție de întinderea suprafeței de teren, un dosar care să
cuprindă lista preemptorilor, respectiv copiile cererii de afişare, ale ofertei de
vânzare şi ale documentelor doveditoare, iar aceste instituții au obligaţia să
afişeze pe site-urile proprii oferta de vânzare, timp de 15 zile.Primăria trebuie să
notifice înregistrarea ofertei de vânzare și preemptorilor, iar în situația în care
titularii dreptului de preempțiune nu pot fi contactați, notificarea se va face prin
afișare la sediul primăriei sau pe site-ul primăriei.
Titularul dreptului de preempţiune trebuie ca, în termenul de 45 de zile de la
data afițării ofertei de vânzare, să îşi manifeste în scris intenţia de cumpărare, să
comunice acceptarea ofertei vânzătorului şi să o înregistreze la sediul primăriei
unde aceasta a fost afişată. Pentru ipoteza în care mai mulţi preemptori de rang
diferit sau de același rang îşi manifestă în scris intenţia de cumpărare, art. 4 din
Legea nr. 17/2014 stabilește detaliat modul în care se acordă prioritatea la
cumpărare.
În cazul în care, în cadrul termenului de preemțiune un preemptor de rang
inferior oferă un preţ superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de
ceilalţi preemptori de rang superior lui care acceptă oferta, vânzătorul poate relua
procedura, cu înregistrarea ofertei de vânzare cu acest preţ.Această procedură se
va desfășura o singură dată, în termen de 10 zile de la împlinirea termenului de
preemțiune de 45 de zile. În termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea
acceptării ofertei de vânzare primăria are obligaţia să transmită structurii centrale,
respectiv structurilor teritoriale, după caz, datele de identificare a preemptorilor
potențiali cumpărători, în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor legale.
În situația în care în termenul de exercitare a dreptului de preempțiune
niciunul dintre titularii acestuia nu îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul,
vânzarea terenului se poate face către personae fizice sau juridice care îndeplinesc
condițiile prevăzute de lege1.
1
Condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 17/2014 pentru persoanele fizice sunt:
a)să aibă domiciliul/reşedinţa situat/situată pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani
anterior înregistrării ofertei de vânzare;
b)să desfăşoare activităţi agricole pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani, anterior
înregistrării acestei oferte;
c)să fie înregistrate de autorităţile fiscale române cu minimum 5 ani anterior înregistrării ofertei de
vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.
Pentru persoanele juridice același text prevede următoarele condiții cumulative:
a)să aibă sediul social şi/sau sediul secundar situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin
5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare;
b)să desfăşoare activităţi agricole pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior
înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan;
c)să prezinte înscrisurile din care să reiasă că, din venitul total al ultimilor 5 ani fiscali, minimum
75% reprezintă venit din activităţi agricole, aşa cum sunt prevăzute de Legea nr. 227/2015 privind
Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, clasificate conform codului CAEN prin
ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale;
d)asociatul/acţionarul care deţine controlul societăţii să aibă domiciliul situat pe teritoriul naţional
pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole
situate în extravilan;
e)în cazul în care în structura persoanelor juridice, asociaţii/acţionarii care deţin controlul societăţii
sunt alte persoane juridice, asociaţii/acţionarii care deţin controlul societăţii să facă dovada
În ipoteza în care nu s-a exercitat dreptul de preempțiune iar alți potențiali

cumpărători, care au solicitat cumpărarea terenului în termen de 30 de zile de la
expirarea termenului pentru exercitarea preempțiunii, nu îndeplinesc condițiile
pentru cumpărarea terenului, terenul se vinde liber către orice persoană fizică sau
juridică.
Vânzarea liberă a terenului la un preţ mai mic decât cel cerut în oferta de
vânzare făcută, ori în condiţii mai avantajoase decât cele arătate în aceasta, atrage
nulitatea absolute a contractului.
Alte cazuri de existenţă a unui drept de preemţiune se întâlnesc în diferite legi.

Dispoziţiile Codului civil privitoare la dreptul de preempţiune nu sunt aplicabile în
măsura în care prin aceste legi se stabilesc alte reguli de exercitare a dreptului. Spre
exemplu, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil
prevede un drept de preemţiune al Statului român la cumpărarea bunurilor culturale
mobile proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, în
cazul vânzărilor publice. Totodată se prevăd regulile de exercitare a acestui drept, care
sunt diferite de cele din Codul civil. Art. 45 din Codul silvic stabileşte şi el alte reguli de
exercitare a dreptului de preemţiune decât cele stabilite de Codul civil.
Art. 43 din Legea nr. 10/2001 prevede un drept de preemţiune în favoarea chiriaşilor
cu referire la locuinţele care, în urma procedurilor prevăzute la cap. III din lege, nu se
restituie persoanelor îndreptăţite.
Alte cazuri de limitare a voinţei vânzătorului în alegerea cocontractantului întâlnim
în Legea nr. 112/1995, în sensul că vânzarea locuinţelor trecute cu titlu în proprietatea
statului se poate face numai către chiriaşi, în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, potrivit căruia fostul proprietar expropriat, dacă
expropriatorul nu a realizat lucrarea pentru care s-a realizat exproprierea, are un drept
prioritar la cumpărarea imobilului dacă expropriatorul doreşte înstrăinarea lui.
II. Capacitatea părţilor
Regula de principiu este stabilită de art. 1.652 C. civ., în sensul că „pot cumpăra şi
vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. Aceasta înseamnă că regula este
capacitatea de a vinde, iar excepţiile trebuie să fie stabilite în mod expres de lege.
Capacitatea vânzătorului
Oricine poate avea, în principiu, calitatea de vânzător. Minorii şi cei puşi sub
interdicţie pot vinde dacă sunt asistaţi sau reprezentaţi în condiţiile dreptului comun şi s-a
obţinut încuviinţarea instanţei de tutelă în cazurile prevăzute de lege (eventual şi avizul
consiliului de familie), vânzarea-cumpărarea fiind un act de dispoziţie. Dacă, raportat la
patrimoniul propriu, vânzarea-cumpărarea este destinată săvârşirii unor acte de
domiciliului situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei
de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.
conservare sau de administrare, capacitatea cerută este cea prevăzută de lege pentru actele
de conservare şi administrare1.
Incapacitatea de a vinde reprezintă o interdicţie de a vinde stabilită în considerarea
persoanei respective.
Singura interdicţie prevăzută de Codul civil de la 1864 era cea prevăzută de art.
1.307 C. civ., potrivit căruia, vânzarea nu se poate face între soţi”2. Actualul Cod civil a
abandonat concepţia anterioară şi nu a mai prevăzut această incapacitate. Dimpotrivă, art.
317 C. civ. prevede că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie
orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane”.
Noul Cod civil a introdus însă alte incapacităţi de a vinde. Astfel potrivit art. 1.655
C. civ., părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu în ceea ce priveşte bunurile
persoanelor pe care le reprezintă, funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în
insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa
condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează, pe lângă faptul că nu pot
cumpăra bunurile respective, nu pot să-şi vândă nici bunurile proprii atunci când preţul ce
urmează a fi plătit pentru aceste bunuri este constituit dintr-o sumă de bani ce provine din
vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui
administrare o supraveghează, după caz. Interdicția este justificată de faptul că sumele de
bani respective se cuvin celui reprezentat sau celor ale căror bunuri sunt administrate așa
încât ele nu pot fi folosite, cu titlu de preț pentru cumpărarea,de la persoanele
menționate, a unor bunuri. Se urmărește deci ideea ca interesele persoanelor protejate să
nu fie afectate.
Sancţiunea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea interdicţiilor
de a vinde susmenţionate o constituie nulitatea relativă în cazul când vânzători sunt
părinţii, tutorele, curatorul, sau administratorul provizoriu, şi nulitatea absolută când
vânzători, în condiţiile arătate, sunt funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în
insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa
condiţiile vânzării.
Interdicţiile convenţionale ţin de obiectul contractului, aşa încât vor fi tratate în acest
capitol.
Capacitatea cumpărătorului

2 Reglementarea avea un triplu scop:
a) de a împiedica soţii ca sub aparenţa unei vânzări-cumpărări să încheie contracte de donaţie, care în
acest mod ar fi fost irevocabile, deşi potrivit art. 937 C. civ., donaţiile între soţi erau totdeauna revocabile în
timpul vieţii donatorului;
b) de a apăra interesele moştenitorilor rezervatari care în cazul donaţiilor pot cere raportul sau pot
solicita reducţiunea liberalităţii ce încalcă rezerva succesorală. Dacă vânzarea-cumpărarea ar fi fost permisă,
s-ar fi putut eluda această posibilitate prin mascarea donaţiei sub aparenţa unui contract de vânzare-
cumpărare;
c) ocrotirea intereselor creditorilor care ar fi putut fi fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-
cumpărare fictive.
Sancţiunea încălcării dispoziţiei din art. 1.307 C. civ. era nulitatea relativă, fiind vorba de ocrotirea unui
interes privat, şi nu a unuia general.
Interdicţia nu se aplica şi concubinilor, deoarece aceştia nu aveau calitatea specială cerută de textul
analizat, aceea de a fi soţi.
Spre deosebire de vânzător, în cazul cumpărătorului legislaţia este mai bogată în

reglementări referitoare la incapacităţi.
Interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase. În raport de dispoziţiile art. 1.653 C.

civ, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii
juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie
îşi desfăşoară activitatea. Interdicţia vizează doar drepturile litigioase, adică acelea cu
referire la care există un proces început şi nefinalizat. [art. 1.653 alin. (3) C. civ.].
Scopul interdicţiei este axat, pe de o parte, pe ideea de a fi împiedicată exercitarea de
influenţe, de către persoanelor menţionate în ceea ce priveşte activitatea justiţiei
referitoare la soluţionarea unor procese care ar putea avea ca obiect bunuri cumpărate de
aceste persoane sau doar a suspiciunii referitoare la astfel de posibile influenţe, iar pe de
altă parte, pe protecţia intereselor potenţialului vânzător de drepturi litigioase.
Interdicţia nu funcţionează în următoarele ipoteze:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de
la comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut
înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în
legătură cu care există dreptul litigios.
Dacă în cazul judecătorilor, procurorilor și grefierilor determinarea circumscripției cu
referire la care funcționează incapacitatea de cumpărare este simplă, în ceea ce privește
celelalte categorii de persoane incapabile este mai dificil de determinat circumscripția
instanței în raza căreia își desfășoară activitatea. Spre exemplu, un avocat sau un
consilier juridic poate să reprezinte o parte la orice instanță din țară și atunci se poate
pune problema dacă incapacitatea lor se întinde la nivelul întregii țări deși aceste persoane
nu desfășoara, sau exercită doar în mod excepțional, activități la instanțe din alt județ
decât cel unde funcționează în mod obisnuit. Considerăm că în cazul acestor persoane,
pornind de la faptul că excepțiile sunt de strictă interpretare, incapacitatea lor trebuie
limitată la drepturile litigioase de la instanțele de la nivelul unității administrativ
teritoriale unde corpul profesional în discuție este onstituit și organizat. Un avocat, spre
exemplu, nu poate cumpăra drepturi litigioase din raza de acțiune a tribunalului la nivelul
căruia este organizat baroul, iar un executor judecătoresc nu poate cumpăra astfel de
drepturi din raza de acțiune a curții de apel unde este înregistrată camera regională a
executorilor judecătoresti.
Alte interdicţii de a cumpăra. Potrivit art. 1.654 C. civ., sunt incapabili de a
cumpăra, direct sau prin persoane interpuse:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia
situaţiilor prevăzute la art. 1.304 alin. (1) C. civ., care se referă la contractul cu sine însuşi
şi la dubla reprezentare, valabile atunci când mandantul l-a împuternicit în acest sens pe
mandatar, sau când a stabilit de asemenea manieră conţinutul contractului încât un
conflict de interese cu mandatarul este exclus;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor
pe care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin
intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează.
Incapacităţile menţionate funcţionează inclusiv în cazul vânzării prin licitaţie publică.
Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin
moştenire legală. În acord cu acest text constituţional, Legea nr. 312/2005, o lege cu
multe neclarităţi, intrată în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană,
prevede că:
- cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau al Spaţiului economic
European, apatrizii care domiciliază în aceste state precum şi persoanele juridice
nerezidente constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute pentru cetăţenii
români şi persoanele juridice române;
- persoanele fizice şi juridice menţionate mai sus, nerezidente în România, pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv
sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la
Uniunea Europeană;
- persoanele susmenţionate pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data
aderării României la Uniunea Europeană. Fac excepţie cei care îşi dovedesc calitatea de
fermier care desfăşoară activităţi independente cu documente emise/eliberate de
autorităţile competente din statul membru sau de provenienţă şi care dobândesc dreptul de
proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere în aceleaşi
condiţii cu cele aplicabile cetăţenilor români, de la data aderării României la Uniunea
Europeană.
Cetăţenii aparţinând altor state decât cele ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului
economic European, apatrizii care domiciliază în aceste state terţe precum şi persoanele
juridice aparţinând acestor state terţe pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor, în condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate.
Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea cumpărătorului.

Încălcarea dispoziţiilor relative la incapacitatea de a cumpăra este sancţionată cu
nulitatea, aceasta fiind relativă sau absolută, în funcţie de interesul ocrotit, respectiv dacă
acesta este public sau privat. În cazurile prevăzute de art. 1.654 lit. a) şi b) C. civ.
(mandatari, părinţi, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu), interesul ocrotit este
unul privat şi sancţiunea este nulitatea relativă. În cazul prevăzut de lit. c) a aceluiaşi
articol (funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin
intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează), nulitatea este absolută. Natura nulităţii este arătată în mod
expres de dispoziţia legală menţionată.
În ceea ce priveşte sancţiunea referitoare la interdicţia de a cumpăra drepturi

litigioase, aceasta este, de asemenea, nulitatea absolută şi este tot o nulitate expresă,
stabilită în scopul de a evita controversa, anterioară actualului Cod civil, cu privire la
natura nulităţii. Unii autori considerau că în acest caz suntem în prezenţa unei nulităţi
relative1 iar alţii apreciau că interesul ocrotit este unul public şi nulitatea este absolută2.
Noi am apreciat şi anterior că sancţiunea trebuie să fie nulitatea absolută pentru că în
cazul discutat se urmăreşte atât protejarea intereselor vânzătorului cât şi un interes mai
larg, ce ţine de bunul prestigiu al unor profesii de interes public.
Încălcarea interdicţiilor arătate cu privire la vânzarea terenurilor către străini şi
apatrizi este sancţionată cu nulitatea absolută.
Inadmisibilitatea acţiunii în anulare. Persoanele încapabile de a vinde sau de a
cumpăra la care fac referire prevederile art. 1653-1655, nu pot să ceară anularea vânzării
făcute în calitate de vânzător sau cumpărător, cu încălcarea intterdicțiilor prevăzute în
dispozițiile legale menționate, nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite.
Subsecţiunea a II-a
Elementele obiective ale contractului de vânzare-cumpărare
Contractul de vânzare fiind sinalagmatic şi obiectul obligaţiilor rezultate din contract

este dublu, respectiv bunul şi preţul.
A. Bunul
Bunul reprezintă motivul fundamental pentru care cumpărătorul îşi asumă obligaţia
de plată a preţului, cauza obligaţiei acestuia.
Bunurile care pot forma azi obiect al contractului de vânzare sunt din ce în ce mai
numeroase datorită diversificării extraordinare a producţiei. Se pot vinde şi cumpăra, cu
puţine excepţii, atât bunuri imobile cât şi bunuri mobile, atât bunuri mobile corporale cât
şi incorporale.
Pentru a forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare, mai corect obiect al
obligaţiei vânzătorului, bunul trebuie să existe sau să poată exista în viitor, să fie
determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil. Nu se mai cere, ca în regimul
vechiului Cod civil, ca bunul să aparţină vânzătorului, fiind valabilă vânzarea bunului
altuia.
Bunul trebuie să existe

Condiţia existenţei bunului în momentul vânzării se desprinde din dispoziţiile art.
1.659 C. civ., potrivit căruia „Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat
acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect”. Lipsa obiectului prestației
uneia din părți contractului, deci a unui element esenţial pentru valabilitatea oricărui
contract, duce în mod firesc la nulitatea sa. Lipsa obiectului antrenează în mod automat şi
1 A se vedea D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 39.

2 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 54; E. Safta-Romano, op. cit., p. 36.
lipsa cauzei pentru obligaţiile cumpărătorului1. Sancţiunea nulităţii absolute rezultă din
faptul că se arată că este fără efect un astfel de contract, ceea ce indică nulitatea absolută.
În astfel de situaţii, vânzătorul va trebui să restituie preţul încasat, iar dacă a fost de
rea-credinţă va trebui să plătească şi despăgubiri.
Dacă bunul era pierit numai în parte în momentul încheierii contractului, cum-
părătorul poate opta între a renunţa la contract, cerând anularea lui şi a cere reducerea
corespunzătoare a preţului. Anularea poate fi cerută doar în situația în care cumpărătorul
nu cunoștea, la momentul încheierii contractului, faptul că bunul era pierit în parte și dacă
sunt îndeplinite și celelelalte condiții cerute de lege pentru anularea contractului pentru
eroare esențială. Reducerea prețului nu poate fi nici ea cerută dacă bunul era pierit în
parte, iar cumpărătorul cunoștea această împrejurare.
Dacă bunul piere după încheierea contractului, vânzarea este valabilă, iar riscul
pieirii fortuite a bunului este suportat de către cumpărător potrivit regulii res perit
domino, astfel că acesta este obligat să plătească preţul, dar numai cu condiţia ca bunul
să-i fi fost predat. Înainte de predare, riscul contractului pieirii bunului nu este suportat de
proprietarul cumpărător, ci se pune problema riscului contractului, risc ce e suportat de
către vânzător (art. 1.274 C. civ.).
Vânzarea de bunuri viitoare

Textul art. 1.228 C. civ. prevede că „În lipsa unei prevederi legale contrare,
contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare”.Textul trebuie coroborat cu cel al art.
1.658 C. civ. care stipulează că „Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa
construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară”.
Ca urmare, poate forma obiect al obligaţiei vânzătorului un bun care nu există în
momentul încheierii contractului, dar care va exista în viitor ca urmare a producerii lui în
mod natural sau artificial (de exemplu, o recoltă viitoare sau un autovehicul ce urmează a
fi fabricat).
Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit
destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul.
În cazul vânzării unui bun viitor, contractul poate fi comutativ sau aleatoriu, în
funcţie de voinţa părţilor. În cazul în care părţile au în vedere vânzarea unui bun care
urmează să existe efectiv (emptio rei speratae) şi nu cea a unui bun eventual, contractul
are caracter comutativ, iar vânzarea este subordonată existenţei bunului viitor. Dacă
acesta nu se va realiza cumpărătorul nu trebuie să plătească preţul. Dacă nu se vinde decât
şansa, bunul eventual (emptio spei), contractul are caracter aleatoriu şi cumpărătorul
trebuie să plătească preţul indiferent dacă bunul s-a realizat sau nu (de exemplu, vânzarea
unei recolte viitoare pe un preţ global.)
Când bunul vândut nu s-a realizat, contractul nu produce niciun efect, cu excepţia
cazului când nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, situaţie în care acesta
este obligat să plătească daune-interese. Când bunul se realizează numai parţial,
cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea
1 Actualul Cod civil nu mai sancţionează însă cu nulitatea absolută lipsa cauzei, art. 1238 prevăzând
anulabilitatea contractului pentru această ipoteză.
corespunzătoare a preţului. Şi în acest caz, dacă nerealizarea parţială a bunului fost

determinată de culpa vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese [art. 1.658
alin. (3) C. civ.].
Cele arătate mai sus sunt valabile şi în cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat
care nu există la data încheierii contractului, însă, în cazul acestora, cumpărătorul
dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor
vândute.
Subliniem că atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau
genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.
1. Vânzare-cumpărare. Pieirea totală sau parţială a lucrului. Consecinţe

Dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit în tot, vânzarea este nulă, iar dacă era
pierit numai în parte cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau de a pretinde
reducerea preţului.
Prin urmare, în privinţa obiectului vânzării, legea stabileşte regula ca lucrul vândut să existe
în momentul vânzării, sub sancţiunea nulităţii actului. Alegerea de a renunţa la vânzare sau de a
cere executarea şi asupra părţii rămase din lucru, cu o reducere proporţională de preţ, o are
cumpărătorul numai în caz de pieire parţială a lucrului.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 344/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p. 126)
Bunul să fie determinat sau determinabil

Pentru că vânzarea-cumpărarea are ca finalitate transferul dreptului de proprietate,
sau a altui drept, de la vânzător la compărător, este necesar ca bunul ce se vinde să fie
determinat sau cel puțin determinabil. Regula este impusă de art. 1.226 alin. (2) C. civ.,
cu privire la toate contractele. Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii referitoare la
obiectul obligației contractului, o constituie nulitatea absolută.
Vânzarea poate avea ca obiect bunuri certe sau bunuri de gen. Bunurile certe se
determină prin descrierea caracteristicilor lor. Spre exemplu, un autoturism se determină
prin indicarea numărului de înmatriculare, a mărcii, a anului de fabricaţie, a capacităţii
motorului etc.
În cazul bunurilor de gen, determinarea se face prin definirea speciei căreia îi
aparţine bunul, a cantităţii şi a calităţii.
În cazul în care determinarea bunului nu s-a făcut prin elemente precise la momentul
încheierii contractului, vânzarea este totuşi valabilă dacă s-a convenit asupra unor criterii
ce sunt suficiente pentru ca bunul să poată fi determinat în viitor, sau când determinarea
lui urmează a fi făcută de un terţ, ultima ipoteză fiind permisă de art. 1.232 C. civ.
Bunul să fie în circuitul civil

Potrivit art. 1.657 C. civ., „Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu
este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”. Este o aplicaţie a
regulii mai generale de la art. 1.229 C. civ. care stipulează că numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Rezultă că regula consacrată de
Codul civil este aceea a liberei circulaţii a bunurilor.
Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care nu sunt susceptibile de a forma obiectul
dreptului de proprietate (aerul, razele soarelui etc.).
Bunurile care sunt indisponibilizate prin anumite dispoziţii legale exprese nu pot
forma nici ele obiect al contractului analizat. Astfel sunt inalienabile bunurile care fac
parte din domeniul public de interes naţional sau local. Bunurile care fac parte din
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrative-teritoriale sunt supuse
dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Alt exemplu de dispoziţie legală ce instituie inalienabilitatea temporară a unor bunuri
îl constituie art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, „sub sancţiunea
nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare,
generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea… sub orice formă a bunurilor
imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”. Este
vorba de bunurile preluate abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, pentru care au fost formulate cereri de acordare a unor măsuri
reparatorii1.
Anumite bunuri deşi se află în circuitul civil pot fi vândute şi respectiv cumpărate
numai cu respectarea anumitor dispoziţii legale. Astfel de bunuri cu regim special sunt, de
exemplu, armele, muniţiile, substanţele toxice, stupefiantele.
Clauza de inalienabilitate. Există şi bunuri care nu pot fi înstrăinate datorită unei

interdicţii de înstrăinare convenită de părţi. O astfel de clauză de inalienabilitate este
valabilă dacă este temporară şi bazată pe un interes serios şi legitim. Clauzele de
inalienabilitate care scot definitiv bunul din circuitul civil nu sunt valabile, după cum nu
sunt valabile nici cele care sunt lipsite de un interes serios şi legitim2. Durata maximă de
valabilitate a clauzei este de 49 de ani. [art. 627 alin. (1) C. civ.].
Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia
de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă
[art. 627 alin. (4) C. civ.].
Dobânditorul unui bun afectat de o clauză de inalienabilitate poate fi autorizat de
către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a
bunului a dispărut, sau dacă „un interes superior o impune”. Este vorba de un interes
superior în raport de cel al beneficiarului clauzei de inalienabilitate. Superioritatea
interesului menţionat va fi apreciată de instanţa de judecată.
Clauza de inalienabilitate nu constituie doar o limitare a exercițiului dreptului de
proprietate, ci reprezintă și o obligație a debitorului care s-a obligat să nu înstrăineze,
obligație corelativă unui drept de creanță ce aparține, de regulă, celui care înstrăinează
bunul, dar poate aparține și unui terț.
1 Pentru perioada anterioară actualului Cod civil mai reamintim dispoziţiile art. 32 din Legea
nr. 18/1991, care prevedea că „Terenul atribuit conform art. 19 alin. (1), art. 21 şi art. 43 nu poate fi înstrăinat
prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea
proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, precum şi art. 9 din Legea nr. 112/1995,
care se referă la apartamentele ce nu se restituie foştilor proprietari şi care puteau fi cumpărate de chiriaşii
titulari ai contractului de închiriere, dar care nu puteau fi înstrăinate prin acte între vii, timp de 10 ani de la
data cumpărării”.
2 Fr. Deak, op. cit.,vol. I, p. 68.
Pentru a fi opozabilă terţilor clauza de inalienabilitate referitoare la imobile trebuie

înscrisă în cartea funciară, dar neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe
beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese
proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.
Înstrăinătorul unui bun afectat de clauza în discuţie poate să ceară rezoluţiunea
contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor. Se poate
cere inclusiv anularea actului subsecvent celui prin care s-a instituit inalienabilitatea.
Bunul nu trebuie să fie, obligatoriu, proprietatea vânzătorului. Vânzarea

bunului altuia.
Sub regimul Codului civil de la 1864, s-a considerat că pentru a fi valabilă vânzarea,
vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut (nemo dat quod non habet, principiu
consacrat expres de art. 17 din actualul Cod civil). Practica judiciară a relevat numeroase
situaţii de vânzare a unor bunuri care nu aparţin vânzătorului, fie că acesta vinde fiind pe
deplin conştient că bunul nu-i aparţine, fie că este titularul unui drept care ulterior îi este
desfiinţat. Uneori vânzarea lucrului altuia se face chiar cu complicitatea cumpărătorului,
cu evidentă intenţie frauduloasă.
Problema cunoscută în doctrină ca vânzarea lucrului altuia se pune doar în legătură
cu bunurile individual determinate, nu şi în cazul bunurilor generice, vânzarea acestora
fiind valabilă chiar dacă vânzătorul nu este proprietarul bunurilor respective.
Actualul Cod civil, recunoaşte valabilitatea vânzării bunului altuia. Art. 1.683 C. civ.,
este fără urmă de dubiu în sensul acestei valabilităţi, din moment ce prevede că „Dacă, la
data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în
proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”. Este o aplicaţie
a normei cu caracter mai general de la art. 1.230 C. civ., potrivit căreia, „dacă prin lege nu
se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat
să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului”.
În cazul vânzării unui lucru determinat, care aparţine altei persoane, se pot întâlni
mai multe ipoteze:
a. 1. Ipoteza în care părţile sau, eventual, numai vânzătorul, au cunoscut faptul că
bunul este proprietatea altei persoane decât vânzătoruldacă părţile sau, eventual,
numai vânzătorul, au cunoscut faptul că bunul este proprietatea altei persoane decât
vânzătorul, care are la rândul ei două subipoteze:contractul este valabil iar vânzătorul
are obligaţia de a transfera dreptul de proprietate de la titularul său, către cumpărător. În
acest scop el trebuie fie să dobândească proprietatea bunului, fie să-l determine pe
titularul dreptului de proprietate să ratifice vânzarea, sau poate recurge la orice alt mijloc,
care, direct ori indirect, asigură cumpărătorului dobândirea dreptului de proprietate asupra
bunului. Dacă vânzătorul a dobândit bunul de la titularul dreptului de proprietate, el nu
mai trebuie să încheie un alt act prin care să transmită proprietatea către cumpărător,
deoarece, dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător. În
cazul ratificării vânzării de către proprietar, transferul proprietăţii către cumpărător se
face tot de drept, în momentul ratificării contractului de vânzare-cumpărare. Art. 1.683 C.
civ. nu prevede nimic cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace actul de ratificare
însă apreciem că, dacă este vorba de un bun care atrage forma autentică pentru
valabilitatea contractului şi ratificarea, trebuie să respecte forma respectivă aşa cum se
prevede la art. 1.311 C. civ. care reglementează ratificarea contractului încheiat de
persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu
depăşirea puterilor conferite.
Adevăratul proprietar al bunului nu poate cere anularea contractului, nefiind parte în
acesta, dar nici nu are interes într-un astfel de demers deoarece contractul nu produce
efecte faţă de el, aşa încât poate uza de acţiunea în revendicare pentru eventuala
recuperare a bunului, dacă acesta nu se află în posesia sa.
Atunci când vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către
cumpărător, acesta poate solicita rezoluţiunea contractului, restituirea preţului şi
daune-interese, despăgubirile urmând a se stabili după regulile de la evicţiune. Dacă
cumpărătorul, la data încheierii contractului, cunoştea că bunul nu aparţine vânzătorului,
nu poate solicita despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu lucrările autonome sau
voluptuare.
1.a Ipoteza în care părțile știu că bunul aparține altei persoane, dar convin ca
vânzătorul să-și asume obligația de a transfera proprietatea la o dată ulterioară.
Această ipoteză este cea mai frecventă și ea nu ridică probleme dificile sub aspectul
faptului dacă o astfel de vânzare, generatoare de obligații sub aspectul transferului
dreptului de proprietate, este valabilă. Într-adevăr, dispozițiile Codului civil referitoare la
această situație sunt suficient de clare sub aspectul valabilității unui astfel de contract. „
Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se
află în proprietatea unui terț, contractul este valabil,” spune în mod expres art. 1683 alin.
1 C. civ. Textul reprezintă o aplicație specială, în materie de vânzare, a dispoziției
generale de la art.1230 C. civ. potrivit căreia „ Dacă prin lege nu se prevede altfel,
bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și
să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului”.
Suntem deci în ipoteza în care ambele părți cunosc faptul că bunul vândut nu
aparține vânzătorului și vânzarea nu va avea, la momentul încheierii ei, efect translativ de
proprietate, contractul dând naștere unei obligații de transmitere a proprietății în sarcina
vânzătorului.
În cazul vânzării bunului altuia și în ipoteza analizată, obligația de a transmite
proprietatea prevăzută de art. 1672 este reluată și prin art. 1683 în următorii termeni:„
Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se
află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să
asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.”
Există deci, fără dubiu, un contract valabil și care generează în sarcina
vânzătorului o obligație de a transmite proprietatea bunului vândut, iar neîndeplinirea
acesteia este sancționată cu rezoluțiunea contractului. Adevăratul proprietar al bunului nu
poate cere anularea contractului, nefiind parte în acesta, dar nici nu are interes într-un
astfel de demers deoarece contractul nu produce efecte față de el, fiindu-i inopozabil, așa
încât poate uza de acțiunea în revendicare pentru eventuala recuperare a bunului, dacă
acesta nu se află în posesia sa.
1.b Ipoteza în care doar cumpărătorul este în eroare cu privire la calitatea
vânzătorului de titular al dreptului vândut.Ipoteza analizată este cea în care
vânzătorul nu est proprietarul bunului vândut dar cumpărătorul nu cunoaște această
împrejurare și încheie vânzarea cu convingerea că aceasta este translativă de proprietate ,
adică cu convingerea că transferul proprietății va opera concomitent cu încheierea

contractului de vânzare și în mod automat.
Pentru astfel de ipoteze, sub regimul vechiului Cod civil și sub influența unor soluții
de origine franceză s-a considerat, în general, că suntem în prezența unei vânzări afectate
de nulitate relativă pentru eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului sau asupra
calităților substanțiale ale lucrului vândut referitoare la apartenența sa. S-a exprimat însă
și teza nulității absolute a unei astfel de vânzări precum și cea a rezolubilității. Nu vom
intra în amănunte cu privire la aceste aspect deoarece ele au fost prezentate detaliat în
doctrină.1
Revenind la ipoteza analizată observăm că deși părțile au conceput vânzarea ca pe
una translativă de proprietate încă de la momentul ei , efectul translativ nu se poate
produce, vânzătorul nefiind proprietarul bunului. În această situație deci cumpărătorul se
află în eroare cu privire la apartenența dreptului de proprietate asupra bunului și cu privire
la efectele pe care le va produce vânzarea. El încheie vânzarea cu convingerea că prin
acest contract va opera transmiterea dreptului de proprietate, dar transmiterea nu este
posibilă. În raport de această situație, logica juridică ar impune pentru o astfel de vânzare
posibilitatea anulării ei pentru eroarea esențială, în condițiile art. 1207 alin 2 pct.2,
desigur cu condiția ca eroarea să fie invocată cu bună-credință, iar împrejurarea că bunul
nu aparține vânzătorului să nu fi putut fi cunoscută cu diligențe rezonabile.
Deși aceasta pare soluția cea mai logică unele dintre dispozițiile art. 1683 sunt de
natură a conduce la o altă interpretare. Astfel, alin 1 al art. 1683 C. civ. stabilește fără
nicio distincție, că „dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual
determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil”. În termenii
acestei dispoziții legale contractul este deci valabil chiar dacă la data încheierii lui bunul
aparține unui terț și aceasta fără a distinge dacă cumpărătorul cunoaște sau nu această
împrejurare. Interpretarea sistematică a acestei norme prin prisma dispozițiilor aliniatului
6 al aceluiași articol pare a întării idea că legiuitorul și-a propus să facă din vânzarea
bunului altuia o vânzare valabilă chiar și în ipoteza în care cumpărătorul nu cunoștea
împrejurarea că la data încheierii contractului, bunul vândut aparține unui terț. Astfel, alin
6 al art. 1683, referindu-se la întinderea daunelor la care este îndreptățit cumpărătorul
pentru ipoteza în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate și se
rezoluționează contractul, arată că „ cumpărătorul care la data încheierii contractului
cunoștea că bunul nu aparținea în întregime vânzătorului nu poate să solicite
rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.” Per a
contrario, dacă cumpărătorul nu cunoaște această împrejurare el are dreptul la daune mai
extinse, incluzând și cheltuielile referitoare la lucrările autonome sau voluptuare. Se
observă deci că în caz de neîndeplinirea obligației de transmitere a proprietății au dreptul
la daune interese atât cumpărătorul de bună- credință cât și cel de rea-credință, adică cel
care a cunoscut că bunul nu aparține vânzătorului. Dar acest lucru înseamnă automat și
faptul că legiuitorul a văzut vânzarea bunului altuia ca pe un contract valabil inclusiv în
ipoteza în care cumpărătorul nu cunoștea faptul că bunul aparține unui teț.
Dacă la toate acestea luăm în calcul și norma de la art. 1227 Cod civil, potrivit căreia
„ Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află
1
Pentru o astfel de prezentare a se vedea Fr. Deak, op. cit. p.56,57; E. Jakab, B. Halcu, Consecințe
civile si penale ale vânzării lucrului altuia, Pandectele române nr. 1/2005, p.239-249.
în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede
altfel”, ajungem în mod evident la concluzia că legiuitorul a vrut să facă din vânzarea
bunului altuia un contract rezolubil și nu anulabil pentru ipoteza în care vânzătorul nu
asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător. Nu credem că se poate
merge pe idea din doctrină în sensul că în materie de vânzare există un text special,
derogatoriu de la art. 1227, respective art. 1659 care prevede că„ Dacă în momentul
vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu
produce niciun efect”1. Aceasta pentru că, pur și simplu, ipotezele sunt diferite. În cazul
vânzării bunului altuia, bunul există, dar nu aparține proprietarului, pe când în cazul
vânzării bunului pierit în întregime acesta nu are o existență fizică. Nu se poate merge pe
ideea că situația fiind similară trebuie să se aplice aceeași soluție ca la vânzarea bunului
pierit deoarece argumentul analogiei ar fi aplicabil doar în măsura în care nu ar exista o
reglementare specială a ipotezei vânzării lucrului altuia. Ca urmare, în raport de
dispozițiile art. 1227 C. civ., contractul nu poate fi nul pentru lipsa obiectului obligației
vânzătorului.
Nu credem că s-ar putea pune nici problema anulării contractului pentru lipsa
cauzei2. Cauza pentru cumpărător constă, într-adevăr, în transmiterea dreptului de
proprietate de către vânzător , dar faptul că la momentul încheierii contractului dreptul de
proprietate nu există în patrimoniul vânzătorului nu înseamnă că există o certitudine
referitor la cumpărător în sensul că nu-și va primi contraprestația, din moment ce în
sarcina vânzătorului bunului altuia este reglementată o obligație de a asigura transmiterea
dreptului de proprietate. Or, după cum s-a spus în doctrină cauza nu există doar „dacă
este cert că una dintre părți nu își va primi contraprestația pentru că așa s-a urmărit”3,
ceea ce nu este cazul în această ipoteză referitoare la eroarea cumpărătorului.
În concluzie, apreciem că și în ipoteza discutată, prin voința legiuitorului, vânzarea
bunului altuia este valabilă, dar efectul translativ de proprietate nu se poate produce la
momentul încheierii contractului, chiar dacă părțile au convenit vânzarea ca pe una
translativă de proprietate, ci la un moment ulterior, vânzătorul având obligația de a
transmite proprietatea cumpărătorului. Înseamnă că în acest caz legiuitorul a privit
eroarea în care se află cumpărătorul cu privire la apartenența dreptului de proprietate
asupra bunului, ca pe una neesențială și nu i-a lăsat deschisă calea anulării contractului.
Nu trebuie să uităm că sursa de inspirație a legiuitorului a constituit-o art. 1478 și 1479
din Codul civil italian, dispoziții care permit vânzarea bunului altuia și care pentru
cumpărătorul care nu știa că bunul nu aparține vânzătorului dau dreptul la rezoluțiunea
contractului și nu la anularea lui.
Interpretarea contrară, în sensul nevalabilității contractului în ipoteza analizată, este,
după părerea noastră, în contradicție cu regula că legea trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Indiferent dacă normele din materia
vânzării bunului altuia sunt sau nu corelate cu alte instituții juridice ale Codului civil ( și
par a nu fi) ele există ca atare, pot fi derogatorii de la normele generale, iar interpretarea
lor nu poate fi făcută într-o manieră care ar avea ca efect „abrogarea” lor. Deși poate
părea excesivă interpretarea pe care am dat-o, ea este, după părerea noastră, în
1
Pentru opinia respectivă a se vedea D. Chirică, op. cit. p.87.
2
În sensul acestei posibilități a se vedea D. Chirică, op. cit. p.87.
3
G. Tița-Nicolescu, Cauza actului juridic in reglementarea noului cod civil, Revista Universul
juridic nr. 1/2017, p.16
concordanță cu textele Codului civil. Se pare că legiuitorul a creat aici o vânzare în care
buna sau reaua-credință a părților nu contează sub aspectul valabilității contractului, ci
doar sub aspectul întinderii daunelor-interese la care este îndreptățit cumpărătorul.
Lipsa posibilității de anulare a contractului pentru eroare, la cererea cumpărătorului ,
nu-l prejudiciază pe acesta deoarece pentru el este mai avantajos să recurgă la
rezoluțiunea prevăzută de art. 1683 alin 4 decât la anularea contractului din moment ce
poate primi și daune interese după regulile prevăzute de art.1701-1702 referitoare la
evicțiune.
b. 2. Dacă părţile au încheiat contractul cu intenţia de a-l frauda pe proprietarul

bunului, şi nu cu intenţia ca vânzătorul să-l determine pe acesta să-i transmită dreptul de
proprietate sau să ratifice vânzarea, sau când doar vânzătorul a avut această intenţie
frauduloasă iar cumpărătorul a acceptat această consecinţă, cunoscând-o, contractul este
nul, având o cauză ilicită. Părțile concep deci vânzarea ca pe un act translativ de
proprietate deși nu sunt întrunite condițiile pentru a se produce automat efectul translativ
de proprietate întrucât vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, iar părțile cunosc
această împrejurare. În astfel de situații vânzarea este de regulă nulă deoarece părțile
urmăresc prin încheierea contractului un scop ilicit, respectiv dobândirea unor drepturi în
frauda adevăratului lor titular. Sancțiunea nulității nu este însă determinată în acest caz de
faptul că s-a vândut bunul altuia, ci de un alt temei juridic, respectiv cauza ilicită a
contractului.
Ipoteza va fi rar întâlnită, dar probabil nu total exclusă, în situația vânzării de
imobile datorită regulilor referitoare la autentificarea contractelor de vânzare și înscrierea
dreptului de proprietate în regim de carte funciară.
În privința bunurilor mobile ipoteza cea mai cunoscută este cea a vânzării bunului
furat sau pierdut când cumpărătorul deși cunoaște că bunul nu aparține vânzătorului
încheie totuși contractul de vânzare ca și când acesta ar fi adevăratul proprietar. Într-o
astfel de ipoteză contractul este afectat de nulitate absolută în condițiile art. 1238 C. civ.
pentru cauză ilicită. Nu avem în vedere aici situația în care cumpărătorul bunului mobil
pierdut sau furat este de bună-credință, adică nu cunoaște împrejurarea că bunul nu
aparține vânzătorului, aceasta încadrându-se la o altă ipoteză dintre cele enumerate.
c.3. În situaţia în care un coproprietar a vândut bunul proprietate comună,

contractul este valabil şi el are obligaţia să asigure transmiterea proprietăţii întregului bun
către cumpărător, fie prin dobândirea cotelor celorlalţi coproprietari, fie prin determinarea
acestora la ratificarea vânării1. La fel se întâmplă când vânzătorul vinde un bun dintr-o
1 Sub regimul vechiului Cod civil, opinia dominantă din doctrină era că soarta contractului depinde de
rezultatul partajului. Dacă în urma acestei operaţiuni juridice bunul ce a format obiectul contractului era
atribuit coindivizarului vânzător, contractul rămânea valabil, deoarece împărţeala avea efect declarativ şi în
virtutea acestui efect se considera că bunul a aparţinut în exclusivitate copărtaşului vânzător încă de la
naşterea stării de indiviziune. Pentru ipoteza în care bunul vândut cădea în lotul altui coindivizar decât
vânzătorul, vânzarea se desfiinţa cu caracter retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului, fiind
aplicabilă sancţiunea nulităţii. Actualul Cod civil nu mai prevede efectul declarativ al partajului. Pentru o
opinie în sensul că şi în prezent valabilitatea contractului depinde de rezultatul partajului, a se vedea G. Boroi,
L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 358.
masă de bunuri aflată în indiviziune. Dacă coproprietarul respectiv nu asigură transmi-
terea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, la alegerea
sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezolu-
ţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi
proprietatea întregului bun. În ambele cazuri poate solicita şi daune-interese după regulile
de la evicţiune, dar şi aici se aplică regula potrivit căreia cumpărătorul, care la data
încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului, nu poate
să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.
Coindivizarul care nu a consimţit la vânzare nu poate cere anularea contractului, el
fiind terţ faţă de acesta, dar poate formula o acţiune posesorie sau o acţiune în revendicare
pentru recuperarea bunului intrat în posesia cumpărătorului (art. 642 şi 643 C. civ.).
Actualul Cod civil, spre deosebire de cel anterior, permite formularea acţiunii în
revendicare chiar şi de către un singur coproprietar.
În ipoteza în care coindivizarul vinde propria sa cotă, operaţiunea nu poate fi
considerată vânzare a bunului altuia, el având un drept de dispoziţie exclusivă asupra
cotei sale de proprietate.
d. 4.Ipoteza în care vânzătorul este, la data vânzării, posesorul unui titlu de pro-
prietate valabil, care ulterior este desfiinţat1. Aceasta este, de exemplu, situaţia când
vânzătorul este proprietarul unui bun dobândit prin moştenire şi ulterior se constată că
greşit i-a fost stabilită calitatea de moştenitor întrucât exista un alt moştenitor îndreptăţit,
astfel încât titlul său de proprietate se desfiinţează retroactiv. Practic, în această situaţie ne
aflăm tot într-o situaţie de vânzare a lucrului altuia, care fiind recunoscută ca valabilă,
contractul nu poate fi anulat. Dacă cumpărătorul pierde bunul, sunt aplicabile regulile de
la evicţiune.
Sub aspectul posibilităţii de păstrare sau pierdere a bunului de către cumpărător,
arătăm că dacă este vorba de bunuri mobile, cumpărătorul le păstrează dacă este de
bună-credinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 937 alin. (1) C. civ.
În cazul bunurilor tabulare, desfiinţându-se titlul vânzătorului ar trebui să se
desfiinţeze şi cel al cumpărătorului în virtutea principiului resoluto jure dantis resolvitur
jus accipientis. Pe considerente de echitate şi siguranţă a circuitului civil, practica
judiciară şi doctrina anterioare actualului Cod civil, s-au orientat, după mai multe decenii
de controverse, spre menţinerea în totalitate a actului de înstrăinare, sau constituire de
drept real, în baza principiului error communis facit jus, care presupune însă îndeplinirea
unor condiţii ce formează aşa-numita teorie a proprietarului aparent2.
1 D. Chirică, op. cit., p. 66.

2Aceste condiţii sunt următoarele:
a. actul să fie cu titlu particular;
b. actul să fie cu titlu oneros, pentru că ar fi inechitabil să fie protejat dobânditorul cu titlu gratuit al unui
imobil în defavoarea celui ce urmăreşte să evite o pierdere. În cazul contractului de vânzare-cumpărare
suntem prin ipoteză în această situaţie;
c. terţul să fi fost de bună-credinţă, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să fi contractat având
convingerea fermă că contractează cu adevăratul proprietar al bunului. Amintim că potrivit art. 14 alin. (2) C.
civ., buna-credinţă se prezumă (bona fides praesumitur). Prezumţia este însă una simplă, cel interesat putând
face dovada faptului că terţul cunoştea viciile titlului înstrăinătorului, prin orice mijloc de probă;
d. să existe o eroare obştească, o eroare care ar fi creat o aparenţă în ceea ce priveşte calitatea de
proprietar a dispunătorului nu numai pentru terţul contractant, dar şi pentru alte persoane care s-ar fi aflat în
situaţia acestuia. Caracterul comun al erorii nu trebuie însă înţeles în sensul că şi dispunătorul ar fi necesar să
încheie actul sub imperiul acestei erori. Principiul error communis facit jus a fost creat în ideea apărării
Noul Cod civil, arată, însă, în art. 17, că principiul error communis facit jus nu se
aplică în materie de carte funciară şi în alte materii în care legea reglementează un sistem
de publicitate, dar prevede în art. 901, cu referire la drepturile tabulare, că oricine a
dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act
juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la
cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
Pentru ca terţul să fie considerat de bună credinţă trebuie ca la data înregistrării
cererii de înscriere a dreptului în folosul său, să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să nu fi fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii
funciare;
b) din cuprinsul cărţii funciare să nu rezulte nicio cauză care să justifice rectificarea
acesteia în favoarea altei persoane; şi
c) terţul să nu fi cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
Dispoziţia legală menţionată trebuie însă corelată cu cele referitoare la rectificarea de
carte funciară, prevăzute de art. 908 alin. (4) şi 909 alin. (3) C. civ. Potrivit art. 908 alin.
(4) C. civ., acţiunea în rectificare poate fi formulată atât împotriva dobânditorului
nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în
condiţiile prevăzute la art. 909 C. civ., cu excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile alin.
(1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care şi-au înscris vreun drept real,
dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros. Art. 909 alin. (3) C. civ.
prevede că, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare,
întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. civ.1, se va putea
îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu
bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui
contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri, termenul
va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către
dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când
încheierea prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare a fost
comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea
acesteia.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că dispoziţia de principiu a art. 907 901 C.
civ. se aplică doar în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a
acţiunii în rectificare formulate împotriva terţului dobânditor.
Modul de îndeplinire a obligației de transmitere a proprietății.
Considerând vânzarea valabilă în ipotezele analizate, părțile sunt ținute de obligațiile
specifice unui contract de vânzare, vânzătorul având inclusiv obligația de transmitere a
dreptului de proprietate. Modul de îndeplinire a acestei obligații nu este detaliat de Codul
civil, însă posibilitățile vânzătorului de transfer al proprietății sunt destul de larg
reglementate din moment ce obligația sa se poate îndeplini atât prin dobândirea bunului
terţilor de bună-credinţă şi nu a dispunătorului, aşa încât poziţia subiectivă a proprietarului aparent

interesează mai puţin. Caracterul invincibil al erorii semnifică faptul că aceasta este atât de puternică în
crearea aparenţei înşelătoare încât demersurile, cercetările efectuate cu toată diligenţa specifică omului
prudent, nu ar putea înlătura aparenţa creată, credinţa că se contractează cu adevăratul proprietar.
1 Este vorba de ipotezele când: 1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a
fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau
concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui; 2. dreptul înscris a fost greşit calificat.
sau prin determinarea proprietarului bunului să ratifice vânzarea, cât și prin „orice alt
mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului” .
a. Prima posibilitate de îndeplinire a obligației de transfer al proprietății constă în
dobândirea de către vânzător a proprietății bunului vândut . Este indiferent modul de
dobândire a proprietății de către vânzător, respectiv dacă dobândirea se face prin acte
între vii sau prin acte pentru cauză de moarte , dacă are loc printr-un act juridic unilateral
sau printr-un contract, printr-un act cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, importantă fiind
doar finalitatea dobândirii dreptului vândut de către vânzător. Vânzătorul poate dobândi
proprietatea bunului chiar și prin uzucapiune.
Dacă vânzătorul a dobândit bunul de la titularul dreptului de proprietate, el nu mai
trebuie să încheie un alt act prin care să transmită proprietatea către cumpărător, deoarece,
dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător. Se observă că
deși obligația de transmitere a proprietății este o obligație de a da, îndeplinirea ei nu
presupune o acțiune care să se încadreze strict în conținutul acestei obligații, ci practic ea
este tributară unei obligații de a face și se realizează de drept urmare, de cele mai multe
ori, a îndeplinirii de către vânzător unei obligații de a face, de exemplu prin încheierea
unui contract translativ de proprietate cu titularul dreptului.
Cu referire la acest mod de îndeplinire a obligației de transfer al proprietății în
doctrină s-a arătat că „dacă proprietatea se strămută de drept cumpărătorului, înseamnă că
are loc un singur transfer de proprietate, de la proprietar la cumpărător, direct, fără a trece
prin patrimoniul vânzătorului”1. Apreciem că dispozițiile art. 1683 alin. 2 și 3 nu permit o
astfel de interpretare, din moment ce se arată expres că obligaţia vânzătorului se
consideră ca fiind executată prin „dobândirea de către acesta a bunului” și că „ Dacă din
lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător” Ambele texte legale
vorbesc nu numai de executarea obligației de transmitere a dreptului de proprietate către
cumpărător, ci și de dobândirea dreptului de către vânzător. De aceea apreciem că în
acest caz are loc un dublu și concomitent transfer al dreptului de proprietate, respectiv
unul de la titularul dreptului la vânzător și unul de la vânzător către cumpărător. El este
concomitent din punct de vedere cronologic dar din punct de vedere logic transferul
operează întâi la vânzător și imediat la cumpărător.
b. O altă posibilitate de îndeplinire a obligației de transmitere a proprietății
bunului vândut constă în determinarea terțului să ratifice vânzarea.
Această manieră de îndeplinire a unei obligații contractuale este cel puțin
curioasă, deoarece îndeplinirea prestației vânzătorului depinde de conduita unui terț,
respectiv a proprietarului bunului, fiind oarecum contrară principiului relativității deși în
sarcina terțului proprietar nu se nasc obligații contractuale. Vânzătorul asigură, în acest
caz, transmiterea dreptului de proprietate prin determinarea terțului să accepte ca efectul
translativ de proprietate al contractului, la realizarea căruia nu a participat, să se producă
față de el, renunțând practic la inopozabilitatea contractului sub acest aspect.
1
C.T.Ungureanu, op. cit. p. 74.
În termenii art. 1683 alin 2 obligația vânzătorului de transmitere a dreptului de

proprietate asupra bunului altuia ce a fost vândut cumpărătorului poate fi executată prin
„ratificarea vânzării de către proprietar”.
Ratificarea, la care face referire art.1311 C. civ., reprezintă un act juridic unilateral
prin care o persoana acceptă ca față de ea să se producă, cu efect retroactiv, efectele unui
un act încheiat în numele său de către o altă persoană care nu avea împuternicire în acest
sens. Problema delicată în ipoteza discutată este faptul că vânzătorul nu acționează aici în
calitate de reprezentant al terțului proprietar, ci vinde în nume propriu bunul acestuia, or
din dispozițiile art. 1309, 1311 C. civ. referitoare la ratificare rezultă că această
operațiune intervine în cazul în care contractarea s-a făcut în numele unui terț, în lipsa
puterii de reprezentare sau cu depășirea acesteia. Practic, în ipoteza discutată, în lipsa
dispoziției speciale din art. 1683 nu ar fi posibilă ratificarea deoarece vânzătorul nu a
încheiat contractul în numele și pe seama proprietarului bunului, ci în nume propriu. Este
posibil de altfel, ca la momentul vânzării bunului altuia vânzătorul nici să nu anticipeze
cu exactitate modul de îndeplinire a obligației de transmitere a proprietății, adică dacă o
va face prin dobândirea bunului de la terț sau prin determinarea acestuia să ratifice
vânzarea, astfel încât este evident ca vânzătorul bunului altuia nu acționează ca un
reprezentant al proprietarului. În raport de această necorelare a instituțiilor juridice în
discuție singura interpretare pe care putem să o dăm textului este că legea a creat aici o
nouă ipoteză de ratificare, posibilă fără îndeplinirea condiției reprezentării.
Neconcordanțele nu sunt eliminate însă prin această interpretare pentru că ratificarea ar
trebui să aibă ca efect recunoașterea unei vânzări valabile făcute pe seama proprietarului
bunului, ceea ce ar însemna că efectele vânzării să se producă între cel care a ratificat
vânzarea și cumpărător. Urmează atunci, în mod logic, să ne punem întrebarea dacă într-
adevăr ratificarea prevăzută de art. 1683 face să se nască un adevărat contract de vânzare
între proprietarul bunului și cumpărător, ceea ce ne-ar pune în ipoteza existenței a două
contracte de vânzare întrucât și contractul de vânzare încheiat între vânzătorul bunului
altuia și cumpărător este , în baza art. 1683, un contract valabil. Ar putea exista atunci
două contracte de vânzare cu privire la același bun? Codul civil nu dă un răspuns la
această întrebare și necorelările dintre reglementările referitoare la instituția reprezentării
și cele referitoare la vânzarea bunului altuia sunt atât de evidente încât cu greu ne permit
un răspuns coerent la această întrebare. Înclinăm să credem că ratificarea prevăzută de art.
1683 Cod civil are alte efecte, mult mai restrânse, decât cea din materia reprezentării
prevăzută de normele art. 1311 și 1312 C. civ. . Prin acest gen de ratificare nu se
recunoaște producerea efectelor contractului de vânzare în raport cu proprietarul bunului,
ci doar un singur efect, respectiv al transferului dreptului de proprietate de la titularul său
către cumpărător. Toate celelalte efecte ale vânzării se vor produce între vânzătorul
bunului altuia și cumpărător1, iar nu între terțul proprietar care ratifică vânzarea și
cumpărător cum se întâmplă în cazul unei veritabile ratificări. Condițiile ratificării și
modul de recuperare a contravalorii bunului vor fi stabilite prin actul încheiat între
vânzător și titularul dreptului vândut.
c. În sfârșit, obligația vânzătorului poate fi executată și „prin orice alt mijloc,
direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”.
1
În același sens, C.T. Ungureanu, op. cit., p.76.
Reglementarea este atât de larg concepută încât să acopere orice act sau fapt juridic ce ar
asigura transmiterea dreptului vândut de la titularul său către cumpărător. Generalitatea
textului îl face însă destul de imprecis sub aspectul situațiilor în care devine aplicabil1. În
determinarea sferei sale de aplicare trebuie excluse de la început celelalte două modalități
de îndeplinire a obligației, respectiv când vânzătorul dobândește proprietatea bunului
vândut de la titularul său și cea în care titularul dreptului ratifică vânzarea. Excluzând
aceste două situații, obligația vânzătorului ar putea fi îndeplinită când el asigură
transmiterea dreptului vândut către cumpărător direct de la titularul său, fără ca acesta să
mai treacă prin patrimoniul vânzătorului. Legat de acest mod de îndeplinire a obligației
de transfer al proprietății se pune întrebarea dacă, de principiu, obligația este îndeplinită și
în această ipoteză în care dreptul de proprietate se transmite cumpărătorului nu de la
vânzătorul său, ci direct de la titularul dreptului. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv
deoarece Codul civil permite transferul fie prin dobândirea bunului de către vânzător, fie
prin determinarea proprietarului bunului să ratifice vânzarea , fie prin „orice alt mijloc,
direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”. Obligația
vânzătorului nu este însă considerată îndeplinită în toate situațiile în care terțul proprietar
transmite dreptul de proprietate cumpărătorului, ci numai în acele cazuri în care
transferul dreptului de proprietate de la terț la cumpărător este urmarea directă a acțiunii
vânzătorului în acest sens. Dacă terțul proprietar transmite bunul cumpărătorului fără ca
vânzătorul să fie implicat în acest transfer și fără legătură cu vânzarea (de exemplu prin
donație) obligația acestuia din urmă de a transmite proprietatea nu poate fi considerate
îndeplinită, iar contractul ar trebui rezoluționat în temeiul art. 1683 alin. 4.
Sancțiunea neîndeplinirii obligației de transmitere a dreptului vândut.
Vânzătorul are obligaţia de a transfera dreptul de proprietate de la titularul său, către

cumpărător. În acest scop el trebuie, cum am arătat, fie să dobândească proprietatea
bunului, fie să-l determine pe titularul dreptului de proprietate să ratifice vânzarea, sau
poate recurge la orice alt mijloc, care, direct ori indirect, asigură cumpărătorului
dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului. Atunci când vânzătorul nu asigură
transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta poate solicita rezoluțiunea
contractului, restituirea prețului și, eventual, daune-interese.
Fiind vorba de chestiuni care țin de executarea contractului și nu de încheierea lui,
este firesc ca în caz de neîndeplinire a obligației menționate să intervină sancțiunea
specifică neexecutării obligațiilor, respectiv rezoluțiunea.
Consecințele rezoluțiunii sunt asemănătoare celor de la garanția pentru evicțiune, dar
nu sunt identice. Este important de subliniat, după părerea noastră, că răspunderea civilă a
vânzătorului nu este, în acest caz, o răspundere pentru încălcarea obligației de garanție
1
În doctrină această dispoziție legală a fost sever criticată arătându-se că datorită lipsei sale de
precizie poate duce la ipoteze absurde în care obligația vânzătorului să fie considerată executată
chiar dacă cumpărătorul dobândește dreptul nu de la vânzător pe temeiul contractului de vânzare,
ci de la adevăratul proprietar pe alte temeiuri decât vânzarea și care nu au legătură cu aceasta. S-a
susținut că din cauza deficiențelor sale acest text legal ar trebui pur și simplu ignorat. A se vedea
D. Chirică, op. cit., p.91.
pentru evicțiune, deoarece câtă vreme nu s-a produs efectul translativ de proprietate nu
putem vorbi de evicțiune și de activarea garanției pentru evicțiune.
În cazul vânzării bunului altuia obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune se
activează numai după îndeplinirea obligației de transmitere a proprietății. Faptul că
legiuitorul face trimitere în articolul 1683 alin. 6 la dispozițiile art. 1702 și 1703 de la
răspunderea pentru evicțiune nu înseamnă că suntem în prezența unei răspunderi pentru
evicțiune, ci doar că în acest caz special de răspundere, întinderea daunelor-interese se
stabilește prin aplicarea regulilor de la evicțiune.1 Răspunderea vânzătorului pentru
neîndeplinirea obligației de transmitere a proprietății are deci propriul ei regim juridic.
Am subliniat acest lucru pentru că din punctul nostru de vedere această răspundere
intervine indiferent dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile răspunderii pentru evicțiune.
Dispozițiile art. 1683 alin 4 referitoare la consecințele rezoluțiunii arată, în primul
rând, că se poate cere de către cumpărător restituirea prețului. De data aceasta nu se mai
face trimitere la normele de la evicțiune privind restituirea prețului, așa încât
cumpărătorul trebuie să se mulțumească doar cu restituirea prețului plătit, fără a putea
obține și sporul de valoare pe care l-a dobândit bunul. Soluția pare firească întrucât din
moment ce el nu a avut nici un moment proprietatea bunului nu se poate prevala de sporul
de valoare pe care acesta l-a dobândit. Creșterea de valoare se produce în beneficiul
proprietarului, iar cumpărătorul, în ipoteza analizată, nu a devenit niciodată proprietar.
Pe lângă prețul vânzării, cumpărătorul are dreptul și la daune-interese. De data
aceasta întinderea acestora se determină după regulile referitoare la despăgubiri în caz de
evicțiune, respectiv potrivit art. 1702 și 1703 C. civ.
Sub aspectul daunelor-interese cuvenite cumpărătorului se face distincție între
cumpărătorul de bună-credință, adică cel care nu a știut, la data încheierii contractului, că
bunul vândut nu aparține vânzătorului și cel care a cunoscut această împrejurare. Astfel,
potrivit, art. 1683 alin. 6 „cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoștea că
bunul nu aparținea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea
cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.” Interpretând per a
contrario acest text, rezultă că cumpărătorul care nu cunoștea împrejurarea menționată
are dreptul și la cheltuielile referitoare la lucrările autonome și la cele adăugate
voluptuare. Soluția pare cel puțin curioasă cu referire la cheltuielile voluptuare, pentru că
aici se stabilește un regim mai sever pentru vânzător decât la răspunderea pentru
evicțiune, unde astfel de despăgubiri se acordă numai dacă vânzătorul a fost de rea-
credință, deși intenția legiuitorului a fost de a face consecințele rezoluțiunii pentru
ipoteza prevăzută de art. 1683 alin. 4 mai puțin severe decât în caz de rezoluțiune pentru
evicțiune.
1
În sensul că și în caz de vânzare a bunului altuia, dacă părțile au conceput vânzarea ca pe una
translativă, trebuie făcută distincția între situația când bunul se predă cumpărătorului iar acesta este
evins de adevăratul proprietar și situația când bunul nu se predă sau deși se predă adevăratul
proprietar nu acționează împotriva cumpărătorului, în primul caz existând răspundere pentru
evicțiune iar în celălalt pe temeiul art. 1683 alin 4, a se vedea D. Chirică, op.cit. p.88,89.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Bun aflat în proprietate pe cote-părţi. Vânzare

efectuată doar de unul dintre proprietari
Potrivit art. 480 C. civ, proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar, conform
art. 475 C. civ., oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de
lege.
Dreptul de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, constă, deci, în posibilitatea pe
care o are titularul dreptului de a dispune liber, exclusiv şi absolut de bunul care îi aparţine.
Dreptul de dispoziţie se poate exercita, printre altele, prin înstrăinarea bunului, operaţiune
care, în cazul proprietarului unic, depinde numai de manifestarea de voinţă a acestuia.
În cazul proprietăţii pe cote-părţi, pentru ca înstrăinarea să producă efecte depline, este
necesar acordul tuturor coproprietarilor, deoarece fiecare dintre ei, având numai un drept limitat
asupra bunului, exprimat printr-o cotă-parte care nu este determinată în materialitatea sa, ci doar
ideal, nu poate dispune valabil decât în limitele dreptului său.
Vânzarea bunului proprietate comună pe cote-părţi, făcută de unul dintre coproprietari, este
supusă condiţiei ca, la efectuarea partajului, bunul să cadă în lotul vânzătorului.
Există, de asemenea, posibilitatea ratificării vânzării de către ceilalţi coproprietari, situaţie
în care cumpărătorul dobândeşte proprietatea exclusivă asupra întregului bun.
2. Vânzarea lucrului altuia. Dreptul de opţiune al proprietarului. Acţiune în revendicare.

Acţiune în nulitate
Proprietarul bunului vândut de o altă persoană poate să introducă acţiune în anularea
vânzării bunului său, dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi frauda şi reaua-credinţă a
vânzătorului şi cumpărătorului, fără a fi obligat să recurgă la acţiunea în revendicare.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 279/1976, în Culegere de decizii,1976, p. 81)
3. Contract de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului altuia. Condiţii de valabilitate.

Apărarea dreptului de proprietate
În principiu, anularea unui act – cât timp nu este vorba de o nulitate absolută – nu poate fi
cerută decât de persoanele ce au participat la încheierea actului sau de succesorii lor.
Potrivit art. 968 C. civ., cauza este ilicită când este prohibită de legi, când este contrară
bunelor moravuri şi ordinii publice.
În legislaţia civilă nu numai că nu este interzisă vânzarea bunului altuia, dar, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 1.895 şi urm. C. civ., titlul translativ de proprietate care emană de la
un neproprietar este una dintre condiţiile cerute pentru a se putea dobândi proprietatea prin
uzucapiune de 10-20 ani.
Nu trebuie înţeles, însă, că adevăratul proprietar se află la discreţia celor ce doresc să
dispună de bunurile sale.
Prin vânzarea bunului său de către o altă persoană, adevăratul proprietar nu îşi pierde
dreptul.
Dacă bunul se află în posesia altei persoane, adevăratul proprietar poate recurge la acţiunea
în revendicare, iar dacă stăpâneşte bunul, va opune cu succes dreptul său de proprietar celui ce
invocă drept titlu actul încheiat cu un neproprietar.
Cauza convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată de pârât nu este contrară nici bunelor
moravuri sau ordinii de drept, deci convenţia nu este lovită de nulitate absolută, astfel că
reclamanţii nu puteau solicita cu temei constatarea nulităţii
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 2467/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 113)
B. Preţul
Preţul reprezintă un element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare. În lipsa
preţului nu poate fi vorba de acest contract.
Condiţiile preţului
Preţul să fie exprimat în bani. Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul o
achită vânzătorului în schimbul transmiterii dreptului de proprietate sau a altui drept
asupra unui bun.
Actualul Cod civil, spre deosebire de cel anterior, spune în mod expres în art. 1.660
C. civ. că preţul constă într-o sumă de bani.
În cazul în care în schimbul transferării dreptului de proprietate nu se plăteşte o sumă
de bani, ci există o altă contraprestaţie, nu vom mai fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări,
ci a unui alt contract care ar putea fi un schimb, un contract de întreţinere, un contract de
rentă viageră etc. în funcţie de obiectul prestaţiei dobânditorului.
Preţul să fie determinat. Preţul determinabil. Existenţa unui preţ determinat, sau cel
puţin determinabil, constituie o condiţie pentru valabilitatea vânzării. Instituţia În situația
în care preţul nu este determinat şi nu este nici determinabil, vânzarea este nulă pentru
lipsa unuia din elementele esenţiale ale contractului [art. 1.226 alin. (2) C. civ.].
Preţul este considerat determinat atunci când cuantumul lui este stabilit de părţi odată
cu încheierea contractului.
Preţul este determinabil când cuantumul lui nu este fixat în mod expres explicit de
către părţi cu ocazia încheierii contractului, dar există clauze cuprinzând suficiente
elemente pentru determinarea lui în viitor.
Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.
Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se
prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător. În cazul
vânzării unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate vânzarea este presupusă
a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai
apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ţine
seama de ultima zi lucrătoare.
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat
în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii
comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Când preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea
cuantumului său nu se ţine seama de greutatea ambalajului.
În cazul în care pentru anumite bunuri există preţuri legale, acestea sunt obligatorii
pentru părţi şi în acest caz contractul este valabil chiar dacă preţul nu a fost determinat
deoarece se presupune că părţile au avut în vedere preţul legal.
Există însă şi anumite situaţii în care preţul nu poate fi determinat odată cu încheierea
contractului. Cauzele unor astfel de împrejurări sunt diverse, cum ar fi, de exemplu, faptul
că părţile nu cunosc preţul pieţei, nu cunosc cantitatea de marfă vândută, faptul că preţul
poate să evolueze etc. Art. 1.661 C. civ. recunoaşte valabilitatea unui contract în care
preţul nu a fost determinat, dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul
să poată fi determinat ulterior. Elementul în funcţie de care trebuie să se facă stabilirea
preţului trebuie să fie unul obiectiv, independent de voinţa părţilor. Stabilirea ulterioară a
preţului nu poate să depindă de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi.
Determinarea trebuie să fie posibilă anterior datei plăţii şi să nu necesite un nou
acord de voinţă al părţilor.
Stabilirea preţului poate fi lăsată şi la latitudinea uneia sau a mai multor persoane.
În doctrină s-a arătat că persoana desemnată prin acordul părţilor pentru stabilirea
preţului, are calitatea de mandatar al acestora1, iar preţul stabilit de el este, în principiu,
obligatoriu pentru părţi, neputând fi modificat de către instanţa de judecată. Susținerea
respectivă are neajunsul că intră în contradicție cu prevederile art. 1661 C. civ., conform
cărora vânzarea este valabilă „dacă părţile au convenit asupra unei
modalităţi prin care preţul poate fi determinat
ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu
necesită un nou acord de voinţă al părţilor”.Or dacă
terțul desemnat să stabilească prețul este un mandatar
al părților înseamnă că el exprimă voința părților și
deci un nou acord pentru stabilirea prețului, ceea ce
ar face vanzarea nevalabilă. Mai degrabă se poate
susține că terțul este o persoană ce execute o
prestație pentru părți, cee ace înseamnă că dacă este
remunerat am fi în prezența unui contract de
antrepriză, iar dacă serviciul este gratuit am fi în
prezența unui contract nenumit.
Persoana respectivă trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă

preţul stabilit de aceasta este în mod evident nerezonabil, preţul va fi stabilit de instanţa
de judecată (art. 1.232 C. civ).
Atunci când persoana desemnată să determine preţul nu îl determină în termenul
stabilit de părţi sau, în lipsa unui astfel de termen, într-un interval de timp de 6 luni de la
încheierea contractului, oricare dintre părţi se poate adresa judecătoriei de la locul încheierii
contractului pentru a desemna un expert în vederea determinării preţului. Remuneraţia
expertului se plăteşte în cote egale de către părţi. Instanţa va desemna expertul prin
încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, iar acesta va stabili preţul bunului în
funcţie de valoarea de circulaţie a bunului şi împrejurările concrete ale contractului.
Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului,
vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a
1
A se vedea Fr. Deak,.........
preţului.Se pune problema ce se întămplă în ipoteza în care prețul a fost determinat de

către terț în termen de 6 luni de la încheierea contractului, dar partea l-a considerat un preț
nerezonabil și s-a adresat în teremen instanței pentru determinarea prețului, dar instanța
nu a finalizat procesul în termen de un an. Este și în acest caz nulă vânzarea la fel ca în
situația în care prețul nu a fost stabilit de terț , iar partea deși s-a adresat instanței , prețul
nu a fost stabilit în termen de un an. Apreciem că s-ar putea considera că această vânzare
nu este nulă, deoarece suntem în ipoteza în care avem stabilit un preț, chiar dacă partea a
considerat aprecierea terțului „în mod manifest nerezonabilă” și s-a adresat instanței
pentru determinarea prețului, or în ipoteza prevăzută de art 1662 C. civ. terțul desemnat
nu a determinat prețul și nu avem stabilit un preț în intervalul de un an prevăzut de norma
respectivă, ceea ce justifică sancțiunea nulității.
1. Antecontract. Vânzare-cumpărare imobil. Lipsa preţului

Conform art. 1.303 C. civ., preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi.
Determinarea preţului într-o vânzare este, deci, un element esenţial al contractului; el
trebuie să fie determinat de părţi şi să rezulte din cuprinsul actului respectiv.
De aceea, vânzarea nu este perfectă decât după ce preţul a fost determinat, astfel că, în lipsă
de preţ, nu există vânzare.
În speţă, înscrisul depus, denumit „chitanţă”, nu conţine preţul vânzării, ci numai suma ce
s-a plătit ca parte din preţ, element cu privire la cuantumul căruia însă nu s-a precizat nimic în
actul enunţat.
Aşa fiind, considerând că acest înscris imperfect nu poate ţine loc de promisiune de vânzare
şi pentru că el nu cuprinde nici modalităţile de plată a preţului şi nici nu s-a dovedit că s-a
respectat eventuala modalitate de plată a acestuia (care n-a fost determinat de părţi, astfel cum
s-a precizat), instanţele au stabilit că acţiunea nu este întemeiată.
Preţul să fie real. Preţul simulat. Preţul real este acela care este stipulat cu intenţia
de a fi plătit şi, respectiv, primit. El este în opoziţie cu preţul fictiv, cu preţul simulat.
Dacă în contractul de vânzare-cumpărare părţile au stabilit un preţ fără intenţia de a fi
plătit, suntem în prezenţa unei vânzări care este anulabilă (art. 1.665 C. civ). Contractul
fiind anulabil şi nu afectat de nulitate absolută, apreciem că nu se poate pune problema
conversiunii vânzării într-o donaţie (art. 1.260 C. civ.). Totuşi dacă sunt îndeplinite
condiţiile simulaţiei, deci a existat şi un contract secret, iar intenţia părţilor din acest act
ascuns a fost de a transfera proprietatea bunului fără a se plăti contravaloarea lui, deci a
existat o intenţie liberală, poate produce efecte contractul secret, respectiv donaţia, în
condiţiile de la simulaţie.
Preţul este nereal şi atunci când în contract preţul este mai mic sau mai mare decât
cel convenit în realitate. În astfel de situaţii contractul rămâne, în principiu, valabil,
devenind aplicabile regulile de la simulaţie. Totuşi dacă prin simulaţie s-a urmărit
fraudarea fiscului, stipulându-se în contract un preţ mai mic decât cel real, vânzarea este
nulă. Pentru ipoteza în care părțile au trecut în contract un preț mai mic decât cel real în
scopul de fraudare a fiscului, s-a considerat multă vreme că sancțiunea ar trebui să fie
nulitatea contractului. Jurisprudența în acest sens a fost tributară și unui act normativ,
respectiv OG. Nr. 12/1998 referitoare la taxele de timbru pentru activitatea notarială
(abrogat în anul 2006), unde se părevedea expres că întreaga operaține de simulație este
nulă dacă actul secret prevede un preț mai mare decât actul public. După abrogarea
acestui act normativ, în practica judiciară s-a apreciat că într-o simulație de genul celei
menționate frauda la lege nu este motivul determinant al întregii operațiuni și că
sancțiunea care se impune este inopozabilitatea actului public fașă de terți (Decizia IICJ
80/2016). O astfel de optică a existat și în doctrină, înainte de adoptarea deciziei
menționate1.
Preţul să fie serios. Preţul este serios atunci când constituie cauza suficientă a
obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului. Preţul serios
se opune preţului derizoriu, iar un preţ este derizoriu atunci când este practic inexistent
sau ridicol de mic în raport cu valoarea bunului. Codul civil, în art. 1.665, arată că preţul
este derizoriu când este „într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este
evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare”.
În practica judiciară de sub vechiul Cod s-a stabilit că „seriozitatea preţului implică o
echivalenţă valorică relativă raportată atât la valoarea lucrului vândut cât şi la
subiectivismul părţilor contractante care, prin efectul voinţei lor, sunt libere să aprecieze
întinderea valorii ce se plăteşte ca preţ”. S-a mai stabilit că, deşi seriozitatea preţului nu
implică o echivalenţă între preţ şi valoarea lucrului vândut, condiţia seriozităţii preţului
exclude totuşi o disproporţie prea mare, nesusceptibilă de o justificare firească.
Preţul derizoriu este sancţionat cu nulitatea relativă a contractului. Sub vechiul Cod
civil, nulitatea era una absolută. Sancţiunea preţului derizoriu fiind nulitatea relativă,
contractul poate fi validat prin confirmare.
Subliniem că numai preţul derizoriu atrage anulabilitatea contractului prevăzută de
art. 1.665 C. civ. Dacă preţul nu este derizoriu dar este considerabil mai mic decât
valoarea bunului se poate pune problema leziunii, în condiţiile art. 1.221 C. civ., cu
sancţiunile prevăzute de art. 1.222 C. civ., respective anularea contractului sau reducerea
obligaţiilor.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Înţelesul noţiunii de preţ serios

În sensul art. 1.303 C. civ., seriozitatea preţului implică o echivalenţă valorică relativă,
raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât şi la subiectivismul părţilor contractante, care, prin
efectul voinţei lor, sunt libere să aprecieze întinderea valorii ce se plăteşte ca preţ.
De aceea, relaţiile de concubinaj dintre părţile contractante justificau preţul înscris în act,
care, de altfel, reprezintă şi jumătate din valoarea de asigurarea a întregului imobil.
2. Preţ serios. Înţeles. Cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare

Prin noţiunea de preţ serios, în sensul art. 1.303 C. civ., urmează a se înţelege preţul care
constituie o cauză suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului.
Pentru a se putea conchide că preţul este serios, trebuie să rezulte existenţa unei proporţii
între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reală a bunului vândut. Această proporţie,
chiar dacă nu reclamă o echivalenţă între preţ şi valoarea bunului, exclude totuşi o disproporţie
prea mare, care nu ar fi susceptibilă de o justificare firească.
1
L. Pop, I.F. Popa, S.I.Vidu, Curs de drept civil, Obligațiile, Editura Universul juridic, 2015,
p.174.
Stabilirea caracterului de preţ serios are aspectul unei situaţii de fapt şi constituie o pro-
blemă de apreciere a instanţei, care are îndatorirea să constate, prin probele administrate, ele-
mentele necesare acestei aprecieri. Aşa fiind, instanţa nu poate să respingă acţiunea în anularea
convenţiei de vânzare-cumpărare fără a fi administrat probe concludente pentru a stabili
caracterul de preţ serios al actului.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 697/1984, în Culegere de decizii 1984, p. 26)
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de vânzare-cumpărare
Interpretarea clauzelor contractului de vânzare.

În Capitolul I al Titlului IX din Codul civil, înainte de a se analiza obligaţiile
vânzătorului şi respectiv ale cumpărătorului, se enunţă o regulă specială privind
interpretarea clauzelor obscure din acest gen de contracte. Din această regulă rezultă că
orice clauze îndoielnice din contractul de vânzare-cumpărare se interpretează în favoarea
cumpărătorului, deci în contra vânzătorului, cu excepţia regulilor aplicabile contractelor
încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune. În această materie nu se aplică deci
regula de drept comun izvorâtă din art. 1.269 C. civ., potrivit căreia clauzele îndoielnice
din contracte se interpretează în favoarea debitorului. Ca urmare, vânzătorul trebuie să fie
diligent şi să exprime foarte clar obligaţiile pe care înţelege să şi le asume prin contract.
Subsecţiunea I
Obligaţiile vânzătorului
Efectele generale
Articolul 1672, enumeră obligaţiile principale ale
vânzătorului, respectiv:
1. obligația de transmitere a proprietății bunului
vândut sau, după caz, a dreptul vândut;
2. obligașia de predare a bunului;
3. obligația de garanție față de cumpărător contra
evicţiunii şi a viciilor bunului.
La aceste obligații se adaugă și obligația de a
suporta cheltuielile predării bunului, pe care însă
codul nu o consider o obligație principală.
I. Obligația de a transfera proprietatea sau dreptul vândut

Transferul dreptului vândut și obligația de a transfera dreptul de proprietate sau
dreptul vândut . În concepţia Codului civil anterior, proprietatea se transfera, în principiu,
de la vânzător la cumpărător prin efectul încheierii contractului, fără a mai fi nevoie de o
operaţiune juridică ulterioară, chiar dacă lucrul nu s-a predat1. Într-adevăr art. 1.295
prevedea că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.” De aceea,
apreciam atunci că din moment ce proprietatea este de drept strămutată de la vânzător la
cumpărător, ca efect al realizării acordului de voinţe, nu se mai poate vorbi de o obligaţie
de a transfera proprietatea lucrului vândut, ci doar de obligaţia de predare a bunului care
este deja proprietatea cumpărătorului.
Chestiunea momentului transferului dreptului de proprietate prezintă importanţă
majoră, cel puţin în legătură cu suportarea riscului pieirii fortuite a bunului dar și cu
antrenarea obligației de garanție a vânzătorului.
Strămutarea de drept a proprietăţii prin efectul perfectării contractului este un efect al
vânzării-cumpărării de bunuri individual determinate şi în reglementarea actualului Cod
civil, deşi s-a introdus, după cum vom vedea, pentru vânzător şi obligaţia de a transmite
proprietatea bunului, ceea ce pare în contradicţie cu regula de la art. 1.674 C. civ. care
prevede că: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu
rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
Este o aplicare concretă a regulii mai generale prevăzute de art. 1.273 C. civ. în sensul
„Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă
bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori
prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. Cum-
părătorul devine, deci, în principiu, proprietarul bunului cumpărat din chiar momentul
realizării acordului de voinţe în forma cerută de lege. Regula strămutării de drept a
proprietăţii nu operează:
a) în cazul vânzării unor bunuri de gen, deoarece aici transferul proprietăţii nu se
poate produce înainte de individualizarea bunurilor, ci la data „individualizării
acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului”;
b) în cazul vânzării de lucruri viitoare, strămutarea proprietăţii nu poate opera câtă
vreme obiectul ei nu există. De aceea, în ipoteza analizată transferul se va produce la un
moment ce se situează după realizarea bunului;
c) atunci când părţile convin ca transferul dreptului de proprietate să opereze la un alt
moment decât cel al încheierii contractului. Regula strămutării de drept a proprietăţii fiind
supletivă, părţile pot deroga de la ea. Uneori părţile convin amânarea transferului
dreptului de proprietate până la momentul plăţii preţului, ca o garanţie pentru îndeplinirea
obligaţiei respective a cumpărătorului;
d) în cazul vânzării bunului altuia, când proprietatea se strămută la momentul
dobândirii bunului de către vânzător sau în momentul ratificării vânzării de către
proprietar;
e) în cazul vânzării după mostră sau model, când proprietatea se strămută la mo-
mentul predării bunului.
1 Spre deosebire de reglementarea din Codul civil anterior, în dreptul roman exista o obligaţie de a
transfera proprietatea, obligaţie ce se îndeplinea printr-un act separat de contractul de vânzare-cumpărare.
f. în cazul în care vânzarea are ca obiect un lucru determinat din două, când
proprietatea se transmite în momentul în care cumpărătorul face alegerea bunului pe care
dorește să-l cumpere.
g. în cazul vânzării cu plata prețului în rate dacă obligaţia de plată a ratelor este
garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândind dreptul de
proprietate doar la data achitării ultimei rate din preț.
h. în cazul vânzărilor afectate de o condiție suspensivă, situație în care obligația se naște
doar după îndeplinirea condiției suspensive, iar dacă această condiție s-a îndeplinit, la
momentul respectiv, dar cu efect retroactiv, se produce și transferul dreptului de
proprietate. Aici se încadrează și vânzarea pe încercate sau pe gustate, când transferul se
produce la momentul când cumpărătorul a declarat că bunul corespunde criteriilor
stabilite la încheierea contractului sau dacă durata încercării sau exprimării acordului nu a
fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se
consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu
a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30
de zile de la predarea bunului.
Pentru ipoteza în care transferul dreptului de proprietate nu se produce prin

exprimarea consimțământului la contract, vânzătorul are obligația, așa cum prevede art.
1673 C. civ. să transmită cumpărătorului, proprietatea sau dreptul vândut. Practic, pentru
astfel de ipoteze vânzătorul trebuie să asigure realizarea contextului faptic pentru
transmiterea proprietății, care operează tot prin efectul legii (spre exemplu să asigure
realizarea bunului viitor, individualizarea bunurilor de gen, dobândirea proprietății
bunului în cazul vânzării bunului altuia, etc.).
Odată cu transferul proprietății se transferă și drepturile accesorii lucrului vândut
precum și acțiunile întemeiate pe acest drept.
Transferul riscurilor
Regula. În domeniul actelor translative de proprietate, transferul riscurilor este legat
de momentul predării bunului. Anterior acestui moment riscul contractului îl suportă
debitorul obligaţiei de predare, adică vânzătorul, chiar dacă proprietatea s-a transferat
cumpărătorului (art. 1.274 C. civ.). După transferul proprietăţii şi predarea bunului,
cumpărătorul va fi cel care suportă riscul unei eventuale pieiri fortuite a bunului. Este
aplicarea regulii cuprinsă în adagiul res perit domino. Aceasta înseamnă că după
încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi predarea bunului, riscul pieirii fortuite a
bunului îl suportă cumpărătorul în calitate de proprietar, astfel că dacă bunul piere fortuit
el trebuie să plătească preţul.
Excepţiile. De la regula că riscul nu se transferă de la vânzător la cumpărător când
transferul proprietăţii a fost amânat şi cât timp bunul nu a fost predat, există şi excepţii,
adică situaţii când răspunderea pentru riscuri revine cumpărătorului chiar înainte de
îndeplinirea acestor condiţii.
Disocierea riscului de momentul predării bunului poate interveni în următoarele
situaţii:
a) când cumpărătorul a fost pus în întârziere pentru îndeplinirea obligaţiei de preluare
a bunului şi bunul a pierit după punerea în întârziere, el este cel care suportă paguba
rezultată din pieirea bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp;
b) când părţile au convenit ca riscul să fie suportat de cumpărător şi înainte de
predarea bunului. Părţile pot conveni însă şi invers, adică vânzătorul să suporte acest risc
chiar şi după predarea bunului.
Subsecţiunea I
Obligaţiile vânzătorului
II. Obligaţia de predare a bunului vândut
Conţinutul obligaţiei. Art. 1.685 C. civ. defineşte această obligaţie în termenii

următori: „Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului,
împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi
neîngrădită a posesiei”.
Obligaţia constă, deci, în punerea lucrului vândut, în starea avută în vedere la mo-
mentul contractului, la dispoziţia cumpărătorului. Vânzătorul nu are obligaţia de a
transporta bunul la cumpărător decât dacă o astfel de îndatorire rezultă din contract. De
aceea el nici nu suportă cheltuielile privind ridicarea bunurilor vândute, ci numai pe cele
ce efectiv ţin de predare.
Obiectul predării. Lucrul vândut şi accesoriile. Vânzătorul trebuie să predea lucrul

vândut şi nu altul, chiar dacă are caracteristici asemănătoare sau o valoare mai mare.
Cumpărătorului trebuie să i se predea exact ceea ce a cumpărat. Obligaţia este o urmare
firească a transferului dreptului de proprietate produs în baza contractului şi nu se
confundă cu acest transfer, deşi uneori momentul predării coincide cu cel al transferului
dreptului de proprietate.
În privinţa bunurilor determinate trebuie ţinut cont de dispoziţiile art. 1.690 C. civ.
care prevăd că bunul „trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului”.
În cazul bunurilor de gen, acestea trebuie să fie în cantitatea şi de calitatea
menţionată în contract sau să îndeplinească alte cerinţe prevăzute de părţi. În cazul în care
calitatea bunurilor nu a fost prevăzută, se vor preda lucruri de calitate cel puţin medie, art.
1.486 C. civ prevăzând că debitorul „are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El
nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie”.
Noul Cod civil a introdus pentru cumpărător obligaţia de a verifica starea bunurilor
predate de vânzător şi de a-l informa pe acesta despre existenţa unor eventuale nereguli în
ceea ce priveşte starea şi calitatea bunurilor predate. Termenul în care vânzătorul trebuie
informat despre existenţa unor eventuale vicii aparente ale bunurilor nu este stabilit, art.
1.690 C. civ. prevăzând că informarea trebuie făcută fără întârziere. În lipsa informării
urgente a vânzătorului, se consideră că obligaţia vânzătorului de predare a bunului a fost
îndeplinită corespunzător. Neinformarea vânzătorului despre neregulile predării nu
afectează răspunderea acestuia pentru viciile ascunse ale bunului vândut, fiind vorba de
două obligaţii diferite.
În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul
i l-a pus la dispoziţie, oricare dintre părţi poate sesiza judecătoria de la locul prevăzut
pentru executarea obligaţiei de predare, pentru a se desemna de îndată un expert în
vederea constatării situaţiei bunului, pentru a se putea verifica dacă obligaţia de predare a
fost sau nu îndeplinită în mod corespunzător. Prin hotărârea de desemnare a expertului
instanţa poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului. Dacă păstrarea bunului ar
putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se poate dispune chiar
vânzarea bunului, pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă. Apreciem
că măsura vânzării bunului de către instanţă se poate lua doar cu mare precauţie.
În termenii art. 1.686 C. civ., „Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile
sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue”. Deci, pe lângă bun, trebuie
predate şi accesoriile lui, atât cele cu caracter material, cât cele cu caracter juridic, cum ar
fi acţiunile în justiţie în legătură cu bunul.
În cazul vânzării imobiliare poate fi vorba de imobilele prin destinaţie afectate
bunului vândut, de fructele bunului, de diverse drepturi reale accesorii1.
În cazul bunurilor mobile poate fi vorba, de exemplu, de ambalajele ce protejează
bunul sau de unele documente. Astfel, predarea unui autoturism implică şi obligaţia de
predare a cărţii de identitate.
Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la
proprietatea sau folosinţa bunului [art. 1.686 alin. (2) C. civ].
Subliniem că dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin
cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii şi deci trebuie predate şi acestea.
Modul de executare. Executarea obligaţiei de predare a bunului înseamnă, după cum

am arătat, punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, ceea ce este altceva decât
transportul bunului la domiciliul cumpărătorului.
În cazul imobilelor, obligaţia de predare se îndeplineşte prin punerea acestuia la
dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului (art. 1.687 C. civ.).
Predarea bunurilor mobile se face prin remiterea materială a acestora sau prin
remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite
cumpărătorului preluarea în orice moment, cum ar fi, spre exemplu, predarea cheilor de la
clădirea în care acestea se află. În cazul în care bunurile mobile se află deja în posesia
cumpărătorului cu un alt titlu, predarea se face prin simplul consimţământ al părţilor.
În ceea ce priveşte bunurile incorporale, predarea se face prin remiterea titlurilor
reprezentative sau a altor documente ce permit cumpărătorului preluarea în orice moment
a bunului.
Locul şi momentul executării. Predarea bunului trebuie făcută la locul şi momentul

convenite de părţi.
În ceea ce priveşte locul predării, pentru ipoteza când nu a fost prevăzut în contract şi
nici nu rezultă din uzanţe, devine aplicabil art. 1.689 C. civ. în sensul că predarea se face
la locul unde se afla lucrul vândut în momentul vânzării. Dispoziţia priveşte lucrurile
individual determinate. Pentru bunurile de gen devin aplicabile dispoziţiile dreptului
comun în sensul că predarea se face la domiciliul debitorului din momentul încheierii
contractului2.
Dacă nu s-a stabilit nimic în legătură cu data la care trebuie îndeplinită obligaţia de
predare a bunului, obligaţia trebuie îndeplinită imediat ce preţul a fost plătit
1 D. Mainguy, op. cit., p. 139.

2 J. Huet, op. cit., p. 221; Fr. Deak, op. cit., p. 70.
acceptându-se totuşi un termen rezonabil în acest scop1. Totuşi, dacă, urmare a unor
împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate
face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să
aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1.693 C. civ.).
Cheltuielile predării. În afara cazului când există o clauză cu privire la suportarea

lor, cheltuielile cu predarea bunului, cum ar fi cântărirea, numărarea etc., sunt în sarcina
vânzătorului. Este vorba de cheltuielile ce ţin strict de obligaţia de predare a bunului şi, ca
urmare, ele nu se întind şi asupra obligaţiei cumpărătorului de ridicare a bunului.
Obligaţia accesorie de conservare a bunului

Înainte de predare, bunul fiind sub responsabilitatea vânzătorului, el are şi obligaţia,
rezultată din art. 1.483 C. civ., de a-l conserva pentru a putea realiza obligaţia de predare.
Obligaţia de a conserva bunul implică, în cazul bunurilor determinate, răspunderea pentru
pieirea fortuită a bunului, deoarece deşi un astfel de risc revine de regulă proprietarului, el
se reflectă asupra vânzătorului care în calitate de debitor al obligaţiei de predare, suportă
riscul contractului, după cum prevede art. 1.274 C. civ. Debitorul obligaţiei de predare
poartă răspunderea nu numai pentru pieirea sau deteriorarea bunului din culpa sa, ci şi
pentru imposibilitatea de predare a bunului rezultată din pieirea lui fortuită, chiar dacă
proprietatea s-a transmis la cumpărător la un moment anterior. El nu răspunde în situaţia
în care creditorul obligaţiei, care este şi debitor al obligaţiei de preluare a bunului, a fost
pus în întârziere. În sarcina vânzătorului operează o prezumţie de culpă, astfel că pentru a
fi absolvit de răspundere el trebuie să dovedească existenţa unui caz de forţă majoră, a
unui caz fortuit sau fapta unei terţe persoane pentru care nu este ţinut a răspunde şi, în
plus, punerea în întârziere a cumpărătorului.
În ipoteza în care transferul proprietăţii a operat la momentul încheierii contractului,
corelativ acestei obligaţii de conservare a bunului şi după punerea în întârziere a
creditorului, există un drept al vânzătorului de a-i fi plătite cheltuielile efectuate pentru
conservarea bunului (art. 1.618 C. civ.).
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Neîndeplinirea, totală sau parţială, culpabilă,

de către vânzător a obligaţiei de predare a bunului deschide pentru cumpărător o gamă
largă de posibilităţi de acţiune împotriva vânzătorului. Astfel, el poate cere rezoluţiunea
vânzării cu daune-interese, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate
avea în vedere executarea silită a obligaţiei, sau poate opta pentru despăgubiri fără
desfiinţarea contractului.
Rezoluţiunea vânzării. Dacă cumpărătorului îi este convenabil să renunţe la contract

el poate cere rezoluţiunea vânzării, cu consecinţa că părţile vor fi repuse în situaţia
anterioară, cumpărătorul putând cere şi despăgubiri pentru eventualul prejudiciu încercat.
Rezoluţiunea poate fi declarată şi unilateral, în condiţiile art. 1.552 C. civ., dacă
părţile au convenit în acest sens sau dacă vânzătorul a fost pus în întârziere să predea
bunul şi nu l-a predat în termenul fixat. Pentru a produce efecte faţă de terţi, în cazul

transmiterii de drepturi reale supuse înscrierii în cartea funciară, declaraţia de rezoluţiune

trebuie înscrisă în cartea funciară.
Părţile pot conveni şi ca rezoluţiunea să se facă de plin drept, prin includerea în
contract, a unui pact comisoriu în acest sens.
Executarea forţată a obligaţiei. Dacă rezoluţiunea vânzării nu apare ca o soluţie

satisfăcătoare pentru cumpărător, el poate opta pentru executarea silită a obligaţiei
vânzătorului. Când este vorba de bunuri individual determinate, cum transferul
proprietăţii s-a produs la încheierea contractului, cumpărătorul poate folosi acţiunea în
revendicare pentru a obţine bunul. În cazul bunurilor de gen, el nefiind proprietar poate
folosi doar o acţiune personală bazată pe obligaţia de predare a bunului. Această acţiune
poate, în acest caz, să nu aibă succes dacă vânzătorul nu are bunuri de genul celor
vândute. De aceea art. 1.726 alin. (3) C. civ. prevede că dacă vânzarea are ca obiect
bunuri fungibile supuse unui preţ curent, iar contractul nu a fost executat din culpa
vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala
vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate. În acest caz, cumpărătorul are
dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării
bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi la daune-interese, dacă este cazul.
Exercitarea acestui drept se poate face numai după încunoştinţarea vânzătorului.
Excepţia de neexecutare a contractului. Cumpărătorul poate invoca această excepţie

(exceptio non adimpleti contractus) şi să nu plătească preţul bunului (art. 1.556 C. civ).
Evident că, dacă preţul a fost plătit, excepţia respectivă nu mai poate fi invocată.
Daune-interese. Dacă cumpărătorul are interes să menţină contractul, el poate apela

la răspunderea contractuală a vânzătorului, cerându-i despăgubiri pentru neîndeplinirea
sau neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei. Daunele-interese pot fi deci solicitate şi
separat de rezoluţiunea contractului şi această opţiune este aleasă, în special, când
obligaţia de predare a fost îndeplinită, dar nu corespunzător.
Dreptul vânzătorului de a refuza predarea bunului. Vânzătorul poate refuza

predarea bunului atunci când cumpărătorul, deşi beneficiază de un termen pentru plata
preţului, după vânzare a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au
diminuat. În acest caz vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp
cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit.
Totuşi, dacă la data încheierii contractului, vânzătorul, deşi cunoştea insolvabilitatea
cumpărătorului, a fost de acord cu un termen de plată a preţului, cumpărătorul păstrează
beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial,
iar vânzătorul trebuie să execute obligaţia de predare a bunului.
Reguli speciale în materie de vânzare imobiliară. Cu privire la vânzarea de imobile

Codul civil conţine unele reguli speciale, care având o strânsă legătură cu obligaţia de
predare, le prezentăm în acest loc.
a) în situaţia în care se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeţei, pentru
un preţ total, nici cumpărătorul nu poate cere rezoluţiunea ori modificarea preţului pe
motiv că suprafaţa este mai mică decât a crezut. Nici vânzătorul nu ar putea cere
rezoluţiunea vânzării sau majorarea preţului pe motiv că suprafaţa imobilului e mai mare
decât a crezut;
b) dacă se vinde un imobil cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de
măsură, iar suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul
poate cere vânzătorului să îi dea suprafaţa convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere
diferenţa de suprafaţă sau deşi o cere vânzătorul nu poate să transmită această suprafaţă,
cumpărătorul poate obţine fie reducerea corespunzătoare a preţului, fie rezoluţiunea
contractului dacă, din cauza diferenţei de suprafaţă, bunul nu mai poate fi folosit în
scopul pentru care a fost cumpărat. În ipoteza în care însă suprafaţa reală se dovedeşte a fi
mai mare decât cea stipulată, iar excedentul depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa
convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător sau va putea obţine
rezoluţiunea contractului. Dacă suprafaţa reală e mai mare decât cea contractată, dar
excedentul nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul nu
poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul excedentului.
Acţiunea vânzătorului pentru plata suplimentul de preţ cuvenit în condiţiile de mai
sus precum şi aceea a cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea
contractului trebuie să fie intentate în termen de un an. Termenul curge de la încheierea
contractului, afară de cazul în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, caz
în care termenul de un an curge de la acea dată.
Termenul de un an este un termen de decădere, şi nu de prescripţie, şi, ca atare, nu
este susceptibil de întrerupere sau suspendare;
c) în ipoteza vânzării a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia pentru un
singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face
compensaţia între valoarea suprafeţei în plus şi valoarea suprafeţei lipsă. Dacă com-
pensaţia nu este posibilă în aceste fel, problema acţiunii vânzătorului pentru suplimentul
de preţ sau a acţiunii cumpărătorului pentru reducerea preţului se rezolvă după regulile
prezentate mai sus, la lit. b). În schimb, rezoluţiunea contractului nu mai are regimul
juridic prezentat pentru ipoteza sus prezentată, ci este supusă în acest caz dreptului
comun, ceea ce înseamnă, în primul rând, că termenul de introducere a acţiunii nu mai
este cel de un an şi nici nu mai are natura unui termen de decădere.
II. Obligaţia de garanţie a vânzătorului
Obligaţia de garanţie a vânzătorului este reglementată în ideea de a asigura

cumpărătorului, pe de o parte, liniştita posesie a bunului, iar pe de altă parte, o folosinţă
utilă a acestuia. Primul deziderat este asigurat prin garanţia de evicţiune, al doilea prin
garanţia pentru viciile ascunse. Obligaţia de garanţie nu trebuie considerată o formă de
răspundere civilă bazată pe culpă, deoarece ea există, în principiu, indiferent de vreo
conduită culpabilă a vânzătorului.
1. Garanţia pentru evicţiune

Conţinutul garanţiei. Existenţa garanţiei pentru evicţiune este o necesitate ce este
strâns legată de obligaţia vânzătorului de predare a bunului. Nu este suficient ca
vânzătorul să predea bunul pentru a se realiza scopul vânzării, ci este nevoie ca
dobânditorul să se poată bucura de liniştita posesie a acestuia. Conţinutul art. 1.695 C.
civ. este următorul: „Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul
vândut.”
Pentru a înţelege conţinutul şi efectele acestei garanţii este necesar, în prealabil, a se
lămuri conţinutul noţiunii de evicţiune. Termenul provine de la latinescul evinco ere şi
avea semnificaţia pierderii unui drept de către o persoană pentru că un drept contrar era
recunoscut de către judecător unei alte persoane. În doctrina şi practica judiciară actuală
termenul de evicţiune are o semnificaţie mai largă, în sensul că este echivalent cu
pierderea totală sau parţială a dreptului de proprietate şi tulburarea cumpărătorului în
exercitarea dreptului de proprietate. Evicţiunea poate consta şi în împiedicarea
cumpărătorului de a intra în posesia bunului de către un terţ care invocă un drept asupra
acestuia. Finalitatea garanţiei constă în obligarea vânzătorului să-l apere pe cumpărător
pentru a nu fi evins, iar dacă a fost evins în despăgubirea acestuia.
Obligaţia de garanţie pentru faptul personal are şi ea, în viziunea Codului civil, un
caracter esenţial şi, de aceea, este reglementată în termeni imperativi. Acest fapt rezultă
din dispoziţiile art. 1.699 C. civ. potrivit căruia „Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu
va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin
faptul său personal”. Părţile deci nu ar putea conveni ca printr-o clauză din contract să
limiteze sau să înlăture, în situaţia dată, această obligaţie.
Îndivizibilitatea obligației de garanție. În raport de dispozițiile art. 1697 C.civ
obligația de garanție contra evicțiunii este indivizibilă între debitori.Aceasta înseamnă că
dacă sunt mai multi vânzători iar cumpărătorul a fost evins, răspunderea vânzătorilor este
indivizibilă, astfel că oricare dintre vânzători sau dintre moștenitorii acestuia pot fi
constrânși la executarea întregii obligatii.
Codul civil prevede 2 feluri de garanţie de evicţiune, cea rezultând din faptul
personal şi cea rezultând din fapta unui terţ.
A. Garanţia faptului personal

Principiul. Cine datorează garanţie nu poate evinge, este un principiu întâlnit încă
din dreptul roman (quem de evictione tenet action eundem agentem repellit exceptio). El
este prezent şi în actualul Cod civil, în art. 1.696, în formularea „Acela care este obligat
să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă.”
Garanţia faptului personal interzice vânzătorului orice acţiune, orice tulburare, de
drept sau de fapt, care ar avea ca rezultat o atingere a drepturilor cumpărătorului asupra
bunului. Este, practic, o obligaţie de abstenţiune pe care o datorează vânzătorul. Această
obligaţie are un caracter patrimonial astfel încât se transmite şi succesorilor universali sau
cu titlu universal ai vânzătorului. Ea nu va fi preluată însă de succesorul cu titlu
particular, care, potrivit regulilor generale din material succesiunilor, nu este ţinut de
obligaţiile de acest fel ale antecesorului său.
a – Tulburarea de fapt. Aceasta nu are legătură cu invocarea unui drept de către
vânzător asupra bunului, ci se referă la faptul că vânzătorul nu poate fi autorul niciunui
fapt, chiar şi licit, de natură a avea ca rezultat tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor dreptului de proprietate sau a altui drept dobândit prin cumpărare.
b – Tulburarea de drept. Aceasta se referă la interdicţia ce revine vânzătorului de a
ridica pretenţii la un drept asupra lucrului vândut câtă vreme contractul este în vigoare.
Evident că această regulă nu se referă la posibilitatea acestuia de a invoca nulitatea
contractului sau rezoluţiunea acestuia, ci doar la invocarea unui drept cât timp contractul
este în fiinţă.
B. Garanţia pentru fapta terţilor

Vânzătorul este ţinut să-l garanteze pe cumpărător nu numai pentru fapta proprie, ci
şi pentru tulburările ce-ar proveni din partea unui terţ ce invocă un drept asupra bunului.
Funcţionarea garanţiei pentru fapta terţilor este condiţionată de îndeplinirea a trei
condiţii: să existe o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, şi
aceasta să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.
a) Existenţa unei tulburări de drept. Garanţia pentru fapta terţului este mai restrânsă
deoarece ea nu vizează tulburările de fapt, ci numai pe cele de drept. Se are în vedere că
împotriva tulburărilor de fapt, care nu sunt bazate pe un temei juridic, cumpărătorul se
poate apăra singur.
Cel mai des această tulburare provine din faptul că a existat o acţiune în justiţie în
urma căruia un terţ a valorificat cu succes un drept asupra bunului. De fapt, în sens strict,
evicţiunea semnifică pierderea proprietăţii în urma unei acţiuni în justiţie, când
cumpărătorul pierde total sau parţial proprietatea bunului. Jurisprudenţa şi doctrina de sub
vechiul Cod civil admiteau însă că evicţiunea poate exista şi în afara unei hotărâri
judecătoreşti, exemplul cel mai frecvent din doctrină fiind cel referitor la situaţia când
dreptul pe care îl invoca terţul era atât de evident încât cumpărătorul renunţa fără judecată
la bun1. În prezent, art. 1.705 C. civ. prevede: „Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre
judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în
care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea”. Se
recunoaşte deci, şi în prezent, posibilitatea existenţei evicţiunii generatoare de răspundere,
chiar şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti.
Dreptul invocat de terţ poate fi un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate sau
dreptul de uzufruct, sau poate fi chiar şi un drept de creanţă, cum ar fi dreptul de folosinţă
al locatarului dobândit în condiţii care îl face opozabil cumpărătorului. În aceste cazuri, se
poate angaja obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului.
Este irelevant, sub aspectul existenţei obligaţiei de garanţie, nu şi sub aspectul
întinderii ei, dacă în urma valorificării dreptului terţului, s-a ajuns la o evicţiune totală sau
parţială. Cu evicţiunea parţială poate fi asimilată şi situaţia existenţei unor servituţi
neaparente şi nedeclarate de către vânzător. Servituţile trebuie să fie neaparente deoarece
în cazul celor aparente se poate prezuma că vânzătorul le-a cunoscut şi le-a acceptat.
b) Tulburarea să fie întemeiată pe un drept născut anterior vânzării. Este logic că
tulburările nu pot forma obiectul garanţiei decât dacă au o cauză anterioară vânzării.
Sursa tulburării, chiar dacă ea se produce după vânzare, trebuie să se întemeieze pe un
drept născut anterior vânzării. De exemplu, persoana care a devenit chiriaşă în urma unui
contract cu dată certă încheiat anterior vânzării, îşi valorifică dreptul împotriva
cumpărătorului, după ce acesta a devenit proprietar.
c) Buna-credinţă a cumpărătorului în momentul cumpărării. Aceasta este echi-
valentă cu necunoaşterea cauzei de evicţiune de către cumpărător. Dacă cumpărătorul a
cunoscut cauza evicţiunii, el nu poate cere vânzătorului, în afara unor clauze con-
1 A se vedea Ph. Malaury, L. Aynes, op. cit., p. 219.

venţionale, să-şi asume riscul evicţiunii. Se presupune, în acest caz, că cumpărătorul a

acceptat riscul pierderii totale sau parţiale a bunului din moment ce, deşi cunoştea acest
risc, a acceptat să încheie contractul.
Sarcina probei necunoaşterii cauzei de evicţiune nu revine cumpărătorului, deoarece
acesta, contrar vechiului adagiu emptor debet esse curiosus, se bucură de o prezumţie de
necunoaştere a acestei cauze.
Regimul legal al acţiunii în garanţie

Situaţia când evicţiunea provine de la vânzător. Cum în sarcina vânzătorului există
o obligaţie de garanţie atât pentru tulburarea de fapt cât şi pentru cea de drept ce provine
din partea sa, când el însuşi îl tulbură pe cumpărător, acesta din urmă se poate apăra
invocând obligaţia de garanţie pe care vânzătorul bunului o are.
Evicţiunea din partea unui terţ. Când tulburarea provine din partea unui terţ şi
aceasta este o tulburare de drept, dacă evicţiunea nu s-a produs, dar este pe cale să se
producă, vânzătorul are obligaţia să-l apere pe cumpărător împotriva pretenţiilor terţului.
Dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către terţul ce invocă un drept asupra
bunului vândut, el trebuie să-l introducă în proces pe vânzător pentru ca acesta să aibă
posibilitatea de a-l apăra contra evicţiunii. Introducerea în cauză a vânzătorului se face
prin intermediul unei cereri, intitulată cerere de chemare în garanţie.
Dacă cumpărătorul, ignorând obligaţia pe care o are de a introduce în proces
vânzătorul, se apără singur şi pierde procesul, atunci, în acţiunea pe care el o poate face
împotriva vânzătorului într-un alt proces, acesta din urmă se poate apăra invocând
excepţia procesului rău condus1 (exceptio mali processus). Aceasta înseamnă că
vânzătorul invocă faptul că dacă ar fi fost introdus în proces ar fi avut mijloace juridice
suficiente pentru respingerea acţiunii terţului. Dacă el reuşeşte să facă o astfel de dovadă,
obligaţia lui de garanţie pentru evicţiune este înlăturată (art. 1.705 C. civ.). În cazul în
care nu poate dovedi că existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea
răspunderea lui se păstrează chiar dacă nu a fost introdus în proces.
Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul
terţului pierde, de asemenea, dreptul de garanţie, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că
nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea. De data aceasta sarcina probei
revine cumpărătorului.
În situaţia când evicţiunea s-a produs, întinderea răspunderii vânzătorului este

diferită, după cum evicţiunea a fost totală sau parţială.
Evicţiunea totală. În cazul care cumpărătorul a pierdut în întregime proprietatea

bunului, ne aflăm în situaţia unei evicţiuni totale. În acest caz cumpărătorul are dreptul să
ceară rezoluţiunea contractului şi să pretindă vânzătorului:
- restituirea integrală a preţului. Conform art. 1.701 C. civ., această obligaţie există
chiar dacă, la data evicţiunii, lucrul vândut este de o valoare inferioară sau a suferit
deteriorări fie prin neglijenţa cumpărătorului, fie prin evenimente independente de
cumpărător. Totuşi, când „cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor

cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui
beneficiu”. Dacă lucrul vândut are, la data producerii evicţiunii, indiferent de motiv, o
valoare mai mare decât la momentul cumpărării, vânzătorul este dator să plătească
cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare dobândit de bun până la data
evicţiunii. Este irelevant faptul că sporul de valoare este produsul unor circumstanţe
imprevizibile pentru vânzător. Dobânditorul nu are dreptul la despăgubiri decât dacă
dovedeşte că prejudiciul nu a fost reparat total prin restituirea preţului;
- restituirea contravalorii fructelor, pe care cumpărătorul le-a predat terţului. Este
vorba de fructele percepute după data introducerii acţiunii terţului, deoarece, din acest
moment, cumpărătorul devine de rea-credinţă faţă de acesta;
- restituirea cheltuielilor de judecată, atât a celor din procesul ce a dus la evicţiune cât
şi a celor din procesul purtat împotriva vânzătorului;
- plata cheltuielilor legate de contract şi, eventual, de efectuarea formelor de
publicitate;
- plata de despăgubiri reprezentând pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de
către cumpărător din cauza evicţiunii;
- cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările
sunt autonome, fie că sunt adăugate1, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt necesare
sau utile. În ipoteza în care a fost de rea-credinţă, adică a cunoscut cauza evicţiunii la data
încheierii contractului, vânzătorul va restitui chiar şi cheltuielile voluptuare, adică cele
făcute în scop de lux sau plăcere. Este de menţionat că cheltuielile utile şi necesare ce
profită terţului evingător pot fi recuperate de la acesta, iar vânzătorul este ţinut fie să le
restituie el, fie să-l facă pe terţul evingător să le restituie cumpărătorului [art. 1.702
alin. (2) C. civ.]2.
Se observă că răspunderea este foarte largă, acoperind practic orice prejudiciu suferit
de cumpărător.
Evicţiunea parţială. În cazul în care evicţiunea este doar parţială, adică cumpărătorul
pierde doar o parte a proprietăţii asupra bunului sau unele prerogative din dreptul său
asupra bunului, el poate cere rezoluţiunea contractului dacă poate demonstra că această
parte este îndeajuns de însemnată încât nu ar fi cumpărat dacă ar fi cunoscut evicţiunea.
Dacă obţine rezoluţiunea el are aceleaşi drepturi ca în cazul evicţiunii totale.
Dacă cumpărătorul nu optează pentru rezoluţiune sau nu reuşeşte să obţină
rezoluţiunea, el are dreptul la restituirea unei părţie din preţ, proporţională cu valoarea
părţii de care a fost evins, şi, dacă este cazul, să obţină daune-interese. Pentru stabilirea
întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 1.702 C. civ.,
referitor la evicţiunea totală, fiind vorba deci de restituirea contravalorii fructelor pe care
cumpărătorul le-a predat terţului, de restituirea cheltuielilor de judecată, de plata parţială
a cheltuielilor legate de contract şi efectuarea formelor de publicitate, plata de despăgubiri
reprezentând pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de către cumpărător din cauza
evicţiunii, de cheltuielile cu lucrările autonome şi de cheltuielile utile şi necesare,
eventual chiar voluptuare, făcute de cumpărător cu partea de bun de care a fost evins.
În cazul în care imobilul vândut este afectat de servituţi neaparente, nedeclarate de
vânzător şi de o aşa importanţă, încât se poate presupune că cumpărătorul nu ar fi
1 În legătură cu noţiunea de lucrări autonome, respectiv de lucrări adăugate a se vedea art. 578 C. civ.
2 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 110; E. Safta-Romano, op. cit., p. 52.
cumpărat dacă le-ar fi cunoscut, el poate cere fie rezoluţiunea contractului, fie
despăgubiri. Actualul Cod civil nu mai cuprinde o dispoziţie în sensul arătat, cum
conţinea vechiul cod, dar apreciem că existenţa servituţii neaparente şi nedeclarate
constituie cauză de evicţiune, cu toate consecinţele rezultate din obligaţia de garanţie
pentru aceasta.
Răspunderea vânzătorului în cazul înlăturării evicţiunii de către cumpărător. Este

posibil, uneori, pentru cumpărător, deşi dreptul terţului evingător este evident, să păstreze
dreptul dobândit prin cumpărare, plătind terţului o sumă de bani sau dându-i alt bun.
Pentru această ipoteză, art. 1.704 C. civ. prevede că „vânzătorul este liberat de urmările
garanţiei, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite, cu dobânda
legală calculată de la data plăţii, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum
şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente. Desigur că cumpărătorul trebuie să
acţioneze cu bună-credinţă, fără intenţia de a-l prejudicial pe vânzător. De pildă, el nu ar
putea obţine de la vânzător restituirea sumei plătite dacă aceasta este mai mare decât
valoarea bunului şi a eventualului prejudiciu încercat de cumpărător, urmare a evicţiunii.
Beneficiarii garanţiei
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii nu numai faţă de cumpărătorul
său, ci faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului şi aceasta indiferent dacă acesta din
urmă a dobândit bunul cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Suntem în prezența a ceea ce
este cunoscut sub denumirea de garanție ascendentă pentru evicțiune.
Răspunderea există chiar dacă transmiţătorul direct nu are o obligaţie de garanţie faţă
de codobânditorul subsecvent. Spre exemplu, donatarul care a fost evins se poate îndrepta
cu acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva celui care a vândut bunul donatorului
deşi donatorul nu ar avea în cazul respectiv răspundere pentru evicţiune faţă de donatar.
Bineînţeles, răspunderea vânzătorului faţă de dobânditorul subsecvent există doar în
măsura în care ar fi fost îndeplinite condiţiile ca el să răspundă faţă de dobânditorul
nemijlocit. Dacă, de exemplu, cauza evicţiunii se situează la un moment ulterior predării
bunului de către vânzător către propriul cumpărător, dobânditorul subsecvent nu se poate
îndrepta împotriva vânzătorului inițial.
Explicația răspunderii vânzătorului față de dobânditorii subsecvenți trebuie căutată
în ideea transmiterii către aceștia, odată cu dreptul de proprietate, a drepturilorși
acțiunilor accesorii ce au aparținut vânzătorului.
Răspunderea vânzătorului este cantonată în limitele răspunderii pe care ar fi avut-o
față de propriul său cumpărător
Regimul convenţional al răspunderii pentru evicţiune

Normele juridice care reglementează obligaţia de garanţie pentru evicţiune au, în
principiu, un caracter supletiv. Ele nu sunt norme imperative, astfel încât părţile pot
conveni fie la o agravare a răspunderii, fie la o limitare a acesteia, sau chiar la înlăturarea
ei. Clauzele de exonerare totală sau parţială de răspundere au, totuși, două limite:
a) vânzătorul nu poate fi exonerat de răspundere când evicţiunea este consecinţa unui
fapt personal al său ori provine din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării,
le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă în baza
prevederilor art. 1.699 C. civ;
b) în caz de exonerare totală sau parţială de garanţie, vânzătorul, după cum arată art.
1.698 C. civ., nu poate fi scutit de obligaţia de a restitui preţul în caz de evicţiune, cu
excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.
2. Răspunderea pentru viciile ascunse ale bunului vândut
Noțiunea de viciu ascuns.

Viciile ascunse reprezintă deficiențe calitative ale bunului,
defecte fizice care au existat la data predării bunului și nu au fost
cunoscute de către dobânditor în momentul respectiv și nici nu puteau
fi descoperite de el fără asistență de specialitate și care fac bunul
impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează
întrebuințarea sau valoarea de asemenea manieră încât se poate
presupune că dobânditorul nu le-ar fi cumpărat dacă le-ar fi
cunoscutsau ar fi dat un preț mai mic pe ele.
Viciile ascunse nu trebuie confundate cu eroarea asupra

substanței lucrului vândut deși între ele există o legătură strânsă, în
ambele cazuri partea fiind într-o situație de cunoaștere eronată a
realității care este sancționată de lege. Distincția dintre ele derivă din
faptul că în cazul erorii asupra substantei cumpărătorul nu a putut
dobândi bunul voit din cauza cunoașterii inexacte a realității, pe când
în cazul viciilor ascunse cumpărătorul a dobândit bunul voit dar acesta
este impropriu întrebuințării după destinație (sau rezultată din
înțelegerea părților) din cauza unor defecte, deficiențe calitative pe
care cumpărătorul nu le-a cunoscut. Distincția este necesară deoarece
existența erorii deschide cumpărătorului calea acțiunii în anulare, pe
când existența viciilor activează obligația de garanție a vânzătorului,
cumpărătorul putând obține rezoluțiunea contractului sau un alt
remediu dintre cele prevăzute de art.1710 C.civ.
Principiul
Stipulând că „Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse
care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi
micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi
cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”, art. 1.707 C.
civ. instituie principiul potrivit căruia vânzătorul este răspunzător nu numai pentru o
liniştită folosinţă a bunului, ci şi pentru o utilă folosinţă a acestuia, conform destinaţiei ce
rezultă din natura sa, sau destinaţiei avută în vedere de părţi odată cu realizarea acordului
de voinţe.
Răspunderea funcţionează în toate cazurile în care părţile nu au inclus în contract
clauze care să modifice reglementarea legală a acestui gen de garanţie. Astfel de clauze
sunt posibile întrucât reglementarea legală în acest domeniu nu are caracter imperativ, ci
unul care urmăreşte doar suplinirea voinţei părţilor din convenţie.
Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse nu funcţionează:
- în cazul vânzărilor silite;
- în cazul vânzării de drepturi succesorale unde, în lipsă de stipulaţie contrară şi dacă
nu se specifică expres bunurile asupra cărora se întind drepturile vânzătorului, se
garantează numai existenţa calităţii de moştenitor, nu şi conţinutul universalităţii sau
calitatea bunurilor.
Condiţiile răspunderii pentru vicii

Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru viciile care afectează folosinţa utilă a
bunului este dependentă de îndeplinirea unor condiţii ce rezultă cu suficientă claritate din
textul legal mai sus citat.
a) Viciile să fie ascunse. Deşi această condiţie rezultă în mod evident din dispoziţiile
art. 1.707 alin. (1) C. civ. care arată că „Vânzătorul garantează cumpărătorul contra
oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat
sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar
fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”, ideea este
reluată în alin. (4) al articolului menţionat, în sensul că vânzătorul „nu datorează garanţie
contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea contractului”.
Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente, pentru că se presupune că acestea
i-au fost cunoscute cumpărătorului şi le-a acceptat, adică a dobândit bunul în starea pe
care a avut-o în vedere la încheierea contractului.
Viciile sunt ascunse atunci când, la o examinare atentă a bunului, cumpărătorul nu
putea să le detecteze prezenţa, fără asistenţă de specialitate. Aprecierea posibilităţii de
descoperire a viciilor se face in abstracto, adică prin raportare la un cumpărător prudent şi
diligent şi nu pornind de la posibilităţile ce ţin de experienţa şi diligenţa cumpărătorului
concret. În doctrina franceză, sub acest aspect, se face distincţie între cumpărătorul care
este un profesionist şi cumpărătorul care este un consumator obişnuit1. Condiţia
cumpărătorului profesionist este mult mai severă decât a cumpărătorului ocazional, în
cazul primului operând practic o prezumţie de cunoaştere a viciilor. Apreciem că o astfel
de prezumţie poate fi aplicată şi în sistemul nostru de drept, cu precizarea că această
prezumţie este una simplă ceea ce înseamnă că trebuie recunoscută în favoarea unui astfel
de cumpărător posibilitatea de a proba că totuşi viciul nu a putut fi descoperit datorită
faptului că făcea parte din categoria celor ce nu puteau fi descoperite chiar la o examinare
normală făcută de către un specialist. De exemplu, în situaţia în care viciul nu putea fi
1 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 235.

cunoscut decât dacă bunul era demontat, dezasamblat, sau atunci când descoperirea lui nu
era posibilă decât de către un expert cu înaltă calificare.
Dacă viciul este ascuns, dar cumpărătorul l-a încunoştinţat pe vânzător despre
existenţa lui, din punct de vedere juridic, viciul nu mai este considerat unul ascuns.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Condiţii de validitate. Vicii de consimţământ. Eroare.

Vicii ascunse. Asemănări şi deosebiri
Vânzătorii-pârâţi au cerut anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu
reclamanta-cumpărătoare, cu motivarea că la încheierea convenţiei au fost în stare de eroare cu
privire la suprafaţa de teren ce au înstrăinat-o cumpărătoarei.
Potrivit prevederilor art. 954 C. civ., ignorarea sau greşita cunoaştere a realităţii constituie
viciu de consimţământ în două ipostaze: când cade asupra substanţei obiectului prestaţiei şi când
se referă la persoana cu care se încheie actul.
Nu orice eroare viciază consimţământul; pentru ca eroarea să ducă la nulitatea convenţiei,
este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi determinantă a consimţământului.
Prin substanţă se înţelege orice calitate esenţială a obiectului convenţiei pe care părţile au
avut-o în vedere, în principal, în momentul contractării, şi a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută,
ele nu ar fi contractat.
Deşi, de cele mai multe ori, eroarea asupra substanţei se referă la obiectul contraprestaţiei,
ea poate să privească şi substanţa prestaţiei proprii; în acest caz, efectele pe care le produce în
privinţa validităţii actului juridic încheiat sunt aceleaşi.
Între eroarea asupra substanţei şi viciile ascunse în materia vânzării, reglementate de art.
1.352-1.360 C. civ., există o strânsă legătură, ambele situaţii fiind generate de cunoaşterea
inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii. Între
eroarea asupra substanţei şi viciile ascunse există o distincţie netă: eroarea asupra substanţei
deschide calea acţiunii în anulare, care poate să fie exercitată chiar de vânzător, atunci când ea
priveşte substanţa prestaţiei proprii, în vreme ce viciile ascunse în materia vânzării permit doar
cumpărătorului opţiunea între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea
preţului.
În speţă, este adevărat că, la data încheierii contractului, atât cumpărătoarea, cât şi
vânzătorii au avut, datorită măsurătorii greşite efectuate de organul tehnic care a întocmit planul
de situaţie, o reprezentare eronată asupra întinderii totale a terenului, cât şi a parcelelor ce
urmau să revină reclamantei şi, respectiv, să rămână mai departe în proprietatea pârâţilor.
Această greşită cunoaştere a realităţii nu poate constitui, însă, viciu de consimţământ care să
fie invocat de vânzători în scopul anulării convenţiei, de vreme ce, aşa cum s-a stabilit prin
expertiza efectuată, suprafaţa de teren reală rămasă în proprietatea acestora este mai mare decât
aceea cu care, la semnarea contractului, s-au declarat de acord să rămână în proprietatea lor.
2. Contract de vânzare-cumpărare. Autoturism. Vicii ascunse

Art. 1.352 C. civ. reglementează răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului
vândut, dacă din cauza lor acesta nu poate fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau
întrebuinţarea lui este atât de micşorată, încât se presupune că dobânditorul, dacă ar fi cunoscut
viciile, nu l-ar fi achiziţionat sau nu ar fi convenit vânzarea la preţul stabilit.
Pe de altă parte, art. 1.353 prevede că vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente,
despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.
Din textele menţionate rezultă, între alte condiţii ce trebuie îndeplinite, pentru ca viciile
bunului să angajeze răspunderea vânzătorului, cerinţa ca viciul să fie ascuns, adică să nu poată fi
constatat la prima vedere sau cu prilejul verificării bunului.
În raport cu această condiţie, nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului autoturismului
şi, deci, nu este justificată desfiinţarea unei convenţii, în cazul existenţei unor vicii care nu au fost
constatate de cumpărător, datorită lipsei de informare, de experienţă sau nepricepere, deoarece,
atunci când cunoaşterea calităţilor sau defecţiunilor unui lucru reclamă o anumită pregătire,
cumpărătorul este în culpă dacă nu apelează la o persoană calificată, în măsură să depisteze
caracteristicile bunului respectiv cu ocazia verificării acestuia.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1.859/1988, în RRD nr. 6/1989, p. 66)
b) Viciile să fie grave, adică să facă lucrul impropriu pentru folosinţa

cumpărătorului. Este vorba de folosinţa ce rezultă din natura bunului sau avută în vedere
de părţi la încheierea contractului. Nu se are în vedere o folosinţă anormală, neobişnuită
în raport cu natura bunului, sau alta decât cea convenită.
Dacă viciile nu au o anumită gravitate, ci au o influenţă minimă asupra folosinţei
normale a bunului sau afectează doar unele calităţi neesenţiale ale bunului, obligaţia de
garanţie nu poate antrena desfiinţarea vânzării. Nu se cere însă, pentru a funcţiona
obligaţia de garanţie ca viciul să afecteze substanţa lucrului, adică esenţa lui.
c) Viciile sau cauza lor să fie anterioare predării bunului. În doctrina veche se arăta
că pentru antrenarea răspunderii vânzătorului era necesar ca viciile să fi existat în
momentul vânzării, mai precis al transmiterii dreptului de proprietate. Condiţia ca viciile
să fie anterioare transferului dreptului de proprietate, nu rezulta în mod expres din
dispoziţiile Codului civil anterior, dar existenţa ei se deducea logic din regula potrivit
căruia riscul bunului îl suporta proprietarul (res perit domino). Noul Cod civil prevede
expres condiţia ca viciile să fi existat la momentul predării bunului, fiind, deci, indiferent
atât momentul transmiterii proprietăţii cât şi momentul vânzării. Este o consecinţă a
concepţiei noi a actualului Cod civil în sensul că riscul pieirii fortuite a bunului se
transferă, în principiu, la dobânditor, odată cu predarea bunului şi nu la data transferului
dreptului de proprietate. Aceasta nu înseamnă însă că răspunderea pentru
vicii există în lipsa transmiterii dreptului de proprietate.
Există răspundere şi pentru viciile care apar ulterior predării bunului atunci când
cauza lor este anterioară acestui moment. Esenţial în acest caz este să se poată dovedi
faptul că deşi viciile au apărut ulterior predării bunului, cauza lor, germenele lor, exista
înainte de predarea bunului.
Dovada viciilor
Exercitarea acţiunii în garanţie pentru vicii implică dovada îndeplinirii condiţiilor de
mai sus. Rezultă că se impune a se dovedi că viciile sunt grave, că au existat la momentul
predării şi că viciile au fost ascunse.
Sarcina dovedirii existenţei viciilor, a faptului că acestea existau la momentul
predării bunului şi a gravităţii acestora revine cumpărătorului. Sub aspectul întinderii
răspunderii vânzătorului, cumpărătorul trebuie să dovedească, când este cazul şi
împrejurarea că vânzătorul cunoştea viciile. În ceea ce priveşte faptul că viciile sunt
ascunse, dovada trebuie făcută tot de către cumpărător, dar aici şi vânzătorul este implicat
în probaţiune pentru că, dacă se afirmă că viciile sunt ascunse, el are sarcina, pentru a
scăpa de răspundere, să dovedească că aceste vicii au fost aparente sau că, deşi au fost
ascunse, au fost cunoscute şi acceptate de către cumpărător. Vânzătorul se poate apăra şi
dovedind că viciile sunt posterioare predării bunului şi că nu au o cauză anterioară acestui
moment, fiind efectul folosirii anormale a bunului.
Efectele garanţiei pentru vicii

Dreptul de opţiune al cumpărătorului. Opţiunea pentru acţiunea redhibitorie sau
estimatorie. După cum rezultă din dispoziţiile art. 1.710 C. civ., „(1) În cazul în care
viciile îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus, „cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul
pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă
măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător”.
Se creează, deci, o posibilitate de opţiune, printre altele, între două acţiuni, cunoscute
încă din dreptul roman:
a. acţiunea redhibitorie1 Aceasta este o acţiune care tinde la desfiinţarea con-
tractului, o formă particulară de acţiune în rezoluţiune2, având ca efect, în cazul în care
este admisă şi dacă vânzătorul nu a fost de rea-credinţă, repunerea părţilor în situaţia
anterioară, respectiv vânzătorul restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar cumpărătorul
restituie bunul.
Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, respectiv cunoştea viciile bunului şi le-a
ascuns cumpărătorului, răspunderea sa este mai largă. În această situaţie, acesta datorează
vânzătorului şi daune-interese pentru prejudiciul suferit de cumpărător ca urmare a
viciilor bunului (art. 1.712 C. civ.).
Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi
separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea în
condiţiile art. 1.710 C. civ., contractul se desfiinţează numai în parte. Dispoziţia nu se
aplică la bunurile accesorii faţă de cel principal, unde rezoluţiunea contractului în ceea ce
priveşte bunul principal atrage rezoluţiunea şi în privinţa bunului accesoriu.
În raport de dispoziţiile art. 1.709 C. civ. – articol care instituie obligaţia cumpă-
rătorului de a-l încunoştinţa pe vânzător despre existenţa viciilor – cumpărătorul nu poate
obţine rezoluţiunea contractului decât dacă le-a adus la cunoştinţa vânzătorului într-un
termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sau în termen de două zile lucrătoare,
atunci când cumpărătorul este profesionist3. Totuşi, vânzătorul de rea-credinţă, care a
tăinuit viciul, nu poate invoca prevederile menţionate.
1 Denumirea provine de la verbul latin redhibeo, -ere, echivalent cu rem-habeo, ceea ce înseamnă a
relua, a reprimi un lucru.

3 El poate obţine însă una dintre celelalte măsuri prevăzute de art. 1.710 C. civ.
b. acţiunea estimatorie (quantiminoris). Cumpărătorul are posibilitatea să nu ceară

rezoluţiunea vânzării, orientându-se spre o altă acţiune, a cărei admitere are ca efect doar
reducerea preţului plătit pentru lucrul afectat de vicii. Bunul rămâne în acest caz în
patrimonial cumpărătorului, dar, în funcţie de măsura în care viciile au afectat sau
afectează folosinţa bunului, instanţele de judecată pot obliga vânzătorul să restituie o
parte din preţul bunului.
Aşa cum s-a arătat, opţiunea între cele două acţiuni aparţine doar cumpărătorului.
Totuşi, în cazul în care se cere rezoluţiunea, instanţa de judecată poate dispune
menţinerea contractului şi reducerea corespunzătoare a preţului, sau o altă măsură, cum se
va arăta mai jos. Dacă viciile sunt de mică importanţă, deşi cumpărătorul are un drept de
opţiune, apreciem că instanţa nu trebuie să dispună rezoluţiunea.
Dacă cumpărătorul nu poate restitui lucrul întrucât l-a înstrăinat, trebuie admis că el
nu mai poate opta pentru acţiunea redhibitorie.
Deşi art. 1.710 alin. (2) C. civ. prevede că instanţa poate lua una dintre măsurile
prevăzute de art. 1.710 alin. (1) C. civ., chiar dacă cumpărătorul a solicitat alta decât cea
dispusă, în raport de principiul disponibilităţii, credem că totuşi nu se poate dispune
rezoluţiunea vânzării atunci când cumpărătorul optează pentru menţinerea acesteia şi
luarea unei măsuri mai puţin grave.
Vânzătorul nu se poate apăra împotriva niciuneia dintre acţiunile de mai sus prin
simplul fapt că a fost de bună-credinţă.
Cererea pentru daune-interese, la care ne-am referit mai sus, pentru ipoteza
vânzătorului de rea-credinţă, poate fi intentată şi separat de acţiunile menţionate.
Înlocuirea bunului vândut sau repararea lui. Cele două acţiuni de mai sus pot să nu
prezinte interes pentru cumpărător, deoarece în cazul acţiunii redhibitorii el rămâne fără
bun, iar în cazul celei estimatorii, rămâne cu un bun afectat de vicii. De aceea, art. 1.710
C. civ., dă cumpărătorului şi alte posibilităţi, el putând opta pentru:
- înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
- înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel.
Soluţia instanţei se va baza pe circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, urmând a se
ţine cont, în special, de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost
încheiat.
Art. 1.710 C. civ. nu instituie o ordine de preferinţă între măsurile acolo arătate şi
prezentate mai sus, instanţa putând dispune, la cererea vânzătorului, o altă măsură decât
cea solicitată de cumpărător.
Pentru ipoteza în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile
bunului vândut şi nu le-a comunicat cumpărătorului, art. 1.712 C. civ. prevede că, pe
lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710, vânzătorul este obligat şi la plata de
daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.
Dacă vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus reducerea preţului
sau rezoluţiunea vânzării, acesta este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi
cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după cum este vorba de măsura
rezoluţiunii sau doar a reducerii preţului.
Răspunderea pentru pieirea lucrului afectat de vicii. Viciile pot determina nu

numai anumite inconveniente în exercitarea folosinţei asupra bunului, ci şi distrugerea
bunului. Pentru această ipoteză art. 1.713 C. civ. prevede că „Pierderea sau deteriorarea
bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea
măsurilor prevăzute la art. 1.710 alin. (1).” Deşi textul nu pare suficient de clar, el se
referă la ipoteza pieirii lucrului afectat de vicii şi nu la pieirea fortuită a unui bun care nu
este afectat de astfel de vicii. Întinderea răspunderii vânzătorului diferă, şi în acest caz,
după cum el a fost sau nu a fost de rea-credinţă. În prima situaţie, el restituie preţul şi
cheltuielile vânzării, dar trebuind să plătească şi daune-interese, în a doua ipoteză,
restituie doar preţul şi cheltuielile vânzării neputând fi obligat la despăgubiri.
Acţiunea subdobânditorului. Dacă cumpărătorul vinde bunul cumpărat, odată cu

acesta el transmite şi obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale bunului pe care o are
împotriva propriului vânzător, ceea ce înseamnă că ultimul cumpărător poate acţiona
direct împotriva vânzătorului iniţial pentru a fi obligat să răspundă în baza art. 1.707 C.
civ.1 Obligaţia de garanţie a vânzătorului iniţial se transmite, deci, proprietarilor succesivi
ai bunului, odată cu bunul respectiv, astfel încât un subdobânditor al bunului are alegerea
de a acţiona fie împotriva celui care i-a vândut în mod direct bunul, fie împotriva unui
vânzător din şirul vânzărilor anterioare, cu condiţia, subînţeleasă, ca viciile să fi existat la
momentul când s-a transmis proprietatea de la vânzătorul acţionat în judecată. Este un caz
excepţional de răspundere contractuală faţă de o persoană care are calitatea de terţ faţă de
contractul vânzătorului iniţial, cu justificarea că acţiunea în răspundere se transmite odată
cu bunul, ca un accesoriu al acestuia. Acţiunea are avantajul că evită rezolvarea
problemei printr-o multitudine de acţiuni în care fiecare cumpărător, începând cu ultimul,
ar trebui să-şi acţioneze în judecată propriul vânzător pentru a-i antrena răspunderea
pentru viciile ascunse ale bunului.
Dacă viciul a apărut în perioada în care bunul se afla la vânzătorul direct, cumpă-
rătorul nu se poate îndrepta cu acţiune împotriva vânzătorilor anteriori.
În celelalte cazuri când se produc terţilor pagube din cauza viciilor ascunse ale
bunului, răspunderea faţă de aceştia nu este contractuală, ci delictuală.
Termenele de introducere a acţiunilor. În această materie Decretul nr. 167/1958

prevedea termene mai scurte decât cele normale. Astfel, art. 5 din actul normativ
menţionat stipula că dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis
se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni dacă viciile nu au fost ascunse cu
viclenie.
Pentru ipoteza când viciile au fost ascunse cu viclenie termenul pentru acţiunile
izvorâte din răspunderea pentru vicii era de 3 ani. În prezent este aplicabil termenul
general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ.
Acest termen începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă nu mai târziu de
împlinirea unui termen de un an de la predarea bunurilor de orice fel, sau a unui termen
de 3 ani de la predare, în cazul construcţiilor. Termenele de un an şi de trei ani sunt
considerate termene legale de garanţie, care atrag răspunderea vânzătorului pentru viciile
ascunse numai dacă acestea au apărut înăuntrul termenelor respective.Nu e obligatoriu ca
1 În acest sens, J. Huet, op. cit., p. 301. Autorul arată că această posibilitatea acordată subdobânditorului
urmăreşte, în principiu, să-i permită acestuia să acţioneze împotriva fabricantului bunului afectat de vicii;
D. Mainguy, op. cit., p. 163.
viciile să fie descoperite în termenele menționate, ci trebuie doar ca ele să fi apărut sau să
se fi manifestat înăuntrul acestor termene de garanţie.
Regimul convenţional al răspunderii pentru viciile ascunse. Clauze extensive.
Clauze limitative. Dispoziţiile ce reglementează garanţia pentru viciile ascunse ale
bunului au, în general, caracter supletiv, astfel că părţile pot stipula în contract clauze prin
care să agraveze această răspundere sau dimpotrivă să o limiteze sau să o înlăture în
totalitate.
Clauzele de agravare a răspunderii, indiferent ce aspect îmbracă, sunt valabile în
totalitate.
Clauzele prin care se limitează sau se înlătură răspunderea sunt valabile şi produc
efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, fiind nule atunci când acesta a
cunoscut existenţa viciilor, la data încheierii contractului, sau, dacă nu le-a cunoscut,
trebuia să le cunoască. În acest din urmă caz se revine la răspunderea prevăzută de lege.
Garanţia pentru lipsa calităţilor convenite. Atunci când părţile au convenit că bunul
ce formează obiectul contractului trebuie să aibă anumite calităţi, lipsa acestora este
similară existenţei viciilor şi se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la
răspunderea pentru viciile ascunse.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiune. Vicii ascunse

Vânzătorul este răspunzător pentru viciile ascunse ale lucrului dacă din cauza lor nu este
bun de întrebuinţare, potrivit destinaţiei sale, sau dacă întrebuinţarea sa este atât de micşorată
încât se poate prepune că, dacă i-ar fi cunoscut viciile, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu
ar fi plătit preţul pe care 1-a dat (art. 1.352 C. civ.)
În speţă, reclamantul a cumpărat (în luna octombrie 1988) o haină de blană, care, la data
când a introdus acţiunea, prezenta rupturi în spate şi la mâneci, cedând în continuare fără să
opună rezistenţă, iar modalitatea de conservare fiind deficitară, în condiţiile de ger a îngheţat şi
în final au apărut plesniturile după prima îmbrăcare. Or, într-o atare situaţie, chiar la o verificare
atentă, viciile nu puteau fi depistate decât în condiţiile unor temperaturi scăzute, care nu existau
la data cumpărării, astfel încât dovedindu-se existenţa unor vicii ascunse ale lucrului, s-a dispus
rezoluţiunea contractului şi restituirea preţului plătit.
(Tribunalul municipiului Bucureşti, dec. civ. nr. 151/1990, în Dreptul nr. 2/1992, p. 79)
Obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare a bunului

În afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp
determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni
ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa. O astfel de
obligaţie se întâlneşte în special în cazul vânzătorilor profesionişti, dar ea nu este exclusă
nici în privinţa vânzătorilor ocazionali.
Repararea bunului trebuie făcută în termenul stabilit în contract sau în termenul legal,
dacă există un astfel de termen. În lipsa unui termen prevăzut în contract sau în legea
specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul a
solicitat repararea bunului.
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit,
vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut.
Înlocuirea bunului trebuie făcută într-un termen rezonabil, rezultat din împrejurările
contractului. În cazul în care vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, el
este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit, în schimbul înapoierii
bunului.
Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea este imputabilă
cumpărătorului, adică s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a
folosit sau a păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se apreciază şi luându-se în
considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de către vânzător.
Cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de împlinirea termenului de
garanţie, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie. Dacă această comunicare nu a
putut fi făcută în termenul de garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să
comunice defecţiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanţie.
Bineînţeles şi în acest caz este vorba de o defecţiune apărută în termenul de garanţie. În
acelaşi interval trebuie făcută comunicarea şi atunci când vânzătorul a garantat că bunul
vândut va păstra un timp determinat anumite calităţi. În acest din urmă caz garanţia
funcţionează chiar dacă nu a apărut o defecţiune a bunului în termenul de garanţie, ci
acesta doar şi-a pierdut din calităţile garantate.
Obligaţiile cumpărătorului
Obligaţiile cumpărătorului sunt corelative obligaţiilor vânzătorului. Prima dintre

aceste obligaţii este cea de plată a preţului, aceasta fiind obligaţia principală a cumpără-
torului, alături de obligaţia de preluare a bunului cumpărat.
I. Obligaţia de plată a preţului
Momentul şi locul plăţii. Obligaţia de plată a preţului trebuie executată la momentul

convenit de părţi prin contract. Dacă părţile nu au convenit nimic cu privire la data plăţii,
aceasta trebui făcută de îndată ce proprietatea a fost transmisă. Dacă cumpărătorul este
cel care cere predarea bunului, el trebuie să ofere vânzătorului preţul din contract,
deoarece altfel i se poate opune excepţia de neexecutare a contractului (art. 1.693 C. civ.).
Îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de plată a preţului poate antrena răspunderea
cumpărătorului sub forma plăţii de dobânzi moratorii de la data scadentei. pentru preţ.
Separat de acestea, cumpărătorul , care curg rătorul datorează dobânzi de natură
remuneratorieAceste dobânzi curg de la data dobândirii proprietăţii, dacă e vorba de un
bun producător de fructe civile sau naturale, sau de la data predării dacă bunul nu este
producător de fructe, dar îi procură alte foloase. Actualul Cod civil a părăsit concepţia
anterioară potrivit căreia dobânzile se datorau de la data punerii în întârziere a
cumpărătorului. Cumpărătorul mai datorează dobânzi pentru preţ şi în situaţia în care
părţile au convenit plata unor astfel de dobânzi.
În ceea ce priveşte locul plăţii, noul Cod civil prevede în art. 1.720, că obligaţia
trebuie îndeplinită la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului. Ni se
pare că soluţia anterioară potrivit căreia trebuia făcută distincţia între situaţia când
obligaţia se executa concomitent cu predarea bunului şi situaţia când părţile au convenit
ca ea să fie făcută la o altă dată, era mult mai practică. În primul caz plata se făcea, aşa
cum prevedea art. 1.362 C. civ. la locul unde se făcea predarea bunului, iar în a doua
ipoteză, potrivit regulilor generale art. 1.104 C. civ., la domiciliul debitorului, adică al
cumpărătorului. În prezent, din moment ce se prevede că plata preţului se face la locul
unde se află bunul la momentul încheierii contractului, este posibil ca niciuna dintre părţi
să nu se mai afle la locul respectiv, astfel că un asemenea loc nu este în avantajul
niciuneia dintre părţi.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii
contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la
locul destinaţiei.
Dacă vânzătorul refuză primirea preţului, cumpărătorul poate să-şi îndeplinească
obligaţia prin procedura ofertei reale urmată de consemnaţiune.
Suspendarea obligaţiei de plată a preţului. Cumpărătorul poate suspenda plata

preţului în situaţia în care află de existenţa unei cauze de evicţiune şi aceasta până la
momentul în care vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va oferi o garanţie
corespunzătoare (art. 1.722 C. civ.). Suspendarea preţului este posibilă atât atunci când
evicţiunea s-a produs cât şi în situaţia în care există o temere justificată că ea se va
produce. Prevederea legală analizată urmăreşte păstrarea echilibrului în îndeplinirea
obligaţiilor părţilor pentru a nu se ajunge în situaţia pierderii de către cumpărător atât a
bunului cât şi a preţului. Suspendarea durează până la încetarea tulburării sau până când
vânzătorul oferă cumpărătorului o garanţie pentru eventuala pierdere.
Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul evicţiunii în
momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face
chiar în caz de tulburare.
Garantarea creanţei preţului. În termenii art. 1.723 C. civ., pentru garantarea

obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege, vânzătorul beneficiază de un
privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut. În acest sens
art. 2.339 C. civ. conferă vânzătorului un privilegiu special asupra bunului mobil vândut
unei persoane fizice, pentru garantarea plăţii preţului, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi. Pe de
altă parte, art. 2.386 pct. 1 C. civ. instituie o ipotecă legală în favoarea vânzătorului,
asupra bunului imobil vândut, pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului.
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de plată a preţului. Neîndeplinirea obligaţiei de

plată de către cumpărător, lasă vânzătorului posibilitatea de a obţine:
a) rezoluţiunea contractului, ca în cazul oricăror contracte sinalagmatice.
Rezoluţiunea urmează regulile generale, adică poate fi dispusă de instanţă la cerere dacă
neexecutarea nu este de mică însemnătate sau poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptăţită în condiţiile art. 1.552 C. civ. Sub acest aspect este de menţionat că, potrivit
art. 1.725 C. civ., în cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în
întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit
preţul şi nici nu a preluat bunul, ceea ce înseamnă că vânzătorul poate recurge la
rezoluţiunea unilaterală a contractului. De asemenea potrivit art. 1.727 C. civ., în cazul
bunurilor mobile, atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu
a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare
rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp
bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări. Dacă acţiunea în
restituire nu este introdusă în condiţiile menţionate vânzătorul nu mai poate opune
celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru
neplata preţului.
Când vânzarea are însă ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că, în cazul în care nu
se plăteşte preţul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din
urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de
rezoluţiune din partea vânzătorului.
Rezoluţiunea nu se pronunţă de instanţa de judecată nici în situaţia în care în contract
s-a înserat un pact comisoriu potrivit căruia rezoluţiunea se produce de drept, cu sau fără
punere în întârziere.
Art. 1.729 C. civ. prevede că rezoluţiunea vânzării unui imobil are efecte faţă de terţi
în condiţiile stabilite la art. 909 şi 910 C. civ. referitor la acţiunea în rectificare de carte
funciară şi efectele ei;
b) dacă vânzătorul nu optează pentru rezoluţiunea contractului, el poate cere
executarea silită a obligaţiei de plată a preţului;
c) în ipoteza în care vânzătorul nu a predat bunul, acesta are şi posibilitatea de a
invoca excepţia de neexecutare a contractului, cu menţiunea că această posibilitate nu
mai există atunci când cumpărătorul este beneficiarul unui termen pentru plata preţului,
termen care nu s-a împlinit. În această ipoteză vânzătorul nu poate refuza predarea
bunului decât dacă face dovada că a intervenit o stare de insolvabilitate a cumpărătorului
sau că garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, cât timp cumpărătorul nu acordă
garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit. Dacă însă, la data încheierii
contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă
păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod
substanţial.
Atât în caz de rezoluţiune cât şi în cazul executării silite a obligaţiei de plată a
preţului, vânzătorul poate obţine şi daune-interese dacă face dovada condiţiilor
răspunderii contractuale.
1. Contract de vânzare-cumpărare. Obligaţia cumpărătorului. Nerespectare. Rezoluţiune

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, iar prin încheierea lui dă
naştere la obligaţii reciproce.
Pentru cumpărător, obligaţia principală este aceea de a plăti preţul în ziua şi locul
determinat prin contract. Neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei sale, în condiţiile
stabilite în mod expres conferă vânzătorului posibilitatea să aleagă între a cere rezoluţiunea
contractului sau executarea lui silită (art. 1.365 şi 1.369 C. civ.).
(Tribunalul municipiului Bucureşti, dec. nr. 586/1992, în Culegere de decizii pe anul

1992, p. 182)
2. Vânzare-cumpărare. Neplata integrală a preţului. Sancţiune

Sancţiunea obligaţiei cumpărătorului de a plăti preţul constă în facultatea acordată
vânzătorului de a cere fie executarea fie rezoluţiunea contractului. Vânzătorului care, introducând
acţiunea pentru plata restului de preţ, a optat pentru executarea contractului, nu i se poate
impune să ceară rezoluţiunea acestuia şi restituirea obiectului vânzării.
(Tribunalul judeţean Timiş, dec. nr. 982/1977, în RRD nr. 6/1978, p. 65)
II. Obligaţia de preluare a lucrului vândut
Corelativ obligaţiei vânzătorului de predare a bunului vândut, există şi obligaţia

cumpărătorului de a primi bunul respectiv. Preluarea bunului de către cumpărător trebuie
să se facă la momentul şi de la locul unde vânzătorul este obligat să-l predea.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de preluare a unui bun mobil, faţă de dispoziţiile
art. 1.726 C. civ., vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la
dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.
În raport de dispoziţiile art. 1.725 C. civ., cumpărătorul este de drept în întârziere cu
privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a
preluat bunul. Textul legal menţionat instituie, pentru a fi de drept în întârziere, o dublă
condiţie pentru cumpărător şi anume ca, la scadenţă, să nu se fi îndeplinit nici obligaţia de
preluare a bunului, nici cea de plată a preţului. În schimb, în cazul bunurilor mobile
supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în
întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar
dacă preţul a fost plătit. La fel este în situaţia în care a solicitat predarea, fără să fi plătit
preţul.
Dacă vânzătorul optează pentru vânzarea bunului mobil nepreluat, aceasta se face
prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent – dacă lucrul are un preţ la bursă sau în
târg – ori pe cel stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea
acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima
vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese. Vânzarea se face, deci, pe
seama cumpărătorului, astfel încât dacă vânzătorul nu reuşeşte să-şi realizeze creanţa,
diferenţa o va recupera de la cumpărător.
Vânzătorul care, în condiţiile de mai sus, intenţionează să vândă bunul mobil
nepreluat sau să-l depună în depozit, are obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată pe
cumpărător despre această împrejurare.
Fiind vorba de o obligaţie neîndeplinită dintr-un contract sinalagmatic, vânzătorul
poate opta şi pentru rezoluţiunea contractului dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte
obligaţia de primire a bunului. Dacă, urmare a rezoluţiunii, vânzătorul ar vinde bunurile
altei persoane cu un preţ mai mare, cumpărătorul nu poate cere diferenţa de preţ,
contractul fiind desfiinţat.
III. Suportarea cheltuielilor vânzării
Cheltuielile vânzării se suportă de una sau alta dintre părţi, sau de ambele, în funcţie
de modul în care s-a convenit. Dacă părţile nu au stabilit nimic referitor la acesta
chestiune, devine aplicabil art. 1.666 C. civ., potrivit căruia cheltuielile vânzării sunt în
sarcina cumpărătorului. În categoria acestor cheltuieli intră cele privind redactarea
înscrisului, taxele de timbru pentru autentificarea actului, onorariu notarului, taxele de
intabulare etc., şi nu cheltuielile privind predarea sau preluarea bunului. În lipsă de
convenţie, acestea revin vânzătorului dacă e vorba de cele privind măsurarea, cântărirea şi
cheltuielile de predare a bunului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării
sunt în sarcina cumpărătorului.
Practica judiciară
1. Vânzare-cumpărare. Suportarea cheltuielilor. Convenţie

În principiu, cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului. Prin urmare, dacă aceste
cheltuieli au fost avansate de către vânzător, el are dreptul să şi le recupereze de la cumpărător,
dovedind numai faptul că a plătit cheltuielile şi că în actul ce constată condiţiile convenţiei de
vânzare nu s-a stipulat că trebuie să le suporte.
Dacă însă cumpărătorul pretinde că, deşi în actul ce constată condiţiile vânzării nu s-a
stipulat nimic în această privinţă, totuşi înţelegerea a fost ca vânzătorul să plătească o parte din
cheltuieli, el va trebui să facă dovada acelei înţelegeri netrecute în actul de vânzare (art. 1.305 C.
civ.)
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 2459/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă... 1969-1975, p. 128)
Secţiunea a IV-a
Varietăţi de vânzare
Vânzarea pe încercate
Vânzarea pe încercate este o varietate de vânzare, reglementată de art. 1.302 C. civ.,
care arată că „Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă
ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului
ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale.”
Acest gen de vânzare se practică în cazul bunurilor neconsumptibile.
Tradiţional, se considera că este vorba de o vânzare încheiată sub condiţie sus-
pensivă1, deoarece însuşi textul legal o califica în acest fel şi tot aşa o califică şi actualul
Cod civil, deşi unii autori susţin, dimpotrivă, că este o vânzare sub condiţie rezolutorie2
deoarece cumpărătorul se poate folosi de bun din momentul încheierii contractului.
Vânzarea-cumpărarea se realizează în momentul acordului de voinţe dar devine
efectivă după încercarea bunului şi dacă el este corespunzător. Bunul urmează deci a fi
încercat şi cumpărătorul îl poate refuza dacă este necorespunzător. În cazul în care bunul
este corespunzător, el nu poate fi refuzat de cumpărător pe considerentul că bunul nu-i
convine.
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi nu rezultă altfel din uzanţe, condiţia
corespunderii bunului se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat
că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea sa.
Vânzarea pe gustate
Este întâlnită în cazul vânzării unor produse cum ar fi vinul şi a altor bunuri
consumptibile de acest gen.
1A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 137.

Este o varietate de vânzare-cumpărare asemănătoare cu cea precedentă, dar se

deosebeşte de ea prin faptul că contractul nu se consideră încheiat decât după ce
cumpărătorul a gustat marfa şi a declarat că îi convine. În acest caz nu este o vânzare sub
condiţie suspensivă, pentru că vânzarea-cumpărarea ia naştere doar după acceptarea
mărfii gustate. Dacă vânzarea ar fi sub condiţie suspensivă, aceasta ar fi o condiţie pur
potestativă din moment ce ar depinde exclusiv de poziţia cumpărătorului, deci contractul
ar fi nul în baza art. 1.403 C. civ. Cel care gustă marfa are o posibilitate discreţionară de
apreciere, putând declara că aceasta nu-i convine, fără a fi nevoit să-şi motiveze refuzul şi
fără ca vânzătorul să aibă posibilitatea să dovedească că bunul este corespunzător,
posibilitate care există la vânzarea pe încercate.
Termenul în care cumpărătorul trebuie să-şi exprime acordul la încheierea
contractului este cel convenit sau cel rezultat din uzanţe. În lipsa unui astfel de termen, se
aplică termenul de 30 de zile care curge de la predarea bunului către cumpărător. Dacă
bunul se află la cumpărător şi acesta nu s-a pronunţat în termenul menţionat vânzarea se
consideră încheiată la expirarea termenului. Dacă bunul nu este predat cumpărătorului şi
acesta nu se pronunţă în intervalul de timp menţionat contractul nu se realizează.
Vânzarea de drepturi succesorale

În cuprinsul art. 1.747-1.753, Codul civil cuprinde câteva reguli speciale privind
vânzarea unei moşteniri. Aceste dispoziţii nu au în vedere decât vânzarea unei moşteniri
în întregul ei sau a unei cote-părţi din aceasta şi nu sunt aplicabile vânzărilor de bunuri
determinate din succesiune, în acest din urmă caz fiind incidente dispoziţiile generale de
la vânzare-cumpărare. Aceeaşi este situaţia şi în cazul bunurilor vândute de legatarul
particular, deoarece nici aici vânzarea nu priveşte o universalitate sau o fracţiune din
aceasta.
Vânzarea de drepturi succesorale constituie un contract prin care un moştenitor
înstrăinează drepturile sale succesorale asupra întregii succesiuni sau a unei cote-părţi din
aceasta, unei alte persoane, în schimbul unui preţ.
Vânzarea drepturilor succesorale poate fi făcută către un alt moştenitor, sau chiar
către un terţ. Ea nu poate interveni decât după deschiderea succesiunii, pactele asupra
succesiunilor nedeschise fiind interzise de art. 956 C. civ., sancţiunea aplicabilă pentru
încălcarea acestei interdicţii fiind nulitatea absolută.
Forma şi publicitatea contractului. Pentru valabilitatea sa, contractul având ca

obiect o moştenire trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei autentice
este sancţionată cu nulitatea absolută.
Dacă în moştenirea vândută există şi imobile, cumpărătorul nu dobândeşte drepturile
reale asupra imobilelor respective decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară.
Aceasta înseamnă că după intrarea în vigoare a art. 885 C. civ., drepturile reale asupra
imobilelor se dobândesc numai dacă au fost înscrise în cartea funciară, iar până la intrarea
în vigoare a dispoziţiei legale menţionate, drepturile trebuie înscrise în cartea funciară
pentru a fi opozabile terţilor.
De asemenea cumpărătorul nu poate opune terţelor persoane dobândirea altor
drepturi cuprinse în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile de publicitate cerute de
lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.
Efectele specifice vânzării de drepturi succesorale. Art. 1.748 C. civ. instituie dispo-
ziţia în sensul că „Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale,
vânzătorul unei moşteniri garantează numai calitatea sa de moştenitor, afară de cazul când
părţile au înlăturat expres şi această garanţie”. Ca urmare, vânzătorul de drepturi
succesorale, în afara unor stipulaţii contrare, este ţinut să răspunde faţă de cumpărător
doar pentru existenţa valabilă a calităţii sale de moştenitor. El nu răspunde pentru
conţinutul universalităţii transmise. Totuşi părţile pot, la fel ca în cazul răspunderii pentru
evicţiune, să agraveze sau să limiteze răspunderea respectivă.
În raport de dispoziţiile art. 1.749 C. civ., vânzătorul va trebui să predea cumpără-
torului fructele produse de bunurile succesorale, eventualele creanţe pe care le-a încasat
în contul succesiunii sau contravaloarea unor bunuri succesorale înstrăinate, dacă nu
există o convenţie contrară. Acestea revin cumpărătorului deoarece el a dobândit o
universalitate ce include şi aceste bunuri. Înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile
sau alte asemenea bunuri, care nu au valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru
vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moştenirea vândută şi nu
trebuie deci predate. Totuşi, dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată,
prezumţia menţionată nu mai funcţionează şi vânzătorul care nu şi le-a rezervat expres
datorează cumpărătorului preţul lor la data vânzării.
Dacă vânzătorul a achitat eventuale datorii sau sarcini ale succesiunii, cumpărătorul
este dator să i le restituie deoarece a primit odată cu activul moştenirii şi pasivul acesteia
(art. 1.750 C. civ.). De asemenea, creanţele vânzătorului faţă de succesiune, stinse prin
confuziune, renasc ca urmare a vânzării acesteia şi cumpărătorul este obligat să facă plata
lor către vânzător.
Transmisiunea universalităţii către cumpărător nu afectează drepturile creditorilor
asupra succesiunii, astfel încât aceştia se pot îndrepta împotriva vânzătorului pentru
satisfacerea creanţelor lor. O spune în mod expres art. 1.751 C. civ. prin formularea
„Vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute”. Vânzătorul care a
fost urmărit de creditori pentru creanţele lor, se poate însă îndrepta împotriva
dobânditorului de drepturi succesorale, întrucât acesta este cel care, în raporturile dintre
ei, trebuie să suporte pasivul succesiunii.
Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii

Dacă părţile au convenit ca vânzarea să se facă cu plata preţului în rate, iar
vânzătorul să-şi rezerve dreptul de proprietate, ca garanţie pentru plata preţului,
dobândirea dreptului de proprietate de către cumpărător se va realiza la data achitării
ultimei rate din preţ. Cu toate că transferul dreptului de proprietate la cumpărător se
produce doar la acest moment, riscul bunului este totuşi transferat acestuia de la
momentul predării acestuia.
Neplata ratelor de preţ dă dreptul vânzătorului să ceară rezoluţiunea contractului.
Totuşi art. 1.756 C. civ. prevede că neplata unei singure rate din preţ nu dă dreptul la
rezoluţiunea contractului dacă nu este mai mare de o optime din preţ, iar cumpărătorul
păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive. Părţile pot conveni însă ca până şi
neplata unei singure rate, indiferent de cuantumul ei, să antreneze rezoluţiunea contractului.
În caz de rezoluţiune pentru neplata preţului, vânzătorul va restitui toate sumele
primite în contul preţului, dar este îndreptăţit să reţină, o compensaţie echitabilă pentru
folosirea bunului de către cumpărător. El poate reţine, de asemenea, contraechivalentul

prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a rezoluţiunii vânzării.
Dacă părţile au convenit ca pentru ipoteza rezoluţiunii, vânzătorul să aibă dreptul să
reţină ratele de preţ achitate, total sau parţial, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume,
aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a
cuantumului clauzei penale1.
Vânzarea cu pact de răscumpărare

Codul civil anterior a reglementat, prin art. 1.371-1.378, o varietate de vânzare-cumpărare
sub condiţie rezolutorie, condiţie ce consta în posibilitatea ce şi-o rezerva vânzătorul de a
relua lucrul vândut, într-un anumit termen, restituind preţul şi cheltuielile vânzării.
În practică, acest gen de vânzare a fost utilizat pentru eludarea unor dispoziţii legale
şi pentru a ascunde împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti, garantate imobiliar, astfel încât
dispoziţiile legale care o reglementau au fost abrogate prin Legea contra cametei din 2
aprilie 1931, lege care a interzis expres şi încheierea unor astfel de contracte. După
abrogarea acestei legi, cât şi a Decretului-lege nr. din 5 mai 1938, care a conţinut şi el o
interdicţie de încheiere a unor astfel de reglementări, deşi vânzarea cu pact de
răscumpărare nu mai avea o reglementare proprie, o astfel de convenţie a fost considerată
valabilă, fiind supusă reglementărilor generale din Codul civil2.
Noul Cod civil reglementează din nou, în art. 1.758-1.762, vânzarea cu opţiune de
răscumpărare.
Ea reprezintă o varietate de vânzare-cumpărare sub condiţie rezolutorie, condiţie ce
constă în posibilitatea ce şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut, într-un anumit
termen, restituind preţul şi cheltuielile vânzării.
Exercitarea opţiunii de reluare a lucrului vândut nu poate fi stipulată pentru un
termen mai mare de 5 ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept
la 5 ani.
În cazul în care vânzătorul nu exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia
rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul
cumpărătorului se consolidează.
Vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de răscumpărare trebuie să îi
notifice pe cumpărător, precum şi pe orice subdobânditor căruia dreptul de opţiune îi este
opozabil şi faţă de care doreşte să îşi exercite acest drept.
Exercitarea opţiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face numai dacă
acesta restituie cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului
de vânzare şi realizarea formalităţilor de publicitate. Exercitarea opţiunii îl obligă pe
vânzător la restituirea către cumpărător a cheltuielilor pentru ridicarea şi transportul
bunului, a cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, însă în acest din urmă caz numai
în limita sporului de valoare.
1 Prevederile menţionate se aplică şi în cazul contractului de leasing, precum şi al celui de locaţiune în
care se convine ca, la încetarea contractului, proprietatea bunului să poată fi dobândită de locatar după plata
sumelor convenite.
2 Pentru amănunte în legătură cu această chestiune a se vedea A. Nicolae, N. Crăciun, Consideraţii
asupra valabilităţii actuale a contractului de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, în Dreptul

nr. 3/2001, p. 17-26.
În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să consemneze la
dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, sumele reprezentând
preţul primit, cheltuielile pentru încheierea contractului şi cele pentru realizarea formelor
de publicitate, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de
răscumpărare1.
Urmare a exercitării opţiunii în condiţiile de mai sus, vânzătorul redobândeşte
proprietatea bunului vândut. Redobândirea proprietăţii poate opera atât împotriva
vânzătorului cât şi a eventualilor terţi dobânditori. În momentul în care vânzătorul îşi
exercita facultatea de răscumpărare a bunului, vânzarea este desfiinţată şi lucrul se
reîntorcea în patrimoniul său liber de eventualele sarcini constituite de cumpărător. Cu
toate acestea, vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea
exercitării opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3
ani din momentul exercitării.
Răscumpărarea bunului nu reprezintă o nouă vânzare, ci rezoluţiunea contractului
anterior.
În cazul în care vânzarea cu opţiune de răscumpărare are ca obiect o cotă dintr-un
bun, dacă se cere partajul, acesta trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul dacă acesta nu
şi-a exercitat încă opţiunea. În acest caz, dacă vânzătorul nu-şi exercită opţiunea de
răscumpărare în cadrul partajului va decade din dreptul de opţiune, chiar şi pentru ipoteza
când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului său.
În scopul de a se împiedica ascunderea sub forma acestui contract a unor
împrumuturi cu dobânzi peste nivelul celor permise de lege, se prevede că în cazul în care
diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul
maxim stabilit de lege pentru dobânzi, preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit
pentru vânzare (art. 1.762 C. civ.). Această dispoziţie este aplicabilă şi vânzărilor în care
vânzătorul nu are doar dreptul de a răscumpăra bunul, ci chiar se obligă să răscumpere
bunul vândut.
1 Observăm că textul art. 1.760 alin. (3) stabileşte condiţia consemnării în termen de o lună de la data
notificării doar a sumelor de la art. 1.759 alin. (1), adică a celor reprezentând preţul primit, cheltuielile pentru
încheierea contractului şi cele pentru realizarea formelor de publicitate şi nu şi a cheltuielilor pentru ridicarea
şi transportul bunului, a cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, pe care vânzătorul este, de asemenea,
obligat să le plătească.
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE DONAŢIE
Secţiunea I
Noţiune şi caractere juridice
În categoria contractelor translative de proprietate intră nu numai cele cu caracter

oneros, ci şi cele prin care în schimbul transmiterii dreptului de proprietate, sau a altui
drept, nu se urmăreşte obţinerea unei contraprestaţii. Se include, deci, aici şi contractul de
donaţie, care face parte din categoria actelor cu titlu gratuit, mai precis a liberalităţilor,
deoarece transmiţătorul îşi micşorează patrimoniul propriu în mod irevocabil, fără a
urmări un avantaj patrimonial.
În termenii art. 985 C. civ., „Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gra-
tifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte
părţi, numită donatar”.
Pornind de la conţinutul articolului menţionat putem defini donaţia ca fiind acel con-
tract prin care o persoană, numită donator, transmite în mod irevocabil unei alte persoane,
numită donatar, un anumit drept, real sau de creanţă, fără a urmări un contraechivalent,
cu intenție liberală.
Transmiterea dreptului se face deci cu intenţie liberală, animus donandi, şi tocmai
această intenţie constituie cauza măririi patrimoniului donatarului.
Caractere juridice
a) Donaţia este un contract unilateral deoarece, dintre cele două părţi, numai una, şi
anume donatorul, îşi asumă obligaţii. Nu există obligaţii reciproce şi interdependente ca
în cazul contractelor sinalagmatice. Donatarul nu-şi asumă nicio obligaţie decât atunci
când donaţia este cu sarcini. În acest din urmă caz, în limita sarcinii, se poate susţine că
contractul are caracter sinalagmatic.
b) Aşa cum am arătat deja, donaţia este un contract cu titlu gratuit deoarece acordul
de voinţă al donatorului se dă cu intenţia de a-l gratifica pe donatar şi nu urmărindu-se
obţinerea unui avantaj din partea acestuia. Ea face parte din categoria liberalităților.
Liberalitatea este definită de art. 984 C. civ. ca fiind „actul juridic prin care o persoană
dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane”
În legatura cu acest aspect, se pune problema dacă executarea unei obligații civile
imperfecte reprezintă sau nu o donație. Apreciem că executarea unei obligații naturale,
cum ar fi plata unei sume de bani pentru care dreptul la acțiune s-a precris, nu constituie
donație deoarece lipsește elementul volițional specific donației, respectiv intenția de
gratificare, o astfel de plată având la bază o obligație de natură juridică, preexistentă.
c) Sub aspectul formei, donaţia este, în principiu, un contract solemn, ea trebuind

încheiată în formă autentică. O spune în termeni imperativi art. 1.011 C. civ., arătând că
Contractul de donaţie 89
„Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Spre deose-
bire de codul anterior, în prezent sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în mod
expres de Codul civil.
De la această regulă există totuşi unele excepţii rezultate din chiar reglementarea
Codului civil referitoare la donaţie, după cum vom arăta mai jos.
d) Donaţia este un contract translativ de proprietate sau alte drepturi.Prin
contractul de donație se poate transmite atât dreptul de proprietate asupra unui bun cât și
alte drepturi reale, sau chiar și un drept de creanță. Atunci când obiectul donaţiei constă în
dreptul de proprietate asupra unui bun, proprietatea se transferă de la donator la donatar
prin simplul acord de voinţă al părţilor exprimat în forma prevăzută de lege. Ca urmare,
exceptând donaţiile făcute sub forma darului manual1, dreptul de proprietate se transmite
chiar dacă bunul nu a fost predat. Părţile pot amâna însă transferul dreptului de
proprietate până la un moment ulterior, de exemplu până la predarea bunului.
În materie de imobile, până la intrarea în vigoare a art. 885 C. civ., care prevede
efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară2, dobândirea dreptului de
proprietate de către donatar se face tot în momentul încheierii contractului, intabularea
fiind necesară doar pentru opozabilitatea donaţiei.
e) Caracterul, în principiu, irevocabil. Deşi orice contract este în principiu
irevocabil, amintim şi această trăsătură esenţială a contractului deoarece irevocabilitatea
prezintă elemente caracteristice în contractul de donaţie3. Caracterul irevocaabil este
evidențiat chiar în cuprinsul definției pe care Codul civil o dă acestui contract. Astfel, art.
985 arată că „Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită
donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită
donatar”.Cu toate acestea, pentru anumite cauze, însăși legea prevede posibilitatea
revocării unor donații.
f. caracter intuitu personae. Donația reprezintă un act juridic în care calitățile
donatarului au o greutate considerabilă în ceea ce priveste formarea și conturarea intentiei
de a gratifica a donatorului. De aceea ea face parte din categoria contractelor intuitu
personae
1. Spre deosebire de contractele sinalagmatice, unde cauza fiecăreia dintre obligaţiile

părţilor o constituie executarea prestaţiei promise de către cealaltă parte, în contractele cu titlu
gratuit cauza obligaţiei celui care dispune constă în intenţia de a mări patrimoniul celui gratificat,
fără a primi în schimb o contraprestaţie.
(Tribunalul Suprem, s. civ. dec. civ. nr. 1231/1971, în Culegere de decizii, 1971, p. 124)
Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului
1 În cazul acestora, predarea constituie o condiţie pentru a lua naştere contractul, aşa încât nu se poate
pune problema ca bunul să nu fi fost predat.

2 Dispoziţia legală menţionată va intra în vigoare la data finalizării lucrărilor de cadastru pentru fiecare
unitate administrativ-teritorială şi deschiderea cărţilor funciare pentru imobilele respective. Până la acel
moment intabularea va avea în continuare efect de opozabilitate.
3 A se vedea mai jos paragraful referitor la irevocabilitatea donaţiilor.
1. Capacitatea părţilor
Şi în materie de donaţie este aplicabil art. 1.180 C. civ. în sensul că poate contracta
orice persoană căreia legea nu-i interzice acest lucru. De la această regulă, legislaţia civilă
prevede o serie de excepţii atât sub aspectul incapacităţii de a dispune prin donaţii cât şi
sub aspectul incapacităţii de a primi donaţii. Se impune a aminti că este aplicabilă regula
în sensul că excepţiile sunt de strictă interpretare.
Condiția capacității se apreciază, în principiu, la momentul realizării acordului de
voințe. Conform art. 987 C. civ. „Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie
îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul” iar condiția
capacității de a primi donații „ trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă
donaţia”. Când acordul de voințe se realizează succesic donatorul trebuie să fie capabil
atat la momentul ofertei de donație cât și la cel al acceptării și luării la cunoștință de
acceptarea donației.
A. Incapacitatea de a dispune
Minorii şi interzişii judecătoreşti. Acestea sunt persoane cărora nu le este permis a
face donaţii, nici personal, dar nici prin reprezentantul sau ocrotitorul legal [art. 144
alin. (1), art. 146 alin. (3), art. 988 C. civ.]. Normele legale care interzic minorilor şi
persoanelor puse sub interdicţie încheierea de contracte de donaţie în care să figureze în
calitate de donatori, urmăresc protejarea patrimoniului acestor persoane, care fie au un
discernământ redus, fie sunt lipsite de discernământ, împotriva unor acte de dispoziţie cu
consecinţe negative asupra patrimoniului lor.
Sunt exceptate, pentru minori, darurile obişnuite, apreciate în funcţie de starea
materială a minorului. Şi sub codul civil anterior, se admitea, atât în doctrină, cât şi în
practică, valabilitatea unor daruri obişnuite făcute de minori cu anumite ocazii (de
exemplu, la aniversări) dacă sunt potrivite cu starea materială a acestuia1.
În cazul celui pus sub interdicţie sunt exceptate donaţiile făcute din bunurile acestuia,
descendenţilor, de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei
de tutelă. În cazul menţionat, nu se poate, însă, da scutire de raport (art. 175 C civ.).
Trebuie reţinut că persoanele de mai sus nici după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu nu pot dispune, în favoarea celui care a avut calitatea de reprezentant sau
ocrotitor legal, până ce acesta nu primeşte descărcare din partea instanţei de tutelă pentru
gestiunea patrimoniului incapabilului. Interdicţia nu se aplică atunci când reprezentantul
sau ocrotitorul legal are şi calitatea de ascendent al dispunătorului (art. 988 C. civ.).
Donaţiile încheiate cu încălcarea regulilor de mai sus sunt anulabile.
Condiţia capacităţii de a dispune prin donaţii trebuie îndeplinită la data la care
dispunătorul îşi exprimă consimţământul.
Interdicția nu se aplică minorilor care au dobandit anticipat capacitatea deplină de
exercițiu în condițiile art. 40 C. civ., aceștia, deși minori, fiin tratați ca persoanele cre au
capacitate deplină de exercițiu și, ca atare, pot face liberalități, fără restricții. De
asemenea, minorul căsătorit, poate face donații, el dobândind prin căsătorie capacitate
deplină de exercițiu.
1 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 193; E. Safta-Romano, op. cit., p. 180.
Persoanele insolvabile. În raport de dispozițiile art. 12 alin. 2 C. civ. „nimeni nu
poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil”. Incapacitatea are drept scop protejarea
creditorilor persoanei insovabile, iar încălcarea regulilor referitoare la această incapacitate
este sancționată cu nulitatea relativă. Fiind vorba de o nărmă de proetcție. Încapacitatea
încetează de îndată ce starea de insolvabilitate a dispărut.
B. Incapacităţi de a primi donaţii

a) Persoanele fizice neconcepute. Nu se pot face donaţii, în mod direct, în favoarea
unei persoane neconcepute, a unei persoane inexistente, lucru firesc câtă vreme un bun
aflat în circuitul civil nu poate râmâne fără un titular al dreptului de proprietate asupra sa.
S-a acceptat însă că acest lucru se poate face, totuşi, în mod indirect, printr-o liberalitate
cu sarcini făcute unei persoane capabile1. În prezent art. 989 C. civ. stabileşte regula că
„Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate
dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din
urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil”. Persoanele
neconcepute nu pot, deci, primi donaţii decât indirect, pe calea unei donaţii făcute unei
persoane capabile, donaţie făcută cu sarcina de a se transmite ulterior obiectul donaţiei
persoanei ce s-a intenţionat a fi gratificată.
Numai persoanele neconcepute nu pot primi donaţii, ca urmare persoana concepută
poate fi beneficiara directă a unei donaţii. Aceasta deoarece art. 36 C. civ. prevede că
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune. Este necesar, însă, ca acesta să se
nască viu deoarece dispoziţia legală menţionată recunoaşte drepturile copilului de la data
concepţiei, numai sub condiţia ca el să se nască viu. Donaţia făcută unui copil conceput
poate fi acceptată de către viitorii părinţi ai acestuia2.
b) Cetăţenii străini şi apatrizii. Conform art. 44 alin. (2) din Constituţie3 aceştia nu
pot dobândi, în principiu, prin acte juridice între vii, dreptul de proprietate asupra
terenurilor din România, aşa încât nu pot fi beneficiarii unor donaţii având ca obiect
dreptul respectiv. Încălcarea acestei interdicţii duce la nulitatea absolută a contractului.
Totuşi posibilitatea dobândirii de terenuri de către aceştia nu este total exclusă deoarece
se prevede această capacitate în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.
În acord cu acest text constituţional, Legea nr. 312/2005, intrată în vigoare la data aderării
României la Uniunea Europeană, prevede că:
- cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau al Spaţiului economic
European, apatrizii care domiciliază în aceste state precum şi persoanele juridice
1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 193; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 139.
2 În sensul că, în acest caz, suntem în prezenţa unui contract afectat de condiţia suspensivă ca minorul să
se nască viu şi pentru mai multe amănunte în legătură cu această chestiune a se vedea V. Pătulea,
Coordonatele situaţiei juridice specifice donaţie făcute copiilor doar concepuţi, dar încă nenăscuţi, în
Dreptul nr. 1/2003, p. 63-68.
3 Textul art. 44 alin. (2) din Constituţie este următorul: „(2) Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.
nerezidente constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute pentru cetăţenii
români şi persoanele juridice române;
- persoanele fizice şi juridice menţionate mai sus, nerezidente în România, pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv
sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la
Uniunea Europeană;
- persoanele susmenţionate pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data
aderării României la Uniunea Europeană. Fac excepţie cei care îşi dovedesc calitatea de
fermier care desfăşoară activităţi independente cu documente emise/eliberate de
autorităţile competente din statul membru sau de provenienţă şi care dobândesc dreptul de
proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere în aceleaşi
condiţii cu cele aplicabile cetăţenilor români, de la data aderării României la Uniunea
Europeană.
Cetăţenii aparţinând altor state decât cele ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului
economic European, apatrizii care domiciliază în aceste state precum şi persoanele
juridice aparţinând acestor state terţe pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor, în condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate.
c) Medicii şi farmaciştii sau alte persoane care acordă îngrijhiri de specialitate

dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. Conform art. 990 alin. (1) C.
civ. medicii şi farmaciştii sau alte persoane care, direct sau indirect au acordat îngrijiri de
specialitate unei persoane pentru boala care este cauză a decesului, nu pot primi donaţiile
pe care bolnavul le-a făcut în cursul bolii respective în beneficiul acestor persoane. Se
porneşte de la posibilitatea foarte mare de influenţă pe care astfel de persoane o au
datorită poziţiei lor faţă de bolnavii aflaţi sub tratament şi în pericol de deces. Este o
prezumţie absolută de captaţie sau sugestie ce viciază consimţământul bolnavului şi care,
ca atare, nu poate fi combătută cu dovada contrarie1.
Sunt valabile donaţiile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor
privilegiaţi. Sunt, de asemenea, valabile donaţiile făcute altor rude până la al patrulea
grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă
sau colaterali privilegiaţi.
Din textul legal susmenționat rezultă că pentru a ne afla în situația de incapacitate
vizată este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:
- dispunătorul să sufere de o boală care a constituit cauza decesului său;
- dispunătorul să se afle, din cauza acestei boli, în îngrijirea unui medic sau
farmacist ori a altei persoane care acordă îngrijiri de specialitate;
- dispunătorul să fi făcut o donație în favoarea unei astfel de persoane în perioada
în care se afla sub îngrijirea acesteia.
Incapacitatea aplicabilă medicilor şi farmaciştilor este valabilă şi în cazul preoţilor
sau altor persoane care asistă din punct de vedere religios, pe donator, în cursul ultimei
boli. Ea nu se aplică dacă donația a fost făcută înainte de perioada cand dispunătorului i-
au fost acordate îngrijiri sau într-o perioadă ulterioară îngrijirilor și fără legătură cu

acestea și nici în situația în care donația a fost făcută persoanelor care îi acordau îngrijiri
de specialitate dar boala pentru care a fost îngrijit nu a fost cea care a cauzat decesul.
Prin excepție, sunt valabile donaţiile făcute:
- soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
- altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul
nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Sancţiunea în cazul încheierii donaţiei cu încălcarea acestor reguli este nulitatea
relativă.
Sub regimul vechiului Cod civil s-a apreciat că sancţiunea este nulitatea absolută
întrucât se urmăreşte nu numai ocrotirea unor interese particulare, ci şi un interes mai
larg, al prestigiului unor profesii1. S-a exprimat însă şi opinia că sancţiunea este nulitatea
relativă2.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care
moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa donaţiei, dacă dispunătorul a decedat din
cauza bolii în cursul căreia s-a făcut donaţia. Art. 990 alin. (5) C. civ. prevede că în cazul
în care dispunătorul s-a restabilit, acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în
termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit. Textul pare destul de greu de
explicat, fiind în contradicție cu alin. (1) al aceluiaşi articol, din care rezultă că
anulabilitatea donaţiei este condiţionată de decesul dispunătorului din cauza bolii în
cursul căreia s-a făcut donaţia. În plus, dispoziţia respectivă este destul de ambiguă,
nefiind clar ce înseamnă că dispunătorul „s-a restabilit”.
Sancţiunea nulităţii relative prevăzute pentru persoanele incapabile de a primi
donaţii, se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau
făcute unei persoane interpuse. Pentru a uşura sarcina probaţiunii, sunt prezumate, până la
proba contrară, ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei
incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei
persoane [art. 992 alin. (2) C. civ.].
d) Situaţia minorilor şi interzişilor. În cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti nu

se poate, practic, vorbi de o incapacitate de a primi donaţii. Ei pot avea calitatea de
donatari numai că trebuie asistaţi sau reprezentaţi, în condiţiile legii, la acceptarea
donaţiei. Este vorba deci de o incapacitate de exercițiu și nu de folosință în ceea ce
privește primirea de donații. Ca urmare, minorii sub 14 ani pot face acceptarea donației
prin reprezentanții lor legali (părinți sau tutore), iar cei cu capacitate de exercițiu restrânsă
pot accepta personal donațiile dar, așa cum prevede art. 1013 C. civ. cu încuviințarea
ocrotitorului legal.
1. Art. 812 C. civ., sancţionează cu nulitate absolută numai liberalităţile făcute în favoarea
incapabililor arătaţi în art. 810 C. civ., iar nu şi liberalităţile făcute minorilor. Potrivit art. 815 C.
civ., donaţiile făcute minorilor se acceptă de tutore sau părinte; această dispoziţie de ocrotire a
intereselor unor incapabili, alţii decât cei la care se referă art. 812 C. civ., este sancţionată şi ea,
1 A se vedea D. Chirică. op. cit. p. 140; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 204.
2 E. Safta-Romano, op. cit., p. 183.
în caz de nesocotire, cu nulitatea, dar cu o nulitate relativă, care poate fi invocată exclusiv de
incapabil.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 84/1954, în Culegere de decizii, 1952-1954, p. 54)
e) Situaţia persoanelor juridice. Persoanele juridice pot primi donaţii în condiţiile

dreptului comun, prin reprezentanţii lor, de la data actului de înfiinţare, chiar şi cele
supuse înregistrării pentru a dobândi personalitate juridică şi chiar dacă donaţiile nu sunt
necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil.Art. 206 alin 1 C. civ. prevede sub acest aspect
că „Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice” iar cu referire la
perssoanele juridice fără scop lucrative arată că „ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire
sau statut”.
Persoanele juridice de stat acceptă donaţiile prin reprezentanţii lor, uneori fiind însă
necesară autorizarea din partea unor anumite organe. De pildă, donaţiile cu sarcini făcute
comunelor, oraşelor sau judeţelor pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local
sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul a doua treimi din numărul membrilor
acestuia [art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001].
Dacă bunul donat urmează a intra în domeniul public, actul de donaţie trebuie
acceptat de către Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz. (art. 7 lit.
D din Legea nr. 213/1998).
2. Obiectul contractului de donaţie

Pot forma obiect al contractului de donaţie atât bunurile mobile cât şi bunurile
imobile. Bunul ce urmează a fi donat trebuie să îndeplinească condiţiile generale din
dreptul comun, respectiv să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil şi să
existe sau să poată exista în viitor. Pot forma, deci, obiect al donaţiei şi bunurile viitoare,
desigur cu excepţia donaţiilor sub forma darului manual, unde predarea bunului constituie
o condiţie pentru naşterea contractului.
Donaţia de bunuri viitoare este valabilă, ea necontravenind principiului irevo-
cabilităţii deoarece existenţa şi executarea sa nu depind numai de voinţa donatorului.
Dacă totuşi realizarea bunului depinde exclusiv de voinţa donatorului, donaţia nu este
valabilă. Ca şi în cazul celorlalte contracte translative de proprietate o succesiune viitoare
nu poate forma obiect al contractului de donaţie.
Sub regimul codului anterior, pe lângă condiţiile de mai sus, în cazul bunurilor
individual determinate era necesar ca bunul să fie proprietatea donatorului, sub sancţiunea
nulităţii absolute, pe considerentul că dacă s-ar admite donaţia lucrului altuia, donatorul
s-ar putea abţine de la dobândirea bunului, ceea ce ar aduce atingere caracterului
irevocabil al donaţiei. Condiţia ca bunul să fie proprietatea donatorului nu credem că mai
este necesară în prezent când art. 1.230 C. civ. dispune că „Dacă prin lege nu se prevede
altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le
procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”. Rezultă că bunul
altuia nu poate forma obiectul contractului doar în situaţia în care legea prevede acest
lucru, ceea ce nu e cazul la donaţie.
Poate forma obiect al contractului de donaţie şi doar uzufructul unui bun. În acest caz
uzufructuarul intră în posesia şi folosinţa bunului imediat, urmând ca nudul proprietar să
dobândească aceste atribute numai după încetarea uzufructului. De asemenea, poate
forma obiect al contractului de donaţie doar nuda proprietate.
1. În proprietatea pe cote-părţi, fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi

ideale ce i se cuvine din bunul indiviz.
Dreptul exclusiv menţionat cuprinde şi posibilitatea pentru coindivizar de a dispune de cota
sa printr-un act de înstrăinare (vânzare, donaţie).
În aceste condiţii, actul prin care s-a donat cota ideală din imobil este valabil, donatarul
substituindu-se în drepturile donatorului, iar drepturile celorlalţi coindivizari rămân neatinse.
Nici împrejurarea că imobilul a fost atribuit unuia dintre coindivizari nu justifică concluzia
pentru anularea actului de donaţie.
Actul de donaţie, confirmând calitatea donatorului de coproprietar asupra imobilului,
atribuirea acestuia în locul celuilalt coindivizar poate avea drept consecinţă nu anularea actului
de donaţie, ci plata către donatorul coindivizar a echivalentului cotei sale.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. civ nr. 1306/1995, în Dreptul nr. 2/1996, p. 109)
3. Cauza contractului de donaţie

Cauza prezintă o importanţă accentuată în acest domeniu, pentru că este un element
ajutător în delimitarea donaţiei de alte acte. Ea constă în intenţia liberală, în scopul de a
procura o îmbogăţire persoanei gratificate, prin micşorarea propriului patrimoniu.
Existenţa donaţiei este condiţionată atât de existenţa elementului subiectiv, adică a
intenţiei de a-i crea donatarului un avantaj patrimonial, a intenţiei de a dărui, cât şi a celui
obiectiv, constând în diminuarea patrimoniului donatorului. Oricare dintre elementele
menţionate, luat separat, nu este suficient pentru caracterizarea operaţiunii juridice
respective ca donaţie. De aceea trebuie avut în vedere atât factorul subiectiv cât şi cel
obiectiv.
Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. În legătură cu cauza, în practică
s-a stabilit că nu constituie cauză imorală pentru efectuarea unei donaţii existenţa
relaţiilor de concubinaj. Dacă, dimpotrivă, donaţia a fost făcută în scopul de a determina
stabilirea relaţiilor de concubinaj sau continuarea lor, cauza este considerată imorală.
1. Proba cauzei ilicite, neprevăzută în actul de donaţie, incumbă persoanei care susţine că
aceasta ar fi fost cauza. Proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de probă.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ, dec. nr. 39/1994, în Buletinul jurisprudenţei Curţii
Supreme de Justiţie pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 45)
4. Consimţământul părţilor
Exprimarea simultană a consimţământului. Ca orice contract şi donaţia presupune

acordul de voinţă al ambelor părţi, respectiv al donatorului şi al donatarului. Consim-
ţământul poate fi exprimat personal dar şi prin mandatar cu procură autentică şi specială.
Exprimarea consimţământului donatarului la o dată ulterioară ofertei de donaţie.

Oferta de donație.Dacă părţile nu sunt prezente pentru o exprimare simultană a
consimţământul la încheierea donaţiei, procedura de încheiere a contractului începe cu
emiterea unei oferte de donaţie de către donator. Această ofertă trebuie făcută în formă
autentică. Oferta de donaţie neacceptată de destinatarul ei nu produce niciun efect, fapt
firesc câtă vreme donaţia este un contract şi nu un act juridic unilateral. Din prevederile
art. 1.013 alin. (1) C. civ., desprindem condiţia ca acceptarea să se producă în timpul
vieţii donatorului, lucru firesc pentru ca acordul de voinţă al părţilor să se poată întâlni.
Din acest motiv dacă donatorul a decedat, sau a fost pus sub interdicţie înainte ca
destinatarul ofertei să-şi exprime consimţământul, oferta de donaţie devine caducă.
Oferta de donație, spre deosebire de cea de drept comun, poate fi revocată de donator
cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea donației (art. 1013 alin 1 C. civ.)
Revocarea poate fi atât expresă cât și tacită.
Oferatantul trebuie să fie capabil din punct de vedere juridic atat la momentul ofertei
de donaație cât și la cel al acceptării și luării la cunoștință.
Acceptarea ofertei. Acceptarea donaţiei trebuie făcută tot în formă autentică la fel ca
şi oferta. Acceptarea donaţiei nu este suficientă pentru perfectarea contractului. Este
nevoie ca donatorul să ia cunoştinţă de acceptarea donaţiei. Această cerinţă rezultă din
dispoziţia art. 1.013 alin. (1) C. civ, potrivit căreia oferta de donaţie poate fi revocată cât
timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului.
Acceptarea donaţiei nu poate fi făcută de succesorii destinatarului ofertei de donaţie
deoarece aceasta este făcută intuitu personae şi niciun drept nu s-a transmis succesorilor
respectivi în baza ofertei de donaţie. Totuşi, dacă acceptarea a fost făcută de destinatarul
ofertei, dar acesta a decedat, succesorii lui pot comunica în mod valabil, ofertantului,
acceptarea donaţiei [art. 1.013 alin. (2) C. civ.]. Această soluţie, care acum are o
reglementare expresă, a fost admisă de doctrină şi anterior actualului Cod pe consi-
derentul că notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral1.
Până în momentul notificării acceptării, oferta de donaţie poate fi revocată de donator
şi aceasta atât în mod expres cat şi în mod tacit.
Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de
către reprezentantul legal, iar cea făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Conform art. 999 C. civ., în cazul substituţiilor fideicomisare, oferta de donaţie
făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului.
1. În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare
separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică, altfel sunt nule
absolut (art. 814 C. civ.). Pentru ca donaţia nulă pentru viciu de formă să producă efecte juridice,
ea trebuie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerute de lege (art. 1.168 C. civ.).
1 Fr. Deak. op. cit., vol. III, p. 189; D. Chirică, op. cit., p. 143.
După moartea donatorului, însă, această nulitate pentru vicii de formă poate fi acoperită
prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către moştenitori, art. 1.167
alin. (3) C. civ.
Acceptarea donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului şi produce efecte
doar din ziua în care s-a comunicat donatorului actul de acceptare, art. 814 alin. (2) C. civ., în
caz de moarte a donatorului înainte de acceptare, oferta devenind caducă.
Deci, atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă autentică şi nici refăcută în
condiţiile legii, ea este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea s-a făcut în formă
autentică.
Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către moştenitori,
atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului şi, astfel oferta a devenit
caducă.
(Tribunalul Bucureşti, dec. nr. 618/1997, în Culegere de practică judiciară a

Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 19)
2. Consimţământul donatorului trebuie luat de notar în momentul autentificării actului de

donaţie, nefiind suficient consimţământul luat de notar anterior autentificării actului de donaţie.
Aceasta, întrucât valabilitatea autentificării unui act este condiţionată, în mod imperios, de
existenţa, chiar la data autentificării a consimţământului donatorului, deoarece până la
autentificare donatorul poate reveni oricând asupra donaţiei).
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 2237/1956, în Legalitatea Populară nr. 9/1957, p. 120)
Promisiunea de donație.
Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Irevocabilitatea caracterizează orice contract şi se manifestă prin imposibilitatea
desfiinţării sau modificării unilaterale a acestui act juridic. Ea rezultă din principiul forţei
obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1.270 C. civ. Aşa fiind, ar putea părea superfluă
sublinierea caracterului irevocabil al contractului de donaţie. Textul art. 985 C. civ.
evidenţiază însă acest caracter. Această dispoziţie legală trebuie coroborată cu articolul
1.015 C. civ. şi vom constata că donaţia prezintă o serie de particularităţi în ceea ce
priveşte modul de manifestare a irevocabilităţii. Este vorba de interzicerea, sub sancţiunea
nulităţii, a unor clauze sau condiţii care dacă ar fi cuprinse în contract ar putea restrânge,
pe baza voinţei donatorului, beneficiile pe care acesta le are din donaţie. Aşa cum s-a
arătat în doctrina franceză, dar şi în cea română, din aceste reglementări rezultă că
irevocabilitatea în cazul contractului de donaţie este mai accentuată decât în cazul altor
contracte, întrucât ea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o
condiţie de valabilitate pentru existenţa lui1.
Clauze contrare principiului irevocabilităţii donaţiilor. Clauze permise

Donaţia sub condiţie potestativă. Art. 1.015 C. civ. dispune că „este lovită de
nulitate absolută donaţia care: a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa donatorului (…)”.
Textul pare a fi doar o reproducere a art. 1.403 C. civ., care prevede că obligaţia
asumată sub condiţie suspensivă potestativă din partea celui care se obligă nu produce
1 Fr. Deak, op.cit.,vol. III, p. 205.

niciun efect. Referindu-se la condiţii care atârnă numai de voinţa donatorului dispoziţia
legală citată are în vedere condiţia pur potestativă. Totuşi doctrina de sub Codul civil
anterior, care cuprindea o dispoziţie asemănătoare, urmând linia jurisprudenţei franceze1
a reţinut că este nulă şi donaţia făcută sub condiţie potestativă simplă, deci care depinde
atât de voinţa donatorului cât şi de unele circumstanţe exterioare, ceea ce credem că este
valabil şi în prezent. În schimb, donaţiile făcute sub condiţie mixtă sau cazuală sunt
valabile.
Clauza privind plata datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului, nedeter-

minate sub aspectul limitei maxime. Sancţiunea nulităţii este prevăzută şi pentru donaţia
care „impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă
valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie”.
Este, în principiu, interzis ca părţile să cuprindă în contractul de donaţie clauze
referitoare la plata datoriilor viitoare ale donatorului, deoarece acesta contractând astfel
de datorii ar putea anihila efectul donaţiei. Totuşi, dacă este vorba de datorii viitoare
determinate, contractul este valabil pentru că acestea nu sunt de natură a lăsa la dispoziţia
totală a donatorului beneficiul ce rămâne donatarului. Este validă donaţia şi atunci când
donatarului i se impune a plăti datoriile prezente, determinate, ale donatorului.
Clauza care conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul. O

astfel de clauză este, în mod evident, contrară principiului irevocabilităţii donaţiei dar şi
forţei obligatorii a contractului. Ea este, de fapt, o condiție rezolutorie pur potestativă așa
încât donația cuprinzând o astfel de clauză nu ar fi fost valabilă oricum în raport de
prevederile art. 1015 alin. 2 lit a întrucât este vorba de o condiție ce depinde exclusiv de
voința donatorului.
Clauza privind rezervarea dreptului de a dispune de bunul donat. Dacă donatorul
şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunul donat, o astfel de clauză este nulă chiar dacă
nu a dispus de bunul respectiv. Este valabilă însă clauza prin care donatorul ar stipula
reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul său în ipoteza în care donatarul ar muri înaintea sa,
sau când atât donatarul cât şi descendenţii lui ar muri înaintea donatorului. Dacă a fost
stipulată în contract o clauză de genul celei arătate şi donatarul moare înaintea dona-
torului, moştenitorii lui trebuie să restituie donatorului bunurile primite2.
Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte dintre bunurile donate, nulitatea
operează numai în privinţa acestei părţi.
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate,
atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.
Substituţia fideicomisară. Donaţia poate conţine o substituţie fideicomisară. Aceasta

reprezintă o dispoziţie prin care se impune donatarului (sau legatarului) să administreze
bunul primit şi la moartea sa să-l remită unei persoane care este desemnată tot de către
donator (sau testator). Art. 994 C. civ. prevede că o liberalitate poate fi grevată de o
1 A se vedea, Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions, Les Libealités, Ed. Dalloz, Paris, 1997,
p. 353, precum şi practica judiciară citată.

2 Pentru amănunte în legătură cu această problemă, a se vedea R. Dimitriu, Revocarea donaţiei în caz de
predeces al donatarului, în Dreptul nr. 10/1995, p. 33.

sarcină care constă în obligaţia instituitului de a administra bunurile care constituie
obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, unei alte persoane numită
substituit, persoană desemnată tot de către dispunător (donator sau testator). Din punctul
de vedere care ne interesează avem aici două liberalităţi care se execută succesiv: una de
la dispunător la instituit şi care produce efecte de la încheierea contractului de donaţie şi
una de la instituit la substituit şi care este făcută tot de donator substituitului și care
produce efecte după decesul instituitului și care se (primul donatar). Instituitul are
obligaţia de a administra bunurile primite prin donaţie de a le transmite la decesul său
substituitului, care este desemnat tot de către dispunător. În ceea ce priveşte administrarea
bunurilor, instituitului i se aplică regulile de la fiducie şi el răspunde de modul de
îndeplinire a obligaţiei de administrare.
Este important de reținut că cele două liberalități succesive provin ambele de la
donator și trebuie să aibă același obiect. Mai întai se va executa donația făcută
instituitului, iar la decesul acestuia cea cuvenită substituitului. De aceea, dacă unei
persoane îi este lăsat de către donator uzufructul unui imobil iar alteia, la decesul primeia,
nuda proprietate, nu suntem în prezența unei substituții fideicomisare.
Substituția fideicomisară presupune de asemenea existența obligației pentru primul
donatar de a administra bunul ce constituie obiectul donației și de a-l transmite, la decesul
său, substituitului.
Incapacităţile de a dispune se apreciază, în acest caz, în raport cu dispunătorul, iar
cele de a primi, atât în raport cu instituitul cât şi cu substituitul.
O clauză prin care substituitul ar fi obligat şi el să administreze şi să transmită la
decesul său bunurile unui alt substituit (substituţie fideicomisară graduală) nu este
valabilă.
Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii doar la moartea
instituitului, cu condiţia să fie în viaţă şi să fi acceptat donaţia. Acceptarea poate fi făcută
chiar şi după moartea dispunătorului.
Dobândirea bunurilor se face ca efect al voinţei dispunătorului, nefiind nevoie de un
act juridic de transmitere de la instituit la substituit, sensul noţiunii de transmitere de care
vorbeşte art. 994 C. civ., fiind, în acest caz, acela de predare1.
În raport de dispozițiile art. 1000 C. civ., atunci când există o imposibilitate de
dobândire a bunului de către substituit, fie din cauză că acesta predecedează instituitului,
fie pe motiv că substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu
excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori
a fost desemnat un al doilea substituit.
Liberalităţi reziduale. Este permisă, de asemenea, o clauză prin care donatorul

stipulează ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne din donaţia făcută
instituitului, la decesul acestuia. În cazul acestui gen de donaţii reziduale, spre deosebire
de substituţia fideicomisară, instituitul are dreptul să încheie acte cu titlu oneros şi să
reţină pentru el bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora, fără a fi ţinut să
dea socoteală dispunătorului sau moştenitorilor acestuia. El va fi obligat doar să transmită
1A se vedea în acest sens Fl. Baias ş.a., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck,
bunurile primite prin donaţie, care se mai află în patrimoniul său la deces. Instituitul
poate, după cum am arătat, dispune de bunuri doar cu titlu oneros. El nu poate dispune
prin testament de bunurile care au constituit obiectul donaţiei reziduale. Art. 1.003
alin. (2) C. civ. prevede că dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri
prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului,
instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale
succesorale.
Condiţiile de formă ale contractului de donaţie

Contractul de donaţie figurează printre excepţiile de la regula consensualismului.
Valabilitatea lui depinde, cu unele excepţii, de respectarea formei autentice, cu ocazia
exprimării consimţământului părţilor.
Raţiunea cerinţei respectării formei autentice trebuie căutată, în primul rând în voinţa
legiuitorului ca donatorul să conştientizeze importanţa actului ce urmează să-l încheie
asupra patrimoniului său, ca urmare a faptului că bunul se transmite fără un contra-
echivalent.
Exigenţa actului notarial permite şi o oarecare protecţie a patrimoniului familial prin
atenţionarea donatorului asupra consecinţelor actului în acest plan dar şi prin faptul că se
asigură mijloacele de probă necesare pentru a pune în practică respectarea regulilor
referitoare la reducţiunea şi respectiv raportul donaţiilor.
Art. 1.011 C. civ. prevede că orice donaţie se încheie în formă autentică şi aceasta
pentru valabilitatea contractului şi nu doar pentru dovedirea lui.
Sancţiunea lipsei formei autentice. Contractul de donaţie încheiat cu încălcarea

regulilor referitoare la forma autentică este sancţionat cu nulitatea absolută. Deşi este
vorba de o regulă de protecţie a unor interese particulare nulitatea este absolută, şi nu
relativă. Sancţiunea rezultă în mod expres din prevederile art. 1.011 C. civ. Din acelaşi
text legal se desprinde concluzia că după moartea donatorului, donaţia nulă pentru vicii
de formă poate fi confirmată de către succesorii universali sau cu titlu universal ai
donatorului. Nu se pot vătăma însă prin aceste operaţiuni drepturile terţilor [art. 1.265
alin. (1) C. civ.]. Doctrina din timpul Codului anterior, pornind de la faptul că nulitatea
absolută nu poate fi confirmată, a considerat că, în acest caz, nulitatea absolută se
converteşte, după moartea donatorului, într-o nulitate relativă, din moment ce poate fi
confirmată1. În prezent art. 1.247 alin. (4) C. civ. prevede posibilitatea confirmării
nulităţii absolute în anumite situaţii expres prevăzute de lege, iar aceasta este una dintre
ele. Posibilitatea confirmării revine doar moştenitorilor universali şi cu titlu universal, iar
pentru confirmare nu se cere ca în momentul confirmării condiţiile de valabilitate ale
1 Pentru amănunte cu privire la opiniile exprimate în legătură cu caracterul acestei nulităţi şi pentru o
părere în sensul că donaţia, nulă, în acest caz, pentru vicii de formă, lasă în persoana succesorilor o obligaţie
civilă imperfectă care, executată sau confirmată în mod benevol şi în deplină cunoştinţă de cauză, nu mai
poate da loc repetiţiei; a se vedea Fr. Deak, op. cit, vol. III, p. 187.
contractului să fie îndeplinite, cum se cere în general la confirmarea contractelor afectate
de nulitate relativă1.
1. Forma autentică a actului de donaţie fiind cerută de lege ad solemnitatem, înseamnă că

dovada unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 344/1973, în Repertoriu de practică judiciară...
1969-1975, p. 135)
2. Înzestrarea unui copil în vederea căsătoriei, având caracterul unei donaţii, nu poate avea
loc decât prin act autentic. Neîndeplinirea acestei formalităţi, dat fiind că este vorba de un act
solemn, atrage nulitatea actului, respectiv, a donaţiei.
Forma autentică fiind o condiţie de valabilitate a actului, dovada înzestrării nu se poate face
cu martori. Nulitatea operaţiunii juridice nu poate fi înlăturată în niciun fel şi poate fi invocată de
orice persoană interesată. De aceea, nu se poate considera că înzestrarea are loc în executarea
unei obligaţii naturale de către părinţi faţă de copilul lor (art. 813 şi 827 C. civ.).
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 407/1927, în Repertoriu...1969-1975, p. 135)
3. Caracterul solemn al donaţiei rezultă din conţinutul art. 813 C. civ., conform căruia „toate
donaţiile se fac prin act autentic”.
Rezultă că, în cazul donaţiei având ca obiect un bun imobil, înscrisul autentic este cerut nu
ca un mijloc de probă, ci ca un element esenţial al contractului de donaţie. În acest sens, art.
1.168 C. civ., dispune că donaţia nulă în privinţa formei trebuie să se refacă cu formele legiuite.
Deci, viciul de formă nu poate fi acoperit prin executare voluntară sau confirmare.
Forma autentică a actului de donaţie este de esenţa acestui contract civil.
Ca urmare, nu se poate pretinde dobândirea unei proprietăţi imobiliare prin donaţie, în
condiţiile în care donaţia nu a fost făcută cu respectarea conţinutului art. 813 C. civ.
(Curtea de Apel Galaţi, dec. nr. 595/1994, în Sinteză...1 iulie 1993 – 31 decembrie 1994, p. 84)
Statul estimativ. Pentru ipoteza în care donaţia are ca obiect bunuri mobile, art. 1.011
C. civ. mai prevede o formalitate necesară pentru valabilitatea donaţiei şi anume un
înscris, chiar şi sub semnătură privată, în care să fie enumerate şi evaluate bunurile ce au
făcut obiectul donaţiei.
Textul are în vedere donaţiile încheiate în formă autentică şi nu cele realizate sub
forma darului manual sau a donaţiilor indirecte. Înscrisul menţionat este necesar a fi
întocmit atât în cazul bunurilor mobile corporale cât şi a celor incorporale.
În doctrină s-a arătat că înscrisul respectiv, care sub vechiul cod civil era denumit
stat estimativ, are menirea de a garanta irevocabilitatea donaţiilor de bunuri mobile,
servind donatarului drept titlu pentru determinarea identităţii şi valorii bunurilor primite
de la donator2. Acestui rol al înscrisului estimativ credem că i se poate adăuga şi cel de a
1Fl. Baias ş.a., op. cit. p. 1055.

2A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed.
All Beck, Bucureşti, 1998, p 473; D. Chirică, op. cit., p. 158.
ajuta la aplicarea dispoziţiilor legale privind raportul şi reducţiunea, din moment ce el

contribuie la dovada bunurilor şi a valorii lor, precum şi la rezolvarea problemei restituirii
bunurilor donate în caz de revocare a donaţiei.
Enumerarea şi evaluarea bunurilor poate fi făcută chiar în cuprinsul contractului de
donaţie, caz în care nu mai este nevoie de întocmirea unui înscris separat.
Lipsa înscrisului în care sunt enumerate şi evaluate bunurile mobile ce au făcut
obiectul donaţiei, duce la nulitatea donaţiei. În perioada de aplicare a Codului civil
anterior, s-a apreciat că părţile îl pot întocmi şi ulterior contractului de donaţie1. Trebuie
să precizăm însă că sub reglementarea veche statul estimativ era prevăzut de lege doar ad
probationem din moment ce art. 772 C. civ. prevedea posibilitatea determinării valorii
bunurilor pe cale de expertiză „în lipsa acestui stat”. Textul legal menţionat recunoştea în
mod implicit valoarea donaţiei de bunuri mobile chiar în lipsa statului estimativ.
În prezent însă, aşa cum am arătat, enumerarea şi evaluarea bunurilor donate consti-
tuie o condiţie de valabilitate a contractului, prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute,
or o astfel de condiţie trebuie analizată în raport cu data încheierii contractului aşa încât
credem că dacă statul estimativ nu se întocmeşte în momentul donaţiei, donaţia nu este
valabilă, iar nulitatea acesteia nu poate fi înlăturată prin întocmirea lui ulterioară.
Înregistrarea donaţiei autentice

În raport de dispoziţiile art. 1.012 C. civ., notarul care autentifică un contract de
donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrul naţional notarial, ţinut
în format electronic, potrivit legii. Neîndeplinirea acestei obligaţii nu afectează
valabilitatea donaţiei, ea având drept scop informarea persoanelor care justifică existenţa
unui interes legitim. Publicitatea prin acest registru nu înlătură aplicarea dispoziţiilor
referitoare la intabularea drepturilor tabulare şi opozabilitatea acestora.
Secţiunea a III-a
Excepţii de la regula formei autentice. Donaţii indirecte, donaţiile simulate şi
darul manual
A. Donaţiile indirecte
Donaţiile indirecte sunt liberalităţi care se realizează pe calea unui act alt act juridic
decât o donaţie directă. De aceea ele sunt supuse condiţiilor de fond ale donaţiilor2, dar,
în principiu3, nu şi condiţiilor de formă. Forma autentică nu este cerută deoarece ele nu
sunt donaţii directe, ci donaţii realizate prin intermediul altui act juridic. Se cere însă
respectarea condiţiilor de formă ale actului juridic prin care se realizează. Trebuie
1 D. Chirică, op. cit., p. 158; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 190; I. Zinveliu, Contractele civile:
instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 156; R. Sanilevici,
Drept civil. Contracte, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 68.
2 O donaţie indirectă poate fi realizată şi prin intermediul unui contract de asigurare de persoane încheiat
în favoarea unui terţ beneficiar. În privinţa acestei donaţii nu sunt aplicabile toate regulile de fond ale
donaţiei, suma asigurată nefiind supusă dispoziţiilor referitoare la reducţiune şi raport. A se vedea Fr. Deak,
op. cit., vol. III, p. 220, nota de subsol nr. 3.
3 Excepţie face renunţarea la moştenire care este un act juridic solemn.
respectate, dacă este cazul, şi condiţiile de fond ale acelui act, pe lângă condiţiile de fond
ale donaţiei1.
Spre deosebire de donaţiile deghizate, aici donaţia nu se realizează prin intermediul
unui act juridic simulat, ci printr-unul cât se poate de real. Distincţia dintre donaţia
indirectă şi cea deghizată este necesară deoarece regimul lor juridic este diferit sub unele
aspecte. Astfel, în timp ce donaţiile deghizate între soţi sunt nule (art. 1.033 C. civ.),
donaţiile indirecte sunt valabile.
Recunoaşterea donaţiilor indirecte sub regimul actualului Cod civil, este făcută
expres în dispoziţiile art. 1.011 C. civ., referitoare la forma donaţiei, care arată că acest
gen de donaţii nu este supus cerinţei formei autentice. Pe de altă parte, chiar în lipsa
acestui text, s-ar putea trage concluzia că acestea nu sunt supuse formei autentice. Astfel,
de exemplu, art. 2.243 alin. (2) C. civ stabileşte că, dacă renta se constituie cu titlu gratuit
în favoarea unei terţe persoane, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este
supusă formelor stabilite pentru donaţii; art. 1.631 C. civ. referitor la remiterea de datorie,
permite să se facă dovada acestui act prin orice mijloc de probă.
Exemplele cele mai frecvente de donaţii indirecte sunt cele privind renunţarea la un
drept, remiterea de datorie şi stipulaţia pentru altul.
Renunţarea la un drept. Renunţarea la un drept se poate face fie cu titlu oneros, fie
cu titlu gratuit.
Atunci când renunţarea la drept, fie real, fie de creanţă, se face cu intenţia de a-l
gratifica în acest fel pe cel obligat, suntem în prezenţa unei donaţii indirecte, scutite de
obligaţia formei autentice. De exemplu, renunţarea la un drept de servitute, sau de
uzufruct, renunţarea la succesiune de către unul din moştenitori cu intenţia ca de partea sa
să profite celălalt moştenitor. Acesta din urmă realizează o mărire a propriului patrimoniu
fără vreo contraprestaţie către celălalt moştenitor care a acţionat cu intenţie liberală.
Pentru a se realiza o donaţie indirectă, scutită de forma autentică, este necesar ca
renunţarea să fie pur abdicativă. Dacă în exemplul dat ar fi mai mulţi moştenitori şi
renunţarea ar vrea să se facă numai în favoarea unuia, atunci renunţarea nu ar mai putea fi
pur abdicativă deoarece nu ar profita tuturor celorlalţi. A renunţa numai în favoarea unuia
ar însemna practic a accepta succesiunea şi a o transmite celui faţă de care există intenţia
de gratificare, ceea ce face ca în acest caz donaţia să se poată realiza numai cu respectarea
formei autentice2.
Dacă renunţarea nu se face cu intenţie liberală, nu se realizează o donaţie indirectă.
Dacă, de pildă, moştenitorul din exemplul de mai sus renunţă la moştenire nu în intenţia
de a-l gratifica pe celălalt moştenitor, ci pentru a nu plăti datoriile moştenirii, sau dacă
renunţă în schimbul unei sume de bani sau a altei contraprestaţii, nu se realizează o
donaţie indirectă.
Remiterea de datorie. Aceasta reprezintă situaţia în care un creditor, renunţă, cu

acordul debitorului său, la valorificarea dreptului pe care îl are. Dacă remiterea de datorie –
totală sau parţială – are drept cauză juridică intenţia de a-l gratifica pe debitor cu valoarea
1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 222, nota de subsol nr. 1.
2 D. Chirică, op. cit., p. 152; Fr. Deak, op. cit, vol. III, p. 223.
respectivă, ea realizează o donaţie indirectă, scutită de necesitatea formei autentice. Dacă

se face cu alt scop, decât cel menţionat, nu mai suntem în prezenţa unei donaţii indirecte.
Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane. Şi în cazul acestui act juridic se

realizează o donaţie indirectă tot numai în situaţia în care la baza lui stă intenţia liberală
(animo donandi).
Donaţia realizată pe calea stipulaţiei pentru altul prezintă anumite particularităţi faţă
de donaţia directă. După cum s-a arătat în doctrină1, această donaţie se realizează
independent de acceptarea donaţiei de către terţul beneficiar, întrucât dreptul stipulat în
favoarea terţului beneficiar (donatar) se naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul său din
momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent. Acceptarea donaţiei de către
terţul beneficiar are ca efect nu naşterea dreptului, ci este doar o condiţie de eficacitate a
stipulaţiei2, iar donaţia devine irevocabilă numai din momentul acceptării. Până la accep-
tarea donaţiei, mai precis până la momentul când acceptarea de către terţul beneficiar a
ajuns la donatorul stipulant sau la promitent, donatorul poate revoca donaţia.
Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat
niciodată. Dacă terţul beneficiar a decedat înainte de acceptarea donaţiei, întrucât dreptul se
naşte în patrimoniul său prin efectul contractului încheiat între stipulant şi promitent, acest
drept se transmite moştenitorilor terţului beneficiar şi poate fi acceptat de către aceştia.
Acceptarea stipulaţiei de către terţul beneficiar poate fi făcută şi după decesul
stipulantului sau al promitentului [art. 1.286 alin. (2) C. civ.].
B. Donaţiile simulate
Donaţiile simulate sunt donaţii realizate prin recurgerea la procedeul simulaţiei. Este
posibilă realizarea unei donaţii simulate prin deghizarea contractului sub aparenţa unui alt
act juridic sau prin interpunerea de persoane.
a. Donaţia deghizată
Noţiune. Donaţia deghizată reprezintă donaţia realizată sub aparenţa unui contract cu
titlu oneros. De exemplu, părţile convin să încheie un contract de donaţie, dar îl
maschează sub aparenţa unui contract de vânzare-cumpărare în care preţul nu este trecut
cu intenţia de a fi plătit respectiv primit.
Deşi există mai multe acte cu titlu oneros sub forma cărora se poate deghiza o
donaţie, cel mai frecvent donaţiile se deghizează sub aparenţa unei vânzări-cumpărări în
care preţul este fictiv. Mai delicată este situaţia în care vânzarea-cumpărarea se face pe un
preţ inferior valorii bunului. Există, în acest caz, o donaţie având ca obiect diferenţa de
preţ? Răspunsul poate fi pozitiv doar în situaţia în care vânzarea la un preţ inferior este
determinată de o intenţie liberală nu şi atunci când este urmarea altor considerente ale
vânzătorului. Oricum, într-un astfel de caz donaţia nu este una deghizată, ci o donaţie
indirectă pentru că preţul este real3.
Raţiunile pentru care părţile recurg la astfel de acte sunt diverse, putând fi vorba de
evitarea regulilor referitoare la capacitatea de a dispune sau de a primi cu titlu gratuit, de
sustragerea de la aplicarea regulilor referitoare la reducţiune sau raport etc.
1 A se vedea Fr. Deak, op. cit.,vol. III, p. 224.
2 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 211.
3 Fr. Terré, Y. Lequette, op cit., p. 385.
Valabilitatea donaţiilor deghizate. Simulaţia fiind recunoscută ca valabilă în dreptul

nostru în măsura în care nu urmăreşte eludarea unor dispoziţii legale imperative, nu are
un scop ilicit sau nu contravine bunelor moravuri, şi donaţia deghizată este valabilă în
aceleaşi condiţii. De altfel Codul civil sancţionează cu nulitatea doar donaţiile deghizate
dintre soţi, ceea ce, per a contrario, duce la concluzia că celelalte donaţii deghizate sunt
valabile. Este adevărat că în cazul unei donaţii deghizate făcute anumitor succesori se pot
încălca drepturile ţinând de rezerva succesorală sau de egalitatea între aceştia, dar
încălcarea acestor reguli este posibilă şi prin acte nesimulate şi acest fapt nu duce la
nulitatea actelor respective, ci se aplică regulile de la reducţiune sau de la raport. Doctrina
şi practica judiciară recunosc de foarte multă vreme, valabilitatea, de principiu, a
donaţiilor deghizate1, iar în prezent art. 1.011 C. civ., nu mai lasă nicio îndoială în acest
sens.
Reguli de formă. Sub vechiul Cod civil, pornind de la dispoziţiile art. 813 C. civ care
prevedea că toate donaţiile se fac prin act autentic, s-a pus problema dacă actul ostensibil
care maschează donaţia trebuie şi el să îmbrace forma autentică sau este suficient ca el să
respecte forma prevăzută de lege pentru actul care ascunde donaţia. De exemplu, în cazul
donaţiei unui apartament2, donaţie deghizată sub forma unui contract de vânzare-
cumpărare, contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat în formă autentică cum era
necesar pentru valabilitatea donaţiei sau era suficient simplul acord de voinţă al părţilor
dovedit printr-un înscris sub semnătură privată? O parte a doctrinei era de părere că,
pentru respectarea dispoziţiilor imperative ale art. 813 C. civ., era necesar ca actul aparent
să fie încheiat în formă autentică, chiar dacă pentru un astfel de act nu era cerută de lege
forma autentică3. Alţi autori au considerat că donaţia deghizată trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond cerute pentru donaţii, dar sub aspectul formei este suficient ca actul
aparent să respecte cerinţele prevăzute de lege pentru valabilitatea sa4. În prezent,
controversa a fost lămurită prin dispoziţiile art. 1.011 alin. (2) C. civ., care prevăd că nu
sunt supuse cerinţei formei autentice donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile
manuale. De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil deci, donaţiile deghizate sunt
valabile fără a fi necesară forma autentică pentru actul care maschează donaţia. Dacă însă
actul care maschează donația, pentru a fi valabil trebuie el însăși să fie încheiat în formă
autentică, faptul că ascunde o donație nu-l scuteste de forma autentică.
Regulile de fond ale donaţiei deghizate. Donaţiilor deghizate li se aplică regulile de

fond specifice donaţiilor şi nu actului sub forma căruia se face deghizarea. Ca urmare,
sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la incapacităţile de a dona sau de a primi donaţii,
cele referitoare la acceptarea donaţiei înainte de decesul donatorului, cele referitoare la
reducţiunea sau raportul donaţiilor, la irevocabilitatea donaţiilor, la cauzele legale de
revocare etc.
1 A se vedea în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 475; Fr. Deak.
op. cit., vol. I şi II, p. 215-218; D. Chirică, op. cit., p. 153 şi 154; E. Safta-Romano, op. cit., p. 188 şi 189.
2Acesta se putea, la un moment dat, înstrăina fără ca actul de înstrăinare să îmbrace forma autentică.
3 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 142; E. Safta-Romano, op. cit., p. 188.
4 În acest sens a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 154; T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 198; I. Zinveliu, op. cit., p. 158. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit., p. 477.
Proba donaţiei deghizate. Există două elemente ce trebuie dovedite pentru a se proba
o donaţie deghizată. Este vorba în primul rând de dovada intenţiei liberale (animo
donandi) apoi de absenţa contraprestaţiei.
Sarcina probei revine celui care are interes să dovedească existenţa donaţiei. Acesta
poate fi donatorul, de exemplu când are interes să revoce donaţia, poate fi succesorul
rezervatar al donatorului, ce putea invoca de pildă reducţiunea donaţiei, sau ar putea fi un
creditor chirografar al donatorului ce are interes să dovedească o înstrăinare frauduloasă.
Părţile şi succesorii lor universali şi cu titlu universal pot dovedi deghizarea prin
înscris sau început de dovadă scrisă completat cu martori sau prezumţii, în afară de
situaţia în care pretind că aceasta are caracter ilicit şi pot folosi orice mijloc de probă, iar
terţii, inclusiv succesorul cu titlu particular şi creditorul chirografar, prin orice mijloc de
probă. Aşa cum s-a arătat în doctrină, moştenitorii rezervatari interesaţi în dovedirea
donaţiei pentru că li s-a încălcat dreptul la rezervă, sunt şi ei consideraţi terţi pentru că
acţionează în apărarea unui drept propriu şi nu dobândit pe cale succesorală1.
Art. 1.091 alin. (4) C. civ. prevede că „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu
oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este
prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori
abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.” S-a creat deci,
pentru a uşura dovada donaţiei deghizate, o prezumţie de donaţie în cazul în care
înstrăinarea cu titlu oneros a unui bun se face cu rezerva dreptului de uzufruct, uz sau
abitaţie, ori în schimbul unei rente viagere, sau al întreţinerii către un succesibil în linie
dreaptă sau către soţul supravieţuitor. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor,
ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au
consimţit la înstrăinare şi are caracter relativ2. Moştenitorul care a consimţit la această
operaţiune nu poate invoca prezumţia unei donaţii deghizate pentru a obţine reducţiunea sau
raportul. Donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin
persoane interpuse sunt prezumate ca fiind făcute cu scutire de raport şi sunt scutite de
raport prin art. 1.150 C. civ., cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat
moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport3.
1. Instanţele nu pot constata fără probe, numai pe baza prezumţiei legale deduse din art. 845
C. civ., că un act de vânzare-cumpărare, privind pe un succesibil în linie dreaptă, este în realitate
o donaţie deghizată şi să dispună rezoluţiunea acesteia în limitele cotităţii disponibile, atâta timp
1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 218.

2 TS, dec. civ. nr. 1.833/1960, în Culegere de decizii, 1960, p. 242-244.
3 Şi o parte a doctrinei de sub vechiul Cod civil considerat că deghizarea donaţiei sub forma unui act cu
titlu oneros generează o prezumţie de scutire de raport. A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. III,
p. 218, şi Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 402. După părerea noastră nu se putea
deduce existenţa unei dispense de raport din faptul realizării donaţiei sub forma unei donaţii deghizate câtă
vreme nu existau alte indicii din care să rezulte voinţa neîndoielnică de scutire de raport. Recurgerea la
această formă de donaţie putea avea şi alte semnificaţii decât cea a acordării scutirii de raport aşa încât chiar
şi donaţia deghizată sub forma unui alt act juridic sau încheiată prin interpunere de persoane nu putea
constitui decât un indiciu în sensul unei eventuale scutiri de obligaţia discutată şi nu o prezumţie de scutire de
raport. Pentru amănunte în legătură cu această chestiune a se vedea şi Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil.
Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 274.
cât actul nu s-a făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct, deoarece textul
instituie prezumţia de liberalitate numai în situaţia în care în actul de înstrăinare cu titlu oneros
se prevede o asemenea sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ nr. 1150/1984, în RRD nr. 6/1985, p. 64)
2. Prin simplul fapt al deghizării sale, o donaţie nu este presupusă a fi scutită de raport.
Totuşi intenţia defunctului de a permite unui anumit moştenitor rezervatar să cumuleze rezerva cu
partea disponibilă a succesiunii poate să rezulte din împrejurările de fapt ale pricinii, unite cu
împrejurarea că a făcut donaţia sub forma unui act de vânzare.
Judecătorii fondului sunt chemaţi să aprecieze şi să decidă dacă intenţia donatorului a fost
ca moştenitorul să fie sau nu scutit de raportul donaţiei.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. civ. nr. 805/1953, în Repertoriu…1952-1969, p. 380)
b. Donaţia prin interpunere de persoane

Este o formă de donaţie în care simulaţia vizează persoana donatarului, şi nu natura
contractului. Aici contractul ostensibil este cel real, nereală fiind persoana beneficiară a
donaţiei. Se poate recurge la această formă de donaţie când se urmăreşte, din diferite
motive, ca persoana adevăratului donatar să nu fie cunoscută.
Donaţia prin interpunere de persoane este valabilă dacă prin ea nu se urmăreşte
fraudarea legii, un scop ilicit sau dacă nu are o cauză imorală.
Contractul care se încheie este unul de donaţie care trebuie să respecte forma prevăzută
de lege pentru donaţii şi, de asemenea, condiţiile de fond ale acestui contract, condiţii care
însă se analizează în raport cu beneficiarul donaţiei şi nu cu persoana interpusă.
Pentru a uşura dovada simulaţiei, art. 992 C. civ. stabileşte că sunt persoane interpuse
părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi donaţii. Prezumţia are
caracter relativ, deci este admisă dovada contrară, ceea ce înseamnă că persoanele
menţionate pot face dovada faptului că sunt beneficiarii reali ai donaţiei şi nu doar nişte
persoane interpuse.
Spre deosebire de donaţiile deghizate, donaţiile simulate prin interpunere de persoane
nu sânt scutite de forma autentică.
Donaţiile dintre soţi prin persoane interpuse sunt nule în baza art. 1.033 C. civ.1
Spre deosebire de donaţiile deghizate, donaţiile simulate prin interpunere de
persoane nu sânt scutite de forma autentică deoarece contractul aparent reprezintă
o donație, deci un act cu referire la care trebuie respectată cerința formei autentice
Donaţiile dintre soţi prin persoane interpuse sunt nule în baza art. 1.033 C.
civ. Și aici, pentru a ușura sarcina probei unei donații simulate avand ca destinar
2
soțul, art. 10033 alin 2 instituie o prezumție în sensul că este prezumată persoană
interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în
momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
1 A se vedea mai jos partea referitoare la revocarea donaţiilor dintre soţi.

2 A se vedea mai jos partea referitoare la revocarea donaţiilor dintre soţi.
1. Ţinând seama de împrejurarea că soţul, prin act de vânzare, a transmis imobilul

proprietatea sa surorii soţiei sale, iar aceasta a revândut – la câteva zile – acelaşi imobil soţiei
primului vânzător, în mod just instanţa de fond, în raport şi cu situaţia materială a părţilor, a
ajuns la concluzia că, în realitate, pentru a înlătura dispoziţia legală a revocabilităţii unor
asemenea donaţii, soţii au recurs numai la forma a două acte cu titlu oneros, sora donatarei
servind ca persoană interpusă, ceea ce atrage nulitatea transmisiunilor efectuate prin acte
încheiate în frauda legii.
(Tribunalul Ploieşti, dec. nr. 277/1967, în RRD nr. 10/1967, p. 152)
C. Darurile manuale
Noţiune şi valabilitate. Darul manual reprezintă o formă de donaţie originală căreia
nu i se aplică cerinţele de formă prevăzute de art. 1.011 alin. (1) C. civ., fiind valabilă
prin acordul de voinţă al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului. Această varietate de
donaţie este un contract real, şi nu solemn, pentru naşterea ei fiind necesare cele 2 condiţii
cunoscute pentru contractele reale, respectiv:
- consimţământul valabil al părţilor;
- remiterea materială a bunului (de manu ad manum).
Validitatea acestui tip de donaţie nu este condiţionată de întocmirea unui înscris.
În doctrină s-a arătat că „întocmirea unui înscris sub semnătură privată, anterior sau
în acelaşi timp cu tradiţiunea bunului, face donaţia nulă sub aspectul formei (obligaţia
părţilor era să întocmească un act autentic). Dacă însă un asemenea înscris este întocmit
ulterior tradiţiunii (momentul predării conchizând cu cel al perfectării donaţiei) el nu va
afecta validitatea darului manual”1. Nu putem fi de acord cu un asemenea punct de
vedere. Într-adevăr, dacă actul este ulterior darului manual, acesta nu face decât să
probeze un act juridic şi un drept preexistent. Dacă însă înscrisul este concomitent actului
juridic acesta nu face ca donaţia să fie în mod automat nulă. Considerăm că, în acest caz,
trebuie verificată intenţia părţilor. Dacă înscrisul este redactat pentru a servi ca probă a
contractului de donaţie sub forma darului manual nu există niciun motiv pentru ca actul
juridic să nu fie valabil iar înscrisul să nu poate fi folosit ca mijloc de probă. Nu trebuie
pierdut din vedere faptul că uneori darul manual este afectat de sarcini şi înscrisul ar
putea servi ca dovadă pentru existenţa acestora, sau ar putea dovedi o condiţie rezolutorie
care afectează donaţia, o scutire de raport etc. aşa încât întocmirea lui este nu numai
legală dar şi necesară. Dacă însă înscrisul nu face referire la proba darului manual, ci este
întocmit pentru realizarea contractului de donaţie, iar predarea bunului este privită ca o
obligaţie rezultată din actul respectiv, acea donaţie este nulă pentru lipsa formei autentice.
Valoarea bunurilor prezintă importanţă pentru valabilitatea darului manual, deoarece
nu pot fi făcute donaţii în această formă dacă este vorba de bunuri cu o valoare peste
25.000 lei.
Existenţa valabilă a donaţiilor sub forma darului manual nu mai poate fi pusă în
discuţie, ele fiind recunoscute de art. 1.011 alin. (2) C. civ. În trecut, justificarea
valabilităţii darului manual era găsită în art. 644 C. civ. care prevedea, printre modurile
de dobândire a proprietăţii, şi tradiţiunea.

Funcţia pe care o îndeplineşte autentificarea în cazul donaţiei ostensibile este
realizată aici prin formalismul tradiţiunii efective a bunului ce formează obiectul darului
manual.
Condiţiile de fond ale darului manual

Obiectul darului manual. Necesitatea remiterii materiale a bunului restrânge sfera
bunurilor ce pot fi donate în această manieră la bunurile mobile corporale.
Nu pot forma obiect al darului manual bunurile imobile, bunurile mobile incorporale
cum sunt drepturile de creanţă, drepturile de proprietate intelectuală. De asemenea, nu pot
forma obiect al acestui tip de donaţie nici bunurile viitoare, deoarece tradiţiunea
presupune existenţa actuală a bunurilor. Nici drepturile indivize nu pot forma obiectul
darului manual, tradiţiunea unei cote ideale dintr-un bun mobil fiind de neconceput.
Se admite că pot forma obiect al darului manual titlurile la purtător, deşi intră în
categoria creanţelor întrucât, practic, înscrisul se confundă cu însuşi dreptul pe care îl
conţine, putând fi valorificat de orice persoană care îl deţine1.
Pot face obiect al darului manual numai bunurile mobile cu o valoare sub 25.000 lei.
1. Darul manual poate avea drept obiect şi sume de bani, iar pentru transferul de proprietate
nu este neapărat nevoie ca banii respectivi să fie predaţi efectiv în mâna donatarului, ci ei pot fi
înmânaţi, de exemplu, de donator direct vânzătorului imobilului pe seama cumpărătorului-
donatar, pentru validitatea darului manual nefiind necesară forma autentică.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 774/1988, RRD nr. 2/1989, p. 63)
Realizarea tradiţiunii. Având caracterul de contract real, darul manual presupune

remiterea efectivă a bunului către donatar. Donatorul trebuie să renunţe în mod actual,
irevocabil şi indubitabil la bunul pe care-l transmite donatarului. Fără tradiţiune nu se
realizează darul manual. Ea nu are semnificaţia îndeplinirii unei obligaţii contractuale, ci
este o condiţie pentru naşterea valabilă a contractului.
Predarea se face direct de la mână la mână (de manu ad manum) şi acest lucru se
întâmplă mai ales în cazul bunurilor cu volum mai mic şi când părţile sunt prezente.
Predarea se poate face însă şi prin intermediul unui terţ. Astfel, predarea bunului se poate
face, de exemplu, prin intermediul mandatarului donatorului. Terţul însărcinat cu pre-
darea bunului către donatar trebuie să facă acest lucru în timpul vieţii donatorului. Dacă
acesta a decedat înainte de predarea bunului donaţia nu se realizează. Virarea unei sume
de bani cu intenţie liberală, în contul unei persoane, prin intermediul unei bănci constituie
şi ea un exemplu de dar manual în care tradiţiunea se realizează prin intermediul unui terţ.
În alte cazuri remiterea materială a bunului este implicită. Se poate realiza, deci,
condiţia tradiţiunii şi fără o deplasare fizică a bunului donat prin fapte ce au semnificaţia
unei tradiţiuni. Spre exemplu, predarea cheilor de la un autoturism, a certificatului de
înmatriculare şi a cărţii de identitate are valoarea unei predări efective a bunului şi dacă
această predare se face cu intenţie liberală ea realizează transmiterea proprietăţii la
donatar prin intermediul darului manual.
1 D. Chirică, op. cit., p. 149; TS, dec. civ. nr. 1349/1972, în Culegere de decizii, 1972, p. 113.
1. Pentru transferul de proprietate, la darul manual este necesară tradiţia lucrului. Nu este
însă mai puţin adevărat că prin „tradiţiunea bunului” nu trebuie să se înţeleagă neapărat o
deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea obiectului din mâna donatorului, efectele sale
juridice putând fi realizate şi printr-o tradiţie implicită, de exemplu atunci când donatorul ar
înmâna donatarului cheile unei casete sau prin identificarea unui tablou pe care donatorul şi-a
manifestat în mod neechivoc voinţa de a-l transmite, fără a fi dat jos de pe perete.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 580/1971, în Repertoriu...1969-1975, p. 134)
2. Darul manual constituie o excepţie de la regula că donaţiile se fac, sub sancţiunea nulităţii,
prin act autentic. Un asemenea dar poate avea ca obiect bunuri mobile corporale, cu excepţia
titlurilor la purtător şi a biletelor de bancă, a căror transmisiune are loc de la mână la mână.
Sumele de bani predate direct sau prin virament la Oficiului pentru construirea şi vânzarea
locuinţelor, pe seama altei persoane au caracterul unui dar manual pentru a cărui valabilitate nu
este necesară forma autentică. Darul manual ca formă de realizare a donaţiei, poate fi afectat de
sarcini, pe care donatorul este ţinut să le aducă la îndeplinire, în caz contrar donatorul având
drept să ceară, cf. art. 1.021 C. civ., fie executarea lor, fie rezoluţiunea donaţiei.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 1349/1972, în Repertoriu...1969-1975, p. 133-134)
Probleme practice în legătură cu darul manual

Darurile de nuntă în cazul comunităţii legale. Darurile care se fac cu ocazia celebrării
căsătoriei soţilor reprezintă exemple de donaţii sub forma darului manual, fie că sunt făcute
de către părinţii soţilor, fie de către ceilalţi participanţi la evenimentul respectiv.
În legătură cu regimul juridic al darurilor de nuntă făcute de către părinţii soţilor, în
doctrină s-au conturat două opinii. Într-o primă opinie s-a susţinut că aceste daruri trebuie
considerate bunuri comune ale soţilor întrucât ele sunt dobândite în timpul căsătoriei
chiar dacă au fost oferite de către unul din părinţii soţilor şi se presupune intenţia dispu-
nătorului ca ele să fie comune. Într-o altă categorie de opinii s-a susţinut că aceste daruri
sunt bunuri proprii ale soţului care le-a primit de la părinţii săi, cu excepţia cazului în care
donatorul a menţionat expres intenţia de a dona ambilor soţi.
În soluţionarea acestei probleme trebuie pornit, aşa cum s-a arătat în doctrină1, de la
dispoziţiile art. 340 lit. a) C. civ., de unde rezultă că bunurile dobândite în timpul căsă-
toriei prin moştenire, legat sau donaţie de către unul din soţi sunt bunuri proprii afară de
situaţia când dispunătorul a prevăzut expres că ele vor fi comune. Regula este, deci, că
bunurile dobândite de unul dintre soţi prin donaţie, indiferent de momentul când se
realizează, de forma donaţiei şi de persoana dispunătorului, sunt bunuri proprii ale soţului
respectiv şi, numai prin excepţie, dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune, vor
primi această calificare. Ca urmare, dacă unul din părinţi donează copilului său, cu ocazia
nunţii, un anumit bun, acest bun va fi bun propriu al soţului respectiv în baza art. 340
lit. a) C. civ. Dacă se face menţiunea expresă că bunul se dăruieşte ambilor soţi atunci
bunul va deveni comun. De regulă, însă, atunci când se fac daruri cu ocazia celebrării
căsătoriei nu se menţionează de către dispunător cui înţelege să dăruiască aşa încât trebuie

dedusă intenţia dispunătorului din contextul respectiv. De regulă, când este vorba de
daruri de valoare mai mare se poate presupune intenţia părintelui de a dona copilului său,
dar chiar și în lipsa acestei presupuneri, câtă vreme nu există mențiunea expresă că
bunurile sunt donate ambilor soți, ele vor aparține propriului copil al donatorului în baza
art.340 lit. a C.civ. . Când este vorba de daruri de mai mică valoare, daruri obişnuite în
raport cu împrejurarea respectivă, se poate presupune intenţia de a fi donate ambilor soţi
şi acestea vor deveni bunuri comune din această cauză.
Sumele de bani depuse de părinţi la bancă pe numele copilului minor. Se întâmplă,

de multe ori, ca părinţii să depună, din diferite motive, anumite sume de bani la bancă, pe
numele copiilor lor minori. În astfel de cazuri se pune problema dacă sumele respective
devin, în mod automat, proprietatea copilului respectiv ca urmare a dobândirii lor cu titlu
de dar manual, sau dacă ele rămân în proprietatea soţilor respectivi. Rezolvarea acestei
chestiuni depinde de intenţia depunătorului. Dacă prin această operaţiune părintele sau
părinţii nu au urmărit ca suma de bani să iasă din patrimoniul propriu, ci au văzut în ea
doar o modalitate de economisire a banilor, atunci nu suntem în prezenţa unui dar ma-
nual. Dacă, dimpotrivă, depunerea sumei s-a făcut cu intenţie liberală, suntem în prezenţa
unui dar manual. S-a afirmat că până la proba contrară, caracterul de liberalitate al
depunerii se prezumă1.
1. Stabilirea naturii juridice a actului soţilor, de depunere a unor economii la CEC, în timpul
căsătoriei, pe numele copiilor lor minori depinde de probele administrate prin care se stabilesc
intenţia şi scopul urmărit de către depunători.
Dacă soţii depunători şi-au propus să depună economiile la CEC pe numele copiilor lor
minori doar în credinţa că sunt şanse mai mari să iasă câştigător libretul CEC, fără a urmări
gratificarea minorilor, sumele de bani depuse n-au ieşit din patrimoniul lor comun.
Dacă soţii depunători au avut intenţia de a gratifica copiii, actul lor constituie dar manual şi,
deci, sumele depuse la CEC, aparţin, de la data respectivă, minorilor.
În funcţie de voinţa reală a soţilor la data efectuării depunerilor la CEC, pe numele copiilor
şi, deci, în raport cu natura actului juridic efectuat, se stabileşte caracterul autoturismului
câştigat pe libretul CEC.
În speţă, în legătură cu autoturismul câştigat cu libretul CEC, constituit de soţi pe numele
unuia dintre copii lui minori, greşit nu s-au administrat toate probele necesare pentru a stabili
intenţia şi scopul urmărit de către depunătorii economiilor lor, în funcţie de care autoturismul
face parte din masa bunurilor comune aparţinând soţilor în divorţ sau, dimpotrivă aparţinând
copiilor lor.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. civ. nr. 132/1991, în Dreptul nr. 6/1992, p. 84)
Proba darului manual. Codul civil nu prevede reguli speciale de probaţiune pentru
darul manual aşa încât vor fi aplicabile regulile generale de probaţiune, proba urmând a fi
făcută de cel care invocă actul juridic al donaţiei sub forma darului manual.
1 Idem, p. 231.
Dovada darului manual presupune a dovedi atât consimţământul părţilor cât şi faptul
remiterii materiale a bunului. Dovada consimţământului se face după regulile de proba-
ţiune specifice actelor juridice iar faptul material al tradiţiunii bunului se poate dovedi
prin orice mijloc de probă. Aceasta este situaţia pentru donator şi pentru moştenitorii
donatorului când sunt avânzi-cauză ai acestuia. De exemplu, când moştenitorii dona-
torului cer să se constate nulitatea donaţiei sau revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor
ori pentru ingratitudine, ei trebuie să facă dovada donaţiei după regulile menţionate. Dacă
moştenitorii defunctului invocă un drept propriu ca cel privind reducţiunea sau raportul,
atunci ei nu acţionează ca avânzi cauză ai donatorului şi pot proba darul manual prin orice
mijloc de probă, după regulile de probaţiune aplicabile terţilor.
În ceea ce-l priveşte pe donatar, fiind vorba de bunuri mobile acesta se poate prevala,
ca posesor, de prezumţia de proprietate ce decurge din art. 919 alin. (3) C. civ. Prezumţia
este una simplă astfel încât este posibil ca persoanele interesate să facă dovada că
elementele posesiei nu sunt reunite, de exemplu, că bunul a fost furat sau găsit sau că
posesia este echivocă, ori că donatarul este un simplu detentor ce deţine bunul în baza
unui alt contract decât cel de donaţie. Dacă se ajunge la o astfel de situaţie, donatarul
trebuie să probeze donaţia în condiţiile specifice actelor juridice.
1. Potrivit art. 644 C. civ., unul din modurile de dobândire a proprietăţii este şi tradiţia
lucrului dăruit. Potrivit art. 813, 827 C. civ., donaţia între vii nu este valabilă decât dacă este
făcută prin act autentic, dacă este acceptată de donatar şi este însoţită de un act estimativ, în
cazul în care are ca obiect lucruri mobile. De la această regulă fac excepţie darurile manuale,
care nu pot avea ca obiect decât bunuri mobile, corporale.
Aceste daruri manuale, deşi sunt donaţii, se realizează prin tradiţia lucrului mobil corporal,
actul scris întocmit cu această ocazie fiind destinat a servi numai ca probă a operaţiei respective,
deci, nu ca o condiţie de valabilitate. Darurile manuale având ca obiect lucrurile mobile
corporale, iar proprietatea lor prescriindu-se, potrivit art. 1.909 C. civ., prin faptul posesiei lor, în
cazul în care donatorul sau moştenitorii săi contestă valabilitatea darului manual, sarcina probei
incumbă donatorului, iar nu donatarului, afară de cazul în care donatorul dovedeşte că posesia
donatarului este precară, echivocă, clandestină sau frauduloasă, în această ultimă ipoteză
donatarul urmând să combată prin probe cele dovedite de donator.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1834/1957, cu notă de Em. Puşcariu,
în Legalitatea populară nr. 6/1958, p. 98)
Secţiunea a IV-a
Efectele contractului de donaţie
Dublul caracter al contractului de donaţie. Analiza efectelor contractului de

donaţie trebuie pornită de la constatarea că acest contract este, pe de o parte, unul
translativ de drepturi, iar pe de altă parte, un contract generator de obligaţii. Acest din
urmă caracter este influenţat, sub aspectul conţinutului său, de faptul că donaţia este un
contract unilateral, ceea ce implică ideea că ea dă naştere, în principiu, la obligaţii doar în
sarcina uneia dintre părţi. În cazul donaţiei cu sarcini însă, obligaţiile se nasc deopotrivă
atât în sarcina donatorului cât şi a donatarului.
Transmiterea dreptului donat de la donator la donatar, indiferent că este vorba de un
drept de creanţă sau un drept real, are loc prin încheierea valabilă a contractului, adică
odată cu exprimarea valabilă a consimţământului, ceea ce presupune, în principiu, forma
autentică. Transmiterea operează indiferent de faptul dacă bunul a fost sau nu predat,
desigur cu excepţia darului manual, la care predarea reprezintă o condiţie pentru însăşi
naşterea valabilă a contractului.
Opozabilitatea contractului faţă de terţi. Efectul translativ de drepturi, fără nece-

sitatea altor formalităţi, specific contractului de donaţie, vizează doar părţile contractului.
Când este vorba de terţi, pentru ca donaţia să fie opozabilă acestora este nevoie de înde-
plinirea unor formalităţi. Astfel, când obiectul donaţiei îl formează un drept de creanţă,
pentru opozabilitatea transmiterii acesteia este necesară îndeplinirea formalităţilor prevă-
zute de art. 1.393 C. civ., adică notificarea cesiunii către debitorul cedat sau acceptarea ei
de către acesta prin act autentic. În cazul în care se donează o creanţă având ca obiect o
chirie sau o arendă viitoare, pe un anumit interval de timp, o astfel de donaţie este
opozabilă doar prin înscrierea ei în registrele de publicitate imobiliară.
Atunci când obiectul contractului de donaţie îl constituie un bun imobil, dreptul
dobândit trebuie intabulat în cartea funciară.
În cazul în care obiect al transmiterii gratuite l-a format un bun mobil corporal, opo-
zabilitatea faţă de terţi se realizează, în condiţiile art. 919, 935 şi 936 C. civ., prin
transmiterea posesiei bunului donat.
Obligaţiile donatorului. Din contractul de donaţie pot rezulta două obligaţii pentru
donator. Este vorba de obligaţia de predare a bunului şi de cea de garanţie care are în
cazul acestui contract o figură juridică unică.
1. Obligaţia de predare a bunului
Donatorul este obligat să predea donatarului bunul ce a format obiectul contractului.
Obligaţia de predare nu există în cazul darului manual unde ea este o condiţie pentru
însăşi naşterea contractului. Obligaţia de predare implică şi obligaţia de păstrare a bunului
până la momentul predării. Donatorul trebuie să predea nu numai bunul, ci şi fructele
acestuia de la momentul realizării donaţiei. În caz de nepredare, donatarul poate cere
executarea silită a obligaţiei. Această posibilitate o are şi succesorii săi, inclusiv cei cu
titlu particular.
2. Obligaţia de garanţie
Pentru că donaţia este un act prin care donatorul transmite gratuit donatarului un
anumit drept şi pentru că donatarul nu este expus pericolului unei pierderi, ci doar al celui
de a nu păstra un câştig, nu există, în principiu, în sarcina donatorului, o obligaţie de
garanţie pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului donat.
Prin excepţie, donatorul răspunde pentru evicţiune:
- dacă a promis expres garanţia, sau
- dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului.
La fel, în cazul viciilor ascunse ale bunului donat, dacă a cunoscut viciile ascunse şi
nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea contractului, donatorul este ţinut să
repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii.
Obligaţia de garanţie, sub ambele aspecte, adică pentru evicţiune şi pentru viciile
ascunse ale bunului, există însă în cazul donaţiei cu sarcini, deoarece în cazul acestui tip
de donaţie, în limita sarcinilor, contractul are efecte ca unul sinalagmatic, existând
obligaţii reciproce. Ca urmare, donatorul are obligaţia de garanţie dar ea funcţionează
numai în limita sarcinilor iar regimul juridic al acesteia este similar celui analizat cu
privire la obligaţia de garanţie a vânzătorului.
Obligaţia de garanţie mai există şi în situaţia în care donatorul şi-a asumat în mod
expres o astfel de obligaţie.
1. În cazul unui contract de donaţie cu privire la un imobil, legal încheiat, donatarul devine
proprietar al bunului, donatorul garantându-l împotriva oricărei evicţiuni, dacă o atare
răspundere a fost asumată în mod expres prin declaraţia sa că bunul nu este grevat de sarcini sau
servituţi. Prin urmare, fostul proprietar nu mai poate invoca, după încheierea actului, existenţa
unei convenţii separate prin care să restrângă dreptul de proprietate transmis donatarului,
pretinzând un drept de folosinţă asupra unei părţi din imobil (art. 829, 969, 970, 1.174 şi 1.191
C. civ.)
(Tribunalul municipiului Bucureşti, dec. civ. nr. 918/1990, în Culegere...pe anul 1990, p. 63)
Obligaţiile donatarului
Donaţia fiind un contract unilateral, ea nu creează obligaţii în sarcina donatarului.
Acesta are, după cum s-a arătat în doctrină, o îndatorire de recunoştinţă faţă de donator a
cărei nerespectare poate atrage, în anumite condiţii, revocarea contractului. Este vorba de
o obligaţie negativă, ea neimpunând donatarului să facă ceva, ci doar să se abţină de la
anumite fapte necorespunzătoare faţă de donator1. Prin excepţie, în cazul donaţiei cu
sarcini, există şi pentru donatar obligaţia de a executa sarcinile asumate prin contract,
neexecutarea lor putând avea drept consecinţă rezoluţiunea (revocarea) contractului.
Aceasta numai în ipoteza în care donatorul nu optează pentru executarea silită a sarcinii.
Secţiunea a V-a
Revocarea donaţiilor
Consideraţii generale
Actualul Cod civil prevede în art. 1.020 că „Donaţia poate fi revocată pentru
ingratitudine şi pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat
donatarul”. La aceasta se adaugă revocarea donaţiilor dintre soţi. Observăm că legiuitorul
nu a mai reglementat revocarea donaţiei pentru naştere de copil, caz de revocare prevăzut
de Codul civil anterior2.
1D. Chirică, op. cit., p. 164.

2Art. 836 C. civ. reglementa un caz de revocare a donaţiei ce era cunoscut încă din dreptul român. Dacă
în momentul realizării donaţiei donatorul nu avea un copil sau alt descendent, iar ulterior i se năştea un copil
viu, chiar şi postum, din căsătorie sau din afara căsătoriei, donaţia se revoca de drept. Revocarea era
aplicabilă atât donaţiilor ostensibile cât şi celor simulate şi indirecte, ca şi darurilor manuale şi donaţiile cu
În concepţia actualului Cod civil, revocarea donaţiei pentru ingratitudine şi pentru
neîndeplinirea sarcinilor „nu operează de drept”. Deşi în termenii art. 1.021 C. civ.
revocarea nu se face de drept, s-a admis în doctrina anterioară actualului Cod civil că
dispoziţia respectivă vizează doar situaţia când părţile nu au stipulat în contract un pact
comisoriu şi că este permis ca prin intermediul acestuia părţile să convină în sensul ca
revocarea să opereze de plin drept1, deci fără notificare şi fără cerere de chemare în
judecată, caz în care instanţei de judecată îi revine doar rolul de a constata intervenţia
revocării şi nu de a o pronunţa. Soluţia acceptată atunci este valabilă şi în prezent.
Este posibilă şi revocarea promisiunii de donaţie. În termenii art. 1.022 alin. (1)
C. civ., promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte
unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute de art. 1.023 şi pe care le
vom analiza mai jos. Tot o revocare de drept se produce şi atunci când anterior executării
promisiunii, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât
executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a
devenit insolvabil [art. 1.022 alin. (2) C. civ.].
Revocarea donaţiei pentru ingratitudine

Acest motiv de revocare reprezintă consecinţa încălcării obligaţiei de recunoştinţă.
Obligaţia respectivă nu poate justifica exercitarea unei acţiuni pentru îndeplinirea ei pe
cale silită, dar poate constitui temei pentru o desfiinţare a donaţiei. Sunt revocabile pentru
ingratitudine atât donaţiile ostensibile, cât şi cele deghizate, cele indirecte, precum şi
darurile manuale.
Când un bun a fost donat mai multor persoane şi numai una se face vinovată de
ingratitudine sancţiunea operează numai împotriva acesteia
Cauzele de revocare
Potrivit art. 1.023 C. civ. donaţiile sunt revocabile pentru ingratitudine, în
următoarele situaţii:
- dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau,
ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
- săvârşirea de către donatar de „fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
donator”;
- dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în
nevoie.
a. Atentat la viaţa donatorului sau a unei persoane apropiate lui. Acest caz de
ingratitudine constă în intenţia donatarului de a suprima viaţa donatorului sau a unei
persoane apropiate acestuia. Legea nu prevede ce înseamnă persoană apropiată. Credem
că aceasta nu este obligatoriu să fie neapărat rudă cu donatorul, putând fi orice persoană
faţă de care acesta are un anumit grad de afecţiune. Ceea ce prezintă relevanţă este
sarcini. Făceau excepţie de la revocarea de drept donaţiile între soţi, care oricum erau i revocabile prin simpla
manifestare de voinţă a soţului donator, precum şi darurile obişnuite, de o valoare redusă.
Dacă donatorul avea un copil sau un alt descendent în momentul încheierii contractului de donaţie,
aceasta nu mai putea fi revocată. Revocarea se producea de plin drept, în virtutea legii, odată cu îndeplinirea
condiţiilor pentru revocare. Urmare a revocării bunul reintra automat în patrimoniul donatorului, nefiind
necesară o hotărâre judecătorească.
Revocarea pentru survenienţă de copil producea efecte retroactive atât faţă de părţi cât şi faţă de terţi.
1 D. Chirică, op. cit., p. 163; T. Prescure, op. cit. p. 207.
intenţia de a ucide şi de aceea sunt îndeplinite condiţiile revocării chiar dacă donatarul nu
l-a ucis pe donator sau pe persoana apropiată acestuia, ci doar a încercat să obţină acest
rezultat. Din acelaşi motiv nu se sancţionează uciderea din culpă. Nu este nevoie de
existenţa unei hotărâri de condamnare, fiind suficientă dovada intenţie de omor. Spre
deosebire de Codul civil anterior a fost lărgită sfera faptelor ce se circumscriu acestui caz
de revocare, intrând aici şi omisiunea donatarului de a-l înştiinţa pe donator de eventuala
intenţie de atentat a unei persoane la viaţa sa sau a unei persoane apropiate acestuia.
b. Fapte penale, cruzimi sau injurii grave. Art. 1.023 lit. b) C. civ. are în vedere pe
lângă săvârşirea de fapte cu caracter penal faţă de donator şi cruzimile, care reprezintă
relele tratamente fizice îndreptate împotriva donatorului, precum şi injuriile grave, adică
faptele de insultă şi jignirile de o anumită gravitate săvârşite faţă de donator, la care nu
sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi considerate fapte penale, altfel ar intra în prima
categorie.
c. revocarea pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi fost în nevoie şi

să nu fi primit, în mod nejustificat, alimente de la donatar, căruia i-a solicitat o astfel de
prestaţie. Obligaţia de furnizare a alimentelor necesare există doar atunci când donatorul
nu are rude care să fie legal obligate să-i presteze întreţinere. Refuzul de alimente nu
antrenează deci revocarea donaţiei în situaţia în care donatorul avea rude care erau
îndatorate legal la prestarea întreţinerii. Nu există o obligaţie veritabilă a donatarului de
prestare a întreţinerii deoarece el nu o poate executa silit, trebuind să se mulţumească cu
posibilitatea de a cere revocarea donaţiei. Aprecierea stării de nevoie a donatorului ca şi a
posibilităţii donatarului de a-i furniza alimente revine instanţei de judecată sesizată cu
acţiunea în revocare. Obligaţia de a asigura alimente revine donatarului numai în limita
valorii actuale a bunului donat, valoare care se apreciază însă ţinând cont de starea în care
se afla bunul la momentul donaţiei.
Caracterul judiciar al revocării. Acţiunea în revocare. Şi revocarea donaţiei pentru

ingratitudine, la fel ca cea pentru neîndeplinirea sarcinilor, are caracter judiciar, fiind şi în
acest caz nevoie, pentru a se obţine revocarea, de intentarea unei acţiuni în justiţie.
Termenul în care poate fi introdusă această acţiune este menţionat în art. 1.024
C. civ. Se prevede că „Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingra-
titudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a
săvârşit fapta de ingratitudine”.
Calcularea termenului nu implică dificultăţi în cazul unui fapt de ingratitudine
instantaneu. Termenul va curge din acest moment sau, dacă donatorul nu a cunoscut
faptul de ingratitudine, din momentul cunoaşterii lui. Dacă donatorul a decedat fără să fi
cunoscut faptul de ingratitudine, moştenitorii pot introduce acţiunea în termen de un an de
la data decesului. În cazul faptelor de ingratitudine ce se prelungesc în timp, ca, de
exemplu, în cazul refuzului de alimente, termenul curge de la momentul când faptul de
ingratitudine a încetat. De exemplu, dacă nevoia donatorului în acordarea alimentelor a
încetat pentru că a dobândit venituri care îi asigură întreţinerea, termenul de un an începe
să curgă din ziua imediat următoare încetării nevoilor alimentare.
Acţiunea are un pronunţat caracter personal, în sensul că formularea ei implică o
apreciere ce poate veni doar din partea donatorului, astfel că creditorii donatorului nu o
pot intenta pe calea acţiunii oblice. Apoi acţiunea nu poate fi introdusă „de moştenitorii
donatorului, cu excepţia cazului în care donatorul a decedat în termenul prevăzut la
alin. (1) fără să îl fi iertat pe donatar”. De asemenea, moştenitorii pot introduce acţiunea
în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să
fi cunoscut cauza de revocare. Rezultă că moştenitorii donatorului pot exercita acţiunea
doar în 2 situaţii:
- dacă ea a fost intentată de donator, dar acesta a decedat înainte de finalizarea ei;
- dacă donatorul a decedat înainte de împlinirea termenului de un an în care putea
promova acţiunea, fără să îl fi iertat pe donator, sau fără să fi cunoscut cauza de revocare.
Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva
donatarului. Dacă însă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi
continuată împotriva moştenitorilor.
Dacă donatarul, autor al faptei de ingratitudine, a decedat înainte de introducerea
cererii de revocare, donaţia nu mai poate fi revocată pentru acest motiv, prin introducerea
ei împotriva moştenitorilor.
Titularul acţiunii, evident, nu este obligat să introducă acţiunea, el putând să-l ierte
pe donator pentru faptul de ingratitudine săvârşit. El nu poate însă să renunţe anticipat, de
exemplu în momentul realizării donaţiei, la acţiunea în revocare.
Anterior actualului Cod civil, termenul de un an prevăzut pentru exercitarea acţiunii
în revocare pentru ingratitudine a fost considerat în doctrină un termen de decădere, astfel
încât el nu era susceptibil de întrerupere sau suspendare1. În prezent, art. 1.024 C. civ.,
vorbind despre faptul că „dreptul la acţiune prin care se solicit revocarea pentru
ingratitudine se prescrie în termen de un an” caracterizează menţionatul termen ca pe unul
de prescripţie.
Efectele revocării. Din modul cum art. 1.026 C. civ reglementează efectele acestei
acţiuni se observă caracterul ei de pedeapsă civilă ce nu are în principiu efect asupra
terţilor. Aşa cum s-a arătat în doctrină, „acţiunea în revocare pentru ingratitudine nu este
o acţiune în rezoluţiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau în
constatarea desfiinţării de drept a contractului (...) ci o acţiune în restituire cu caracter de
pedeapsă”2.
Revocarea donaţiei pentru ingratitudine are deci caracter personal şi nu produce
efecte retroactive faţă de terţii de bună-credinţă,dobânditori cu titlu oneros ai unui drept
real asupra bunului donat. Ca urmare, ea nu va afecta nici înstrăinările de acest gen,
făcute de donatar înainte de revocare, nici ipotecile sau sarcinile consimţite de acesta cu
privire la bun. Înstrăinarea bunurilor imobile făcută după intentarea acţiunii nu este
valabilă, dar este necesar în acest scop să fie efectuate formele de publicitate prevăzute de
lege.
În ceea ce priveşte părţile efectele acţiunii în revocare sunt retroactive şi se
concretizează în obligaţia donatarului de a restitui bunul donat, dacă acesta se mai găseşte
în patrimoniul său, însă donatorul este ţinu să suporte sarcinile şi ipotecile constituite în
mod valabil de către donatar înainte de revocare. Donatorul va trebui să fie despăgubit
pentru scăderea valorii bunului din aceste motive3.
1 D. Chirică, op. cit. p. 166; Fr. Deak, op. cit., p. 166; E. Safta-Romano, op. cit., p. 203.
2 Fr. Deak, op. cit., p. 167.
Dacă bunul a fost înstrăinat înainte de introducerea acţiunii în revocare, donatarul va

plăti donatorului valoarea bunurilor înstrăinate socotită la data soluţionării cauzei şi nu
preţul obţinut din înstrăinare (art. 1.025 C. civ.).
În ceea ce priveşte fructele bunului donat, art. 1.025 alin. (2) C. civ. stabileşte că
acestea se cuvin donatorului începând din ziua cererii de revocare a donaţiei. Ca urmare,
fructele culese de donatar înainte de acest moment, se cuvin donatarului.
1. Nu poate fi admisă revocarea donaţiei pentru ingratitudine decât împotriva acelora dintre
donatari care s-au făcut vinovaţi de ingratitudine, donaţia rămânând valabilă faţă de ceilalţi
donatari.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. civ. nr. 68/1955, p. 81, în C. Turianu, op. cit., p. 132)
2. Orice donaţie poate fi revocată pentru ingratitudine în cele trei cazuri prevăzute de art.
831 C. civ., printre care figurează şi, refuzarea fără cuvânt a alimentelor”, atunci când donatorul
se află în lipsă (în speţă donatoarea era bătrână, inaptă de muncă şi fără mijloace de existenţă)
Fiind vorba de o obligaţie continuă, care încetează pentru donatar la moartea donatorului
sau când acesta a dobândit bunuri suficiente a-şi asigura întreţinerea, înseamnă că – întrucât în
speţă donatara a refuzat în mod continuu să presteze întreţinere donatoarei, care a fost şi este
astfel tot timpul în lipsă – nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 833 alin. (1) în privinţa termenului în
care trebuie introdusă sub sancţiunea decăderii, cererea de revocare.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. civ nr. 1572/1968, în RRD nr. 4/1969, p. 178)
Revocarea donaţiilor pentru neexecutarea sarcinilor

Condiţiile revocării. În termenii art. 1.027 C. civ., „Dacă donatarul nu îndeplineşte
sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea
sarcinii, fie revocarea donaţiei”.
Textul art. 1.027 C. civ. are în vedere revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor.
Sarcina este o obligaţie impusă de către donator donatarului. Ea poate fi stabilită în
favoarea donatorului, în favoarea unui terţ sau chiar în favoarea donatarului însuşi.
Existenţa unei liberalităţi presupune o îmbogăţire a celui gratificat. Sarcina scade însă
valoarea liberalităţii în funcţie de prestaţia de care este ţinut donatarul dar acest lucru se
întâmplă doar în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatorului sau a unui terţ, nu şi
atunci când ea este stipulată în favoarea celui gratificat. Această din urmă sarcină poate
avea o existenţă juridică doar atunci când şi donatorul are un interes, cel puţin moral, în
executarea ei1.
Sarcina nu poate să absoarbă în totalitate valoarea liberalităţii pentru că atunci
contractul s-ar transforma în unul cu caracter oneros şi nu am mai avea o donaţie. De
pildă dacă sarcina stabilită în favoarea unui terţ ar echivala valoarea liberalităţii.
În situaţia în care donatarul nu îndeplineşte sarcinile convenite prin contractul de
donaţie, donatorul poate cere revocarea donaţiei. Revocarea este în acest caz o sancţiune

similară rezoluţiunii din contractile sinalagmatice, donaţia cu sarcini fiind şi ea în limita
sarcinilor un contract sinalagmatic1.
Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat,
actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Revocarea intervine numai în cazul în care neexecutarea sarcinilor este imputabilă
donatarului. La fel ca şi în cazul rezoluţiunii, dacă neexecutarea se datorează forţei
majore sau cazului fortuit, revocarea nu operează. Dacă donatorul, în favoarea căreia
fusese stipulată sarcina, a decedat făcând imposibilă îndeplinirea acesteia, donaţia nu
poate fi revocată tocmai datorită lipsei conduitei culpabile a donatarului şi nu pentru
faptul că ea s-ar fi transformat într-o donaţie fără sarcini2.
Sancţiunea revocării donaţiei intervine atât în caz de neexecutare totală cât şi în caz
de neexecutare parţială a contractului(dacă neexecutarea nu este de mica însemnătate şi
indiferent dacă sarcina neexecutată era stabilită în favoarea donatorului sau a altei
persoane, inclusiv a donatarului dacă aceasta avea o existenţă valabilă)3.
Donatorul nu este obligat să ceară revocarea, el putând opta pentru executarea silită a
obligaţiei neîndeplinite, la fel ca în cazul contractelor sinalagmatice.
Termenul de prescripţie al acţiunii. Spre deosebire de acţiunea în revocare pentru

ingratitudine, la care termenul de prescripţie este de un an, cea pentru executarea silită a
sarcinilor sau pentru revocare pentru neexecutarea acestora, se prescrie într-un termen mai
lung, respectiv trei ani. Termenul curge de la momentul la care sarcina trebuia executată.
Revizuirea sarcinilor. Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile

beneficiarului, intervenite după acceptarea donaţiei, îndeplinirea sarcinilor care afectează
liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta
poate cere revizuirea acestor sarcini (art. 1.006 C. civ.).
Revizuirea sarcinilor se dispune la cerere, de către instanţa de judecată. Aceasta
trebuie să acţioneze cu prudenţă, soluţionând cererea în funcţie de împrejurările concrete
care justifică o eventuală modificare cantitativă sau calitativă a sarcinii, fără a pierde din
vedere însă voinţa dispunătorului.
În scopul de a nu lipsi de eficienţă dispoziţiile legale referitoare la revizuirea
sarcinilor, sunt considerate nescrise clauzele prin care, sub sancţiunea desfiinţării
liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu solicite
revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor (art. 1.009 C. civ.).
În ipoteza în care sarcinile au fost revizuite dar ulterior motivele care au determinat
revizuirea nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a
efectelor revizuirii. Persoana interesată poate fi beneficiarul sarcinii,respectiv donatorul
sau chiar un terţ.
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 494.

2 A se vedea în acest sens L. Mihai, Notă (II) la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/1982,
p. 45 şi 46.
3 Obligaţia donatarului faţă de el însuşi poate avea o existenţă juridică numai în ipoteza în care însuşi
donatorul ar avea un anumit interes, chiar moral, în executarea acesteia. A se vedea în acest sens Fr. Deak,
op. cit., vol. III, p. 242.
Caracterul judiciar al revocării. Din cuprinsul art. 1.021 C. civ. rezultă că „Revocarea
pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept”. Aceasta
înseamnă că donatorul pentru a obţine revocarea trebuie să facă apel la o acţiune în justiţie.
Acţiunea poate fi introdusă nu numai de donator, ci şi de succesorii săi şi chiar de
creditorii donatorului, pe calea acţiunii oblice.
Terţii beneficiari ai sarcinii nu pot cere revocarea, ci doar executarea silită a sarcinii,
după regulile de la stipulaţia pentru altul. Acţiunea se introduce împotriva donatarului,
dar dacă acesta a decedat poate fi introdusă şi împotriva succesorilor săi.
Doctrina recunoaşte în acest caz şi posibilitatea unei revocări parţiale a donaţiei în
ipoteza în care sarcinile au fost executate parţial1.
Cererea de chemare în judecată formulată de donator fără ca anterior donatarul să fi
fost pus în întârziere, conferă donatarului dreptul de a executa obligaţia într-un termen
rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Fac excepţie situaţiile
când, datorită naturii sarcinii, donatarul este de drept în întârziere2.
Efectele revocării. Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor are ca efect

reîntoarcerea bunurilor donate în proprietatea donatorului. La fel ca în cazul rezoluţiunii,
sancţiunea are caracter retroactiv şi bunurile reintră în stăpânirea donatorului libere de
sarcini şi ipoteci.
a) În raporturile dintre părţi, bunurile trebuie deci restituite donatorului sau
moştenitorilor săi, dacă acesta este decedat. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă
deoarece bunurile au pierit din culpa donatarului, sau au fost înstrăinate şi nu pot fi
recuperate, acesta va trebui să plătească contravaloarea lor considerată fie la momentul
primirii lor, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mare dintre
aceste valori deoarece obligaţia de restituire provine din culpa sa (art. 1.641 C. civ.).
Dacă bunurile au pierit fortuit, având în vedere efectele retroactive ale revocării ca şi
regula res perit domino, consecinţele ar trebui suportate de donator, în calitate de
proprietar al bunurilor. Art. 1.642 C. civ. prevede însă că „dacă debitorul este de
rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire
decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja
predat creditorului”.Cum revocarea în acest caz se bazează pe culpa donatarului care nu
şi-a îndeplinit sarcina,rezultă că el suportă riscul pieirii fortuite a bunului, desigur cu
excepţia menţionată.
Donatarul trebuie să predea donatorului şi fructele produse de bunul donat, însă are
dreptul la contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lor. Dispoziţiile legale
referitoare la revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinilor nu fac referire la
momentul de la care trebuie restituite fructele bunului donat, cum fac în cazul revocării
pentru ingratitudine, ceea ce ar putea duce la concluzia că se restituie şi fructele ante-
rioare cererii de revocare în condiţiile art. 1.645 C. civ. Totuşi, considerăm că şi în acest
caz fructele se restituie doar de la data cererii de revocare, din moment ce în cazul
revocării pentru ingratitudine, care este determinată de fapte mai grave, restituirea vizează
fructele produse după data cererii de revocare.
1 Fr. Deak, op cit., vol. III, p. 244.

2 De exemplu, în cazul donaţiei cu sarcina întreţinerii.
b) Efectul retroactiv al rezoluţiunii (revocării) se produce şi în privinţa terţilor, fiind
aplicabil principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, dar cu rezerva regulilor
de carte funciară în materie de imobile, iar în ceea ce priveşte bunurile mobile, cu rezerva
că acţiunea în restituire nu poate fi exercitată împotriva dobânditorului de bună-credinţă
dacă acesta dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor pentru dobândirea bunului prin
posesia de bună-credinţă.
Actele de administrare şi de conservare vor fi menţinute.
1. Dacă donatarul nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a luat, donaţia poate fi revocată, deoarece, în
măsura sarcinilor stipulate, donaţia oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic în cadrul căruia, dacă
una dintre părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte, în virtutea condiţiei rezolutorii tacite, care este
subînţeleasă în orice contract sinalagmatic, are alegerea fie de a sili partea care nu şi-a îndeplinit sarcina
să-şi respecte obligaţia luată, fie să ceară rezoluţiunea contractului.
(Tribunalul Suprem, s. civ. dec. civ. nr. 1573/1971, în Repertoriu...1969-1975, p. 135)
2. Legea nu opreşte ca într-un act de donaţie cu sarcini să se prevadă că donatorul renunţă la dreptul
de a cere revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor.
În consecinţă, într-o asemenea situaţie donaţia trebuie considerată revocabilă numai pentru alte cauze
prevăzute de lege.
(Trib. Reg. Suceava, dec. civ. nr. 1.569/1956, în Repertoriu...1952-1969, p. 381)
3. Acelaşi caracter personal îl are şi acţiunea în rezoluţiunea unei convenţii, implicit a unei donaţii
pentru neîndeplinirea sarcinilor, aşa că şi această acţiune este transmisibilă prin deces, întocmai ca orice alt
drept patrimonial, moştenitorilor care o pot exercita direct şi nu doar să o continue dacă ar fi fost introdusă
de autorul lor.
Acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii de întreţinere nu poate fi confundată cu
acţiunea în executarea sarcinii de întreţinere care, faţă de caracterul ei strict personal, poate fi exercitată
numai de beneficiarul întreţinerii şi continuată de moştenitori.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. civ. nr. 218/1990, în C. Turianu, Contracte speciale.
Practică judiciară adnotată, p. 219)
Revocarea donaţiilor dintre soţi

La fel ca şi vânzarea, donaţia de bunuri între soţi este permisă. Desigur că ţinând cont
de regimul comunităţii de bunuri, un astfel de contract nu poate avea ca obiect decât
bunurile proprii ale soţului donator, bunuri care, urmare a donaţiei, devin bunuri proprii
ale celuilalt soţ. Donaţia de bunuri între soţi nu este supusă unor reguli speciale, ea
urmând atât în privinţa condiţiilor de fond cât şi de formă, regulile de drept comun ale
donaţiei.
Nulitatea căsătoriei duce la nulitatea relativă a contractului de donaţie făcută soţului
de rea-credinţă.
În cazul donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii
căsătoriei,dacă nu se încheie căsătoria, intervine caducitatea contractului, deci donaţia nu
va produce efecte.
Condiţiile revocării
Legiuitorul a creat pentru acest gen de donaţii un regim special în ceea ce priveşte
revocabilitatea. El a statuat prin art. 1.031 C. civ. că „Orice donaţie încheiată între soţi
este revocabilă numai în timpul căsătoriei”. Iată deci, că legiuitorul, care a creat pentru
donaţie în general o irevocabilitate mai puternică decât în cazul celorlalte contracte, a
trecut în extrema cealaltă când este vorba de soţi, reglementând o donaţie esenţialmente
revocabilă, derogând chiar de la forţa obligatorie a oricărui contract.
Soţul care a făcut deci în timpul căsătoriei o donaţie celuilalt soţ poate să o revoce
oricând în timpul căsătoriei,dar nu şi după desfacerea sau încetarea ei. Aceste donaţii
devin deci definitive şi irevocabile doar după desfacerea căsătoriei sau după încetarea ei
prin moartea soţului. Este irelevantă forma de realizare a donaţiei, revocarea fiind
posibilă atât în cazul donaţiilor autentice, cât şi a celor realizate sub forma darului manual
sau în situaţia donaţiilor indirecte. Se admite că darurile obişnuite, sau cadourile
aniversare nu sunt supuse revocării1. În cazul donaţiilor deghizate sau a celor prin
interpunere de persoane nu se pune problema revocabilităţii deoarece acestea sunt nule.
Art. 1.033 prevede că „(1) Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă
contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi.
(2) Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a
donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a
rezultat din căsătoria cu donatorul.”
Scopul acestei dispoziţii legale este acela de a nu se împiedica pe această cale
aplicarea regulilor referitoare la revocabilitatea donaţiilor dintre soţi. Se presupune că
sunt persoane interpuse acele rude ale donatarului la care acesta ar avea vocaţie
succesorală concretă, dacă s-ar deschide succesiunea, în momentul încheierii contractului
de donaţie, cu excepţia celor rezultate din căsătoria cu donatorul. De exemplu, un nepot
de frate al donatarului, dar numai în situaţia când fratele donatarului nu se află în viaţă,
pentru că altfel vocaţia lui succesorală nu este una concretă.
Considerăm că regulile referitoare la revocarea donaţiilor pentru ingratitudine sau
pentru neîndeplinirea sarcinilor nu sunt aplicabile în timpul căsătoriei, din moment ce
revocarea se poate face prin simpla manifestare de voinţă a soţului donator. Simpla
introducere a unei acţiuni prin care soţul donator ar cere revocarea pentru neîndeplinirea
sarcinilor ar putea avea semnificaţia unei revocări, astfel încât acţiunea ar trebui respinsă
ca rămasă fără obiect. Doar după moartea lui, dacă sunt îndeplinite condiţiile arătate mai
sus, moştenitorii lui ar putea cere revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor sau
pentru ingratitudine.
Caracterele dreptului de revocare. Dreptul de revocare este reglementat prin

norme de ordine publică astfel că renunţarea soţului donator la acest drept este lipsit de
eficienţă.
El este un drept esenţialmente personal. Facultatea de a aprecia dacă acţionează pentru
revocarea donaţiei aparţine doar soţului donator. După decesul său moştenitorii lui nu pot
revoca donaţia, dreptul nefiind transmisibil către aceştia. Fiind o chestiune de apreciere ce
aparţine soţului donator, nici creditorii săi nu au posibilitatea revocării donaţiei.
Soţul donator nu este ţinut să explice în niciun fel motivele revocării. Este suficientă
doar manifestarea sa de voinţă în direcţia revocării, dreptul său de revocare nefiind
susceptibil de abuz.
1 A se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 438.

Modurile de revocare. Revocarea nu are caracter judiciar, nefiind necesară

obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de revocare. Ea se produce prin manifestarea de
voinţă neechivocă a donatorului de a revoca donaţia.
Revocarea poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă poate fi făcută spre
exemplu printr-un act notarial sau printr-un testament, dar apreciem că nu este nevoie ca
actul respectiv să fie unul solemn, din moment ce se admite şi revocarea tacită a donaţiei.
Înseamnă că ea poate rezulta din orice acte din care rezultă voinţa expresă a donatorului
de a revoca contractul de donaţie. Revocarea este tacită, când rezultă dintr-o manifestare
de voinţă care deşi nu se referă expres la revocare, o implică, cum ar fi, de exemplu,
acordarea unui mandat unei persoane pentru a face toate demersurile necesare în vederea
înstrăinării bunului ce a format obiectul donaţiei.
Efectele revocării. Revocarea produce efectele unei rezoluţiuni. Donaţia se desfiin-

ţează cu efecte retroactive, iar bunul donat reintră în patrimoniul donatorului. Dacă bunul
a fost înstrăinat sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.648 C. civ. referitoare la efectele resti-
tuirii faţă de terţi. Ca urmare, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului
dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-
credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
1. Potrivit art. 937 C. civ., donaţiile făcute între soţi în timpul căsătoriei sunt în principiu
revocabile. Donatorul, spre deosebire de cazurile de revocare tratate de art. 829 C. civ., nu este
ţinut să motiveze revocarea, ea fiind posibilă chiar şi în lipsa vreunei atare clauze.
Soţul donator poate să revoce donaţia şi după încetarea căsătoriei şi chiar după decesul
soţului donatar, deoarece simpla manifestare de voinţă a donatorului produce în mod valabil
revocarea intenţionată1.
Aşa fiind, revocarea poate să fie expresă, exprimată în mod neîndoielnic, dar este posibilă şi
revocarea tacită – implicită – rezultând din orice act ulterior al donatorului din care să se poată
constata voinţa acestuia de a revoca donaţia anterioară.
La revocarea tacită este, însă, de importanţă decisivă identificarea exactă a bunului, adică
atât actul anterior al donaţiei, cât şi actul ulterior al donatorului să se refere la acelaşi bun.
Astfel, de exemplu, o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii de anulare a actului
de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donaţiei,
chiar dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme ce
donatorul şi-a manifestat voinţa de a revoca donaţia făcută anterior. Această manifestare de
dorinţă nu trebuie să îmbrace neapărat forma unei acţiuni în justiţie care să aibă ca temei juridic
revocarea donaţiei, întrucât revocarea poate fi tacită, rezultând din orice act anterior al
donatorului.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 551/1970, în Repertoriu de practică...1969-1975, p. 135)
2. Donaţia între soţi fiind revocabilă, potrivit art. 937 C. civ., donatorul în lipsa unei
dispoziţii contrare a legii, poate s-o revoce oricând, revocare care operează atât împotriva soţului
1 Revocarea după desfacerea căsătoriei nu mai este posibilă de la data intrării în vigoare a Noului Cod
civil.
donatar, cât şi împotriva succesorilor săi1. Revocarea în acest caz nu este condiţionată de
existenţa unei ingratitudini din partea donatarului, ca în cazul celorlalte donaţii.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1.649/1955, în Culegere de decizii, 1955, p. 82)
3. Potrivit art. 937 C. civ., donaţiile făcute între soţi în timpul căsătoriei sunt în principiu
revocabile, donatorul nefiind ţinut să motiveze revocarea, ceea ce este posibil chiar şi în lipsa
unei atare clauze. Voinţa, în acest sens, se poate exprima în mod neîndoielnic, expres, dar şi tacit,
implicit, rezultând din orice act anterior al donatorului. Cererea de restituire a bunului donat
exprimă cu evidenţă dorinţa donatorului de a revoca donaţia.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 659/1988, în RRD nr. 1/1989, p. 66)
1Revocarea împotriva moştenitorilor soţului donatar nu mai este posibilă în prezent deoarece ea este
posibilă doar în timpul căsătoriei, iar decesul soţului donatar duce la încetarea căsătoriei.
Contractul de locaţiune 125
CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
Secţiunea I
Definiţie, natura juridică, delimitare şi caractere juridice
Definiţie
În raport de dispoziţiile art. 1.777 C. civ., putem defini acest contract ca fiind acela
prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar,
folosinţa temporară a unui bun în schimbul unei sume de bani numită chirie.
Contractul se particularizează prin obiectul său care constă în transmiterea dreptului
de folosinţă asupra unui bun determinat. Transmiterea folosinţei are caracter temporar şi
nu definitiv, ceea ce înseamnă că la încetarea efectelor contractului bunul trebuie restituit.
Ca urmare nu vor putea face obiect al contractului acele bunuri care se consumă sau se
distrug prin folosinţă, după cum se va vedea mai jos.
Transmiterea folosinţei poate fi pe o durată determinată, dar şi pe durată nedeter-
minată, dar nu poate fi mai mare de 49 de ani.
Felurile locaţiunii
Noţiunea de locaţiune acoperă atât închirierea cât şi arendarea, precum şi
transmiterea folosinţei unor spaţii destinate exercitării activităţii unor profesionişti.
Art. 1.778 C. civ. ne prezintă variantele locaţiunii. Astfel, locaţiunea bunurilor imobile şi
a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartă
denumirea de arendare. Unele norme speciale se aplică locaţiunii unor spaţii destinate
exercitării activităţii unor profesionişti. Ca urmare, închirierea și arendarea trebuie
considerate varietăți ale locațiunii și sunt contracte cărora li se aplică normele generale
din materia locațiunii, în măsura în care acestea sunt compatibile cu normele speciale
aplicabile acestor contracte.La fel este situația locațiunii spațiilor destinate exercitării
activității unor profesioniști.
Natura juridică a drepturilor locatarului

Sub regimul vechiului Cod civil, s-a spus despre dreptul de folosinţă a bunului
rezultat din contractul de locaţiune că este un drept de creanţă, locaţiunea nefiind un
contract translativ de proprietate sau alte drepturi reale. Totuşi, în doctrină, pornindu-se
de la anumite efecte produse de contractul de locaţiune, s-a susţinut şi teza că dreptul de
folosinţă transmis ar fi un drept real1. În sprijinul acestei susţineri s-au adus următoarele
argumente:
a) împotriva tulburărilor de fapt locatarul se poate apăra prin acţiunea posesorie;
b) uneori, respectiv atunci când contractul este încheiat în formă autentică sau probat
printr-un înscris cu dată certă, locatarul se bucură de un drept de urmărire ce se poate
1 M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Craiova, p. 670, citat de Fr. Deak în op. cit., vol. II, p. 52.
deduce din faptul că dreptul este opozabil noului dobânditor precum şi creditorului care
şi-a înscris comandamentul1 după încheierea contractului de locaţiune;
c) dacă termenul locaţiunii depăşeşte 3 ani, atunci contractul este supus formelor de
publicitate pentru a fi opozabil terţilor.
S-a spus că, întrucât aceste efecte sunt specifice drepturilor reale, dreptul de
folosinţă al locatarului este şi el un drept real. În realitate, după cum au arătat alţi autori2,
aceste argumente nu erau de natură a duce la concluzia că dreptul analizat ar fi un drept
real, dreptul de folosinţă al locatarului fiind un drept de creanţă pentru următoarele
considerente:
a) acţiunile posesorii pot fi intentate şi de către detentorul precar, nu numai de către
posesor;
b) opozabilitatea contractului faţă de dobânditorul bunului şi faţă de creditori, este
numai o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, iar dacă dreptul de
folosinţă ar fi fost un drept real nu ar fi fost nevoie de texte speciale care să consacre
excepţia;
c) deoarece dreptul este opozabil faţă de terţi, locaţiunea este supusă publicităţii dacă
depăşeşte 3 ani; dacă dreptul ar fi real, s-ar impune publicitatea indiferent de durată;
d) drepturile reale fiind drepturi absolute, sunt limitativ şi expres prevăzute de lege,
iar dreptul de folosinţă al locatarului nu a fost enumerat în niciun text legal printre
drepturile reale.
Sub regimul locaţiunii instituite de noul Cod civil dreptul de folosinţă al locatarului
este considerat, în continuare, un drept de creanţă3, argumentele aduse în acest sens în
trecut fiind în mare parte valabile şi în prezent.
Aşadar, dreptul de folosinţă al locatarului nu este un drept real, ci un drept de
creanţă care se realiza prin intermediul locatorului deşi se exercită asupra unui lucru şi
care prezintă anumite aspecte particulare sub raportul opozabilităţii, în sensul că se
încadrează în categoria obligaţiilor opozabile terţilor (obligaţii scriptae in rem).
Delimitarea locaţiunii de alte contracte

Delimitarea de vânzare sau alte contracte translative de proprietate. În timp ce
vânzarea, sau alte contracte translative de proprietate, asigură dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunului ce a format obiectul contractului, locaţiunea se limitează la
transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunului. Dreptul dobândit de locatar este un
drept de creanţă şi nu un drept real. Prin aceasta se deosebeşte şi de dreptul uzufructu-
arului care este un drept real, drept care conferă titularului prerogativele de usus şi fructus
în timp ce nudul proprietar conservă prerogativa dispoziţiei4. Elementele de delimitare de
mai sus atrag multiple diferenţe atât faţă de contractul de vânzare-cumpărare, cât şi faţă
de uzufruct, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, riscul pieirii bunului etc.
1 În prezent, ca urmare a modificării normelor referitoare la executarea silită, acesta nu mai este
prevăzut de Codul de procedură civilă.

2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 52 şi 53; D. Chirică, op. cit., p. 175; I. Zinveliu, op. cit., p. 175.
3 A se vedea în acest sens M. Belu Magdo, Locaţiunea în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 12.
4 Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Spre deosebire de locatar,
uzufructuarul poate ceda liber dreptul său, iar, pe de altă parte, locaţiunea este totdeauna cu titlu oneros în
timp ce uzufructul poate fi şi gratuit.
Delimitarea de contractul de depozit. Anumite asemănări există între contractul de
depozit şi contractul de locaţiune. În cazul ambelor contracte se predă un bun cu obligaţia
corelativă de restituire. Dar contractul de depozit are drept scop conservarea unui bun, în
timp ce locaţiunea urmăreşte să asigure folosinţa acestuia. Criteriul după care se face
distincţia este, deci, cel al intenţiei părţilor la încheierea contractului. Dacă s-a asumat
obligaţia de păstrare a bunului contractul este de depozit. În schimb, dacă o astfel de
obligaţie nu a fost asumată, contractul poate fi de locaţiune (evident în situaţia în care
folosinţa nu este asigurată gratuit, când suntem în prezenţa unui comodat).
Delimitarea de contractul de antrepriză. Diferenţe evidente există şi faţă de

contractul de antrepriză, cu care uneori ar putea fi confundat, respectiv când punerea la
dispoziţie a unui lucru este însoţită de prestarea unui serviciu indisolubil legat de folosirea
bunului. În timp ce în cazul contractului de antrepriză, antreprenorul se obligă să efec-
tueze o anumită lucrare pentru client, prin aceasta înţelegându-se inclusiv prestarea unui
serviciu, în cazul locaţiunii, locatorul se obligă doar la asigurarea folosinţei unui bun cu
privire la care locatarul nu execută nicio lucrare pentru locator. Trebuie, deci, urmărită
intenţia părţilor la încheierea contractului, respectiv ce obligaţii şi-au asumat acestea. În
plus, preţul locaţiunii depinde de durata contractului, în timp ce la antrepriză nu este
influenţat de acest element.
Caractere juridice
Caracter sinalagmatic. Din chiar definiţia contractului rezultă caracterul sinalag-
matic al acestuia, părţile asumându-şi obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel
locatorul se obligă, printre altele, să asigure folosinţa bunului, iar locatarul se obligă să
plătească preţul locaţiunii.
Contract cu titlu oneros. Locaţiunea este un contract în care ambele părţi au în
vedere, atunci când se obligă, contraprestaţia celeilalte părţi. Mai mult decât atât, con-
tractul este, prin esenţa sa, cu titlu oneros. Dacă folosinţa bunului s-ar transmite cu titlu
gratuit nu am mai fi în prezenţa unui contract de locaţiune, ci eventual a unui contract de
comodat1.
Locaţiunea are caracter comutativ, întrucât drepturile şi respectiv obligaţiile părţilor
sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, nefiind dependente de hazard.
Contractul de locaţiune este un contract cu executare succesivă. Prin esenţa sa
locaţiunea presupune o executare în timp, o îndeplinire a obligaţiilor care se întinde pe o
perioadă mai lungă sau mai scurtă, după durata contractului, dar nu este posibilă exe-
cutarea lui printr-o singură prestaţie. Caracterul de contract cu executare succesivă se
păstrează chiar şi atunci când plata chiriei se face printr-o sumă unică, globală, asigurarea
folosinţei făcându-se continuu, prin prestaţii succesive, până la expirarea contractului şi
aceasta indiferent dacă acesta este încheiat pe durată determinată sau nedeterminată.
Contract translativ de folosinţă. Prin contractul de locaţiune se transmite numai
dreptul de folosinţă temporară a bunului închiriat, astfel încât acesta nu este translativ de
proprietate. Aceasta înseamnă că locator poate fi şi o altă persoană decât proprietarul
bunului şi că riscul pieirii fortuite se suportă de către proprietar, nu de către locatar.
1 Acesta fiind un contract real, încheierea lui valabilă presupune pe lângă consimţământul părţilor şi
predarea bunului.
Din punct de vedere al formei contractul are caracter consensual. Simplul acord de
voinţă al părţilor, fără alte formalităţi, este suficient pentru încheierea valabilă a
contractului1. Faptul că legiuitorul a prevăzut, în art. 1.798 C. civ., că contractele de
locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele
fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru
plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin
lege, nu înseamnă abandonarea caracterului consensual al contractului, ci doar instituie
unele beneficii privind executarea în cazul contractelor încheiate în forma amintită.
Regula caracterului consensual nu funcţionează în cazul locaţiunii bunurilor agricole,
arendarea fiind un contract solemn.
Dovada şi durata contractului

Dovada contractului. Contractul de locaţiune se încheie deseori în formă scrisă,
situaţie în care nu există dificultăţi sub aspectul dovedirii lui. Există însă şi multe cazuri
în care acordul părţilor pentru locaţiune nu este exprimat în scris, contractul verbal fiind,
după cum s-a arătat, valabil. Dovada contractului verbal nu mai este supusă unor reguli
speciale, aşa cum s-a întâmplat sub regimul art. 1.416 din Codul civil anterior, care
instituia reguli de probaţiune mai mult sau mai puţin severe după cum contractul fusese
sau nu pus în executare2. În prezent se aplică regulile generale referitoare la dovada
actelor juridice. Reamintim că dovada unui act juridic şi valabilitatea lui sunt chestiuni
total diferite, astfel că este posibil ca un contract verbal să fie valabil dar să nu poată fi
dovedit în lipsa unui înscris, dacă valoarea lui impune dovada prin înscris.
Durata contractului. Locaţiunea implică asigurarea, pe o anumită durată, a dreptului
de folosinţă, astfel că durata locaţiunii reprezintă un element esenţial asupra căruia trebuie
să se realizeze acordul de voinţă al părţilor.
Contractul poate fi încheiat pe durată determinată, când părţile stabilesc de la început
momentul până la care se va asigura folosinţa bunului, sau pe durată nedeterminată, când
nu este stabilit un astfel de termen. Dacă părţile nu au intenţionat să încheie contractul pe
durată nedeterminată, dar totuşi nu au stabilit termenul închirierii, în lipsa uzanţelor
devine aplicabil art. 1.785 C. civ. în baza căruia locaţiunea se consideră încheiată:
a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea
activităţii unui profesionist;
b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul
bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;
c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia
locatarului pentru folosinţa unui imobil.
1Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 9.

2Potrivit Codului civil de la 1864, dacă contractul nu era pus în executare, dovada lui nu putea fi făcută
cu martori, oricât de mică ar fi chiria. Deducem din această reglementare că locaţiunea verbală nu putea fi
dovedită decât prin înscris. Existenţa unui început de dovadă scrisă nu făcea admisibilă proba testimonială,
deoarece s-ar fi contravenit dispoziţiilor legale menţionate din moment ce ar fi devenit admisibilă dovada cu
martori.
Regula susmenţionată, valabilă în cazul contractului verbal, avea o excepţie în sensul că atunci când
contractul era în curs de executare şi cuantumul chiriei era contestat, în lipsă de chitanţă doveditoare,
locatarul putea solicita o expertiză pentru stabilirea preţului contractului, iar cheltuielile expertizei rămâneau
în sarcina sa dacă chiria estimată întrecea preţul pe care el l-a arătat. Cel care invoca începerea executării
contractului putea face dovada acest fapt prin orice mijloc de probă, fiind vorba de un fapt juridic. Trebuia
dovedit însă că începutul de executare rezulta dintr-o locaţiune, simpla deţinere a lucrului nefiind suficientă.
Termenul în contractele cu durată determinată poate fi unul cert, sau chiar unul
incert. Folosinţa bunului poate trece de termenul stabilit, prin intervenţia unor situaţii cum
ar fi tacita relocaţiune, prorogarea termenului sau reînnoirea contractului.
Locaţiunile perpetue sunt interzise de Codul civil. Sancţiunea ce intervine în acest
caz nu este nulitatea absolută, ci reducerea de drept a termenului la 49 ani, termen care
reprezintă durata maximă a unui contract de locaţiune. Sub reglementarea anterioară,
locaţiunea perpetuă era sancţionată cu nulitatea absolută, fără a exista posibilitatea ca
instanţa judecătorească să reducă termenul pentru a evita efectele nulităţii1.
Secţiunea a II-a
Consimţământul
Elementele asupra cărora părţile trebuie să îşi exprime acordul sunt bunul închiriat,
chiria şi durata contractului. Nu există dispoziţii speciale în raport cu dreptul comun în
ceea ce priveşte consimţământul.
Capacitatea părţilor
Contractul de locaţiune are, în principiu, atât pentru locator cât şi pentru locatar,
natura juridică a unui act de administrare. Ca urmare, capacitatea cerută pentru încheierea
contractului este cea prevăzută pentru actele de administrare. Fiind un act de adminis-
trare, unul din soţi poate închiria singur în mod valabil, un bun comun, în baza art. 345
alin. (2) C. civ.2
Uneori, însă, pe diverse considerente, legate în special de durata contractului, legiui-
torul asimilează contractul de locaţiune, actelor de dispoziţie. Astfel, în raport de
prevederile art. 1.784 C. civ., dacă durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, con-
tractul este asimilat actelor de dispoziţie, aşa încât capacitatea cerută părţilor este
capacitatea deplină de exerciţiu3. Un soţ poate închiria, fără acordul celuilalt, pentru o
durată mai mare de 5 ani, doar bunurile mobile.
Un soţ nu poate însă închiria fără consimţământul scris al celuilalt soţ,indiferent de
durată, locuinţa familiei, chiar dacă este proprietar exclusiv asupra acesteia.
Art. 1.784 C civ. instituie unele incapacităţi speciale făcând trimitere la dispoziţiile
legale privind incapacităţile în materie de vânzare. Astfel, sunt incapabili de a încheia
contracte de locaţiune, în mod direct sau prin persoane interpuse, sau chiar prin licitaţie
publică:
1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 364.
2 Potrivit textului menţionat „fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu
privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune”.
3 Şi sub regimul vechiului Cod civil, majoritatea doctrinei asimila contractele de închiriere încheiate pe
o durată mai mare de 5 ani, actelor de dispoziţie. Potrivit unei alte opinii, în cazul imobilelor locaţiunea era
asimilată actelor de dispoziţie dacă era încheiată pentru o perioadă mai mare de 3 ani, deoarece în astfel de
situaţii locaţiunea era supusă publicităţii imobiliare. Aşa cum arăta însă prof. Fr. Deak, publicitatea vizează
numai opozabilitatea actului juridic, iar nu natura lui, aşa încât nu se poate reţine că simplul fapt că locaţiunea
depăşeşte 3 ani şi trebuie înscrisă în cartea funciară pentru opozabilitate, o transformă într-un act de
dispoziţie, în lipsa unei dispoziţii legale în acest sens.
- mandatarii pentru bunurile care sunt însărcinaţi să le administreze;

- părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor
- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile locaţiunii făcute prin
intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
Pentru primele două categorii de interdicţii sancţiunea este nulitatea relativă, iar
pentru ultima dintre cele menţionate, nulitatea absolută.
Toate persoanele menţionate mai sus nu pot, de asemenea, să dea în locaţiune

bunurile lor proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea
ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare
o supraveghează, după caz.
Este aplicabilă şi în materie de locaţiune interdicţia de la vânzare referitoare la
incapacitatea de a contracta prevăzută pentru judecătorii, procurorii, grefierii, executorii,
avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă atunci când
obiectul contractului de locaţiune îl formează drepturi litigioase care sunt de competenţa
instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Sancţiunea
ignorării acestei incapacităţi o constituie nulitatea absolută.
Obiectul contractului
În cazul locaţiunii, obiectul obligaţiilor părţilor este dublu, respectiv bunul închiriat
şi chiria.
Bunul închiriat. Lucrul ce formează obiect al locaţiunii poate fi un imobil sau un
bun mobil, corporal sau chiar şi incorporal. Pentru că la expirarea contractului există
obligaţia restituirii bunului dat în locaţiune, se pot închiria doar bunurile nefungibile
(după natura lor sau după voinţa părţilor) şi neconsumptibile.
Bunurile închiriate trebuie să fie determinate şi să existe. Poate forma obiect al
contractului şi un bun viitor. În acest caz contractul va avea efect din momentul în care
folosinţa va fi posibilă1.
De regulă, bunul închiriat este proprietatea locatorului, dar nu este necesar ca
locatorul să fie proprietarul bunului. El poate fi şi un uzufructuar sau chiar un alt locatar.
Bunurile asupra cărora există un drept de uz sau abitaţie, nu pot fi închiriate de
titularii acestor drepturi. Astfel, art. 752 C. civ., cu referire la limitele dreptului de uz şi
abitaţie, arată: „Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul
acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat”.
Comodatarul deşi are un drept de folosinţă asupra bunului dat în comodat, nu-l poate
da în locaţiune. Natura gratuită a contractului se opune ideii de a trage foloase dintr-un
bun primit în folosinţă în acest mod2. Totuşi, în raport de dispoziţiile art. 2.148 C. civ.,
dacă există aprobarea expresă şi prealabilă a comodantului, comodatarul ar putea
transmite folosinţa locuinţei unui terţ şi ar putea deveni locator.
Locaţiunea bunului altuia este permisă, nicio dispoziţie legală sau principiu de drept
nefiind încălcate în acest caz. Locatorul se obligă de fapt să procure folosinţa unui bun
1 D. Mainguy, op. cit., p. 217.; Fr. Deak. op. cit., vol. II, p. 14.
2 Pentru amănunte, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 356.
aparţinând altuia. Evident, contractul nu este opozabil proprietarului bunului, care-l poate
lăsa pe locatar fără folosinţa lucrului închiriat. În acest caz va fi antrenată răspunderea
civilă contractuală a locatorului faţă de locatarul care a pierdut folosinţa bunului sau nu a
dobândit folosinţa promisă.
Bunurile aflate în stare de coproprietate pot fi date în locaţiune cu respectarea
regulilor speciale prevăzute de art. 641 C. civ. Astfel, potrivit alin. (1) al art. menţionat,
încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune cu privire la bunul comun pot fi
făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi. În schimb,
locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani nu se pot încheia decât cu acordul
tuturor coproprietarilor [art. 641 alin. (4) C. civ.]. Dacă un coindivizar încheie singur un
contract de locaţiune cu privire la un bun indiviz şi nu există un mandat tacit, sau nu are
aplicabilitate gestiunea de afaceri, contractul nu este opozabil celorlalţi coindivizari. Dacă
a avut loc, însă, un partaj de folosinţă între coindivizari, oricare dintre aceştia poate să
închirieze partea ce i-a revenit în urma acestei operaţiuni juridice.
Proprietarul bunului nu poate fi locatarul bunului respectiv decât în situația în care el
are doar nuda proprietate, fiind lipsit de dreptul de folosință asupra acestuia. În acest caz
elpoate încheiea un contract de închiriere cu privire la folosința bunului respectiv.
Locațiunea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ
teritoriale se poate face numai prin licitație publică.(art.333 alin 5 din Codul
administrativ). Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Aceleași
reguli se aplică și închirierii bunurilor din domeniul privat al statului sau unităților
administrativ-teritoriale(art 263 alin.3 din Codul administrativ)
Chiria reprezintă contraprestaţia executată de locatar în schimbul folosinţei bunului.
Ea se poate fixa, după voinţa părţilor, global sau pe unităţi de timp (an, luna, săptămână
etc.).
Ea constă într-o sumă de bani dar poate fi stabilită şi sub forma unei alte prestaţii fără
a se schimba natura contractului (art. 1.780 C. civ.). Ca şi preţul în materie de vânzare ea
trebuie să fie determinată sau determinabilă, sinceră şi serioasă. Un contract de locaţiune
în care chiria nu a fost stipulată cu intenţia de a fi plătită respectiv primită, transmiterea
folosinţei intenţionându-se a fi gratuită, poate avea, eventual, valoarea unui comodat, dar
nu a unei locaţiuni.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de locaţiune
I. Obligaţiile locatorului
Art. 1.786 C. civ. enumeră obligaţiile ce revin locatorului chiar în lipsa vreunei
clauze contractuale în acest sens, şi anume:
a) să predea locatarului bunul dat în locaţiune;
b) să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii;
c) să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii.
1. Obligaţia de predare a bunului închiriat

Are semnificaţia punerii la dispoziţia locatarului, a lucrului închiriat. Obligaţia este

evidentă şi esenţială. Ea rezultă din natura contractului, dar este prevăzută şi în mod
expres de art. 1.787 C. civ.
Bunul trebuie predat la momentul convenit de părţi, iar în lipsa unei stipulaţii în acest
sens, la data la care începe termenul închirierii.
Nerespectarea obligaţiei de predare a bunului dă dreptul locatarului să ceară predarea
lui pe cale silită şi eventual despăgubiri potrivit regulilor răspunderii civile contractuale.
El poate opta, de asemenea, pentru rezilierea contractului sau poate să invoce excepţia de
neexecutare a contractului şi să nu plătească chiria stabilită, în situaţia în care nu a plătit-o
deja.
În raport de dispoziţiile art. 1.787 C. civ., bunul închiriat trebuie predat în stare
corespunzătoare pentru a fi folosit conform destinaţiei avute în vedere la încheierea con-
tractului. Deci, obligaţia de predare nu vizează bunul în starea care se afla la momentul
contractării, ci într-o stare aptă de a duce la folosirea bunului potrivit scopului închirierii.
Părţile pot, însă, conveni ca locatarul să efectueze el lucrările necesare pentru ca bunul să
ajungă în starea de a putea fi folosit corespunzător, dispoziţia legală menţionată nefiind
de ordine publică.
2. Obligaţia de întreţinere a bunului închiriat în stare de folosinţă

Este vorba de o obligaţie cu caracter continuu în baza căreia locatorul trebuie, pe tot
parcursul locaţiunii, să efectueze reparaţiile necesare pentru menţinerea bunului în starea
de a fi folosit conform scopului locaţiunii. Locatorul nu trebuie să efectueze micile
reparaţii, numite locative, pe care art. 1.788 alin. (2) C. civ. le pune în sarcina locatarului
şi care sunt cele care rezultă din folosinţa obişnuită a bunului. Intră în această categorie
acele reparaţii care nu aduc atingere structurii lucrului şi nici elementelor esenţiale ale
acestuia1. Totuşi dacă degradările sunt urmarea vechimii lucrului închiriat sau a unui caz
de forţă majoră,atunci şi reparaţiile locative sunt în sarcina locatorului.
Pe de altă parte, locatorul nu este ţinut nici de reparaţiile echivalente reconstruirii
bunului care a pierit fortuit. În acest caz contractul este desfiinţat de drept pentru
imposibilitatea folosirii bunului ce formează obiectul contractului, fără ca locatorul să
poată fi obligat la plata de despăgubiri.
Pentru ca locatorul să-şi poată îndeplini obligaţia de efectuare a reparaţiilor la care
este obligat, art. 1.801 C. civ. instituie în sarcina locatarului o obligaţie de înştiinţare a
locatorului despre nevoia de reparaţii. Locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese şi a suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului
necesitatea efectuării acestor reparaţii.
Fiind vorba de o obligaţie a locatorului, dacă reparaţiile au caracter urgent, adică nu
pot fi amânate până la sfârşitul locaţiunii sau a amânarea ar expune bunul pericolului de a
fi distrus, acesta nu răspunde pentru stânjenirea folosinţei locatarului pe durata normală a
efectuării reparaţiilor. Dacă totuşi reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii
va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit. În
situaţia în care reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine
impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate obţine rezilierea contractului.
1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 363.

Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Locatarul poate folosi în caz de neîndeplinire a
obligaţiei menţionate, acţiunile contractuale obişnuite, respectiv poate cere în justiţie
executarea forţată a obligaţiei, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acţiunea în
reziliere pentru neexecutarea obligaţiei. Locatarul poate efectua el reparaţiile dacă
locatorul „deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare. În acest caz,
locatorul este dator să plătească, în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de
la data efectuării cheltuielilor” [art. 1.788 alin. (3) C. civ.]. Este posibil chiar ca, în cazuri
urgente, lucrările să fie efectuate de către locatar, fără prealabila înştiinţare a locatorului.
În acest caz însă, dobânzile la sumele avansate de către locatar pentru efectuarea
reparaţiilor curg doar de la data înştiinţării locatorului.
3. Obligaţia de garanţie
Asemănător vânzătorului, şi locatorul este ţinut de o obligaţie de garanţie faţă de
locatar, cu particularitatea că aici nu se garantează proprietatea, ci paşnica şi utila
folosinţă a bunului închiriat.
Garanţia pentru evicţiune. Folosinţa locatarului nu trebuie să fie tulburată prin fapta
locatorului sau a unui terţ. Această obligaţie se menţine pe întregul parcurs al derulării
contractului.
Locatorul trebuie, în primul rând, să se abţină de la orice fapt personal care l-ar putea
tulbura pe locatar, în orice fel, în exercitarea folosinţei asupra bunului închiriat. Cu titlu
de exemplu o asemenea tulburare ar putea-o constitui închirierea bunului unei alte
persoane sau schimbarea formei lucrului închiriat. El nu are voie, deci, să aducă bunului
închiriat modificări de natură materială sau de destinaţie. Locatorul nu-i poate impune
locatarului să accepte efectuarea de lucrări la bunul închiriat. Prin excepţie, art. 1.803 C.
civ. obligă pe locatar să suporte tulburarea provocată de reparaţiile cu caracter urgent
efectuate de către locator. Aceste reparaţii trebuie efectuate, conform art. 1.803 C. civ. în
maxim 10 zile, iar dacă se depăşeşte acest termen, preţul locaţiunii se va scădea
proporţional cu timpul în care locatarul a fost lipsit de folosinţa bunului şi cu partea
bunului dat în locaţiune de care locatarul a fost lipsit. Dacă reparaţiile sunt de asemenea
natură încât locatarul este lipsit de posibilitatea de a mai folosi bunul pentru
întrebuinţarea convenită, el va putea cere rezilierea contractului, chiar dacă reparaţiile nu
durează mai mult de 10 de zile. Această posibilitate o are doar locatarul nu şi locatorul1.
Locatorul datorează garanţie şi pentru faptele terţilor. Ca şi la vânzare trebuie făcută
distincţia între tulburările de fapt şi tulburările de drept.
Tulburările de fapt din partea terţilor nu sunt garantate de către locator. Împotriva
acestora locatarul se poate apăra singur, folosind, spre exemplu, acţiunile posesorii.
Aceste acţiuni pot fi folosite şi de către locatar deşi nu este posesor, ci doar un detentor
precar. Posibilitatea este prevăzută în mod expres în art. 949 C. civ. Care arată că
„Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar”. Este tocmai
situaţia locatarului. Dacă tulburătorul ar fi chiar locatorul, împotriva acestuia s-ar putea
formula o acţiune bazată pe contractul de locaţiune. Dacă tulburarea este rezultatul unei
fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, garanţia nu funcţionează, locatarul putând acţiona
împotriva terţului pe temei delictual.
Prin excepţie locatorul datorează garanţie şi pentru evicţiunea provenind din
tulburarea de fapt a unui terţ atunci când tulburările au început înainte de predarea
1 A se vedea Fl. Baias ş.a., op cit., vol. II, p. 1834.

bunului şi sunt de natură a-l împiedica pe locatar să preia bunul. În acest caz, dacă
locatorul, în urma notificării făcute de locatar, nu înlătură de îndată tulburarea, locatarul
poate cere o scădere proporţională a chiriei sau chiar rezilierea contractului dacă
tulburarea este atât de gravă încât nu ar fi contractat dacă ar fi cunoscut-o.
În cazul tulburării de drept, deci atunci când tulburarea folosinţei este rezultatul
invocării de către un terţ a unui drept asupra bunului închiriat, locatorul răspunde atât
pentru pierderea totală a folosinţei bunului cât şi pentru tulburarea parţială a acesteia.
Dreptul invocat de terţ poate fi un drept de proprietate, un drept de uzufruct, un drept de
servitute, sau orice alt drept de natură a-l lipsi pe locatar de folosinţa bunului.
Locatarul poate cere fie rezilierea contractului dacă a pierdut total folosinţa bunului
sau dacă tulburarea este atât de gravă încât dacă ar fi cunoscut-o nu ar fi contractat, fie o
reducere a chiriei, dacă pierderea folosinţei este parţială (art. 1.794 C. civ.). În ambele
cazuri, se pot cere şi despăgubiri. Răspunderea există chiar dacă dreptul invocat de terţ nu
a fost recunoscut în justiţie, dacă folosinţa bunului a fost pierdută sau restrânsă ca urmare
a invocării dreptului respectiv.
Locatorul este dator să-l apere pe locatar de tulburarea de drept chiar dacă acesta din
urmă nu este lipsit de folosinţa bunului.
Pentru a funcţiona răspunderea trebuie ca locatarul să-l anunţe pe locator despre
existenţa tulburării [art. 1.798 alin. (2) C. civ.].
În situaţia în care locatorul este chemat în judecată de către terţul care invocă un
drept asupra bunului dat în locaţiune, drept care poate fi chiar unul de servitute, şi există
riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, locatarul are dreptul dar şi
obligaţia să ceară introducerea în proces a locatorului, printr-o cerere de chemare în
garanţie sau de arătare a titularului dreptului1, în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă pentru astfel de cereri. În caz contrar locatorul se poate apăra invocând
excepţia unui proces rău purtat şi dovedind că ar fi avut mijloace juridice apte să ducă la
respingerea pretenţiilor terţului, situaţie în care cerea de despăgubiri a locatarului va fi
respinsă. Mai mult decât atât,dacă locatarul nu-l încunoştinţează pe locator de existenţa
tulburării constând în introducerea cererii de chemare în judecată,va fi ţinut să îl
despăgubească de toate prejudiciile suferite ca urmare a necomunicării tulburării. Totuşi
locatarul se va putea apăra dovedind că, chiar dacă ar fi comunicat existenţa tulburării,
locatorul nu ar fi avut câştig de cauză. Locatarul nu datorează despăgubiri locatorului
pentru necomunicarea faptului tulburării nici în situaţia în care locatorul, având
cunoştinţă de tulburarea de drept sub forma menţionată, nu a acţionat.
Locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul
la daune-interese.
Răspunderea pentru viciile ascunse. Art. 1.790 C. civ. impune locatorului şi o

obligaţie de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului închiriat. Răspunderea
funcţionează aproximativ asemănător celei a vânzătorului. La fel ca şi la vânzare, garanţia
există, în principiu, numai pentru viciile ascunse, iar nu şi pentru cele aparente, acestea
fiind presupuse ca acceptate.
Răspunderea există chiar dacă viciile nu au dus la pierderea totală a folosinţei
bunului, ci doar la micşorarea ei sau dacă folosinţa este afectată în asemenea măsură încât
1 Fl. Baias ş.a., op. cit., vol. II, p. 1828.

dacă situaţia ar fi fost cunoscută de locatar, acesta nu ar fi închiriat sau ar fi plătit doar o
chirie mai mică pentru bunul închiriat.
În cazul în care folosinţa bunului a fost afectată, locatarul poate cere o reducere
proporţională a chiriei. În cazul când viciile sunt atât de grave încât dacă ar fi fost
cunoscute de locatar, acesta nu ar fi închiriat, el poate cere şi rezilierea contractului.
Locatarul poate solicita şi despăgubiri pentru pagubele suferite din cauza viciilor, dar
dacă locatorul dovedeşte că nu a avut cunoştinţă de aceste vicii şi potrivit împrejurărilor
nici nu era dator să le cunoască, răspunderea sub această formă nu funcţionează.
Dacă viciul bunului este rezultatul unui caz fortuit sau de forţă majoră, nu se acordă
despăgubiri, locatarul putând cere doar rezilierea contractului sau reducerea chiriei.
Cazuri de răspundere pentru vicii aparente. Deşi locatorul nu răspunde pentru
viciile care erau aparente la data încheierii contractului şi pe care locatarul nu le-a
reclamat în condiţiile art. 1.690 alin. (3) C. civ., totuşi există o ipoteză în care răspunderea
funcţionează şi pentru astfel de vicii. Este vorba de viciile care au cauzat prejudicii vieţii,
sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului. Chiar dacă aceste prejudicii au fost
cauzate de vicii aparente, răspunderea funcţionează datorită naturii valorilor lezate.
Din cele de mai sus se observă că există şi unele diferenţe faţă de răspunderea din
cadrul vânzării. Spre deosebire de aceasta, la locaţiune nu se cere ca viciul să fie anterior
transmiterii folosinţei. Momentul apariţiei viciului este indiferent, din moment ce loca-
torul are obligaţia de a asigura, pe toată durata contractului, folosinţa bunului. Deci el
răspunde şi pentru viciile apărute ulterior încheierii contractului.
O altă diferenţă rezidă în faptul că în situaţia în care viciul bunului a cauzat prejudicii
vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului, răspunderea funcţionează chiar
dacă suntem în prezenţa unor vicii aparente.
Răspunderea pentru lipsa calităţilor convenite. Dispoziţiile prezentate mai sus
referitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul dat în loca-
ţiune nu corespunde calităţilor convenite de către părţi. Aceasta înseamnă că lipsa
calităţilor convenite poate antrena o reducere proporţională a chiriei sau poate duce chiar
la rezilierea contractului în situaţia în care, dacă ar fi cunoscut lipsa calităţilor respective,
locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune. În aceleaşi condiţii ca la răspunderea pentru
viciile ascunse, locatarul poate obţine şi despăgubiri de la locator, cu excepţia cazului
când acesta dovedeşte că nu avea cunoştinţă de lipsa calităţilor respective.
Modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie. Părţile pot, pe cale conven-

ţională, să modifice regulile răspunderii pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse, fie prin
clauze care agravează răspunderea, fie prin atenuarea acestei răspunderi în raport cu cea
stabilită de Codul civil. Limitarea sau chiar înlăturarea obligaţiei de garanţie nu
funcţionează dacă tulburarea este rezultatul faptei personale a locatorului. De asemenea,
aşa cum s-a mai arătat, înlăturarea obligaţiei de garanţie îl exonerează pe locator de plata
daunelor-interese, dar nu poate împiedica rezilierea contractului când se pierde folosinţa
bunului, întrucât plata chiriei ar fi lipsită de cauză dacă nu s-ar mai putea asigura folosinţa
bunului închiriat.
II. Obligaţiile locatarului
Art. 1.796 C. civ. enumeră obligaţiile principale ale locatarului şi anume:

a) să ia în primire bunul dat în locaţiune;

b) să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;
c) să folosească bunul cu prudenţă şi diligenţă;
d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune.
Acestea sunt obligaţiile cu caracter principal ale locatarului, reglementarea refe-
ritoare la locaţiune relevând însă şi alte obligaţii, mai mult sau mai puţin legate de înde-
plinirea obligaţiilor principale, cum ar fi spre exemplu obligaţia de a înştiinţa locatorul
despre nevoia de reparaţii, obligaţia de a permite examinarea bunului, obligaţia de a
efectua reparaţiile locative.
1. Obligaţia de a lua în primire bunul dat în locaţiune

Corelativ obligaţiei locatorului de a pune la dispoziţia locatarului bunul închiriat,
locatarul este obligat să ia în primire bunul ce a format obiectul contractului de locaţiune.
Obligaţia trebuie executată la termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în care
locatorul predă bunul. Odată cu predarea folosinţei bunului locatarul trebuie să verifice
starea bunului şi dacă constată existenţa unor vicii să-l informeze imediat pe locator. În
caz contrar se prezumă că bunul a fost predate în stare normal de folosinţă şi locatorul nu
răspunde de existenţa acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului.
2. Obligaţia de plată a chiriei

Obligaţia de plată a chiriei face parte din categoria obligaţiilor principale ale
locatarului. În raport de prezumția de divizibilitate a obligațiilor, prevăzută de art. 1424
C. civ., dacă sunt mai mulți locatari, chiria este divizibilă între aceștia.Părțile pot
prevedea însă ca obligația de plată a chiriei să fie solidară sau indivizibilă.
Posibilităţile de acţiune ale locatorului în caz de neplată a chiriei sunt cele comune
oricărui contract sinalagmatic. Astfel, el poate cere executarea silită a creanţei sau poate
opta pentru rezilierea contractului în condiţiile art. 1.817 C. civ. Potrivit reglementării
actuale, diferită de cea de sub Codul civil anterior, rezilierea poate interveni chiar dacă
neexecutarea obligaţiei este de mică însemnătate, dar are caracter repetat.
Părţile pot prevedea în contract un pact comisoriu cu privire la rezilierea contractului
pentru neexecutare, inclusiv unul în care rezilierea să se producă de plin drept şi fără
somaţie, ca urmare a trecerii unui anumit interval de la momentul când trebuia îndeplinită
obligaţia de plată a chiriei. Faptul că locatarul este de bună-credinţă nu împiedică
rezilierea pentru neplata chiriei1.
Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată numai dacă bunul nu a fost
predat în folosinţă şi chiria trebuia plătită anticipat. De cele mai multe ori însă, chiria se
plăteşte după predarea bunului în folosinţă, aşa încât posibilitatea locatorului de a invoca
excepţia de neexecutare a contractului se întâlneşte mai rar.
1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 387. În sens contrar a se vedea Cas., s. civ. propr. int.,
dec. nr. 6.007/2005, în Contractul de închiriere. Practică judiciară, de C.C. Hageanu, V.-Cl. Dumitrache, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 145. Nu putem fi de acord cu cele reţinute în această decizie pentru că aceasta
ar însemna menţinerea unor contracte chiar dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale, cu singura
condiţie ca aceasta să fi fost de bună credinţă. O astfel de situaţie este inacceptabilă şi schimbă regulile
referitoare la caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor din contractele sinalagmatice, precum şi la
faptul că executarea unei obligaţii îşi are cauza tocmai în executarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi.
Plata chiriei poate fi asigurată prin depunerea unei garanţii convenite de părţi la
încheierea contractului.
Dovada plăţii chiriei se face în condiţiile dreptului comun. În raport de dispoziţiile
art. 1.502 C. civ., chitanţa dată pentru confirmarea primirii uneia dintre prestaţiile
periodice, face să se prezume executarea plăţii pentru prestaţiile scadente la termene
anterioare. Este o prezumţie relativă, fiind admisă proba contrară.
Trebuie menţionată aici şi dispoziţia de la art. 796 NCPC, potrivit căruia de la data
notării urmăririi silite în cartea funciară, „cesiunile de venituri, contractele de închiriere,
de arendare sau de exploatare a imobilului, inclusiv cesiunile de drepturi rezultând din
aceste contracte, nu vor fi opozabile creditorului urmăritor”. Pe de altă parte, tot acelaşi
articol prevede în alin. (3) că de la data notificării sechestrului persoanelor arătate, plata
chiriilor, arenzilor sau altor venituri ale imobilului făcută debitorului va fi, de asemenea,
inopozabilă creditorului urmăritor.
Amintim, de asemenea dispoziţiile art. 1.815 C. civ., potrivit cărora plata anticipată
a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu pot fi opuse dobânditorului imobilului
decât dacă înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate la arhiva electronică sau în cartea funciară, după cum este
vorba de locaţiunea unui bun mobil sau a unuia imobil. Acelaşi efect de opozabilitate se
produce şi când cesiunea chiriei sau plata au fost cunoscute de dobânditor pe altă cale.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei dă dreptul locatorului la executarea silită
a acesteia sau la rezilierea contractului în condiţiile art. 1.817 C. civ. În cazul în care
locatorul optează pentru rezilierea contractului el poate obţine şi despăgubiri, dacă este
cazul.
Data plăţii. Este stipulată în art. 1.797 C. civ., dându-se prioritate voinţei părţilor în
acest sens. Chiria trebuie plătită la termenele convenite de părţi. Dacă nu s-a stipulat
nimic sub acest aspect, chiria se va plăti la termenele stabilite potrivit uzanţelor. Dacă nu
există clauză cu privire la termenul sau termenele de plată şi nu există nici uzanţe în acest
sens, se aplică regulile prevăzute de art. 1.797 C. civ., respectiv:
a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;
b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o
lună, dar mai mică de un an;
c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin
un an.
Locul plăţii. Plata trebuie făcută la locul convenit în contract. Dacă locul plăţii nu a
fost stabilit, el se stabileşte după regulile generale prevăzute de art. 1.494 C. civ. Potrivit
acestui text legal, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili
potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi
ori al uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii. Ca urmare, când e vorba de plata unei sume de bani, aceasta
urmează a se face la domiciliul creditorului.
Caracterul executoriu al contractului de locaţiune. În ideea de a facilita realizarea

dreptului locatorului la obţinerea chiriei, actualul Cod civil a dat valoare de titlu executor
contractului de locaţiune încheiat în formă autentică, precum şi celui constatat prin înscris
sub semnătură privată, acesta din urmă însă numai dacă a fost înregistrat la organele
fiscale. Ca urmare, pentru realizarea dreptului locatorului la chirie, la termenele şi în

modalităţile stabilite în contract, nu mai este nevoie ca locatorul să formuleze o acţiune în
justiţie, ci el poate trece direct la executarea silită a obligaţiei debitorului.
Refuzul locatorului de a primi chiria, ipoteză rară în practică, dă dreptul locatarului
să recurgă la procedura ofertei de plată urmată de consemnarea sumei la dispoziţia
creditorului, caz în care debitorul este liberat de obligaţia sa.
3. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul cu prudenţă şi diligenţă

Una dintre îndatoririle principale stabilite de Codul civil în sarcina locatarului este
cea de a întrebuinţa lucrul închiriat cu prudenţă şi diligenţă, ca un bun proprietar şi
conform destinaţiei determinată prin contract, iar în lipsă de stipulaţie specială, la
destinaţia prezumată după circumstanţe. Spre exemplificare, arătăm că un autoturism
închiriat pentru transport persoane nu va putea fi folosit pentru a participa la întreceri.
Dacă destinaţia bunului dat în locaţiune nu a fost stabilită, ea se stabileşte în funcţie
de unele circumstanţe concrete cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea
potrivit căreia locatarul îl foloseşte sau altele asemănătoare.
Obligaţia implică şi faptul de a nu se aduce transformări în substanţa lucrului.
Conţinutul obligaţiei poate fi detaliat prin convenţia părţilor. În lipsa unor stipulaţii se
determină după intenţia prezumată a părţilor.
Schimbarea destinaţiei bunului este posibilă în condiţiile în care există o clauză
contractuală ce permite acest lucru. Atitudinea pasivă a locatorului care nu reacţionează la
schimbarea destinaţiei bunului nu poate fi considerată drept o autorizare a schimbării
destinaţiei bunului. Aceasta trebuie să rezulte din manifestări de voinţă neechivoce1.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul potrivit destinaţiei sale sau efectuează
transformări neautorizate, ori îl întrebuinţează în aşa fel încât îl prejudiciază pe locator,
acesta este în drept să solicite repunerea lucrului în starea anterioară [art. 1.031 alin. (1)
C. pr. civ], sau chiar să solicite rezilierea contractului, cu daune-interese.
4. Obligaţia de restituire a bunului

La finalul locaţiunii, conform art. 1.821 C. civ., locatarul trebuie să restituie bunul
luat în locaţiune „în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat
din cauza vechimii”.
Bunul se restituie deci în starea în care se afla la momentul închirierii, dar cu luarea
în considerare a uzurii normale datorate folosinţei şi trecerii timpului, deoarece locatarul
nu răspunde de uzura normală a bunului.
În lipsa unui act care să constate starea bunului la momentul predării, locatarul
trebuie să restituie bunul în stare bună deoarece se prezumă că l-a primit într-o astfel de
stare [art. 1.821 alin. (2) C. civ.]. Prezumţia are caracter relativ, putând fi combătută prin
dovada contrară.
Obligaţia de a restitui bunul implică obligaţia locatarului de a conserva lucrul pe
tot timpul locaţiunii. De aici derivă obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici, de
întreţinere. Spre deosebire de „reparaţiile locative“ care cad în sarcina locatarului,
reparaţiile capitale revin – după cum s-a arătat – locatorului.
1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 379.

Reparaţiile de întreţinere nu cad în sarcina locatarului dacă au fost cauzate prin ve-
chime sau forţă majoră, ori caz fortuit sau din vina locatorului, inclusiv viciile de
construcţie.
Dacă locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de efectuare a reparaţiilor locative, loca-
torul poate cere, la încetarea locaţiunii, daune-interese, poate cere efectuarea reparaţiilor
de către locator în contul locatarului (în cursul locaţiunii), sau rezilierea contractului.
Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, acesta este obligat să facă
toate reparaţiile pe cheltuiala sa, inclusiv pe cele care în mod normal ar reveni locatorului.
Locatarul răspunde şi pentru stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele
familiei sale, sau de sublocatari ori de către alte persoane cărora le-a permis folosirea
bunului sau accesul la acesta.
În strânsă legătură cu obligaţia locatarului de a răspunde pentru bunul închiriat este şi
răspunderea pe care acesta o are pentru degradarea bunului cauzată de incendiu.
Răspunderea lui nu este angajată dacă incendiul provine din cauze fortuite. Pentru a se
exonera de răspundere, nu este suficient ca locatarul să dovedească lipsa unei greşeli din
partea sa, ci trebuie să dovedească că incendiul a avut drept cauză un caz fortuit, sau un
caz de forţă majoră.
Dacă sunt mai mulţi locatari în imobil şi nu există una dintre cauzele exoneratoare de
răspundere menţionate, fiecare răspunde proporţional cu partea de imobil pe care o ocupă,
afară de cazul când reuşeşte să dovedească că incendiul a provenit din partea de
construcţie ocupată de alt chiriaş. Pentru ipoteza când proprietarul ocupă el însuşi o parte
din construcţie, soluţia este controversată. În doctrină, sub reglementarea din vechiul Cod
civil, unii autori au arătat că în această situaţie nu există o răspundere a locatarului pentru
incendiu1. Conform unei alte opinii, faptul locuirii proprietarului în imobilul închiriat, nu
poate duce, în sine, la înlăturarea răspunderii locatarilor şi pentru a fi exoneraţi de
răspundere ei trebuie să dovedească fie împrejurările exoneratoare de răspundere, fie că
incendiul a izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu a putut izbucni în partea
folosită de ei2. În caz contrar paguba se suportă proporţional cu valoarea locativă a părţii
ce ocupă fiecare din imobil.
În caz de nerestituire a bunului închiriat, locatorul, dacă este şi proprietar al bunului,
poate acţiona împotriva locatarului fie pe calea unei acţiuni în revendicare, fie pe calea
unei acţiuni personale, bazate pe contract. În cazul în care locatorul nu este şi proprietarul
bunului, el poate folosi doar acţiunea personală, rezultată din contract. În termenii art.
1.809 şi 1.816 alin. (3) C. civ., contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin
înscris autentic precum şi cel încheiat în această formă pe durată nedeterminată care a
încetat prin denunţare, constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu în privinţa obligaţiei
de restituire a bunului, la expirarea termenului, respectiv la împlinirea termenului de
preaviz, dispoziţia fiind aplicabilă şi contractului încheiat pe perioadă determinată prin
înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent. În aceste cazuri
obligaţia poate fi pusă în executare fără a mai fi nevoie de o hotărâre judecătorească.
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile locatarului, acesta nu poate fi obligat la
restituire.
Problema îmbunătăţirilor efectuate de locatar

2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 31 şi 32.
Dacă pe parcursul locaţiunii locatarul a efectuat lucrări autonome sau adăugate

asupra bunului luat în locaţiune, aceste lucrări devin, prin accesiune, proprietatea
locatorului1. În raport de faptul că locatarul este un detentor precar, el nu are dreptul să
facă lucrări autonome sau adăugate fără acordul proprietarului, astfel că în lipsa acordului
acestuia este considerat de rea-credinţă.
Ca urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 1.823 C. civ. locatorul are dreptul de a
păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu
poate fi obligat la despăgubiri decât într-o singură situaţie şi anume dacă locatarul a
efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului. Mai mult decât atât, în ipoteza în
care lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate opta
pentru obligarea locatarului la repunerea bunului în starea iniţială, caz în care poate
pretinde şi despăgubiri pentru orice pagubă pe care locatarul ar fi cauzat-o bunului prin
efectuarea lucrărilor.
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul prealabil al proprietarului,
locatarul are dreptul la despăgubiri conform convenţiei părţilor. Dacă nu s-a prevăzut
nimic referitor la modul de stabilire a despăgubirilor şi cum reglementările de la
contractul de locaţiune nu prevăd cum se vor calcula despăgubirile în această situaţie, se
vor aplica normele cu caracter general ale Codului civil referitoare la aceste lucrări.
Cesiunea contractului de locaţiune şi sublocaţiunea

Cesiunea. În termenii art. 1.805 C. civ. „Locatarul poate să încheie o sublocaţiune,
totală sau parţială, ori chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane,
dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul
este mobil, sublocaţiunea ori cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al
locatorului”. Se constată că în cazul imobilelor locatarul are, în principiu, dreptul de a
subînchiria şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost
interzisă. Această interzicere nu se prezumă, ci trebuie sa rezulte dintr-o stipulaţie
specială. În materie de închiriere a locuinţelor şi arendare există norme speciale
referitoare la cesiunea contractului.
Locatarul poate deci să cedeze dreptul său de folosinţă dobândit în baza unui contract
de locaţiune, unei alte persoane care, în acest fel, dobândeşte calitatea de locatar. Numai
în situaţia în care cesiunea a fost interzisă printr-o clauză expresă, locatarul nu poate ceda
dreptul său. Ca urmare, în lipsa oricărei clauze în contract referitoare la acest aspect,
cesiunea este permisă.
Situaţia este diferită în cazul bunurilor mobile. Aici, dacă în contract nu se face nicio
menţiune cu privire la posibilitatea cesiunii contractului, cesiunea nu este permisă. Ea va
fi permisă doar în condiţiile în care în contract există o clauză în acest sens. Desigur, în
lipsa unei clauze în contract care să permită cesiunea, nimic nu împiedică părţile să
convină ulterior posibilitatea cesiunii contractului.
În ipoteza în care în contract nu se prevede nimic referitor la cesiune, dar se prevede
că este interzisă sublocaţiunea, nu este permisă nici cesiunea contractului. Interzicerea
sublocaţiunii implică, deci, interdicţia cesiunii. În schimb interdicţia cesiunii contractului,
nu o include şi pe cea a sublocaţiunii. Este o aplicare a regulii cessio est maius, sublocatio
est minus, pe care art. 1.806 C. civ. a transpus-o în plan legislativ.
1 Evident, numai dacă acesta este şi proprietar al bunului.

În scopul de a înlătura unele controverse doctrinare apărute sub vechiul C. civ., s-a
prevăzut de asemenea că interdicţia de a ceda contractul priveşte atât cesiunea totală cât şi
pe cea parţială. Anterior se susţinuse de către unii autori că dacă este interzisă cesiunea
totală a contractului, cea parţială este permisă. Chestiunea a fost lămurită definitiv,
dispoziţia legală fiind foarte clară în sensul că interdicţia cesiunii, ca de altfel şi a
sublocaţiunii, vizează atât cesiunea, respectiv sublocaţiunea, totală cât şi pe cea parţială.
Cesiunea contractului se poate produce în ipoteza în care locatorul acceptă în mod
expres cesiunea, situaţie cu care este asimilată şi ipoteza neinterzicerii cesiunii locaţiunii
referitoare la un imobil. Art. 1.317 C. civ. referitor la momentul cesiunii, arată că dacă o
parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în
raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul
în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă. Cum în
contractual de locaţiune referitor la imobil cesiunea este permisă dacă nu a fost interzisă,
suntem în ipoteza textului menţionat în sensul că pentru a produce efecte, este suficient ca
cesiunea să fie notificată locatorului.
În cazul bunurilor mobile cesiunea trebuie să fie acceptată prin contract sau printr-o
convenţie ulterioară. În cazul în care ea a fost permisă prin contractul de locaţiune, pentru
a produce efecte este suficientă notificarea locatorului cu privire la cesiune, în caz contrar
fiind necesară acceptarea cesiunii, acceptarea marcând momentul de la care produce
efecte cesiunea.
Efectele cesiunii. Observăm, de la început că art. 1.805 C. civ. vorbeşte de cesiunea
contractului şi nu doar a drepturilor rezultate din contract. De altfel, alin. (1) al articolului
menţionat prevede că prin cesiunea contractului de către locatar, cesionarul dobândeşte
drepturile rezultate din contract, dar este ţinut şi de obligaţiile asumate de cedentul
locatar.
Această dispoziţie se aplică însă coroborat cu normele de drept comun privind
cesiunea contractului.
Efectele acestei cesiuni sunt diferite faţă de cele din Codul civil anterior care în
principiu nu permitea cesiunea contractului, ci doar a drepturilor. Astfel:
a) în raporturile dintre locatarul iniţial şi cesionar, raporturile sunt ca la orice
înstrăinare. Cesionarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile contractului iar cedentul
dobândeşte preţul cesiunii. Locatarul cedent garantează cesionarului doar validitatea
contractului, afară de cazul când s-a obligat în mod expres să garanteze şi executarea
contractului, caz în care va avea poziţia unui fideiusor pentru obligaţiile locatorului.
b) în raporturile dintre locator şi cesionar, cesionarul devine noul locatar al
locatorului. El dobândeşte atât drepturile locatarului cedent cât şi obligaţiile acestuia. El
va fi, deci, titularul dreptului de folosinţă născut în baza contractului iniţial. În această
calitate el are acţiune directă împotriva locatorului pentru a cere executarea contractului,
sau chiar şi rezilierea pentru neîndeplinirea obligaţiilor. Totodată, el va fi obligat să
respecte obligaţiile locatarului iniţial, cum ar fi plata chiriei, folosirea bunului cu prudenţă
şi diligenţă etc.
c) în raporturile dintre locator şi locatarul cedent, efectele sunt diferite după cum
locatorul a optat sau nu pentru liberarea acestuia.
Dacă locatorul a acceptat necondiţionat cesiunea, locatarul cedent este liberat prin
cesiune de propriile obligaţii ca şi când nu ar fi fost parte în contract. Locatorul îl va
putea urmării doar pe locatarul cesionar pentru îndeplinirea obligaţiilor din contract.
În ipoteza în care locatorul a declarat că nu îl liberează pe locatarul cedent,

locatorul se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută
obligaţiile. În acest caz, locatorul trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului la acţiune
împotriva locatarului iniţial, să îi notifice acestuia neexecutarea obligaţiilor de către
locatarul cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la
care a cunoscut faptul neexecutării. În acest caz deci, obligaţiile contractuale trebuie
executate de către locatorul locatarul cesionar, dar dacă acesta nu-şi îndeplineşte
obligaţiile, locatorul poate acţiona pentru realizarea drepturilor sale şi împotriva
locatarului iniţial, cu condiţia notificării menţionate.
Pentru ca cesiunea să fie opozabilă locatorului şi terţilor, trebuie îndeplinite condiţiile
de publicitate, după natura obiectului locaţiunii.
Sublocaţiunea. Sublocaţiunea reprezintă situaţia în care locatarul iniţial încheie un

alt contract de locaţiune cu un sublocatar, cu privire la bunul luat în locaţiune sau o parte
din el, astfel încât el devine locator al bunului respectiv. Realizarea ei presupune
îndeplinirea a două condiţii:
a) sublocaţiunea bunului imobil să nu fi fost interzisă printr-o clauză din contractul
principal sau, în cazul bunurilor mobile, să existe acordul expres al locatorului pentru
sublocaţiune. La fel ca şi în cazul cesiunii, interzicerea transmiterii folosinţei către o altă
persoană trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă pe baza unor simple prezumţii. Este
posibil ca sublocaţiunea să nu fie interzisă, dar să fie condiţionată de acordul locatorului.
În acest caz ea va fi valabilă numai în prezenţa acestui acord. După cum am arătat, în
cazul bunurilor mobile nu este suficient ca sublocaţiunea să nu fie interzisă prin contract,
ci pentru ca ea să se poată efectua este nevoie de acordul scris al locatorului. Dovada
acordului trebuie în acest caz să rezulte, în mod obligatoriu, dintr-un înscris,
consimţământul respectiv neputând fi dedus şi din împrejurări care lasă să se întrevadă
acest acord.
Reamintim că în raport de dispoziţiile art. 1.806 C. civ. interdicţia cesiunii
contractului, nu o include şi pe cea a sublocaţiunii. În schimb dacă este interzisă
sublocaţiunea, nu este permisă nici cesiunea contractului Este o aplicare a regulii cessio
est maius, sublocatio est minus, pe care art. 1.806 C. civ. a transpus-o în plan legislativ.
Precizăm şi aici că o eventuală clauză de interzicere a sublocaţiunii vizează atât
sublocaţiunea totală cât şi pe cea parţială.
b) contractul de sublocaţiune să nu contravină obligaţiilor din contractul principal.
Locatarul poate, deci, să dea în locaţiune bunul cu privire la care a dobândit folosinţa, dar
nu poate ignora obligaţiile din contractul principal, aşa încât pentru a-şi putea respecta
obligaţiile pe care şi le asumă în noua calitate de locator prin contractul de sublocaţiune,
trebuie să nu încalce obligaţiile din contractul principal.
Sublocaţiunea, care reprezintă şi ea un contract de locaţiune, nu trebuie, cu rezerva
de mai sus, să fie încheiată în condiţii identice cu contractul principal. De pildă dacă s-a
închiriat un autoturism cu o chirie de 500 lei lunar, locatarul poate la rândul lui să-l
subînchirieze cu o chirie de 600, sau de 400 lei lunar, sau dacă contractul principal s-a
încheiat pe un an, sublocaţiunea poate fi încheiată pe un interval mai mic.
Efectele sublocaţiunii. Contractul de sublocaţiune produce efectele unui contract de
locaţiune dar şi anumite efecte în raport de locatorul principal.
a) Efecte între locatarul principal şi sublocatar. Efectele între aceştia sunt cele
specifice unui contract de locaţiune. Primul va avea rolul de locator şi va trebui să asigure
sublocatarului folosinţa bunului. Chiria se va plăti de către sublocatar, propriului său
locator.
b) Efectele între locatorul principal şi locatarul său. Între cei doi efectele sunt cele
specifice oricărui contract de locaţiune.
c) Efectele între locator şi sublocatar. Acţiunea directă a locatorului. Elementul de
noutate adus de art. 1.807 C. civ. îl constituie faptul că locatorul principal are acţiune
directă împotriva sublocatarului pentru plata chiriei, deşi el nu a fost parte în contractul de
sublocaţiune şi efectele acestui contract nu ar trebui să se producă şi faţă de el. În cazul în
care locatarul principal nu plăteşte locatorului său chiria, acesta din urmă se poate
îndrepta şi direct împotriva sublocatarului şi-l poate urmări pe acesta până la concurenţa
chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal.
Locatorul are deci o acţiune directă împotriva sublocatarului nemaifiind nevoit, ca
sub regimul vechiului Cod civil, să acţioneze împotriva celuilalt numai pe calea acţiunii
oblice. Dreptul locatorului la chirie este forte bine protejat întrucât plata anticipată a
chiriei de către sublocatar către locatarul principal, nu poate fi opusă locatorului. Mai
mult decât atât locatorul îşi păstrează dreptul de a-l urmări pe sublocatar chiar şi atunci
când locatarul principal a făcut o cesiune de creanţă cu privire la chiria datorată de
sublocatar.
Beneficiul acţiunii directe nu este doar pentru plata chiriei, ci şi pentru îndeplinirea
celorlalte obligaţii pe care sublocatarul şi le-a asumat în temeiul contractului de
sublocaţiune. De pildă locatorul poate acţiona direct împotriva sublocatarului pentru a-l
constrânge să folosească bunul potrivit destinaţiei rezultate din contractul de sublocaţiune.
Existenţa posibilităţii unei acţiuni directe împotriva sublocatarului nu înseamnă că
locatorul nu l-ar putea urmări mai întâi pe locatar, efectele contractului de locaţiune fiind
menţinute în totalitate.
Reglementarea unei acţiuni directe a locatorului împotriva sublocatarului, atrage
întrebarea dacă şi sublocatarul poate acţiona pe cale directă împotriva locatorului
principal. Răspunsul este negativ. Acţiunile directe reprezintă o excepţie de la principiul
relativităţii efectelor contractului, aşa încât ele există numai în măsura în care sunt
prevăzute în mod expres de lege, or nu există nicio dispoziţie care să confere sublo-
catarului beneficiul unei acţiuni directe. El poate acţiona direct doar împotriva propriului
locator, iar împotriva locatorului principal doar pe calea unei acţiuni oblice.
Observaţie. În cazul închirierii de locuinţe şi al arendei, cesiunea şi sublocaţiunea
îmbracă unele aspecte particulare, pe care le vom prezenta cu ocazia analizării acestor
contracte.
Secţiunea a IV-a
Încetarea locaţiunii
Cauze de încetare a locaţiunii

Contractul de locaţiune poate înceta ca urmare a denunţării unilaterale, a expirării
termenului, a rezilierii pentru neexecutarea obligaţiilor, prin înstrăinarea bunului închiriat
în anumite condiţii, prin pieirea bunului, dar şi din unele cauze generale cum ar fi
desfiinţarea titlului locatorului, sau acordul părţilor.
Moartea locatorului sau a locatarului, nu duce la încetarea contractului. O spune în
mod expres art. 1.820 alin. (1) C. civ., astfel că drepturile şi obligaţiile rezultate din
contract trec asupra moştenitorilor. Părţile pot conveni însă în mod valabil ca moartea
uneia dintre ele să ducă la încetarea contractului. De asemenea, art. 1.820 alin. (2) C. civ.
conferă moştenitorilor chiriaşului dintr-un contract pe durată determinată dreptul de a
denunţa contractul într-un interval de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de
existenţa locaţiunii şi moartea locatarului.
Contractul încetează şi în situaţia în care calitatea de locator şi respectiv locatar este
întrunită cu privire la aceeaşi persoană, cum ar fi spre exemplu, situaţia în care locatarul îl
moşteneşte pe locator.
Denunţarea unilaterală. În situaţia contractului încheiat pe durată nedeterminată,

contractul poate lua sfârşit la iniţiativa oricărei părţi, cu condiţia respectării termenului de
preaviz.
Este o desfiinţare a contractului în urma unei manifestări unilaterale de voinţă, care
produce efecte fără să trebuiască a fi acceptată de cealaltă parte.
Art. 1.816 C. civ. prevede că „Dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea
duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare”.
Dispoziţia este menită să asigure eficienţă principiului potrivit căruia un contract nu
poate angaja părţile în mod perpetuu.
O astfel de manifestare unilaterală în sensul denunţării unilaterale a contractului nu
trebuie să fie motivată sau supusă unor condiţii de formă. Singura condiţie impusă de
legiuitor este cea a notificării cu respectarea unui termen de preaviz, care are semnificaţia
unui termen rezonabil acordat celeilalte părţi pentru a găsi un alt locatar, sau un alt bun
pentru închiriere, după cum denunţarea este făcută de locatar sau de către locator.
Durata termenului de preaviz, dacă nu a fost stabilit prin convenţia dintre părţi, poate
rezulta din lege, ca, de exemplu, în cazul contractului de închiriere a unei locuinţe, sau se
stabileşte potrivit uzanţelor, dacă nici convenţia părţilor şi nici legea nu stabilesc acest
termen. În cazul în care părţile au prevăzut în contractul lor termenul de preaviz, se aplică
acest termen şi nu cel prevăzut de lege sau rezultat din uzanţe.
La expirarea termenului de preaviz contractul încetează iar locatarul foloseşte bunul
fără drept, astfel încât poate fi obligat la despăgubiri pentru contravaloarea folosinţei şi nu
la plata unei chirii care nu poate exista după încetarea contractului1. De asemenea, la
împlinirea acestui termen, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă, iar contractul
de locaţiune încheiat în formă autentică sau cel constatat prin înscris sub semnătură
privată şi înregistrat la organul fiscal competent constituie, în condiţiile legii, titlu
executoriu, astfel că obligaţia respectivă poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită, fără a
fi necesară o acţiune în justiţie.
Dacă notificarea a fost făcută dar aceasta nu respectă termenului de preaviz, ea nu va
produce efecte decât de la împlinirea acelui termen.
1 Totuşi în materia contractului de închiriere art. 1.831 C. civ. arată că chiriaşul este obligat la plata
chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, ceea ce ar putea însemna că se
vorbeşte despre chirie chiar şi după o posibilă încetare a contractului.
În practica judiciară de sub vechiul Cod civil s-a decis că cererea de chemare în
judecată pentru evacuare reprezintă o manifestare de voinţă în sensul denunţării
unilaterale a contractului, iar termenul care se scurge de la data comunicării cererii de
chemare în judecată şi până la soluţionarea cauzei acoperă termenul de preaviz, astfel că
era îndeplinită condiţia „concediului“ prevăzut de art. 1.436 alin. (2) C. civ.1 Această
soluţie îşi menţine valabilitatea şi sub actualul cod, cererea de chemare în judecată putând
înlocui notificarea prevăzută de art. 1.816 C. civ.
Caz particular de denunţare unilaterală a contractului pe durată determinată. Deşi

denunţarea unilaterală este un caz specific de încetare a contractului de locaţiune pe
durată nedeterminată, art. 1.820 C. civ. prevede şi un caz de denunţare unilaterală a
contractului încheiat pe durată determinată. Astfel, în cazul locaţiunii pe durată
determinată, la decesul locatarului, moştenitorii acestuia pot denunţa unilateral contractul
în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de deces şi de existenţa
locaţiunii.
Rezilierea contractului pentru neexecutare. Conţinutul reglementării referitor la

acest caz de încetare a contractului se află în art. 1.817 C. civ. care arată: „Atunci când,
fără justificare, una dintre părţile contractului de locaţiune nu îşi execută obligaţiile
născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu
daune-interese, dacă este cazul, potrivit legii”. Este o aplicare a regulilor generale
referitoare la reziliere în materie de contracte sinalagmatice, regulă potrivit căreia dacă
una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale, cealaltă poate solicita rezoluţiunea sau,
după caz, rezilierea contractului.
Observăm că textul legal nu mai face referire la neîndeplinirea obligaţiilor principale,
cum făcea art. 1.439 din vechiul Cod civil, astfel încât neîndeplinirea oricărei obligaţii
contractuale poate duce la rezilierea contractului. Desigur, sunt aplicabile şi condiţiile
generale de la reziliere, astfel că se impune a aminti prevederile art. 1.551 C. civ. potrivit
cărora, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere,
chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice
stipulaţie contrară este considerată nescrisă. Cu privire la locuţiunea „fără justificare”
amintim că aceasta se interpretează prin prisma prevederilor şi cazurilor de la art.
1.555-1.557 C. civ., astfel că neexecutarea nu poate fi justificată pe alte considerente
decât cele acolo prevăzute.
Este posibilă şi stipularea unui pact comisoriu referitor la rezilierea contractului,
inclusiv a unuia în care rezilierea nu se mai face prin intermediul justiţiei, ci de drept.
Este de asemenea posibilă rezilierea unilaterală, în condiţiile art. 1.552 C. civ.
Expirarea termenului
Contractul de locaţiune pe durată determinată încetează, de regulă, la expirarea
termenului pentru care a fost încheiat, aşa cum prevede în mod expres Codul civil în art.
1.809 C. civ. Este vorba de o încetare de drept, care se produce prin simpla ajungere la
termen fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, cum ar fi, spre exemplu, o
înştiinţare prealabilă. Încetarea de drept a contractului la expirarea termenului nu este însă
1 TS, s. civ., dec. nr. 2628/1987, în Culegere de decizii, 1987, p. 85.

o regulă imperativă, astfel încât el poate fi prelungit prin acordul părţilor. Este de
asemenea posibil ca prelungirea să intervină în baza unei dispoziţii legale sau ca părţile să
condiţioneze încetarea contractului, la expirarea termenului, de îndeplinirea anumitor
formalităţi.
Tacita relocaţiune (reconducţiune)

Tacita relocaţiune sau reconducţiune se bazează pe un acord de voinţe subînţeles,
care nu este deci exprimat formal, fiind, pentru o parte, implicit, iar pentru cealaltă, tacit.
Din acest motiv ea se deosebeşte de reînnoirea prin consimţământ implicit a contractului,
unde consimţământul ambelor părţi nu este tacit, ci implicit. La tacita reconducţiune,
după cum s-a spus, o singură parte adoptă o atitudine implicând o astfel de voinţă,
„celalalt contractant nu răspunde prin niciun mesaj articulat, nici expres, nici implicit.
Este de fapt, tăcerea sa prelungită cea care confirmă convenţia de reînnoire1. Prezumţia de
acceptare a ofertei nu se bazează pe manifestări active din care se deduce un
consimţământ implicit, ci pe lipsa de reacţie a cocontractantului ce prin atitudinea sa lasă
să se înţeleagă acceptarea unui nou contract.
Reconducţiunea tacită (relocatio tacita) reprezintă o instituţie juridică cu o existenţă
milenară. Ea a fost cunoscută încă din dreptul roman. Textele jurisconsultului Ulpian
înfăţişează un contract de locatio-conductio asupra fondurilor rurale, pe durată
determinată, ce putea fi reînnoit la expirarea termenului contractual.
Condiţiile tacitei relocaţiuni. În principiu, dacă după expirarea contractului de
închiriere locatarul continuă să folosească bunul închiriat fără ca locatorul să se opună, un
nou contract de închiriere se consideră încheiat între părţi, în condiţiile contractului
anterior, exceptând termenul închirierii. Astfel, în termenii art. 1.810 C. civ. „Dacă, după
împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile
fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în
condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor”.
Din textul legal citat rezultă concluzia că pentru a opera tacita reconducţiune este
necesar să existe, în primul rând, o continuare a relaţiilor contractuale iniţiale, după
expirarea contractului de locaţiune şi absenţa voinţei, exprese sau tacite, din partea
locatorului, de a pune capăt raporturilor de locaţiune. Este necesar, deci, ca locatarul să
continue să folosească bunul închiriat, iar locatorul să nu se manifeste în sensul de a pune
capăt relaţiilor contractuale.
Deşi, aparent, îndeplinirea condiţiilor relocaţiunii tacite poate fi analizată fără prea
mari dificultăţii, problema este ceva mai complicată decât pare la prima vedere.
Apreciem că pentru îndeplinirea condiţiilor relocaţiunii tacite nu este suficientă
deţinerea în continuare a bunului, ci trebuie ca din această deţinere să se poată deduce
voinţa locatarului de continuare a raporturilor locative. Deţinerea bunului după expirarea
termenului contractual poate avea şi alte semnificaţii decât continuarea raporturilor
locative. Ea ar putea avea, de pildă, semnificaţia acordării timpului necesar pentru
predarea bunului sau chiar a unei întârzieri în îndeplinirea obligaţiei de predare a acestuia,
fără existenţa intenţiei de a rămâne locatar.
În raport de această situaţie, ni se pare că pentru a se putea verifica dacă într-adevăr
locatarul deţine în continuare bunul cu intenţia de continuare a raporturilor de locaţiune,
1 B. Starck, Les obligations, t. 2, Contrat, ed. a VI-a, de H. Roland, L. Boyer, Litec, Paris, 1998, p. 611.
iar acceptarea locatorului are aceeaşi semnificaţie, un anumit interval de timp este necesar
să se scurgă. Durata acestuia nu poate fi prestabilită în lipsa unei dispoziţii legale în acest
sens1 şi acest lucru poate crea dificultăţi în aprecierea existenţei condiţiilor tacitei
relocaţiuni. Dacă obiceiul locului nu ar putea fi luat în considerare în acest sens, singura
idee ce ar putea fi luată în calcul ar fi cea a unui termen rezonabil pentru a se putea
desprinde, din trecerea lui, concluzia unui consimţământ implicit. Fiind vorba de un
termen rezonabil, în caz de litigiu, revine instanţei de judecată sarcina de a stabili dacă
ocuparea în continuare a bunului are o durată suficientă pentru a se prezuma relocaţiunea.
În strânsă legătură cu chestiunea de mai sus se pune problema dacă simpla tăcere a
locatorului este suficientă pentru a rezulta reconducţiunea. Mai concret, lipsa de reacţie a
locatorului este prin ea însăşi suficientă pentru a se prezuma acceptarea relocaţiunii sau ea
trebuie însoţită de unele manifestări care lasă să se vadă intenţia de a acţiona ca un
locator, cum ar fi primirea chiriei sau unele acte pozitive de asigurare a folosinţei bunului
închiriat? Problema este strâns legată de cea de mai sus şi, la o primă analiză, s-ar părea
că dacă am acceptat că deţinerea lucrului de către locatar nu poate avea totdeauna
semnificaţia intenţiei de continuare a raporturilor contractuale, consecvenţa ne-ar impune
să apreciem că simpla tăcere a locatorului nu este suficientă pentru a lua naştere un nou
contract de locaţiune, căci simpla tăcere a locatorului poate avea şi ea alte semnificaţii.
Aşa cum deţinerea în continuare a bunului de către locatar poate avea semnificaţia
câştigării timpului necesar pentru a putea preda bunul închiriat, tot aşa, spre exemplu, şi
atitudinea pasivă a locatorului în raport cu deţinerea bunului de către locatar ar putea să
nu însemne acceptarea continuării raporturilor contractuale, ci acordarea timpului necesar
pentru ca locatarul să predea bunul. Consimţământul, chiar tacit, pentru un nou contract
de locaţiune ar trebui să fie neîndoielnic, ceea ce ne-ar putea duce la concluzia nevoii
anumitor manifestări active din care să rezulte o voinţă neîndoielnică în direcţia încheierii
unui nou contract,cum ar fi cea de primire a preţului locaţiunii, sau de asigurare a
folosinţei locuinţei. Totuşi, această teză nu poate fi acceptată pentru simplu motiv că
reînnoirea contractului în astfel de situaţii ca cele de mai sus, se produce printr-un
consimţământ implicit şi nu printr-unul tacit. Ca urmare, trebuie acceptat că în cazul
tacitei relocaţiuni simpla tăcere este suficientă pentru a fi în prezenţa tacitei relocaţiuni,
altfel am părăsi terenul acestei instituţii şi am intra pe cel al reînnoirii contractului prin
consimţământ implicit. Or am arătat, de la început, că la tacita relocaţiune numai locatarul
exprimă un consimţământ implicit, cel al locatorului fiind unul tacit. Pentru a se deduce
un consimţământ valabil al locatorului nu este nevoie deci de manifestări active din partea
acestuia, ci doar de o atitudine de pasivitate, care, manifestată pe o anumită perioadă de
timp, lasă să se întrevadă clar voinţa de continuare a raporturilor contractuale.
Relocaţiunea tacită nu poate opera dacă consimţământul locatorului nu poate fi
prezumat pe baza atitudinii sale faţă de deţinerea bunului de către locatar. Este evident că
reconducţiunea este bazată pe un acord de voinţe al părţilor, chiar dacă el nu este expres.
Aşa fiind, ea nu poate opera în niciuna dintre situaţiile în care acordul uneia din părţi,
pentru continuarea raporturilor contractuale, este exclus.
Pentru a înlătura orice dubiu cu privire la o relocaţiune tacită, locatorul se poate
manifesta în mod expres în acest sens prin notificarea încetării contractului. Notificarea
1 Reglementările din unele state precizează în mod expres intervalul de timp în care locatarul trebuie
lăsat să folosească bunul pentru ca atitudinea pasivă a locatorului să fie considerată consimţământ tacit la
reînnoirea contractului. A se vedea în acest sens art. 1.879 şi 2090 C. civ. al provinciei Quebec, Canada.
intenţiei de a nu continua raporturile locative, făcută anterior expirării termenului

contractual, împiedică tacita relocaţiune, chiar dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului.
Nu este nevoie ca notificarea să urmeze condiţiile preavizului necesar pentru denunţarea
unilaterală a contractului, în mod concret să fie făcut cu un anumit termen anterior
expirării contractului, întrucât părţile cunoşteau, ab initio, durata contractului1.
Tacita relocaţiune nu operează nici în ipoteza în care părţile au exclus-o, de la
început, printr-o clauză contractuală. Voinţa de a nu lăsa să se producă tacita relocaţiune
are deplină eficacitate ori de câte ori ea s-a manifestat în timp util, iar menţinerea situaţiei
de fapt, rezultată din contractul de locaţiune, o anumită perioadă de timp, nu poate face să
se prezume o renunţare la intenţia de împiedicare a tacitei reconducţiuni2.
Ea nu poate opera nici atunci când pentru încheierea contractului de locaţiune este
nevoie de îndeplinirea unor formalităţi sau condiţii speciale. Astfel, de pildă, dacă
închirierea unui bun se poate face, potrivit legii, numai prin licitaţie publică, folosirea în
continuare a bunului de către locatar, după expirarea termenului contractual, nu poate
valora relocaţiune tacită3. Tot aşa, în cazul locuinţelor de intervenţie, al locuinţelor de
protocol şi al locuinţelor sociale, relocaţiunea tacită nu mai operează după pierderea
calităţii cerute pentru a dobândi o astfel de locuinţă4.
Concluzionând, încheierea noului contract de închiriere în condiţiile relocaţiunii
tacite presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) existenţa unui contract de locaţiune pe durată determinată, al cărui termen a
expirat;
b) deţinerea în continuare, de către locatar, a bunului ce a format obiectul locaţiunii
cu intenţia de continuare a relaţiilor contractuale;
c) lipsa de reacţie din partea locatorului, ceea ce face să se prezume acceptarea tacita
a unui nou contract;
d) inexistenţa unor condiţii legale, pentru locaţiune, ce exclud tacita relocaţiune.
Dacă în contractul iniţial părţile au stipulat o clauză în sensul că la expirarea
termenului contractual, contractul se reînnoieşte în mod automat, nu vom fi în prezenţa
unei tacite reconducţiuni, chiar dacă părţile, folosind o terminologie improprie, vor
stipula că reînnoirea contractului se face prin tacită reconducţiune. Aceasta deoarece, în
acest caz, reînnoirea contractului depinde de voinţa expresă a celor 2 părţi exprimată
prealabil noului contract. Această voinţă va produce efecte la sosirea termenului şi spre
deosebire de relocaţiunea tacită, reînnoirea contractului nu poate fi împiedicată în acest
caz prin opoziţia unuia dintre cocontractanţi, dacă o astfel de clauză nu a fost expres
prevăzută în contract5.
Efectele tacitei reconducţiuni
1 C. Toader, op.cit., p. 162.

2 J. Ghestin ş.a., op. cit. p. 308.
3 CSJ, s. com., dec. nr. 770/1997, în Jurisprudenţa CSJ, 1997, p. 439 şi 440.
4 A. Tabacu, Contractul de închiriere a suprafeţelor locative, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 232.
5 La expirarea termenului contractual nu este nevoie de un consimţământ tacit, pentru că acesta a fost
exprimat în mod expres, anterior, odată cu încheierea contractului iniţial. Acel consimţământ expres la
reînnoirea contractului este în contradicţie cu ideea de tacită reconducţiune. Tacita reconducţiune, în sens
strict, este, deci, cea care intervine ca urmare a continuării relaţiilor contractuale la expirarea contractului de
locaţiune pe durată determinată şi care se bazează pe un nou acord de voinţe intervenit după epuizarea
efectelor contractului iniţial şi nu pe un acord exprimat la încheierea contractului iniţial.
Un nou contract. Contractul iniţial al părţilor fiind unul pe durată determinată,
împlinirea termenului convenit are ca efect încetarea acestuia. În contractele pe durată
determinată efectele contractului se epuizează la expirarea termenului pentru care au fost
încheiate. Tacita reconducţiune dă naştere unui contract nou. Vechiul contract nu este
menţinut, sau prelungit, ci înlocuit cu un nou contract. Urmare a acestui fapt, părţile
trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actului juridic respectiv, iar
contractul va fi supus reglementărilor în vigoare la data tacitei reconducţiuni, deci legii
din momentul când ia naştere noul contract.
Noul contract nu este însă supus formalităţilor prevăzute pentru contractul iniţial.
Forma scrisă pretinsă pentru probaţiunea contractului iniţial nu poate fi pretinsă şi noului
contract deoarece ar contrazice însăşi ideea tacitei relocaţiuni. Întocmirea unui înscris ar
presupune, în mod evident, o manifestare de voinţă explicită, ceea ce înseamnă că nu s-ar
mai putea pune problema tacitei reconducţiuni. Câtă vreme însă legiuitorul acceptă
încheierea contractului prin consimţământ tacit, este evident că el acceptă şi derogarea de
la regula necesităţii înscrisului pentru dovedirea noului contract. Desigur, părţile vor
trebui să dovedească contractul iniţial în condiţiile de probaţiune de la actele juridice. În
plus, trebuie dovedit faptul folosirii în continuare, la expirarea termenului contractual, a
bunului închiriat şi lipsa vreunei opoziţii din partea locatorului faţă de această manifestare
a locatarului. Nimic nu împiedică părţile ca după reînnoirea contractului prin
reconducţiune tacită să întocmească un înscris confirmativ al acestuia.
Noul contract este supus, în principiu, stipulaţiilor din contractul iniţial. Obligaţiile
asumate de părţi în contractul iniţial, vor fi menţinute şi în noul contract. Concluzia
rezultă în mod evident din dispoziţia de la art. 1.810 C. civ., care leagă de noul contract
aceleaşi efecte ca ale celui iniţial. Părţile vor rămâne legate de stipulaţiile prevăzute în
contractul iniţial numai în măsura în care acestea privesc locaţiunea nu şi de stipulaţiile
care au o existenţă autonomă şi care nu au condiţionat locaţiunea1.
Din dispoziţiile art. 1.810 C. civ. rezultă însă şi o diferenţă faţă de contractul iniţial.
Aceasta constă în faptul că noul contract nu mai este încheiat pe durată determinată, ci se
consideră încheiat pe o durată nedeterminată, cu toate consecinţele ce rezultă pentru un
astfel de contract2. Deci, dacă o lege specială nu prevede un anumit termen, noul contract
nu se va considera încheiat pe durata contractului iniţial, ci pe un interval de timp
nedeterminat. Însăşi Codul civil a stabilit, în acest, caz o prezumţie referitoare la voinţa
părţilor cu privire la durata contractului.
De asemenea, spre deosebire de perioada anterioară actualului Cod civil, garanţiile ce
au însoţit contractul vechi vor însoţi şi contractul nou. Sub regimul vechiului Cod civil,
pentru a produce în continuare efecte, garanţiile trebuiau prevăzute în mod expres3.
1 Din acest motiv în practica judiciară franceză s-a considerat că o promisiune de vânzare-cumpărare
înserată într-un contract de închiriere, conferind chiriaşului dreptul de a cumpăra bunul în cursul executării
contractului devine caducă la expirarea termenului contractual, tacita relocaţiune având ca efect reînnoirea
contractului de închiriere, dar nu şi a promisiunii de vânzare-cumpărare, care nu este nici de esenţa, nici de
natura contractului de închiriere. O astfel de posibilitate ar fi existat numai dacă ea ar fi fost o veritabilă
condiţie a contractului de închiriere. A se vedea J. Ghestin ş.a., op. cit., p. 309.
2 De aceea s-a considerat că pactele comisorii referitoare la încetarea înainte de termen a contractului,
nu mai au aplicabilitate în noul contract care este cu durată nedeterminată. A se vedea Cas., s. civ. propr. int.,
dec. 5.770/2004, în op. cit., de C.C. Hageanu, V.-Cl. Dumitrache, p. 20.
3 CSJ, s. com., dec. nr. 2.414/2003, în op. cit., de C.C. Hageanu, V.-Cl. Dumitrache, p. 15.
Imposibilitatea folosirii bunului

Este de esenţa contractului de locaţiune asigurarea posibilităţii pentru locatar de a se
folosi de bunul ce face obiectul contractului. Ca urmare, este normal ca dacă bunul piere
în totalitate contractul să fie desfiinţat. Pe această linie de gândire art. 1.818 C. civ.
prevede: „Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit
destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept. Dacă imposibilitatea folosirii bunului
este numai parţială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie
reducerea proporţională a chiriei”. Observăm că textul nu face distincţie între
imposibilitatea folosirii bunului din cauze fortuite şi cea bazată pe culpă, distincţia având
importanţă doar sub aspectul posibilităţii sau imposibilităţii de obligare a locatorului la
despăgubiri. Aşa cum am arătat mai sus, locatorul nu poate fi obligat la reparaţiile
echivalente reconstruirii bunului care a pierit fortuit. În acest caz contractul este desfiinţat
de drept pentru imposibilitatea folosirii bunului, fără ca locatorul să poată fi obligat la
plata de despăgubiri.
Imposibilitatea folosirii bunului poate fi urmarea nu doar a distrugerii materiale a
bunului ci şi a oricărei alte împrejurări de natură a face imposibilă folosirea bunului, cum
ar fi confiscarea acestuia, exproprierea etc.1
În situaţia în care pieirea bunului s-a produs din culpă, partea vinovată va trebui să
plătească, la cerere, despăgubiri.
Dacă bunul a pierit doar în parte, locatarul poate opta, dacă bunul mai poate fi folosit,
între a cere reducerea chiriei, sau a solicita rezilierea contractului. Rezilierea poate fi
cerută dacă partea pierită din bun este atât de importantă încât se poate prezuma că fără ea
locatarul nu ar fi încheiat contractul de închiriere.
Atunci când bunul nu este imposibil de folosit, ci este doar deteriorat, locaţiunea
continuă,locatorul fiind obligat să efectueze reparaţiile necesare pentru a aduce bunul în
stare corespunzătoare de folosinţă.
Dacă deteriorarea a fost provocată de locatar, acesta este obligat să repare prejudiciul
produs în acest fel.
Desfiinţarea titlului locatorului

Desfiinţarea titlului locatorului se poate realiza în multiple modalităţi: constatarea
nulităţii, anulare, rezoluţiune, evingere de către un terţ etc. Ca şi în alte situaţii când se
desfiinţează titlul transmiţătorului şi la locaţiune această împrejurare duce, în principiu, la
încetarea locaţiunii ca urmare a faptului că locatorul nu mai poate executa una dintre
obligaţiile sale principale, respectiv asigurarea folosinţei bunului închiriat. De aceea,
art. 1.819 C. civ. stabileşte regula că desfiinţarea dreptului ce permitea locatorului
asigurarea folosinţei bunului, duce la încetarea de drept a contractului de locaţiune.
Printre excepţiile de la această regulă amintim:
- contractele de locaţiune de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea
funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, după stingerea
uzufructului prin deces sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până
la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului
(art. 715 C. civ.). În cazul în care stingerea uzufructului se produce însă prin expirarea
termenului, locaţiunile încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului.
Menţionăm în ceea ce priveşte reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute
1 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 46.

de uzufructuar şi înscrise în cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale, că
acestea sunt opozabile proprietarului şi moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni
ori, după caz, de un an, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În
niciun caz, locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului [art.
715 alin. (2) C. civ.].
- potrivit art. 1.760 C. civ. privitor la efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare
„vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii,
dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul
exercitării”.
- în situaţia prevăzută de art. 817 NCPC, închirierile sau arendările anterioare notării
urmăririi silite imobiliare sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori,
cât şi adjudecatarului. Totuşi, adjudecatarul nu este ţinut să respecte locaţiunea atunci
când preţul convenit este mai mic cu o treime decât preţul pieţei sau „mai mic faţă de cel
rezultat din locaţiunile precedente”.
- în situaţia în care locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de
locaţiune încrezându-se în faptul că titlul locatorului este real, contractul va produce
efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului, pe durata convenită de părţi, dar nu mai
mult de un an de la data desfiinţării titlului locatorului.
Înstrăinarea bunului ce a format obiectul locaţiunii

Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor. Potrivit art. 1.811
C. civ., dacă locatorul înstrăinează lucrul dat în locaţiune, dobânditorul este obligat să
respecte locaţiunea făcută înainte de înstrăinare şi care respectă anumite cerinţe de
publicitate, afară de cazul când desfacerea ei din cauza înstrăinării s-ar fi prevăzut în
însăşi contractul de locaţiune.
Conform textului legal menţionat, respectarea locaţiunii de către dobânditorul
imobilului este, deci, supusă unei duble condiţii:
1. îndeplinirea unor cerinţe de publicitate, astfel:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, locaţiunea să fi fost notată în cartea
funciară, indiferent de durata ei;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, data certă a locaţiunii să fie
anterioară datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, locatarul să fi îndeplinit
aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.
Această dispoziţie a fost adoptată în scopul unei certitudini sub aspectul existenţei şi
duratei contractului, pentru a nu exista posibilitatea fraudării dobânditorului prin
întocmirea unor contracte de locaţiune nereale, care să-i fie opozabile.
2. în contractul de locaţiune să nu existe o clauză referitoare la încetarea locaţiunii ca
urmare a înstrăinării bunului. Dacă există o astfel de clauză, dobânditorul nu mai este
obligat să respecte locaţiunea decât pe durata termenului de preaviz.
Observăm că art. 1.811 C. civ. referitor la opozabilitatea contractului are în vedere nu
numai locaţiunea de bunuri imobile, cum era orientarea fostului Cod civil, ci şi locaţiunea
de bunuri mobile. În cazul acestora din urmă se face distincţie între locaţiunile supuse
unei forme de publicitate şi cele care nu sunt supuse unor astfel de formalităţi. În cazul
primelor, pentru opozabilitatea contractului este nevoie de respectarea formelor legale de

publicitate, pe când referitor la cea de-a doua categorie, condiţia este ca locatarul să se
afle în folosinţa bunului la data înstrăinării acestuia. Folosinţa bunului de către locatar
suplineşte în acest caz publicitatea cerută de lege pentru opozabilitatea contractului de
locaţiune.
Raporturile dintre locatar şi dobânditor. Prin înstrăinarea bunului dat în locaţiune
dobânditorul locator se subrogă în drepturile înstrăinătorului locator. Ca urmare, în
situaţia în care locaţiunea nu încetează ca efect al înstrăinării bunului, noul proprietar
dobândeşte drepturile şi obligaţiile fostului locator, dar numai de la data transmiterii
proprietăţii bunului. De aceea noul proprietar nu ar putea, de pildă, să ceară rezilierea
contractului pentru neplata chiriei de către locatar, dacă această chirie se referă la
perioada anterioară dobândirii proprietăţii şi inclusiv a calităţii de locator. Nu este însă
exclus ca fostul locator să cesioneze noului proprietar drepturile sale referitoare la chiria
neîncasată pentru trecut, caz în care acesta din urmă poate să-l urmărească silit pe locatar
pentru această chirie.
Locatorul iniţial va rămâne însă responsabil faţă de locatar pentru prejudiciile pe care
acesta le-a suferit anterior înstrăinării. Dobânditorul nu are nicio obligaţie rezultată din
prejudiciile suferite de locatar anterior înstrăinării.
În raport de prevederile art. 1.814 C. civ., atunci când locatarul bunului înstrăinat a
dat garanţii locatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în
drepturile izvorând din aceste garanţii, în condiţiile legii.
Tot în legătură cu raporturile dintre locatar şi dobânditorul locator se pune problema
în ce măsură plata anticipată a chiriei făcută de locatar către locatorul iniţial, poate fi
opozabilă dobânditorului. Soluţia o găsim în art. 1.815 C. civ. care prevede că plata
anticipată a chiriei nu poate fi opusă dobânditorului decât dacă în privinţa acesteia au fost
îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului, formalităţile de
publicitate. Este vorba de înscrierea acestui act la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare dacă este vorba de un bun mobil sau de notarea lui în cartea funciară,dacă
obiectul locaţiunii l-a constituit un imobil.
Plata anticipată a chiriei este opozabilă dobânditorului şi în situaţia în care a fost
cunoscută de dobânditor pe altă cale (art. 1.815 C. civ.).
Cesiunea de creanţă privind chiria este opozabilă dobânditorului în aceleaşi condiţii
ca cele pentru plata anticipată, arătate mai sus.
Încetarea locaţiunii în caz de înstrăinare. În situaţia în care părţile convin ca

locaţiunea să înceteze în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune, atunci contractul
încetează şi dobânditorul bunului nu este obligat să respecte locaţiunea decât pentru un
scurt interval de timp. Astfel, locaţiunea va fi opozabilă noului proprietar şi după ce i s-a
notificat locatarului înstrăinarea, dar numai pentru un termen care este de două ori mai
mare decât termenul de preaviz necesar pentru denunţarea unilaterală a contractului.
Noul Cod civil nu are în vedere doar înstrăinarea prin vânzare, ci orice act juridic ce
are ca efect transmiterea bunului către o altă persoană, cum ar fi contractul de întreţinere,
contractul de donaţie, contractul de rentă viageră etc.
Dobânditorul poate obţine încetarea locaţiunii chiar dacă contractul a fost notat în
cartea funciară sau chiar dacă au fost îndeplinite celelalte formalităţi de publicitate
prevăzute de art. 1.811 C. civ., dacă s-a prevăzut că înstrăinarea bunului va duce la
încetarea contractului.
În cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată contractul încetează prin
denunţare unilaterală aşa încât nu este nevoie să se prevadă înstrăinarea drept cauză de
încetare a contractului.
În raport de cele de mai sus rezultă că vânzarea bunului dat în locaţiune reprezintă
cauză de încetare a contractului doar atunci când în contract există o clauză în acest sens
sau când nu au fost îndeplinite formalităţile necesare pentru opozabilitatea contractului
faţă de dobânditor.
Atunci când părţile au convenit încetarea locaţiunii ca urmare a înstrăinării bunului
dat în locaţiune locatarul nu are dreptul la despăgubiri nici de la locator nici de la
dobânditor dacă i s-a notificat încetarea contractului cu respectarea termenului mai sus
menţionat.
Raporturile dintre locatar şi dobânditor. Prin înstrăinarea bunului dat în locaţiune
dobânditorul locator se subrogă în drepturile înstrăinătorului locator. Ca urmare, în
situaţia în care locaţiunea nu încetează ca efect al înstrăinării bunului, noul proprietar
dobândeşte drepturile şi obligaţiile fostului locator, dar numai de la data transmiterii
proprietăţii bunului. De aceea noul proprietar nu ar putea, de pildă, să ceară rezilierea
contractului pentru neplata chiriei de către locatar, dacă această chirie se referă la
perioada anterioară dobândirii proprietăţii şi inclusiv a calităţii de locator. Nu este însă
exclus ca fostul locator să cesioneze noului proprietar drepturile sale referitoare la chiria
neîncasată pentru trecut, caz în care acesta din urmă poate să-l urmărească silit pe locatar
pentru această chirie.
Locatorul iniţial va rămâne însă responsabil faţă de locatar pentru prejudiciile pe care
acesta le-a suferit anterior înstrăinării. Dobânditorul nu are nicio obligaţie rezultată din
prejudiciile suferite de locatar anterior înstrăinării.
În raport de prevederile art. 1.814 C. civ., atunci când locatarul bunului înstrăinat a
dat garanţii locatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în
Tot în legătură cu raporturile dintre locatar şi dobânditorul locator se pune problema
în ce măsură plata anticipată a chiriei făcută de locatar către locatorul iniţial, poate fi
opozabilă dobânditorului. Soluţia o găsim în art. 1.815 C. civ. care prevede că plata
anticipată a chiriei nu poate fi opusă dobânditorului decât dacă în privinţa acesteia au fost
îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului, formalităţile de
publicitate. Este vorba de înscrierea acestui act la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
obiectul locaţiunii l-a constituit un imobil.
Plata anticipată a chiriei este opozabilă dobânditorului şi în situaţia în care a fost
Cesiunea de creanţă privind chiria este opozabilă dobânditorului în aceleaşi condiţii
1. Înstrăinarea bunului închiriat. Obligaţiile noului proprietar. Întinderea acestora

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.441 C. civ. şi 519 C. pr. civ., noul proprietar trebuie să
respecte închirierile anterioare care au cel puţin o dată certă, în intervalul de timp în care
contractul continuă să-şi producă efectele.
Dacă acel contract de închiriere, încheiat cu fostul proprietar, a expirat, locaţiunea încetează
şi ea, conform art. 1.436 C. civ. Aşa fiind, locatarul nu mai poate invoca garanţiile prevăzute de
art. 1.441 C. civ., contractul nefiind opozabil noului proprietar, pentru că efectele sale au încetat
deja. De asemenea, dacă noul proprietar cere evacuarea locatarului, acesta din urmă nu mai
poate invoca nici dispoziţiile art. 1.437 C. civ. privind tacita relocaţiune.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. com., dec. nr. 1310 din 31 martie 2006)
Contractul de închiriere a locuinţei 155
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI
Secţiunea I
Noţiune, părţi, durată şi caractere juridice
Noţiune. Contractul de închiriere a locuinţei este contractul prin care o persoană,

numită locator, transmite unei alte persoana numită chiriaş, dreptul de folosinţă temporară
asupra unei locuinţe sau asupra unei părţi din aceasta, în schimbul unei sume de bani
numite chirie. Acest contract este o varietate a contractului de locaţiune, este contractul
de locaţiune care are un obiect special, respectiv o locuinţă.
Părţile contractului sunt locatorul şi chiriaşul.

Locatorul este cel care transmite dreptul de folosinţă asupra locuinţei. Calitatea de
locator o poate avea proprietarul bunului, dar şi un uzufructuar sau chiar unui alt chiriaş,
deoarece această calitate nu este strâns legată de calitatea de proprietar din moment ce se
transmite doar folosinţa locuinţei. Comodatarul deşi are un drept de folosinţă asupra
locuinţei deţinută în baza contractului de comodat, nu-l poate transmite în vederea
închirierii. Natura gratuită a contractului se opune ideii de a trage foloase dintr-un bun
primit în folosinţă în acest mod1. Totuşi, în raport de dispoziţiile art. 2.148 C. civ., dacă
există aprobarea expresă şi prealabilă a comodantului, comodatarul ar putea transmite
folosinţa locuinţei unui terţ şi ar putea deveni locator.
Titularul dreptului de abitaţie asupra unei locuinţe sau al unui drept de uz nu poate
închiria locuinţa respectivă, deci nu poate fi locator.
Chiriaşul este persoana care devine beneficiara dreptului de folosinţă transmis prin
contract. Uneori şi alte persoane decât cele care încheie contractul dobândesc un drept de
folosinţă asupra locuinţei, iar în anumite situaţii, când există dispoziţii legale în acest
sens, raporturile de locaţiune pot continua, în lipsa titularului contractului, cu alte
persoane expres determinate. Astfel, art. 1.832 alin. (1) C. civ. stipulează că „în lipsa unei
interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot locui împreună cu chiriaşul, caz în
care vor fi ţinute solidar cu acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre
obligaţiile izvorâte din contract”.
Ca şi locaţiunea, contractul de închiriere poate fi încheiat atât pe durată determinată
cât şi pe durată nedeterminată. Este nevoie însă de o anumită durată a dreptului de
folosinţă, astfel că durata închirierii reprezintă un element esenţial asupra căruia trebuie
să se realizeze acordul de voinţă al părţilor. Închirierea este încheiată pe durată
determinată când părţile stabilesc de la început momentul până la care se va asigura
folosinţa locuinţei, sau pe durată nedeterminată, când nu este stabilit un astfel de termen.
Închirierea poate depăşi termenul convenit, prin intervenţia unor situaţii cum ar fi tacita
relocaţiune, prorogarea termenului sau reînnoirea contractului.
Caractere juridice
1 Pentru amănunte, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 356.
Caracter sinalagmatic. Din chiar definiţia contractului rezultă caracterul sinalag-

matic al acestuia, părţile asumându-şi obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel
locatorul se obligă, printre altele, să asigure folosinţa bunului iar chiriaşul se obligă să
plătească chiria.
Contract cu titlu oneros. Ambele părţi au în vedere, atunci când se obligă, contra-
prestaţia celeilalte părţi. Mai mult decât atât, contractul este, prin esenţa sa, cu titlu
oneros, la fel ca şi locaţiunea de drept comun. Dacă folosinţa bunului s-ar transmite cu
titlu gratuit nu am mai fi în prezenţa unui contract de închiriere, ci eventual a unui
contract de comodat1.
Închirierea are caracter comutativ, întrucât drepturile şi respectiv obligaţiile părţilor
sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, nefiind dependente de hazard.
Contractul de închiriere este un contract cu executare succesivă. Prin esenţa sa, ca şi
locaţiunea, el presupune o executare în timp, o îndeplinire a obligaţiilor care se întinde pe
o perioadă mai lungă sau mai scurtă, după durata contractului, dar nu este posibilă
executarea lui printr-o singură prestaţie. Caracterul de contract cu executare succesivă se
păstrează chiar şi atunci când plata chiriei se face printr-o sumă unică, globală, asigurarea
folosinţei făcându-se continuu, prin prestaţii succesive, până la expirarea contractului şi
aceasta indiferent dacă acesta este încheiat pe durată determinată sau nedeterminată.
Contract translativ de folosinţă. Prin contractul de închiriere se transmite numai
dreptul de folosinţă temporară a bunului închiriat, astfel încât acesta nu este translativ de
proprietate. Aceasta înseamnă că locator poate fi şi o altă persoană decât proprietarul
bunului şi că riscul pieirii fortuite se suportă de către proprietar, nu de către chiriaş.
Din punct de vedere al formei contractul are caracter consensual. Simplul acord de
voinţă al părţilor, fără alte formalităţi, este suficient pentru încheierea valabilă a con-
tractului, după cum vom arăta mai jos.
Forma şi conţinutul contractului de închiriere

Textul art. 21 din Legea nr. 114/1996, care prevedea că „închirierea locuinţelor se
face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris, care se
va înregistra la organele fiscale teritoriale”, nu mai este în vigoare, astfel încât se aplică
dispoziţiile generale de la locaţiune, respectiv art. 1.781 C. civ. potrivit căruia contractul
se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului. Contractul
de închiriere este, cum s-a arătat, un contract consensual, valabil încheiat prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
În ideea protecţiei părţilor şi a unui contract cu clauze cât mai clare şi mai complete,
acest contract ar trebui să cuprindă următoarele elemente:
a) adresa locuinţei care face obiectul închirierii;
b) suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate şi în comun;
c) suprafaţa curţilor şi a grădinilor folosite în exclusivitate sau în comun;
d) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia şi modul de plata;
e) suma plătita în avans în contul chiriei;
f) locul şi condiţiile în care se realizează primirea şi restituirea cheilor;
1Acesta fiind un contract real, încheierea lui valabilă presupune pe lângă consimţământul părţilor şi
predarea bunului.
g) obligaţiile parţilor privind folosirea şi întreţinerea spatiilor care fac obiectul
contractului;
h) inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente;
i) data intrării în vigoare şi durata;
j) condiţiile privind folosinţa exclusivă şi în comun a părţilor aflate în coproprietate;
k) persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului;
l) alte clauze convenite între părţi.
Lipsa acestor elemente din contractul de închiriere, cu excepţia determinării chiriei şi
a locuinţei închiriate, nu are însă efecte asupra valabilităţii acestuia.
Dovada contractului
Contractul de locaţiune având caracter consensual şi fiind valabil chiar şi în lipsa
unui înscris, în mod logic dovada lui se poate face potrivit regulilor generale privind
dovada actelor juridice. Dovada contractului verbal nu mai este supusă unor reguli
speciale, aşa cum s-a întâmplat sub regimul art. 1.416 C. civ. şi al art. 21 din Legea
nr. 114/1995.
Condiţiile de valabilitate
Vom prezenta doar câteva dintre chestiunile vizând elementele de valabilitate ale
contractului, în măsura în care sunt diferite faţă de locaţiunea de drept comun.
Consimţământul
Cu referire la elementele asupra cărora poartă consimţământul părţilor, în ideea
protecţiei chiriaşului, art. 1.826 C. civ. prevede că sunt considerate clauze nescrise orice
clauze cuprinse în contractul de închiriere prin care:
a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;
b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente
diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii şi a
instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului;
c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii
locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;
d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie
echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract.
Din simpla lecturare a clauzelor interzise, unele mai concrete altele destul de
generale, se poate observa că s-a urmărit ca chiriaşul, presat de nevoia unei locuinţe, să
nu fie prejudiciat de un proprietar abuziv.
Obiectul obligaţiilor părţilor este şi aici dublu, respectiv bunul închiriat şi chiria.
Bunul închiriat constă într-o locuinţă. Dispoziţiile Legii nr. 114/1996 sunt aplicabile
doar locuinţelor, precum şi curţii şi grădinii închiriate doar odată cu aceasta [art. 2 lit. a)
şi art. 21 lit. c)]. Legislaţia specială menţionată nu reglementează închirierea imobilelor în
alte scopuri, cum ar fi cele comerciale sau de vacanţă, şi chiar închirierea curţilor separat
de o locuinţă nu este supusă acestei legislaţii. Nici garajul nu se închiriază în condiţiile
acestei legislaţii, urmând să se aplice dispoziţiile din dreptul comun.
Prin locuinţă legea are în vedere o „construcţie alcătuita din una sau mai multe
camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele
de locuit ale unei persoane sau familii”.
Chiria. Chiria reprezintă contraprestaţia executată de locatar în schimbul folosinţei
bunului. Ea se poate fixa, după voinţa părţilor, global sau pe unităţi de timp (an, luna,
săptămână). Chiria este un element de esenţa contractului, în lipsa chiriei neputându-se
vorbi de un contract de închiriere, ci eventual de un contract de comodat. La fel se pune
problema în cazul unei chirii derizorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate ale
contractului de comodat.
Contractul trebuie să cuprindă valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a
acesteia şi modul de plată, precum şi suma plătită în avans în contul chiriei.
Dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, referitoare la stabilirea chiriei sunt încă în vigoare,
în schimb cele ale Legii nr. 114/1996 au fost abrogate. O.U.G. nr. 40/1999 face distincţie
între locuinţele proprietatea persoanelor fizice sau a celor juridice de drept privat, pe de o
parte, şi locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor
administrative ale acestuia, precum şi locuinţele, locuinţele de serviciu şi căminele pentru
salariaţi ale societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale şi regiilor
autonome.
Cu referire la prima categorie, deci pentru locuinţele proprietate particulară a persoa-
nelor fizice şi juridice, chiria se stabileşte prin negociere între proprietar şi chiriaş cu
ocazia încheierii noului contract de închiriere.
Pentru locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor
administrative ale acestuia, precum şi pentru locuinţele, locuinţele de serviciu şi căminele
pentru salariaţi ale societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale şi regiilor
autonome, art. 26 din actul normativ menţionat prevede că chiria se calculează
pornindu-se de la un tarif de bază lunar.
Chiriile pentru locuinţele prevăzute mai sus se diferenţiază pe categorii de localităţi
şi pe zone, de către consiliile locale, conform criteriilor avute în vedere la stabilirea
impozitelor şi taxelor locale pentru terenuri, prin aplicarea unui coeficient la chiria de
bază, coeficient care variază între 0,5 şi 3,5 la sută, conform art. 26 din lege. Chiria de
bază este stabilită de art. 27, diferenţiat pentru suprafaţa locuibilă, apoi pentru suprafaţa
antreului, tindei, verandei,culoarului, bucătăriei, chicinetei, oficiului, debaralei, cămării,
camerei de baie, WC şi în final pentru suprafaţa teraselor, pivniţelor, boxelor, logiilor,
spălătoriilor şi uscătoriilor.
Tariful de bază prevăzut la art. 27 se reduce cu 15% pentru camerele situate la
subsol, demisol sau în mansarde aflate direct sub acoperiş şi cu 10% pentru locuinţele
lipsite de instalaţii de apă, canal, electricitate sau numai de unele dintre acestea,precum şi
pentru locuinţele construite din materiale de construcţii inferioare, cum este paianta.
Prin suprafaţă locuibilă se înţelege suprafaţa camerelor de locuit, astfel determinate
prin construcţia lor, inclusiv holurile şi camerele de trecere, iar dependinţele sunt
încăperile care prin funcţiunile lor, asigură folosirea corespunzătoare a locuinţei, şi
anume: antreu, tindă, vestibul, verandă, culoar, bucătărie, chicinetă, oficiu, debara,
cămară, cameră de baie, WC, spălătorie, uscătorie pivniţă, boxă, logie, terasă şi magazie
din zid. Suprafaţa locuibilă împreună cu suprafaţa dependinţelor formează ceea ce se
numeşte suprafaţa utilă a locuinţei.
Legea stabileşte şi un nivel maxim al chiriei. Astfel, nivelul maxim al chiriei pentru
locuinţele din categoria analizată şi terenul aferent acestora nu poate depăşi 15% din
venitul net lunar pe familie în cazul în care venitul mediu net lunar pe membru de familie
nu depăşeşte salariul mediu net lunar pe economie. În cazul în care venitul net lunar pe
membru de familie se situează între venitul mediu net lunar pe economie şi dublul
acestuia, nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe
familie1.
În ceea ce priveşte curţile şi grădinile aferente suprafeţelor locative tariful de bază
este în comune de 50 lei vechi/m2, în oraşe de 75 lei vechi/m2, iar în municipii este de 100
lei/m2. Chiriile pentru aceste terenuri se diferenţiază pe categorii de localităţi şi pe zone.
Termenul închirierii
Durata contractului se stabileşte prin convenţia părţilor. Nu există un termen legal
minim sau maxim astfel încât părţile au deplină libertate sub aspectul stabilirii termenului
închirierii. Neexistând dispoziţii speciale referitoare la termenul închirierii, devin
aplicabile dispoziţiile de la locaţiunea de drept comun. Ca urmare, dacă părţile nu au
intenţionat să încheie contractul pe durată nedeterminată, dar totuşi nu au stabilit termenul
închirierii, în lipsa uzanţelor devine aplicabil art. 1.785 C. civ. în baza căruia locaţiunea
se consideră încheiată:
a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea
activităţii unui profesionist;
b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul
camerelor sau apartamentelor mobilate;
Termenul în contractele cu durată determinată poate fi unul cert, sau chiar unul
incert. Folosinţa bunului poate trece de termenul stabilit, prin intervenţia unor situaţii cum
ar fi tacita relocaţiune, prorogarea termenului sau reînnoirea contractului.
Locaţiunile perpetue sunt interzise de Codul civil. Sancţiunea ce intervine în acest
caz nu este nulitatea absolută, ci reducerea de drept a termenului la 49 ani, termen care
reprezintă durata maximă a unui contract de locaţiune. Sub reglementarea anterioară,
locaţiunea perpetuă era sancţionată cu nulitatea absolută, fără a exista posibilitatea ca
instanţa judecătorească să reducă termenul pentru a evita efectele nulităţii2.
Contractul se poate încheia şi pe durată nedeterminată.
Deşi părţile sunt cele care stabilesc prin contract durata închirierii, uneori durata
contractului nu depinde de acordul lor de voinţă, cum se întâmplă în caz de prorogare
legală precum şi în cazul în care operează dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului.
Prorogarea legală a termenului de închiriere

Prorogarea legală are semnificaţia prelungirii efectelor contractului ca urmare a unor
dispoziţii legale în acest sens. Prelungirea intervine la expirarea termenelor contractuale,
dacă folosinţa nu s-a pierdut pentru alte motive decât expirarea termenului. Astfel de
prelungiri au fost efectuate înainte de 1990 pentru a se evita ca multitudinea de chiriaşi
existenţi să fie nevoiţi, la expirarea termenului contractual, să se prezinte la unitatea
locatoare pentru încheierea unui nou contract de închiriere. Prorogări legale au fost
1 Pentru a se da eficienţă acestei dispoziţii art. 31 alin. (2) prevede că chiriaşul este obligat să aducă la
cunoştinţa proprietarului, în termen de 30 de zile, orice modificare a venitului net lunar pe familie, de natură
să determine mărimea chiriei, sub sancţiunea rezilierii contractului.
2 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 364.
frecvente şi după anul 1990 în scopul asigurării stabilităţii dreptului de folosinţă al

chiriaşului1.
Inexistenţa dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului

O.U.G. nr. 40/1999, abrogată în parte în prezent, introdusese un aspect nou cu privire
la durata contractului, prevăzând pentru chiriaşii care au încheiat contracte de închiriere
în condiţiile acestei ordonanţe, un adevărat drept la reînnoirea contractului. Astfel, art. 14
stabilea în alin. (1) principiul potrivit căruia „La expirarea termenului de închiriere stabilit
conform prezentei ordonanţe de urgenţă chiriaşul are dreptul la reînnoirea contractului,
pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin acord expres durata închirierii”.
Prin urmare, la expirarea termenului contractual, chiriaşul se bucura de plin drept şi fără
îndeplinirea vreunei formalităţi, de un drept la reînnoirea contractului, drept care se putea
manifesta ori de câte ori nu exista unul din motivele legale care puteau împiedica
invocarea acestui drept. Erau permise mai multe reînnoiri succesive ale contractului2.
Art. 14-25 din O.U.G. nr. 40/1999 a fost abrogat prin art. 230 lit. v) din Legea
nr. 71/2011 astfel că la expirarea termenului contractual chiriaşul nu mai are dreptul la
reînnoirea contractului. Dreptul la reînnoirea contractului nu mai există nici pentru
contractele de închiriere în vigoare la momentul abrogării art. 14 din menţionata ordonanţă.
Dreptul de preferinţă al chiriaşului. Dacă după expirarea termenului închirierii,

locatorul intenţionează să încheie un nou contract de închiriere, chiriaşul are un drept de
preemţiune, ceea ce înseamnă că la încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei,
1 De pildă, prin art. 1 din Legea nr. 17/1994 contractele de închiriere privind suprafeţele cu destinaţie de
locuinţă, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973, precum şi cele folosite de către aşezăminte
social-culturale şi de învăţământ, partide politice, sindicate şi alte organizaţii neguvernamentale, aflate în curs
la data intrării sale în vigoare se prelungesc de drept, pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii. Dispoziţii
asemănătoare a cuprins şi O.U.G. nr. 40/1999, precum şi Legea nr. 10/2001.
2 Alin. (2) al art. 14 stabilea situaţiile în care locatorul putea refuza reînnoirea contractului, respectiv:
a) locuinţa era necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soţului, părinţilor ori copiilor
oricăruia dintre aceştia, numai dacă sunt cetăţeni români cu domiciliul în România;
b) locuinţa urma să fie vândută în condiţiile respectivei ordonanţe de urgenţă;
c) chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutive în executarea contractului de închiriere;
d) în cazul chiriaşilor care au subînchiriat locuinţa fără consimţământul scris al proprietarului;
e) în cazul chiriaşilor care au schimbat total sau parţial destinaţia ori structura interioară a locuinţei fără
consimţământul scris al proprietarului şi fără aprobările legale;
f) în cazul chiriaşului care a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta,
instalaţiilor sau bunurilor aferente acestora ori care a înstrăinat fără drept părţi din acestea;
g) în situaţia chiriaşului care avea un comportament ce făcea imposibilă convieţuirea sau împiedica
folosirea normală a locuinţe.
Pentru situaţia când se refuza reînnoirea contractului, proprietarul era obligat să îi notifice chiriaşului
refuzul de a reînnoi contractul de închiriere cu cel puţin un an înainte de expirarea acestuia, pentru situaţiile
prevăzute la lit. a) şi b) de mai sus. În cazurile prevăzute la lit. d)-g) de mai sus, notificarea se făcea cu cel puţin
60 de zile înainte de expirarea contractului. Notificarea prealabilă a chiriaşului de către proprietar privind refuzul
de a reînnoi contractul de închiriere se făcea prin executorul judecătoresc şi trebuia să indice motivul refuzului.
Atunci când refuzul reînnoirii era bazat pe faptul că locuinţa era necesară pentru a satisface nevoile de
locuit ale proprietarului, ale soţului, părinţilor ori copiilor oricăruia dintre aceştia, notificarea prealabilă a
chiriaşului trebuie să indice numele, prenumele, cetăţenia, domiciliul, precum şi legătura de rudenie sau de
afinitate ori calitatea de soţ a persoanei îndreptăţite. În lipsa notificării ori în caz de nulitate a acesteia pentru
neîndeplinirea condiţiilor menţionate, contractul de închiriere se reînnoia. Art. 17 din O.U.G. nr. 40/1999
prevedea că persoana pentru care se invocă nevoia de locuinţă trebuia să ocupe locuinţa în termen de 60 de
zile de la data părăsirii acesteia de către chiriaş şi pentru o perioada care nu putea fi mai mică de un an de la
data mutării efective în locuinţă.
el are la condiţii egale, dreptul de a fi preferat. Dreptul nu funcţionează dacă chiriaşul nu
şi-a executat obligaţiile născute în baza închirierii anterioare. Cum textul legal nu face
nicio precizare la natura obligaţiilor neexecutate, deducem că orice neîndeplinire a
obligaţiilor rezultate din contractul de închiriere face inoperabil dreptul de preferinţă. În
concluzie, dreptul de preferinţă operează numai condiţionat de doi factori:
- conţinutul drepturilor şi obligaţiilor din contractul propus chiriaşului să fie acelaşi
ca cel propus terţilor;
- chiriaşul să-şi fi executat integral obligaţiile din contractual de închiriere anterior;
În raport de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 71/2011, dreptul de preferinţă se aplică
în cazul oricărui contract de închiriere încheiat cu privire la locuinţa ocupată de chiriaş:
- după cel mult 3 luni de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost mai
mare de un an;
- după cel mult o lună de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost de o
lună sau mai mare;
- după cel mult 3 zile de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost mai mică
de o lună.
După cum rezultă din dispoziţiile art. 1.828 alin. (2) C. civ., exercitarea în mod
concret a dreptului de preferinţă al chiriaşului se face prin aplicarea corespunzătoare a
dispoziţiilor referitoare la dreptul de preemţiune în materia vânzării1. În doctrină s-a
exprimat şi opinia că art. 1.828 alin. (2) C. civ. se referă la un drept de preemţiune la
cumpărarea locuinţei şi nu la închiriere2, opinie cu care nu suntem de acord, textul
menţionat făcând referire la modul de exercitare a dreptului de preferinţă la închiriere, aşa
cum rezultă inclusiv din titlul marginal al art. 1.828 C. civ.
Secţiunea a II-a
Efectele contractului
Obligaţiile locatorului
În secţiunea referitoare la regulile particulare în materie de închiriere a locuinţelor
găsim puţine dispoziţii speciale referitoare la obligaţiile locatorului. Aceste obligaţii se
desprind din analiza coroborată a dispoziţiilor din această secţiune cu cele din partea
referitoare la locaţiune, art. 1.778 alin. (2) C. civ. arătând în mod expres că dispoziţiile
generale referitoare la contractul de locaţiune se aplică şi închirierii locuinţelor3. Putem
deci reţine ca obligaţii ale locatorului următoarele: obligaţia de predare a locuinţei în stare
normală de folosinţă, obligaţia de întreţinere a locuinţei închiriate în stare de folosinţă şi
obligaţia de a asigura chiriaşului liniştita şi utila folosinţă a locuinţei, ceea ce este echi-
valent cu obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi viciile ascunse ale locuinţei închiriate.
1. Obligaţia de a preda locuinţa în stare normală de folosinţă

Prin contractul de închiriere, locatorul se obligă să asigure chiriaşului folosinţa unei
locuinţe, aşa încât obligaţia de predare a locuinţei rezultă în mod firesc din conţinutul
contractului. Obiectul obligaţiei de predare este constituit din locuinţa ce a format
1 A se vedea în acest sens Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1862; M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 100.
2 D. Florescu, op. cit., p. 168.
3 Anterior aceste obligaţii au fost reglementate de art. 28 din Legea nr. 114/1996.
obiectul contractului. Odată cu locuinţa trebuie predate şi accesoriile locuinţei, cum ar fi

garajul, curtea etc.
Locuinţa închiriată trebuie predată în sare normală de folosinţă şi nu în starea în care
se află la momentul încheierii contractului, cum se întâmplă de pildă în materie de
uzufruct sau de vânzare-cumpărare. Înseamnă că dacă în momentul încheierii contractului
locuinţa nu este în starea necesară pentru a putea fi folosită cu destinaţia de locuinţă,
locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare pentru a o aduce în stare de între-
buinţare, inclusiv pe cele locative, care sunt în sarcina chiriaşului doar după ce a început
să folosească imobilul închiriat şi numai dacă necesitatea lor rezultă din folosinţa bunului
şi nu din faptul că locuinţa nu a fost predată în stare de întrebuinţare.
În acest punct trebuie amintite dispoziţiile art. 1.826 C. civ. care interzic părţilor să in-
cludă în contract clauze prin care locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără
contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract, iar pe de altă parte
clauze prin care chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de repa-
raţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator. Ca urmare, nu
pot fi cuprinse în contract nici clauze care obligă chiriaşul să recunoască sau să plătească în
avans proprietarului orice sume reprezentând contravaloarea reparaţiilor ce au ca scop pre-
darea locuinţei în stare normală de folosinţă, chiar dacă e vorba de reparaţii locative, deoa-
rece sarcina suportării acestora de către chiriaş ia naştere numai după predarea locuinţei.
Obligaţia de predare trebuie îndeplinită la termenul convenit, dar dacă nu s-a con-
venit un asemenea termen se presupune că s-a avut în vedere predarea imediată a bunului
şi, deci, predarea trebuie făcută imediat.
Locul îndeplinirii obligaţiei este cel în care se află locuinţa.
Preluarea de către chiriaş, fără rezerve a bunului predat, face să se prezume predarea
în stare normală de folosinţă.
În cazul neîndeplinirii de către proprietar a obligaţiei de mai sus, chiriaşul poate cere
rezilierea contractului. Dacă nu optează însă pentru reziliere, chiriaşul poate cere
executarea silită a obligaţiei de predare, iar dacă aceasta nu este în sare normală de
folosinţă, va putea efectua el lucrările respective, urmând a recupera contravaloarea
acestora de la locator, inclusiv dobânzile pentru sumele cheltuite în acest scop, drept
conferit de art. 1.788 C. civ.
Neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei în starea de a putea fi normal folosită
poate fi invocată de locatar ca excepţie de neexecutare a contractului pentru a justifica
neîndeplinirea obligaţiei proprii de plată a chiriei.
2. Obligaţia de întreţinere a locuinţei închiriate în stare de folosinţă
Proprietarul are pe parcursul derulării contractului de închiriere obligaţia de a efectua
reparaţiile necesare pentru menţinerea imobilului în starea de a putea fi întrebuinţat
conform scopului pentru care a fost închiriat. În acest sens el trebuie:
- să ia masuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de
funcţionalitate a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei;
- să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele
de construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi
grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului,
holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare);
- să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor,
instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi de preparare
a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de
colectare a deşeurilor, instalaţii de antenă colectivă, telefonice etc.).
Sunt excluse din cadrul acestei obligaţii acelea care revin chiriaşului, adică aşa nu-
mitele reparaţii locative1. Sunt excluse şi reparaţiile care trebuie să remedieze degradările
produse din vina chiriaşului sau a membrilor familie sale, ori a persoanelor care-i
vizitează.
În imobilele cu mai multe apartamente aparţinând unor proprietari diferiţi, obligaţia
de a suporta reparaţiile la părţile comune revine proprietarului în limita cotei sale părţi. În
acest caz este irelevant faptul că unii dintre coproprietari nu folosesc imobilele lor,
această împrejurare putând avea relevanţă eventual la calcularea cheltuielilor comune ce
se calculează pe persoană.
Fiind vorba de o obligaţie a locatorului, dacă reparaţiile au caracter urgent, adică nu
pot fi amânate până la sfârşitul locaţiunii sau o amânare ar expune bunul pericolului de a
fi distrus, acesta nu răspunde pentru stânjenirea folosinţei locatarului pe durata normală a
efectuării reparaţiilor. Dacă totuşi reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii
va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit. În
situaţia în care reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine
impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate rezilia contractul
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Dacă locatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de
întreţinere a locuinţei,locatarul poate folosi acţiunile contractuale obişnuite, respectiv
poate cere în justiţie executarea forţată a obligaţiei, poate cere despăgubiri, sau poate
apela la acţiunea în reziliere pentru neexecutarea obligaţiei. Locatarul poate efectua el
reparaţiile dacă locatorul „deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare.
În acest caz, locatorul este dator să plătească, în afara sumelor avansate de locatar,
dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor” [art. 1.788 alin. (3) C. civ.]. Este
posibil chiar ca, în cazuri urgente, lucrările să fie efectuate de către chiriaş, fără prealabila
înştiinţare a locatorului. În acest caz însă, dobânzile la sumele avansate de către chiriaş
pentru efectuarea reparaţiilor curg doar de la data înştiinţării locatorului.
1. Reparaţiile capitale cad în sarcina proprietarului, dar ele pot fi efectuate şi de chiriaş,
dacă părţile convin în acest mod, situaţie în care ele se pot compensa cu preţul chiriei sau vor fi
recuperate la încetarea contractului.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. com., dec. nr. 152 din 20 ianuarie 2004, în Cristina
Codruţa Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007)
3. Obligaţia de a asigura locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe

timpul locaţiunii
Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării contractului de locaţiune, locatorul este ţinut
de o obligaţie de garanţie faţă de locatar, cu particularitatea că aici nu se garantează
proprietatea, ci paşnica şi utila folosinţă a locuinţei. Secţiunea din Codul civil dedicată
contractului de închiriere cuprinde norme speciale doar în legătură cu viciile ce ameninţă
sănătatea ori integritatea corporală a celor ce locuiesc în el, restul conţinutului acestei
1 Şi aceste obligaţii sunt în sarcina locatorului atunci când degradările sunt urmarea vechimii lucrului
închiriat sau a unui caz de forţă majoră.
obligaţii fiind practic identic cu cel rezultat din secţiunea dedicată normelor generale ale
locaţiunii.
Garanţia pentru evicţiune

Folosinţa chiriaşului nu trebuie să fie tulburată prin fapta locatorului sau a unui terţ.
Această obligaţie se menţine pe întregul parcurs al derulării contractului.
Locatorul trebuie, în primul rând, să se abţină de la orice fapt personal care l-ar putea
tulbura pe chiriaş, în orice fel, în exercitarea folosinţei asupra bunului închiriat. El nu are
voie, deci, să aducă locuinţei închiriate modificări de natură materială sau de destinaţie.
Locatorul nu-i poate impune chiriaşului să accepte efectuarea de lucrări la locuinţa
închiriată. Prin excepţie, art. 1.803 C. civ. obligă pe locatar să suporte tulburarea provo-
cată de reparaţiile cu caracter urgent efectuate de către locator. Aceste reparaţii trebuie
efectuate, conform articolului menţionat în maxim 10 zile, iar dacă se depăşeşte acest
termen, chiria se va reduce proporţional cu timpul în care locatarul a fost lipsit de
folosinţa locuinţei şi cu partea din locuinţă de care chiriaşul a fost lipsit. Dacă reparaţiile
sunt de asemenea natură încât locatarul este lipsit de posibilitatea de a mai folosi bunul
pentru întrebuinţarea convenită, el va putea cere rezilierea contractului, chiar dacă
reparaţiile nu durează mai mult de 10 de zile [art. 1.803 alin. (3) C. civ.]. Această
posibilitate o are doar locatarul nu şi locatorul1.
Locatorul datorează garanţie şi pentru faptele terţilor. Ca şi la vânzare trebuie făcută
distincţia între tulburările de fapt şi tulburările de drept.
Tulburările de fapt din partea terţilor nu sunt garantate de către locator. Împotriva
acestora chiriaşul se poate apăra singur, folosind, spre exemplu, acţiunile posesorii.
Aceste acţiuni pot fi folosite şi de către locatar deşi nu este posesor, ci doar un detentor
precar. Posibilitatea este prevăzută în mod expres în art. 949 C. civ. care arată că
„Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar”. Este tocmai
situaţia locatarului. Dacă tulburătorul ar fi chiar locatorul, împotriva acestuia s-ar putea
formula o acţiune bazată pe contractul de închiriere. Dacă tulburarea este rezultatul unei
fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, garanţia nu funcţionează, locatarul putând acţiona
împotriva terţului pe temei delictual.
Prin excepţie locatorul datorează garanţie şi pentru evicţiunea provenind din
tulburarea de fapt a unui terţ atunci când tulburările au început înainte de predarea
locuinţei şi sunt de natură a-l împiedica pe locatar să preia bunul. În acest caz, dacă
locatorul, în urma notificării făcute de chiriaş, nu înlătură de îndată tulburarea, chiriaşul
poate cere o scădere proporţională a chiriei sau chiar rezilierea contractului, aceasta din
urmă dacă tulburarea este atât de gravă încât nu ar fi contractat dacă ar fi cunoscut-o.
În cazul tulburării de drept, deci atunci când tulburarea folosinţei este rezultatul
invocării de către un terţ a unui drept asupra bunului închiriat, locatorul răspunde atât
pentru pierderea totală a folosinţei locuinţei, cât şi pentru tulburarea parţială a acesteia.
Dreptul invocat de terţ poate fi un drept de proprietate, un drept de uzufruct, un drept de
servitute, sau orice alt drept de natură a-l lipsi pe locatar de folosinţa bunului.
Locatarul poate cere fie rezilierea contractului dacă a pierdut total folosinţa locuinţei
sau dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o nu ar fi contractat, fie o
reducere a chiriei, dacă pierderea folosinţei este parţială (art. 1.794 C. civ.). În ambele
cazuri, se pot cere şi despăgubiri. Răspunderea există chiar dacă dreptul invocat de terţ nu
1 A se vedea Fl. Baias ş.a., op cit., vol. II, p. 1834.

a fost recunoscut în justiţie, dacă folosinţa bunului a fost pierdută sau restrânsă ca urmare
a invocării dreptului respectiv.
Locatorul este dator să-l apere pe locatar de tulburarea de drept chiar dacă acesta din
urmă nu este lipsit de folosinţa bunului.
Pentru a funcţiona răspunderea trebuie ca chiriaşul să-l anunţe pe locator despre
existenţa tulburării [art. 1.798 alin. (2) C. civ.].
În situaţia în care locatorul este chemat în judecată de către terţul care invocă un
drept asupra bunului dat în locaţiune, drept care poate fi chiar unul de servitute, şi există
riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, chiriaşul are dreptul să ceară
introducerea în proces a locatorului, printr-o cerere de chemare în garanţie sau de arătare
a titularului dreptului1, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru astfel
de cereri. În caz contrar locatorul se poate apăra invocând excepţia unui proces rău purtat
şi dovedind că ar fi avut mijloace juridice apte să ducă la respingerea pretenţiilor terţului,
situaţie în care cerea de despăgubiri a chiriaşului va fi respinsă. Mai mult decât atât, dacă
chiriaşul nu-l încunoştinţează pe locator de existenţa tulburării constând în introducerea
cererii de chemare în judecată, el va fi ţinut să îl despăgubească de toate prejudiciile
suferite ca urmare a necomunicării tulburării. Totuşi locatarul se va putea apăra dovedind
că, chiar dacă ar fi comunicat existenţa tulburării, locatorul nu ar fi avut câştig de cauză.
Chiriaşul nu datorează despăgubiri locatorului pentru necomunicarea faptului tulburării
nici în situaţia în care locatorul, având cunoştinţă de tulburarea de drept sub forma
menţionată, nu a acţionat.
Răspunderea pentru evicţiune a locatorului nu funcţionează în situaţia în care
chiriaşul a cunoscut cauza evicţiunii la încheierea contractului.
Răspunderea pentru viciile ascunse

Art. 1.790 C. civ. impune locatorului şi o obligaţie de garanţie pentru viciile ascunse
ale lucrului închiriat. Răspunderea funcţionează aproximativ asemănător celei a
vânzătorului. La fel ca şi la vânzare, garanţia există, în principiu, numai pentru viciile
ascunse, iar nu şi pentru cele aparente, acestea fiind presupuse ca acceptate.
Răspunderea există chiar dacă viciile nu au dus la pierderea totală a folosinţei
locuinţei, ci doar la micşorarea ei, sau dacă folosinţa este afectată în asemenea măsură
încât dacă situaţia ar fi fost cunoscută de locatar, acesta nu ar fi închiriat sau ar fi plătit
doar o chirie mai mică pentru bunul închiriat.
În cazul în care folosinţa bunului a fost afectată, locatarul poate cere o reducere
proporţională a chiriei. În cazul când viciile sunt atât de grave încât dacă ar fi fost
cunoscute de locatar, acesta nu ar fi închiriat, el poate cere şi rezilierea contractului.
Chiriaşul poate solicita şi despăgubiri pentru pagubele suferite din cauza viciilor, dar
dacă locatorul dovedeşte că nu a avut cunoştinţă de aceste vicii şi potrivit împrejurărilor
nici nu era dator să le cunoască, răspunderea sub această formă nu funcţionează.
Dacă viciul bunului este rezultatul unui caz fortuit sau de forţă majoră, nu se acordă
despăgubiri, chiriaşul putând cere doar rezilierea contractului sau reducerea chiriei.
Deşi locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii
contractului şi pe care locatarul nu le-a reclamat în condiţiile art. 1.690 alin. (3) C. civ.,
totuşi există o ipoteză în care răspunderea funcţionează şi pentru astfel de vicii. Este
1 Fl. Baias ş.a., op. cit., vol. II, p. 1828.

vorba de viciile care au cauzat prejudicii vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a
locatarului. Chiar dacă aceste prejudicii au fost cauzate de vicii aparente, răspunderea
funcţionează datorită naturii valorilor lezate, iar locatarul poate cere despăgubiri pentru
prejudiciul suferit.
Art. 1.827 C. civ. instituie o răspundere specială a locatorului faţă de chiriaş, pentru
viciile care ameninţă sănătatea ori integritatea corporală a celor care locuiesc sau
muncesc în el.
Astfel, dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o
primejdie gravă pentru sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriaşul, poate să
obţină rezilierea contractului de închiriere. Rezilierea poate fi cerută chiar dacă chiriaşul a
renunţat la acest drept. Se observă că textul legal menţionat nu face distincţie între viciile
aparente şi cele ascunse.
Există o diferenţă de reglementare în ceea ce priveşte răspunderea prevăzută de art.
1.790 alin. (2) C. civ., faţă de răspunderea instituită prin art. 1.834 C. civ., deşi în cazul
ambelor se vorbeşte de vicii care afectează sănătatea locatarului. Art. 1.790 alin. (2) C.
civ. vorbeşte de prejudicii pe care viciile aparente le cauzează vieţii, sănătăţii sau inte-
grităţii corporale a locatarului, în timp ce art. 1.834 C. civ. are în vedere imobilul închiriat
care prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru sănătatea celor
care lucrează sau locuiesc în el. În cazul din urmă răspunderea există şi dacă nu s-a
produs un prejudiciu, fiind suficientă existenţa unei stări de pericol. Pe de altă parte în
cazul locaţiunii de drept comun, existenţa viciilor respective dă dreptul la despăgubiri, în
schimb la închiriere existenţa stării de pericol pentru sănătate dă dreptul la rezilierea
contractului. Reglementarea de la art. 1.790 alin. (2) C. civ. are un caracter dispozitiv,
părţile putând să o înlăture, pe când cea de la art. 1.834 C. civ. are caracter imperativ câtă
vreme rezilierea se poate cere chiar dacă chiriaşul a renunţat la acest drept.
Din cele de mai sus se observă că există şi unele diferenţe la răspunderea pentru vicii
a locatorului, faţă de răspunderea din cadrul vânzării. Spre deosebire de aceasta, la
închiriere nu se cere ca viciul să fie anterior transmiterii folosinţei. Momentul apariţiei
viciului este indiferent, din moment ce locatorul are obligaţia de a asigura, pe toată durata
contractului, folosinţa bunului. Deci el răspunde şi pentru viciile apărute ulterior
încheierii contractului.
O altă diferenţă rezidă în faptul că în situaţia în care viciul bunului a cauzat prejudicii
vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului, răspunderea funcţionează chiar
dacă suntem în prezenţa unor vicii aparente.
Răspunderea pentru lipsa calităţilor convenite

Dispoziţiile prezentate mai sus referitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi
atunci când locuinţa nu corespunde calităţilor convenite de către părţi. Aceasta înseamnă că
lipsa calităţilor convenite poate antrena o reducere proporţională a chiriei sau poate duce
chiar la rezilierea contractului în situaţia în care dacă ar fi cunoscut lipsa calităţilor
respective, locatarul nu ar fi închiriat locuinţa. În aceleaşi condiţii ca la răspunderea pentru
viciile ascunse, locatarul poate obţine şi despăgubiri de la locator, cu excepţia cazului când
acesta dovedeşte că nu avea cunoştinţă de lipsa calităţilor respective.
Modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie
Părţile pot, pe cale convenţională să modifice regulile răspunderii pentru evicţiune şi
pentru viciile ascunse, fie prin clauze care agravează răspunderea, fie prin atenuarea
acestei răspunderi în raport cu cea stabilită de Codul civil. Limitarea sau chiar înlăturarea
obligaţiei de garanţie nu funcţionează dacă tulburarea este rezultatul faptei personale a
locatorului. De asemenea, aşa cum s-a mai arătat, înlăturarea obligaţiei de garanţie îl
exonerează pe locator de plata daunelor-interese, dar nu poate împiedica rezilierea
contractului atunci când se pierde folosinţa bunului, întrucât plata chiriei ar fi lipsită de
cauză dacă nu s-ar mai putea asigura folosinţa bunului închiriat. Reamintim în acest
context şi faptul că renunţarea la acţiunea în rezilierea contractului pentru vicii care
creează o stare de pericol pentru sănătatea celor care locuiesc în imobil este fără efect,
chiriaşul putând cere rezilierea contractului chiar dacă a renunţat, prin contract, la dreptul
de a cere rezilierea.
1. Conţinutul obligaţiei locatorului. Întinderea în timp a acesteia. Sancţiune

Locatorul este obligat să asigure folosinţa lucrului până la încetarea locaţiunii, astfel încât,
după data încetării locaţiunii, locatorul nu mai poate fi obligat să asigure folosinţa spaţiilor
comerciale ce au făcut obiectul celor două contracte de închiriere.
Nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme care ocrotesc un interes particular,
individual ori personal este sancţionată cu nulitatea relativă şi poate fi invocată numai de
persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului, în termenul de prescripţie
extinctivă prevăzut de lege.
(Curtea de Apel Bucureşti, s. a V-a com., dec. nr. 1218 din 18 octombrie 2002, în Cristina
Codruţa Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007)
II. Obligaţiile chiriaşului
1. Obligaţia de a lua în primire locuinţa

Corelativ obligaţiei locatorului de a pune la dispoziţia locatarului locuinţa închiriată,
chiriaşul este obligat să ia în primire locuinţa respectivă.
Obligaţia trebuie executată la termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în
care locatorul predă bunul. Odată cu predarea folosinţei locuinţei chiriaşul trebuie să
verifice starea bunului şi dacă constată existenţa unor vicii să-l informeze imediat pe
locator. În caz contrar se prezumă că locuinţa a fost predată în stare normală de folosinţă
şi locatorul nu răspunde de existenţa acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului
2. Obligaţia de plată a chiriei

Plata chiriei reprezintă o obligaţie de esenţa contractului de închiriere, un contract de
închiriere neputând exista în lipsa obligaţiei de plată a unei chirii. În lipsa unor dispoziţii
referitoare la plata chiriei, se vor aplica regulile de la locaţiunea de drept comun. Astfel,
chiria trebuie plătită la locul şi în termenele convenite de părţi. Dacă nu s-a stipulat nimic
sub acest aspect, chiria se va plăti la termenele stabilite potrivit uzanţelor. Dacă nu există
clauză cu privire la termenul sau termenele de plată şi nu există nici uzanţe în acest sens,
se aplică regulile prevăzute de art. 1.797 C. civ., respectiv chiria se plăteşte:
a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;
b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o
lună, dar mai mică de un an;
c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin
un an.
Locul plăţii
Plata trebuie făcută la locul convenit în contract. Dacă locul plăţii nu a fost stabilit, el
se stabileşte după regulile generale prevăzute de art. 1.494 C. civ. Potrivit acestui text
legal, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit
naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al
uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii. Ca urmare, când e vorba de plata unei sume de bani, aceasta
urmează a se face la domiciliul creditorului. Dacă chiria constă într-o altă prestaţie decât
o sumă de bani, ipoteză rar întâlnită, locul plăţii se determină în funcţie de natura
prestaţiei după distincţiile de la art. 1.494 C. civ.:
a) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în
care bunul se afla la data încheierii contractului;
b) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.
Caracterul executoriu al contractului de locaţiune

Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării dispoziţiilor generale referitoare la locaţiune,
actualul Cod civil a dat valoare de titlu executor contractului de locaţiune încheiat în
formă autentică, precum şi celui constatat prin înscris sub semnătură privată, acesta din
urmă însă numai dacă a fost înregistrat la organele fiscale. Ca urmare, pentru realizarea
dreptului locatorului la chirie, la termenele şi în modalităţile stabilite în contract, nu mai
este nevoie ca locatorul să formuleze o acţiune în justiţie, ci el poate trece direct la
executarea silită a obligaţiei debitorului.
Refuzul locatorului de a primi chiria, ipoteză rară în practică, dă dreptul locatarului
să recurgă la procedura ofertei de plată urmată de consemnarea sumei la dispoziţia
creditorului, caz în care debitorul este liberat de obligaţia sa.
Posibilităţile de acţiune ale locatorului în caz de neplată a chiriei sunt cele comune
contractelor sinalagmatice. Astfel, el poate cere executarea silită a creanţei sau poate opta
pentru rezilierea contractului. Părţile pot prevedea şi aici, ca şi la locaţiunea de drept
comun, un pact comisoriu cu privire la rezilierea contractului pentru neexecutare, inclusiv
unul în care rezilierea să se producă de plin drept şi fără somaţie ca urmare a trecerii unui
anumit interval de la momentul când trebuia îndeplinită obligaţia de plată a chiriei. Faptul
că locatarul este de bună-credinţă nu împiedică rezilierea pentru neplata chiriei, actualele
dispoziţii legislative, spre deosebire de cele anterioare, necondiţionând rezilierea de
reaua-credinţă a chiriaşului1.
1 În sens contrar, a se vedea Cas., s. civ. propr. int., dec. nr. 6007/2005, în Contractul de închiriere.
Practică judiciară, de C.C. Hageanu, V.-Cl. Dumitrache, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 145. Nu putem
fi de acord cu cele reţinute în această decizie pentru că aceasta ar însemna menţinerea unor contracte chiar
Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată numai dacă bunul nu a fost
predat în folosinţă şi chiria trebuia plătită anticipat. De multe ori însă, chiria se plăteşte
ulterior predării bunului, aşa încât posibilitatea locatorului de a invoca excepţia de
neexecutare a contractului se întâlneşte mai rar. Dovada plăţii chiriei se face în condiţiile
dreptului comun, conform regulilor de probaţiune de la actele juridice, fiind valabile cele
arătate în cazul contractului de locaţiune.
1. Chirie neachitată la scadenţă. Rezilierea contractului de închiriere. Inadmisibilitatea

modificării unilaterale a chiriei
Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată privind plata chiriei aşa cum a fost
stabilită prin contract, corect instanţele au dat efect clauzei contractuale privind sancţiunea
rezilierii contractului de închiriere. Renegocierea chiriei se poate face numai prin acordul comun
al părţilor, acord care în speţă nu s-a realizat, astfel că simpla solicitare de reducere a acesteia
cerută de pârâta locatară, pe motiv că i s-ar fi redus vânzările, nu a putut conduce la modificarea
unilaterală a prevederilor contractului de închiriere.
2. Neplata chiriei. Compensare cu investiţiile efectuate de chiriaş. Drept de retenţie

Lucrările de învestiţii efectuate de chiriaş dau dreptul la despăgubiri, la expirarea termenului
contractual, numai în măsura în care reprezintă lucrări ce cad în sarcina proprietarului.
Lucrările ce îl privesc pe chiriaş pentru buna desfăşurare a activităţii comerciale nu dau acest
drept. În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, acest drept nu se acordă părţii aflate în culpă prin
neachitarea chiriei.
3. Obligaţia de a folosi locuinţa cu prudenţă şi diligenţă

Această obligaţie nu este prevăzută în mod expres în cadrul normelor speciale refe-
ritoare la închiriere, existenţa şi conţinutul obligaţiei fiind deduse din normele generale
referitoare la locaţiune.
Obligaţia implică folosirea bunului închiriat cu destinaţia de locuinţă şi chiriaşul nu
poate transforma, spre exemplu, spaţiul respectiv în spaţiu comercial, sau spaţiu în care
să-şi exercite activitatea profesională. Conţinutul obligaţiei poate fi detaliat prin convenţia
părţilor. În lipsa unor stipulaţii exprese, nu se poate merge întotdeauna pe ideea că spaţiul
închiriat are destinaţia de locuinţă. Închirierea unui spaţiu dintr-un imobil cu destinaţia de
locuinţă poate fi însă prezumată dacă acesta se află într-o construcţie cu mai multe
dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale, cu singura condiţie ca aceasta să fi fost de bună
credinţă. O astfel de situaţie este inacceptabilă şi schimbă regulile referitoare la caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţiilor din contractele sinalagmatice, precum şi la faptul că executarea unei obligaţii îşi
are cauza tocmai în executarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi.
apartamente şi acestea sunt folosite cu destinaţia de locuinţă. În cazul când spaţiul

închiriat reprezintă o construcţie de sine stătătoare, destinaţia spaţiului se determină după
intenţia prezumată a părţilor, pe baza unor elemente cum ar fi destinaţia anterioară a
spaţiului, mobilierul existent în acesta, profesia declarată a chiriaşului etc. De pildă s-a
decis că dacă în contractul de închiriere chiriaşul şi-a menţionat profesia, se poate
prezuma că a intenţionat închirierea în vederea exercitării acestei profesii.
Schimbarea destinaţiei bunului este posibilă în condiţiile în care există o clauză
contractuală ce permite acest lucru. Atitudinea pasivă a locatorului care nu reacţionează la
schimbarea destinaţiei bunului nu poate fi considerată drept o autorizare a schimbării
destinaţiei bunului.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul potrivit destinaţiei sale, sau efectuează
transformări neautorizate, locatorul este în drept să solicite repunerea lucrului în starea
anterioară sau chiar să solicite rezilierea contractului cu daune-interese [art. 1.800 şi
1.823 alin. (2) C. civ.]. Chiriaşul este considerat constructor de rea-credinţă în aceste
situaţii. Proprietarul poate invoca şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (1) C. civ şi să reţină
pentru el, fără plata de despăgubiri, lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra
locuinţei fără acordul său.
O altă obligaţie care derivă din obligaţia oricărui locatar de a se comporta cu
prudenţă şi diligenţă, ca un bun proprietar în raport cu bunul închiriat, este obligaţia de
întreţinere a locuinţei.
În mod concret, chiriaşul are obligaţia:
a) să efectueze reparaţiile locative, adică cele întreţinerea curentă (art. 1.802 C. civ.);
b) să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi de instalaţii din folosinţa
comună, deteriorate ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea
sunt în interiorul sau în exteriorul clădirii;
c) să asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei şi la părţile de folosinţă
comună pe toată durata contractului de închiriere.
Obligaţiile chiriaşului cu privire la întreţinerea şi repararea spaţiului închiriat se
păstrează şi în cazul subînchirierii locuinţei.
Chiriaşul nu este dator să repare stricăciunile care provin din vechimea construcţiei
sau cele care au survenit fortuit.
1. Schimbarea destinaţiei imobilului închiriat. Consecinţe

Potrivit prevederilor art. 1.429 C. civ., locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca
un bun proprietar şi numai potrivit destinaţiei determinată prin contract.
În situaţia în care se dovedeşte că locatarul nu a respectat aceste dispoziţii legale şi
prevederile contractuale şi a efectuat modificări constructive la imobil, fără acordul locatorului,
care au dus la schimbarea destinaţiei pentru care bunul a fost închiriat, intervine sancţiunea
rezilierii contractului.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. com., dec. nr. 3344 din 17 mai 2002, în Cristina
4. Obligaţia de restituire a bunului
La finalul locaţiunii, conform art. 1.821 C. civ., locatarul trebuie să restituie bunul
luat în locaţiune „în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat
din cauza vechimii”.
Locuinţa se restituie deci în starea în care se afla la momentul închirierii, dar cu
luarea în considerare a uzurii normale datorate folosinţei şi trecerii timpului, deoarece
locatarul nu răspunde de uzura normală a bunului.
În lipsa unui act care să constate starea locuinţei la momentul predării, locatarul
trebuie să restituie bunul în stare bună deoarece se prezumă că l-a primit într-o astfel de
stare [art. 1.821 alin. (2) C. civ.]. Prezumţia are caracter relativ, putând fi combătută prin
dovada contrară.
Obligaţia de a restitui bunul implică obligaţia locatarului de a conserva lucrul pe tot
timpul locaţiunii. De aici derivă obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici, de
întreţinere.
Dacă degradarea locuinţei se datorează culpei locatarului, acesta este obligat să facă
toate reparaţiile pe cheltuiala sa, inclusiv pe cele care în mod normal ar reveni locatorului.
Locatarul răspunde şi pentru stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele
familiei sale, ori de alte persoane cărora le-a permis în orice fel, folosirea locuinţei sau
accesul în aceasta. De asemenea răspunde pentru pagubele cauzate de subchiriaşi.
În strânsă legătură cu obligaţia locatarului de a răspunde pentru bunul închiriat este şi
răspunderea pe care acesta o are pentru degradarea locuinţei cauzată de incendiu.
partea sa, ci trebuie să dovedească faptul că incendiul a avut drept cauză un caz fortuit,
sau un caz de forţă majoră.
Dacă sunt mai mulţi locatari în imobil şi nu există una dintre cauzele exoneratoare de
răspundere menţionate, fiecare răspunde proporţional cu partea de imobil pe care o ocupă,
afară de cazul când reuşeşte să dovedească faptul că incendiul a provenit din partea de
construcţie ocupată de alt chiriaş. Pentru ipoteza când proprietarul ocupă el însuşi o parte
din construcţie, soluţia este controversată. În doctrină, sub reglementarea din vechiul Cod
civil, unii autori au arătat că în această situaţie nu există o răspundere a locatarului pentru
incendiu1. Conform unei alte opinii, faptul locuirii proprietarului în imobilul închiriat, nu
poate duce, în sine, la înlăturarea răspunderii locatarilor şi pentru a fi exoneraţi de
răspundere ei trebuie să dovedească fie împrejurările exoneratoare de răspundere, fie că
incendiul a izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu a putut izbucni în partea
folosită de ei2. În caz contrar paguba se suportă proporţional cu valoarea locativă a părţii
ce ocupă fiecare din imobil.
În caz de nerestituire a locuinţei închiriate, locatorul, dacă este şi proprietar al

bunului, poate acţiona împotriva locatarului fie pe calea unei acţiuni în revendicare, fie pe
calea unei acţiuni personale, bazate pe contract. În cazul în care locatorul nu este şi
proprietarul bunului, el poate folosi doar acţiunea personală, rezultată din contract.
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile locatarului, acesta nu poate fi obligat la
restituire.

2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 31 şi 32.
Problema îmbunătăţirilor efectuate de locatar. Dacă pe parcursul locaţiunii

chiriaşul a efectuat lucrări de construcţii la imobilul locatorului, aceste lucrări devin, prin
accesiune, proprietatea locatorului1. În raport de faptul că locatarul este un detentor
precar, el nu are dreptul să facă lucrări autonome sau adăugate fără acordul proprietarului,
astfel că în lipsa acordului acestuia este considerat de rea-credinţă.
Ca urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 1.823 C. civ. locatorul are dreptul de a
păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu
poate fi obligat la despăgubiri decât într-o singură situaţie şi anume dacă locatarul a
care lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate opta
pentru obligarea locatarului la repunerea locuinţei în starea iniţială,caz în care poate
pretinde şi despăgubiri pentru orice pagubă pe care locatarul ar fi cauzat-o locuinţei prin
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul proprietarului, locatarul are
dreptul la despăgubiri conform convenţiei părţilor. Dacă nu s-a prevăzut nimic referitor la
modul de stabilire a despăgubirilor şi cum reglementările de la contractul de locaţiune nu
prevăd cum se vor calcula despăgubirile în această situaţie, se vor aplica normele cu
caracter general ale Codului civil referitoare la aceste lucrări2.
1. Lucrări efectuate de către locatar la imobilul închiriat. Lipsa acordului locatorului.

Consecinţe
În condiţiile existenţei unei clauze exprese în contractul de închiriere care impune acordul
locatorului pentru efectuarea de lucrări „de îmbunătăţire” la spaţiul închiriat şi în lipsa
acordului acestuia, instanţa nu este în drept să acorde locatarului contravaloarea acestora.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. com., dec. nr. 1817 din 13 martie 2002, în Cristina
Codruţa Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară, Ed.
2. Natura cheltuielilor locatarului efectuate la spaţiul închiriat. Posibilitatea recuperării

lor la încetarea locaţiunii
În absenţa unei clauze exprese în contractul de închiriere, locatarul nu poate pretinde
locatarului, la încetarea contractului, contravaloarea investiţiilor efectuate pentru creşterea
gradului de confort şi atractivitate a spaţiului comercial, el asumându-şi în acest fel riscul
nerecuperării lor.
(Curtea de Apel Constanţa, s. com., dec. nr. 589 din 2002, în Cristina Codruţa Hageanu,
Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară,
Obligaţia de plată a cotei-părţi ce-i revine din cheltuielile comune de folosinţă.

Este o obligaţie ce există doar în cazul clădirilor cu mai multe apartamente. Aici, chiriaşul
este obligat să plătească cota-parte ce-i revine din cheltuielile care se fac cu proprietatea
1Evident, numai dacă acesta este şi proprietar al bunului.

2În sensul că dreptul la despăgubiri al locatorului de bună-credinţă urmează a fi guvernat de dispoziţiile
de drept comun referitoare la autorul de rea-credinţă, a se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1856.
comună şi care nu sunt stabilite pe fiecare locuinţă. Este vorba de cheltuieli de folosinţă şi
întreţinere a părţilor comune, cum ar fi plata ascensorului, plata curentului, a încălzirii la
părţile comune de folosinţă, a canalizării, cheltuieli privind curăţenia etc. Obligaţia de
plată există în sarcina chiriaşului cu condiţia ca prin contractul de închiriere să nu se fi
obligat proprietarul la plata acestora.
Transmiterea drepturilor rezultate din contractul de închiriere

Modalităţile de transmitere a drepturilor dobândite printr-un contract de închiriere şi
pe care le vom analiza sintetic în cele ce urmează, sunt:
- subînchirierea;
- cesiunea;
- schimbul de locuinţe.
Subînchirierea locuinţei
Subînchirierea reprezintă situaţia în care locatarul iniţial încheie un alt contract de
închiriere cu privire la locuinţa închiriată, sau o parte din ea, astfel încât el devine locator
al bunului respectiv. În cazul locaţiunii de drept comun, sublocaţiunea presupune
îndeplinirea a două condiţii, respectiv ca ea să nu fi fost interzisă printr-o clauză din
contractul principal şi contractul de sublocaţiune să nu contravină obligaţiilor din acest
contract.
În sistemul actualului Cod civil, chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută, numai cu
acordul scris şi în condiţiile stabilite de proprietar. Desigur că acordul scris al locatorului
pentru subînchiriere este de natură a modifica o eventuală clauză prin care subînchirierea a
fost interzisă prin contractual principal, aşa încât chiar dacă prin contract subînchirierea a
fost interzisă, acordul scris ulterior al locatorului face posibilă subînchirierea.
Condiţiile subînchirierii sunt, deci, tot două:
- să existe acordul scris al locatorului pentru subînchiriere;
- subînchirierea să nu contravină obligaţiilor din contractul principal.
Chiriaşul poate, deci, să dea în locaţiune locuinţa cu privire la care a dobândit
folosinţa, dar nu poate ignora obligaţiile din contractul principal, aşa încât pentru a-şi
putea respecta obligaţiile pe care şi le asumă în noua calitate de locator, prin contractul de
subînchiriere, trebuie să nu încalce obligaţiile din contractul principal. Cu această rezervă,
subînchirierea poate fi încheiată şi în alte condiţii decât cele din contractul principal, de
pildă pentru un interval mai scurt, sau cu o chirie mai mică sau chiar şi mai mare.
Subînchirierea fără acordul locatorului sau în condiţii ce contravin obligaţiilor din
contractual principal, poate duce, la cererea locatorului, la rezilierea contractului de
închiriere. Locatorul, dacă nu optează pentru rezoluţiune, poate cere prin justiţie obligarea
chiriaşului la respectarea obligaţiilor contractuale, ceea ce poate avea ca efect inclusiv
evacuarea subchiriaşului1.
Efectele subînchirierii. Contractul de subînchiriere produce efectele unui contract de
închiriere dar şi anumite efecte în raport de locatorul principal.
a) Efecte între chiriaşul principal şi subchiriaş. Efectele între aceştia sunt cele
specifice unui contract de închiriere. Primul va avea rolul de locator şi va trebui să
asigure subchiriaşului folosinţa bunului. Chiria se va plăti de către subchiriaş, propriului
său locator.

b) Efectele între locatorul principal şi chiriaş. Între cei doi efectele sunt cele
specifice oricărui contract de închiriere.
c) Efectele între locator şi subchiriaş. Acţiunea directă a locatorului. Arătam cu
ocazia prezentării normelor generale de la locaţiune că elementul de noutate adus de
art. 1.807 C. civ. îl constituie faptul că locatorul principal are acţiune directă împotriva
sublocatarului pentru plata chiriei, deşi el nu a fost parte în contractul de sublocaţiune şi
efectele acestui contract nu ar trebui să se producă şi faţă de el. În cazul în care locatarul
principal nu plăteşte locatorului său chiria, acesta din urmă se poate îndrepta şi direct
împotriva sublocatarului şi-l poate urmări pe acesta până la concurenţa chiriei pe care
acesta din urmă o datorează locatarului principal. În cazul contractului de subînchiriere
drepturile locatorului principal sunt şi mai bine protejate deoarece în raport de dispoziţiile
art. 1.833 C. civ., subchiriaşul răspunde solidar cu chiriaşul pentru îndeplinirea obliga-
ţiilor asumate de acesta din urmă faţă de locator.
Locatorul are deci o acţiune directă împotriva sublocatarului nemaifiind nevoit, ca
sub regimul vechiului Cod civil, să acţioneze împotriva celuilalt numai pe calea acţiunii
oblice. Dreptul locatorului la chirie este forte bine protejat întrucât locatorul îl poate
urmări pe subchiriaş nu numai până la limita chiriei pe care el o datorează, ca la
locaţiunea de drept comun ci pentru întreaga sumă din moment ce el răspunde solidar cu
chiriaşul pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Din acest motiv şi aici plata anticipată a
chiriei de către subchiriaş către locatarul principal, nu poate fi opusă locatorului. Mai
mult decât atât locatorul îşi păstrează dreptul de a-l urmări pe sublocatar chiar şi atunci
când locatarul principal a făcut o cesiune de creanţă cu privire la chiria datorată de acesta.
Beneficiul acţiunii directe nu este doar pentru plata chiriei, ci şi pentru îndeplinirea
celorlalte obligaţii pe care subchiriaşul şi le-a asumat în temeiul contractului de subîn-
chiriere. De pildă locatorul poate acţiona direct împotriva subchiriaşului pentru a-l con-
strânge să folosească bunul potrivit destinaţiei rezultate din contractul de sublocaţiune.
Existenţa posibilităţii unei acţiuni directe împotriva subchiriaşului şi răspunderea
solidară a acestuia nu înseamnă că locatorul nu l-ar putea urmări mai întâi pe locatar,
efectele contractului de închiriere fiind menţinute în totalitate.
Aşa cum am arătat la prezentarea normelor generale de la locaţiune, acţiunile directe
reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, aşa încât ele există
numai în măsura în care sunt prevăzute în mod expres de lege, or nu există nicio
dispoziţie care să confere şi sublocatarului beneficiul unei acţiuni directe. El poate acţiona
direct doar împotriva propriului locator, iar împotriva locatorului principal doar pe calea
unei acţiuni oblice.
În baza contractului de subînchiriere, subchiriaşul dobândeşte un drept de folosinţă
derivat din dreptul chiriaşului principal aşa încât dreptul său va înceta în momentul în
care încetează dreptul chiriaşului principal. Dacă de desfiinţează titlul locatorului dar
chiriaşul are dreptul la continuarea locaţiunii în condiţiile art. 1.819 alin. (2) C. civ.,
contractul de subînchiriere va înceta, de asemenea, odată cu contractul principal. Ca
urmare, dacă, de exemplu, se reziliază contractul principal, subchiriaşul poate fi evacuat
odată cu chiriaşul principal, chiar dacă contractul de subînchiriere nu a expirat şi chiar
dacă subchiriaşul şi-a îndeplinit obligaţia faţă de propriul său locator.
Cesiunea contractului
Legislaţia specială anterioară în materie de închiriere de locuinţe nu cuprindea dispo-
ziţii referitoare la cesiunea contractului de închiriere. Actualul Cod civil face referire
expresă la posibilitatea chiriaşului de a cesiona contractul de închiriere (art. 1.833 C. civ).
Ea este permisă şi prin normele generale în materie de locaţiune. Cesiunea este permisă în
aceleaşi condiţii ca şi sublocaţiunea, ceea ce înseamnă că şi cesiunea contractului de
închiriere este permisă doar cu acordul scris al locatorului şi în condiţiile stabilite de
acesta.
Chiriaşul poate deci să cedeze dreptul său de folosinţă dobândit în baza unui contract
de închiriere, dar şi obligaţiile sale, unei alte persoane care, în acest fel, dobândeşte
calitatea de chiriaş.
Acordul scris al locatorului pentru cesiune poate fi dat fie cu ocazia încheierii
contractului de închiriere, fie printr-o convenţie ulterioară. În cazul în care ea a fost
permisă prin contractual de locaţiune, pentru a produce efecte este suficientă notificarea
locatorului cu privire la cesiune, în caz contrar fiind necesară acceptarea cesiunii,
acceptarea marcând momentul de la care produce efecte cesiunea.
Efectele cesiunii. Observăm, de la început că art. 1.833 C. civ., ca de altfel şi art.
1.805 C. civ. vorbeşte de cesiunea contractului şi nu doar a drepturilor rezultate din
contract. De altfel alin. (1) al art. 1.805 C. civ. prevede că prin cesiunea contractului de
către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile rezultate din contract, dar este ţinut şi de
obligaţiile asumate de cedentul locatar. Această dispoziţie se aplică însă coroborat cu
normele de drept comun privind cesiunea contractului.
Efectele acestei cesiuni sunt aceleaşi ca la locaţiunea de drept comun. Ca urmare:
a) în raporturile dintre chiriaşul iniţial şi cesionar, raporturile sunt ca la orice
înstrăinare. Cesionarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile contractului iar cedentul
(chiriaşul) dobândeşte preţul cesiunii.
b) în raporturile dintre locator şi cesionar efectele sunt în sensul că cesionarul
devine noul locatar al locatorului.
El dobândeşte atât drepturile locatarului cedent cât şi obligaţiile acestuia. El va fi,
deci, titularul dreptului de folosinţă născut în baza contractului iniţial. În această calitate
el are acţiune directă împotriva locatorului, pentru a cere executarea contractului, sau
chiar şi pentru a solicita rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor. Tot-
odată, el va fi obligat să respecte obligaţiile locatarului iniţial, cum ar fi plata chiriei,
folosirea bunului cu prudenţă şi diligenţă etc. Locatorul are şi el acţiune directă împotriva
cesionarului deoarece acesta a devenit propriul său chiriaş.
Observăm că art. 1.833 C. civ. vorbeşte de o răspundere solidară a cesionarului cu
chiriaşului faţă de locator atât la subînchiriere cât şi la cesiune. Problema care se pune
este pentru ce obligaţii ale chiriaşului este instituită solidaritatea cesionarului din moment
ce el preia obligaţiile chiriaşului. Considerăm că nu poate fi vorba decât de obligaţiile pe
care chiriaşul iniţial nu le-a îndeplinit faţă de locator până la momentul cesiunii precum şi
de ipoteza în care prin acceptarea cesiunii locatorul nu-l eliberează pe chiriaş de
obligaţiile ce au format obiectul cesiunii.
c) în raporturile dintre locator şi chiriaşul cedent, efectele sunt diferite după cum
locatorul a optat sau nu pentru liberarea acestuia.
Dacă locatorul a acceptat necondiţionat cesiunea, chiriaşul cedent este liberat prin
cesiune de propriile obligaţii ca şi când nu ar fi fost parte în contract. Locatorul îl va
putea urmării doar pe cesionar pentru îndeplinirea obligaţiilor din contract.
În ipoteza în care locatorul a declarat că nu îl liberează pe chiriaşul cedent,
locatorul se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută
obligaţiile. În acest caz, locatorul trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului la acţiune
împotriva chiriaşului iniţial, să îi notifice acestuia neexecutarea obligaţiilor de către

chiriaşul cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la
care a cunoscut faptul neexecutării. În acest caz deci, obligaţiile contractuale trebuie
executate de către chiriaşul cesionar, dar dacă acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile, loca-
torul poate acţiona pentru realizarea drepturilor sale şi împotriva chiriaşului iniţial, cu
condiţia notificării menţionate.
Schimbul de locuinţe
Schimbul voluntar. Legea nr. 114/1996, în art. 33, reglementa, e adevărat într-o
manieră extrem de sumară, schimbul voluntar de locuinţe. Conţinutul reglementării se
limita la enunţarea posibilităţii locatarilor de a efectua acest schimb, cu menţiunea că el
trebuia avizat de autoritatea care a aprobat închirierea sau, după caz, de proprietarului
locuinţei. Dispoziţia menţionată este abrogată în prezent, iar actualul Cod civil nu conţine
niciun fel de dispoziţii cu privire la schimbul voluntar de locuinţe.
În condiţiile în care reglementarea actuală nu cuprinde dispoziţii explicite referitoare
la schimbul de locuinţe, schimbul voluntar se poate realiza doar pe schema unei duble
cesiuni a contractului de închiriere, iar nu numai a drepturilor rezultate din acestea. O
astfel de cesiune presupune deci transmiterea de la un chiriaş către celălalt, atât a dreptu-
rilor, cât şi a obligaţiilor rezultate din contractul lor iniţial. Pentru a se atinge efectele unui
schimb voluntar de locuinţe, cesiunea trebuie să fie încuviinţată de fiecare dintre locatorii
implicaţi în operaţiune şi să fie însoţită de liberarea debitorilor din contractele iniţiale.
Sub această formă schimbul se locuinţe se realizează între titularii de contracte de
închiriere şi priveşte locuinţele care fac obiectul dreptului de proprietate privată,
indiferent că proprietarul este o persoană fizică sau juridică, ori o unitate administrativ-
teritorială sau Statul. Nu este necesar ca locuinţele cu privire la care intervine schimbul să
fie similare sub aspectul suprafeţei, a numărului camerelor, componenţei etc.
Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale,
aşa încât beneficiarii locuinţelor sociale nu au dreptul sa transmită „dreptul de locuire”,
sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere (art. 49 din Legea nr. 114/1996).
Locuinţele de necesitate nu pot face nici ele obiectul schimbului voluntar, având în
vedere ca ele folosesc doar la cazarea temporară a persoanelor şi familiilor ale căror
locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale
căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică,
precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari.
Locuinţele de serviciu şi cele de intervenţie se închiriază salariaţilor proprii de către
anumiţi angajatori, iar contractele de închiriere sunt accesorii la contractele de muncă,
astfel că nu vor putea nici ele face obiectul schimbului cu persoane care nu sunt angajate
în cadrul unităţii respective.
1. Schimb de locuinţe. Dovada schimbului

Cerinţa formei scrise prevăzute pentru contractul de închiriere nu conduce la concluzia că
închirierea este un act solemn, ci rămâne consensual, iar în situaţia în care contractul este în curs
de executare, există posibilitatea dovedirii lui cu martori şi prezumţii. Astfel, dacă în cauză există
un început de dovadă scrisă care, coroborat cu restul probelor administrate, denotă acordul
pârâtei la efectuarea schimbului, chiar dacă acesta nu s-a materializat printr-un înscris, se poate
admite completarea probatoriului prin orice mijloc de probă.
(Curtea de Apel Braşov, s. civ., dec. nr. 126 din 6 februarie 2002, în Cristina Codruţa
Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară, Ed.
Schimbul obligatoriu de locuinţe. Instituţia schimbului obligatoriu a fost creată prin

Legea nr. 5/1973, pentru a se da posibilitatea proprietarilor de locuinţe închiriate în mod
obligatoriu, să-şi ocupe locuinţa pentru propriile nevoi, prin oferirea unui alt spaţiu
locativ chiriaşilor.
Această instituţie nu a mai fost preluată în reglementarea Legii nr. 114/1996 după
abrogarea Legii nr. 5/1973, dar a fost reintrodusă prin art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999, text
care a fost şi el apoi abrogat prin art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011. Codul civil nu
conţine dispoziţii referitoare la schimbul obligatoriu de locuinţe aşa încât acesta este
posibil doar în condiţiile în care este prevăzut de legi speciale. O astfel de normă legală
există, spre exemplu, în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, normă care se referă la
obligaţia chiriaşilor de a elibera locuinţa care a fost restituită foştilor proprietari sau
moştenitorilor acestora, dacă i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare.
Pentru a se realiza schimbul şi a obţine mutarea chiriaşilor din locuinţele proprii, se
cer îndeplinite anumite condiţii:
- proprietarul sa pună la dispoziţie chiriaşului, cu contract de închiriere, un alt spaţiu
cu destinaţia de locuinţă în aceeaşi localitate. Locuinţa oferită poate fi situată şi într-o alta
localitate cu acordul chiriaşului. Dacă locuinţa oferită în schimb este proprietatea altei
persoane, proprietarul trebuie să asigure chiriaşului încheierea contractului de închiriere
cu acea persoană, pentru un termen care nu poate fi mai mic decât cel prevăzut în
contractul iniţial.
- locuinţa să fie corespunzătoare.
Mutarea chiriaşului în altă locuinţă este condiţionată, deci, de oferirea unui spaţiu
locativ corespunzător. Chiriaşul nu poate pretinde însă o suprafaţa locuibilă sau un număr
de camere mai mare decât cele la care este îndreptăţit sau decât cele pe care le deţine cu
chirie şi nici condiţii mai bune de locuit decât cele pe care le are în locuinţa din care
urmează să se mute. De asemenea, el nu poate pretinde ca locuinţa să fie situată în acelaşi
cartier sau în centru, ori ca locuinţa să fie situată la acelaşi etaj sau la un etaj inferior,să
aibă acelaşi sistem de încălzire, ori să aibă curte sau garaj.
Schimbul obligatoriu nu este condiţionat de nevoia proprietarului de a ocupa
personal locuinţa. De altfel, reglementarea actuală nu condiţionează schimbul de o
anumită motivaţie.
Chiriaşul poate fi evacuat şi din garajul deţinut, dacă acesta a aparţinut, la data
preluării de către stat, locuinţei din care urmează sa se mute, chiar dacă proprietarul nu
poate sa îi ofere chiriaşului un alt garaj la schimb.
Schimbul obligatoriu nu vizează chiriaşii din locuinţele proprietate de stat1.
1 Prin dec. nr. 157/2003 publicată în M. Of. nr. 411 din 12 iunie 2003 s-a stabilit că textul art. 23 din
O.U.G. nr. 40/1999 nu încalcă art. 16 din Constituţie şi că introducerea de regimuri juridice diferite în situaţii
diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii.
Secţiunea a III-a
Încetarea contractului de închiriere
Cauzele generale de încetare a contractului de locaţiune se regăsesc şi la contractul

de închiriere a locuinţei, însă unele îmbracă aspecte speciale. Vom analiza deci:
A) denunţarea unilaterală a contractului;
B) expirarea termenului;
C) rezilierea contractului;
D) decesul chiriaşului.
Contractul poate înceta şi prin acordul părţilor, chestiune pe care nu o analizăm, fiind
specifică oricărui contract, dar şi în alte cazuri prevăzute în unele legi speciale.
A) Denunţarea unilaterală a contractului

a) Cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată. Ca şi în cazul locaţiunii de
drept comun, în situaţia contractului încheiat pe durată nedeterminată, contractul poate
lua sfârşit la iniţiativa oricărei părţi, cu condiţia respectării termenului de preaviz. Este o
desfiinţare a contractului în urma unei manifestări unilaterale de voinţă, care produce
efecte fără să trebuiască a fi acceptată de cealaltă parte.
Dispoziţia este menită să asigure eficienţă principiului potrivit căruia un contract nu
poate angaja părţile în mod perpetuu. O astfel de manifestare unilaterală în sensul denunţării
unilaterale a contractului nu trebuie să fie motivată sau supusă unor condiţii de formă.
Singura condiţie impusă de legiuitor este cea a termenului de preaviz, care are semnificaţia
unui termen rezonabil acordat celeilalte părţi pentru a găsi un alt chiriaş, sau o altă locuinţă
pentru închiriere, după cum denunţarea este făcută de chiriaş sau de către locator.
Termenul de preaviz este diferit după cum denunţarea este făcută de locator sau de
chiriaş:
- dacă denunţarea este făcută de locator termenul de preaviz nu poate fi mai mic de
60 de zile dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau
mai mare, respectiv mai mic de 15 zile dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit
plata chiriei este mai mic de o lună;
- dacă denunţarea este făcută de chiriaş, termenul de preaviz nu poate fi mai mic decât
sfertul intervalului pentru care s-a stabilit plata chiriei. Spre exemplu, dacă chiria se plăteşte
lunar, termenul de preaviz nu poate fi mai mic de 8 zile (7 zile dacă luna are 28 de zile).
Părţile pot conveni ca termenul de preaviz sa fie mai mare decât cel legal.
Denunţarea se face prin notificare făcută de o parte contractantă către cealaltă. Ea
produce efecte doar la împlinirea termenului de preaviz, moment la care obligaţia de
predare a locuinţei devine exigibilă.
b) În cazul contractelor încheiate pe durată determinată, reglementarea anterioară,

respectiv art. 24 din Legea nr. 114/1996, prevedea că „Rezilierea contractului de
închiriere înainte de termenul stabilit se face în următoarele condiţii: a) la cererea
chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile;”
Actuala reglementare a păstrat această concepţie şi a stabilit că „dacă închirierea este pe
durată determinată, locatarul poate denunţa unilateral contractul prin notificare, cu
respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile”. Partea finală a art. 1.825
alin. (1) C. civ. arată că orice clauză contrară este considerată nescrisă.
Este reglementată posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de închiriere din
iniţiativa chiriaşului şi în niciun caz o reziliere cum era formularea din Legea nr. 114/1996,
care reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului. Condiţia
denunţării unilateral a contractului o reprezintă notificarea prealabilă a locatorului într-un
termen de minimum 60 de zile înainte de încetare. Părăsirea locuinţei de către chiriaş
înainte de expirarea termenului de preaviz, nu-l scuteşte de plata chiriei pentru intervalul
respectiv. Pentru intervalul ulterior expirării termenului de preaviz şi până la împlinirea
contractului, chiriaşul nu datorează daune urmare a denunţării unilaterale a contractului,
justificat de faptul că el exercită un drept conferit de lege.
Spre deosebire de chiriaş, locatorul nu are dreptul să denunţe unilateral contractul
încheiat pe durată determinată decât în situaţia specială în care în contract s-a prevăzut
această posibilitate în scopul ca locatorul să-şi poată satisface nevoile locative proprii sau
ale familiei sale. Dacă există o astfel de clauză în contract şi dacă locatorul sau familia sa
are nevoie de locuinţa închiriată, denunţarea se face prin notificare care trebuie să
respecte termenul de preaviz menţionat pentru denunţarea contractului pe durată
nedeterminată, respectiv nu poate fi mai mic de 60 de zile dacă intervalul de timp pentru
care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare, sau mai mic de 15 zile dacă
intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.
B) Expirarea termenului
În cazul locaţiunii de drept comun, contractul pe durată determinată încetează, de
regulă, la expirarea termenului pentru care a fost încheiat, aşa cum prevede în mod expres
Codul civil în art. 1.809. Este vorba de o încetare de drept, care se produce prin simpla
ajungere la termen fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, cum ar fi, spre
exemplu, o înştiinţare prealabilă.
Încetarea de drept a contractului la expirarea termenului nu operează întotdeauna în
cazul contractului de închiriere, deoarece aici poate opera reînnoirea de drept a
contractului în măsura în care este prevăzută de lege, sau, uneori, prorogarea legală a
termenului. De fapt, în această din urmă situaţie nu ne aflăm practic într-un caz de
expirarea a termenului contractual, tocmai pe motivul că el a fost prelungit.
Expirarea termenului duce, deci, în principiu, la încetarea contractului şi chiriaşul
este obligat să predea locuinţa. În caz de refuz de predare a locuinţei, în raport de
dispoziţiile art. 1.831 alin. (1) C. civ. care statuează că „Dacă prin lege nu se prevede
altfel, evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti” apreciem că nu
este aplicabil textul art. 1.809 alin. (2) C. civ., de la dispoziţiile generale în materie de
locaţiune, care stabileşte că „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune,
contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în
condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.
Din moment ce evacuarea chiriaşului se poate face doar prin hotărâre judecătorească,
iar executarea silită a obligaţiei de restituire a locuinţei este practic acelaşi lucru cu
evacuarea chiriaşului, am apreciat că textul art. 1.809 alin. (2) C. civ. nu este aplicabil în
materie de închiriere a locuinţei1.
Acest caz de încetare a contractului de închiriere este incompatibil cu contractul de
închiriere încheiat pe durată nedeterminată.
1 Pentru o opinie contară, a se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1867.
1. Încetarea locaţiunii. Contract pe durată determinată. Anunţarea concediului

Dispoziţiile art. 1.436 C. civ. prevăd pentru contractele prin care s-a stabilit termenul
locaţiunii că acestea încetează de drept prin trecerea termenului, fără a mai fi necesară
înştiinţarea prealabilă. În speţă, anunţând intenţia de a nu mai prelungi efectele contractului
încheiat între părţi, prin notificare, locatorul a înlăturat posibilitatea prelungirii tacite a
contractului, situaţie faţă de care instanţa de fond a reţinut în mod corect existenţa unui nou
raport juridic între părţi.
(Curtea de Apel Oradea, s. com., dec. nr. 1.948 din 22 martie 2005, în Cristina Codruţa
Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară,
2. Expirarea termenului. Încetarea contractului. Tacita relocaţiune. Condiţii

Potrivit art. 1.436 C. civ., locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu
trecerea timpului, fără să fie trebuinţă de o prealabilă înştiinţare. Dispoziţiile art. 1.437 C. civ.
referitoare la tacita relocaţiune sunt aplicabile în condiţiile în care, după expirarea termenului
contractual, locatarul a păstrat netulburat posesia imobilului.
Contractul de închiriere prelungit de drept pe un termen nedeterminat va putea fi denunţat
oricând, prin anunţarea concediului, de către oricare dintre părţile contractante.
(Curtea de Apel Constanţa, s. com., dec. nr. 207 din 2002, în Cristina Codruţa Hageanu,
Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară,
C) Rezilierea contractului
În secţiunea privind normele generale în materie de locaţiune, art. 1.817 C. civ.,
făcând aplicarea normelor referitoare la reziliere în general, prevede că „atunci când, fără
justificare, una dintre părţile contractului de locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute
din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese,
dacă este cazul, potrivit legii”. În secţiunea referitoare la contractul de închiriere,
art. 1.830 alin. (1) C. civ. reia, practic în termeni identici, dispoziţia menţionată, aceasta
având următorul conţinut: „În cazul în care, fără justificare, una dintre părţile contractului
de închiriere nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul
la rezilierea contractului”. Existând deja o reglementare identică la normele generale ale
locaţiunii, care oricum se aplică contractului de închiriere în lipsa unor reglementări
speciale, apreciem că textul respective nu mai era necesar.
Rezilierea se poate deci dispune pentru neîndeplinirea fără justificare legală a
oricăreia dintre obligaţiile părţilor. Spre exemplu, încălcarea de către chiriaş a obligaţiei
de a plăti chiria, pricinuirea de stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta,
instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor. Chiriaşul trebuie să folosească
locuinţa ca un bun proprietar1, conform destinaţiei pentru care a fost închiriată şi să nu
producă stricăciuni acesteia. Schimbarea destinaţiei bunului, fără acordul locatorului
poate, de asemenea, duce la rezilierea contractului indiferent că se produce prin
transformarea fizică a acesteia, sau fără modificarea structurii locuinţei.
Conduita sa se apreciază în abstract, după conduita care trebuie să o aibă omul diligent, prudent, şi nu
1
după conduita pe care chiriaşul o are faţă de bunurile sale.

Stricăciunile produse bunului pot atrage rezilierea contractului dacă prezintă o
anumită însemnătate, nu şi în situaţia în care ele sunt mici în raport cu valoarea bunului.
Au fost considerate stricăciuni însemnate acelea care aduc atingere substanţei bunurilor,
în sensul de a le face nefolosibile scopului pentru care au fost închiriate1. Însemnătatea
stricăciunilor reprezintă o chestiune de fapt ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă
şi nu implică în mod necesar aducerea bunului în situaţia de a nu mai putea fi folosit
conform destinaţiei.
Sunt avute în vedere stricăciunile produse din fapta culpabilă a chiriaşului, a mem-
brilor familiei lui, inclusiv a persoanelor tolerate în locuinţă, precum şi cele produse de
sublocatari. Stricăciunile produse din caz de forţă majoră, caz fortuit, sau rezultate din
vechimea bunului nu pot justifica rezilierea.
Alin. (2) al art. 1.830 C. civ. introduce o reziliere a contractului pentru unele situaţii
speciale, respectiv când chiriaşul, membrii familiei sale, sau alte persoane cărora chiriaşul
le-a permis în orice mod deţinerea, folosirea sau accesul în locuinţă, au un comportament
care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în imobilul respectiv
sau chiar în imobilele învecinate, sau împiedică folosirea normală a locuinţei sau a
părţilor comun. Fiecare chiriaş are dreptul să se bucure de folosinţa locuinţei închiriate în
condiţii bune, normale, fără a fi stânjeniţi de atitudinea altor chiriaşi, fie din locuinţă, fie
din alte locuinţe aflate în acelaşi imobil.
Pentru a se ajunge la evacuare este necesar ca purtarea locatarului să facă imposibilă
convieţuirea pentru locatarii din clădirea respectivă sau clădirile învecinate, sau folosirea
normală a locuinţei ori a părţilor comune ale clădirii să fie împiedicată efectiv şi continuu,
iar culpa în provocarea acestor situaţii să aparţină exclusiv chiriaşului a cărei evacuare se
solicită.
Pot intra în noţiunea de comportament care face imposibilă folosirea normală a
locuinţei sau care împiedică folosirea normală a locuinţei, fapte cum ar fi exercitarea de
către chiriaş de violenţe asupra altor locatari, tulburarea repetată a liniştii prin producerea
de zgomote, crearea unor stări de pericol pentru ceilalţi colocatari etc.
În practica judiciară mai veche2, s-a decis că atunci când atitudinea necorespun-
zătoare care tulbură folosinţa normală a locuinţei aparţine unui singur locatar dintr-o
familie, dar ceilalţi membri ai familiei se fac vinovaţi de tolerarea acestei atitudini sau nu
iau măsurile posibile ce se impun, evacuarea este colectivă. Dacă totuşi ei nu au nicio
vină raportat la atitudinea abuzivă a chiriaşului, în sensul că nu au putut împiedica
săvârşea faptelor, evacuarea având caracterul unei sancţiuni, nu poate fi dispusă faţă de
aceste persoane3.
În cazul soţilor s-a decis că dacă unul dintre soţi are un comportament ce justifică
evacuarea, aceasta trebuie să-l privească şi pe celălalt soţ, pentru a nu se ajunge la o
separare în fapt a soţilor4. În ipoteza în care victimă a comportamentului abuziv este chiar
1 I. Dogaru s.a., op. cit., p. 518.

2 TS, s. civ., dec. nr. 1.090/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1970-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976,
p. 162 şi 163.
3 TS, s. civ., dec. nr. 1.090/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1970-1975, p. 163.

4 TS, s. civ., dec. nr. 1326/1976, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p. 109.
celălalt soţ, pentru a nu se ajunge la o separare în fapt a acestora, evacuarea nu este în

principiu posibilă şi trebuie să se utilizeze alte mijloace decât evacuarea, inclusiv de
natură penală, iar la măsura extremă a evacuării să se recurgă doar când nu se poate
rezolva această situaţie şi viaţa sau sănătatea soţului respectiv sunt puse în pericol1. Când
între soţi există proces de divorţ, evacuarea este posibilă pe calea ordonanţei preşe-
dinţiale, pe durata procesului de divorţ.
Subliniem că textul art. 1.830 alin. (2) C. civ. face referire la faptul că „locatorul
poate cere instanţei rezilierea contractului de închiriere”, ceea ce înseamnă că rezilierea
are caracter judiciar în acest caz şi nu poate fi declarată unilateral.
Rezilierea contractului este posibilă şi dacă chiriaşul nu si-a achitat obligaţiile ce-i
revin din cheltuielile comune de folosinţă, dacă nu au fost stabilite, prin contractul de
închiriere, în sarcina locatorului. Pentru a fi aplicabil acest caz de reziliere este necesar ca
locuinţa să se afle într-un imobil cu mai multe apartamente, unde cheltuielile comune de
folosinţă sunt repartizate pe fiecare locuinţă, în funcţie de anumite criterii.
Evacuarea se poate dispune şi la cererea asociaţiei de proprietari,dacă există o astfel
de asociaţie. Aşa cum am arătat, se cere ca cheltuielile comune să revină pentru plată
chiriaşului. În caz contrar, asociaţia de proprietari nu poate cere evacuarea şi are doar
calea recuperării acestor cheltuieli de la proprietarul locuinţei. Şi aici, ca şi în cazul
obligaţiei de plată a chiriei, nu se cere ca chiriaşul să fie de rea-credinţă, ceea ce este
firesc deoarece de plata acestor cheltuieli depinde normala folosinţă a locuinţelor, iar
asociaţia, sau ceilalţi coproprietari, nu pot fi obligaţi să suporte consecinţele insolva-
bilităţii chiriaşului.
Pentru protejarea drepturilor locatorului în caz de reziliere, dar şi în alte cazuri de
încetare a contractului, s-a prevăzut că atât încetarea contractului cât şi hotărârea
judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se execută împotriva
tuturor persoanelor care locuiesc împreună cu chiriaşul cu titlu sau fără titlu. În realitate
este vorba de mai mult decât o simplă opozabilitate a hotărârii judecătoreşti, deoarece se
are în vedere producerea de efecte faţă de persoane care nu au fost parte în proces. În
acest punct trebuie să amintim şi prevederile art. 887 alin. (1) NCPC, care instituie şi el o
normă de protecţie a locatorului, reglementarea fiind în sensul că obligaţia de evacuare a
unui imobil poate fi adusă la îndeplinire prin executare silită nu numai împotriva
debitorului, ci şi a altor persoane care ocupă imobilul fără drept.
Ne-am referit mai mult la rezilierea bazată pe încălcarea culpabilă a obligaţiilor
contractuale de către chiriaş, dar această sancţiune se poate aplica şi pentru neîndeplinirea
oricăreia dintre obligaţiile locatorului.
1. Evacuare. Inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile în care nu s-a cerut şi rezilierea

contractului de închiriere
Pentru neplata chiriei, legiuitorul a prevăzut ca sancţiune rezilierea contractului de
închiriere, urmată de evacuarea chiriaşului. Or, câtă vreme rezilierea nu a fost cerută, evacuarea
1TS, s. civ., dec 6/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi
a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, p. 163.
este inadmisibilă, întrucât acţiunea în evacuare vizează persoanele care ocupă fără drept un
spaţiu locativ.
(Curtea de Apel Timişoara, s. civ., dec. nr. 2722 din 12 noiembrie 2002, în Cristina Codruţa
2. Rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei. Irelevanţa bunei-credinţe a

chiriaşilor
Prevederile legale în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 24 şi 25 din Legea nr. 114/1996
coroborate cu cele ale Codului civil, art. 969, şi cu ale O.U.G. nr. 40/1999, nu mai disting cu
privire la buna-credinţă a chiriaşilor atunci când se solicită rezilierea contractului de închiriere
pentru neplata chiriei.
Cu toate acestea, instanţa este în drept să analizeze acest aspect şi dacă din probele
administrate, corect evaluate, se concluzionează că neplata chiriei nu are la bază reaua-credinţă
a debitorilor, ci aspecte decurgând din situaţia materială precară a acestora, se poate aprecia în
sensul menţinerii contractului.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. propr. int., dec. nr. 6007 din 7 iulie 2005, în
Cristina Codruţa Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007)
3. Acţiunea în evacuare. Calitate procesuală activă. Proprietate devălmaşă

Acţiunea în evacuare reprezintă un act de administrare tipic, putând fi intentată de unul
dintre coproprietari, inclusiv în cazul locuinţelor bun comun al soţilor, şi chiar de către unul
dintre soţi fără acordul celuilalt soţ.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. propr. int., dec. nr. 1193 din 14 februarie 2005, în
Cristina Codruţa Hageanu, Viorica-Claudia Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică
judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007)
D) Decesul locatarului
Art. 27 din Legea nr. 114/1996, care a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a noului Cod civil, prevedea că „În cazul părăsirii definitive a
domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, precum
şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit
locuinţa mai mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continua, după caz:
a) în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul;
b) în beneficiul descendenţilor sau al ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu
acesta;
c) în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un
an şi care au fost înscrise în contractul de închiriere.
În cazul mai multor cereri, beneficiul contractului de închiriere se dispune prin
hotărâre judecătorească.
În lipsa persoanelor care pot solicita locuinţa, potrivit alin. (1), contractul de închi-
riere încetează în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul
contractului sau de la data înregistrării decesului ori de la împlinirea termenului de 2 ani
de nefolosire neîntreruptă a locuinţei”.
Actualul Cod civil nu mai prevede părăsirea locuinţei ca motiv de încetare a

contractului, dar conţine o reglementare în sensul că decesul chiriaşului duce la încetarea
contractului în termen de 30 de zile de la înregistrarea acestui deces (art. 1.834 C. civ.). În
acest interval de 30 de zile descendenţii şi ascendenţii chiriaşului au dreptul să opteze
pentru continuarea contractului de închiriere până la expirarea duratei acestuia, dar numai
dacă sunt menţionaţi în contract şi dacă au locuit împreună cu chiriaşul.
Contractul de închiriere încetează deci în caz de deces, numai dacă nu există
moştenitori din categoria ascendenţilor sau descendenţilor sau dacă aceştia nu îndeplinesc
condiţiile menţionate pentru continuarea contractului, precum şi dacă nu există soţ
supravieţuitor.
Încetarea contractului în aceste situaţii se produce la 30 de zile de la înregistrarea
decesului chiriaşului.
În privinţa soţului supravieţuitor arătăm că în raport de dispoziţiile art. 323 C. civ.
fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul
contractului şi chiar când contractul este încheiat înainte de căsătorie, astfel că în caz de
deces soţul supravieţuitor continuă exercitarea propriului său drept locativ, dacă nu
renunţă în mod expres la acesta în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 1.834 C. civ.
Dispoziţia referitoare la drepturile soţului supravieţuitor asupra locuinţelor dobândite
în baza unui contract încheiat anterior căsătoriei, sunt aplicabile doar contractelor de
închiriere intervenite după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în timp ce reglementarea
privind continuarea de către moştenitori a contractului de închiriere în condiţiile arătate
este aplicabilă şi contractelor de închiriere încheiate anterior intrării în vigoare a
actualului Cod civil.
În cazul în care persoanele îndreptăţite la continuarea raporturilor de închiriere
optează pentru continuarea contractului, acestea vor desemna persoana care va semna
contractual de închiriere, iar în cazul în care nu se înţeleg în acest sens, aceasta va fi
desemnată de locator.
Alineatul final al art. 1.834 C. civ. arată şi care este soarta contractului de sub-
închiriere în caz de deces al chiriaşului principal. Contractul de subînchiriere va înceta şi
el la 30 de zile de la deces, cu excepţia situaţiei în care locaţiunea continuă cu
moştenitorii sau în virtutea dreptului propriu al soţului supravieţuitor, în condiţiile arătate.
Pentru ipoteza în care există persoane îndreptăţite la continuarea închirierii, adică soţ
sau soţie, ascendenţi sau descendenţi înscrişi în contract şi care au locuit cu titularul
contractului, contractul continuă cu persoana îndreptăţită în condiţiile şi pentru perioada
stabilită în contract. Persoana îndreptăţită la beneficiul contractului de închiriere, va
continua închirierea în condiţiile vechiului contract, ea neputând dobândi mai multe
drepturi decât a avut titularul anterior al contractului. Contractul nu încetează în aceste
ipoteze şi deci nu se încheie unul nou.
Dacă persoanele care au locuit împreună cu titularul, din categoria celor indicate în
textul legal, nu îndeplinesc condiţiile pentru a continua locaţiunea,adică nu au fost
înscrise în contractul de închiriere, închirierea încetează şi menţionatele persoane pot fi
evacuate pentru lipsa titlului locativ.
Spre deosebire de locaţiunea de drept comun, închirierea nu continuă cu moştenitorii
locatarului, deoarece aici continuarea închirierii nu are în vedere atât calitatea de
moştenitori, cât pe cea de persoană ce a locuit cu titularul contractului.
Beneficiul contractului de închiriere în caz de divorţ
Actualul Cod civil a suplinit una dintre lacunele Legii nr. 114/1996, în forma exis-
tentă la data apariţiei Codului civil, lege care nu cuprindea nicio dispoziţie legală
referitoare la atribuirea locuinţei închiriate, în caz de divorţ1. Art. 324 C. civ. regle-
mentează atribuirea beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei, dând
prioritate voinţei soţilor în acest sens. Dacă aceştia nu se înţeleg şi nu este posibilă
folosirea locuinţei de către ambii, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit
unuia dintre soţi. În acest scop se va ţine seama, în ordine, de interesul superior al copiilor
minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor
soţi.
Pentru a se putea face atribuirea beneficiului contractului de închiriere este necesară
prezenţa în proces a locatorului, iar hotărârea va produce efecte de la data când rămâne
definitivă.
Reguli referitoare la închirierea unor locuinţe speciale

A) Locuinţa socială. Este locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor
persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în
proprietate, sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.
Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale şi
ele nu pot fi vândute nici chiriaşilor şi nici altor persoane, fiind destinate exclusiv
asigurării nevoii de locuinţă pentru persoanele cu venituri reduse.
Persoanele îndreptăţite la închirierea unei locuinţe sociale. Acest gen de locuinţe

se pot închiria familiilor sau persoanelor cu un venit mediu net lunar, realizat în ultimele
12 luni, cu cel puţin 20% sub nivelul venitului net lunar pe membru de familie sau, după
caz, pe persoană, stabilit conform prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 114/1996.
Nivelul minim astfel calculat va fi corectat periodic de Guvern, în funcţie de evoluţia
situaţiei economice şi sociale.
Venitul net lunar pe familie se stabileşte pe baza declaraţiei de venit şi a actelor
doveditoare, potrivit prevederilor legale.
Chiar şi în condiţiile menţionate de venit, locuinţele sociale nu se închiriază
persoanelor sau familiilor care:
a) deţin în proprietate o locuinţa;
b) au înstrăinat o locuinţa după data de 1 ianuarie 1990;
c) au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea unei
locuinţe;
d) deţin, în calitate de chiriaş, o alta locuinţa din fondul locativ de stat.
Repartizarea locuinţei şi încheierea contractului. Repartizarea locuinţelor sociale se

face către persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru închiriere, de către consiliile
locale pe baza criteriilor stabilite anual de către acestea în acest scop şi de ele pot
beneficia, în ordinea de prioritate stabilită de consiliile locale, următoarele categorii de
persoane: tinerii căsătoriţi care au fiecare vârsta de până la 35 de ani, tinerii proveniţi din
instituţii de ocrotire socială şi care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizii de gradul I şi II,
1 O astfel de dispoziţie a fost introdusă în Legea nr. 114/1996 prin O.U.G. nr. 40/1997, dar în prezent nu
mai este în vigoare.
persoanele handicapate, pensionarii, veteranii şi văduvele de război, beneficiarii

prevederilor Legii nr. 42/1990, republicată, şi ai Decretului-lege nr. 118/1990, republicat,
alte persoane sau familii îndreptăţite.
Contractul de închiriere se încheie de către primar, sau de către o persoană
împuternicită de acesta, cu beneficiarii stabiliţi de consiliul local, pe o perioada de 5 ani,
cu posibilitatea de prelungire pe baza declaraţiei de venituri şi a actelor doveditoare
necesare conform prevederilor legale.
Nivelul chiriei nu va depăşi 10% din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni,
pe familie. Diferenţa până la valoarea nominală a chiriei, calculată potrivit art. 31, va fi
subvenţionată de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde este situată
locuinţa socială.
Ţinând cont de destinaţia acestor locuinţe şi de faptul că chiria este subvenţionată în
condiţiile arătate, titularul contractului de închiriere este obligat sa comunice primarului,
în termen de 30 de zile, orice modificare produsă în venitul net lunar al familiei acestuia,
sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere.
În cazurile în care venitul net lunar pe familie s-a modificat, autoritatea
administraţiei publice locale va opera modificarea chiriei şi a subvenţiei acordate,
cuvenite proprietarului.
Rezilierea contractului şi alte dispoziţii speciale. Contractul de închiriere pentru

locuinţele sociale se poate rezilia pentru cauzele generale de reziliere a contractelor de
închiriere analizate mai sus şi, în plus, în cazul în care venitul mediu net lunar pe familie,
realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art.
42 din lege, iar titularul contractului de închiriere nu a achitat valoarea nominală a chiriei
în termen de 90 de zile de la comunicare.
Beneficiarii acestui gen de locuinţe nu au dreptul să le subînchirieze, să transmită
dreptul de locuire sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat, sub sancţiunea rezilierii
contractului de închiriere şi a suportării eventualelor daune aduse locuinţei şi clădirii,
după caz. Imposibilitatea transmiterii dreptului de locuire la care face referire legea,
înseamnă imposibilitatea cesiunii contractului de închiriere, dar şi a schimbului de
locuinţă, întrucât şi acesta din urmă are efectele unei duble cesiuni.
1. Locuinţă socială. Vânzare către chiriaş. Inadmisibilitate

Locuinţa socială, închiriată cu această destinaţie, expres prevăzută în contract, nu poate fi
vândută chiriaşului – care invocă dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992
– chiar dacă a fost construită anterior Legii nr. 114/1996 – care, prin art. 47, interzicea vânzarea
acestor locuinţe – deoarece acest act normativ a definitivat regimul locuinţelor care deja aveau
acest statut, fiind exceptate de la vânzare.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. propr. int., dec. nr. 4165 din 19 mai 2005, în
B) Locuinţa de serviciu. Reprezintă locuinţa destinată funcţionarilor publici,

angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de
muncă, potrivit prevederilor legale. Art. 51 din Legea nr. 114/1996, prin prevederea
potrivit căreia „Condiţiile şi durata de închiriere vor fi stipulate în contractul de închiriere
încheiat între părţile contractante, accesoriu la contractul de muncă”, stabileşte fără dubiu
că acest contract se încheie doar cu persoanele angajate în muncă la unitatea care deţine
astfel de locuinţe.
Fiind accesoriu al contractului de muncă, contractul de închiriere îşi încetează
efectele la încetarea raporturilor de muncă, sau la o dată anterioară dacă el a fost încheiat
pe un termen mai scurt.
Relocaţiunea tacită nu operează după pierderea calităţii de angajat1.
Locuinţele de serviciu realizate prin finanţare de la bugetul de stat şi din bugetele
locale, pot fi vândute în condiţiile legii, cu aprobarea Guvernului, în situaţia în care
activitatea care a generat realizarea locuinţelor respective s-a restrâns sau a încetat.
Celelalte locuinţe, respective cele construite din fondurile proprii ale unităţilor
economice sunt administrate şi, eventual, înstrăinate în condiţiile stabilite de organele de
conducere ale acestor unităţi.
1. Locuinţă de serviciu. Reziliere. Continuarea contractului după pierderea calităţii de

salariat a chiriaşului
În cazul în care, după desfacerea contractului de muncă, societatea încheie cu fostul său
salariat un contract de închiriere în care nu se prevede că obiectul convenţiei are caracter de
locuinţă de serviciu, contractul urmează a fi respectat, nemaifiind posibilă evacuarea fostului
salariat pentru motivul că nu mai este salariatul său şi nu ar mai avea dreptul să deţină cu chirie
locuinţa de serviciu în temeiul art. 51 al Legii nr. 114/1996.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. propr. int., dec. nr. 302 din 19 ianuarie 2005, în
C) Locuinţa de intervenţie. Locuinţa de intervenţie reprezintă locuinţa destinată

cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă,
îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în
cadrul unităţilor economice. Spre deosebire de locuinţele de serviciu, aceste locuinţe se
închiriază numai anumitor categorii de persoane din cadrul unităţii deţinătoare a locuinţei,
respectiv celor care îndeplinesc anumite activităţi sau funcţii ce impun prezenţa acestora
la locul de muncă, cum ar fi cazul angajaţilor de la staţiile meteorologice, hidrocentrale
etc.
Locuinţele de intervenţie sunt situate, ca regulă, în incinta unităţii sau în imediata
apropiere.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 114/1996, locuinţa de intervenţie urmează regimul
juridic al locuinţei de serviciu. Ca urmare şi aceste locuinţe se închiriază numai în
considerarea raporturilor de muncă ce există între unitate şi beneficiarul contractului de
închiriere.
Totuşi, spre deosebire de locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie nu pot fi
vândute chiriaşilor. Este o dispoziţie legală firească în raport de destinaţia acestor
1 Această regulă este valabilă şi în cazul locuinţelor de protocol, a locuinţelor de intervenţie şi a celor de
necesitate.
locuinţe, anume de a facilita prezenţa la locul de muncă a unei anumite categorii de

angajaţi.
1. Locuinţă de intervenţie. Contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă.

Imposibilitatea vânzării
Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 care prevăd că locuinţele vor fi vândute titularilor
contractelor de închiriere sunt dispoziţii generale. Reclamantul a înţeles să încheie cu pârâta
contractul de închiriere în care s-au prevăzut clauze speciale, printre care şi aceea de încetare a
locaţiunii în cazul încetării raporturilor de muncă, clauză ce trebuie respectată de părţi, potrivit
principiului că toate convenţiile făcute au putere de lege între părţi.
Mai mult, locuinţa se găseşte situată într-un bloc din incinta unei secţii a societăţii, intrând
astfel sub incidenţa H.G. nr. 43/1997, ce are un regim special, şi anume acela de a servi
personalului ce urmează a fi cazat şi care intervine în situaţii de urgenţă, aşa încât ea este o
locuinţă de intervenţie conform art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 76/1994, ce nu poate fi înstrăinată.
(Curtea de Apel Timişoara, s. civ., dec. nr. 5 din 10 ianuarie 2000, în Cristina Codruţa
D) Locuinţa de necesitate. Locuinţa de necesitate este definită de Legea nr. 114/1996

ca fiind locuinţa destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe
au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror
locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum
şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari.
Locuinţa de necesitate se finanţează şi se realizează în condiţiile stabilite pentru
locuinţa socială.
Locuinţa de necesitate se închiriază numai persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe
au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror
locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum
şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari.
Contractul de închiriere se încheie de către primarul localităţii sau de către o
persoana împuternicita de acesta, pe baza hotărârii consiliului local. Durata contractului
este nedeterminată, efectele contractului încetând odată cu înlăturarea efectelor care au
făcut inutilizabile locuinţele, sau odată cu atribuirea unei locuinţe din fondul de stat.
Consiliile locale pot declara, în cazuri de extremă urgenţă, drept locuinţe de
necesitate, locuinţele libere aflate în fondul de locuinţe sociale.
Locuinţele de necesitate libere se pot constitui temporar ca fond de locuinţe sociale.
E) Locuinţa de protocol. Este locuinţa destinată utilizării de către persoanele care

sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, pe durata exercitării acestora.
Aceste locuinţe sunt proprietate publică a statului, iar administrarea fondului locativ
de protocol se face de către Regia Autonoma „Administraţia Patrimoniului Protocolului
de Stat”. Aceasta este cea care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea
locuinţelor de protocol, precum şi încasarea chiriei.
O primă categorie de locuinţe de protocol este cea a reşedinţelor oficiale de care
beneficiază Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei
Deputaţilor şi primul-ministru.
Reşedinţele oficiale ale persoanelor prevăzute mai sus se atribuie de către Guvern şi
sunt puse la dispoziţia lor, împreună cu dotările aferente, de către Regia Autonomă
Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat. Contractele de închiriere se încheie cu
serviciile de specialitate ale instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea persoanele
beneficiare.
Locuinţele se atribuie pe perioada exercitării funcţiei.
O a doua categorie de locuinţe de protocol este cea de care pot beneficia, la cerere, cu
plata chiriei prevăzute de lege, persoanele care îndeplinesc următoarele funcţii publice:
vicepreşedinţi ai Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, miniştri de stat, miniştrii şi
asimilaţii acestora, precum şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele
Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ
şi avocatul poporului. Şi aceste locuinţe se atribuie pe durata exercitării funcţiei sau a
mandatului. Atribuirea se face prin decizie a primului-ministru şi se pune la dispoziţia lor
de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.
În cazul acestei categorii de locuinţe, atribuirea se poate face numai dacă persoanele
respective nu deţin, în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea, o altă locuinţă care să
corespundă condiţiilor stabilite pentru locuinţele de protocol.
Pentru această categorie de locuinţe de protocol contractele de închiriere se încheie
de către Regia Autonoma „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” cu
beneficiarii direcţi, care, pe această bază, vor putea ocupa locuinţa respectivă împreună cu
membrii familiei.
Pentru ambele categorii de locuinţe contractul de închiriere încetează de drept în
termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului.
Atribuirea unei reşedinţe oficiale, respectiv a unei locuinţe de protocol, nu afectează
drepturile locative deţinute de persoanele beneficiare la momentul atribuirii.
CAPITOLUL V
CONTRACTUL DE ARENDARE
Secţiunea I
Definiţie, delimitare şi caracterele juridice
1. Definiţie şi reglementare
Contractul de arendare este o varietate a contractului de locaţiune, care se particula-
rizează prin obiectul său ce constă în exploatarea unor bunuri agricole. Ţinând cont de
cele arătate, putem defini contractul de arendare ca fiind acel contract în temeiul căruia o
parte, numită arendator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită arendaş, folosinţa
temporară a unor bunuri agricole în schimbul unui preţ numit arendă.
Reglementarea principală a contractului de arendare o găsim în art. 1.836-1.850
C. civ. În completarea acestor dispoziţii se aplică dispoziţiile generale din materia
locaţiunii, în măsura în care sunt compatibile cu normele speciale de la arendare,
arendarea nefiind decât o varietate a locaţiunii.
2. Caracterele juridice ale contractului de arendare

a) Contract sinalagmatic. Contractul de arendare dă naştere la obligaţii reciproce şi
interdependente între părţi, arendatorul obligându-se să asigure folosinţa vremelnică a
bunului arendat, iar arendaşul să plătească preţul arendei.
b) Contract cu titlu oneros. Fiecare dintre părţi urmăreşte un folos patrimonial
propriu în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Mai mult decât atât, contractul de
arendare este un contract esenţialmente cu titlu oneros1. Dacă un bun agricol s-ar
transmite în vederea folosinţei sau exploatării temporare cu titlu gratuit, contractul nu ar
mai putea fi considerat drept un contract de arendare ci, eventual, un împrumut de
folosinţă, (comodat) dacă, bineînţeles, sunt îndeplinite toate condiţiile de valabilitate ale
unui astfel de contract2.
c) Contract comutativ. Arendarea are caracter comutativ şi nu aleatoriu. Existenţa şi
întinderea obligaţiilor este cunoscută de la început, ele nu depind de hazard.
Chiar dacă s-ar putea invoca unele riscuri de pierdere în funcţie de recoltele obţinute,
care pot fi mai mari, sau mai mici, sau chiar distruse în întregime fără culpa arendaşului,
obligaţiile părţilor sunt determinate sau cel puţin determinabile, încă de la încheierea
contractului. Astfel este obligaţia arendaşului de plată a arendei, stabilită încă de la
încheierea contractului şi care trebuie executată în toate cazurile, dacă nu există vreo
clauză de reducere sau de înlăturare completă a acestei obligaţii. La fel sunt determinate
şi celelalte obligaţii ale arendaşului, precum şi obligaţiile arendatorului, inclusiv cea de
asigurare a folosinţei bunului.
1 R. Popescu, Contractul de arendare, în Dreptul nr. 6/1995, p. 17; Gh. Beleiu, Contractul de arendare,
în Dreptul nr. 6/1995, p. 24.

Contractul de arendare 191
d) Contract translativ de folosinţă. Prin contractul de arendare nu este cedată decât
folosinţa temporară a bunurilor agricole ce fac obiectul contractului1. Nu se transmit,
indiferent de persoana arendatorului (proprietar, uzufructuar, alt deţinător legal de bunuri
agricole), decât două din atributele dreptului de proprietate şi anume usus şi fructus (iar
nu şi abusus), care trec în patrimoniul arendaşului transformate în drept de creanţă2. Ca
urmare a caracterului netranslativ de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului arendat
este suportat de proprietar, potrivit regulii res perit domino.
e) Contract solemn. În concepţia Codului civil anterior, contractul de arendare era un
contract consensual, la fel ca şi contractul de locaţiune, care se încheia prin simplul acord
al părţilor, fără altă formalitate. În concepţia Legii nr. 16/1994, contractul de arendare a
fost un contract solemn, fiind necesar pentru valabilitatea lui, ca el să fie încheiat în formă
scrisă.
Actualul Cod civil a preluat concepţia menţionatei legi, prevăzând în art. 1.838 C.
civ. forma solemnă a contractului de arendare, printr-o normă cu următorul conţinut:
„Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii ab-
solute.” Rezultă că forma scrisă a contractului este cerută pentru valabilitatea contractului
şi nu pentru dovada lui, ceea ce face din acest contract unul solemn.
Un exemplar al contractului trebuie depus de arendaş la consiliul local în a cărui rază
teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special
ţinut de secretarul consiliului local. Dacă bunurile arendate sunt situate în raza teritorială
a mai multor consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu
local în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile arendate. Neîndeplinirea acestei
formalităţi nu afectează valabilitatea contractului dar este sancţionată cu amendă.
Amenda se stabileşte de către instanţa de judecată pentru fiecare zi de întârziere în
îndeplinirea obligaţiei.
Secretarul consiliului local este obligat să înregistreze contractul în registrul special,
neavând competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor de valabilitate ale contractului şi
de a refuza înscrierea pentru eventuale deficienţe ale acestuia.
f) Contract intuitu personae. Această trăsătură a contractului de arendare se deduce
din prevederile art. 1.850 C. civ., care instituie drept cauză de încetare a contractului
moartea arendaşului, dar şi din dispoziţiile art. 1.846 C. civ. care prevăd că arendaşul
poate să cesioneze contractul de arendare doar soţului, coparticipant la exploatarea
bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta majoratului, doar cu
acordul scris al arendatorului, precum şi ale art. 1.847 C. civ., care interzic intermedierea
în materie de arendare şi subarendarea totală sau parţială, sub sancţiunea nulităţii absolute
a unor astfel de contracte.
g) Contract cu executare succesivă. Elementul timp este de esenţa locaţiunii în
general, deci şi contractul de arendare va trebui să fie încheiat pe o anumită perioadă de
timp. Se poate observa că noul Cod civil nu mai stabileşte o durată minimă a arendării aşa
cum făcea Legea nr. 16/1994 înainte de a fi modificată prin în Legea 65/1998.
Eliminându-se prevederile referitoare la durata minimă de arendare, s-a urmărit ca durata
arendării să fie lăsată la libera înţelegere a părţilor contractante. În stabilirea duratei
arendării, criteriul voinţei părţilor trebuie corelat cu dispoziţiile art. 1.837 C. civ.: „Dacă
durata nu este determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada
1 R. Popescu, op. cit., p. 19.

2 Gh. Beleiu, Contractul de arendare, p. 25.
necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în
care se încheie contractual”.
Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului de arendare
În sistemul Codului civil, după cu am arătat, locaţiunea este, în principiu, un act de
administrare, şi, ca urmare, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru a face acte de administrare. În cazul în
care durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, ea este considerată de lege ca act de
dispoziţie şi, în consecinţă, locatorul va trebui să aibă capacitatea de a încheia acte de
dispoziţie [art. 1.784 alin. (3) C. civ.]. Contractul de arendare nefiind decât o specie a
locaţiunii de drept comun, va fi considerat şi el act de administrare dacă s-a încheiat pe o
perioadă mai mică de 5 ani, respectiv act de dispoziţie dacă s-a încheiat pe un termen mai
mare de 5 ani. Regulile privind capacitatea părţilor de a contracta vor fi diferite, deci,
după cum contractul de arendare va fi privit ca un act de dispoziţie, sau ca un act de
administrare.
a) În toate cazurile când arendarea constituie act de dispoziţie arendatorul şi
arendaşul vor trebui să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti vor putea încheia un astfel de act prin reprezentanţii lor legali, iar minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia actul cu încuviinţarea ocrotitorilor lor legali
şi, în ambele cazuri, a instanţei de tutelă.
b) Atunci când contractul de arendare este privit ca un act de administrare, minorul
sub 14 ani şi interzisul judecătoresc vor putea încheia astfel de contracte tot prin
reprezentanţii lor legali, iar minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea încheia
personal actul, dacă nu este lezionar1.
Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă a
contractului2.
Arendatorul. Părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice. Pot avea
calitatea de arendator, proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deţinător legal de bunuri
agricole. În privinţa proprietarului, nu se pun probleme deosebite deoarece atributele
dreptului de proprietate îi conferă acestuia posibilitatea de a transmite folosinţa unor
bunuri agricole pe o durată determinată. Deoarece legea nu distinge, iar ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus, în noţiunea de proprietar, trebuie să includem şi
pe titularii dreptului de proprietate afectat de modalităţi3 (proprietate rezolubilă,
proprietate anulabilă, proprietate comună – pe cote parţi şi în devălmăşie).
Nudul proprietar nu poate fi arendator deoarece este lipsit de atributul folosinţei
bunului4. Totuşi, chiar şi nudul proprietar poate încheia un contract de arendare cu
1 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 355.
2 Idem, p. 360.
4 R. Popescu, op. cit., p. 20.
respectarea însă a drepturilor celui care are folosinţa bunului ce va face obiect al
contractului. Astfel, numai după ce drepturile acestuia din urmă asupra bunului se vor fi
stins, proprietarul este în măsură să asigure arendaşului folosinţa bunului, iar contractul
de arendare sa-şi producă efectele.
Amintim că bunurile aflate în stare de coproprietate pot fi date în arendă cu
respectarea regulilor speciale prevăzute de art. 641 C. civ. Astfel, potrivit alineatului 1 al
articolului menţionat, încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune cu privire la
bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea
cotelor-părţi. În schimb, locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani nu se pot
încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor [art. 641 alin. (4) C. civ.]. Dacă un
coindivizar încheie singur un contract de locaţiune cu privire la un bun indiviz şi nu există
un mandat tacit, sau nu are aplicabilitate gestiunea de afaceri, contractul nu este opozabil
celorlalţi coindivizari. Dacă a avut loc însă un partaj de folosinţă între coindivizari,
oricare dintre aceştia poate să dea în arendă partea ce i-a revenit în urma acestei
operaţiuni juridice. Soţul codevălmaş poate încheia singur contractul de arendare cu
privire la un bun comun în cazul când acesta e privit ca un act de administrare, în baza
art. 345 C. civ. Atunci când durata arendării depăşeşte 5 ani, deci contractul e considerat
act de dispoziţie, este necesar acordul ambilor soţi, sub sancţiunea nulităţii relative a
contractului. Cu toate acestea dacă arendarea ar avea ca obiect doar bunuri mobile, soţul
ar putea încheia singur un contract de arendare cu privire la bunul comun, chiar dacă
durata arendării ar depăşi 5 ani.
Uzufructuarul, având dreptul de a se folosi de bunul ce constituie obiect al
uzufructului precum şi de a-i culege fructele, poate transmite dreptul său de folosinţă,
poate deci încheia un contract de arendare în calitate de arendator.
Dreptul uzufructuarului de a încheia contracte de arendare este recunoscut şi de art.
715 C. civ. în termenii următori: „(1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după
caz, de a arenda bunul primit în uzufruct”.
În ceea ce priveşte durata contractelor de arendare făcute de uzufructuar în cursul
uzufructului, textul de lege aplicabil este art. 715 alin. (2) C. civ. care prevede că:
„Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară, sunt
opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, după stingerea uzufructului prin
decesul sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până la împlinirea
termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului”.
Rezultă că sunt opozabile proprietarului:
- toate contractele de arendare încheiate de uzufructuar pentru perioade mai scurte
decât durează uzufructul, sau pe durata acestuia;
- contractele de arendare încheiate de uzufructuar în timpul uzufructului, care
depăşesc uzufructul, însă numai pe o perioadă de cel mult 3 ani, cele cu termen mai mare
fiind reductibile la limita de 3 ani.
Cu privire la reînnoirile de arendări făcute de uzufructuar şi înscrise în cartea
funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale se prevede că acestea sunt opozabile
proprietarului şi moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un
an, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. Dacă au fost puse în
executare, ele sunt valabile, în limita termenului contractual, fără ca arendarea să poată
depăşi termenul de 3 ani de la data stingerii uzufructului.
Dispoziţiile de mai sus referitoare la opozabilitatea contractului încheiat de

uzufructuar nu sunt aplicabile când uzufructul încetează prin expirarea termenului.
Arendaşul nu poate avea calitatea de arendator, subarendările fiind interzise.
Arendaşul. Poate avea calitatea de arendaş atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică.
Arendaşii, persoane fizice, pot fi cetăţeni români sau cetăţeni străini. Aceştia nu
trebuie să mai facă dovada, ca sub regimul Legii nr. 16/1994, că au pregătire de
specialitate agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole ori de practică agricolă.
Arendaşii, persoane juridice:
- pot fi de naţionalitate română sau străină;
- trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole.
Incapacităţi speciale. Art. 1.784 C civ., aplicabil şi în materie de arendare, instituie

unele incapacităţi speciale făcând trimitere la dispoziţiile legale privind incapacităţile în
materie de vânzare. Astfel, sunt incapabili de a încheia contracte de arendare, în mod
direct sau prin persoane interpuse, sau chiar prin licitaţie publică:
- mandatarii pentru bunurile care sunt însărcinaţi să le administreze;
- părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor
- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum
şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile arendării făcute prin
intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
Pentru primele două categorii de interdicţii sancţiunea este nulitatea relativă, iar
pentru ultima dintre cele menţionate, nulitatea absolută.
Toate persoanele menţionate mai sus nu pot, de asemenea, să dea în arendă bunurile
lor proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori
exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o
supraveghează, după caz.
Este aplicabilă şi în materie de arendare interdicţia de la vânzare referitoare la
incapacitatea de a contracta prevăzută pentru judecătorii, procurorii, grefierii, executorii,
avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă atunci când
obiectul contractului de arendă îl formează drepturi litigioase care sunt de competenţa
instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Sancţiunea
ignorării acestei incapacităţi o constituie nulitatea absolută.
Obiectul obligaţiilor din contractul de arendare

Contractul de arendare este şi el, ca şi contractul de locaţiune, un contract având un
obiect dublu: bunurile arendate şi arenda (preţul).
1. Bunurile ce pot fi arendate. În raport de dispoziţiile art. 1.836 C. civ., pot
constitui obiect al contractului de arendare bunurile agricole, de orice fel. În articolul
menţionat, inspirat de art. 1 din fosta lege a arendării, respectiv Legea nr. 16/1994, sunt
arătate în mod exemplificativ următoarele: terenuri cu destinaţie agricola, şi anume:
terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole,
arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi –, păşunile împădurite, terenurile ocupate
cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare,
drumurile tehnologice, platformele şi spatiile de depozitare care servesc nevoilor
producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru
producţia agricola, precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi
alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.
Intră deci în categoria acestor bunuri:
1) terenurile cu destinaţie agricolă: terenurile agricole productive (arabile, viile,
livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi),
păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, ame-
najări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice, platformele şi spaţiile de
depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole, terenurile neproductive care pot fi
amenajate şi folosite pentru producţia agricolă. Enumerarea nu are caracter limitativ astfel
că şi alte terenuri în măsura în care acestea sunt bunuri agricole, pot face obiectul unui
contract de arendare.
2) animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri
destinate exploatării agricole;
3) bunurile imobile, altele decât cele de la pct. 1, care prin natura lor sunt destinate
exploatării agricole;
4) bunurile mobile, altele decât cele de la pct. 2, sau bunuri mobile prin anticipaţie, în
măsura în care sunt destinate exploatării agricole.
Bunurile ce pot face obiect al contractului de arendare trebuie să fie complet şi precis
determinate (descrierea amănunţită a tuturor bunurilor arendate şi inventarul lor). iar dacă
nu se arendează toate bunurile agricole deţinute de arendator, trebuie să se specifice în
contract suprafaţa de teren sau orice alt bun ce se va reţine de către acesta.
Bunurile trebuie să fie în proprietatea arendatorului sau, în cazul în care arendator
este o altă persoană decât proprietarul, (uzufructuar, alt deţinător legal de bunuri
agricole), acesta să aibă dreptul să transmită folosinţa bunului arendat. Totuşi în raport de
dispoziţiile art. 1.230 C. civ., nu este interzis contractul de arendare cu privire la bunul
altuia, arendatorul având însă obligaţia de a dobândi folosinţa bunului pentru a o
transmite arendaşului sau cea de a-l determina pe proprietar să ratifice arendarea.
Obiectul obligaţiilor părţilor trebuie să fie determinat şi licit. Sancţiunea nerespectării
condiţiile de valabilitate ce trebuie să le îndeplinească obiectul contractului de arendare şi
obiectul obligaţiilor ei este nulitatea absolută1.
În toate cazurile, pentru a fi în prezenţa unui contract de arendare, bunurile
menţionate trebuie să fie destinate exploatării agricole de către arendaş. Dacă folosinţa
unor bunuri dintre cele prevăzute de lege se transmite cu titlu oneros în alte scopuri decât
cel agricol, contractul nu va mai fi supus reglementărilor privind arendarea, ci regulilor de
drept comun.
2. Arenda. Reprezintă preţul pe care arendaşul îl plăteşte arendatorului în schimbul

folosinţei temporare a bunului ce face obiect al contractului de arendare.
Arenda trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă, sub sancţiunea
nulităţii absolute. Nivelul arendei, modalităţile de plată şi termenul plăţii se stabilesc de
către părţi în momentul încheierii contractului de arendare.
1 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, p. 223.
Arenda trebuie să fie reală (sinceră), adică părţile să nu o fi stabilit în mod fictiv, ci
în scopul de a fi plătită, respectiv primită şi să fie serioasă, adică să nu fie derizorie.
Stabilirea preţului arendării este lăsată la libera apreciere a părţilor. Ea poate fi fixată
fie sub forma unei sume de bani, fie în natură, sub forma unei cantităţi de produse, de
fructe, fie şi în natură şi în bani. Legea nr. 16/1994, prevedea unele elemente de deter-
minare a arendei, care pot fi luate în considerare şi în prezent, chiar dacă actul normativ
respectiv a fost abrogat, deoarece erau criterii pur orientative: suprafaţa terenului, poten-
ţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul de accesibilitate a mecanizării,
posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau comer-
cializare, starea clădirilor, amenajările de îmbunătăţiri funciare sau alte dotări.
În cazul terenurilor plantate cu viţă de vie, pomi, arbuşti fructiferi, hamei şi duzi, arenda
se poate stabili ţinându-se seama şi de tipul de plantaţie, vârsta, soi, starea tehnică şi
biologică.
În cazul efectivelor de animale, arenda se poate stabili în funcţie de specie, rasa,
vârsta, starea biologică, potenţialul de producţie şi starea sanitara-veterinara a acestora.
În condiţiile în care arenda este lăsată la libera apreciere a părţilor, elaborarea unor
criterii detaliate de stabilire a arendei, este inutilă, sau, în orice caz, nu poate avea alt rol
decât unul pur orientativ. Acesta este motivul pentru care actualul Cod civil nu prevede
elemente orientative de stabilire a arendei.
Consimţământul şi cauza
Cauza contractului de arendare nu ridică probleme speciale, fiind aplicabile regulile
dreptului comun. Referitor la consimţământ, doar forma de manifestare a acestuia ridică
unele probleme deosebite.
Forma contractului de arendare

După cum s-a arătat deja, în legătură cu caracterele juridice ale contractului de
arendare, acesta este un contract solemn, întrucât necesită o anumită formă pentru
manifestarea valabilă a consimţământului. Dispoziţiile legale în materie sunt cuprinse în
art. 1.838 C civ. care prevăd: „Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub
sancţiunea nulităţii absolute”.
După cum se vede, actuala reglementare părăseşte sistemul Codului civil anterior,
care nu cerea pentru naşterea valabilă a contractului de arendare îndeplinirea vreunei
formalităţi speciale şi impune forma scrisă pentru valabilitatea contractului. Întocmirea în
scris a contractului de arendare este condiţia care dă acestui contract caracterul de
contract solemn1.
Instituind forma scrisă ca cerinţă esenţială, legiuitorul a urmărit atenţionarea părţilor
asupra consecinţelor contractului de arendare, dar şi exercitarea unui control al statului
asupra arendării. Nerespectarea formei scrise a contractului atrage sancţiunea nulităţii
absolute a acestuia.
Legea prevede obligaţia părţilor de a înregistra contractul într-un registru special
ţinut de secretarul consiliului local. Nu se prevede un termen în care să se îndeplinească

obligaţia de înregistrare a contractului, dar se instituie această obligaţie sub sancţiunea
„unei amenzi civile stabilite de instanţa de judecată pentru fiecare zi de întârziere”.
Înseamnă că obligaţia de înregistrare trebuie îndeplinită imediat după încheierea
contractului.
Taxele de înregistrare, ca de altfel şi cele pentru încheierea contractului şi pentru
publicitatea lui se suportă de către arendaş, dar textul de lege are în acest caz caracter
supletiv iar nu imperativ astfel că părţile vor putea să prevadă suportarea lor în mod egal
sau chiar de către arendator.
În raport de prevederile art. 1.845 C. civ., contractele de arendare încheiate în formă
autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titluri
executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.
Interdicţia subarendării şi cesiunii

Art. 1.847 C. civ. prevede expres că sunt interzise oficiile de arendaşi şi subaren-
dările totale sau parţiale.
Nepermiţând oficiile de arendaşi legiuitorul a urmărit interdicţia arendării generale şi
a oficiilor de intermediere între arendaşi şi arendatori iar nu asocierea arendaşilor în
scopul efectuării în comun a unor lucrări agricole.
Textul citat interzice însă şi subarendarea totală sau parţială. Interzicând subaren-
darea, spre deosebire de locatar, arendaşul nu va mai putea avea el însuşi calitatea de
arendator.
Din interzicerea subarendării rezultă că1:
- folosinţa bunurilor arendate nu poate fi adusă ca aport într-o societate agricolă sau
asociaţie simplă în agricultură, deoarece aducerea ca aport a folosinţei unui bun
echivalează cu o subarendare (sau cesiune)2.
- este interzisă şi cesiunea contractului de arendare al arendaşului. Dacă este interzisă
subarendarea, care reprezintă cedarea folosinţei asupra bunului agricol, cu atât mai mult
este interzisă cesiunea contractului de arendare, care reprezintă însăşi vânzarea drepturilor
arendaşului (cessio est maius, sublocaito est minus). Prin excepţie, art. 1.846 C. civ.
permite arendaşului, cu acordul expres al arendatorului, să cesioneze contractul de aren-
dare soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au
împlinit vârsta majoratului;
- astfel fiind nu se poate admite nici schimbul între doi sau mai mulţi arendaşi,
schimbul reprezentând, în materie de arendare, o dublă (multiplă) cesiune.
Conform art. 1.847 alin. (2) C. civ. încălcarea dispoziţiilor referitoare la interzicerea
subarendării este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.
Dar, dacă legea interzice subarendarea, aceasta nu înseamnă că arendaşul este obligat
să execute personal toate lucrările agricole. El va putea contracta executarea unor lucrări
cu persoane fizice sau juridice prestatoare de servicii în agricultură şi poate încheia
contracte de muncă cu salariaţi permanenţi sau sezonieri. Aceste situaţii sunt diferite însă
de subarendare.

2 Ibidem.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de arendare
Materia efectelor contractului de arendare este sumar reglementată prin dispoziţiile

secţiunii referitoare la regulile particulare în materie de arendare, aşa încât acestea se
completează cu normele generale în materie de locaţiune.
Obligaţiile arendatorului
Toate obligaţiile arendatorului decurg din principiul conform căruia el trebuie să
asigure arendaşului folosinţa lucrului dat în arendă, în tot timpul locaţiunii (obligaţia de a
face). Pentru a asigura folosinţa lucrului, arendatorul este obligat să predea şi să menţină
lucrul în stare de întrebuinţare, precum şi să-l garanteze pe arendaş de tulburările
provenite din propria sa faptă, din fapta terţilor sau din viciile lucrului.
1. Obligaţia de predare. Arendatorul este obligat să predea bunurile arendate la

termenul şi condiţiile stabilite
Obligaţia de predare se referă la bunurile ce formează obiectul contractului de
arendare şi care trebuie să fie complet şi precis determinate. Bunurile (împreună cu toate
accesoriile lor) trebuie, ca şi în cazul locaţiunii de drept comun, predate într-o stare
corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia au fost arendate, respectiv într-o stare
corespunzătoare exploatării agricole. Aceasta înseamnă că, în lipsă de stipulaţie contrară,
arendatorul este obligat să efectueze toate reparaţiile necesare în acest scop (inclusiv cele
locative) înainte de preluarea bunului de către arendaş şi chiar dacă, printr-o clauză
contractuală, toate reparaţiile ar fi fost puse pe seama arendaşului, pentru că această
clauză, în lipsă de stipulaţie contrară, vizează toate reparaţiile necesare în cursul locaţiunii
şi nu anihilează obligaţia arendatorului de a preda bunurile în stare corespunzătoare
folosinţei.
Atunci când părţile nu au descris amănunţit starea bunurilor, se prezumă, în mod
relativ, că arendaşul le-a primit în bună stare pentru exploatarea agricolă.
Predarea lucrului arendat se poate cere la termenul convenit de către părţi (imediat,
dacă nu s-a prevăzut un termen) şi în lipsă de stipulaţie contrară, la locul unde se găsea
lucrul în momentul contractării şi cu cheltuiala arendatorului.
În cazul nerespectării obligaţiei de predare a bunului către arendator, arendaşul poate
cere:
- executarea silită a contractului;
- rezilierea contractului.
În ambele cazuri instanţa îl poate obliga pe arendator la plata de daune-interese
conform regulilor generale. Nu este exclusă nici invocarea excepţiei de neexecutare a
contractului în cazul în care, de exemplu, arendatorul pretinde plata arendei fără să fi
predat bunul şi fără să fi specificat în contract posibilitatea plăţii anticipate a arendei.
2. Obligaţia de întreţinere a bunului arendat în stare de folosinţă. Arendatorul are

îndatorirea de a efectua toate reparaţiile necesare, în tot timpul arendării, dacă în cursul ei
bunul are nevoie de asemenea reparaţii pentru a putea fi folosit în scopul pentru care a
fost arendat. Conţinutul obligaţiei nu diferă de cel al obligaţiei locatorului, prezentată mai
sus. Este vorba de o obligaţie cu caracter continuu în baza căreia arendaşul trebuie, pe tot
parcursul arendării, să efectueze reparaţiile necesare pentru menţinerea bunului în starea
de a fi folosit conform scopului arendării. Arendatorul nu trebuie să efectueze micile
reparaţii, numite locative, pe care art. 1.788 alin. (2) C. civ. le pune în sarcina locatarului
şi care sunt cele care rezultă din folosinţa obişnuită a bunului. Intră în această categorie
acele reparaţii care nu aduc atingere structurii lucrului şi nici elementelor esenţiale ale
acestuia1. Totuşi dacă degradările sunt urmarea vechimii lucrului arendat sau a unui caz
de forţă majoră,atunci şi reparaţiile locative sunt în sarcina arendatorului.
Pe de altă parte, arendatorul nu este ţinut nici de reparaţiile echivalente reconstruirii
bunului care a pierit fortuit. În acest caz contractul este desfiinţat de drept pentru
imposibilitatea folosirii bunului ce formează obiectul contractului, fără ca locatorul să
poată fi obligat la plata de despăgubiri.
Pentru ca arendatorul să-şi poată îndeplini obligaţia de efectuare a reparaţiilor la care
este obligat, în baza art. 1.801 C. civ. arendaşul are obligaţia de înştiinţare a arendatorului
despre nevoia de reparaţii. Arendaşul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese
şi a suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată arendatorului necesitatea
efectuării acestor reparaţii.
Fiind vorba de o obligaţie a arendatorului, dacă reparaţiile au caracter urgent, adică
nu pot fi amânate până la sfârşitul arendării sau o amânare ar expune bunul pericolului de
a fi distrus, acesta nu răspunde pentru stânjenirea folosinţei arendaşului pe durata normală
a efectuării reparaţiilor. Dacă totuşi reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul
arendării va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost
lipsit. În situaţia în care reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul
devine impropriu pentru întrebuinţarea convenită, arendaşul poate obţine rezilierea
contractului.
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Arendaşul poate folosi în caz de neîndeplinire a

obligaţiei menţionate, acţiunile contractuale obişnuite, respectiv poate cere în justiţie
executarea forţată a obligaţiei, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acţiunea în
reziliere pentru neexecutarea obligaţiei. Ca şi la locaţiunea de drept comun, arendaşul
poate efectua el reparaţiile dacă arendatorul „deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată
măsurile necesare”. În acest caz, arendatorul este dator să plătească, în afara sumelor
avansate de arendaş, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor” [art. 1.788 alin.
(3) C. civ.]. Este posibil chiar ca, în cazuri urgente, lucrările să fie efectuate de către
arendaş, fără prealabila înştiinţare a arendatorului. În acest caz însă, dobânzile la sumele
avansate de către arendaş pentru efectuarea reparaţiilor curg doar de la data înştiinţării
locatorului.
3. Obligaţia de garanţie. Arendatorul este obligat să garanteze pe arendaş de

evicţiunea totală sau parţială a bunului arendat. Regulile particulare în materie de
arendare nu prevăd o astfel de obligaţie, dar în baza art. 1.772 alin. (2) C. civ. sunt
aplicabile normele generale în materie de locaţiune. Este firesc să fie aşa din moment ce
arendarea este o varietate de locaţiune.
Arendatorul va fi obligat, deci, să-l garanteze pe arendaş atât contra evicţiunii, cât şi
de„utila folosinţă” a bunului, deci contra viciilor şi va răspunde pentru tulburările

provenite, din fapta proprie, din fapta terţilor şi pentru viciile lucrului, în aceleaşi condiţii
ca cele arătate mai sus referitor la contractul de locaţiune.
Obligaţiile arendaşului
Arendaşul are obligaţia de a folosi bunurile arendate ca un bun proprietar, în
condiţiile stabilite în contract, de a menţine potenţialul productiv al bunurilor arendate, de
a le restitui la încetarea contractului, de a cere acordul arendatorului pentru efectuarea
eventualelor învestiţii pe teren, de a plăti arenda la termenele şi în modalităţile stabilite,
precum şi de a executa toate obligaţiile contractuale. Şi cu privire la aceste obligaţii vor fi
aplicabile regulile comune în materie de locaţiune, prevăzute de Codul civil.
1. Obligaţia de a lua în primire bunul dat în arendă. Arendaşul este obligat să ia în

primire bunul ce a format obiectul contractului de arendă. Obligaţia trebuie executată la
termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în care arendaşul predă bunul. Odată
cu predarea folosinţei bunului arendaşul trebuie să verifice starea bunului şi dacă constată
existenţa unor vicii să-l informeze imediat pe arendator. În caz contrar se prezumă că
bunul a fost predate în stare normal de folosinţă şi locatorul nu răspunde de existenţa
acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului.
2. Obligaţia de plată a arendei. Plata arendei reprezintă cea mai importantă obligaţie
a arendaşului, prin arendă înţelegându-se preţul pe care acesta îl plăteşte arendatorului în
schimbul folosinţei temporare a bunului luat în arendă.
Plata arendei se face potrivit înţelegerii părţilor contractante şi se execută la
termenele şi la locul stabilite în contract.
Părţile pot conveni ca plata arendei să se facă:
- în natură;
- în bani;
- în bani şi în natură.
În caz de pluritate de arendaşi, obligaţia este conjunctă (divizibilă) dacă solidaritatea
sau indivizibilitatea nu rezultă din contract1.
Termenul de plată, este cel convenit de părţi. Arenda se plăteşte la locul convenit de
părţi. În lipsa unei astfel de clauze, arenda se va plăti, conform regulilor generale (art.
1.494 C. civ.), la domiciliul sau sediul arendatorului dacă este vorba de arendă în bani,
respectiv la domiciliul sau sediul debitorului de la data încheierii contractului, dacă este
vorba de arendă în produse agricole.
În cazul nerespectării obligaţiei de plată a arendei, arendatorul poate cere, conform
regulilor generale:
- executare silită;
- rezilierea contractului cu daune-interese.
Evident că atunci când durata arendării a expirat şi arendaşul nu a plătit arenda,
arendatorul are interes să ceară doar executarea silită a obligaţiei.
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) poate fi
invocată numai dacă arenda urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.
1 Vezi şi Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 150.

Dovada plăţii arendei se face în condiţiile dreptului comun. În raport de dispoziţiile
art. 1.502 C. civ., chitanţa dată pentru confirmarea primirii uneia dintre prestaţiile
periodice, face să se prezume executarea plăţii pentru prestaţiile scadente la termene
anterioare. Este o prezumţie relativă, fiind admisă proba contrară.
Trebuie menţionată aici şi dispoziţia de la art. 796 NCPC, potrivit căruia de la data
notării urmăririi silite în cartea funciară, „cesiunile de venituri, contractele de închiriere,
de arendare sau de exploatare a imobilului, inclusiv cesiunile de drepturi rezultând din
aceste contracte, nu vor fi opozabile creditorului urmăritor”. Pe de altă parte, tot acelaşi
articol prevede în alin. (3) că de la data notificării sechestrului persoanelor arătate, plata
chiriilor, arenzilor sau altor venituri ale imobilului făcută debitorului va fi, de asemenea,
inopozabilă creditorului urmăritor.
Amintim, de asemenea dispoziţiile art. 1.815 C. civ., potrivit cărora plata anticipată
a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu pot fi opuse dobânditorului imobilului
decât dacă înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate la arhiva electronică sau în cartea funciară, după cum este
vorba de locaţiunea unui bun mobil sau a unuia imobil. Acelaşi efect de opozabilitate se
produce şi când cesiunea chiriei sau plata au fost cunoscute de dobânditor pe altă cale.
Aceste dispoziţii din cadrul normelor generale referitoare la locaţiune, sunt aplicabile şi
contractului de arendare.
În raport de dispoziţiile art. 1.844 C. civ., pentru ipoteza în care arenda se plăteşte în
fructe şi nu s-a stabilit un termen pentru plata acesteia, „arendaşul este de drept în
întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în
întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în scris de către arendaş”.
Caracterul executoriu al contractului de arendare. În ideea de a facilita realizarea

dreptului arendatorului la obţinerea arendei, actualul Cod civil a dat valoare de titlu
executoriu contractului de arendă încheiat în formă autentică. Art. 1.845 C. civ. face
referire în privinţa caracterului executoriu, la „contractele de arendare încheiate în formă
autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local”. Înseamnă că au valoare de titlu
executoriu şi contractele care, fără a fi încheiate în formă autentică, sunt încheiate în scris
şi sunt înregistrate la consiliul local.
Pentru realizarea dreptului arendatorului la arendă, la termenele şi în modalităţile
stabilite în contract, nu mai este nevoie ca arendatorul să formuleze o acţiune în justiţie, ci
el poate trece direct la executarea silită a obligaţiei debitorului.
3. Obligaţia de a folosi bunurile arendate cu prudenţă şi diligenţă. Arendaşul

trebuie să utilizeze întotdeauna lucrul luat în arendă ca un bun proprietar şi conform
destinaţiei avute în vedere la încheierea contractului, respectiv în scopul exploatării
agricole. Vinovăţia lui sub aspectul neîndeplinirii acestei obligaţii se apreciază după tipul
abstract al omului diligent şi prudent (culpa levis in abstracto), aşa cum rezultă din
normele de ordin general ale art. 1.480 C. civ.
Dacă arendaşul nu întrebuinţează bunul – în tot sau în parte – potrivit destinaţiei sale
sau efectuează transformări neautorizate arendatorul are dreptul să opteze între:
- a solicita daune-interese;
- a cere repunerea lucrului în situaţia anterioară1;
- a cere rezilierea contractului şi eventual daune-interese.
1 A se vedea în acest sens art. 1.031 NCPC.

Se consideră că lucrările de mică însemnătate care nu afectează destinaţia lucrului

sunt permise. Arendatorul poate însă cere şi în acest caz repunerea lucrului în starea
iniţială, dar numai la sfârşitul contractului.
Obligaţia de a întrebuinţa bunul ca un bun proprietar implică şi obligaţia de a
întreţine lucrul, pe tot timpul contractului de arendare, în stare de întrebuinţare aşa cum a
fost predat. Cade astfel în sarcina arendaşului şi obligaţia de a efectua toate reparaţiile
mici (locative). Reparaţiile, indiferent de natura lor (chiar şi cele locative), nu cad în
sarcina arendaşului dacă au fost cauzate de vechimea lucrului, dacă necesitatea lor a fost
determinată de un caz fortuit sau de forţă majoră, sau din culpa arendatorului, inclusiv
dacă sunt determinate de viciile de construcţie1. Cel care va trebui să facă proba acestor
împrejurări este arendaşul.
Dacă însă degradarea lucrului se datorează culpei arendaşului, el va fi obligat să facă
reparaţiile pe cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative2.
Folosirea bunului ca un bun proprietar şi conform destinaţiei sale3 mai impune
arendaşului şi obligaţia de a nu schimba categoria de folosinţă a terenului decât cu
acordul prealabil dat, în scris, de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în
vigoare (art. 1.839 C. civ.).
Proprietarul este singurul în măsură să autorizeze schimbarea categoriei de folosinţă
a terenului chiar dacă arendator poate fi şi uzufructuarul precum şi alţi deţinători legali de
terenuri agricole4. Indicarea proprietarului terenului ca singurul în măsură să permită
schimbarea categoriei de folosinţă a terenului este firească atâta vreme uzufructuarii şi
ceilalţi deţinători legali de bunuri agricole au numai atributele usus şi fructus ale dreptului
de proprietate, iar nu şi atributul abusus.
Pentru a verifica îndeplinirea obligaţiei de folosire a bunului cu prudenţă şi diligenţă,
art. 1.204 C. civ. conferă arendatorului dreptul de a examina, pe tot timpul arendării, la
intervale de timp rezonabile în raport cu natura şi destinaţia bunurilor, modul în care
arendaşul administrează bunurile arendate.
4. Obligaţia de restituire a bunurilor luate în arendă. La încetarea contractului

arendaşul trebuie să restituie bunurile arendate în starea în care le-a primit, conform
inventarului făcut la predarea bunurilor. Dacă un asemenea inventar nu a fost făcut, se
prezumă iuris tantum că bunurile au fost primite în bună stare (art. 1.821 C. civ.).
Prezumţia fiind relativă poate fi combătută de arendaş prin dovada contrară.
Obligaţia de restituire vizează chiar bunurile date în arendă. Totuşi, atunci când
obiect al contractului de arendare a fost un anumit număr de animale sau păsări, având în
vedere durata contractului de arendare, părţile pot conveni că pot fi restituite alte animale
cu aceleaşi condiţii morfoproductive, de vârstă şi rasă cu cele care au fost arendate, iar
1TS, s. civ., dec. nr. 104/1981, în CD 1891, p. 85.

2Fr. Deak, Tratat de drept civil… 2001, p. 149: arendaşul are această obligaţie şi dacă întârzie să facă
reparaţiile locative şi acest fapt provoacă stricăciuni mai importante.
3 Este avută în vedere atât schimbarea totală a destinaţiei cât şi schimbarea parţială dacă este de natură
să aducă prejudicii arendatorului. Posibilitatea arendatorului de a cere rezilierea contractului nu este

condiţionată de vreo daună pe care să i-o fi adus schimbarea destinaţiei lucrului. Este suficient să existe
pericolul producerii unei astfel de daune datorate respectivei schimbări a destinaţiei lucrului.
4 R. Popescu, op. cit., p. 22; Gh. Beleiu, Contractul de arendare, p. 26.
dacă efectivele de păsări şi animale sunt mai mari, ca urmare a reproducerii, arendaşului
nu-i revine obligaţia restituirii peste numărul pe care l-a primit.
Obligaţia de a restitui bunul implică obligaţia arendaşului de a conserva lucrul pe tot
timpul locaţiunii. De aici derivă obligaţia arendaşului de a efectua reparaţiile mici, de
întreţinere. Reparaţiile de întreţinere nu cad în sarcina arendaşului dacă au fost cauzate
prin vechime sau forţă majoră, ori caz fortuit sau din vina arendatorului, inclusiv viciile
de construcţie.
În strânsă legătură cu obligaţia arendaşului de a răspunde pentru bunul luat în arendă
este şi răspunderea pe care acesta o are pentru degradarea bunului cauzată de incendiu.
partea sa, ci trebuie să dovedească că incendiul a avut drept cauză un caz fortuit, sau un
caz de forţă majoră. Răspunderea funcţionează conform celor arătate la contractul de
locaţiune.
În caz de nerestituire a bunului arendat, arendatorul,poate cere executarea silită a
obligaţiei de restituire, deoarece prin ipoteză, contractul este încheiat în formă autentică,
iar potrivit normelor generale din materia locaţiunii contractul încheiat în formă autentică
constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei de restituire a bunului la încetarea
contractului prin expirarea termenului [art. 1.809 alin. (2) C. civ.].
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile arendaşului, acesta nu poate fi obligat la
restituire.
Problema îmbunătăţirilor efectuate de arendaş. Dacă pe parcursul arendării,

arendaşul a efectuat lucrări autonome sau adăugate asupra bunului luat în arendă, aceste
lucrări devin, prin accesiune, proprietatea arendatorului. În raport de faptul că arendatorul
este un detentor precar, el nu are dreptul să facă lucrări autonome sau adăugate fără
acordul proprietarului, astfel că în lipsa acordului acestuia este considerat de rea-credinţă.
Ca urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 1.823 C. civ. arendatorul are dreptul de a
păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata arendării şi nu
poate fi obligat la despăgubiri decât într-o singură situaţie şi anume dacă arendaşul a
care lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al arendatorului, acesta poate opta
pentru obligarea arendaşului la repunerea bunului în starea iniţială, caz în care poate
pretinde şi despăgubiri pentru orice pagubă pe care arendaşul ar fi cauzat-o bunului prin
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul prealabil al proprietarului,
locatarul are dreptul la despăgubiri conform convenţiei părţilor, la fel ca şi locatarul.
Problema dreptului de retenţie al arendaşului. Normele generale din materia

locaţiunii, prevăd că locatarul, în cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului,
nu are dreptul la despăgubiri pentru lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra
bunului pe durata locaţiunii, iar locatarul nu poate invoca, în acest caz, dreptul de retenţie.
Acest text legal este aplicabil şi contractului de arendare. Ca urmare, câtă vreme
arendaşul nu poate obţine contravaloarea lucrărilor adăugate şi autonome efectuate asupra
bunului pe durata arendării, nu se pune problema să poată invoca un drept de retenţie. El
ar putea invoca un astfel de drept doar în condiţiile reglementărilor de ordin general din
materia obligaţiilor, dacă a efectuat astfel de lucrări cu acordul proprietarului sau are un
drept de creanţă rezultat din executarea unor lucrări care erau în sarcina arendatorului.
În toate cazurile, pentru ca dreptul de retenţie să fie invocat împotriva arendatorului,
se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a acestuia.
Dreptul de retenţie nu conferă arendaşului posesia bunului, el fiind un simplu
detentor precar, astfel că arendaşul nu mai are dreptul la fructe şi nici nu poate invoca
deţinerea sa pentru dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate.
Obligaţia de a asigura bunurile arendate

Dispoziţiile speciale în materie de arendare instituie în sarcina arendaşului şi
obligaţia de a asigura bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii
animalelor din cauza unor calamităţi naturale. Obligaţia respectivă există chiar în lipsa
unei stipulaţii în acest sens în contract.
Obligaţia de a asigura bunurile agricole are în vedere doar asigurarea recoltei şi a
animalelor, pentru celelalte bunuri agricole asigurarea nefiind obligatorie. De asemenea,
se observă că asigurarea are în vedere doar riscul rezultat din calamităţi naturale nu şi din
alte motive, cum ar fi, spre exemplu, furtul, acţiunea unui terţ etc.
Neîncheierea asigurării dă dreptul arendatorului la rezilierea contractului. În cazul în
care nu optează pentru rezilierea contractului, arendaşul este ţinut să repare prejudiciul
produs arendatorului prin neîncheierea asigurării.
Suportarea riscurilor în contractul de arendare

În legătură cu suportarea riscurilor în cazul contractului de arendare găsim referiri în
art. 1.841-1.843 din actualul Cod civil. În ceea ce priveşte riscul lucrului se aplică regulile
generale.
Riscul lucrului. Paguba rezultată din pieirea fortuită a bunurilor arendate (animale,
construcţii, maşini şi utilaje) se suportă potrivit regulilor generale, de către proprietarul
arendator (res perit domino). Dacă contractul a fost încheiat în calitate de arendator de
către o persoană care nu este titulară a dreptului de proprietate, riscul va rămâne în
sarcina proprietarului, potrivit regulii generale, deşi se va răsfrânge şi asupra
arendatorului.
Deoarece bunurile arendate se regăsesc în detenţiunea arendaşului care este obligat
să ia măsuri pentru păstrarea lor în bune condiţii şi să le restituie la încetarea contractului,
pentru a scăpa de răspundere el va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a produs fără culpă
din partea sa1, adică din o cauză străină care nu-i poate fi imputată (caz fortuit sau forţă
majoră). Şi în acest caz el va fi răspunzător dacă lucrul a pierit după ce a fost pus în
întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de restituire la încetarea contractului (art. 1.525
C. civ.).
Riscul contractului
Riscul contractului priveşte soarta obligaţiei arendaşului de a plăti arenda şi această
problemă se pune sub două aspecte:
a) În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul contractului este suportat
de către arendator, care devine debitor al unei obligaţii imposibil de executat, respectiv
1 Vezi şi TS, dec. civ. nr. 637/1978, mai sus citată.

cea de asigurare a folosinţei bunurilor şi, ca urmare, nu mai poate cere arendaşului
executarea obligaţiei corelative.
În cazul în care bunul arendat piere în totalitate, contractul se desface de drept în
baza art. 1.818 C. civ. În caz de pieire parţială, potrivit aceluiaşi articol, arendaşul poate
cere fie reducerea proporţională a arendei, fie rezilierea contractului, dacă scopul pentru
care s-a încheiat contractul nu mai poate fi realizat. În ambele situaţii, conform art. 1.818
alin. (3) C. civ., arendaşul nu are dreptul la daune-interese El poate însă cere despăgubiri
când a suferit pagube din cauze independente de distrugerea lucrului, aceste prejudicii
fiind supuse regulilor de drept comun, iar nu dispoziţiilor speciale ale art. 1.818 C. civ.
(de exemplu, plata cheltuielilor făcute cu întreţinerea lucrului şi cu semănarea recoltei
culese de arendator).
Arendaşul este în drept să ceară o scădere din preţ nu numai atunci când pieirea
parţială a lucrului s-a produs în timpul executării contractului, ci şi când s-a produs după
încheierea contractului, dar înainte de începerea executării lui1.
b) Pieirea fortuită a recoltei (grindină, brumă, inundaţie, incendiu etc.). În caz de
pieire fortuită a recoltei trebuie făcută distincţia între situaţia când arenda a fost stabilită
sub forma unei cantităţi determinate de produse agricole sau într-o sumă de bani
determinată ori determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse
agricole şi ipoteza când a fost stabilită sub forma unei cote-părţi din acestea sau într-o
sumă de bani determinată în funcţie de valoarea unei astfel de cote.
1. Dacă arenda a fost prevăzută de părţi într-o cantitate determinată de produse
sau în bani, riscul pieirii fortuite va fi suportat, în principiu, de către arendaş, deoarece
cuantumul arendei nu depinde de mărimea recoltei.
Totuşi arendaşul va avea dreptul să ceară o reducere proporţională de arendă dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii (art. 1.841 C. civ.):
- pieirea recoltei este urmarea unui caz fortuit sau de forţă majoră;
- pieirea recoltei să fi avut loc înainte de culegerea ei, în caz contrar riscul va fi
suportat de arendaş ca proprietar al produselor obţinute (res perit domino);
- să fi pierit cel puţin ½ din recoltă (în raport cu o recoltă mijlocie);
- contractul de arendare să nu se fi încheiat decât pe un an.
Dacă contractul a fost încheiat pe mai mulţi ani şi a pierit înainte de a fi culeasă, mai
mult de jumătate din recolta unui an, arendaşul poate cere reducerea arendei dacă pieirea
nu s-a compensat prin recoltele din ceilalţi ani.
Art. 1.842 stabileşte două excepţii de la posibilitatea reducerii arendei stabilite în
maniera arătată mai sus, respectiv arendaşul nu poate cere reducerea arendei atunci când
pieirea recoltei a avut loc după ce a fost culeasă precum şi în situaţia în care acesta a
cunoscut cauza pagubei la momentul încheierii contractului.
2. Dacă plata arendei urmează să se facă sub forma unei cote-părţi din producţie
sau într-o sumă de bani determinată în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea
recoltei se suportă proporţional de ambele părţi [art. 1.843 alin. (1) C. civ.];
- această soluţie se aplică numai în cazul recoltei care nu a fost culeasă încă, astfel că
orice pieire fortuită a recoltei se suportă de ambele părţi;

- dacă recolta a fost culeasă (pieirea vizează nu recolta propriu-zisă, ci produsele

agricole culese) şi plata urma să se facă în natură, riscul va fi suportat de ambele părţi,
proporţional. Dacă totuşi arendaşul, în acest caz, întârzie predarea arendei, arendatorul nu
va mai suporta riscul pieirii recoltei culese afară de situaţia în care se va dovedi că recolta
ar fi pierit chiar dacă predarea se făcea la timp [art. 1.843 alin. (2) C. civ.]. De asemenea,
dacă arendatorul întârzie în ridicarea produselor cuvenite, după ce a fost notificat în scris
de către arendaş, cota cuvenită acestuia se reduce cu fructele pierdute. Subliniem că
atunci când arenda se plăteşte în fructe, în lipsa altui termen prevăzut în contract,
arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar
arendatorul este de drept în întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în
scris de către arendaş.
Dacă recolta a fost culeasă, dar arenda nu este stabilită în natură, ci prin echivalent
în lei, arendatorul nu mai suportă riscul pierii acestor produse deoarece nu mai are
calitatea de proprietar (coproprietar) al produselor culese, fiind doar creditorul unei
creanţe băneşti1.
Clauze contractuale privind suportarea riscurilor. Regulile arătate mai sus sunt
aplicabile atunci când părţile nu au cuprins în contractul lor clauze referitoare la risc. Dar
arendatorul şi arendaşul sunt liberi să stabilească pe cale convenţională modul cum vor fi
rezolvate problemele legate de riscul contractului.
Oricare dintre părţi poate lua asupra sa suportarea riscurilor din contractul de
arendare, fie că este vorba de pieirea lucrului, de pieirea recoltei sau de ambele situaţii şi
indiferent dacă suntem în prezenţa unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.
Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de arendare
Aspecte generale. Contractul de arendare poate înceta pentru cauzele generale de

încetare a contractului dar şi pentru unele cauze speciale. Vom analiza în cele ce urmează
încetarea contractului prin:
- expirarea termenului;
- acordul părţilor;
- rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor;
- pieirea lucrului;
- desfiinţarea titlului arendatorului;
- moartea, incapacitatea sau falimentul arendaşului.
1. Expirarea termenului. Fiind un contract încheiat pe durată determinată, contractul

de arendare poate înceta prin trecerea termenului pentru care a fost încheiat dacă nu
intervine reînnoirea de drept a acestuia în condiţiile art. 1.848 C. civ.
Textul menţionat prevede că dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat, în scris,
cocontractantului, refuzul de reînnoire a contractului, această reînnoire operează de drept.
Ca urmare, expirarea termenului duce la încetarea contractului de arendare doar dacă una

dintre părţi şi-a manifestat în scris şi într-un anumit termen, intenţia de a nu continua
raporturile contractuale. Această comunicare trebuie făcută cu cel puţin 6 luni înainte de
expirarea termenului contractual, iar în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel
puţin un an. Acest termen are în vedere contractele încheiate pe o perioadă mai mare de
un an. În situaţia în care durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă,
termenele de refuz al reînnoirii contractului se reduc la jumătate, adică la o jumătate de an
în cazul terenurilor agricole şi respective la trei luni pentru celelalte bunuri agricole.
Lipsa comunicării scrise a intenţiei de a nu reînnoi contractul ca şi comunicarea
tardivă a acestei intenţii au drept consecinţă reînnoirea de drept a contractului pentru
aceeaşi durată şi în aceleaşi condiţii. Nu mai este deci nevoie de un nou consimţământ,
reînnoirea contractului operând în virtutea legii de îndată ce condiţiile ei sunt îndeplinite.
Tacita relocaţiune care presupune acordul tacit de reînnoire a contractului, noul
contract fiind considerat încheiat fără termen, nu este posibilă în cazul contractului de
arendare care se încheie obligatoriu în formă scrisă, deci trebuie un acord expres, nu tacit,
iar încheierea contractului pe durată nedeterminată nu este permisă de legiuitor. Când
părţile nu au determinat durata contractului, arendarea se consideră în temeiul legii a fi
făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să
le producă în anul agricol în care se încheie contractul.
Nimic nu poate împiedica părţile să reînnoiască contractul chiar dacă şi-au comunicat
intenţia de a nu-l mai reînnoi, deoarece ele pot reveni asupra acestei manifestări de
voinţă, dar reînnoirea presupune, de data aceasta, un nou consimţământ.
2. Acordul părţilor. Prin acordul părţilor, contractul de arendare poate să înceteze şi

înainte de ajungerea la termen.
Deci, dacă părţile convin să pună capăt contractului de arendare înainte de a se
ajunge la termenul stipulat, ele sunt libere să facă acest lucru. Este avută în vedere o
înţelegere a părţilor (mutuus dissensus) realizată pe parcursul executării contractului1
deoarece denunţarea unilaterală nu poate duce la încetarea contractului câtă vreme
contractul se încheie pe durată determinată.
3. Rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor. Oricare dintre părţile contractante

poate cere în justiţie rezilierea contractului de arendare pentru neîndeplinirea obligaţiilor
de către cealaltă parte, în condiţiile legii. Este o aplicaţie particulară a regulii de la
locaţiunea de drept comun potrivit căreia în situaţia în care „fără justificare, una dintre
părţile contractului de locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract,
cealaltă parte are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul,
potrivit legii”.
Acţiunea în reziliere este admisibilă în condiţiile dreptului comun. În orice caz,
acţiunea poate fi formulată numai de către partea care a executat sau care se declară gata
să execute contractul. Este posibilă şi rezilierea unilaterală, în condiţiile art. 1.552 C. civ.
În doctrină sub imperiul Legii nr. 16/1994 s-a susţinut că în materia arendării pactele
comisorii exprese nu pot produce efecte2. În condiţiile abrogării menţionatei legi, în
prezent nu se mai poate pune problema faptului că pactele comisorii nu ar fi posibile în
materie de arendare, neexistând interdicţii speciale în acest sens în Codul civil.
1 Vezi Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 183.

2 Ibidem.
4. Pieirea bunurilor arendate. Sub acest aspect este aplicabil art. 1.818 C. civ.,
alin. (1) care prevede că „Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit
potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept.
(2) Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul poate, după
împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţională a chiriei.
Dacă lucrul a pierit deci în totalitate, arendatorul nemaifiind în măsură să asigure
arendaşului folosinţa bunului arendat şi nefiind nici obligat să-l înlocuiască, contractul va
înceta1. După cum am arătat şi în materie de locaţiune, prin pieirea lucrului se înţelege nu
numai distrugerea materială a acestuia, ci şi orice imposibilitate de a fi folosit (de
exemplu, rechiziţionare, expropriere sau confiscare).
În cazul pieirii în totalitate a bunului, dacă pieirea lucrului s-a produs fortuit, nu se
plătesc daune. Dacă, dimpotrivă, pieirea lucrului a implicat şi culpa vreuneia dintre părţi,
partea în culpă va putea fi obligată să plătească daune-interese.
Dacă bunul arendat a pierit în parte, imposibilitatea folosirii bunului conform
destinaţiei sale fiind numai parţială, arendaşul va putea cere fie o scădere a arendei, fie
desfiinţarea contractului. Această desfiinţare va fi pronunţată dacă partea distrusă din
bunul arendat este atât de importantă încât se poate prezuma că fără acea parte arendaşul
n-ar fi consimţit iniţial la încheierea contractului. Problema daunelor-interese se rezolvă
la fel ca şi în cazul pieirii totale a bunului, adică după cum pieirea s-a produs fortuit sau
din vina uneia dintre părţi.
5. Desfiinţarea titlului arendatorului. Ca şi în cazul locaţiunii de drept comun,

această cauză de încetare a contractului de arendare derivă din faptul că arendatorul este
obligat să asigure folosinţa bunului arendat. Dacă titlul arendatorului este desfiinţat, este
firesc ca şi contractul încheiat în baza acestui titlu să aibă aceeaşi soartă deoarece
arendatorul nu mai poate asigura arendaşului folosinţa bunului şi nu mai are motiv să
încaseze arenda. Ne putem afla în această situaţie în acele cazuri când, de exemplu, titlul
arendatorului este anulat, rezolvat sau când acesta a fost evins.
De aceea art. 1.819 C. civ. stabileşte regula că desfiinţarea dreptului ce permitea
locatorului asigurarea folosinţei bunului, duce la încetarea de drept a contractului de
locaţiune.
Printre excepţiile de la această regulă amintim:
- contractele de arendare de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea
funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, după stingerea
uzufructului prin deces sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până
la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului
(art. 715 C. civ.). În cazul în care stingerea uzufructului se produce însă prin expirarea
termenului, locaţiunile încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului.
Menţionăm în ceea ce priveşte reînnoirile de arendări făcute de uzufructuar şi înscrise în
cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale, că acestea sunt opozabile
proprietarului şi moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un
an, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz,
arendările nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului [art. 715 alin. (2)
C. civ.]. Dacă contractul a fost încheiat cu rea-credinţă, în ideea fraudării drepturilor
nudului proprietar, acesta poate cere constatarea nulităţii contractului de arendare.
1 Vezi Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 175.

- potrivit art. 1.760 C. civ. privitor la efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare
„vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii,
dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul
exercitării”.
- în situaţia prevăzută de art. 817 C. pr. civ., arendările anterioare notării urmăririi
silite imobiliare sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi
adjudecatarului. Totuşi, adjudecatarul nu este ţinut să respecte arendarea atunci când
preţul convenit este mai mic cu o treime decât preţul pieţei sau „mai mic faţă de cel
rezultat din locaţiunile precedente.
- în situaţia în care arendaşul a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de
arendare încrezându-se în faptul că titlul arendatorului este real, contractul va produce
efecte şi după desfiinţarea titlului arendatorului, pe durata convenită de părţi, dar nu mai
mult de un an de la data desfiinţării titlului arendatorului.
6. Situaţia înstrăinării bunului arendat prin acte între vii

Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor. Potrivit art. 1.811 C.
civ., dacă locatorul înstrăinează lucrul dat în locaţiune, dobânditorul este obligat să
respecte locaţiunea făcută înainte de înstrăinare şi care respectă anumite cerinţe de
publicitate, afară de cazul când desfacerea ei din cauza înstrăinării s-ar fi prevăzut în
însăşi contractul de locaţiune.
Conform textului legal menţionat, respectarea contractului de arendare de către
dobânditorul imobilului este, deci, supusă unei duble condiţii:
1. îndeplinirea unor cerinţe de publicitate, astfel:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, arendarea să fi fost notată în cartea
funciară, indiferent de durata ei;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, data certă a arendării să fie
anterioară datei certe a înstrăinării; Având în vedere faptul încheierii în mod obligatoriu
în scris a contractului de arendare precum şi împrejurarea că acesta trebuie să se
înregistreze la consiliul local, este evident că este îndeplinită condiţia actului scris şi cu
dată certă, astfel că, în general, înstrăinarea bunului arendat nu constituie cauză de
încetare a contractului de arendare, decât dacă există în contract o clauză în acest sens.
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate,arendaşul să fi îndeplinit
aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
arendaşului.
Această dispoziţie a fost adoptată în scopul unei certitudini sub aspectul existenţei şi
duratei contractului, pentru a nu exista posibilitatea fraudării dobânditorului prin
întocmirea unor contracte de arendare nereale, care să-i fie opozabile.
2. în contractul de arendare să nu existe o clauză referitoare la încetarea arendării ca
urmare a înstrăinării bunului. Dacă există o astfel de clauză, dobânditorul nu mai este
obligat să respecte arendarea decât pe durata termenului de preaviz.
Aşa cum am arătat şi la contractul de locaţiune, art. 1.811 C. civ. referitor la
opozabilitatea contractului are în vedere nu numai locaţiunea de bunuri imobile, cum era
orientarea fostului Cod civil, ci şi locaţiunea de bunuri mobile. În cazul acestora din urmă
se face distincţie între locaţiunile supuse unei forme de publicitate şi cele care nu sunt
supuse unor astfel de formalităţi. În cazul primelor, pentru opozabilitatea contractului este
nevoie de respectarea formelor legale de publicitate, pe când referitor la cea de-a doua
categorie, condiţia este ca locatarul să se afle în folosinţa bunului la data înstrăinării
acestuia. Folosinţa bunului de către locatar suplineşte în acest caz publicitatea cerută de
lege pentru opozabilitatea contractului de locaţiune.
Încetarea arendării în caz de înstrăinare. În situaţia în care părţile convin ca

arendarea să înceteze în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune, atunci contractul
încetează şi dobânditorul bunului nu este obligat să respecte arendarea.
Noul Cod civil nu are în vedere doar înstrăinarea prin vânzare, ci orice act juridic ce
are ca efect transmiterea bunului către o altă persoană, cum ar fi contractul de întreţinere,
contractul de donaţie, contractul de rentă viageră etc.
Dobânditorul poate obţine încetarea arendării, chiar dacă contractul a fost notat în
cartea funciară sau chiar dacă au fost îndeplinite celelalte formalităţi de publicitate
prevăzute de art. 1.811 C. civ., dacă s-a prevăzut că înstrăinarea bunului va duce la
încetarea contractului.
În raport de cele de mai sus rezultă că vânzarea bunului dat în arendă reprezintă
cauză de încetare a contractului doar atunci când în contract există o clauză în acest sens
sau când nu au fost îndeplinite formalităţile necesare pentru opozabilitatea contractului
faţă de dobânditor.
Atunci când părţile au convenit încetarea locaţiunii ca urmare a înstrăinării bunului
dat în arendă, arendaşul nu are dreptul la despăgubiri nici de la arendator nici de la
dobânditor.
Raporturile dintre locatar şi dobânditor. Prin înstrăinarea bunului dat în arendă

dobânditorul se subrogă în drepturile înstrăinătorului arendator. Ca urmare, în situaţia în
care arendarea nu încetează ca efect al înstrăinării bunului, noul proprietar dobândeşte
drepturile şi obligaţiile fostului arendator, dar numai de la data transmiterii proprietăţii
bunului. El nu poate pretinde însă să–i fie plătită lui arenda neachitată înainte de
dobândirea bunului. Acest lucru ar putea interveni doar dacă arendatorul iniţial i-a cedat
creanţa sa împotriva arendaşului. În aceeaşi logică, dobânditorul nu poate să ceară
rezilierea contractului pentru neexecutarea de obligaţii în trecut.
Arendatorul iniţial va rămâne însă responsabil faţă de locatar pentru prejudiciile pe
care acesta le-a suferit anterior înstrăinării. Dobânditorul nu are nicio obligaţie rezultată
din prejudiciile suferite de arendaş anterior înstrăinării.
În raport de prevederile art. 1.814 C. civ., atunci când arendaşul bunului înstrăinat a
dat garanţii arendatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în
Tot în legătură cu raporturile dintre arendaş şi dobânditorul arendator, arătăm că
plata anticipată a arendei nu poate fi opusă dobânditorului decât dacă în privinţa acesteia
au fost îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă arendaşului, formalităţile
de publicitate. Este vorba de înscrierea acestui act la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
obiectul arendării l-a constituit un imobil.
Plata anticipată a arendei este opozabilă dobânditorului şi în situaţia în care a fost
Cesiunea de creanţă privind arenda este opozabilă dobânditorului în aceleaşi condiţii
7. Moartea, incapacitatea sau falimentul arendaşului. După cum s-a arătat în cazul
locaţiunii de drept comun, moartea părţilor nu atrage încetarea contractului. Dispoziţiile
speciale în materie de arendare relevă însă faptul că aici soluţia este diferită. Astfel
potrivit art. 1.850 C. civ. contractul de arendare încetează prin decesul, incapacitatea sau
falimentul arendaşului. Deci, moartea arendaşului va duce la încetarea contractului. Este
o dispoziţie care se justifică prin caracterul intuitu personae al contractului de arendare.
Va avea ca efect încetarea contractului nu numai decesul arendaşului, ci şi
incapacitatea sau falimentul acestuia.
CAPITOLUL VI
CONTRACTUL DE ANTREPRIZA
Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului
Definiţie şi consideraţii generale

Contractul de antrepriză era definit de Codul civil anterior într-un mod insuficient de
precis. Se arăta că prin antrepriză se înţelege „luarea săvârşirii unei lucrări drept preţ
determinat când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare”. Definiţia dată
de Codul civil părea a stabili că este esenţial pentru existenţa contractului de antrepriză ca
lucrarea să se execute cu materialul clientului, deşi art. 1.478 şi 1.479 prevedeau
posibilitatea ca antreprenorul să procure el materialul din care se execută lucrarea, astfel
încât condiţia din definiţia dată de Codul civil în sensul ca materialul să fie al clientului,
nu era esenţială pentru existenţa contractului.
Actualul Cod civil defineşte mult mai precis contractul de antrepriză. În termenii art.
1.851, „Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute
o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru
beneficiar, în schimbul unui preţ”. Pornind de la această caracterizare putem defini
contractul de antrepriză ca pe un contract în baza căreia o persoană numită beneficiar
însărcinează o altă persoană numită antreprenor să execute în mod independent şi pe
riscul său o anumită lucrare în schimbul unui preţ.
O primă observaţie pe care dorim să o facem în legătură cu definiţia dată de art.
1.851 C. civ. este aceea că lucrarea la care se obligă antreprenorul poate fi una material
dar poate fi şi una intelectuală sau poate fi vorba chiar de prestarea unor servicii. S-a
urmărit să se pună de acord legislaţia cu orientarea doctrinei care, de multă vreme,
recunoştea că antrepriza poate avea ca obiect nu numai un lucru material, cum ar fi, spre
exemplu, edificarea unei construcţii, ci şi unul imaterial1, cum ar fi acordarea de
consultaţii medicale, juridice, fiscale, meditaţii etc. O a doua concluzie pe care o tragem
este că nu se acordă importanţă, în ceea ce priveşte existenţa antreprizei, faptului dacă
materialul aparţine beneficiarului sau antreprenorului, ceea ce este firesc ţinând cont că
uneori lucrarea este intelectuală, situaţie în care nu se poate pune problema existenţei
unui material care să fie al beneficiarului. Art. 1.857 C. civ. prevede că dacă din lege sau
din contract nu rezultă altfel, există obligaţia de executare a lucrării cu materialul
antreprenorului. Se observă, deci, că nu este de esenţa acestui contract procurarea
materialului de către beneficiar sau de către antreprenor. Se impune totuşi a reţine că
suntem în prezenţa unui contract de antrepriză numai atâta timp cât procurarea
materialului a fost privită de către părţi ca o activitate accesorie celei de efectuare a
lucrării nu şi atunci când aceasta a fost privită ca principala obligaţie de îndeplinit de
către executantul lucrării.
1A se vedea, în acest sens: Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux,
Ed. Cujas, Paris 1991, p. 381; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 190; D. Chirică, op. cit., p. 245.
Contractul de antrepriză 213
Caracterele juridice
Din definiţia dată contractului analizat se pot desprinde trăsăturile acestuia.
Antrepriza este un contract:
- sinalagmatic deoarece creează obligaţii reciproce şi interdependente;
- cu titlu oneros, deoarece fiecare parte încheie contractul având în vedere
contraprestaţia celeilalte părţi; stabilirea unui preţ care să reprezinte contra echivalentul
lucrării efectuate sau a serviciului prestat este de esenţa contractului, neexistând contract
de antrepriză cu titlu gratuit.
- comutativ;
- consensual, el fiind în principiu valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al
părţilor. Totuşi când în anumite domenii legi speciale prevăd respectarea unei anumite
forme la încheierea contractului, nerespectarea acestora duce la nulitatea contractului.
- intuitu personae, dar numai în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea lucrărilor
de către antreprenor. Executarea în sine a lucrării poate fi însă încredinţată de către
antreprenor unei alte persoane (subantreprenor). Totuşi dacă în contract s-a prevăzut
obligaţia ca lucrarea să fie executată numai prin activitatea directă a antreprenorului,
atunci caracterul intuitu personae se extinde la întregul contract. Obligaţia de executare a
lucrării de către antreprenor există nu numai în situaţia când există o clauză expresă în
acest sens, ci şi atunci când această obligaţie este subînţeleasă ca urmare a scopului
concret al contractului, cum ar fi cazul angajării unui pictor pentru executarea unui
anumit tablou, când aptitudinile deosebite ale acestuia au constituit motivul contractării
lucrării respective.
Calificarea contractului
Datorită faptului că în contractul de antrepriză una dintre părţi se obligă la o anumită
contraprestaţie pentru cealaltă, în schimbul unui preţ, contractul de antrepriză prezintă
asemănări cu o serie de contracte în care se întâlnesc aceleaşi elemente, respectiv
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de muncă, contractul de mandat şi contractul
de locaţiune.
A – Contractul de antrepriză şi vânzarea. Contractul de antrepriză se delimitează
cu dificultate de contractul de vânzare-cumpărare numai atunci când acesta se referă la un
lucru viitor, realizat cu materialul celui cu care a contractat beneficiarul. În acest caz se
pune problema dacă suntem în prezenţa unei vânzări-cumpărări având ca obiect un bun
viitor sau suntem în prezenţa unui contract de antrepriză în care antreprenorul s-a obligat
să procure şi materialele necesare executării lucrării. În rezolvarea acestei reale dificultăţi,
în doctrina noastră s-a propus a se ţine cont, după intenţia părţilor, dacă procurarea
materialului reprezintă obligaţia principală în raport de valoarea muncii depuse, sau dacă,
dimpotrivă, munca reprezintă prestaţia principală, în raport de aceasta procurarea
materialelor având doar un caracter accesoriu. S-a spus că în primul caz suntem în
prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, pe când în al doilea caz avem un contract
de antrepriză1. Aplicat fără o analiză profundă acest criteriu poate deforma uneori
realitatea pentru că importanţa muncii în unele situaţii nu se reflectă în evaluarea
bănească pe care o efectuează părţile2. De aceea acest criteriu a fost completat în sensul
că munca realizată pentru nevoile particulare, după indicaţiile particulare ale unui client

2 J. Huet, Traite de droit civil. Le principaux contrat speciaux, LGDJ, Paris, 1996, p. 1268.
relevă un contract de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse standardizate,

adaptate nevoilor tuturor este de resortul vânzării1. Actualul Cod civil s-a preocupat
inclusiv de delimitarea contractului de antrepriză de contractual de vânzare, stabilind că
în acest demers trebuie să se ţină cont de scopul contractului, respective dacă scopul
principal este executarea lucrării, contractual este de antrepriză, iar dacă scopul principal,
nu este executarea lucrării, contractual este de vânzare. Criteriul de delimitare propus
porneşte în final tot de la intenţia părţilor, or tocmai aceasta este greu de sesizat în situaţii
de genul celei de mai sus. Ca urmare, pentru a putea efectua delimitarea rămân valabile
criteriile propuse anterior în doctrină, respectiv al obligaţiei principale determinată în
raport de valoarea materialelor, respectiv a muncii, completat cu criteriul existenţei sau
inexistenţei unor indicaţii particulare ale beneficiarului în realizarea lucrării, după cum
am arătat mai sus.
Distincţia dintre vânzare-cumpărare şi antrepriză nu ridică probleme deosebite în
materie imobiliară căci aici totul depinde de titularul dreptului de proprietate asupra
terenului. Astfel, dacă terenul aparţine constructorului suntem în prezenţa unei vânzări a
unui imobil ce urmează a se construi. În schimb dacă terenul aparţine clientului vom fi în
prezenţa unui contract de antrepriză.
Nu se pun probleme de calificare nici atunci când materialele necesare construcţiei
aparţin clientului. În acest caz este, evident, vorba de un contract de antrepriză.
B – Contractul de antrepriză şi contractul de muncă. Atât contractul de muncă,

cât şi contractul de antrepriză presupun efectuarea unor lucrări pentru altul în schimbul
unei sume de bani. Principalul element distinctiv dintre cele două contracte constă în
faptul că antreprenorul desfăşoară o activitate în condiţii de independenţă faţă de client, în
timp ce angajatul realizează lucrarea în timp ce se află într-un raport de subordonare faţă
de antreprenorul său. Antreprenorul îşi organizează singur munca, în condiţiile pe care le
consideră cele mai potrivite şi, ceea ce este foarte important, efectuează lucrarea pe riscul
său, ceea ce nu se întâmplă în cazul contractului de antrepriză. Acest criteriu nu este
întotdeauna apt pentru trasarea frontierei între contractul de antrepriză şi cel de muncă.
De aceea uneori este nevoie de urmărirea unor criterii suplimentare, cum ar fi criteriul
modului de plată. Astfel, antreprenorul este plătit pentru munca efectiv efectuată în timp
ce angajatul este plătit, în principiu, după durata timpului de lucru.
C – Contractul de antrepriză şi contractul de mandat. Distincţia dintre cele două

contracte, care ambele obligă la prestarea unui serviciu, este sesizabilă pornind de la
obiectul celor două convenţii. În timp ce în contractul de mandat mandatarul se obligă să
încheie pentru mandant, un anumit act juridic, în contractul de antrepriză antreprenorul se
obligă în mod obişnuit să efectueze o anumită prestaţie materială. Este adevărat că acum
s-a ajuns la ceea ce se numeşte o dematerializare a contractului de antrepriză şi el poate
avea ca obiect şi unele activităţi intelectuale2, dar nu încheierea de acte juridice.
Antreprenorul în actele pe care le încheie nu-l reprezintă de regulă pe client, în timp ce la
mandat regula este că mandatarul lucrează în numele mandantului. Dacă antreprenorul îl
reprezintă pe client în anumite operaţii, acest lucru îl va face nu în baza contractului de
1
Ibidem.
2A se vedea, sub acest aspect, Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux,
Ed. Cujas, Paris, 1991, p. 386 şi bibliografia citată de autor.
antrepriză, ci numai în baza unui contract de mandat care dublează contractul de
antrepriză.
D – Contractul de antrepriză şi contractul de locaţiune. Există o deosebire de

esenţă între aceste două contracte. În contractul de locaţiune se pune la dispoziţia unei
părţi folosinţa unui bun pe o durată determinată iar preţul pentru această prestaţie depinde
de durata pentru care se asigură folosinţa bunului respectiv. În contractul de antrepriză
obiectul nu îl constituie folosinţa unui lucru, ci executarea unei lucrări, iar preţul pentru
efectuarea acesteia nu depinde de durata contractului.
Secţiunea a II-a
Formarea contractului de antrepriză
Condiţiile de valabilitate ale contractului sunt cele din dreptul comun. Contractul de
antrepriză este un contract consensual, astfel încât consimţământul nu trebuie exprimat în
vreo formă specială, iar dovada contractului se face după regulile de probaţiune de la
actele juridice.
Sub aspectul capacităţii necesare pentru încheierea contractului, trebuie avut în
vedere dacă contractul reprezintă pentru client un act de dispoziţie, cum este, de exemplu,
construirea unei case, sau doar un act de administrare, cum ar fi repararea acoperişului
unei case, în acest din urmă caz actul putând fi încheiat şi de o persoană cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. În privinţa antreprenorului se cere întotdeauna capacitate deplină de
exerciţiu, antrepriza reprezentând pentru el un act de dispoziţie1.
Dispoziţiile art. 1.655 alin. (1) C. civ. din material incapacităţilor de a vinde se aplică
în mod corespunzător şi contractului de antrepriză.
În ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor părţilor contractului, acesta este dublu. Avem
în vedere, pe de o parte, prestaţia la care se obligă antreprenorul şi, pe de altă parte, preţul
care trebuie plătit pentru lucrarea respectivă de către beneficiar.
Prestaţiile antreprenorilor sunt azi din cele mai diverse, cum ar fi:edificarea unor
construcţii, repararea unor bunuri, efectuarea de consultaţii şi tratamente medicale,
consultaţii juridice, meditaţii, efectuarea de expertize, proiecte, organizarea unor
spectacole etc. Se constată deci că prestaţia antreprenorului poate privi atât un bun
material cât şi unul imaterial.
În legătură cu obiectul obligaţiei beneficiarului, se impun câteva referiri cu privire la
preţ.
Preţul. Preţul poate consta, conform art. 1.854 C. civ., într-o sumă de bani sau în
orice alte bunuri sau prestaţii.
Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.
Contractul de antrepriză nu este obligatoriu să aibă stabilit, de la început, un preţ
determinat. Explicaţia constă în faptul că preţul depinde de o activitate umană a cărei
întindere nu este întotdeauna cunoscută de la început2. Preţul poate fi:
1 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 195; C. Toader, op. cit., p. 204.
2 A se vedea D. Mainguy, op. cit., p. 308.
- forfetar;
- estimat; sau
- în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor.
De asemenea este posibil ca părţile să nu fi stabilit un preţ la încheierea contractului.
Pentru această ipoteză, art. 1.854 C. civ. stabileşte că beneficiarul datorează preţul
prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale,
preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării
ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente.
Preţul forfetar este cel care se stabileşte global, pentru întreaga lucrare şi anticipat,
pornind de la munca ce trebuie efectuată. În această situaţie, preţul nu mai poate fi
modificat fără acordul beneficiarului chiar dacă lucrarea presupune cheltuieli mai mari
decât cele estimate de către antreprenor la încheierea contractului. Este o aplicaţie a
principiului forţei obligatorii a contractului. O modificare a preţului ar fi posibilă doar în
ipoteza în care părţile au convenit asupra unei clauze de revizuire a preţului. În ceea ce
priveşte lucrările suplimentare, care nu au fost prevăzute în contract şi au fost acceptate
de beneficiar, acestea trebuie să fie plătite, preţul urmând să fie stabilit prin înţelegerea
părţilor sau în caz de neînţelegere de către instanţa de judecată. În cazul antreprizei de
construcţii însă, dacă antreprenorul s-a obligat să efectueze lucrarea pe baza unui plan
convenit cu clientul şi a făcut schimbări sau adăugiri la planul respectiv, el nu poate cere
o majorare a preţului decât dacă aceste modificări au fost aprobate de către beneficiar şi
preţul lor a fost stabilit de comun acord.
Pe de altă parte, nici beneficiarul nu poate cere o reducere de preţ pe considerentul că
lucrarea sau serviciile au costat mai puţin decât preţul convenit. Ieftinirea sau scumpirea
materialelor sau a muncii nu dă în cazul acestui gen de preţ dreptul la diminuarea sau
majorarea lui. Părţile pot conveni însă o indexare a preţului în funcţie de evoluţia
preţurilor, o astfel de clauză nefiind incompatibilă cu preţul forfetar.
Acest tip de preţ poate prezenta avantaje sau inconveniente pentru părţi. Pentru
beneficiar este avantajos pentru că ştie de la început cuantumul preţului şi nu e supus unor
tendinţe abuzive ale antreprenorului. Pe de altă parte poate fi şi dezavantajos deoarece
există riscul ca antreprenorul să folosească material de proastă calitate sau muncă mai
puţin calificată.
Pentru antreprenor există riscul de a suporta cheltuieli în plus generate de dificultăţi
neprevăzute ale lucrării, deoarece contra riscurilor monetare şi economice se poate uşor
apăra dacă este diligent şi introduce o clauză de indexare1.
Preţul forfetar rămâne neschimbat chiar dacă pe parcursul executării lucrării s-au
adus modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute. Face excepţie
situaţia când părţile au convenit plata suplimentară pentru aceste lucrări.
Preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor. Spre deosebire de

preţul forfetar acesta nu este determinat de la început, ci doar determinabil, fiind stabilit
doar provizoriu. Este un preţ stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a
serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate. El se stabileşte articol cu articol pe baza unui
deviz şi nu poate fi determinat definitiv decât la finalizarea lucrărilor2. Un exemplu ar
1 Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, 2009, p. 421.
2 Idem, p. 422. Se dă exemplul construcţiei unui zid în care preţul este stabilit pe unitate de timp.
putea fi edificarea unei construcţii cu materialele clientului, când preţul lucrării se
stabileşte pe unitate de timp. Devizul se întocmeşte de regulă în formă scrisă dar nu este
supus unor reguli particulare. După cum s-a arătat în doctrină el poate constitui, în funcţie
de voinţa părţilor sau de uzanţe, fie un element de negociere fie o promisiune de
contract1.
În cazul acestui gen de preţ, în raport de dispoziţiile art. 1.866 C. civ. antreprenorul
este ţinut, la cererea beneficiarului, să îi dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre
serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja efectuate.
Preţul estimat. Un alt gen de preţ poate fi preţul estimat. Este un preţ care se
stabileşte la încheierea contractului prin estimare şi în cazul său antreprenorul trebuie să
justifice orice creştere a preţului.
Beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura în care ea
rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la
momentul încheierii contractului. În cazul în care nu au fost necesare astfel de lucrări sau
servicii suplimentare, preţul iniţial este singurul care poate fi pretins.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de antrepriză
Obligaţiile antreprenorului
1. Executarea prestaţiei
Obligaţia de a executa lucrarea sau serviciul la care s-a obligat reprezintă principala
prestaţie a antreprenorului. Conţinutul concret al acestei obligaţii rezultă din clauzele
contractului. Obligaţia poate consta, de exemplu, în edificarea unei construcţii,
confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte, în repararea unui autovehicul, în acordarea
unei consultaţii juridice etc.
Obligaţia trebuie îndeplinită la termenul prevăzut în contract.
Când contractul de antrepriză are ca obiect o prestaţie cu privire la un lucru, de a-l
construi sau de a-l repara, intervin obligaţii suplimentare, accesorii pentru antreprenor.
Astfel, dacă materialul este predat antreprenorului de către client, primul îşi asumă şi
obligaţia de a conserva materialul respective şi a-l folosi potrivit destinaţiei sale. După
îndeplinirea obligaţiei sale, antreprenorul trebuie să justifice modul cum au fost
întrebuinţate materialele respective şi să restituie ceea ce nu a folosit la lucrarea
contractată. De asemenea, în ipoteza în care s-a obligat la realizarea unui bun material, el
trebuie să-l conserve şi să-l predea clientului în condiţiile convenite. În ipoteza în care
antreprenorul lucrează cu materialele sale aceste obligaţii nu există, existând doar
obligaţia de a răspunde pentru calitatea materialelor folosite.
În cazul în care antreprenorul nu execută lucrarea la care s-a obligat, beneficiarul
poate să ceară rezoluţiunea contractului şi despăgubiri. El poate însă opta şi pentru
executarea silită a obligaţiei asumată de antreprenor în condiţiile specifice de executare a
obligaţiilor de a face.
1 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, op. cit., p. 392.
Atunci când aptitudinile personale ale antreprenorului sunt esenţiale pentru

executarea contractului, cum ar fi cazul unui medic care se obligă să execute o operaţie
sau al unui pictor să execute un tablou, clientul nu poate cere să fie el autorizat să execute
lucrarea pe cheltuiala antreprenorului, fapt posibil în alte situaţii, ci trebuie să se
mulţumească cu posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului, cu daune-interese pentru
neexecutare.
Natura obligaţiei asumate de antreprenor. Responsabilitatea antreprenorului

depinde în mod esenţial de natura obligaţiei acestuia, respectiv dacă aceasta poate fi
calificată ca o obligaţie de rezultat, sau doar ca una de diligenţă. Natura acestei obligaţii
se va stabili în funcţie de clauzele contractului. Atunci când, însă, acestea sunt
insuficiente pentru a caracteriza, din punctul de vedere arătat, obligaţia antreprenorului,
pot apare dificultăţi. Caracterizarea obligaţiei în acest caz trebuie făcută în raport de
circumstanţele concrete ale fiecărui contract. De regulă, când contractul are ca obiect
executarea unei prestaţii intelectuale, obligaţia este, cel mai adesea, o obligaţie de
diligenţă. Dimpotrivă, în cazul unei prestaţii materiale, obligaţia asumată este, în
principiu, o obligaţie de rezultat, dar în ambele situaţii soluţiile pot varia de la caz la caz,
în funcţie de clauzele contractului.
Subantrepriza. Antreprenorul poate executa personal lucrarea încredinţată sau poate

apela la un subantreprenor, această din urmă posibilitate existând numai în ipoteza în care
executarea lucrării nu a fost contractată cu intenţia manifestată de a fi şi executată de
antreprenor, nu numai coordonată.
Subantrepriza reprezintă operaţiunea prin care un antreprenor încredinţează, sub
responsabilitatea sa, executarea unor părţi sau elemente ale lucrării sau serviciilor
convenite cu beneficiarul, unei alte persoane numită subantreprenor.
Subantrepriza, atunci când este posibilă, poate privi atât prestaţii materiale cât şi
intelectuale, iar valabilitatea ei nu este condiţionată de acordul beneficiarului, afară de
cazul când prin contract s-a prevăzut o astfel de acceptare din partea acestuia.
Între subantreprenor şi beneficiar nu se nasc relaţii contractuale. În raport cu
beneficiarul responsabilitatea executării lucrării revine antreprenorului. Ca urmare
beneficiarul ar putea acţiona împotriva subantreprenorului care i-a cauzat o pagubă numai
dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. În schimb el poate acţiona
împotriva antreprenorului care răspunde faţă de beneficiar pentru fapta
subantreprenorului, la fel ca pentru propria faptă.
Subantreprenorul se obligă numai faţă de antreprenor. Acesta este cel care trebuie să
plătească subantreprenorului preţul lucrării efectuate şi nu beneficiarul. Acesta din urmă
are obligaţia de plată a lucrării sau serviciului doar în raport cu antreprenorul său. Între
antreprenor şi subantreprenor drepturile şi obligaţiile se exercită, respectiv se execută
potrivit dispoziţiilor de la contractul de antrepriză, pentru că între ei practic există un
contract de antrepriză.
Furnizorul care livrează doar materiale antreprenorului, precum şi cel care furnizează
doar personal de lucru antreprenorului dacă lucrarea urmează a fi efectuată de
antreprenor, nu intră în raporturi de subantrepriză1.
1 A se vedea Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, p. 221.
Riscul pieirii lucrării înainte de recepţie. În situaţia în care antreprenorul nu mai
poate preda lucrarea la care s-a obligat din cauza neimputabile beneficiarului, trebuie
făcută distincţie între situaţia când materialul a fost predat de client şi cea în care a fost
procurat de antreprenor.
a. Dacă materialele au aparţinut clientului şi au pierit în mod fortuit, riscul pierii

lor este suportat de către client în calitate de proprietar (res perit domino). Antreprenorul
are însă obligaţia să dovedească faptul că lucrurile au pierit fără culpă din partea sa,
tocmai datorită obligaţiei pe care o are de a conserva lucrurile respective cât şi pentru
faptul ca în calitate de debitor contractual culpa sa este prezumată şi poate fi absolvit de
răspundere numai dovedind existenţa unei cauze străine, exoneratoare. În situaţia în care
a pierit lucrarea efectuată şi nu materialele, art. 1.860 alin. (2) C. civ. obligă pe beneficiar
să suporte cheltuielile cu refacerea lucrării numai dacă pieirea acesteia s-a datorat unor
vicii ale materialelor. Dacă pieirea lucrării nu se datorează unui viciu al materialelor dar
nici nu este imputabilă antreprenorului, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou
materialele.
b. Atunci când materialele au fost procurate de antreprenor, în scopul de a fabrica

sau construi un lucru, antreprenorul trebuie să realizeze şi să predea bunul respectiv, la
termenul convenit. Dacă lucrul piere înainte de a fi predat, riscul îl suportă antreprenorul
care este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor
iniţiale (art. 1.860 C. civ.). Această soluţie se explică prin faptul că antreprenorul rămâne
proprietarul materialelor până când predă lucrarea clientului şi suportă riscul pieirii
fortuite în calitate de proprietar.
Soluţiile de mai sus nu se aplică în ipoteza în care pieirea sau deteriorarea lucrului
sau a lucrării are loc după recepţia lucrării. În acest caz se poate pune, eventual problema
răspunderii antreprenorului pentru viciile lucrării sau pentru lipsa calităţilor convenite.
2. Obligaţia de informare a beneficiarului

Este o obligaţie pe care antreprenorul nu o avea în reglementarea Codului civil
anterior. Ea nu este o obligaţie tipic contractuală pentru că apare numai în condiţiile
anumitor împrejurări ivite pe parcursul derulării contractului. Obligaţia este introdusă prin
art. 1.858 al actualului Cod civil şi potrivit acestuia antreprenorul este obligat să îl
informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau
folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi primejduită din cauza:
a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului,
beneficiarul le-a pus la dispoziţie;
b) instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;
c) existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să
răspundă.
Obligaţia de informare există, deci, atunci când este primejduită, din anumite motive:
- normala executare a lucrării;
- trăinicia ei;
- folosirea potrivit cu destinaţia acesteia.
Pentru ca obligaţia de informare să existe este necesar ca primejdia pentru lucrare să
aibă drept cauză fie instrucţiunile date de beneficiar, fie materialele sau celelalte mijloace
pe care acesta le pune la dispoziţia antreprenorului, fie alte împrejurări care nu ţin de
obligaţiile antreprenorului.
În cazul în care, deşi informat cu privire la aspectele de mai sus, beneficiarul nu ia
măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul are două
posibilităţi:
- rezilierea contractului;
- continuarea executării lucrării pe riscul beneficiarului, notificându-l pe acesta în
acest sens.
Opţiunea de mai sus nu mai există dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea
sau integritatea corporală a persoanelor. Este vorba de ameninţarea sănătăţii sau
integrităţii oricărei persoane şi nu numai a beneficiarului. În acest caz antreprenorul este
obligat să ceară rezilierea contractului, iar în cazul în care, deşi nu are această opţiune,
alege să continue lucrarea, preia riscul acesteia şi răspunde pentru prejudiciile cauzate
inclusiv terţilor.
3. Obligaţia de garanţie pentru vicii

Atunci când obiectul contractului îl constituie fabricarea sau repararea unui lucru,
antreprenorul răspunde în toate cazurile pentru viciile ascunse atât în ceea ce priveşte
materialele cumpărate de el cât şi cu privire la lucrarea executată şi aceasta chiar şi în
situaţia în care lucrarea nu a fost executată de către el personal.
Obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse nu există în cazul în care antrepriza a
avut ca obiect efectuarea unor prestaţii intelectuale.
Antreprenorul nu răspunde pentru viciile aparente ale lucrării, iar recepţia acesteia
din partea beneficiarului, fără obiecţiuni, este echivalentă cu renunţarea la dreptul de a
invoca ulterior viciile aparente ale lucrării. Prin excepţie însă, antreprenorul poate
răspunde pentru orice fel de vicii, deci inclusiv cele aparente, în baza unor prevederi
legale sau contractuale exprese.
Art. 1.863 C. civ. reglementând răspunderea antreprenorului pentru viciile lucrării şi
calităţile convenite, se limitează să facă trimitere la obligaţia de garanţie pentru viciile
lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător. Ca urmare, condiţiile răspunderii şi
modul de repararea a prejudiciului, sunt cele prevăzute de lege cu privire la obligaţia de
garanţie a vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut.
Ca şi în cazul contractului de vânzare cumpărare, părţile pot conveni cu privire la
agravarea sau atenuarea răspunderii antreprenorului pentru viciile ascunse ale lucrării
efectuate. Clauzele de atenuare a răspunderii nu sunt valabile când urmăresc scutirea
antreprenorului de îndeplinirea obligaţiei sale principale, ceea ce ar face contractul să
rămână fără obiect sau fără cauză.
Termenul de prescripţie. Termenul de prescripţie al acţiunii beneficiarului pentru

antrenarea răspunderii antreprenorului referitor la daunele provocate de viciile ascunse
ale lucrării este cel general, de 3 ani. Momentul de la care începe să curgă termenul
menţionat este cel prevăzut de art. 2.531 C. civ. pentru toate situaţiile în care există
răspundere pentru viciile ascunse. Potrivit acestei dispoziţii legale, dacă prin lege nu se
prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de
la data recepţiei finale a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai
înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data recepţiei finale a
construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va
începe să curgă de la data descoperirii.
Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o lună, în cazul prevăzut
la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).
Antreprenorul răspunde nu numai în cazul în care efectuează personal lucrările la
care s-a obligat, ci şi pentru cele efectuate de persoanele întrebuinţate de el, indiferent că
este vorba de lucrători sau subantreprenori.
Obligaţiile beneficiarului
1. Obligaţia de plată a preţului

Contractul de antrepriză fiind un contract cu titlu oneros, principala obligaţie a
clientului este ceea de plată a preţului şi ea trebuie îndeplinită la termenul convenit de
părţi sau prevăzut de lege. Dacă părţile nu au prevăzut nimic sub acest aspect, preţul se
plăteşte la finalizarea lucrării contractate, mai concret la momentul recepţiei (art. 1.864 C.
civ.), dar nu este exclusă nici plata eşalonată a preţului. În orice caz, dacă în contract nu
s-a prevăzut un termen de plată a preţului, clientul are obligaţia de a plăti preţul imediat
două efectuarea recepţiei şi preluarea bunului.
În cazul în care beneficiarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului, aceasta
poate fi pusă în executare pe cale silită. Dreptul la acţiune referitor la plata preţului se
prescrie în termen de 3 ani. Nimic nu-l împiedică pe antreprenor să opteze pentru
rezoluţiunea sau rezilierea contractului în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii.
Garanţia plăţii preţului. Antreprenorul beneficiază de unele posibilităţi de acţiune

care-i permit să-şi realizeze drepturile în cazul în care beneficiarul nu-şi execută obligaţia
analizată. În primul rând, ca în orice contract sinalagmatic, el poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului, dar acest lucru este posibil doar atunci când s-a convenit plata,
cel puţin parţială, a preţului înainte de recepţia şi predarea lucrării.
Dacă lucrarea a fost executată şi obligaţia de plată a preţului nu este îndeplinită,
antreprenorul beneficiază de un drept de retenţie asupra bunului, până la plata integrală a
preţului.
În plus, el beneficiază şi de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată
în condiţiile legii (art. 1.869 C. civ.).
2. Obligaţia de a recepţiona şi prelua lucrarea sau bunul

După finalizarea lucrării de către antreprenor, beneficiarul are obligaţia de a
recepţiona lucrarea. Pentru realizarea acestui scop, antreprenorul trebuie să facă o
comunicare beneficiarului prin care să-l înştiinţeze că lucrarea este finalizată. După
primirea comunicării, într-un termen rezonabil, beneficiarul este obligat să verifice
lucrarea şi dacă aceasta corespunde să o recepţioneze, iar dacă este cazul să o şi ridice.
Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat
antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve [art.
1.862 alin. (2) C. civ.].
Recepţia nu trebuie să se concretizeze obligatoriu într-un act scris fiind posibil ca ea

să fie şi tacită, ca de exemplu când clientul ridică bunul ce a format obiectul contractului,
fără obiecţiuni şi plăteşte preţul lucrării.
Recepţia are semnificaţia verificării lucrării efectuate de antreprenor şi a aprobării
acesteia. Ea reprezintă un act important prin consecinţele sale, consecinţe ce se manifestă
în 3 planuri:
- ea marchează momentul când riscul pieirii fortuite a bunului realizat prin contract
trece de la antreprenor la client;
- are semnificaţia renunţării clientului la invocarea unor eventuale vicii aparente ale
lucrării. Acest lucru se întâmplă numai în situaţia în care clientul recepţionează bunul fără
a face obiecţiuni cu privire la calitatea acestuia; Recepţia nu-l exonerează pe antreprenor
de răspunderea pentru viciile ascunse ale bunului.
- dacă nu s-a stabilit un termen de plată a preţului, recepţia finală marchează
momentul de la care obligaţia de plată a preţului devine scadentă precum şi locul unde
trebuie făcută plata.
Recepţia poate fi făcută şi cu rezerve atunci când clientul are unele nemulţumiri în
ceea ce priveşte unele elemente ale lucrării. Efectuarea recepţiei cu rezerve nu împiedică
transferul riscurilor asupra clientului, dar obligă antreprenorul să efectueze remedierile
necesare, dacă ele sunt fondate.
Vânzarea bunurilor neridicate în termen. Când contractul de antrepriză se referă

la un bun material executat cu materialul beneficiarului şi dacă beneficiarul nu preia
bunul la momentul convenit pentru recepţie sau, dacă lucrarea nu s-a efectuat la termenul
convenit, după finalizarea bunului, antreprenorul poate să vândă bunul pe seama
beneficiarului. Vânzarea este condiţionată de neîndeplinirea obligaţiei de ridicare a
bunului în termen de 6 luni de la data convenită pentru recepţie sau de la data finalizării
lucrării şi de înştiinţarea în scris a beneficiarului despre intenţia de vânzarea lucrului. La
fel este în situaţia în care bunul aparţine beneficiarului şi antreprenorul a executat un
serviciu cu privire la acesta.
Vânzarea se face de către antreprenor, diligenţa pe care el trebuie să o depună în
efectuarea vânzării fiind cea a mandatarului din cazul mandatului cu titlu gratuit. După
vânzare, antreprenorul poate să reţină din preţ cheltuielile vânzării şi preţul din contractul
de antrepriză, iar diferenţa o va consemna la dispoziţia beneficiarului.
Regulile de mai sus nu sunt aplicabile în situaţia în care beneficiarul introduce
împotriva antreprenorului o acţiune întemeiată pe neexecutarea lucrării sau pe executarea
ei necorespunzătoare. În aceste cazuri se consideră că bunul nu este preluat în mod
justificat de către beneficiar.
Acţiunea directă a lucrătorilor. În vederea ocrotirii mai energice a intereselor

lucrătorilor folosiţi de antreprenor, art. 1.856 C. civ. a creat posibilitatea unei acţiuni
directe a acestora împotriva beneficiarului, pentru plata salariilor lor, dar numai în măsura
în care clientul este dator antreprenorului. Textul legal menţionat prevede că „în măsura
în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu
acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării
contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care
acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”.
Lucrătorii pot, deci, acţiona direct împotriva beneficiarului deşi nu există niciun
raport juridic între ei şi acesta. Acţiunea directă a lucrătorilor reprezintă una dintre
excepţiile principiului relativităţii efectelor contractului. Dacă legea nu ar fi conferit
persoanelor menţionate posibilitatea acţiunii directe, ele ar fi putut acţiona împotriva
clientului care nu a plătit preţul sau întreg preţul lucrării sau serviciului, numai pe cale
oblică, în calitate de creditori ai antreprenorului, folosind, deci, acţiunea subrogatorie.
Pentru a fi exercitată cu succes acţiunea directă este necesar ca:
- cel care o exercită să aibă calitatea de lucrător folosit de antreprenorul care a
realizat lucrarea sau a prestat serviciul;
- lucrătorul să aibă o creanţă împotriva antreprenorului, izvorâtă din activitatea
desfăşurată la acesta pentru realizarea lucrării sau executarea serviciului;
- să existe o datorie a beneficiarului faţă de antreprenor izvorâtă din contractul de
antrepriză.
Acţiunea directă reprezintă o opţiune pentru lucrători, nefiind obligatorie, însă ea are
avantajul că îi apără pe titularii ei de concursul celorlalţi creditori ai antreprenorului sau
de falimentul acestuia, situaţii pe care ei le-ar avea de suportat dacă ar acţiona pe calea
acţiunii oblice.
Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de antrepriză
Contractul de antrepriză poate înceta atât potrivit regulilor generale care se aplică în
materie de încetare a contractului, cât şi în cazul unor situaţii speciale.
În general, contractul încetează prin executarea lui de către părţi, dar poate avea
aceeaşi consecinţă şi rezoluţiunea contractului ca urmare a neîndeplinirii culpabile a
obligaţiilor contractuale, precum şi intervenţia unei cauze fortuite care împiedică în mod
definitiv executarea contractului.
Reglementarea de la antrepriză cuprinde dispoziţii referitoare la încetarea con-
tractului prin deces şi ca urmare a rezoluţiunii sau rezilierii lui.
Decesul beneficiarului sau al antreprenorului

Art. 1.870 C. civ. stabileşte regula potrivit căreia decesul beneficiarului nu determină
încetarea contractului. Totuşi dacă decesul face imposibilă sau inutilă executarea lucrării
sau serviciului, este firesc să se ajungă la încetarea contractului şi reglementarea legală
este în acest sens.
În ceea ce priveşte decesul antreprenorului, nici acesta nu duce în principiu, la
încetarea contractului. Totuşi dacă suntem în prezenţa unui contract care s-a încheiat
având în vedere aptitudinile personale ale antreprenorului, moartea acestuia are drept
consecinţă încetarea contractului. La fel este situaţia şi în cazul în care antreprenorul
devine, fără culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul. Şi în acest
caz contractul încetează doar dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale
ale antreprenorului.
Situaţia decesului vizează în mod evident antreprenorul persoană fizică. De aceea, în
practică, acest caz de încetare a contractului este mai rar.
Încetarea contractului pentru decesul antreprenorului nu intervine în cazul existenţei, în

contract, a unei clauze din care rezultă continuarea acestuia cu moştenitorii antreprenorului.
Întrucât în cazurile menţionate mai sus este vorba de cauze de încetare a contractului
care nu sunt determinate de culpa antreprenorului, art. 1.870 alin. (3) instituie în sarcina
beneficiarului obligaţia de a recepţiona partea deja executată din lucrare. Beneficiarul nu
poate fi însă obligat să primească o lucrare care nu-i poate aduce niciun folos, de aceea se
prevede că obligaţia de a recepţiona lucrarea parţial executată există pentru beneficiar
numai dacă acesta o poate folosi. De asemenea, beneficiarul este obligat să plătească, în
proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrărilor efectuate şi a cheltuielilor făcute în
vederea finalizării lucrării, dar şi această obligaţie există numai în măsura în care aceste
lucrări şi cheltuieli îi sunt de folos. Practic, beneficiarul are obligaţia de a plăti lucrarea
parţială în situaţia când este şi obligat să o recepţioneze.
Beneficiarul are şi el dreptul, cu condiţia de a plăti o indemnizaţie adecvată, să ceară
antreprenorului predarea materialelor pregătite şi a planurilor pe cale de a fi puse în
executare. În cazul în care se pun probleme de proprietate intelectuală, devin aplicabile
dispoziţiile legale privitoare la drepturile de proprietate intelectuală.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului

Neîndeplinirea de către părţi, fără justificare, a obligaţiilor contractual duce la
rezoluţiunea contractului potrivit dreptului comun. Art. 1872 şi 1873 C. civ. prevăd unele
situaţii speciale de neîndeplinire, fără justificare, a unor obligaţii ale părţilor, cu
consecinţa posibilităţii de a se ajunge la rezoluţiune sau, eventual, la reziliere dacă e
vorba de prestaţii succesive. Astfel, beneficiarul are dreptul să obţină rezilierea sau, după
caz, rezoluţiunea contractului în cazurile în care, fără justificare:
a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit
imposibilă;
b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi într-un termen stabilit de
beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu
schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;
c) nu se execută alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul
contractului.
Antreprenorul are şi el dreptul de a obţine rezoluţiunea sau rezilierea contractului
dacă nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii fără
justificare de către beneficiar a propriilor obligaţii. Spre exemplu, dacă antreprenorul nu
poate începe edificarea unei construcţii la termenul convenit din cauză că beneficiarul nu
a obţinut încă autorizaţia de construcţie, se poate ajunge la rezoluţiunea contractului.
Secţiunea a V-a
Reguli speciale privind antrepriza de construcţii
Deşi contractul de antrepriză permite executarea de lucrări în domenii foarte variate,

cel mai cunoscut gen de antrepriză este cea de construcţii. Prin intermediul acestui
contract se asigură construirea de clădiri şi a altor imobile, cum ar fi căi de comunicaţii,
baraje, poduri, garduri încorporate solului, pivniţe etc. Poate avea ca obiect nu numai
construirea, ci şi modificarea, amenajarea, extinderea etc. a imobilelor menţionate, cu
singura condiţie ca să fie vorba de lucrări care necesită autorizaţie de construire, deoarece
legiuitorul, prin art. 1.874 C. civ., limitează antrepriza de construcţii la lucrările ce
necesită autorizaţie de construcţie. Aceasta înseamnă că lucrările care nu necesită
autorizaţie de construcţie, chiar dacă sunt executate asupra construcţiilor, rămân supuse
dispoziţiilor comune în materie de antrepriză şi nu li se aplică regulile special de la
antrepriza de construcţii.
Contractul de antrepriză având ca obiect construcţii are chiar în cuprinsul Codului
civil unele reglementări speciale, norme de asemenea natură existând şi în unele legi
speciale cum sunt Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi Legea
nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
Dispoziţiile speciale ale Codului civil în materie de antrepriză de construcţii cuprind
reglementări referitoare la obligaţiile accesorii ale beneficiarului, la obligaţia antre-
prenorului de a comunica împrejurările care împiedică executarea lucrărilor, la recepţie şi
riscul contractului precum şi la răspunderea pentru viciile lucrării.
În antrepriza de construcţii obligaţiile părţilor sunt asemănătoare cu cele de la
antrepriza de drept comun. Totuşi datorită specificului lucrării executate, legea stabileşte
o serie de obligaţii speciale atât pentru beneficiar cât şi pentru antreprenor, obligaţii fără
de care executarea în bune condiţii a contractului de antrepriză ar putea fi pusă sub
semnul întrebării.
Obligaţii accesorii ale beneficiarului

Art. 1.875 C. civ. instituie în sarcina beneficiarului antreprizei de construcţii
obligaţia de a obţine toate autorizaţiile cerute de lege pentru executarea lucrării. În
vederea executării acestei obligaţii, antreprenorul trebuie să coopereze cu beneficiarul,
furnizându-i informaţiile necesare pe care le deţine sau pe care ar trebui să le deţină în
considerarea specializării sale. Este firesc să fie aşa întrucât antrepriza de construcţii are
ca obiect doar lucrări care necesită autorizaţie de construcţie. În toate situaţiile lucrarea
nu poate fi executată fără această autorizaţie deoarece intervine răspunderea contraven-
ţională sau chiar penală dar şi alte consecinţe ce se reflectă în imposibilitatea de
intabulare a dreptului de proprietate.
Beneficiarul are şi obligaţia de a permită antreprenorului, în măsura în care este
necesară pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de
alimentare cu apă şi a altor utilităţi ce deservesc imobilul.
Art. 1.876 C. civ. instituie în favoarea beneficiarului un drept de control al executării
lucrărilor. Astfel, pe tot parcursul executării lucrărilor, beneficiarul are dreptul să
controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor
întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a
obligaţiilor sale contractuale. Deci, beneficiarul poate chiar înainte de finalizarea lucrării
să verifice calitatea materialelor folosite şi calitatea şi aspectul lucrării. Constatările, ca şi
instrucţiunile sale vor fi comunicate antreprenorului în scris, dacă nu s-a convenit altfel.
Mai mult decât atât, în actul unor părţi din lucrare care nu mai pot fi verificate ulterior
deoarece urmează să fie acoperite de alte părţi ale construcţiei, beneficiarul este chiar
obligat să constate, împreună cu antreprenorul, existenţa părţii finalizate şi conformitatea
acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. Pentru ca beneficiarul să poată
verifica această parte din lucrare, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul trebuie să îl
convoace pe beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil. Acest
termen se stabileşte în funcţie de uzanţele existente, în raport cu natura lucrării şi locul

situării acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în
maniera amintită, antreprenorul are dreptul să realizeze constatarea şi să întocmească
actul corespunzător pentru lucrarea sau lucrările ce urmează a fi acoperite.
Obligaţia antreprenorului de a comunica greşelile sau lipsurile în lucrările de

proiectare. Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
În cazul în care, în cursul executării contractului, antreprenorul constată greşeli sau
lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, el este obligat să
comunice de îndată beneficiarului şi proiectantului constatările sale, împreună cu
propunerile de remediere, în măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale
profesionale, precum şi să ceară beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare [art. 1.877
alin. (1) C. civ.].
Dacă beneficiarul nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor
sau lipsurilor semnalate ori dacă deşi s-au adus modificări lucrărilor de proiectare
greşelile nu sunt remediate în mod corespunzător, antreprenorul poate să suspende
executarea lucrărilor, înştiinţându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar şi proiectant. Se
observă că suspendarea lucrărilor reprezintă o facultate pentru antreprenor şi nu o
obligaţie. Din punctul nostru de vedere această dispoziţie legală trebuie coroborată cu art.
1.859 alin. (2) C. civ. unde se prevede că „dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe
sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară
rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a răspunde pentru
prejudiciile cauzate inclusiv terţilor.” Este adevărat că dispoziţiile legale de la antrepriză
nu prevăd o asemenea obligaţie şi asemenea consecinţe şi că din moment ce la antrepriza
de construcţii s-a reglementat ca şi la cea de drept comun obligaţia de informare a
beneficiarului, dar fără obligaţia de întrerupere a lucrării, antreprenorul ar trebui să poată
continua lucrarea fără a prelua riscul producerii unor prejudicii unor persoane. Totuşi din
moment ce la alte lucrări, care prin natura lor sunt, de regulă, mai puţin periculoase
pentru persoane decât lucrările din antrepriza de construcţii, se instituie obligaţia
antreprenorului de a nu continua lucrarea dacă beneficiarul nu ia măsurile necesare când
lucrarea ameninţă sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, cu atât mai mult
trebuia apreciat că dispoziţia legală menţionată se aplică şi aici.
Recepţia lucrării
Dispoziţii special sunt instituite şi în materie de recepţie. Spre deosebire de recepţia
de la antrepriza de drept comun, art. 1.878 C. civ. vorbeşte aici de două tipuri de recepţie,
respectiv o recepţie provizorie şi o recepţie finală. Din moment ce se face această
distincţie era firesc să se facă referire la conţinutul acestor noţiuni, dar Codul civil nu
cuprinde dispoziţii care să permită delimitarea acestor noţiuni, mulţumindu-se să arate
doar faptul că „După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia
provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepţia finală” şi că riscurile trec asupra
beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării. Deducem din
reglementarea Codului Civil că recepţia care se efectuează la finalizarea lucrării este
recepţia provizorie şi că ea marchează trecerea riscurilor lucrului la beneficiar.
Recepţia este actul prin care beneficiarul declară ca acceptă, preia lucrarea cu sau
fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă. Prin actul de recepţie se certifică faptul
că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale
documentaţiei de execuţie (art. 1 din H.G. nr. 273/1994).
Recepţia provizorie
Recepţia provizorie este, aşa cum am arătat, cea care se efectuează la terminarea
lucrărilor. Pentru efectuarea acesteia antreprenorul trebuie să comunice beneficiarului
data terminării tuturor lucrărilor prevăzute în contract. Comunicarea se face printr-un act
scris confirmat de beneficiar. Comisiile de recepţie pentru construcţii şi pentru instalaţiile
aferente acestora se vor numi de către beneficiar şi componenţa lor diferă în funcţie de
mărimea, natura şi importanţa construcţiei, precum şi de alte criterii.
Comisia de recepţie trebuie să examineze, printre altele:
a) respectarea prevederilor din autorizaţia de construire, precum şi avizele şi
condiţiile de execuţie impuse de autorităţile competente;
b) executarea lucrărilor în conformitate cu prevederile contractului, ale documentaţiei
de execuţie şi ale reglementărilor specifice, cu respectarea exigenţelor esenţiale, conform
legii;
c) referatul de prezentare întocmit de proiectant cu privire la modul în care a fost
executată lucrarea;
d) terminarea tuturor lucrărilor prevăzute în contract;
La terminarea examinării, comisia va întocmi un procesul-verbal de recepţie.
Pe baza procesului-verbal de recepţie întocmit de comisia menţionată,beneficiarul
hotărăşte admiterea, amânarea sau respingerea recepţiei şi notifică hotărârea sa
antreprenorului. Dacă admiterea recepţiei se face cu obiecţii, în procesul-verbal de
recepţie se vor indica în mod expres acele lipsuri care trebuie să fie remediate în
termenele convenite. Dacă antreprenorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de efectuare a
remedierilor necesare, beneficiarul poate să execute remedierile pe cheltuiala şi riscul
antreprenorului aflat în culpă. Pentru aceasta este nevoie ca remedierile să nu fie efectuate
în termenul convenit, beneficiarul să îl someze pe antreprenor iar acesta să nu dea curs
somaţiei.
Data recepţiei este cea a încheierii de către comisia de recepţie a procesului-verbal de
recepţie a lucrărilor, cu sau fără obiecţii.
După acceptarea recepţiei fără obiecţii beneficiarul nu mai are dreptul la remedieri
sau diminuări de valoare. Bineînţeles, vor face excepţie viciile ascunse descoperite în
termenul legal.
Recepţia finală
Este cea care se efectuează după expirarea perioadei de garanţie. Perioada de garanţie
este cea prevăzută în contract sau rezultată din lege.
Comisia de recepţie finală poate recomanda admiterea recepţiei, admiterea cu
obiecţii, amânarea sau respingerea recepţiei. În ultimele trei situaţii ea trebuie să propună
măsuri pentru înlăturarea neregulilor constatate. Dacă lucrarea nu respectă anumite
exigenţe esenţiale comisia trebuie să recomande beneficiarului respingerea recepţiei
finale, caz în care se poate ajunge la interzicerea folosirii lucrării iar beneficiarul care
respinge recepţia se va putea îndrepta pentru recuperarea pagubelor împotriva celor
vinovaţi de executarea cu vicii a construcţiei.
Răspunderea pentru calitatea construcţiilor

Răspunderea pentru viciile construcţiei executate conţine şi ea particularităţi faţă de
antrepriza de drept comun. Precizăm că pentru antrenarea răspunderii antreprenorului
beneficiarul trebuie să dovedească apariţia viciilor în termenul de garanţie, caz în care
culpa antreprenorului este prezumată. Pentru a nu fi tras la răspundere acesta trebuie să
dovedească unele dintre cauzele exoneratoare ce le vom arăta mai jos.
Începutul prescripţiei privind răspunderea pentru vicii. Termenele de garanţie

Art. 1.879 C. civ. prevede că termenele de garanţie contra viciilor lucrării sunt cele
stabilite de legea specială. Această lege este în momentul de faţă Legea nr. 10/1995.
Potrivit acestui act normativ, proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat,
fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul,
responsabilul tehnic cu execuţia atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat,
răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un
interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui termen, pe
toata durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din
nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei.
Se observă că sfera persoanelor chemate să răspundă pentru calitatea construcţiei,
este mult mai largă decât cea avută în vedere de Codul civil.
Sunt exceptate de la această răspundere clădirile pentru locuinţe cu parter şi parter
plus un etaj şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin oraşelor,
precum şi construcţiile provizorii.
Reglementarea din Legea nr. 10/1995 prevede deci un termen de 10 ani pentru orice
viciu ascuns al construcţiei şi un termen echivalent cu durata de existenţă a construcţiei
pentru viciile structurii de rezistenţă.
Legea nr. 10/1995 nefiind aplicabilă construcţiilor cu parter sau cu parter şi etaj din
mediul rural şi din satele ce aparţin oraşelor, înseamnă că pentru acestea rămâne aplicabil
termenul de drept comun de 3 ani prevăzut de art. 2.531 alin. (1) lit. b) C. civ.
Menţionăm că aceste termene nu sunt termene de prescripţie ci termene de garanţie
în cadrul cărora viciile trebuie să apară.
Termenul de prescripţie
Termenele de mai sus nu trebuie confundate cu termenul de prescripţie. Acesta este
de 3 ani şi el curge, după cum am arătat, de la data descoperirii viciilor dar nu mai târziu
de 10 ani de la recepţia lucrării respective sau nu mai târziu de 3 ani de la recepţia finală
în cazul construcţiilor cu parter sau cu parter şi etaj din mediul rural şi din satele ce
aparţin oraşelor. Dreptul la acţiune în cazul viciilor structurii de rezistenţă rezultate din
nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei este de
3 ani şi curge de la data descoperirii viciilor, indiferent când au fost descoperite din
moment ce răspunderea există pe toată durata existenţei construcţiei.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente aceasta
începe să curgă de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat
antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor
constatate.
Este reglementat şi începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru viciile lucrării
de proiectare, termenul începând să curgă odată cu prescripţia dreptului la acţiune pentru
viciile lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare
au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripţia va începe să curgă de la data
descoperirii acestora [art. 1.880 alin. (2) C. civ.].
Răspunderea antreprenorului reglementată în modul arătat vizează raporturile dintre
acesta şi client, eventual cu succesorii săi în drepturi, cum ar fi cumpărătorul construcţiei.
Regulile de răspundere prezentate mai sus nu sunt aplicabile în situaţia în care cei
prejudiciaţi ca urmare a viciilor construcţiilor sunt terţii. Aceştia, pentru repararea
prejudiciului suferit, pot acţiona împotriva antreprenorului numai pe temei delictual, în
condiţiile art. 1.357 C. civ. Reamintim însă că ei se pot îndrepta cu o acţiune civilă în
despăgubiri şi împotriva proprietarului construcţiei, în temeiul art. 1.378 C. civ., atunci
când prejudiciul este urmarea unui viciu de construcţie. Dacă proprietarul va fi obligat la
despăgubiri, el va putea să se îndrepte cu o acţiune civilă în regres împotriva antre-
prenorului sau a arhitectului, în funcţie de responsabilitatea existentă pentru viciile
construcţiei.
Răspunderea arhitectului şi a altor persoane

În cazul în care viciile construcţiei nu sunt urmarea modului în care a fost executată
lucrarea, ci a unei erori de proiectare, răspunderea pentru viciile respective revine
arhitectului sau inginerului. În schimb dacă aceştia s-au limitat la întocmirea proiectului şi
nu au fost însărcinaţi cu urmărirea executării acestuia, iar proiectul nu conţine erori, ei
sunt absolviţi de răspundere. Dacă proiectul nu conţine erori dar arhitectul (inginerul)
însărcinat şi cu urmărirea executării lui nu a sesizat erorile de execuţie comise de
antreprenor, el va răspunde alături de antreprenor. În situaţia dată, dacă unul dintre ei a
fost obligat la suportarea integrală a despăgubirilor, el va avea acţiune în regres împotriva
celuilalt, proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia1.
Legea nr. 10/1995 extinde şi la alte persoane răspunderea pe care Codul civil a
reglementat-o cu privire la antreprenor şi arhitect sau inginer. Potrivit acestui act
normativ specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi
produse pentru construcţii, responsabilul tehnic cu execuţia atestat, dirigintele de
specialitate, expertul tehnic atestat, răspund şi ei, potrivit obligaţiilor ce le revin, pentru
viciile ascunse ale construcţiei.
Cauze exoneratoare de răspundere

Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării dacă
dovedeşte că acestea nu rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor pe care le-a
furnizat şi, dacă este cazul, din vreo lipsă de diligenţă în coordonarea sau supravegherea
lucrărilor.
Dimpotrivă, dacă se dovedeşte că viciile rezultă din deficienţe ale expertizelor sau
planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar, antreprenorul nu va
răspunde şi va fi antrenată răspunderea acestora.
Subantreprenorul, care şi el este un antreprenor în raport cu antreprenorul principal,
poate fi exonerat de răspundere în situaţia în care viciile construcţiei nu-i sunt imputabile,
ci se datorează deciziilor antreprenorului sau când viciile rezultă din expertizele ori
planurile arhitectului sau ale inginerului.

În situaţiile în care viciile lucrării rezultă din deciziile impuse de beneficiar în

alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a
metodelor de construire, pot fi exoneraţi de răspundere toţi cei de mai sus, adică
antreprenorul, arhitectul sau inginerul, subantreprenorul. Exonerarea de răspundere nu
operează în situaţia în care viciile au fost sesizate în cursul executării sau deşi nu au fost
sesizate putea să fie prevăzute şi nu au fost notificate beneficiarului. În schimb dacă
beneficiarul a fost informat asupra acestor aspecte dar nu aluat măsurile necesare
remedierii situaţiei, iar antreprenorul a ales să continue lucrarea pe riscul beneficiarului,
răspunderea antreprenorului nu va fi antrenată. Fac excepţie viciile în raport de care
lucrarea devine periculoasă pentru sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, când
antreprenorul avea obligaţia să nu continue lucrarea.
Clauzele referitoare la modificarea regulilor răspunderii

Spre deosebire de alte situaţii referitoare la obligaţia de garanţie pentru vicii, în cazul
antreprizei de construcţii se admite, în doctrină1, că părţilor nu le este permis să
micşoreze termenele de garanţie sau să convină cu privire la înlăturarea răspunderii.
Această optică se bazează pe ideea că reglementarea referitoare la aceste termene de
răspundere este una care depăşeşte interesul privat al părţilor. Trebuie să admitem însă că
această interdicţie de modificare a termenelor de garanţie vizează doar viciile referitoare
la rezistenţa construcţiilor şi că nu există nicio raţiune ca ea să fie extinsă şi la alte vicii
ale construcţiei, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la zugrăveli, placări cu diferite
materiale etc.
În ceea ce priveşte clauzele referitoare la agravarea răspunderii, acestea sunt permise
fără restricţii.
1 Idem, p. 212; C. Toader, op. cit., p., 214; D. Chirică, op. cit., p. 250.
Contractul de societate 231
CAPITOLUL VII
CONTRACTUL DE SOCIETATE
Secţiunea I
Definiţie, caractere juridice şi delimitare
Definiţie
Deosebirea netă ce se făcea între societatea civilă şi societatea comercială anterior
apariţiei actualului Cod civil, a dispărut. Abandonarea distincţiei dintre actele civile şi
actele şi faptele de comerţ a marcat în mor profund reglementarea contractului de
societate, care devine dreptul comun în materie de societate.
Potrivit art. 1.881 C. civ., societatea este un contract prin care „două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să
contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii,
cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”.
În definirea noţiunii de societate sunt determinante următoarele elemente:
- existenţa mai multor persoane, care pot fi persoane fizice sau juridice, Codul
nefăcând nicio distincţie în acest sens;
- cooperarea în vederea desfăşurării unei activităţi;
- aportul asociaţilor la desfăşurarea activităţii, aport care poate consta în bani sau alte
bunuri, cunoştinţe specifice sau prestaţii;
- existenţa unui scop patrimonial care constă în obţinerea unor beneficii materiale,
inclusiv prin realizarea unor economii. Scopul este realizat indiferent dacă se urmăreşte
obţinerea unui profit bănesc sau doar realizarea unor economii.
Societatea este deci, un contract prin care două sau mai multe persoane convin să
pună în comun bani sau alte bunuri, ori un aport în cunoştinţe specifice sau în muncă,
pentru a desfăşura, prin cooperare, o activitate generatoare de beneficii sau foloase în
interesul comun al asociaţilor.
Caractere juridice
Contract sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic se manifestă prin faptul că fiecare
dintre asociaţi se obligă la un anumit aport, fie că acesta este unul material, fie în muncă,
fie atât material cât şi în muncă. Obligaţiile părţilor nu sunt total diferite ca la alte
contracte, chiar dacă pot să nu fie identice, ci sunt convergente, contribuind la realizarea
scopului comun. Fiecare parte se obligă să aducă în societate ce a promis sau să presteze
o anumită activitate.
Contract cu titlu oneros. Contractul de societate este caracterizat ca un contract cu
titlu oneros, dar şi în cazul acestui caracter, particularităţile contractului se răsfrâng
asupra modului său de manifestare. Fiecare parte urmăreşte să obţină ceva prin
intermediul celorlalţi asociaţi, dar nu chiar contraprestaţia acestora ci, prin intermediul ei,
să beneficieze de foloasele realizate în baza contractului. De acea în doctrină s-a arătat că
deşi urmează să i se aplice regulile care guvernează această categorie de contracte, totuşi
societatea este un contract cu titlu oneros, sui generis1.
Contract comutativ. În cadrul contractelor cu titlu oneros este evident că societatea
nu poate face parte decât din subcategoria contractelor comutative, deoarece întinderea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este cunoscută de la început şi nu depinde de elemente
aleatorii. Nu am putea afirma faptul ca acest caracter comutativ lipseşte pe motivul că
societatea poate să obţină nu numai avantaje materiale, ci să fie supusă unor pierderi2,
deoarece, contractul nu se încheie în considerarea faptului că există şanse de câştig sau
pierdere, în funcţie de evenimente viitoare şi incerte.
Caracter consensual se manifestă prin faptul că simplul acord de voinţă al părţilor
este suficient pentru naşterea valabilă a contractului. Pentru probaţiune este necesar ca
părţile să-şi preconstituie un înscris, mai ales că sunt multiple aspecte asupra cărora ele
trebuie să-şi exprime consimţământul şi, ulterior, sunt greu de dovedit. Contractul este
însă valabil, după cum am arătat, şi în lipsa înscrisului, însă din punctul de vedere al
probaţiunii, art. 1.884 C. civ. impune încheierea contractului în formă scrisă. Uneori, când
o anumită dispoziţie legală prevede în mod expres acest lucru, forma scrisă poate fi cerută
şi pentru valabilitatea contractului. Codul civil prevede şi el necesitatea formei scrise
pentru valabilitatea contractului de societate prin care se înfiinţează o societate cu
personalitate juridică.
Contract cu executare succesivă. Pe considerentul că asociaţii sunt obligaţi între ei
pe toată durata societăţii, contractul este considerat unul cu executare succesivă3.
Caracter intuitu personae. Acest caracter nu este specific tuturor formelor de
societate, ci doar celor de persoane, cum este şi societatea simplă pe care urmează să o
analizăm. În aceste tipuri de societăţi contractul se bazează pe încrederea pe care asociaţii
o au între ei, pe calităţile personale ale cocontractanţilor, aşa încât niciunul dintre aceştia
nu-şi poate substitui o altă persoană sau ceda o parte din aportul său unei alte persoane în
scopul de a o face asociat. Aducerea unei noi persoane în societate este permisă numai cu
acordul tuturor asociaţilor4.
Caracterul intuitu personae rezultă şi din dispoziţia de la art. 1.938 lit. a) C. civ.
potrivit căruia, societatea încetează, în principiu, prin moartea unuia dintre asociaţi.
Delimitarea societăţii de alte situaţii juridice asemănătoare
Delimitarea de asociaţii şi fundaţiile prevăzute de O.G. nr. 26/2000. Asociaţiile şi

fundaţiile au drept caracteristică faptul că mai multe persoane pun în comun contribuţia
lor materiala, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop, care nu urmăreşte
foloase patrimoniale. Ele urmăresc un scop ideal, care trebuie sa corespunda intereselor
întregii colectivităţi sau numai unei categorii sociale. Ele funcţionează numai după
dobândirea personalităţii juridice urmând procedura expres prevăzută de lege în acest
sens şi nu au, cum am arătat, scop lucrativ. Or, în cazul societăţii civile art. 1.881 C. civ.
1Fr. Deak, op. cit., vol. III, p 132; Fl. Moţiu, op. cit. p 214.
2O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 83.
4 Potrivit art. 1.519, „Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societăţii fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, care trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art. 1.901”.
dispune expres ca scopul acesteia este obţinerea de foloase, care sunt de natură
patrimonială1.
Delimitarea de indiviziune. Deşi Codul civil prevede expres în art. 1.948 că
„Împărţeala în natură a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor privitoare la
împărţeala bunurilor proprietate comună”, societatea nu trebuie confundată cu
indiviziunea.
Dacă o societate nu poate lua fiinţă decât prin contract, indiviziunea poate lua naştere
şi prin alte moduri, cum ar fi, de exemplu, succesiunea, legatul etc. De asemenea, când
mai multe persoane se hotărăsc să cumpere în comun mai multe bunuri, nu suntem decât
în prezenţa unei simple asocieri, din care ia naştere o coproprietate, afară de situaţia când
au fost cumpărate în scopul obţinerii unor beneficii şi intenţia lor a fost de a constitui o
societate şi nu doar sa devină proprietarii imobilelor cumpărate.
Pe de altă parte, niciun coindivizar nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune,
coindivizarii putând cere oricând partajul. Ei pot, prin convenţia lor, suspenda partajul pe
o perioadă de cel mult cinci ani. În schimb, în cazul societăţii, se poate conveni asupra
unui termen oricât de lung2.
Regimul juridic al bunurilor din indiviziune este diferit de regimul juridic cu privire
la bunurile societăţii.
În sfârşit, decesul unui asociat duce, în principiu, la dizolvarea societăţii, pe când la
indiviziune, chiar dacă moare un coindivizar, indiviziunea va continua cu moştenitorii
celui decedat.
Secţiunea a II-a
Consimţământul. Hotărârea de a încheia contractul de societate trebuie să provină

de la o persoană cu discernământ şi să nu fie afectată de vicii. Părţile trebuie să încheie
contractul cu intenţia clară de a crea o societate, deci trebuie să existe ceea ce s-a numit
affectio societatis, adică intenţia de a constitui o societate. Această intenţie reprezintă un
element important al voinţei părţilor, care deosebeşte societatea civilă de alte situaţii
juridice asemănătoare dar care nu sunt caracterizate de manifestarea de voinţă în sensul
constituirii unei societăţi. Viciile de consimţământ care se pot întâlni mai frecvent în
această materie sunt eroarea (eroare asupra naturii actului juridic, asupra formei de
societate, asupra persoanei) şi dolul.
Capacitatea părţilor. Art. 1.882 C. civ. stipulează că poate fi asociat orice persoană
fizică sau juridică, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se dispune altfel. Încheierea
contractului de societate are semnificaţia unui act de dispoziţie, aşa încât părţile trebuie să
aibă capacitatea necesară încheierii unor astfel de acte. Se are astfel în vedere faptul că
această capacitate deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta de 18 ani, potrivit legii.
Contractul fiind unul intuitu personae şi ţinând cont de dispoziţia legală potrivit căreia,
1 Aceasta nu înseamnă că scopul societăţii trebuie să fie obţinerea unui profit sub forma banilor, folosul
material avut în vedere de Codul civil nefiind limitat la obţinerea unor sume de bani, ci vizează orice avantaj,
orice folos de natură patrimonială, cum ar fi, de exemplu, edificarea unor locuinţe pentru asociaţi.
calitatea de asociat se pierde prin punerea sub interdicţie a persoanei respective, se poate
trage concluzia că nu numai cei puşi sub interdicţie dar nici minorii nu pot încheia un
astfel de contract, nici prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea lui şi chiar dacă
există acordul instanţei de tutelă. În concluzie pentru încheierea contractului de societate
se cere existenţa capacităţii depline de exerciţiu, capacitatea restrânsă sau lipsa capacităţii
fiind impedimente la încheierea contractului de societate.
Un soţ nu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ să dispună de
bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale. Sancţiunea
încălcării acestei interdicţii o constituie nulitatea relativă (art. 349 C. civ.).
Cauza contractului. Societatea are un scop lucrativ. Asocierea are drept scop
obţinerea unor avantaje de natură patrimonială, chiar dacă acestea nu constau întotdeauna
într-o sumă de bani. De altfel, acest scop lucrativ deosebeşte societăţile civile de
asociaţiile fără scop lucrativ şi de fundaţiile ce se înfiinţează în baza O.G. nr. 26/2000 şi
care au statut de persoane juridice. Dacă scopul lucrativ este ilicit, sancţiunea care
intervine este nulitatea absolută.
Obiectul contractului. Obiectul contractului trebuie să îndeplinească condiţiile

generale de valabilitate prevăzute pentru orice contract. Art. 1.882 alin. (2) C. civ.
întăreşte ideea necesităţii unui obiect licit pentru valabilitatea societăţii, stipulând: „orice
societate trebuie sa aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri”. Sunt ilicite, de exemplu, societăţile care ar avea ca scop săvârşirea de
infracţiuni, exploatarea unei case de toleranţă, organizarea de jocuri de noroc fără
autorizaţiile legale etc.
Aportul social. Societatea se constituie prin aportul tuturor asociaţilor. Acesta poate
consta în bani, alte bunuri, sau în anumite prestaţii în muncă. Pentru ca prestaţiile în
muncă să fie valabile ca aport social trebuie să fie generatoare de foloase pentru asociaţi.
Aportul părţilor nu este obligatoriu să fie nici egal, nici de aceeaşi natură, dar el nu
poate să lipsească din moment ce, potrivit art. 1.882 alin. (2) C. civ., „Fiecare asociat
trebuie să contribuie la constituirea societăţii prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii
sau cunoştinţe specifice”.
Aportul în bunuri poate consta fie în imobile, fie în bunuri mobile. Bunurile pot fi
atât fungibile şi consumptibile, cât şi nefungibile şi neconsumptibile, legea nefăcând nicio
distincţie sub acest aspect.
În cazul bunurilor individual determinate, aportul poate consta fie în proprietatea
bunului, fie doar în folosinţa acestuia. Aducerea bunului doar în folosinţa societăţii
trebuie să rezulte în mod neechivoc din contract, altfel se prezumă că s-a transmis
societăţii proprietatea bunului.
Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută
înainte de data înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile,
afectat de condiţia dobândirii personalităţii juridice [art. 1.883 alin. (3) C. civ.].
Regimul bunurilor aportate diferă după cum societatea are sau nu are personalitate
juridică. În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, societate ce are un patrimoniu
propriu, aporturile fac parte din acest patrimoniu. În schimb, în cazul unei societăţi fără
personalitate juridică, bunurile ce constituie aportul asociaţilor devin coproprietatea
acestora, afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor
comună.
Aportul unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi supuse intabulării este
condiţionat de forma autentică a contractului.
Bunurile inalienabile sau scoase din circuitul civil nu pot fi constituite ca aport
social.
Durata societăţii. Societatea poate fi constituită pe durată determinată, stabilită prin

contractual de societate, sau pe durată nedeterminată. Durata societăţii convenită iniţial
poate fi prelungită, înainte de expirarea ei, prin acordul tuturor asociaţilor, sau poate fi
chiar redusă. În situaţia în care societatea a fost constituită pe o anumită durată şi înainte
de expirarea acesteia nu s-a convenit prelungirea ei, societatea încetează, cu excepţia
cazului când intervine prelungirea tacită a contractului în condiţiile art. 1.931 C. civ.
Dacă în contract nu se prevede altfel, durata societăţii este nedeterminată.
Atunci când contractual a fost încheiat cu scopul constituirii unei societăţi care are un
obiectiv determinat, limitat în timp, cum ar fi realizarea unei anumite afaceri, se consideră
că societatea este constituită pe durata necesară realizării acestui scop.
Forma contractului. În raport de dispoziţiile art. 1.884 C. civ. contractul de

societate trebuie încheiat în formă scrisă, dar această formă nu este prevăzută pentru
valabilitatea lui, ci doar pentru dovada contractului de societate. Legea specială poate
prevedea pentru o anumită formă de societate o anumită condiţie de formă. În schimb,
contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică, pentru a fi valabil,
trebuie încheiat în formă scrisă. De data aceasta forma scrisă nu mai este cerută doar
pentru probaţiune, ci chiar pentru valabilitatea contractului. În plus, în această situaţie,
contractul trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi
sediul societăţii. Neîndeplinirea acestor condiţii de formă duce la nulitatea absolută a
contractului de societate. În plus, în cazul societăţilor care dobândesc personalitate
juridică, constituirea poate fi făcută numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea care
le conferă personalitate juridică.
Atunci când contractual de societate prevede aporturi în bunuri imobile sau alte
drepturi reale imobiliare, contractual trebuie încheiat în formă autentică.
Răspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori. Nerespectarea

formei necesare pentru valabilitatea contractului de societate duce, pe lângă nulitatea
societăţii, la unele consecinţe în planul răspunderii celor vinovaţi. Astfel, în raport de
dispoziţiile art. 1.886 C. civ., asociaţii fondatori şi primii administratori numiţi prin
contract răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unor condiţii de
formă ale contractului de societate sau a unei formalităţi necesare pentru constituirea
societăţii ori, dacă este cazul, pentru dobândirea personalităţii juridice de către aceasta. Se
observă, în privinţa primilor administratori, că răspunderea acestora există numai sub
condiţia ca aceştia să fi fost numiţi prin contractual de societate şi nu ulterior. Explicaţia
rezidă în faptul că administratorii care nu au fost numiţi prin contractual de societate, ci
ulterior constituirii societăţii, nu sunt vinovaţi pentru neregulile referitoare la formalităţile
de constituire a societăţii.
Dispoziţia legală de mai sus este aplicabilă şi în cazul modificării contractului,

răspunderea revenind în acest caz administratorilor cu drept de reprezentare a societăţii
aflaţi în funcţie la data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să se
îndeplinească formalităţile referitoare la această modificare.
Tipuri de societăţi. În termenii art. 1.888 C. civ., după forma lor societăţile pot fi:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege. Deşi enumeră aceste tipuri de
societăţi, pe care le clasifică după forma de constituire, Codul civil nu cuprinde
reglementări speciale decât pentru societatea simplă şi cea în participaţie. Celelalte forme
de societate sunt sau pot fi reglementate prin legi speciale. Enumerarea nu este limitativă
din moment ce la lit. i) se face vorbire de „alt tip de societate anume reglementat prin
lege”. Legea poate reglementa deci şi alte forme de societate decât cele de la lit. a)-h).
Dobândirea personalităţii juridice

Societăţile se pot constitui cu sau fără personalitate juridică. Asociaţii pot conveni
prin contractul de societate sau chiar printr-un act separat, constituirea unei societăţi cu
personalitate juridică. Dacă s-a convenit constituirea unei astfel de societăţi, indiferent de
obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de
legea specială care îi conferă personalitate juridică.
Dobândirea personalităţii juridice se produce, dacă prin lege nu se prevede altfel, prin
înmatricularea societăţii în registrul comerţului şi de la data acestei înmatriculări.
În cazul în care societatea dobândeşte personalitate juridică, răspunderea asociaţilor
pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară. Dispoziţia legală menţionată
se aplică numai dacă prin legea specială nu sunt instituite alte norme referitoare la
răspundere.
Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt
guvernate de regulile aplicabile societăţii simple.
Secţiunea a III-a
Societatea simplă
Încheierea contractului de societate
Societatea simplă se încheie în baza unui contract de societate ce are caracter

consensual. Contractul de societate trebuie încheiat în formă scrisă, dar această formă nu
este prevăzută pentru valabilitatea lui, ci doar pentru dovada acestuia. Atunci când
contractual de societate prevede aporturi în bunuri imobile sau alte drepturi reale
imobiliare, contractual trebuie încheiat în formă autentică. Modificarea contractului de
societate simplă urmează să ţină seama de cele arătate pentru încheierea contractului.
Acordul părţilor este deci suficient pentru modificarea valabilă a contractului, dar dovada
acestei modificări se poate face numai prin act scris.
Societatea simplă este o societate fără personalitate juridică. Dacă asociaţii doresc
transformarea societăţii simple într-un alt tip de societate, cu personalitate juridică, este
suficient un act de modificare, act ce va indica, în mod expres, forma juridică a acesteia.
Prin actul modificator se vor pune de acord toate clauzele iniţiale cu dispoziţiile legale
aplicabile societăţii nou-înfiinţate. Dobândirea personalităţii juridice în acest caz se va
face fără a fi nevoie de dizolvarea societăţii simple. După dobândirea personalităţii
juridice regimul juridic al societăţii este cel prevăzut în legea specială care reglementează
tipul respectiv de societate.
În cazul transformării menţionate, asociaţii şi societatea nou-înfiinţată răspund
solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea
personalităţii juridice. Răspunderea indivizibilă şi solidară nu vizează decât datoriile
născute înainte de dobândirea personalităţii juridice. Cele născute ulterior au un regim
juridic diferit, în funcţie de tipul de societate constituit.
Sunt asimilate societăţii simple şi societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform

legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt. Societăţile de fapt sunt
acelea în care participanţii se comportă ca şi când ar fi asociaţi, urmărind acelaşi scop, dar
între ei nu există un contract de societate1.
Efectele contractului de societate
Riscul pierii fortuite a bunurilor

După cum am arătat, asociaţii pot aduce ca aport fie dreptul de proprietate asupra
unuia sau mai multor bunuri, fie doar dreptul de folosinţă. Pe de altă parte, în analiza
chestiunilor legate de determinarea subiectului care suportă riscul pieirii fortuite, trebuie
să plecăm de la faptul că societatea civilă simplă nu are personalitate juridică. Înseamnă
că bunurile aduse ca aport social nu pot deveni proprietatea societăţii, ci vor fi
proprietatea indiviză a asociaţilor.
Pornind de la cele de mai sus şi de la regula res perit domino, înseamnă că riscul
pieirii fortuite a bunurilor constituite ca aport la societate va fi suportat de către asociaţii
coindivizari.
Dacă a fost adus ca aport doar dreptul de folosinţă asupra bunului, atunci riscul
pieirii fortuite rămâne în sarcina asociatului proprietar.
Totuşi, atunci când lucrurile aduse în folosinţă sunt bunuri fungibile sau
consumptibile se consideră în baza art. 1.896 C. civ. că a fost aportată proprietatea lor,
aşa încât, riscul se suportă de către asociaţii coindivizari2.
1 Pentru amănunte în legătură cu societăţile de fapt a se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1913, unde se
susţine şi că societatea de fapt este de regulă o societate ocultă. Pentru un punct de vedere în sensul că
societăţile de fapt nu trebuie confundate cu societăţile oculte, a se vedea Colectiv, Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 258.
2 Sub regimul vechiului Cod civil s-a considerat că atunci când lucrurile aduse în folosinţă au fost
destinate a fi vândute, se prezumă că s-a vrut aducerea ca aport a valorii acestora, aşa încât, riscul se suportă
de către societate. D. Chirică, op.cit., p. 280.
Administrarea societăţii
Numirea şi revocarea administratorilor. Asociaţii pot împuternici pentru adminis-
trarea societăţii una sau mai multe persoane care pot fi atât din cadrul societăţii, cât şi din
afara ei. Administratorii pot fi persoane fizice ori persoane juridice, române sau străine.
Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului,
precum şi orice alt aspect legat de administrarea societăţii se stabilesc de regulă prin
contractual de societate dar nu este exclusă stabilirea acestor aspecte printr-un act separat.
Pentru ipoteza în care în contract nu s-au prevăzut clauze referitoare la administrarea
societăţii, art. 1.913 C. civ. prezumă ca asociaţii şi-au acordat reciproc facultatea de a
administra unul pentru altul în interesul societăţii. Actele încheiate de unul îi obligă şi pe
ceilalţi asociaţi, fără ca ei să fi fost întrebaţi. Prezumţia nu mai funcţionează dacă unul sau
mai mulţi asociaţi au făcut opoziţie, în scris, la respectiva operaţiune, înainte de a fi fost
făcută.
Opoziţia nu produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă, adică faţă de cei care nu au
avut cunoştinţă de existenţa opoziţiei şi au încheiat acte sau au efectuat operaţiuni juridice
cu unul sau mai mulţi asociaţi. Dacă s-a făcut opoziţie şi totuşi asociatul a încheiat actul
sau operaţiunea juridică, iar terţii au fost de bună-credinţă, asociatul în culpă poate fi
obligat la repararea prejudiciului produs prin actul încheiat. Dacă terţii sunt de
rea-credinţă actul sau operaţiunea nu este opozabilă societăţii sau asociaţilor.
Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor stabilite în contractul de societate
sau într-un act separat, iar în lipsa unor prevederi în acest sens după regulile de la
contractul de mandat.
Dacă administratorul a fost numit prin contractul de societate schimbarea lui implică
modificarea contractului de societate, ceea ce impune, în raport de prevederile art. 1.910
alin. (3) C. civ., consimţământul tuturor asociaţilor.
Dacă au fost numiţi mai mulţi administratori, dar nu prin contractul de societate, ci
ulterior, de către adunarea generală, revocarea lor precum şi numirea altor administratori
poate fi hotărâtă de majoritatea asociaţilor. În schimb numirea unui administrator unic
implică acordul tuturor asociaţilor, acord care trebuie privit ca necesar, simetric invers şi
la revocarea acestuia1, deşi legea nu prevede expres acordul tuturor asociaţilor pentru
revocarea administratorul unic, ci doar pentru numirea lui.
Limitele mandatului de administrator. Regula generală prevăzută de Codul civil

pentru societatea simplă este că administratorul poate face orice act de administrare în
interesul societăţii. Noţiunea de act de administrare are în acest context un sens larg
cuprinzând nu numai acte de administrare propriu-zise, ci şi acte de conservare şi anumite
acte de dispoziţie. Administratorul lucrează ca un mandatar din mandatul cu reprezentare,
dar atribuţiile lui nu se limitează la încheierea de acte juridice pentru societate, activitatea
lui presupunând şi fapte juridice şi operaţiuni materiale2.
Administratorul poate face orice acte de administrare în interesul societăţii cu
excepţia situaţiei în care asociaţii au făcut opoziţie la un anumit act. Opoziţia reprezintă
încunoştinţarea administratorului despre dezacordul asociatului sau asociaţilor la unul sau
mai multe acte de administrare ce se preconizează a fi încheiate. Este practic vorba aici de
un fel de limitare a puterilor administratorului care în baza mandatului general pe care îl
1 În acelaşi sens, a se vedea, Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1930.

2 A se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1933.
are ar putea face „orice act de administrare în interesul societăţii”, după cum arată art.
1.914 alin. (1) C. civ.
Efectuarea actului cu ignorarea opoziţiei asociaţilor poate avea ca efect fie
inopozabilitatea actului pentru societate, dacă terţul contractant este de rea-credinţă, fie
doar răspunderea administratorului faţă de societate dacă problema inopozabilităţii actului
faşă de terţ nu se pune din cauza bunei-credinţe a acestuia.
Mandatul general al administratorului poate fi limitat nu numai urmare a opoziţiei, ci
şi în baza contractului sau chiar a legii. Dacă limitarea se produce prin clauzele
contractului de societate sau printr-un act separat, este posibil ca terţii să nu cunoască
aceste limitări şi să încheie acte cu administratorul cu credinţa legitimă că acesta are
puterea de a efectua astfel de acte. De aceea art. 1.914 C. civ. prevede că „Limitarea
puterii prevăzute de lege pentru administrator nu este opozabilă faţă de terţii de
bună-credinţă”.
Pluralitatea de administratori. Dacă administrarea societăţii a fost încredinţată mai

multor administratori, fără a se preciza puterile fiecăruia sau fără a se stabili dacă aceştia
vor lucra în comun, atunci fiecare dintre ei va putea să încheie acte de administrare a
societăţii fără acordul celorlalţi. În schimb, dacă s-a stipulat că administratorii vor lucra în
comun în interesul societăţii, atunci actele realizate în scopul administrării societăţii
trebuie făcute cu acordul tuturor administratorilor, chiar dacă unii dintre ei ar fi în
imposibilitate de a acţiona.
Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz,
aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, adică după întrunirea
majorităţii sau unanimităţii, după caz. Prin excepţie, chiar dacă s-a stipulat că
administratorii nu pot efectua acte de administrare decât împreună, un administrator poate
face astfel de acte în situaţii de forţă majoră şi numai dacă absenţa unei decizii ar putea
cauza o pagubă gravă societăţii. Gravitatea pagubei se apreciază de la caz la caz, în
funcţie de situaţia concretă. Chiar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, actul de
administrare poate fi făcut în lipsa majorităţii sau unanimităţii numai dacă ceilalţi
administratori, din cauză de forţă majoră, sunt în imposibilitate de a participa la luarea
deciziilor. În concluzie, efectuarea acului de administrare fără îndeplinirea cerinţei
majorităţii sau unanimităţii este condiţionată de trei factori:
- existenţa unei situaţii de forţă majoră;
- necesitatea unei decizii în lipsa căreia s-ar putea cauza o pagubă gravă societăţii;
- imposibilitatea celorlalţi administratori de a participa la luarea deciziilor.
Răspunderea administratorilor. Administratorul unic sau administratorii sunt

obligaţi să îndeplinească toate îndatoririle ce le revin în baza legii, a contractului de
societate sau a altui act adoptat de asociaţi. Funcţia de administrator implică asumarea
răspunderii pentru prejudiciile suferite, din vina acestuia, de către societate. În acest sens
art. 1.915 C. civ. dispune că „administratorii răspund personal faţă de societate pentru
prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în
administrarea societăţii”.
Răspunderea administratorului este aceeaşi indiferent dacă el are sau nu şi calitatea
de asociat.
În cazul pluralităţii de administratori, dacă aceştia au lucrat împreună, răspunderea

lor faţă de societate este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre
administratori, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la
săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii. Aceasta înseamnă că dacă unul dintre adminis-
tratori a plătit, în baza obligaţiei sale solidare, întregul prejudiciu produs societăţii, în
acţiunea în regres formulată împotriva celorlalţi administratori, se poate stabili, în raport
cu culpa fiecăruia, obligaţii de plată diferite ca întindere.
Subliniem faptul că răspunderea administratorilor este solidară numai dacă au lucrat
împreună nu şi atunci când prejudiciul este urmarea unui act sau a unei operaţiuni
încheiate doar de unul dintre administratorii societăţii, deşi, de exemplu, el avea obligaţia
să lucreze în toate situaţiile numai împreună cu ceilalţi sau celălalt administrator. Atunci
când, în baza dispoziţiei asociaţilor, administratorii nu lucrează împreună, ci au fiecare
atribuţii doar pe anumite domenii din cadrul societăţii, iar prejudiciul este urmarea
evidentă a unui act sau a unei operaţiuni efectuate doar de unul dintre administratori în
domeniul său de activitate, răspunderea solidară nu funcţionează. Răspunderea solidară
nu funcţionează nici cu privire la administratorul care s-a opus la actul sau operaţiunea
păgubitoare.
În funcţie de natura obligaţiilor încălcate, răspunderea administratorilor poate fi una
delictuală sau una contractuală. Astfel, dacă se încalcă o obligaţie rezultată din lege,
răspunderea va fi una delictuală, pe când dacă se încalcă o obligaţie rezultată din contract,
răspunderea este una contractuală. Amintim că în cazul răspunderii delictuale culpa
administratorului trebuie dovedită, pe când în cazul răspunderii contractuale ea este
prezumată, precum şi faptul că administratorul fiind de regulă retribuit, culpa lui se
apreciază în abstract, după comportamentul unui om diligent şi prudent şi nu după
diligenţa depusă în propriile afaceri.
Răspunderea administratorilor este o răspundere integrală, adică atât pentru
prejudiciul efectiv cât şi pentru beneficiul nerealizat şi nu o răspundere limitată ca
răspunderea materială din dreptul muncii, deoarece administratorul nu este un salariat, ci
un mandatar1.
Reprezentarea în justiţie. Societatea simplă este reprezentată prin administratorii cu

drept de reprezentare. În lipsa unor astfel de administratori, ea va putea fi reprezentată
prin oricare dintre asociaţi. Dacă prin contractul de societate s-a stipulat dreptul de
reprezentare numai pentru unii dintre asociaţi, atunci doar aceştia pot reprezenta
societatea în justiţie.
Art. 1.919 alin. (2) C. civ. prevede că societatea simplă „stă în justiţie sub denumirea
prevăzută în contract sau cea înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se
prevede altfel. Terţii de bună-credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea.”
Drepturile asociaţilor care nu sunt administratori. Dacă societatea simplă nu are

administratori, fiecare dintre asociaţi poate face acte de administrare în interesul societăţii
(art. 1.913 C. civ.) În cazul în care, în baza contractului de societate, acest tip de societate
are administratori, atunci actele de administrare ale societăţii şi cele de dispoziţie asupra
bunurilor acesteia sunt făcute de administratori, indiferent dacă aceştia sunt sau nu şi
1A se vedea în acest sens Fl. Baias, op. cit., p. 1915; Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, p. 285.
asociaţi. Aceste acte sunt, în situaţia arătată, interzise asociaţilor care nu au calitatea de
administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Dacă terţii au
contractat cu bună-credinţă cu un asociat care nu are şi calitatea de administrator şi deci
nu poate face acte de administrare, drepturile acestora nu sunt afectate.
Art. 1.913 C. civ. mai prevede în legătură cu modul de administrare a societăţii un
adevărat drept de informare al asociaţilor, stabilind că oricare dintre ei are dreptul:
- de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii;
- de a lua cunoştinţă de operaţiunile acesteia;
- de a consulta orice document al societăţii. Toate acestea sunt prevăzute sub condiţia
ca operaţiunile societăţii să nu fie stânjenite iar drepturile celorlalţi asociaţi să nu fie
afectate.
Administratorii au obligaţia, chiar în condiţiile existenţei în contract a unei clauze
care-i scutesc de această obligaţie, să întocmească un raport anual cu privire la mersul
societăţii,raport care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre asociaţi poate solicita
dezbaterea raportului respectiv de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt
obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop.
Dispoziţiile din art. 1.913 C. civ. referitoare la drepturile asociaţilor care nu sunt
administratori sunt imperative şi orice clauză contractuală contrară acestui articol este
considerată nescrisă.
Efectele contractului în raporturile dintre asociaţi
Formarea capitalului social

Fiecare asociat are datoria de a contribui la formarea unui anumit fond al societăţii
necesar începerii activităţii şi funcţionării acesteia. Contribuţia fiecărui asociat la capitalul
social al societăţii se numeşte aport social, capitalul social fiind constituit din totalitatea a
posturilor asociaţilor. Aportul social reprezintă o contribuţie necesară şi esenţială pentru
societate, o obligaţie care deşi există pentru fiecare asociat, poate fi diferită din punct de
vedere al valorii ca şi a naturii aporturilor. Nu este necesar ca aporturile să fie egale
deoarece nici participarea la beneficii nu trebuie să fie egală. Inegalitatea aporturilor se
reflect de obicei în inegalitatea participării la beneficiile societăţii.
Aportul fiecărui asociat trebuie să fie efectiv, societatea neputându-se constitui cu
asociaţi care nu au niciun aport.
Aportul social poate fi constituit din:
- bunuri;
- bani;
- prestaţii;
- cunoştinţe specifice.
Capitalul social subscris se divide în părţi egale iar aceste părţi sunt denumite părţi de
interes. Părţile de interes se distribuie asociaţilor proporţional cu contribuţia lor la
formarea capitalului social dar numai dacă prin lege sau contractul de societate nu se
prevede altfel.
Asociaţii care contribuie cu prestaţii sau cunoştinţe specifice cu titlu de aport
societar participă şi ei, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi suportarea
pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate.
Asociaţii sunt obligaţi să aducă efectiv în societate bunurile pe care le-au subscris cu
titlu de capital social. Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi
asociaţi în caz de neîndeplinire a obligaţiei. În plus, drepturile conferite de părţile de
interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social.
În cazul bunurilor, exceptându-le pe cele fungibile aportul poate consta în
proprietatea bunurilor sau a altui drept asupra acestora sau doar în dreptul de folosinţă
asupra acestora.
Când aportul constă în proprietatea bunului sau alt drept real, el se efectuează prin
transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a bunurilor. Bunurile trebuie
predate în stare de funcţionare în raport de destinaţia lor socială. În caz de neîndeplinire a
obligaţiei, asociatul răspunde faţă de societate după regulile răspunderii vânzătorului faţă
de cumpărător.
Dacă aportul constă în folosinţa bunului, acesta trebuie predat societăţii pentru a
putea fi folosit iar asociatul răspunde pentru efectuarea aportului la fel ca un locator faţă
de locatar.
Aporturile în bunuri fungibile se fac întotdeauna pentru proprietatea bunurilor. În
cazul acestor bunuri nu este posibil aportul în folosinţă şi în temeiul legii asociaţii devin
în toate cazurile proprietarii bunurilor respective, chiar dacă în contractual de societate
acest lucru nu a fost stipulat în mod expres.
Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare
suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta
(art. 1.898 C. civ.). În plus, asociatul care nu a efectuat aportul este de drept considerat
pus în întârziere.
Aportul social poate consta şi în bunuri incorporale cum ar fi creanţe, acţiuni sau
părţi sociale la o altă societate, titluri de credit sau chiar o cambie. Pentru toate aceste
bunuri Codul civil cuprinde dispoziţii speciale referitoare la aportul lor. Astfel, art. 1.897
C. civ. prevede că asociatul care aportează o creanţă răspunde atât pentru existenţa
creanţei la momentul aportului cât şi pentru încasarea acesteia la scadenţă. Transmiterea
creanţei către societate se face cu respectarea condiţiilor de la cesiunea de creanţă,
respective art. 1.566 şi urm. C. civ.
Dacă această creanţă nu poate fi încasată la scadenţa ei, asociatul care a aportat-o
este obligat să acopere cuantumul acesteia şi să plătească şi dobânda legală care începe să
curgă de la scadenţă. Asociatul este obligat, în acest caz să repare eventualele prejudicii
pe care societatea le-ar încerca prin faptul neîncasării, în tot sau în parte, a creanţei.
Aceeaşi este răspunderea şi pentru asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit
care circulă în comerţ. În schimb, asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise
de o altă societate răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de
cumpărător.
În ceea ce priveşte aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice, se prevede că acesta
este datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru
al societăţii.
Acest gen de aport nu trebuie confundat cu activitatea desfăşurată de asociaţi
referitor la administrarea societăţii sau cu activitatea pe care terţii o desfăşoară în
societate.
Prestaţiile şi cunoştinţele specifice nu pot face parte din capitalul social, dar asta nu
înseamnă că ele nu dau dreptul, asociaţilor care le aportează, la participarea la beneficiile
societăţii. Totodată asociatul va suporta şi pierderile societăţii.
Tipul de prestaţii şi condiţiile în care vor fi efectuate de către asociaţi se stabilesc
prin contractual de societate.
Asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile
care fac obiectul aportului. Câştigurile realizate prin prestaţiile realizate ca aport social
aparţin, în totalitate, societăţii.
Aporturile în cunoştinţe specifice se efectuează prin punerea la dispoziţia societăţii,
de către asociatul care s-a obligat, a unor informaţii pentru realizarea obiectului acesteia,
în modalităţile şi condiţiile stabilite prin contractul de societate.
Răspunderea asociatului pentru acest gen de aporturi este diferită în raport cu
celelalte tipuri de aporturi. Neexecutarea activităţilor specific acestui gen de aport dă loc
numai la o acţiune în excludere a asociatului respectiv, eventual şi cu plata de
daune-interese, dacă s-a creat un prejudiciu societăţii prin încălcarea acestor obligaţii.
Regimul părţilor de interes

Părţile de interes sau părţile sociale sunt fracţiuni ale capitalul social al societăţii în
care se exprima contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social. Capitalul social se
divide în părţi egale, părţi care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile făcute,
dacă prin contract sau prin lege nu se prevede altfel. Părţile de interes plătite sau vărsate
în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor, dacă în contract nu există clauze
contrare, dar şi alte drepturi, printre care cel de a participa la profiturile societăţii.
În raport de dispoziţiile art. 1.900 C. civ., părţile de interes sunt indivizibile. De
aceea, când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea
nu o pot diviza, ci sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea
drepturilor sociale aferente. Altfel s-ar ajunge la îngreunarea procesului de vot deoarece
drepturile conferite de partea de interes ar putea fi exercitate în condiţiile regulilor din
materia coproprietăţii. Persoanele care au în proprietate comună o parte de interes
răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
Transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi
de contractul de societate. Contractul de societate simplă fiind un contract intuitu
personae, părţile de interes nu pot fi transmise către persoane din afara societăţii decât cu
acordul tuturor asociaţilor. Este permisă însă transmiterea acestora către oricare dintre
ceilalţi asociaţi fără a fi nevoie de consimţământul celorlalţi asociaţi.
Părţile de interes se pot transmite şi prin moştenire, dacă prin contract nu se dispune
altfel. Dacă în contract s-a prevăzut că în caz de deces societatea va continua doar cu
asociaţii rămaşi, atunci moştenitorii celui decedat nu au dreptul decât la despăgubiri
reprezentând valoarea părţilor de interes ce au aparţinut autorului său. Părţile de interes,
în acest caz, se distribuie către ceilalţi asociaţi, în funcţie de clauzele contractuale sau, în
lipsă de stipulaţie în acest sens, în funcţie de cota de participare la capitalul social. În
cazul în care nu s-a prevăzut continuarea societăţii cu moştenitorii sau asociaţii rămaşi,
moartea unui asociat va duce la încetarea societăţii.
Art. 1.901 alin. (2) C. civ. stabileşte şi un drept de răscumpărare a părţilor de interes
dobândite de către un terţ fără consimţământul tuturor asociaţilor. Se prevede că orice
asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părţile de interes
dobândite de terţ cu titlu oneros în condiţiile lipsei acordului tuturor asociaţilor. Dreptul
de răscumpărare trebuie exercitat în termen de 60 de zile de la data la care asociaţii
îndreptăţiţi au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulţi asociaţi
exercită concomitent acest drept, părţile de interes se alocă proporţional cu cota de
participare la profit. Valoarea de răscumpărare a părţilor de interes transmise fără acordul

asociaţilor, se stabileşte de un expert agreat de părţile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de
către instanţă. Plătind valoarea de răscumpărare asociaţii îndreptăţiţi vor dobândi părţile
de interes înstrăinate chiar împotriva voinţei dobânditorului.
În doctrină s-a arătat că termenul de 60 de zile pentru exercitarea dreptului la
răscumpărare este un termen de prescripţie1.
Posibilitatea şi condiţiile răscumpărării se aplică şi cesiunii cu titlu gratuit a părţilor
sociale. În privinţa formei acestui din urmă tip de cesiune se aplică însă regulile în
materie de donaţie.
Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără consim-
ţământul celorlalţi asociaţi,dar fără ca această persoană să devină asociat. Drepturile
terţului se vor naşte numai în raport cu asociatul menţionat, dar el nu va putea deveni
asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi şi nu va avea niciun drept în
raport cu societatea.
Folosirea bunurilor societăţii
Folosirea bunurilor sociale. Raporturile dintre asociaţi trebuie să fie caracterizate

prin bună-credinţă şi grija pentru realizarea scopului societăţii. În afara obligaţiilor
referitoare la aportul social, analizate mai sus Codul civil reglementează şi alte aspecte ce
ţin de conduita asociaţilor în cadrul societăţii şi de raporturile dintre ei. Astfel, în raport
de dispoziţiile art. 1.904 C. civ. folosirea bunurilor sociale se poate face numai în
interesul societăţii. Bunurile trebuie folosite potrivit cu destinaţia lor şi fără să
stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi. Bunurile societăţii ar putea fi folosite în
interesul unui asociat sau al altei persoane doar cu acordul scris al asociaţilor. Asociatul
care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează bunurile sociale în
folosul său sau al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au
rezultat şi să acopere daunele ce ar putea rezulta. Asociaţii răspund deci faţă de societate
pentru daunele cauzate din culpa lor şi contravaloarea prejudiciului cauzat nu se poate
compensa cu foloasele aduse societăţii prin activitatea asociatului respectiv deoarece
aceste activităţi producătoare de foloase fac parte din raporturile fireşti ale asociaţilor în
raport cu societatea.
Folosirea fondurilor comune. Asociatul poate lua, în scopul unor activităţi care le
desfăşoară în interesul societăţii, anumite sume de bani din fondurile comune ale
societăţii, dar nu poate depăşi limita fixată în acest sens de asociaţi. Asociatul care
depăşeşte plafonul ce i-a fost fixat este răspunzător atât de sumele luate, cât şi de
eventualele daunele pe care le-ar suferi societatea din această cauză.
Fondurile societăţii sunt destinate realizării scopului acesteia şi nu pot fi folosite
decât în acest scop şi în limitele impuse de societate. Totuşi, prin contractul de societate
se poate stipula că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru
cheltuielile lor particulare. Dacă asociatul a folosit în interes particular sume de bani din
fondurile societăţii fără a avea dreptul sau dacă a folosit astfel de sume peste limita
impusă, el răspunde nu numai pentru sumele respective ci şi pentru beneficiile nerealizate
de societate.
1 A se vedea Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 269.

Dacă o persoană este debitoare atât faţă de societate cât şi faţă de un asociat, iar
datoriile au aceeaşi scadenţă, asociatul faţă de care s-a făcut plata este dator să aloce suma
primită atât stingerii propriei creanţe cât şi creanţei societăţii, proporţional cu valoarea
acestora. Este un mod particular de imputaţie a plăţii „justificată de principiul potrivit
căruia fiecare dintre asociaţi trebuie să pună interesul societăţii mai presus de cel
personal”1.
Cheltuieli şi pierderi ale asociaţilor. Asociatul care a cheltuit bani din fondurile
proprii, în contul societăţii, este creditorul societăţii şi are acţiune împotriva ei pentru
restituirea acestor sume. De asemenea are dreptul la sumele rezultate din obligaţiile
contractate cu bună-credinţă în contul societăţii ca şi pentru cele care reprezintă
echivalentul prejudiciului încercat în urma activităţilor desfăşurate în interesul societăţii,
dacă a acţionat cu bună-credinţă.
Sumele cuvenite drept cheltuieli şi pierderi suferite de asociat în condiţiile de mai
sus, nu pot fi compensate cu datoriile asociatului faţă de societate. De asemenea, nu se
poate compensa echivalentul pagubei cauzate societăţii cu valoarea foloaselor aduse
societăţii.
O altă regulă referitoare la compensare stabileşte că este interzisă compensarea între
datoria unui terţ faţă de societate şi creanţa acestuia asupra unui asociat.
Interdicţii cu privire la drepturile sociale. Art. 1.908 alin. (2) şi (3) C. civ. instituie
pentru asociat o interdicţie de a ceda drepturile sale sociale şi de a garanta cu acestea
obligaţiile personale sau ale vreunui terţ, dacă nu are consimţământul tuturor asociaţilor.
Sancţiunea acestei interdicţii este nulitatea absolută a garanţiei.
Mai mult decât atât, pentru a preveni înstrăinarea părţilor sociale fără acordul
celorlalţi asociaţi, se instituie o interdicţie de ordin general a promisiunilor făcute de
asociat de a ceda, vinde, garanta în orice fel sau de a renunţa la drepturile sale sociale,
stipulându-se că o astfel de promisiune îi conferă beneficiarului acesteia numai dreptul la
daunele ce ar rezulta din neexecutare. O astfel de promisiune nu poate fi, deci, adusă la
îndeplinire pe cale de executare silită. Ea este lipsită, prin efectul legii, de cele mai
importante efecte ale sale, rămânând doar posibilitatea beneficiarului promisiunii de a
obţine despăgubiri de la asociatul promitent.
Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată nu poate cere, înainte de încetarea
societăţii, restituirea sau contravaloarea părţii care i se cuvine din bunurile comune ale
societăţii, afară de cazul retragerii sau excluderii sale [art. 1.908 alin. (4) C. civ.]. Este
avută în vedere situaţia în care asociatul solicită restituirea bunurilor aduse ca aport sau
solicită contravaloarea drepturilor sociale fără a intenţiona să se retragă din societate.
Dacă asociatul doreşte contravaloarea drepturilor sale el nu are decât posibilitatea de a se
retrage din societate, cu respectarea dispoziţiilor legale în acest sens.
Participarea la profit şi pierderi

Împărţirea foloaselor este de esenţa societăţii civile deoarece acesta este scopul
pentru care se constituie societatea. Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia
la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate sau în lege.
1 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 275.

Împărţirea beneficiilor se face la încetarea contractului de societate, dar poate fi

făcută şi pe parcursul derulării contractului, conform înţelegerii părţilor, fără ca, în acest
caz, să fie exclusă de socotirea finală.
Împărţirea se face conform înţelegerii părţilor. Libertatea clauzelor în acest sens nu
poate aduce atingere scopului contractului adică acela de obţinere de foloase de către toţi
asociaţii. De aceea, clauzele prin care unul sau o parte dintre asociaţi ar fi excluşi de la
beneficiile societăţii1, sau de a participa la pierderi, sunt considerate nescrise [art. 1.902
alin. (5) C. civ.]. Sub vechiul Cod civil sancţiunea pentru astfel de clauze era nulitatea
absolută2.
În măsura în care nu se încalcă interdicţia menţionată, referitoare la clauza leonină,
părţile sunt libere să stabilească proporţia în care vor participa la împărţirea beneficiilor
societăţii. Astfel, ei pot conveni să împartă beneficiile în altă proporţie decât cea rezultată
din participarea la capitalul social sau chiar să lase această împărţeală în sarcina unei
anumite persoane, sau chiar a unuia dintre asociaţi.
În ipoteza în care contractul nu conţine clauze referitoare la împărţirea beneficilor, se
aplică art. 1.902 alin. (2) C. civ. care prevede că împărţirea se va face proporţional cu
aportul la capitalul social, indiferent de natura lui. Dacă aportul unui asociat a constat în
prestaţii în muncă sau cunoştinţe specifice, el va participa la beneficii în aceeaşi cotă cu
asociatul ce a luat partea cea mai mică, dacă nu s-a convenit altfel. Această regulă,
aplicabilă fără distincţie, poate fi uneori inechitabilă, nefiind excluse situaţiile în care
aporturile în muncă sunt mai importante decât celelalte. De aceea este preferabil, pentru
asociatul al cărui aport constă în prestaţii în muncă, ca în astfel de situaţii să se stabilească
pe cale convenţională participarea sa la beneficiile societăţii.
Cele arătate cu privire la beneficii sunt valabile, în egală măsură, şi cu privire la
împărţirea pierderilor. Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie
are loc şi cât priveşte pierderile. Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de
contribuţia la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu
împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract.
Art. 1.902 alin. final C. civ. stabileşte o excepţie de la regula că asociatul al cărui
aport a constat în prestaţii în muncă sau cunoştinţe specifice va participa la pierderi în
aceeaşi cotă cu asociatul ce a luat partea cea mai mică. Se prevede că acest asociat, este
scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această
scutire a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate. Este o excepţie şi de la
regula din alin. (5) care consideră nescrisă orice clauză prin care un asociat este exclus de
la participarea la pierderi.
Obligaţia de neconcurenţă
Voinţa asociaţilor de a coopera în scopul realizării unor foloase materiale impune
obligaţia acestora de a acţiona cu bună-credinţă, în spirit de fidelitate faşă de societate şi
de a nu face concurenţă societăţii. Art. 1.903 C civ. prevede că asociatul nu poate face
concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate
face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare
pentru societate. De asemenea s-a impus ca asociatul să nu poată lua parte la o activitate
1 Este clauza cunoscută sub denumirea de clauza leonină. Pentru detalii cu privire la această clauză a se
vedea S. Deleanu, Clauza leonină în contractul de societate, în Dreptul nr. 2/1992, p. 38.
2 D. Chirică, op. cit., p. 285; C. Toader, op. cit., p. 296; T. Prescure, op. cit., p. 423.
care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la
care asociatul s-a obligat.
Încălcarea interdicţiilor menţionate poate duce la excluderea asociatului din societate
dar are şi o sancţiune specifică, respectiv beneficiile rezultate din oricare dintre
activităţile interzise se cuvin, în baza legii, societăţii, iar asociatul este ţinut să răspundă
pentru orice alte daune ce ar putea rezulta.
Hotărârile societăţii
Fiecare asociat are dreptul să participe la luarea hotărârilor colective referitoare la
societate şi aceasta independent de faptul dacă are sau nu calitatea de administrator.
Adunarea generală a asociaţilor este organul supreme de conducere a oricărei societăţi.
Dreptul de a vota în cadrul adunării asociaţilor rezultă din chiar calitatea de asociat şi el
nu poate fi retras niciunuia dintre asociaţi.
Hotărârile referitoare la societate se iau conform prevederilor contractului de
societate. În lipsa unor prevederi în acest sens, devin aplicabile prevederile art. 1.910
alin. (2) C. civ., potrivit căruia „Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea
voturilor asociaţilor, dacă prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel”.
În ceea ce priveşte hotărârile privind modificarea contractului de societate sau
numirea unui administrator unic, acestea se iau doar cu consimţământul tuturor
asociaţilor. Se prevede că orice clauză contrară este considerate nescrisă, ceea ce
înseamnă că părţile nu pot deroga prin clauzele lor contractuale de la această regulă.
Modificarea contractului de societate este firesc să se facă doar cu consimţământul tuturor
asociaţilor pentru că actul respectiv a fost încheiat cu acordul tuturor şi el stă la baza
funcţionării societăţii şi a drepturilor asociaţilor. Pentru numirea unicului administrator se
cere de asemenea acordul unanim al asociaţilor. Se observă că se are în vedere doar
numirea unui administrator unic. Dacă urmează să fie numiţi doi sau mai mulţi
administrator, nu mai funcţionează regula unanimităţii, ci cea a majorităţii dacă prin
contract nu se prevede altfel. S-a avut în vedere, probabil, faptul că numirea unui
administrator unic poate avea pentru societate consecinţe mai importante decât numirea a
mai muţi administrator, care, de regulă, sunt obligaţi prin actul de numire să lucreze
împreună şi răspund solidar faţă de societate.
Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite de către ceilalţi asociaţi, fără consimţământul
acestuia.
Adoptarea hotărârilor societăţii se face de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor.
Modul de convocare a adunării şi condiţiile de desfăşurare a şedinţei sunt stabilite prin
contractual de societate. În lipsa unor prevederi în acest sens este posibilă luarea
hotărârilor şi prin consultarea scrisă a asociaţilor, fără a fi necesară reunirea lor în şedinţă.
Un astfel de tip de vot are însă dezavantajul lipsirii asociaţilor de efectul pozitiv al
deliberărilor anterioare luării hotărârii.
Hotărârile societăţii, în lipsa unei adunări, pot, de asemenea, rezulta din chiar
consimţământul asociaţilor exprimat într-un act încheiat de societate. Spre exemplu,
înstrăinarea unui bun din capitalul social, este valabilă dacă s-a făcut cu acordul tuturor
asociaţilor exprimat în actul de înstrăinare, chiar dacă nu a existat o hotărâre prealabilă a
adunării generale în acest sens.
Hotărârile adunării generale luate în condiţiile contractului de societate sau ale legii
sunt valabile şi produc efecte inclusiv pentru asociatul care s-a opus hotărârii luate.
Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate are doar posibilitatea de a o

contesta la instanţa judecătorească. Termenul de contestare este de 15 zile de la data la
care hotărârea a fost luată, dacă asociatul contestator a fost prezent şi de la data
comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la
data la care a luat cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost
luată hotărârea. Se instituie deci un termen de 15 zile pentru atacarea hotărârii, termen
care se arată expres că este unul de decădere, dar şi un termen limită pentru exercitarea
dreptului la contestaţie, respective un an de la data care a fost luată hotărârea.
Reglementarea are dezavantajul că ar putea pune un asociat de bună-credinţă în situaţia
de a nu mai putea ataca o hotărâre care îl prejudiciază, hotărâre care s-a luat în lipsa şi
fără ştiinţa sa,dacă nu ia fost comunicată hotărârea respectivă.
Raporturile asociaţilor cu terţii
Răspunderea asociaţilor. În abordarea problematicii răspunderii societăţii faţă de

terţi trebuie pornit de la faptul că, aşa cu am arătat, societatea civilă simplă nu are
personalitate juridică, deci nu are un patrimoniu distinct faţă de cel al asociaţilor. Terţii
care intră în relaţii patrimoniale şi au de realizat creanţe împotriva societăţii trebuie să
urmărească bunurile comune ale asociaţilor1. Doar în situaţia în care creditorii societăţii
nu-şi pot realiza creanţele din bunurile societăţii, există şi o răspundere subsidiară a
asociaţilor, cu bunurile lor proprii. Caracterul subsidiar al răspunderii dă dreptul
asociatului ale cărui bunuri ar fi urmărite înainte de urmărirea bunurilor comune ale
asociaţilor, să paralizeze urmărirea respectivă prin invocarea beneficiului de discuţiune.
Creditorii trebuie deci, pentru a putea urmări bunurile proprii ale asociaţilor, să facă
dovada că nu şi-au putut realiza creanţele din bunurile comune ale asociaţilor.
Întinderea răspunderii subsidiare a asociaţilor nu se calculează după numărul
acestora, ci diferă în funcţie de contribuţia fiecăruia la aportul social. Răspunderea este
una divizibilă. Ca urmare, orice asociat ale cărui bunuri sunt urmărite peste partea ce-i
revine din datorie, calculată proporţional cu participarea sa la capitalul social, are dreptul
să invoce beneficiul de diviziune, adică să ceară ca urmărirea să fie limitată la partea sa
din datorie.
Dacă în contractul încheiat cu terţul, asociaţii s-au obligat însă să răspundă solidar,
răspunderea lor va fi una solidară. Le fel este situaţia când obligaţia de a răspunde solidar
faţă de terţi, s-a asumat în cadrul contractului de societate2.
În ceea ce priveşte creditorii personali ai asociaţilor aceştia nu pot urmări decât
bunurile proprii ale asociatului respectiv. În măsura în care aceştia nu s-au putut îndestula
din bunurile proprii ale asociatului, ei nu vor putea urmări bunurile comune ale
asociaţilor, dar au posibilitatea să ceară să se înapoieze sau să se împartă şi să se atribuie
debitorului lor partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor. Practic,
pentru a putea fi urmărite bunurile comune ale asociaţilor, drepturile cuvenite asociatului
debitor trebuie readuse în propriul său patrimoniu.
Răspunderea asociaţilor aparenţi şi a celor oculţi. O persoană care nu are calitatea

de asociat dar pretinde în raport cu terţii că este asociat, răspunde pentru prejudiciile
1 În sensul că răspunderea asociaţilor faţă de terţi este o răspundere solidară a se vedea Colectiv, Noul
Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 289.

create acestora. Răspunderea este una personală şi presupune buna-credinţă a terţilor.
Răspunderea există chiar dacă persoana respectivă nu pretinde că este asociat, ci doar
creează terţilor o aparenţă convingătoare în acest sens.
Societatea nu răspunde faţă de terţi pentru că ea nu intră în raporturi contractuale cu
aceştia. Totuşi, la fel ca la mandatul aparent, societatea răspunde faţă de terţul indus în
eroare în situaţiile când:
- i-a dat motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat;
- cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a
împiedica inducerea terţului în eroare.
În ceea ce priveşte asociaţii oculţi, aceştia răspund faţă de terţii de bună-credinţă ca şi
ceilalţi asociaţi. Asociaţii oculţi sunt persoane care au calitatea de asociat dar această
calitate nu este făcută cunoscută terţilor. Ei sunt părţi în contractul de societate iar
ascunderea calităţii lor nu-i scuteşte de răspundere faţă de terţi.
Pierderea calităţii de asociat
Cazuri generale de pierdere a calităţii de asociat. Pierderea calităţii de asociat poate

interveni fie în urma unei manifestări de voinţă a asociatului, fie ca urmare a voinţei
celorlalţi asociaţi, fie ca urmare a intervenirii unor situaţii care nu depind nici de voinţa
asociatului, nici a celorlalţi asociaţi din societatea în cauză. Astfel, art. 1.925 C. civ.
prevede că pierderea calităţii de asociat are loc prin cesiunea părţilor din societate,
executarea silită a acestora, moartea, încetarea personalităţii juridice, falimentul, punerea
sub interdicţie judecătorească, retragerea şi excluderea din societate. După cum vom arăta
în secţiunea următoare, moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele
fizice asociate, încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice
asociate sau falimentul unui asociat constituie şi cauze de încetare a societăţii.
Retragerea din societate

Retragerea din societate constituie unul din cazurile care au ca efect încetare
contractului ca urmare a voinţei unilaterale a părţii. De aceea ea nu poate opera decât
strict în condiţiile prevăzute în contractul de societate sau în lege. Dacă în contractul de
societate nu sunt prevederi cu privire la retragerea din societate, se aplică dispoziţiile
speciale referitoare la acest aspect, prevăzute de art. 1.926 şi 1.927 C. civ.
Retragerea din societatea cu durată nedeterminată. În cazul unei astfel de societăţi

asociatul se poate retrage din societate fără formalităţi complicate şi fără acordul celorlalţi
asociaţi. Este suficient ca el să notifice societatea cu un preaviz rezonabil. Chiar dacă
durata nedeterminată a societăţii dă dreptul asociatului să se retragă, dreptul nu trebuie
exercitat abuziv. De aceea se prevede că retragerea nu trebuie să genereze pagube
societăţii sau asociaţilor. Se cere, deci, ca asociatul să fie de bună-credinţă şi retragerea sa
în acel moment să nu producă o pagubă iminentă societăţii.
În cazul în care retragerea s-a făcut cu rea-credinţă şi a generat pagube pentru
societate, aceasta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs. S-a exprimat şi
opinia că într-o astfel de situaţie asociaţii pot face opoziţie la retragere, opoziţie ce va fi
soluţionată de instanţa de judecată1. Apreciem că dreptul la retragere nu poate fi paralizat
1 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, op. cit., p. 295.
printr-o acţiune în justiţie a societăţii deoarece manifestarea unilaterală de voinţă în

sensul retragerii din societate produce efecte de la data comunicării ei către societate şi,
oricum, asociatul nu poate fi forţat să rămână în societate dacă aceasta este pe durată
nedeterminată.
În cazul în care societatea are doar doi asociaţi, societatea simplă nu mai poate
funcţiona după retragerea unuia dintre ei şi se ajunge practic la încetarea acesteia.
Asociatul care s-a retras are dreptul la contravaloarea unei fracţiuni din patrimoniul
societăţii, proporţional cu părţile sale de interes. El este ţinut însă şi de obligaţiile
societăţii şi de pierderile suferite de aceasta până la momentul retragerii.
Retragerea din societatea cu durată determinată. În cazul unei societăţi cu durată

determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit interval de
timp, dacă în contractul de societate se prevede posibilitatea de retragere a asociatului,
retragerea se face în condiţiile din contract, sau dacă nu s-au prevăzut astfel de condiţii,
potrivit procedurii de la societatea pe durată nedeterminată, adică cu un preaviz rezonabil
şi sub condiţia bunei-credinţe şi a neprejudicierii iminente a societăţii.
În situaţia în care dreptul de retragere nu este prevăzut în actul constitutiv, asociatul
se poate retrage totuşi, dacă există motive temeinice şi sub condiţia acordului majorităţii
celorlalţi asociaţi. Refuzul solicitării de retragere din societate poate fi atacat în justiţie,
instanţa putând să aprobe sau nu retragerea în funcţie de legitimitatea şi temeinicia
motivelor, precum şi de oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările şi buna-credinţă
a părţilor.
În cazul în care urmare a retragerii s-au produs prejudicii societăţii, asociatul este
ţinut să acopere daunele respective.
Excluderea din societate

În timp ce în cazul retragerii calitatea de asociat încetează prin voinţa asociatului, în
cazul excluderii pierderea calităţii de asociat se produce împotriva voinţei asociatului
respectiv. Excluderea unui asociat se face pe cale judiciară şi doar pentru motive
temeinice.
Solicitarea de excludere poate proveni de la oricare dintre asociaţi, nefiind nevoie de
o anumită majoritate.
Codul civil nu dă niciun fel de reper în ceea ce priveşte sensul noţiunii de motive
temeinice, aşa încât instanţa de judecată învestită cu o cerere de excludere este suverană
în aprecierea motivelor invocate şi probate de asociatul ce solicită excluderea. În
doctrină1 sunt menţionate, cu titlu exemplificativ, ca motive de excludere: folosirea
bunurilor sociale în folosul unui asociat fără acordul celorlalţi, folosirea bunurilor sociale
împotriva interesului societăţii, neîndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de societate,
neînţelegerile grave dintre asociaţi etc.
În cazul în care solicitarea de excludere se bazează pe neînţelegerile dintre asociaţi,
acestea trebuie să fie de natură a împiedica realizarea scopului societăţii şi să nu fie
imputabile asociatului care solicită excluderea.
Asociatul care îşi pierde calitatea ca urmare a excluderii are dreptul să-i fie plătită
contravaloarea părţilor sale de interes din societate. Calculul se face în funcţie de întreg
1 Idem, p. 297.
patrimoniul şi nu doar de capitalul social al societăţii, Societatea trebuie să-i plătească şi
dobânda legală la sumele cuvenite, calculată de la data încetării calităţii de asociat. În caz
de neînţelegere, valorile cuvenite asociatului exclus se stabilesc pe cale judecătorească, pe
bază de expertiză. Drepturile de mai sus sunt prevăzute de lege nu doar pentru situaţia
asociatului exclus, ci pentru toate situaţiile de pierdere a calităţii de asociat, cu excepţia
celor care îşi pierd calitatea prin cesiunea părţilor sociale sau prin executarea silită a
acestora.
Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de societate
În raport de dispoziţiile art. 1.930 C. civ., „contractul încetează şi societatea se

dizolvă prin:
a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării
acestuia;
b) consimţământul tuturor asociaţilor;
c) hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
d) împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile art.
1.931;
e) nulitatea societăţii;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate.”
De asemenea, dacă în contractul de societate nu se prevede altfel, societatea
încetează şi prin:
a) moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate;
b) încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;
c) falimentul unui asociat.
Societatea va înceta deci în următoarele cazuri:

a) Realizarea scopului pentru care societatea a fost înfiinţată sau imposibilitatea
neîndoielnică de realizare a acestuia. Uneori societatea este contractată în scopul precis
al realizării unei anumite activităţi determinate, limitată în timp prin natura ei. În astfel de
situaţii, dacă nu s-a stipulat un termen de funcţionare, societatea se consideră contractată
pe durata necesară realizării afacerii, astfel că, în momentul în care scopul s-a realizat,
contractul încetează de drept. Încetarea se poate produce şi în situaţia în care se constată
că realizarea obiectului societăţii a devenit în mod neîndoielnic imposibilă.
b) Acordul asociaţilor. Societatea poate înceta prin acordul tuturor asociaţilor

(mutuus dissensus) atât în ipoteza în care este încheiată pe durată nedeterminată, cât şi
atunci când a fost înfiinţată pentru o perioadă prestabilită.
c) Hotărârea instanţei, pentru existenţa unor motive legitime şi temeinice. Societatea

încetează şi în cazul existenţei unor motive temeinice, care împiedică funcţionarea
societăţii. Motivele nu sunt prevăzute de lege, temeinicia lor urmând a fi apreciată de
către instanţă. Exemple în acest sens ar putea fi neîndeplinirea atribuţiilor de către un
asociat, conflictele grave între asociaţi, reducerea apreciabilă a capitalului social etc.
d) expirarea termenului pentru care a fost înfiinţată. Dacă părţile au convenit o

anumită durată a societăţii, la expirarea datei stabilite, societatea încetează, fără alte
formalităţi, sub rezerva situaţiei în care se produce prelungirea tacită a contractului în
condiţiile art. 1.931 C. civ. Textul legal menţionat prevede că societatea „este tacit
prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, aceasta continuă să execute
operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în obiectul său şi să
se comporte ca asociaţi”.O astfel de prelungire tacită a contractului, mai corect a duratei
de funcţionare a societăţii nu operează pe durată nedeterminată şi nici pe acelaşi termen
ca cel anterior, ci pe durata unui an. La expirarea acestuia, dacă societatea continuă să-şi
desfăşoare activitatea, iar asociaţii se comportă de asemenea manieră încât se poate
deduce intenţia de continuare a societăţii, operează prelungirea pe un alt termen de un an,
continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi
condiţii.
Părţile pot conveni însă şi în mod expres, înainte de expirarea termenului contractual,
prelungirea duratei de funcţionare a societăţii.
e) Nulitatea societăţii. Nulitatea societăţii îmbracă o serie de aspecte particulare faţă

de alte contracte atât sub aspectul cauzelor de nulitate cât şi al regimului acestei sancţiuni.
Sub aspectul cauzelor de nulitate, codul civil restrânge cazurile de nulitate a societăţii
la încălcarea dispoziţiilor referitoare la condiţiile generale de validitate a contractului
precum şi la încălcarea acelor dispoziţiile imperative din capitolul referitor la contractul
de societate care este sancţionată cu nulitatea absolută. Clauzele contractuale contrare
unor alte dispoziţii imperative decât cele ce prevăd nulitatea societăţii, din capitolul
referitor la contractul de societate, sunt considerate nescrise. Ca urmare ele nu afectează
existenţa valabilă a societăţii dar pot fi ignorate de părţile contractului.
Regimul nulităţii. Art. 1.933 C. civ. prevede unul din cazurile în care şi nulitatea
absolută poate fi acoperită. Astfel, se prevede că nulitatea se acoperă şi nu va fi constatată
sau declarată în cazul în care cauza nulităţii a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii
în fond în faţa instanţei de judecată. Mai mult decât atât instanţa, care este sesizată cu o
cerere în constatarea sau declararea nulităţii, este chiar obligată să pună în discuţia
părţilor posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afectează contractul de
societate şi să fixeze un termen util pentru acoperirea nulităţii, chiar dacă părţile se
împotrivesc. Se observă că nulitatea nu mai este privită ca o sancţiune care intervine
pentru încălcarea unor dispoziţii legale la momentul încheierii contractului, ci ca o
sancţiune care intervine atunci când neregularităţile persistă până la momentul judecării
cauzei în fond.
Regimul nulităţii este diferit de cel general şi sub aspectul termenului de invocare a
nulităţii. Dreptul la acţiune, cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al societăţii, se
prescrie în termen de 3 ani de la data încheierii contractului. Nulitatea absolută nu mai
poate fi invocată oricând, potrivit regulilor generale în materie de invocare a nulităţii, ci
doar în termenul de trei ani prevăzut şi pentru nulitatea relativă.
Regularizarea societăţii. Tendinţa reglementării din Codul civil orientată spre

soluţii de salvare a societăţii atunci când acest fapt este posibil, rezultă şi din prevederile
referitoare la regularizarea societăţii. Astfel, pentru a nu lăsa să planeze incertitudinea
asupra existenţei societăţii, se prevede că atunci când contractul de societate este anulabil
pentru vicierea consimţământului sau incapacitatea unui asociat şi atunci când
regularizarea este posibilă, orice persoană interesată poate să pună în întârziere pe acela
care este îndreptăţit să invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a
exercita acţiunea în anulare în termen de 6 luni de când a fost pus în întârziere, sub
sancţiunea decăderii. Despre punerea în întârziere va fi înştiinţată şi societatea. Se
observă, pe de o parte, că în cazurile de nulitate relativă menţionate, nulitatea poate fi
invocată de orice persoană interesată şi nu doar de părţile contractului, iar pe de altă parte,
faptul că asociatul ce are dreptul să invoce anulabilitatea este provocat să acţioneze fie în
direcţia regularizării societăţii, fie a exercitării acţiunii în anulare într-un termen de 6 luni
de la data de când a fost pus în întârziere. Apreciem că dacă termenul general de 3 ani
pentru invocarea nulităţii relative este aproape scurs şi nu mai sunt 6 luni până la
expirarea lui, asociatul pus în întârziere pentru invocarea nulităţii relative nu mai poate
avea la dispoziţie un termen de 6 luni, ci doar intervalul de timp care mai există până la
expirarea termenului de 3 ani pentru cererea de declarare a nulităţii. Dispoziţia legală
menţionată a urmărit să-l determine pe cel îndreptăţit la invocarea nulităţii să acţioneze
într-un termen cât mai scurt şi nu să-i confere dreptul la un termen de prescripţie mai lung
decât cel general.
Societatea sau orice asociat poate să propună instanţei învestite cu acţiunea în
anulare orice măsuri de acoperire a nulităţii, în special prin răscumpărarea drepturilor
sociale care aparţin reclamantului. În faţa unei astfel de propuneri, instanţa are
posibilitatea fie să declare nulitatea, fie să declare obligatorii măsurile propuse. Această
din urmă dispoziţie poate fi luată doar dacă, în prealabil, măsurile propuse au fost
adoptate de societate în condiţiile cerute pentru modificările aduse contractului de
societate. Modificarea contractului de societate în acest sens se face fără a se lua în calcul
votul asociatului reclamant. Acesta urmează să-şi primească drepturile sociale cuvenite
din societate. Ele se vor stabili prin înţelegerea dintre asociaţi sau,în caz de contestare a
valorii drepturilor sociale care revin asociatului, pe cale judecătorească, pe bază de
expertiză pentru evaluare.
Efectele nulităţii societăţii. Dacă prin hotărâre judecătorească a fost declarată sau
constată nulitatea societăţii, societatea încetează de la momentul rămânerii definitive a
hotărârii respective. Ca urmare a încetării, societate intră în lichidarea patrimoniului.
Dacă se declară sau se constată nulitatea societăţii, hotărârea judecătorească trebuie
să cuprindă şi o dispoziţie de numire a lichidatorilor.
Stipulând că încetarea societăţii se va produce de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, legiuitorul s-a orientat spre o soluţie în care efectele se produc
numai pentru viitor nu şi pentru trecut, chiar dacă ar fi vorba de o nulitate absolută.
Urmare a efectelor doar pentru viitor ale nulităţii, actele încheiate de societate cu
terţii se menţin, chiar dacă societatea intră în lichidare, iar drepturile şi obligaţiile
rezultate din aceste acte urmează a fi valorificate în procedura de lichidare1.
Faţă de lipsa efectului retroactiv al nulităţii, nici societatea şi nici asociaţii nu se pot
prevala de nulitate faţă de terţii de bună-credinţă pentru a fi absolviţi de obligaţiile
asumate în perioada de valabilitate a societăţii.

Asociatul sau administratorul vinovat pentru prejudiciul cauzat prin declararea sau,
după caz, constatarea nulităţii societăţii răspunde faţă de asociaţi sau terţi, iar dreptul la
acţiune se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti de declarare sau constatare a nulităţii.
Răspunderea există chiar şi în cazul dispariţiei cauzei de nulitate sau regularizării
societăţii dacă s-au produs prejudicii prin intervenţia nulităţii. În aceste cazuri, dreptul la
acţiune se prescrie în termen de 3 ani din ziua în care nulitatea a fost acoperită.
g) situaţia în care bunul cu destinaţia de aport social al societăţii a pierit. O altă

situaţie care poate avea ca efect încetarea societăţii, o constituie pieirea sau distrugerea
bunului destinat să constituie aport social, afară de cazul în care societatea poate continua
şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut. După cum s-a spus
aportul ţine de esenţa societăţii, în lipsa lui neputând fi imaginată însăşi existenţa ei1.
Dacă bunul a fost deja constituit ca aport, pieirea lui nu duce la încetarea societăţii.
Urmărirea bunului de către un creditor a fost asimilată pierderii bunului2.
În cazul în care pieirea sau distrugerea este parţială, eventuala încetare a societăţii o
va decide judecătorul.
În raport de dispoziţiile art. 1.937 C. civ., încetarea societăţii va avea loc nu numai
atunci când a pierit bunul ce a fost promis că va fi adus ca aport social, ci şi atunci când a
fost promisă sau adusă ca aport doar folosinţa unui bun şi bunul respectiv a pierit. Spre
deosebire de cazul în care aportul constă în proprietatea bunului, în cazul în care s-a
stabilit că aportul unuia dintre asociaţi constă în folosinţa unui bun, încetarea se produce
nu numai atunci când bunul a pierit înainte de constituirea aportului, ci chiar şi atunci
când a pierit ulterior, pe parcursul funcţionării societăţii. Încetarea nu operează nici în
acest caz dacă societatea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit.
h) moartea unui asociat sau încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre
persoanele juridice asociate. Moartea asociatului constituie şi ea, în raport de dispoziţiile
art. 1.930 C. civ., un alt caz de posibilă încetare a societăţii. Explicaţia se găseşte în faptul
că acest tip de contract, are caracter intuitu personae. Societatea nu încetează însă, în
cazul existenţei unei clauze contractuale în sensul continuării ei, de drept, cu moştenitorii
asociatului decedat sau numai cu asociaţii rămaşi în viaţă.
Dacă s-a stipulat că, în caz de deces al unui asociat, societatea va continua între
asociaţii rămaşi, moştenitorul său nu are drept decât la partea autorului său, după situaţia
societăţii la data când evenimentul s-a produs. El nu participă la drepturile şi nu este ţinut
de obligaţiile ulterioare decât în măsura în care acestea sunt urmarea necesară a
operaţiunilor făcute înaintea acestui eveniment. La fel se stabilesc drepturile asociatului
în cazul în care intervine punerea sub interdicţia a unui asociat, în caz de faliment al
asociatului, sau în caz de încetare a calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele
juridice asociate, desigur cu condiţia ca societatea să continue cu asociaţii rămaşi,
deoarece în caz contrar ea încetează.
Apreciem că nimic nu împiedică părţile să decidă continuarea societăţii şi după
moartea unui asociat, chiar şi în lipsa unei astfel de clauze în contractul de societate.
1 Idem, p. 305.
Pentru ca moartea unui asociat să nu ducă la încetarea societăţii, se subînţelege că
trebuie să fi rămas cel puţin doi asociaţi, deoarece societatea simplă nu poate funcţiona cu
un singur asociat.
Declararea judecătorească a morţii unui asociat precum şi încetarea existenţei unei
persoane juridice asociate, au aceleaşi efecte ca şi moartea fizică a asociatului.
i) punerea sub interdicţie sau falimentul unuia dintre asociaţi. Societatea încetează şi
în ipoteza în care unul dintre asociaţi a fost pus sub interdicţie sau este în stare de
faliment. Desigur, şi în acest caz, membrii societăţii pot conveni ca aceasta să continue şi
în absenţa asociatului pus sub interdicţie sau falit. Nu ar fi însă licită o clauză, prin care
s-ar conveni să se continue societatea cu asociatul incapabil sau falit, pentru că art. 1.925
C. civ. prevede printre cazurile de pierdere a calităţii de asociat şi punerea sub interdicţie
sau falimentul acestuia1.
Efectele încetării societăţii

Încetarea societăţii are ca efect imediat lichidarea patrimoniului social. Lichidarea se
face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenţie ulterioară,
fie de către toţi asociaţii, fie de un lichidator numit de ei cu unanimitate.
Numirea şi revocarea lichidatorului

Dacă asociaţii nu se înţeleg în privinţa numirii lichidatorului, atunci lichidatorul este
numit de instanţa judecătorească. Cererea în acest sens o poate face oricare dintre
asociaţi.
Lichidatorii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, dar numirea lor este
condiţionată de statutul de practicieni în insolvenţă. Când au fost numiţi mai mulţi
lichidatori, hotărârile lor se iau cu majoritate absolută.
Revocarea lichidatorilor se poate face în aceleaşi condiţii cu numirea, în sensul că
lichidatorul numit de asociaţi poate fi revocat de asociaţi cu unanimitate de voturi, iar
lichidatorul numit de instanţa judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la
cererea oricărei persoane interesate.
Drepturile, obligaţiile şi răspunderea lichidatorilor

Lichidatorii au aceleaşi obligaţii şi aceeaşi răspundere ca şi cele prevăzute pentru
administratori, dacă prin lege sau prin contractul de societate nu se dispune altfel.
Desigur, trebuie avut în vedere mandatul special pe care îl au lichidatorii, şi anume cel de
lichidare a patrimoniului societăţii.
Când sunt mai mulţi lichidatori, răspunderea lor faţă de asociaţi este solidară.
În scopul realizării operaţiunii de lichidare administratorii trebuie să predea
lichidatorilor bunurile şi documentele sociale şi să prezinte acestora bilanţul ultimului
exerciţiu financiar. Lichidatorii au obligaţia să întocmească un inventar al bunurilor şi
fondurilor sociale şi apoi să stabilească activul şi pasivul patrimoniului social. Acest
inventar trebuie să fie semnat atât de administratori cât şi de lichidatori.
Scopul numirii lichidatorilor fiind acela de identificare a bunurilor şi valorilor din
patrimoniul social şi al lichidării societăţii,ei nu pot să iniţieze noi operaţiuni în numele
1 În sensul că societatea poate continua şi cu asociatul incapabil sau falit şi că asociaţii au deschisă calea
unei acţiuni în excludere a acestuia, a se vedea Colectiv, Noul Cod civil Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, p. 306 şi 307.
societăţii, sub sancţiunea de a răspunde personal şi solidar pentru toate daunele ce ar

putea rezulta. În schimb,ei pot să încheie toate actele necesare lichidării şi, dacă asociaţii
nu au stipulat altfel, pot să vândă, chiar în bloc, bunurile sociale, sau să facă alte acte de
dispoziţie, cum ar fi încheierea unor tranzacţii.
Lichidatorii au şi dreptul dar şi obligaţia de a reprezintă societatea în justiţie.
Plata datoriilor sociale

Drepturile cuvenite asociaţilor vor fi plătite numai după ce, în prealabil, au fost plătiţi
creditorii societăţii. Lichidatorii sau asociaţii care efectuează operaţiunile de lichidare
sunt ţinuţi nu numai a plăti creditorii societăţii de la momentul lichidării, ci şi a consemna
sumele necesare pentru plata creanţelor exigibile la o dată ulterioară, sau a creanţelor care
nu se pot plăti întrucât au fost contestate ori a celor care nu au fost înfăţişate de creditori.
Ei trebuie, de asemenea, să înapoieze cheltuielile ori avansurile făcute în interesul social
de unii asociaţi şi aceasta înainte de a se rambursa aporturile asociaţilor şi a se împărţi
profitul net.
Drepturile cuvenite asociaţilor

După stabilirea activului societăţii urmează rambursarea aporturilor subscrise şi
vărsate de asociaţi.
Când aportul a constat în folosinţa sau uzufructul unor bunuri, bunurile respective se
restituie în natură. Se restituie în natură, la cererea asociatului, şi bunul adus în proprietate
dacă acesta se mai află încă în masa patrimonială. Este posibil ca în acest caz asociatul să
fie obligat la plata unei sulte, dar numai în situaţia în care activul nu permite restituirea
integrală a aporturilor şi către ceilalţi asociaţi.
După rambursarea aporturilor băneşti şi în bunuri, asociatul care a contribuit la
patrimoniul social cu aporturi în cunoştinţe specifice sau prestaţii are dreptul de a primi,
în limita cotei sale de participare la profit, bunurile rezultate din prestaţia sa, dacă acestea
se află încă în patrimoniul societăţii, cu obligaţia plăţii unei sulte, dacă este cazul [art.
1.946 alin. (4) C. civ.].
După efectuarea acestor operaţiuni, eventualul excedent constituie profit net şi
urmează a fi împărţit între asociaţi. Împărţirea se va face conform regulilor din contractul
de societate sau conform hotărârii asociaţilor, iar în lipsă de prevederi în acest sens va fi
repartizat între asociaţi proporţional cu partea fiecăruia la beneficii. Eventualele neînţe-
legeri dintre asociaţi pot fi rezolvate pe cale judecătorească, instanţa având posibilitatea
de a dispune efectuarea unei expertize pentru stabilirea drepturilor asociaţilor.
Dacă se pune problema împărţirii în natură a bunurilor societăţii, partajul se face
potrivit regulilor privitoare la împărţeala bunurilor proprietate comună. Legea îi tratează
pe asociaţi ca pe coproprietari referitor la bunurile societăţii. Ca urmare cererea de
împărţire a bunurilor societăţii este şi ea imprescriptibilă.
Pentru situaţia în care, în urma lichidării, excedentul rămas constă într-un bun a cărui
atribuire către asociaţi este interzisă de lege, s-a prevăzut că lichidatorul va vinde bunul la
licitaţie publică, cu încuviinţarea prealabilă a instanţei competente, iar suma se împarte
asociaţilor.
Dacă activul net al societăţii nu este suficient de mare pentru a permite înapoierea în
întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi
potrivit cu contribuţia acestora stabilită prin contract.
Contractul de mandat 257
CAPITOLUL VIII
CONTRACTUL DE MANDAT
Secţiunea I
Definiţie şi consideraţii generale

Contractul de mandat este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Au existat şi există
frecvent situaţii când o persoană, din motive subiective sau obiective, nu vrea sau nu
poate încheia personal un act juridic şi apelează la un împuternicit în acest sens. Acest
gen de contract este cunoscut încă din dreptul roman, apărând în epoca republicană când
putea consta fie în administrarea generală a unui patrimoniu (omnium bonorum) fie
într-un act specific (unius rei). În acest din urmă caz obiectul său putea fi sau un act
material sau un act juridic1.
În limbajul obişnuit termenul de mandat are semnificaţia de împuternicire, ordin,
dispoziţie. În sens juridic mandatul are semnificaţia de împuternicire pentru încheierea
unuia sau mai multor acte juridice.
Art. 2.009 C. civ. arată că „Mandatul este contractul prin care o parte, numită
mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi,
numită mandant”. Definiţia fiind deosebit de sintetică, vom defini şi noi mandatul ca fiind
contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să îndeplinească anumite acte
juridice pe seama unei alte persoane numită mandant, care-i dă împuternicire în acest
sens2.
Din definiţia contractului rezultă următoarele elemente esenţiale:
- conferirea puterii de reprezentare mandatarului pentru un act juridic pe care
mandantul l-ar putea încheia el însuşi;
- îndeplinirea de acte juridice şi nu de acte materiale;
- efectele actelor juridice se produc faţă de mandant;
- mandantul nu-şi pierde puterea de a îndeplini el însuşi actul juridic pentru care a
dat împuternicire.
Raporturi juridice specifice mandatului se pot naşte nu numai din contracte, ci şi în
temeiul legii în cazuri expres prevăzute. Amintim, spre exemplu, art. 183 alin. (1) C. civ.
care prevede că în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la mandat; tot aşa,
art. 209 C. civ. prevede că raporturile dintre persoana juridică şi cei ce alcătuiesc organele
sale de conducere sunt supuse, prin asemănare, regulilor specifice contractului de mandat
dacă prin lege, actul de înfiinţare sau statut nu s-a prevăzut altfel. Mandatul poate fi deci
nu numai convenţional ci şi legal. Mai mult decât atât art. 315 C. civ. prevede şi un
mandat judiciar. Astfel, în cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi
1 A se vedea în acest sens V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,
p. 386.
2 O definiţie foarte sintetică găsim în Codul civil italian, art. 1.703, în care se arată că mandatul este
contractul în baza căreia o parte se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în contul alteia.
manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta
pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Instanţa va
stabili prin hotărârea respectivă perioada de valabilitate a acestui mandat, condiţiile şi
limitele lui.
Un exemplu foarte cunoscută de mandat legal a fost cel reglementat de art. 35 din
Codul familiei, care prezuma existenţa unui mandat tacit între soţi, atunci când numai
unul dintre aceştia exercită prerogativele cu privire la folosinţa, administrarea şi
dispoziţia referitoare la bunurile mobile comune. În prezent, în raport de reglementarea de
la art. 346 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu
oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii,
anumitor formalităţi de publicitate”, doctrina nu mai susţine existenţa unui mandat tacit
între soţi referitor la actele juridice cu privire la aceste bunuri1.
În Codul comercial erau reglementate unele varietăţi de mandat cum ar fi contractul
de comision şi contractul de expediţie2. Contractul de consignaţie reprezintă, de
asemenea, o varietate de mandat reglementată printr-o lege specială3, precum şi contractul
de intermediere a actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, în condiţiile
Ordonanţei Guvernului nr. 3/2000, privind activitatea agenţilor imobiliari. În prezent
contractul de comision, de expediţie, de consignaţie şi de intermediere au o reglementare
proprie în Codul civil, dar ele fiind specifice profesioniştilor nu vor forma obiectul
analizei noastre.
Reprezentarea convenţională a părţilor în procese se face şi ea în baza unui contract
de mandat. Art. 67 alin. (1) C. pr. civ. prevede că părţile pot să-şi exercite drepturile
procedurale personal sau prin mandatar. Acest gen de mandat are o reglementare specială
în codurile de procedură civilă şi de procedură penală şi nu formează nici el obiectul
analizei de faţă.
Deosebirea mandatului faţă de alte contracte sau fapte licite generatoare de

obligaţii
a. Deosebirea dintre mandat şi alte contracte înrudite

Contractul de mandat, atunci când este cu titlu oneros, prezintă unele asemănări cu
contractul de muncă şi contractul de antrepriză. Asemănarea dintre aceste contracte
provine din faptul că atât în cazul mandatului cât şi a celorlalte contracte, o anumită
persoană însărcinează o alta, cu îndeplinirea, cu efectuarea unor acte. Pe când însă
contractul de mandat are ca obiect principal încheierea de acte juridice, actele materiale
putând fi efectuate doar în măsura în care sunt necesare pentru realizarea scopului
principal, în cazul contractului de antrepriză obiectul îl constituie efectuarea unor prestaţii
materiale sau intelectuale. Aceste prestaţii se efectuează pentru client şi antreprenorul nu
1 În sensul că s-a renunţat întru totul la mandatul tacit reciproc, consacrându-se astfel „gestiunea paralelă
(concurentă)” şi doar în anumite situaţii „gestiunea colectivă” a se vedea: Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 368 şi 369;
Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I. Art. 1-952, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 477; M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 252 şi
urm.). Alţi autori nu menţionează expres renunţarea la mandatul tacit reciproc, dar recunosc şi ei gestiunea
paralelă vs. gestiunea colectivă (E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 81
şi 82).
2 A se vedea art. 405-412 şi respectiv 413 C. com.
3 Este vorba de Legea nr. 34/1936 care a modificat Legea nr. 178/1934.
are, în principiu, putere de reprezentare a clientului, astfel că acesta nu devine parte în
contractele încheiate de antreprenor cu terţii, cum devine mandantul datorită faptului că
mandatarul încheie actul juridic pe seama sa.
În cazul contractului de muncă, angajatul se obligă să efectueze acte materiale sau
intelectuale, acestea fiind încheiate sub îndrumarea supravegherea şi direcţiunea
angajatorului. Angajatul nu are, în principiu, putere de reprezentare a unităţii. Este
adevărat că uneori i se dă puteri de reprezentare şi angajatului, dar în acest caz contractul
de muncă se dublează de un contract de mandat. Aplicarea regulilor de la mandat este
indiscutabilă cel puţin în ceea ce priveşte raporturile dintre mandant şi terţul contractant
cu acesta, precum şi dintre mandatar şi terţ. Este adevărat că datorită faptului că raportul
de mandat se grefează pe unul de muncă, se aplică între mandant şi mandatar unele reguli
rezultate din raportul de muncă1. Deosebirea esenţială însă între contractul de muncă şi
cel de mandat constă, aşa cum am arătat, în faptul că angajatul nu are,în principiu, putere
de reprezentare a unităţii şi el execută alte însărcinări decât încheierea de acte juridice.
Avocatul care dă consultaţii juridice sau îl asistă pe client fără a-l reprezenta nu are
calitatea de mandatar, ci pe cea de antreprenor2. Este vorba aici de o locaţiune de servicii.
Avocatul care însă are puteri de reprezentare a clientului său, are şi calitatea de mandatar.
Mandatul este contractual, dar obligaţiile mandatarului în acest caz rezultă nu numai din
contractul părţilor ci şi din legislaţia referitoare la exercitarea profesiei de avocat, din
regulile deontologiei profesionale.
b. Deosebirea dintre mandat şi gestiunea de afaceri

Contractul de mandat nu trebuie confundat nici cu gestiunea de afaceri, când o
persoană intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau
juridice în interesul altei persoane. Deşi în ceea ce priveşte actele juridice pe care le
încheie gerantul acestea sunt în interesul geratului şi sunt, deci, unele asemănări sub
raportul consecinţelor, cu contractul de mandat, totuşi sunt şi unele deosebiri faţă de
mandat, chiar dacă actualul Cod civil a atenuat din diferenţele existente anterior:
- mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant pe când gerantul
acţionează fără ştirea geratului sau în condiţiile în care acesta deşi cunoaşte gestiunea nu
este în măsură să desemneze un mandatar;
- în executarea contractului, mandatarul răspunde indiferent de forma vinei, dacă nu
acţionează corespunzător şi în acest fel îl prejudiciază pe mandant; la gestiunea de
afaceri, dacă intervenţia gerantului a fost necesară, gerantul care şi el are obligaţia de a
acţiona ca un bun gospodar, răspunde numai pentru dol, deci dacă vina îmbracă forma
intenţiei;
- geratul este obligat faţă de terţi numai în limita obligaţiilor născute din actele
necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant, pe când
în cazul mandatului, mandantul este ţinut de îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate de
mandatar pentru mandant în limitele împuternicirii;
- în timp ce mandatarul poate renunţa la mandat în ipoteza în care continuarea sa este
de natură să-l prejudicieze, după cum vom arăta mai jos, gerantul este obligat să continue
gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când
1 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 217.
2 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Ed. Dalloz, Paris 1996, p. 542;
Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 217.
geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură
să o preia.
Menţionăm că gestiunea de afaceri ratificată de gerat se transformă retroactiv într-un
contract de mandat (ratihabitio mandato aequiparatur) ceea ce înseamnă că întregii
operaţiuni juridice i se vor aplica regulile specifice mandatului. Rezultă, deci, că geratul
devine mandant şi va fi ţinut de toate actele juridice pe care mandatarul le-a încheiat în
numele său, de data aceasta indiferent dacă i-au fost utile sau nu.
Practica judiciară
1. Contract de mandat. Libret de economii CEC. Clauză de împuternicire. Natură juridică.

Decesul titularului
Împuternicirea dată de către depunătorul unor sume de bani pe libret de economii CEC, prin
trecerea unei anumite persoane la condiţii de retragere, reprezintă un mandat, care se limitează
numai la timpul cât titularul este în viaţă. Acest mandat încetează o dată cu moartea titularului,
astfel încât suma înscrisă în libret la data morţii sale face parte integrantă din activul
succesorului şi nu mai poate fi retrasă de persoana împuternicită.
(Tribunalul judeţean Hunedoara, dec. nr. 508/1981, în RRD nr. 12/1981, p. 101)
Caracterele juridice ale contractului de mandat

Mandatul oneros este un contract sinalagmatic, deoarece creează drepturi şi obligaţii
reciproce între părţi. Caracterul sinalagmatic este neîndoielnic când mandatul este
remunerat şi deci ambele părţi au obligaţii ce rezultă din contract. În cazul mandatului
gratuit, deoarece mandantul are şi alte obligaţii cum ar fi cea de dezdăunare a
mandatarului1 s-ar putea, de asemenea, susţine caracterul sinalagmatic al contractului. În
realitate aceste obligaţii nu sunt născute din contract, sunt obligaţii ale mandantului
rezultate post facto, astfel încât contractul are în acest caz, după părerea noastră, caracter
unilateral.
Contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În dreptul roman şi în vechiul drept
francez mandatul era în esenţa sa gratuit (mandatum nisi gratuitum nullum est) şi
stipularea unei plăţi pentru actele efectuate de mandatar ducea la transformarea
contractului de mandat în alt contract2.
Vechiul Cod civil reglementa un mandat care de principiu era gratuit aşa cum rezulta
din definiţia dată de art. 1.532. Gratuitatea nu era însă de esenţa contractului, aşa încât
nimic nu împiedica părţile să convină în sensul plăţii unei remuneraţii pentru activitatea
prestată de mandatar. Spre deosebire de mandatul civil, mandatul comercial era
întotdeauna oneros [art. 374 alin. (2) C. com.].
În prezent art. 2.010 C. civ. prevede expres că mandatul poate fi cu titlu gratuit sau
cu titlu oneros. Menţionatul articol a creat şi două prezumţii cu privire la caracterul
gratuit sau oneros al mandatului. Astfel:
- mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit;
- mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi
cu titlu oneros.
1 În sensul că mandatul este un contract unilateral, a se vedea E. Safta-Romano, Contracte civile.
Încheiere, Executare, Încetare, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 231.

2 A se vedea G. Baudry-Lacantinerie, Precis de droit civil, III, Paris, 1896, p. 369.
În situaţia unui mandat cu titlu oneros dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin
contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea
serviciilor prestate [art. 2.010 alin. (2) C. civ.]. Sarcina stabilirii acesteia, după criteriile
menţionate, va reveni în caz de neînţelegere a părţilor, instanţei de judecată, iar dreptul la
acţiune în acest sens se prescrie odată cu dreptul la acţiune pentru plata remuneraţiei,
deci, în principiu, în termen de 3 ani.
Caracterul de contract intuitu personae. Mandatul este încheiat în considerarea
calităţilor personale ale mandatarului, calităţi în care mandantul îşi manifestă încrederea
pentru realizarea actelor juridice ce formează obiectul contractului de mandat.
Posibilitatea prevăzută de art. 2.023 C. civ. în sensul că mandatarul îşi poate substitui, în
anumite condiţii, o altă persoană pentru executarea mandatului nu contravine caracterului
intuitu personae al contractului ci, dimpotrivă, după părerea noastră, îl subliniază.
Contract consensual sau solemn. Din punct de vedere al formei contractul de
mandat este, în principiu, un contract consensual. Aceasta semnifică faptul că el poate
lua naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor. În practică însă, în majoritatea
cazurilor, contractul se încheie în scris. Necesitatea unui înscris este evidentă dacă avem
în vedere faptul că terţii trebuie să cunoască puterile conferite mandatarului, ceea ce ar fi
imposibil în lipsa acestuia. Acest înscris este denumit procură, dar se foloseşte şi noţiunea
de împuternicire sau chiar de delegaţie.
Procura în sensul de instrumentum, este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce
urmează a fi încheiate de mandatar în numele mandantului precum şi puterile conferite în
legătură cu aceste acte.
Potrivit regulii simetriei formelor, atunci când actul juridic pe care trebuie să îl
încheie mandatarul presupune pentru valabilitatea lui forma solemnă, şi mandatul trebuie
concretizat într-un act încheiat în formă autentică. De exemplu, procura pentru
înstrăinarea unui teren trebuie să îmbrace forma autentică. În schimb pentru înstrăinarea
unui autoturism nu este necesară o procură autentică, fiind suficientă una sub semnătură
privată deoarece şi actul menţionat este un act consensual. Nerespectarea formei solemne
a mandatului duce la nulitatea actului încheiat în baza lui.
În doctrină şi în practica judiciară s-a arătat că mandatul trebuie să fie dat în formă
autentică numai atunci când legea prevede că încheierea actului pentru care este dat
presupune forma solemnă, nu şi atunci când părţile recurg la această formă fără ca legea
să prevadă o asemenea cerinţă1. Această idee se găseşte în prezent transpusă juridic în
art. 2.013 alin. (2) din actualul Cod civil. Trebuie amintit însă că potrivit art. 58 din Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale, părţile pot fi reprezentate la
autentificarea actelor printr-un mandatar cu procură specială autentică. Legea nu face
distincţie dacă încheierea actului în formă autentică este cerută de lege sau este făcută
doar din dorinţa părţilor deşi pentru valabilitatea actului nu este nevoie de forma
autentică.
Atunci când mandatul are caracter consensual, consimţământul părţilor poate fi dat
expres, dar poate fi şi tacit. Existenţa mandatului tacit poate rezulta din acte sau fapte care
îl dovedesc în mod neîndoielnic. Oferta de mandat special trebuie însă să fie expresă, dar
1 TS, s. civ., dec. civ. nr. 1841/1971 în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, p. 141; Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 220; E. Safta
Romano, op. cit., p. 232.
acceptarea ei poate fi şi tacită1. Acceptarea poate fi tacită şi dacă oferta de mandat este
făcută prin act autentic. Acceptarea tacită rezultă de regulă din executarea de către
mandatar a însărcinării primite2. Art. 2.014 C. civ. creează o prezumţie de acceptare a
mandatului pentru ipoteza în care mandatul priveşte acte a căror încheiere intră în
exercitarea profesiei mandatarului, ori pentru care acesta şi-a oferit în mod public
serviciile, dacă oferta de mandat nu a fost refuzată de îndată ce a fost făcută. În astfel de
cazuri, pentru a împiedica naşterea contractului de mandat, mandatarul trebuie să refuze
neîntârziat oferta de mandat, altfel contractul ia naştere prin acceptarea lui tacită. Aceeaşi
este situaţia şi când şi-a oferit în mod direct serviciile mandantului, iar oferta de mandat
nu a fost refuzată neîntârziat.
Pentru a se aprecia asupra acceptării tacite a ofertei în condiţiile de mai sus, se va
ţine seama de orice împrejurare relevantă, inclusiv de dispoziţiile legale din domeniu, de
practicile statornicite între părţi şi de uzanţe.
1. Contract de mandat. Condiţii de formă

Deşi mandatul este un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al
părţilor, întocmirea unui înscris este necesară pentru ca terţii să fie în măsură a verifica puterile
conferite mandatarului, precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele mandantului.
Când actul juridic la care participă mandatarul, în numele mandantului, urmează a fi
încheiat în formă autentică, atunci şi actul constatator al mandatului (procura ori împuternicirea)
este necesar să se încheie în formă autentică, întrucât mandatul formează un tot indivizibil cu
actul în vederea căruia a fost dat (art. 1.533, 1.781 şi 1.783 C. civ.).
(Tribunalul judeţean Satu-Mare, dec. civ. nr. 118/1973, RRD nr. 1/1972, p. 152)
2. Renunţare la drept. Mandat de reprezentare judiciară. Procură specială Renunţarea la

drepturile deduse judecăţii se poate face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de
reprezentare judiciară dat pentru prestarea serviciului avocaţial neputând-o suplini. Prin
urmare,instanţa nu poate lua act de renunţare la un capăt al acţiunii în lipsa unei atare procuri
(art. 69 C. pr. civ.).
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1396/1978, RRD nr. 3/1979, p. 60)
Dovada contractului de mandat

Potrivit regulilor obişnuite în materie de probaţiune, sarcina probei mandatului revine
celui ce-i invocă existenţa.
Dovada acceptării mandatului atunci când acesta a fost executat rezultă din chiar
încheierea actului pentru care se susţine că a fost dat, aşa încât problema se pune doar în
legătură cu oferta de mandat şi cu acceptarea mandatului neexecutat. Aici situaţia este
diferită după cum mandatul este expres sau tacit.
Cazul mandatului expres

În cazul mandatului expres dovada se face după regulile de probaţiune de la actele
juridice, atât între părţi cât şi de către terţul care contractează cu mandatarul. Ca urmare,

2 CSJ, s. civ., dec. nr. 335/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 106.
dacă valoarea actului pentru încheierea căruia s-a dat mandat este peste 250 lei sau dacă
mandatul se referă la încheierea unui act juridic pentru valabilitatea căruia este necesară
forma scrisă, dovada se face prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiile referitoare la
existenţa unui început de dovadă scrisă, cele în legătură cu imposibilitatea morală sau
materială de preconstituire a unui înscris ca şi cele referitoare la interdicţia dovezii cu
martori împotriva înscrisului sau peste conţinutul său.
În doctrină s-a arătat că formalitatea prevăzută de art. 1.180 C. civ. („bun şi aprobat
pentru…”) nu trebuie să fie îndeplinită pentru că mandatul nu are ca obiect plata unei
sume de bani sau o câtime oarecare de lucruri, ci încheierea unor acte juridice1. Când
contractul este sinalagmatic această chestiune nu se pune, ea fiind specifică contractelor
unilaterale. Nu se cere însă nici formalitatea multiplului exemplar când este vorba de
dovedirea împuternicirii de reprezentare deoarece actul, în acest caz, nu constată o
convenţie sinalagmatică, ci doar oferta de mandat.
1. Contract de subînchiriere semnat de către fiul locatarului principal. Inexistenţa

mandatului scris
Întrucât art. 17 alin. (3) din Legea nr. 5/1973 prevede să subînchirierea se face numai pe
bază de contract încheiat în formă scrisă şi înregistrat la organul financiar teritorial, trebuie
dedusă concluzia că şi mandatul pentru încheierea unui contract de subînchiriere trebuie dat tot
numai în formă scrisă, tot aşa cum şi procura pentru încheierea unui act autentic trebuie să fie
întocmită în scris.
(Tribunalul judeţean Timiş, dec. civ nr. 452/1984, în RRD nr. 2/1985, p. 70)
Cazul probaţiunii mandatului tacit

Mandatul fiind un act juridic, în toate situaţiile dovada lui ar trebui să se facă după
regulile de probaţiune de la actele juridice. Am văzut însă că legea recunoaşte şi
valabilitatea unui mandat tacit. Folosirea regulilor de probaţiune de la actele juridice şi în
situaţia acestuia, ar contraveni ideii de mandat tacit, ar însemna chiar negarea existenţei
acestuia, deoarece mandatul scris este expres. De aceea, logica ne impune să admitem că
în cazul mandatului tacit existenţa acestuia poate fi dovedită prin orice mijloc de probă,
atât de către părţile contractului cât şi de către terţii care contractează cu mandatarul2. Se
pune de fapt problema dovedirii acelor împrejurări din care rezultă voinţa neîndoielnică a
părţilor de a încheia un contract de mandat.
Întinderea împuternicirii poate fi dovedită atât în cazul mandatului expres cât şi a
celui tacit cu orice mijloc de probă3, fiind vorba de chestiuni ce ţin de interpretarea
contractului, iar terţii, cu excepţia celui ce contractează cu mandatarul, pot dovedi în toate
situaţiile existenţa contractului de mandat cu orice mijloc de probă.
1 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 224; E. Safta-Romano, op. cit., p. 235.
2 În sensul că nici mandatul tacit nu poate fi dovedit decât în condiţiile de probaţiune specifice actelor
juridice a se vedea Cas. I, dec. 527/1925, în C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed.
Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti 1934, p. 187.
Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului
a. Capacitatea de a contracta
Capacitatea mandantului. Soluţionarea problemelor referitoare la capacitate este, de
regulă, făcută în funcţie de natura juridică a actului încheiat. În materie de mandat, dat
fiind faptul că mandantul îl împuterniceşte pe mandatar pentru încheierea unui act juridic
ce poate fi ori de dispoziţie ori de administrare sau conservare, şi capacitatea cerută este
în funcţie de actul juridic pentru care se încheie contractul. Astfel, dacă mandatul are ca
obiect încheierea unor acte de dispoziţie, mandantul trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu, sau dacă are capacitate de exerciţiu restrânsă el trebuie să fie asistat de repre-
zentantul legal şi să aibă încuviinţarea instanţei de tutelă. În cazul actelor de conservare
sau administrare se cere şi pentru mandant capacitatea prevăzută de lege pentru astfel de
acte.
Problema care este controversată în doctrină este în legătură cu capacitatea
mandantului în cazul mandatului cu titlu oneros. Într-o opinie s-a arătat că în acest caz,
din moment ce mandantul se obligă să plătească o remuneraţie, încheierea contractului de
mandat reprezintă pentru el un act de dispoziţie şi că, deci, este nevoie ca mandantul să
aibă capacitatea de a încheia acte juridice de dispoziţie chiar dacă mandatul se dă pentru
încheierea unui act de administrare sau de conservare1. Într-o altă opinie s-a arătat că
pentru capacitatea cerută mandantului nu este importantă natura mandatului, respectiv
dacă este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, ci natura actului ce urmează a fi încheiat prin
mandatar. Actul ce urmează a fi încheiat nu-şi schimbă natura juridică în funcţie de faptul
dacă mandatul este sau nu remunerat – de exemplu, repararea acoperişului unei case
rămâne un act de administrare chiar dacă reparaţia se face cu titlu oneros şi ca urmare,
nici mandatul nu se transformă dintr-un act de administrare într-un act de dispoziţie2.
În ceea ce ne priveşte suntem de părere că şi în cazul mandatului cu titlu oneros se
aplică regula că mandantul trebuie să fie capabil să încheie el însuşi actul pentru care dă
mandat şi că dacă minorul poate încheia singur actul respectiv poate încheia şi contract de
mandat pentru acest act, chiar dacă acest mandat este cu titlu oneros. Este consecinţa
faptului că efectele actului juridic încheiat de mandatar se produc asupra mandantului.
Personalitatea mandantului este cea care este luată în considerare. Aşa se explică şi faptul
că moartea mandantului antrenează stingerea mandatului.
Capacitatea mandantului se apreciază la momentul încheierii contractului de mandat
şi nu în funcţie de momentul actului pe care mandatarul urmează a-l încheia3.
Capacitatea mandatarului. Sub regimul Codului civil anterior, cea mai mare parte a
doctrinei în materie considera că mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de
1 A se vedea în acest sens E. Safta-Romano, op. cit., p. 236; R. Sanilevici, Drept civil. Contracte,
Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 210.

2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 225, nota de subsol nr. 2. Autorul arată, pe bună dreptate, că altfel s-ar
putea ajunge la consecinţe nefireşti, respectiv ca pentru încheierea unui contract de mandat remunerat, dar dat
pentru o operaţiune juridică de o valoare modestă să se ceară minorului încuviinţarea părinţilor şi aprobarea
autorităţii tutelare, iar pentru un mandat gratuit, dar referitor la un act de administrare de mare valoare să nu
se ceară respectiva aprobare.
3 D. Mainguy, Contrats speciaux, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 350.
exerciţiu, deoarece în actele juridice pe care le încheie el trebuie să exprime un
consimţământ valabil, lipsa acestuia fiind apreciată nu numai cu referire la persoana
mandantului ci şi a mandatarului1. Această concluzie a fost trasă din interpretarea per a
contrario a dispoziţiilor art. 1.552, pct. 3 C. civ., dispoziţie care prevedea că mandatul
încetează dacă mandatarul a fost pus sub interdicţie. Deci, dacă mandatul încetează prin
faptul că mandatarul a devenit incapabil, înseamnă că nici contractul de mandat încheiat
cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi recunoscut
valabil.
Alţi autori au fost de părere că este suficient ca mandatarul să aibă discernământ,
deoarece el încheie actul juridic în numele şi pe seama reprezentatului şi că singurul caz
în care mandatarul se cere să aibă capacitate deplină de exerciţiu este cel al executorului
testamentar unde există o dispoziţie expresă în acest sens2. Incapacitatea minorului nu are
nicio importanţă în raporturile cu terţii deoarece potrivit art. 952 C. civ., persoanele
capabile de a contracta nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor. Culpa
aparţine doar mandantului care şi-a ales un mandatar incapabil. S-a mai arătat că
argumentul tras din interpretarea per a contrario a art. 1.552, pct. 3 C. civ., nu este
convingător deoarece acesta priveşte stingerea mandatului prin punerea sub interdicţie a
mandatarului, dar interdicţia vizează persoana care din cauza alienaţiei mintale sau
debilităţii mintale nu are discernământ şi nu trebuie confundată cu capacitatea3.
Controversa menţionată a fost rezolvată odată cu adoptarea actualului Cod civil.
Art. 1.298 C. civ. prevede că în cazul oricărui tip de reprezentare convenţională, atât
reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru
care reprezentarea a fost dată. Este firesc să fie aşa deoarece mandatarul în actele juridice
pe care le încheie îl reprezintă pe mandant, lucrează în numele şi în contul acestuia ca şi
când mandantul însăşi ar fi contractat. Dacă pentru încheierea actului juridic proiectat
mandantul trebuie să fie capabil, este firesc ca şi cel ce acţionează în numele lui să aibă
aceeaşi capacitate. Indiferent dacă asumarea obligaţiilor se face în nume propriu sau
pentru altcineva, cel ce contractează trebuie să fie capabil, deci mandatarul trebuie să fie
capabil ca şi când ar încheia actul juridic în nume propriu.
b. Consimţământul părţilor
Consimţământul nu prezintă particularităţi deosebite faţă de alte contracte. Este totuşi
de menţionat faptul că, aşa cum am arătat deja, când contractul de mandat este
consensual, manifestarea de voinţă a părţilor poate fi şi tacită, nu numai expresă. Deci atât
oferta de mandat poate fi tacită cât şi acceptarea, aceasta din urmă fiind dedusă în special
din punerea în executare a mandatului. În cazul în care mandatul este un act juridic
solemn, manifestarea de voinţă a mandantului trebuie să fie expresă.
Mandatul fiind un contract intuitu personae, eroarea cu privire la persoana
mandatarului poate avea drept consecinţă anularea contractului [art. 1.027 alin. (2) pct. 3
C. civ.].
1 A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 226; D. Chirică, op. cit., p. 257, 258; R. Sanilevici, op. cit.,
p. 201 şi 202.
2 A se vedea în acest sens E. Safta-Romano, op. cit., p. 237 şi, de asemenea, doctrina citată de acest
autor.
1. Contract de mandat. Forma în care se încheie

Mandatul trebuie să fie conferit în formă autentică numai în cazul în care legea prevede
forma autentică pentru validitatea actului juridic ce urmează a fi încheiat prin mandatar, nu însă
şi atunci când acest act a fost încheiat sub formă autentică fără ca legea să prevadă o atare
cerinţă.
În cazul în care deci, pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare nu este necesară
forma autentică şi, eventual, nici forma scrisă, mandatul poate fi dat în formă scrisă sau chiar
verbală.
Cât priveşte dispoziţia din art. 1.536 C. civ., care prevede forma scrisă, ea se referă la
mandatul general şi nu la cel special.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec civ.. nr. 1841/1971, în Repertoriu de practică judiciară
materie civilă...pe anii 1969-1975, p. 141)
c. Obiectul contractului de mandat

Misiunea mandatarului este una foarte precisă şi anume aceea de a încheia acte
juridice pentru mandant şi în numele său.
Obiectul contractului de mandat deci, aşa cum rezultă din definiţia dată, îl poate
forma numai încheierea de acte juridice şi nu săvârşirea unor fapte materiale. Totuşi dacă
atunci când se încheie actele juridice pentru care mandatarul a fost împuternicit, este
nevoie, pentru aducerea la îndeplinire a mandatului şi de îndeplinirea unor acte materiale,
cum ar fi, de exemplu, verificarea calităţii bunului cumpărat, preluarea bunului,
identificarea bunurilor etc. ele se exercită în virtutea contractului de mandat. Aceste acte
au caracter accesoriu faţă de obiectul principal al contractului care constă în încheierea de
acte juridice. Dacă contractul ar avea ca obiect principal săvârşirea, în principal, a unor
acte materiale şi nu a unor acte juridice, nu am mai fi în prezenţa unui contract de mandat
ci a altui contract, eventual unul de antrepriză.
În ceea ce priveşte actele juridice ce pot forma obiect al contractului de mandat,
principiul este că se poate încheia prin mandatar orice act juridic. Fac excepţie actele cu
caracter strict personal cum ar fi testamentul sau încheierea căsătoriei. Pot forma obiect al
contractului de mandat atât contractele cât şi actele juridice unilaterale.
Ca şi la alte contracte, obiectul mandatului trebuie să fie determinat posibil şi licit.
1. Acţiune în justiţie. Mandat. Condiţii

Reprezentarea convenţională judiciară în cazul persoanelor fizice ia naştere prin acordul
părţilor în baza unui contract de mandat, reglementat, în principiu, de dispoziţiile art. 1.552-1.592
C. civ. şi normele de procedură specifice din art. 67-73 C. pr. civ.
Potrivit art. 67 alin. (2) C. pr. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în
judecată pe mandant „numai dacă acest drept i-a fost dat anume”, aceasta însemnând, de regulă,
că în cuprinsul contractului este necesară şi obligatorie inserarea consimţământului mandantului
de a fi reprezentat în judecată de mandatar.
Potrivit alin. (3) din art. 67 C. pr. civ., în cazul mandantului care nu are nici domiciliu, nici
reşedinţă în ţară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.
Această dispoziţie de excepţie nu operează, însă, pentru actele procesuale de dispoziţie, cum
sunt chemarea în judecată, achiesarea sau renunţarea la judecată, care pot fi aduse la îndeplinire
de mandatar numai dacă este împuternicit în acest scop printr-o procură specială.
Această interpretare este impusă de art. 68 alin. (1) C. pr. civ., care distinge între exerciţiul
dreptului de chemare în judecată şi reprezentarea în judecată, cât şi din art. 69 alin. (1), potrivit
căruia recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, precum şi propunerile de
tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale.
Aşadar, în lipsa unei procuri speciale prin care persoana reprezentată împuterniceşte expres
pe reprezentantul său cu exerciţiul actelor procesuale de dispoziţie, nu se poate presupune ca fiind
dat exerciţiul dreptului de chemare în judecată.
În cauză, este de menţionat şi faptul că mandatul prezentat nu îndeplineşte nici condiţiile de
formă.
Potrivit legii, mandatul scris se dă pe cale de procură, aceasta trebuind să fie legalizată de
către notar.
Pentru procura emisă în străinătate, în lipsa unor dispoziţii de asistenţă juridică în materie,
procura se impune a fi supervizată, potrivit principiului reciprocităţii, de organul de stat sub
controlul căruia îşi desfăşoară activitatea sectorul public care a legalizat semnătura.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec civ. nr. 415/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 67)
Întinderea mandatului. Mandatul general şi mandatul special

Din dispoziţiile art. 2.016 C. civ., rezultă că mandatul poate fi general sau special.
El este general când mandantul îi conferă mandatarului puterea de a se ocupa de toate
treburile mandantului (procuratio omnium bonorum). Actele de administrare şi
conservare pot fi încheiate în baza unui mandat general. De aceea, pe bună dreptate, în
practica judiciară s-a stabilit că intentarea unui proces pentru plata chiriei poate fi făcută
de mandatarul cu procură generală, nefiind vorba decât de un act de administrare pentru
care nu se cere o procură specială1.
Mandatul special este cel care se dă pentru una sau mai multe operaţiuni juridice
determinate (procuratio unicus rei). Mandatul dat pentru încheierea unor acte juridice de
dispoziţie trebuie să fie special. Art. 2.015 alin. (2) C. civ. arată în mod exemplificativ
câteva tipuri de acte ce presupun un mandat special:
- acte de înstrăinare sau grevare;
- tranzacţii ori compromisuri;
- asumarea de obligaţii prin cambii sau bilete la ordin;
- intentarea de acţiuni în justiţie.
Tot cu titlu de exemplu arătăm că pentru renunţarea la o moştenire, pentru acceptarea
unei moşteniri, pentru renunţarea la judecată sau renunţarea la un drept într-un proces este
nevoie de un mandat special.
Când legea pretinde pentru o anumită operaţiune juridică un mandat special, acest
mandat trebuie dat pentru fiecare act în parte şi nu poate fi valabil pentru toate
operaţiunile din categoria pentru care legea cere mandatul special.
Indiferent de întinderea mandatului, deci indiferent dacă este general sau special,
mandatarul nu poate depăşi în îndeplinirea lui limitele puterilor ce i-au fost conferite de
mandant. Totuşi, dacă pentru încheierea unui anumit act juridic este de nevoie şi de alte
acte, puterea de reprezentare se consideră dată şi pentru acestea chiar dacă nu sunt
precizate în mod expres în procură.
1 A se vedea TJ Galaţi, dec. civ. nr. 111/1972, în RRD nr. 3/1973, p. 158.
1. Mandat. Act de administrare. Folosirea locuinţelor

Potrivit dispoziţiilor art. 1.536 C. civ., mandatul trebuie să fie special numai când este vorba
de „înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte care trec peste administraţia ordinară”.
Întrucât intentarea unui proces referitor la folosinţa unei locuinţe – fie că se cere evacuarea,
fie că se pretinde o sumă de bani, cu titlu de chirie sau de daune – reprezintă un act de
administrare ordinară, nu este necesară o procură specială, mandatarul legitimându-şi calitatea
procesuală prin prezentarea unei procuri generale de administrare.
(Tribunalul judeţean Galaţi, dec. nr. 111/1972, în RRD nr. 3/1973, p. 158)
2. Reprezentare. Tranzacţie. Abilitarea reprezentantului. Condiţii. Îndatorirea instanţei

Reprezentarea judiciară convenţională ia naştere prin acordul părţilor, în baza unui contract
de mandat, potrivit art. 67 C. pr. civ.
Procura de reprezentare în justiţie trebuie făcută în formă scrisă sub semnătură legalizată
sau poate fi dată şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă
art. 68 alin. (1) şi (2) C. pr. civ.
Conform art. 68 alin. (3) din acelaşi cod, în temeiul mandatului de reprezentare judiciară,
reprezentantul părţii poate face orice acte de procedură, chiar dacă în mandat nu se prevăd
expres acele acte.
Procura dată cu menţiunea generală de reprezentare în justiţie nu este suficientă pentru
îndeplinirea acelor acte procedurale care conţin elemente de dispoziţie, cum sunt: recunoaşterea,
renunţarea, tranzacţia, înscrierea în fals. Pentru a se putea face asemenea acte este nevoie de o
procură specială, cu arătarea expresă că este dată şi pentru îndeplinirea acestor acte, art. 69 alin.
(1) C. pr. civ.
Aşa fiind, instanţa nu poate lua act de tranzacţia intervenită între părţi pe baza procurii
generale de reprezentare în justiţie date de reclamantă, decât cu încălcarea prevederilor art. 69
alin. (1) C. pr. civ.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 566/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 139)
3. Reprezentarea părţilor. Mandatar. Renunţarea la judecată. Procură specială

Conform art. 69 din C. pr. civ., „recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renun-
ţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”.
Renunţarea la judecată este, aşadar, un act procedural de depoziţie prin care reclamantul îşi
manifestă expres voinţa de a nu mai continua procesul început.
Drept urmare, procura în discuţie, dată cu menţiunea generală de a întreprinde „orice va fi
nevoie pentru rezolvarea litigiilor” nu este suficientă pentru îndeplinea acelor acte procesuale
care conţin elementul de dispoziţie, cum este şi renunţarea.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. com., dec. nr. 17/1998, în Dreptul nr. 9/1998, p. 141)
Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare

Există deseori situaţii, după cum rezultă din practică, când mandatarul împuternicit
să încheie un act juridic, încheie acest act chiar cu sine însuşi, în nume propriu, sau cu o
persoană pe care tot el o reprezintă ca mandatar. În prima ipoteză ne aflăm în situaţia
cunoscută sub numele de actul cu sine însuşi, iar în a doua în cea a dublei reprezentări.
Spre exemplu, mandatarul unei persoane care vrea să vândă un apartament cumpără chiar
el, pentru el, imobilul respectiv. Este un act cu sine însuşi. Dacă acelaşi mandatar vinde
imobilul unei alte persoane, pe care tot el o reprezintă, suntem în ipoteza unei duble
reprezentări.
Având în vedere pericolul evident pentru mandant care rezultă din astfel de situaţii,
se pune întrebarea dacă actele încheiate în aceste condiţii sunt valabile, deoarece în mod
evident există un conflict de interese între mandant şi mandatar. Or, art. 1.303 C. civ.
prevede că un contract încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu
reprezentatul poate fi anulat atunci când conflictul era cunoscut de către contractant, sau
dacă nu era cunoscut trebuia cel puţin să fie cunoscut la data încheierii contractului.
Cu privire la această chestiune, înainte de adoptarea actualului Cod civil, au fost
exprimate două puncte de vedere. Potrivit uneia, aceste contracte puteau fi anulate pentru
„dol prin reticenţă, sau mai larg, pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de
loialitate faţă de mandant”1.
Potrivit unei alte păreri, pe care am împărtăşit-o la momentul respectiv, asemenea
contracte erau valabile, neputându-se admite existenţa unui viciu de consimţământ
prezumat, deductibil din simplul fapt al încheierii actelor juridice în discuţie. Un astfel de
viciu nu ar putea fi operaţional decât prin dovedirea lui, art. 960 alin. (2) C. civ.
prevăzând în mod expres că „dolul nu se presupune”2.
Valabilitatea acestor acte a fost recunoscută legislativ, în anumite condiţii, şi înainte
de adoptarea actualului Cod civil. Prin Regulamentul de punere în aplicare a Legii
notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995, se prevedea: „În cazul în care se
autentifică procuri pentru încheierea unor acte de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul
sau soţul acestuia are el însuşi calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va
pretinde părţilor să înscrie în cuprinsul procurii, toate clauzele contractului, inclusiv
preţul”. Textul citat are în vedere numai actul cu sine însuşi dar din moment ce se
recunoştea valabilitatea lui nu exista nicio raţiune să nu se recunoască şi valabilitatea
dublei reprezentări.
Valabilitatea dublei reprezentări şi a actului cu sine însuşi se baza pe împrejurarea că
încheierea actului în condiţiile arătate era aprobată de mandant care stabilea şi elementele
esenţiale ale contractului ce urma a se încheia astfel încât posibilitatea de a fi prejudiciat
mandantul era minimă.
Actualul Cod civil care are meritul de a fi căutat soluţii explicite pentru multe dintre
problemele juridice ce s-au pus anterior, a dat o soluţie şi sub acest aspect, recunoscând
valabilitatea atât a actului cu sine însuşi cât şi a dublei reprezentări, dar numai în două
situaţii şi anume:
- când mandatarul a fost împuternicit în mod expres să încheie actul cu sine însuşi
sau cu o persoană pe care tot el o reprezintă;
- în situaţia în care conţinutul contractului ce urmează a se încheia este atât de precis
determinat încât un conflict de interese nu poate exista chiar dacă există o dublă
reprezentare sau contractul se încheie cu sine însuşi.
Dacă mandantul nu a încuviinţat actul cu sine însuşi sau dubla reprezentare şi nici nu
a stabilit condiţiile concrete în care urmează să încheie actul, contractul este anulabil la
cererea mandantului. Textul legal care face referire la aceste situaţii nu se găseşte în

2 A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 261; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 76; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil,
Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 342 şi 343.
cadrul secţiunii care reglementează mandatul, ci în cadrul celei referitoare la reprezentare,

fiind aplicabil şi în alte situaţii de reprezentare decât cea generată de mandat.
Mandatul în interes comun

De regulă mandatul se încheie în interesul mandantului, însă nimic nu împiedică
părţile să deroge de la regula interesului preponderent al mandantului, putând încheia
contractul şi în interesul mandatarului sau al unui terţ. Mandatul este deci în interes
comun atunci când şi mandatarul are un anumit interes în încheierea actului pentru care a
fost împuternicit, altul decât cel referitor la primirea remuneraţiei1. Cel mai cunoscut
exemplu de mandat civil în interes comun este cel dat unuia dintre coproprietari pentru
administrarea unui bun proprietate comună. Mandatarul, care, aşa cum am arătat, este şi
el coproprietar, este interesat pentru o bună administrare a bunului nu numai pentru a
îndeplini corespunzător contractul de mandat, ci şi datorită calităţii de coproprietar pe
care o are.
Principala problemă de rezolvat în legătură cu mandatul în interes comun este dacă
acesta poate fi şi el revocat la fel ca mandatul obişnuit. Mandatul poate fi, de regulă,
revocat de către mandant tocmai datorită faptului că el se încheie în interesul acestuia.
Din această cauză art. 2.031 C. civ. permite mandantului să poată revoca oricând
mandatul.
Mandatul în interes comun reprezintă o creaţie a practicii judiciare franceze de la
sfârşitul secolului XIX rezultată din situaţia delicată a mandatarilor profesionişti care erau
supuşi oricând posibilităţii revocării mandatului2. S-a spus că în cazul acestuia, pentru că
în joc nu mai este numai interesul mandantului ci şi al mandatarului, sau al unui terţ,
revocarea unilaterală a mandatului nu mai este posibilă, devenind incidente dispoziţiile
art. 969 alin. (1) din anteriorul Cod civil potrivit cărora convenţiile legal încheiate au
putere de lege între părţile contractante. O parte a doctrinei susţinea această teorie şi în
perioada imediat anterioară adoptării actualului Cod3. În realitate nicio dispoziţie legală
nu justifica şi nu justifică nici sub actualul Cod civil negarea dreptului, prevăzut pentru
mandant, de a revoca oricând contractul. Situaţia poate fi diferită pentru mandatul în
interes comun doar sub aspectul faptului că mandantul care îşi exercită dreptul de
revocare al unui astfel de contract poate fi obligat la plata unei despăgubiri când a produs
un prejudiciu mandatarului prin denunţarea unilaterală a contractului. Această obligaţie
nu există dacă revocarea este rezultatul unei culpe a mandatarului sau dacă revocarea se
bazează pe motive legitime4.
Deşi exemple de mandat în interes comun se pot întâlni şi între persoane fizice, mai
frecvent ele se întâlnesc în raporturile cu profesioniştii. Aici însă însărcinarea este dată de
regulă unei persoane care o execută ca profesie. Profesionalizarea mandatului face ca el
să fie prezumat oneros. Mandatarul nu mai este aici persoana de încredere din dreptul
roman care făcea un serviciu gratuit ci este, de regulă, un specialist, un profesionist
căruia, de asemenea, i se acordă încredere, însă mai puţin pe baza unor criterii subiective,
ci mai mult a unora obiective.
Pentru mai multe amănunte în legătură cu mandatul în interes comun a se vedea M.D. Bocşan,
1
Mandatul în interes comun, în Dreptul nr. 2/2001, p. 64 şi urm.

2 D. Mainguy, op. cit., p. 369; J. Huet, op. cit., p. 1197.
4 A se vedea în acest sens: J. Huet. op. cit., p. 1200; D. Mainguy, op. cit., p. 369.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de mandat
Dacă este valabil încheiat, contractul de mandat produce efecte, pe de o parte, între
mandant şi mandatar, iar pe de altă parte şi faţă de terţii cu care se încheie actele juridice.
În raport cu ceilalţi terţi, se aplică principiul relativităţii efectelor contractului, deci acesta
nu produce efecte faţă de ei.
Subsecţiunea I
Efectele între mandant şi mandatar
1. Obligaţiile mandatarului
Doctrina apreciază că mandatarului îi revin următoarele obligaţii: obligaţia de a
îndeplini mandatul, obligaţia de a da socoteală despre îndeplinirea mandatului, precum şi
cea de a răspunde pentru faptele persoanei pe care a substituit-o în îndeplinirea
mandatului.
a. Obligaţia de a îndeplini mandatul

Principala obligaţie a mandatarului este cea de a îndeplini mandatul. Mandatarul este
îndatorat a executa mandatul atâta timp cât acesta este în vigoare şi este răspunzător de
daune-interese ce ar putea deriva din neîndeplinirea lui.
Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat. El trebuie să se
conformeze exact termenilor contractuali, condiţiilor impuse de mandant relative la
încheierea contractului cu terţul. Cu toate acestea, art. 2.017 alin. (2) C. civ. a creat pentru
mandatar posibilitatea de a se abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl
înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea
dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. Abaterea de la instrucţiunile date de
mandant presupune, deci, două condiţii cumulative:
- să existe una sau mai multe împrejurări care fac să se prezume voinţa mandantului
de a aproba un alt comportament decât cel stabilit iniţial pentru mandatar;
- să existe o imposibilitate de a-l înştiinţa în prealabil pe mandant.
Dacă intervin schimbări de natura celor de mai sus în executarea mandatului,
mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la această situaţie.
Obligaţia asumată de mandatar nu este una de rezultat, ci una de diligenţă, astfel
încât se va considera că el şi-a îndeplinit obligaţia asumată chiar dacă nu a reuşit să
încheie operaţiunea juridică pentru care a primit mandat, dacă dovedeşte că a depus toate
diligenţele necesare în acest scop. Mandatarul trebuie să dea dovadă de iniţiativă în
îndeplinirea mandatului conform interesului mandantului şi el se bucură de o anumită
libertate în alegerea modului de îndeplinire a obligaţiei, dar trebuie să acţioneze cu toată
prudenţa şi diligenţa necesară realizării scopului pentru care i s-a dat împuternicire. Dacă
operaţiunea avută în vedere de mandant nu este încheiată, mandatarul poate dovedi că a
depus toate diligenţele necesare, dar operaţiunea pentru care s-a dat mandat nu s-a putut
realiza şi, ca urmare, nu va fi ţinut de niciun fel de răspundere faţă de mandant1.
1 Pentru importanţa distincţiei dintre obligaţiile de diligenţă şi obligaţiile de rezultat, sub aspect
probator, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1981, p. 16; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 30.
În cazul când mandatarul nu-şi execută obligaţiile cu intenţie sau din culpa sa, el va fi
obligat să plătească despăgubiri mandantului pentru prejudiciul încercat din această
cauză, respectiv paguba efectiv suferită, cât şi folosul de care a fost lipsit. Dolul sau culpa
mandatarului în executarea obligaţiilor sale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.
În caz de forţă majoră mandatarul trebuie să-l anunţe pe mandant despre această
situaţie şi să continue afacerea după încetarea acesteia, dacă mai este posibil. Forţa
majoră trebuie dovedită în acest caz de către mandatar.
Diligenţa cerută mandatarului pentru executarea mandatului se apreciază diferit după
cum mandatul a fost oneros sau gratuit. Astfel, în cazul mandatului oneros, răspunderea
lui se apreciază mai sever (culpa levis in abstracto), luându-se în calcul ca etalon tipul
abstract al omului prudent, întreprinzător, diligent (bonus pater familias). În cazul în care
mandatul este gratuit, răspunderea mandatarului se apreciază după criterii mai puţin
riguroase, deci după criteriul culpei levis in concreto. Aceasta semnifică faptul că se va
lua ca etalon diligenţa pe care mandatarul o depune în mod obişnuit pentru îndeplinirea
propriilor afaceri.
Răspunderea mandatarului intervine nu numai în caz de neexecutare a contractului, ci
şi în caz de executare cu întârziere sau necorespunzătoare.
Părţile pot stabili clauze de răspundere, putând să o agraveze sau să o diminueze în
raport de cea prevăzută de lege, sau chiar să o înlăture. Dacă mandantul a ratificat actele
încheiate de mandatar el nu mai poate cere ca acesta să răspundă pentru îndeplinirea
necorespunzătoare a mandatului.
Răspunderea pentru obligaţiile terţilor

Mandatarul nu este răspunzător de neîndeplinirea obligaţiilor de către terţul cu care a
încheiat actul juridic pentru care a primit însărcinare. Totuşi dacă se va dovedi că starea
de insolvabilitate a terţului i-a fost cunoscută sau trebuia să-i fie cunoscută la data
încheierii contractului cu acesta, răspunderea lui va fi antrenată.
Răspunderea mandatarului nu va fi antrenată atunci când neexecutarea mandatului
este imputabilă mandantului, care, de exemplu, nu a înmânat mandatarului actele
necesare.
Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui lucru încredinţat de mandant.
b. Obligaţia de a da socoteală
Întrucât mandatarul acţionează în numele mandantului şi pentru acesta, art. 2.019
C. civ. îl obligă să dea socoteală despre modul de îndeplinire a mandatului ori de câte ori i
se cere. Ca urmare, el este obligat să dea în primire mandantului bunurile şi documentele
ce i-au fost predate fie de către mandant, fie de către terţul cu care a contractat în numele
mandantului. Este de menţionat sub acest aspect că el trebuie să predea mandantului chiar
şi ceea ce a primit de la terţ şi nu se cuvenea mandantului, deoarece terţul pentru a obţine
restituirea la ce a predat fără a fi îndatorat, se poate îndrepta ulterior împotriva
mandantului.
Sumele de bani primite de mandatar în virtutea contractului de mandat sunt
purtătoare de dobânzi. În cazul în care aceste sume au fost folosite de mandatar în interes
propriu, dobânda curge de la data respectivei întrebuinţări. În cazul celorlalte sume
datorate, dobânda curge de la data punerii în întârziere. În cazul sumelor folosite în
interes propriu, punerea în întârziere a mandatarului nu este necesară.
În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant
ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta are şi obligaţia de a le conserva.
Mandatarul răspunde deci şi dacă a primit un lucru dar acesta a pierit din culpa sa.
În scopul îndeplinirii obligaţiei de conservare a bunurilor, art. 2.024 C. civ arată
măsurile de conservare pe care mandatarul este ţinu să le ia. Astfel, mandatarul va
exercita drepturile mandantului faţă de terţi, dacă bunurile primite pentru mandant
prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere. Spre exemplu, în cazul în care
bunul prezintă semen de deteriorare, mandatarul poate contesta starea bunului pus la
dispoziţie de vânzător şi cere instanţei de judecată, în condiţiile art. 1.691 C. civ.,
desemnarea unui expert pentru efectuarea constatării referitoare la starea bunului. De
asemenea, în caz de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa
unui bun proprietar.
În cazurile în care mandatarul este nevoit să ia astfel de măsuri de conservare, el
trebuie să îl informeze de îndată pe mandant.
În legătură cu momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune al
mandantului, practica judiciară şi doctrina au concluzionat că acesta curge în principiu de
la data încetării contractului prin executare sau prin alte moduri şi că diferă în funcţie de
împrejurări. Astfel, de exemplu, dacă este vorba de restituirea unor sume de bani rezultate
din vânzarea unor bunuri ale mandantului, dreptul material la acţiune se naşte de la data
încetării mandatului prin executare. Dacă însă este vorba de sume de bani ridicate de
mandatar de la CEC în baza clauzei de împuternicire, care reprezintă un mandat1, s-a
concluzionat prescripţia începe să curgă din momentul în care titularul de libret, care are
poziţia de mandant, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de
mandatar prin ridicarea sumelor de bani şi nerespectarea obligaţiei de a da socoteală2.
Chestiunea referitoare la prescripţie este valabilă numai în ceea ce priveşte drepturile
de creanţă pe care mandantul le are împotriva mandatarului. În cazul în care se revendică
un bun, fie cel încredinţat de mandant mandatarului, fie cel primit de acesta din urmă ca
urmare a încheierii operaţiunii juridice pentru care a fost împuternicit, suntem în prezenţa
unei acţiuni reale, care este imprescriptibilă.
1. Contract de mandat. Dispariţia sumei de bani încredinţate mandatarului. Răspundere

Încredinţarea unei sume de bani de către o persoană alteia, pentru ca aceasta să-i cumpere
din comerţ unele bunuri ce-i sunt necesare, constituie contract de mandat. În consecinţă,
mandatarul răspunde faţă de mandant de dispariţia sumei încredinţate, din neglijenţa lui (art.
1.540 C. civ.).
(Tribunalul Judeţean Hunedoara, dec. civ. nr. 157/1981, în RRD nr. 11/1981, p. 48)
1 Clauza de împuternicire din libretele CEC nu trebuie confundată cu clauza testamentară, care este o
formă simplificată de legat particular. Clauza de împuternicire, având natura juridică a unui mandat, încetează
să mai producă efecte la decesul titularului libretului. Clauza testamentară produce efecte doar după decesul
titularului de libret.
2 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 234; D. Chirică, op. cit., p. 264; TJ Hunedoara, dec.
civ. nr. 50/1986, în RRD nr. 1/1987, p. 60; TJ Constanţa, dec. civ. nr. 206/1987, în RRD nr. 2/1988, p. 38.
2. Contract de mandat. Pretenţii ale mandantului pentru obligarea mandatarului de a-i

remite ce a primit. Termen de prescripţie
În cazul în care mandantul a încredinţat mandatarului o garnitură de mobilă spre a o vinde
şi a-i preda preţul încasat – fără să se fi prevăzut un termen pentru executarea mandatului –
termenul de prescripţie a acţiunii prin care mandantul solicită obligarea mandatarului la plata
sumei încasate cu titlu de preţ curge de la data încetării contractului de mandat – respectiv, în
speţă, de la data când mandatarul pârât a vândut garnitura de mobilă – iar nu de la data când
contractul de mandat a fost încheiat de părţi, cum greşit a hotărât judecătoria prin sentinţa
recurată.
(Tribunalul judeţean Hunedoara, dec. civ. nr. 50/1986, în RRD nr. 1/1987, p. 60)
3. Contract de mandat. Dispariţia bunului încredinţat mandatarului. Răspundere

Potrivit art. 1.532 şi urm. C. civ., mandatul este convenţia în virtutea căreia o persoană se
obligă, cu sau fără plată, să facă ceva pentru altul, de la care a primit o sarcină anume, sau o
multitudine de însărcinări.
În speţă, corect s-a reţinut că pârâtul, acceptând să primească buteliile de aragaz cu scopul
reîncărcării, la rugămintea reclamanţilor, cu sau fără nicio compensaţie, este obligat, ca
mandatar, să răspundă când, datorită culpei sale, au dispărut buteliile.
4. Depunere pe libret de economii. Clauza de împuternicire. Obligaţia dării de socoteli

Clauza de împuternicire pentru ridicarea sumelor depuse pe un libret de economii având la
bază un mandat, persoana împuternicită, are faţă de titularul libretului, obligaţiile mandatarului
faţă de mandant, aşadar în primul rând, pe aceea de a-i da socoteli. În cazul când împuternicitul a
folosit sumele ridicate, învestindu-le într-un bun comun cu soţul, obligaţia de a se restitui
titularului libretului aceste sume revine ambilor soţi.
În speţă, pârâta-recurentă, în temeiul clauzei de împuternicire, a ridicat de pe carnetul CEC
al reclamantului suma de 41.400 lei, cu care a făcut unele îmbunătăţiri la clădirea – aflată în
construcţie – ce constituie bun comun, potrivit Codului familiei.
(Tribunalul judeţean Hunedoara, dec. nr. 771/1978, în RRD nr. 12/1978, p. 60)
c. Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea

mandatului
Contractul de mandat fiind, aşa cum am arătat, un contract care se încheie intuitu
personae, mandatarul trebuie să îndeplinească personal însărcinările primite. Mandantul
are în vedere diligenţa mandatarului pe care el l-a ales şi de aceea acesta din urmă nu-şi
poate substitui o persoană pentru executarea mandatului decât dacă i-a fost conferit acest
drept (art. 2.023 C. civ.).
Mandantul poate să convină cu mandatarul atât o substituire totală cât şi una parţială,
pentru anumite acte sau pentru anumite operaţiuni juridice.
Această posibilitate trebuie să fie stipulată în mod expres, neputând fi prezumată.
Posibilitatea substituirii mandatarului neacordată prin contractul iniţial, poate fi
acordată de mandant şi printr-un act ulterior.
Art. 2.023 alin. (2) reglementează o posibilitate pentru mandatar de a fi substituit de
o altă persoană chiar în lipsa unei autorizaţii exprese a mandantului, dar numai în caz de
îndeplinire cumulativă a trei condiţii, respectiv dacă:
a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor
împrejurări;
c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut
împrejurările ce o justifică.
În doctrină s-a exprimat şi opinia că cele trei condiţii de mai sus nu trebuie
îndeplinite cumulativ şi că îndeplinirea oricăreia dintre ele dă dreptul mandatarului să
submandateze1. În ceea ce ne priveşte apreciem că analiza coroborată a celor trei condiţii
duce la concluzia că este necesar ca toate aceste condiţii să fie îndeplinite pentru a exista
posibilitatea substituirii şi că nu suntem în prezenţa a trei situaţii care, fiecare în parte, ar
justifica substituirea neautorizată, chiar dacă la alin. (3) al art. 2.023 C. civ. care se referă
la obligaţia mandatarului de a-l inform pe mandant despre intervenirea substituirii, se
vorbeşte de „cazurile prevăzute la alin. (2)”, ca şi când ar fi situaţii diferite.
În cazul în care intervine substituirea în condiţiile menţionate, mandatarul este
obligat să-l înştiinţeze de îndată pe mandant despre substituire. Nu se prevede care este
sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii. Apreciem că într-o astfel de situaţie trebuie
considerat că substituirea este nepermisă, cu consecinţa antrenării răspunderii
mandatarului pentru o astfel de situaţie.
Dacă mandatarul, şi-a substituit o altă persoană fără a i se fi acordat sau fără a avea
acest drept prin îndeplinirea celor trei condiţii susmenţionate, el răspunde pentru
activitatea terţului care-l substituie, la fel ca pentru faptele proprii2. La fel răspunde atunci
când facultatea de substituire i-a fost acordată, dar persoana aleasă să-l substituie este o
persoană nediligentă, nedestoinică sau insolvabilă. În schimb atunci când facultatea de
substituire a fost însoţită şi de indicarea persoanei care poate substitui, mandatarul nu
răspunde pentru activitatea acesteia, ci doar în cazul în care a ales o altă persoană decât
cea indicată.
În situaţia în care substituirea a fost autorizată, iar persoana substituită este una
diligentă şi prudentă, mandatarul nu răspunde. El ar putea răspunde şi în această situaţie
doar pentru instrucţiunile incorecte date substituitului referitor la executarea mandatului.
În toate cazurile de substituire, mandantul are o acţiune directă împotriva celui care a
substituit. Dreptul mandantului de a acţiona împotriva substituitului printr-o acţiune
directă, deşi nu a contractat cu această persoană, rezultă în mod expres din dispoziţiile art.
2.023 alin. (6) C. civ. Firesc ar fi fost ca, din moment ce s-a conferit de lege acest drept
mandantului, un astfel de drept să i se acorde şi celui care substituie. În lipsa unei
dispoziţii legale exprese însă acesta nu poate acţiona direct împotriva mandantului3. Îi
rămâne totuşi posibilitatea unei acţiuni oblice, deci să acţioneze în locul mandatarului
care rămâne pasiv, în condiţiile art. 1.560 C. civ., dacă sunt îndeplinite condiţiile acestei
acţiuni.
Dreptul mandantului la o acţiune directă împotriva substituitul există indiferent dacă
mandantul şi-a dat sau nu acordul pentru substituire.
Mandatarul substituit are obligaţia de a îndeplini însărcinările rezultate din contractul
de mandat, de a nu depăşi limitele acestuia, de a da socoteală la fel ca şi mandatarul.
1 A se vedea, în acest sens, Fl. Baias ş.a., op. cit., vol. II, p. 2031.
2 TS, s. civ., dec. civ. nr. 60/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, p. 140.
3 În sens contrar, a se vedea C. Hamangiu, N. Georgian, op. cit., p. 198.
Când mandatul a fost gratuit dar mandatarul şi-a substituit un terţ în condiţii
oneroase, mandantul nu poate fi obligat să plătească cheltuielile terţului decât în cazul
existenţei unei clauze contractuale convenite cu mandantul în acest sens.
Mandantul nu este ţinut de actele încheiate de substituit cu terţii dacă substituirea a
fost interzisă.
În ceea ce priveşte raporturile dintre mandatar şi substituit, acestea vor fi rezolvate şi
ele după regulile specifice mandatului.
Practica judiciară
1. Mandat. Dovadă. Substituirea mandatarului

Mandatul se dovedeşte prin înscris dacă actul pe care trebuie să-l facă mandatarul este şi el
supus probei scrise. Dreptul de substituire nu se poate exercita decât în limitele puterilor conferite
prin contractul de mandat, astfel că mandatarul este răspunzător de modul cum substitutul său
execută mandatul, depăşirea limitelor acestui mandat nu e opozabilă mandantului, afară de cazul
când el o ratifică (art. 1.537, 1.540 şi 1.546 C. civ.).
(Tribunalul Capitalei, dec. nr. 1201/1955, în Legalitatea Populară nr. 6/1955, p. 680)
2. Contract de mandat. Obligaţiile mandatarului. Substituirea lui prin altă persoană.

Răspundere
Mandatarul este ţinut faţă de mandant de două obligaţii: să-şi îndeplinească însărcinarea ce
i s-a dat, sub sancţiunea de daune-interese, fiind răspunzător nu numai de doi, ci şi de culpă,
precum şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în virtutea mandatului.
El trebuie să-şi îndeplinească mandatul în persoană, fără să aibă dreptul de a-şi substitui pe
altcineva în îndeplinirea mandatului primit. Dacă, totuşi, îşi substituie o altă persoană,
mandatarul răspunde de faptele substitutului, tot aşa cum răspunde de faptele sale proprii.
Mandatarul nu răspunde, însă, în niciun caz, pentru daunele cauzate prin delict de către o
terţă persoană (art. 1.539-1.541 C. civ.).
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec nr. 60/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, p. 140)
Pluralitatea de mandatari
Pentru încheierea actelor sale juridice mandantul poate să confere împuternicire
unuia sau mai multor mandatari. Dacă s-a contractat cu mai mulţi mandatari, aceştia pot
lucra împreună sau separat. Mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra
împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane. Ca urmare
dacă una dintre persoanele cărora li s-a făcut ofertă de mandat pentru a lucra împreună cu
alţi mandatari, nu acceptă oferta, un astfel de mandat nu ia naştere. O stipulaţie contrară
este posibilă, adică contractul să ia naştere doar cu mandatarii care au acceptat să lucreze
împreună.
Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă pe mandant
chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor
lucra împreună [art. 2.022 alin. (2) C. civ.].
Pentru ipoteza în care există mai mulţi mandatari care s-au obligat să lucreze
împreună, aceştia răspund solidar faţă de mandant pentru îndeplinirea obligaţiilor lor1, cu
excepţia cazului când s-a convenit altfel.
1Potrivit art. 1.543 din vechiul Cod civil, dacă se acorda mai multor mandatari împuternicire pentru
încheierea unui act juridic, nu exista solidaritate între aceştia decât dacă aceasta a fost stipulată în mod expres.
Dacă pentru fiecare dintre mandatari limitele de acţiune au fost stabilite prin contract,
ei vor acţiona numai în cadrul acestora iar răspunderea nu este solidară. În acest caz dacă
unul dintre mandatari a provocat o pagubă prin modul său de acţiune, el va fi obligat să
repare singur întreaga pagubă. Dacă însă paguba este rezultatul unei culpe concurente şi
concertate, răspunderea este solidară1.
2. Obligaţiile mandantului
Mandantului îi revin, în principal, două obligaţii. Prima este obligaţia de a-l
dezdăuna pe mandatar de cheltuielile făcute în executarea mandatului, iar a doua este cea
de a plăti remuneraţia cuvenită mandatarului în cazul în care mandatul este oneros.
a. Obligaţia de a-l dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute

Potrivit art. 2.025 C. civ. mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului
mijloacele necesare executării mandatului. El trebuie să restituie mandatarului toate
cheltuielile rezonabile efectuate de acesta în legătură cu executarea mandatului. Intră în
această categorie cheltuielile pe care le-a avansat mandatarul din banii proprii pentru
încheierea operaţiunii juridice cu care a fost mandatat, dar şi cheltuielile efectuate pentru
conservarea sau administrarea bunurilor ce i-au fost predate de către mandant sau au fost
dobândite în contul mandantului ca urmare a executării contractului de mandat.
Pentru a obţine restituirea cheltuielilor avansate acestea trebuie să fi fost făcute în
executarea mandatului şi din cauza lui. Mandantul nu este dator să restituie cheltuielile
inutile făcute de mandatar, sau cheltuielile pe care acesta le-a făcut din culpa sa şi care
altfel putea să le evite.
Mandantul are obligaţia să plătească şi dobânzi pentru sumele avansate de către
mandatar iar potrivit art. 2.025 C. civ., aceste dobânzi curg de la data efectuării
cheltuielilor. Dobânzile sunt datorate fără punere în întârziere şi anume din momentul
când mandatarul a făcut plata.
În sfârşit, potrivit art. 2.026 C. civ., mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de
pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului său, dacă nu i se poate imputa nicio
culpă.
b. Obligaţia de plată a remuneraţiei

Atunci când mandatul este cu titlu oneros, mandantul are şi obligaţia de a plăti
mandatarului indemnizaţia stabilită prin contract sau stabilită de instanţă în condiţiile art.
2.010 C. civ.
Mandantul nu poate refuza plata salariului pe considerentul că operaţiunea juridică
avută în vedere nu s-a încheiat. Obligaţia asumată de mandatar nu este una de rezultat, ci
una de diligenţă, astfel că dacă mandatarul dovedeşte că a depus toate diligenţele
necesare, este irelevant sub aspectul plăţii remuneraţiei dacă operaţiunea preconizată nu a
reuşit. Această concluzie rezultă explicit din prevederile art. 2.027 C. civ.
Executarea mandatului după expirarea termenului acordat în acest scop nu duce, în
principiu, la neplata onorariului cuvenit, dacă mandantul se foloseşte de operaţiunea
juridică efectuată de mandatar în numele său.
Soluţia era deci exact inversă decât în reglementarea actuală care, în lipsă de stipulaţie contrară, consideră că
răspunderea mandatarilor este solidară.
1 C. Hamangiu, N. Georgian, op. cit., p. 199.
Dacă mandatul nu s-a îndeplinit din culpa mandatarului, mandantul nu poate fi

obligat să-i plătească remuneraţia stabilită.
Solidaritatea mandanţilor
Art. 2.028 C. civ. prevede că atunci când mai multe persoane au numit un mandatar
pentru o afacere comună ele sunt răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului.
Solidaritatea există numai atunci când mandatarul a fost numit de mai mulţi mandanţi
nu şi atunci când mandatarul a fost numit de un singur mandant pentru o afacere comună.
Solidaritatea mandanţilor există atât în contractul de mandat cu titlu gratuit cât şi în
cazul mandatului oneros.
Solidaritatea mandanţilor este una legală şi ea se referă la toate efectele mandatului,
deci pentru tot ce se datorează mandatarului, fie că este vorba de sumele avansate pentru
cheltuielile mandatului, fie că este vorba de remuneraţie sau despăgubiri.
Mandatarul poate renunţa la solidaritate, dar manifestarea de voinţă în acest sens
trebuie să fie expresă1.
Dreptul de retenţie al mandatarului

Codul civil recunoaşte mandatarului un drept de retenţie asupra bunurilor
mandantului, bunuri primite în baza contractului de mandat fie de la mandant, fie pe
seama acestuia, până la realizarea creanţelor sale rezultate din contractul de mandat
(art. 2.029 C. civ.).
Este vorba de orice creanţe faţă de mandant, izvorâte din contractul de mandat şi nu
numai de remuneraţia cuvenită.
Efectele mandatului faţă de terţi
1. Raporturile dintre mandant şi terţi

Efectele reprezentării. Mandantul este îndatorat a îndeplini faţă de terţi obligaţiile
contractate de mandatar în limita puterilor date. Este o consecinţă a principiului că
mandatarul reprezintă mandantul. El nu se angajează în raporturile cu terţii în nume
propriu, ci lucrează în numele şi pentru mandant. Toate efectele contractului încheiat în
limitele împuternicirii date se produc exclusiv în persoana mandantului. Acesta va
beneficia de drepturile rezultate din contractul încheiat de mandatar în numele său, dar va
fi ţinut şi de obligaţiile corelative rezultate din acelaşi act.
Terţii contractanţi cunosc şi ei împrejurarea că mandatarul acţionează în numele
mandantului şi că acesta din urmă va deveni creditorul şi respectiv debitorul lor. Dacă
mandantul nu-şi îndeplineşte obligaţiile rezultate din contractul încheiat de mandatar în
limitele împuternicirii primite, ei pot acţiona direct împotriva mandantului deoarece
acesta este cocontractantul lor real. Invers, dacă terţii care au contractat cu mandatarul
nu-şi îndeplinesc obligaţiile asumate, mandantul se va îndrepta cu acţiune împotriva
acestora pentru executarea contractului.
1 Idem, p. 208.
Mandantul nu este ţinut de executarea obligaţiilor pe care mandatarul le-a asumat
depăşind limitele împuternicirii primite sau în lipsa acestei împuterniciri. În astfel de
situaţii dacă nu poate fi invocat mandatul aparent, actele excesive ale mandatarului
creează obligaţii în sarcina mandantului numai dacă se pot invoca alte temeiuri juridice
decât contractul de mandat, respectiv gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă
cauză. Desigur că pentru ca mandantul să fie obligat în aceste condiţii trebuie să fie
îndeplinite condiţiile pe care le presupune gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă
cauză1.
Ratificarea mandatului. Depăşirea limitelor mandatului de către mandatar poate

duce la obligarea mandantului pentru actele încheiate în aceste condiţii, numai dacă ele au
fost ratificate de către mandant. Ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato
aequiperatur) şi efectele se produc ca în cazul în care mandatarul a acţionat în limitele
convenite.
Ratificarea trebuie făcută în cunoştinţă de cauză şi ea poate aparţine şi moştenitorilor
mandantului.
Ratificarea poate fi expresă, dar şi tacită, rezultată din orice fapte sau împrejurări din
care reiese în mod cert voinţa mandantului de a aproba actele făcute de mandatar peste
limitele mandatului sau în lipsa acestuia, de exemplu, din îndeplinirea obligaţiilor
asumate de mandatar peste limita puterilor conferite.
Actul prin care mandantul ratifică contractul încheiat pe seama sa de către persoana
care acţionează în calitate de mandatar cu depăşirea puterii de reprezentare sau în lipsa
acestei puteri, trebuie să respecte forma pe care o presupune, pentru valabilitatea sa,
contractul încheiat
Ratificarea poate interveni indiferent de poziţia terţilor contractanţi sau a manda-
tarului. Aceştia nu s-ar putea opune la ratificare. Totuşi în raport de dispoziţiile art. 1.314
C. civ., înaintea ratificării, terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de
reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului
În vederea eliminării incertitudinii juridice care planează asupra contractului încheiat
de către terţ cu mandatarul, s-a prevăzut posibilitatea ca terţul contractant să poată, prin
intermediul unei notificări, să acorde mandantului un termen rezonabil pentru ratificare,
după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat [art. 1.311 alin. (2) C. civ.].
Dacă mandantul nu răspunde pentru obligaţiile asumate de mandatar prin depăşirea
limitelor mandatului, cu atât mai mult, el nu răspunde pentru faptele ilicite cauzatoare de
prejudicii săvârşite cu ocazia executării mandatului. Nu se pot aplica în acest caz
dispoziţiile referitoare la răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, întrucât
între mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de
prepuşenie. Chiar şi în situaţia în care mandatarul este prepusul comitentului, în cazul în
care acesta săvârşeşte o faptă ilicită, s-a considerat că răspunderea comitentului angajată
în baza prevederilor art. 1.000 alin. (3) din vechiul Cod civil, este o răspundere inde-
pendentă, fără legătură cu contractul de mandat2.
1 Pentru amănunte în legătură cu gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză, a se vedea L. Pop,
I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 346-358 şi 369-377.

2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 241. Pentru un punct de vedere potrivit căruia dacă mandatarul, în baza
contractului, este deplin subordonat mandantului, acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub directa autoritate
Mandatul aparent1
Mandatul aparent reprezintă situaţia în care nu există o împuternicire reală a
mandatarului de a încheia un act juridic cu un terţ, dar totuşi terţul de bună-credinţă
contractează cu mandatarul existând aparenţa unei împuterniciri a acestuia din partea
mandantului. O asemenea situaţie apare, de exemplu, atunci când mandantul revocă
mandatul fără ca terţii să ia cunoştinţă de această împrejurare. În această situaţie ei
contractează cu mandatarul cu credinţa că acesta are puterea de a-l reprezenta pe mandant
în operaţiunea juridică respectivă şi dacă sunt de bună-credinţă se impune a fi protejaţi
prin recunoaşterea de efecte contractului încheiat. Dacă terţii sunt în culpă pentru
necunoaşterea lipsei puterii de reprezentare, ei nu pot beneficia de efectele pe care le
produce mandatul aparent. Ei sunt consideraţi vinovaţi atunci când au omis să verifice
limitele puterilor invocate de mandatar pentru a-l reprezenta pe mandant.
Atunci când mandantul nu a contribuit cu nimic la crearea aparenţei înşelătoare care
a dus la încheierea actului în numele lui şi când nu a avut niciun fel de cunoştinţă despre
calitatea falsă ce şi-a atribuit-o mandatarul, nu poate exista mandat aparent şi persoana
care a fost reprezentată fără voia ei nu poate fi ţinută de nicio obligaţie dintre cele
contractate de falsul mandatar. Terţul contractant poate acţiona împotriva acestuia, în
acest caz, pe temei delictual.
Mandatul aparent produce deci efecte ca orice contract de mandat dacă terţul a
contractat cu credinţa scuzabilă şi legitimă că mandatarul are putere de reprezentare.
Mandantul va fi obligat să execute obligaţiile asumate de mandatar în numele său, deşi
acesta nu mai era împuternicitul lui sau nu a fost niciodată împuternicitul lui. Mandantul,
sau mai corect persoana reprezentată fără voia sa, va suporta în acest caz riscul asumat
prin faptul că a conferit, sau numai se pare că a conferit, puterile unui mandatar care nu
merită încrederea sa2. El însă nu va putea să se folosească de actul încheiat în lipsa puterii
de reprezentare decât dacă a ratificat actul încheiat în numele său, caz în care mandatul
aparent se transformă într-un veritabil mandat cu reprezentare.
Sintetizând cele de mai sus, condiţiile pentru existenţa unui mandat aparent sunt
următoarele:
- absenţa puterii de reprezentare ca urmare a încetării mandatului, a depăşirii
puterilor conferite de mandant, sau din cauza absenţei totale a mandatului;
- aparenţa de mandat provenind de la mandant;
- comportamentul mandantului să-l fi determinat pe terţul contractant să creadă în
mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta sau că acţionează în limita
puterilor conferite; Este vorba de faptul că mandantul a făcut să se creadă în existenţa
mandatului, a contribuit la crearea acestei aparenţe sau nu a luat măsurile necesare pentru
înlăturarea ei;
- terţii de bună-credinţă să nu fi cunoscut lipsa puterii de reprezentare şi această
situaţie să nu provină din credulitatea sau neglijenţa lor.
Aparenţa de drept este cea care şi aici, ca şi în alte situaţii, apără terţii de
bună-credinţă în virtutea principiului error commmunis facit jus. Teoria aparenţei se
a acestuia, sub îndrumarea, supravegherea şi controlul său, se naşte un raport de prepuşenie, a se vedea
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 248, precum şi doctrina citată de aceşti autori.
1 Pentru o prezentare mai largă cu privire la mandatul aparent, a se vedea Gh. Comăniţă, Condiţiile
mandatului aparent, în RDC nr. 4/2007, p. 30-38.

2 D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, p. 213.
bazează pe o eroarea comună, pe convingerea ce se creează că titularul aparent este
titularul adevărat al dreptului şi pe buna-credinţă a terţului care a încheiat actul cu
titularul aparent. În cazul contractului de mandat terţul de bună-credinţă este înşelat
crezând că tratează cu un veritabil mandatar. Din enumerarea condiţiilor referitoare la
mandatul aparent, se poate însă observa că nu se cere condiţia unei erori comune, este
suficient ca doar terţul care a contractat cu mandatarul aparent „să creadă în mod
rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta” pe mandant. Într-adevăr
doctrina a tras concluzia că deşi în toate cazurile în care se invocă teoria aparenţei este
nevoie să se dovedească o eroare comună, invincibilă, în cazul contractului de mandat
este singura situaţie când este suficientă credinţa legitimă a terţului că contractează cu un
mandatar real1. Ceea ce contează este ca el să fi fost de bună-credinţă, eroarea să nu fie
grosieră sau să se refere la o împrejurare pe care el trebuia să o cunoască.
Existenţa condiţiilor mandatului aparent se analizează în funcţie de circumstanţele
concrete ale fiecărui caz.
Mandat aparent nu există doar atunci când între mandant şi mandatarul aparent nu a
existat un contract de mandat, ci şi atunci când acesta a existat, dar încetarea lui nu a
ajuns la cunoştinţa terţilor care au contractat cu credinţa legitimă că mandatul este încă
actual.
În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale mandatului aparent,

mandantul este ţinut de obligaţiile asumate faţă de terţi în numele său, de către mandatar.
Terţii de bună-credinţă nu pot suporta consecinţele culpei mandantului care retrăgând
mandatul nu a luat măsurile cuvenite pentru ca ei să poată cunoaşte această împrejurare,
sau a avut o altă atitudine culpabilă ce a dus la formarea credinţei legitime a terţului că
contractează cu un mandatar real.
Executând obligaţiile rezultate dintr-o operaţiune juridică bazată pe un mandat
aparent, mandantul are posibilitatea unei acţiuni în regres împotriva mandatarului dacă a
încercat un prejudiciu prin încheierea actului juridic după retragerea împuternicirii sau în
lipsa acesteia.
1. Contract de mandat. Obligaţiile mandantului. Limite

Potrivit prevederilor art. 1.532 C. civ., mandatul este un contract în virtutea căruia o
persoană se obligă a se face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea.
Mandatul, se arată în art. 1.533 C. civ., poate fi special pentru o afacere sau pentru anumite
afaceri ori, în general, pentru toate afacerile mandantului.
Când este vorba de acte de înstrăinare sau de acte de ipotecare, dispune art. 1.536 alin. (2)
C. civ., mandatul trebuie să fie special.
În sensul art. 1.546 alin. (2) C. civ., mandantul nu este îndatorat pentru ceea ce mandatarul a
făcut peste limitele puterilor sale, afară de cazul când a ratificat expres sau tacit.
Dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a ratificat
actele făcute de către mandatarul său, actele încheiate rămân valabile.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 1.759/1994, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 143)
1 A se vedea în acest sens: Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 222; D. Gherasim, op. cit., p. 213.
2. CEC. Libret de economii. Clauză de împuternicire. Natură juridică

În situaţia în care titulara unui libret CEC a depus 42.500 lei, stabilind prin clauză de
împuternicire, şi o altă persoană cu drept să-i ridice, iar aceasta din urmă, în temeiul clauzei, a
încasat, treptat, întreaga sumă depusă, dar a refuzat să o predea titularei (pe motiv că ar fi
întreţinut-o), termenul de prescripţie (3 ani), în cadrul căruia titulara mandantă poate pretinde
suma de la împuternicită (mandatară), curge de la data când reclamanta a aflat de lichidarea
economiilor. Cum aceasta s-a petrecut în 1996, dreptul de acţiune, în speţă, nu este prescris.
(Tribunalul judeţean Constanţa, dec. nr. 296/1987, cu notă explicativă de Gh. Beleiu,
în RRD nr. 2/1988, p. 38)
2. Raporturile dintre mandatar şi terţi

În analiza raporturilor dintre mandatar şi terţ trebuie pornit de la prevederile art.
1.310 C. civ., care în materie de reprezentare arată: „Cel care încheie un contract în
calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au
fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a
încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului”.
Pentru analizarea raporturilor menţionate este esenţial de reţinut esenţa mandatului,
respectiv faptul că prin el se conferă puteri mandatarului să acţioneze în numele şi pe
seama mandantului. Mandatul este un contract de reprezentare perfect. De aici rezultă
principiul că mandatarul îl angajează pe mandant şi nu se obligă el însuşi, deci nu se
creează raporturi juridice între mandatar şi terţii cu care a încheiat operaţiunile juridice.
Pentru funcţionarea acestui principiu este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- mandatarul să aducă la cunoştinţa terţilor calitatea sa de mandatar;
- mandatarul să facă cunoscută terţilor identitatea mandantului;
- prezentarea de către mandatar a întinderii împuternicirii sale; Terţii sunt direct
interesaţi să cunoască limitele mandatului. Dacă neglijează acest lucru şi contractează cu
mandatarul prin depăşirea împuternicirii acestuia sau în lipsa ei, se văd puşi în situaţia de
a nu-l putea obliga pe mandant la îndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractul încheiat
pe seama acestuia. Verificarea se face prin consultarea procurii, dar pornind şi de la faptul
că în niciun caz mandatarul nu ar putea avea mai multe puteri decât ar avea mandantul
însuşi. Dacă mandantul nu ar putea personal să încheie un act juridic, această
imposibilitate nu ar putea fi înlăturată prin numirea unui mandatar.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite mandantul este ţinut de toate efectele
contractului pe care mandatarul l-a încheiat în numele lui, ca şi când el însuşi ar fi
încheiat contractul. Practic mandatarul dispare în acest caz de pe scena efectelor
contractului încheiat.
Din cele de mai sus rezultă şi faptul că dacă mandatarul nu aduce la cunoştinţa
terţilor că acţionează în calitate de mandatar, se obligă el însuşi. Dacă el lucrează în nume
personal, el este cel care se obligă,iar terţii se obligă faţă de el, nu faţă de mandant.
Mandatarul va rămâne obligat faţă de terţi atât în lipsa împuternicirii sale cât şi în
situaţia depăşirii acesteia, dacă nu a intervenit o ratificare din partea mandantului.
Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de mandat
În afară de cauzele generale de stingere a obligaţiilor contractuale, există şi unele

situaţii sau cazuri speciale care duc la încetarea contractului de mandat. Ele sunt
prevăzute în art. 2.030 C. civ., din cuprinsul căruia rezultă că mandatul se stinge prin
revocarea lui, prin renunţarea mandatarului şi prin moartea, incapacitatea sau falimentul
uneia dintre părţi. În cele ce urmează, vom analiza ceea ce este esenţial în legătură cu
aceste cazuri.
Revocarea mandatului
Potrivit art. 2.031 C. civ., „Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau
tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost
declarat irevocabil”.
Din dispoziţia legală citată rezultă că mandantul poate revoca oricând, unilateral,
mandatul. Facultatea de revocare a mandatului există atât pentru mandatul cu titlu gratuit
cât şi pentru cel oneros. Raţiunea dispoziţiei cuprinsă în art. 2.031 C. civ. constă în aceea
că mandatul se încheie în interesul mandantului şi pe baza încrederii pe care el o acordă
mandatarului, astfel că este firesc să i se acorde posibilitatea de revocare a mandatarului
în caz de diminuare a încrederii sale.
Actualul Cod civil a lămurit şi una dintre problemele controversate din doctrină
referitoare la revocarea mandatului declarat de părţi irevocabil. Astfel, într-o opinie se
susţinea că facultatea de revocare unilaterală este de ordine publică şi că deci ea există şi
dacă în contract s-a stipulat o clauză de irevocabilitate, întrucât mandantul nu poate fi
reprezentat de către o persoană în care şi-a pierdut încrederea1. În acest caz, însă
mandantul va fi obligat la despăgubiri dacă nu justifică o cauză străină exoneratoare sau
culpa mandatarului. În aceeaşi opinie se arata că facultatea de revocare a mandatarului
există şi la mandatul în interes comun, deoarece art. 1.553 C. civ. prevede posibilitatea de
revocare a mandatului fără a face nicio distincţie, însă şi aici se aplică regulile
susmenţionate referitoare la despăgubiri.
Intr-o altă opinie, s-a considerat că dacă părţile convin ca mandatul să nu poată fi
revocat sau să fie irevocabil o anumită perioadă de timp, atunci nu există posibilitatea de
revocare2.
Art. 2.031 C. civ. s-a orientat spre o reglementare în sensul posibilităţii de revocare şi
a mandatului declarat irevocabil. Clauza de irevocabilitate nu-l privează pe mandant de
posibilitatea, conferită de art. 2.031 C. civ., de a revoca mandatul.
La fel este situaţia şi în cazul mandatului în interes comun3 deoarece legea a stabilit
dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul fără a distinge între diferite tipuri de
mandat.
Revocarea nejustificată ori intempestivă a mandatului are drept consecinţă faptul că
mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza acestei
revocări, indiferent dacă mandatul a fost sau nu declarat irevocabil. Diferenţa este că

3 A se vedea în acelaşi sens Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 293.
atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejusti-

ficată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă
majoră.
Mandantul nu datorează despăgubiri dacă revocarea este determinată de comportarea
culpabilă a mandatarului sau o altă cauză legitimă.
Mandantul este obligat să-şi îndeplinească faţă de mandatar, obligaţiile rezultate din
executarea mandatului până la momentul revocării, cum ar fi, pentru exemplificare, plata
cheltuielilor rezonabile avansate de acesta pentru executarea mandatului, plata parţială a
remuneraţiei.
Atunci când există mai mulţi mandanţi care au desemnat un singur mandatar pentru o
afacere comună, revocarea este posibilă numai prin acordul tuturor mandanţilor.
Mandatul dat de ambele părţi ale unui contract unei terţe persoane pentru a le fixa
preţul nu poate fi revocat decât prin consimţământul ambelor părţi1.
O formă de mandat irevocabil este şi mandatul executorului testamentar. Executorul
testamentar este considerat în mod obişnuit un mandatar deşi el execută, pentru
îndeplinirea misiunii sale, şi acte materiale şi nu se rezumă la încheierea de acte juridice.
Acest mandat este irevocabil prin forţa lucrurilor, deoarece mandantul este decedat şi nu-l
mai poate revoca, iar moştenitorii legali şi legatarii nu au nici ei această posibilitate
întrucât executorul testamentar nu este mandatarul lor. Trebuie totuşi să precizăm că acest
mandat nu este un mandat care rezultă dintr-un contract deoarece acceptarea mandatului
din timpul vieţii testatorului nu poate avea consecinţe juridice, iar acceptarea după
decesul testatorului face ca cele două voinţe să nu se mai poată întâlni pentru a lua naştere
un contract. De aceea, acest gen de mandat trebuie considerat că ia naştere dintr-un act
juridic unilateral, respectiv dintr-un testament2.
Forme de revocare
Revocarea mandatului poate fi expresă când rezultă dintr-o manifestare de voinţă
directă, explicită, dar poate fi şi tacită, legea neimpunând vreo cerinţă de formă.
Revocarea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări ce dovedesc în mod
neîndoielnic voinţa de revocare a mandatului. Astfel, s-a decis că mandatul pentru
vânzarea unui imobil aflat în stare de coproprietate se consideră revocat prin introducerea
unei acţiuni de partaj3.
Numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţiune juridică, implică potrivit art.
2.031 C. civ., o revocare a mandatului anterior. Desigur că numirea unui nou mandatar ar
putea avea şi semnificaţia încredinţării operaţiunii juridice ambilor mandatari, dar acest
fapt trebuie să rezulte expres din manifestarea de voinţă a mandantului, în caz contrar
urmând a se considera că mandatul a fost revocat în condiţiile art. 2.031 alin. (2) C. civ.4
Dacă primul mandat era special iar al doilea este general, nu se produce revocarea.
Revocarea mandatului mai poate fi totală când priveşte toate operaţiunile juridice
pentru care a fost acordată, şi parţială când priveşte numai o parte dintre operaţiunile
pentru care a fost acordată.
1 C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, volumul IX, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay &
Co., Bucureşti, 1934, p. 212.

2 Fr. Terre, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalites, Ed. Dalloz,1997, p. 339.
3 A se vedea TS, s. civ., dec. civ. nr. 872/1973, în Culegere de decizii, 1973, p. 103-105. În speţă, s-a
susţinut însă, eronat, că este vorba de o revocare expresă.

Publicitatea revocării
Pentru a produce efecte, revocarea trebuie să ajungă la cunoştinţa mandatarului. „Tot
ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut
cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia”
spune art. 2.036 C. civ. Nu este imperativ necesar ca încunoştinţarea mandatarului să se
facă prin notificare trimisă de executorul judecătoresc, fiind suficientă o scrisoare
recomandată. Mandantul este obligat să facă dovada că mandatarul a avut cunoştinţă de
revocarea mandatului sau că cel puţin ar fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului.
Revocarea mandatului care nu a fost notificată decât mandatarului nu este opozabilă
terţilor. Ca urmare actele încheiate de aceştia datorită necunoaşterii faptului revocării
mandatului, (mandat aparent) sunt valabile şi produc efecte în persoana mandantului,
acesta având aşa cum am arătat, dreptul de a se îndrepta împotriva mandatarului cu o
acţiune în regres. Dacă terţii au avut cunoştinţă prin indiferent ce mijloace de revocarea
mandatului, atunci ei nu vor putea obiecta că revocarea mandatului nu le-a fost notificată.
De obicei retragerea procurii este suficientă pentru a face revocarea opozabilă terţilor. În
situaţia când procura a fost dată în formă autentică, notarul care autentifică revocarea este
obligat să transmită revocarea către Registrul notarial naţional ţinut în formă electronică.
Pe de altă parte, notarul public care urmează să autentifice actul pentru încheierea căruia a
fost dat mandatul, este obligat să verifice la Registrul naţional notarial dacă acea procură
a fost revocată.
În cazul în care mandatarul a avut mandat să trateze cu o anumită persoană,
retragerea mandatului trebuie notificată acesteia1.
Revocarea mandatului produce efecte numai pentru viitor. Actele încheiate de
mandatar până la momentul revocării rămân valabile.
1. Mandat. Revocare. Modalităţi

Potrivit art. 1.552 C. civ., mandatul se stinge, printre alte cazuri, prin revocare, iar în
conformitate cu dispoziţiile art. 1.552 din acelaşi cod, mandantul poate, când voieşte, revoca
mandatul şi constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire.
Rezultă, deci, că revocarea mandatului este expresă.
Revocarea poate fi tacită în situaţia când sunt relevate împrejurări care vădesc neîndoielnic
intenţia mandantului, şi anume dacă această intenţie a fost cunoscută de mandatar.
În cazul când mandatarul nu a cunoscut voinţa mandantului de a-i retrage mandatul acordat,
contractul de înstrăinare încheiat în baza acestui mandat este valabil.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 1.226/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 93)
2. Contract de mandat. Procură pentru vânzarea unui imobil în stare de indiviziune, dată
coindivizarului
Dacă mandatarul căruia, având calitatea de coindivizar, i s-a dat procură pentru vânzarea
imobilului aflat în stare de indiviziune, nu execută mandatul până la introducerea acţiunii de
partaj, mandatul se consideră revocat expres prin însăşi acţiunea introductivă de instanţă, prin
care mandantul şi-a exprimat voinţa de a lichida starea de indiviziune prin partaj judiciar.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 871/1973, în Culegere de decizii, 1973, p. 101)
1 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 214.

Renunţarea la mandat
Printre cauzele de încetare a contractului de mandat art. 2.030 C. civ. enumeră şi
„renunţarea mandatarului”. Posibilitatea mandatarului de renunţare la mandat este
reglementată în mod expres şi de art. 2.034 C. civ., care arată că „mandatarul poate
renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa”.
Reglementarea este firească din moment ce mandatul a fost conceput, în principiu, ca
un contract gratuit, care nu-l poate împovăra pe mandatar. Posibilitatea de renunţare a
mandatarului există, însă, nu numai în cazul mandatului gratuit, ci şi a celui oneros, legea
nefăcând nicio distincţie.
Dacă renunţarea mandatarului este de natură să-l păgubească pe mandant, el va trebui
să-l despăgubească pe acesta pentru prejudiciul suferit, cu excepţia situaţiei când
continuarea mandatului i-ar fi cauzat chiar mandatarului o pagubă însemnată şi care nu
putea fi prevăzută la data încheierii contractului. În această situaţie el poate renunţa la
mandat chiar dacă în acest mod mandantul va suferi un prejudiciu.
Dacă paguba care ar suferi-o mandatarul prin continuarea mandatului ar fi mai mică
decât cea încercată de mandant prin renunţarea mandatarului, acesta din urmă este ţinut să
plătească mandantului despăgubiri ca urmare a renunţării la mandat.
În doctrină s-a arătat că posibilitatea renunţării fiind de ordine publică, nu poate fi
înlăturată printr-o clauză contractuală, dar poate fi condiţionată de un termen de preaviz1.
Apreciem că părţile pot conveni în mod valabil ca mandatarul să-şi asume obligaţia să nu
renunţe la mandat2. Şi de această dată, însă, o astfel de clauză nu împiedică renunţarea la
mandat, ci dă drept mandantului să solicite despăgubiri de la mandatar pentru renunţarea
acestuia la mandat în afara condiţiilor convenite.
Renunţarea la mandat este expresă. Ea nu poate fi tacită deoarece art. 2.034 prevede
că renunţarea trebuie notificată mandantului, ceea ce înseamnă o manifestare expresă de
voinţă.
Dacă mandatul la care s-a renunţat este cu titlul oneros, mandatarul poate pretinde
remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data
renunţării, chiar dacă actul juridic pentru care s-a dat mandatul nu a fost realizat. De
asemenea, mandatarul este îndreptăţit să i se restituie sumele avansate pentru executarea
mandatului, împreună cu dobânzile legale calculate de la data efectuării cheltuielilor.
Mandantul este obligat să-l despăgubească pe mandatar pentru eventualul prejudiciu
suferit de acesta, fără culpa sa, în executarea mandatului
Decesul, incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului

Moartea unei părţi. Art. 2.030 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin
moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului.
În cazul în care intervine una dintre împrejurările de mai sus, legea îi obligă pe
moştenitorii acestora să înştiinţeze pe cealaltă parte despre această împrejurare.
În caz de deces, incapacitate sau faliment al mandantului, mandatarul este obligat să
continue executarea mandatului, dacă întârzierea în executarea acestuia ar pune în pericol
interesele moştenitorilor mandantului şi să se ocupe de interesele acestora până ce ei vor
reuşi să le preia în mod direct sau să-şi numească un alt mandatar. Desigur că aceste
obligaţii revin doar în cazul în care moştenitorii au capacitate deplină de exerciţiu, iar

2 A se vedea în acelaşi sens E. Safta-Romano, op. cit., p. 248.
îndeplinirea acestei obligaţii impune ca moştenitorii mandatarului să fi avut cunoştinţă de
existenţa mandatului şi să-l cunoască pe mandant şi domiciliul acestuia.
Părţile pot conveni ca moartea mandantului să nu constituie cauză de încetare a
mandatului. În această situaţie, mandatarul va continua să execute operaţiunile pentru
care a fost împuternicit de mandant chiar dacă a intervenit decesul acestuia. Răspunderea
lui în acest caz va fi în relaţiile cu moştenitorii, asupra cărora trece şi dreptul de a-l revoca
pe mandatar.
Dacă mandatul a fost dat de către mai mulţi mandanţi şi intervine decesul unuia
dintre aceştia, încetarea mandatului se produce numai faţă de cel decedat. Dacă mandatul
era indivizibil, moartea unuia dintre mandanţi duce la încetarea întregului mandat1. În
schimb când sunt mai muţi mandatari şi moare unul dintre ei, ceilalţi mandatari trebuie să
continue mandatul primit.
Incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului. Incapacitatea sau

falimentul determină încetarea contractului de mandat indiferent dacă intervin cu privire
la mandant sau la mandatar. În aceste cazuri reprezentanţii părţii ce se află în una dintre
situaţiile menţionate au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte.
Mandatarul ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului
dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului.
Încetarea contractului din cauza falimentului, incapacităţii sau decesului mandantului
nu va fi opozabilă mandatarului şi terţilor atât timp cât aceştia nu au cunoscut faptul
respectiv.
Alte cauze de încetare a contractului de mandat

Deşi art. 2.030 C. civ. nu le enumeră printre cauzele de stingere a mandatului, trebuie
incluse aici şi îndeplinirea operaţiunii juridice pentru care a fost dat mandatul, precum şi
expirarea termenului sau îndeplinirea condiţiei, atunci când mandatul a fost dat pentru un
termen limitat sau sub condiţie.
Efectele încetării mandatului

Consecinţa firească a încetării mandatului, indiferent de cazurile de încetare, o
reprezintă faptul că mandatarul nu-l mai poate reprezenta pe mandant. Mandatarul este
obligat să restituie mandantului procura primită, precum şi orice alte acte încredinţate în
vederea îndeplinirii mandatului, sau bunuri primite în cursul executării contractului.
Totuşi, în situaţia prevăzută de art. 2.035 alin. (2) C. civ., deci în caz de deces, incapa-
citate sau faliment al mandantului şi când operaţiunea începută ar putea deveni
prejudiciabilă prin întârzierea continuării ei, mandatarul este chiar îndatorat de a continua
afacerea respectivă, aşa cum am arătat mai sus.
Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza de încetare a mandatului, actele încheiate de el
sunt valabile în raporturile cu terţii de bună credinţă, adică cu aceia care nu au cunoscut
nici ei cauza de încetare a mandatului.
Dacă mandatul a încetat şi totuşi terţii nu au avut cunoştinţă de această împrejurare,
deci încheie contractul cu bună-credinţă, contractele încheiate vor fi opozabile
mandantului dacă acesta a contribuit sau este în culpă pentru crearea şi menţinerea
aparenţei de mandat, aşa cum am arătat mai sus2.

2 A se vedea supra, partea referitoare la mandatul aparent.
Secţiunea a V-a
Mandatul fără reprezentare
Există situaţii când mandatarul deşi lucrează pentru mandant, încheie actul juridic în
numele său personal. În aceste situaţii suntem în prezenţa unui mandat fără reprezentare.
Actualul Cod civil defineşte acest tip de mandat ca fiind „contractul în temeiul căruia o
parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte
părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte,
chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat”.
În doctrină s-a arătat că denumirea de mandat fără reprezentare este improprie
deoarece contractul este fără reprezentare numai în raporturile cu terţii, care nu cunosc că
mandatarul încheie actul juridic în numele altuia, dar că reprezentarea este de natura
mandatului, aşa încât apare ca un nonsens definirea unui mandat ca fiind fără
reprezentare, deoarece în acest caz nu ne-am afla în prezenţa unui mandat1.
Credem că obiecţia este lipsită de importanţă. În doctrină denumirea de mandat fără
reprezentare a fost folosită atât în materia mandatului civil cât şi a celui comercial2. Nu
credem că este un nonsens să se vorbească de mandat fără reprezentare deoarece
chestiunea reprezentării se analizează în raport cu terţul cu care se contractează, or, în
raport cu acesta, mandantul nu este reprezentat, dar mandatarul lucrează totuşi pentru
mandant, deci există împuternicirea de a încheia actul juridic.
Contractul de mandat fără reprezentare mai este cunoscut sub denumirea de contract
de prête-nom, adică de împrumut de nume, sau sub denumirea de contract de interpunere,
întrucât în doctrină a fost considerat, în general, o simulaţie sub forma interpunerii de
persoane.
La mandatul fără reprezentare se recurge atunci când mandantul doreşte să încheie o
operaţiune juridică fără ca persoana lui să fie cunoscută de către terţul care încheie
contractul cu mandatarul şi de către ceilalţi terţi, sau numai de către aceştia din urmă.
Astfel, de exemplu mandantul poate fi interesat de dobândirea unui imobil, însă nu
doreşte ca alte persoane să cunoască această situaţie. În aceste condiţii el dă împuternicire
mandatarului să cumpere imobilul respectiv, dar în contractul de vânzare-cumpărare nu
apare în calitate de cumpărător mandantul, ci mandatarul.
Natura juridică
Într-un contract de prête-nom, o persoană promite de a acţiona în contul unei alte
persoane, disimulând sub propria sa identitate adevăratul interesat în operaţiunea
proiectată. Aceste contract nu este decât o formă de simulaţie prin interpunere de
persoane.
În doctrină, sub regimul vechiului Cod civil, s-a negat natura juridică de simulaţie a
contractului de mandat fără reprezentare. Astfel, într-o opinie se arată că în cazul
mandatului fără reprezentare mandatarul lucrând pentru o altă persoană, apare în contract
în numele său propriu iar cel care contractează nu cunoaşte că în realitate acest mandatar
1A se vedea în acest sens E. Safta-Romano, op. cit., p. 251.

2A se vedea în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 361; D. Chirică, op. cit., p. 270. În doctrina străină se
foloseşte de asemenea noţiunea de mandat fără reprezentare. A se vedea în acest sens Fr. Collart Dutilleul,
Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 519. Art. 1.705 C. civ. it.
foloseşte în mod expres noţiunea de mandato senza repprezentanza.
lucrează pentru altcineva. În schimb la simulaţie prin interpunere de persoane ambele
părţi din contractul aparent urmăresc în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o
altă persoană căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei1.
În prezent, când contractul de mandat fără reprezentare are o reglementare proprie, se
observă că în definirea acestei noţiuni se arată că există un astfel de contract când
mandatarul încheie în nume propriu actul pentru care a fost împuternicit şi îşi asumă
îndeplinirea obligaţiilor rezultate din contract, chiar dacă terţii cunosc existenţa
mandatului. Apreciem că, cel puţin în situaţia când terţul care contractează cu mandatarul
are cunoştinţă de faptul că efectele contractului urmează a se produce în contul
mandantului, existenţa simulaţiei este evidentă, fiind îndeplinită condiţia ca ambele părţi
ale contractului să cunoască faptul că efectele acestuia urmează a se produce faţă de o altă
persoană. Trebuie să arătăm însă că majoritatea doctrinei franceze ca şi autori de prestigiu
din doctrina românească apreciază că mandatul fără reprezentare are natura juridică de
simulaţie şi atunci când cel cu care contractează mandatarul nu are cunoştinţă de faptul că
efectele contractului se vor produce în raport cu o altă persoană2. Şi în această situaţie
actul juridic public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi deci este
simulat, supus regimului juridic prevăzut pentru simulaţie3.
1. Simulaţie. Probe. Drept de retenţie. Condiţii

Nu se poate susţine că, în cazul convenţiei de prête-nom, cocontractantul mandatarului ocult
nu este (niciodată) părtaş la simulaţie. Sunt situaţii în care nu numai mandantul şi mandatarul
ocult sunt părtaşi la simulaţie, dar şi persoana cu care acesta din urmă contractează. Astfel, în
cauza soluţionată de instanţa supremă s-a făcut „dovada, cu prisosinţă, că toate părţile au fost în
cunoştinţă de cauză”, deci, nu numai mandantul-cumpărător şi „împrumutătoarea de nume”
(mandatarul ocult), dar şi vânzătorul, care – fiind părtaş în simulaţie – nu mai avea calitatea de
terţ faţă de această convenţie secretă, ci aceea de parte, cu toate consecinţele ce decurg din
această calitate (dovada simulaţiei, raporturi contractuale cu mandantul potrivit regulilor de la
mandatul cu reprezentare etc.). În asemenea situaţii, numai faţă de alte persoane interesate, care
cu bună-credinţă se bazează pe aparenţa creată prin simulaţie, situaţia juridică reală –
consacrată prin actul secret – va fi inopozabilă (art. 1175 C. civ.).
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 457/1977, cu notă de C. Turianu, în RRD nr. 5/1978, p. 50)
2. Simulaţie. Caracterul acţiunii. Imprescriptibilitate

Acţiunea în declarare a simulaţiei unui act are drept consecinţă stabilirea actului, secret,
real şi totodată, inexistenţa actului public, aparent. Ea este o acţiune în constatare, care nu este
supusă prescripţiei şi poate fi exercitată oricând, pe cale principală ori de excepţie.
Această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept poate fi
înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.
1 C. Stătescu,C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei RSR,
2 A se vedea: F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 519; Fr. Deak, op. cit., p. 362, precum şi
doctrina citată de acest autor la notele de subsol 85 şi 86.

3 În sensul că şi sub regimul actualului Cod civil, mandatul fără reprezentare este o formă atipică de
simulaţie prin interpunere de persoane a se vedea: L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 227 şi 228;
G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 174.
Regimul juridic
În principiu, contractul de mandat fără reprezentare este valabil, neexistând niciun
principiu sau o normă de drept care să-l interzică. Totuşi, există situaţii când scopul
pentru care se recurge la acest contract este unul ilicit. Contractul poate avea o cauză
ilicită atunci când se urmăreşte o fraudă la lege, adică atunci când contractul este doar
mijlocul pentru eludarea sau încălcarea unor dispoziţii legale imperative sau când ascunde
o înţelegere frauduloasă a părţilor, precum şi în situaţia în care părţile urmăresc
prejudicierea unei terţe persoane. În astfel de situaţii este nul atât contractul de mandat cât
şi contractul încheiat de către mandatar cu terţul.
În ceea ce priveşte efectele contractului trebuie şi aici să fie analizate, pe de o parte,
raporturile dintre mandant şi mandatar, iar pe de altă parte, raporturile dintre mandatar şi
terţ.
a. Raporturile dintre mandant şi mandatar

În cazul în care contractul nu are o cauză ilicită, raporturile dintre mandant şi
mandatar sunt reglementate potrivit regulilor de la mandat, bineînţeles cu diferenţa că
contractul cu terţul nu este încheiat în numele mandantului, ci cocontractant apare
mandatarul în nume propriu. În ceea ce priveşte celelalte efecte, nu există diferenţe
semnificative. Mandatarul are obligaţia de a îndeplini mandatul, de a da socoteală cu
privire la modul de îndeplinire a mandatului, de a-i preda bunurile primite în vederea
executării mandatului şi de a-i preda bunurile primite în baza contractului cu terţul sau de
a-i transmite proprietatea acestora, după caz. Astfel, art. 2.041 C. civ. prevede că
„mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul
care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul
posesiei de bună-credinţă”. În virtutea contractului de mandat, mandatarul este deci
obligat să transmită bunurile mobile mandantului, pe seama căruia ele au fost dobândite.
În cazul în care această obligaţie nu se îndeplineşte benevol, textul legal susmenţionat
conferă mandantului dreptul la o acţiune în revendicare, acţiune care se exercită împotriva
mandatarului.
Pentru ipoteza în care bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este
obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de
judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor
dobândite. Este firesc să fie aşa deoarece pentru intabularea dreptului de proprietate pe
numele său, mandantul are nevoie de un act încheiat în formă autentică, act în care el să
figureze ca şi dobânditor. La fel este situaţia şi în cazul bunurilor mobile supuse unor
formalităţi de publicitate.
La rândul său, mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare executării mandatului, să restituie mandatarului toate cheltuielile rezonabile
efectuate de acesta în legătură cu executarea mandatului, respectiv cheltuielile pe care
le-a avansat mandatarul din banii proprii pentru încheierea operaţiunii juridice cu care a
fost mandatat, dar şi cheltuielile efectuate pentru conservarea sau administrarea bunurilor
ce i-au fost predate de către mandant sau au fost dobândite în contul mandantului ca
urmare a executării contractului de mandat. Totodată, mandantul este obligat să-i
plătească mandatarului remuneraţia.
b. Raporturile dintre mandatar şi terţi
În raporturile cu terţul cocontractant, persoana interpusă apare ca adevărata
beneficiară a drepturilor rezultate din actul juridic încheiat şi este ţinută şi de obligaţiile
corelative, ca şi când nu ar exista un contract de mandat. De altfel, pentru terţ, un astfel de
contract nici nu există. Dacă este vorba de un contract translativ de drepturi reale
mandatarul devine titularul dreptului transmis prin contract.
Pentru îndeplinirea obligaţiilor din contract mandatarul îl poate acţiona în nume
propriu în judecată pe terţul cocontractant, dar şi acesta din urmă acţionează direct
împotriva mandatarului în caz de neîndeplinire a obligaţiilor ce în realitate aparţin
mandantului. Mandatarul nu va putea opune terţului calitatea sa de mandatar din moment
ce el a acţionat aparent în nume propriu la încheierea contractului.
c. Raporturile dintre mandant şi terţi

Pentru a analiza dacă şi ce efecte se produc între mandant şi terţul contractant,
trebuie să pornim de la dispoziţiile art. 2.040 C. civ. care stabilesc regula că „terţii nu au
niciun raport juridic cu mandantul” pentru ca imediat în aliniatul următor să prezinte şi
excepţia în sensul că totuşi, „mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita
drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale
obligaţii faţă de mandatar”. De asemenea, prezintă importanţă şi art. 2.039 C. civ. care,
definind noţiunea de mandat fără reprezentare, arată că este contractul „în temeiul căruia
o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte
părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte,
chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat”. Conform celor de mai sus şi ca urmare
a faptului că în raport cu terţul mandatarul acţionează în nume propriu şi îşi asumă faţă de
acesta obligaţiile rezultate din contract chiar şi în ipoteza în care terţul cunoaşte că
persoana cu care contractează este un mandatar, rezultă că sub actuala reglementare este
indiferent dacă terţul cunoştea sau nu existenţa mandatului. În ambele situaţii el este ţinut
de obligaţiile asumate în raport cu mandatarul, iar drepturile sale rezultate din contract le
exercită tot împotriva acestuia, care, aşa cum am arătat, a acţionat în nume propriu în
raport cu terţul. Chiar dacă cunoaşte faptul că există un mandat, terţul cunoaşte şi faptul
că, în virtutea legii, mandatarul este cel care îndeplineşte obligaţiile rezultate din contract.
Ca urmare, în principiu, nu există drepturi şi obligaţii reciproce întra mandant şi terţ.
Totuşi, în ideea de a proteja drepturile mandantului, art. 2.040 alin. (2) C. civ. stabileşte
că mandantul „substituindu-se mandatarului”, poate exercita împotriva terţului drepturile
de creanţă născute din executarea mandatului. Două observaţii se impun sub acest aspect:
Excepţia vizează doar drepturile de creanţă şi nu alte drepturi, iar pe de altă parte, ea
vizează doar drepturile mandantului nu şi ale terţului, terţ care rămâne sub imperiul
dispoziţiei de la art. 2.040 alin. (1) C. civ., care stabileşte că terţii nu au niciun raport
juridic cu mandantul.
Locuţiunea „substituindu-se mandatarului” nu excelează prin precizie juridică, lăsând
loc întrebării dacă mandantul acţionează pe calea unei acţiuni directe sau prin efectul
subrogaţiei. Urmare a acestui fapt, în doctrină s-au exprimat deja două opinii cu privire la
această chestiune. În prima dintre acestea se susţine1 că dreptul mandantului se exercită
pe calea unei acţiuni subrogatorii din moment ce textul legal arată că mandantul se
1 A se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 2044.

substituie mandatarului. Într-o altă opinie se apreciază că ar fi vorba de o acţiune directă

recunoscută în mod expres de legiuitor1. Apreciem şi noi că legiuitorul a avut în vedere
subrogaţia din moment ce vorbeşte de faptul că mandantul se substituie mandatarului,
deşi reglementarea în sine pare mai degrabă specifică acţiunii directe.
Inaplicabilitatea regulilor mandatului în cazul anumitor contracte

Există contracte care se încheie intuitu personae, adică în considerarea calităţilor
unei anumite persoane. În aceste condiţii, pentru că actul juridic pentru care s-a dat
mandatul se încheie în considerarea acestor calităţi, efectele contractului se vor produce
numai în raport cu persoana respectivă, deci regulile care guvernează mandatul fără
reprezentare nu se vor mai aplica. Persoana care contractează cu terţul în aceste contracte
intuitu personae, va dobândi drepturile rezultate din contract şi va fi obligată să
îndeplinească obligaţiile corelative. În virtutea contractului de mandat, dacă nu ar exista
impedimente legale în acest sens, ar putea fi obligată la transmiterea drepturilor dobândite
către mandant, printr-un alt contract pe care îl încheie cu acesta. Astfel, de exemplu, cel
care dobândeşte o armă de vânătoare în virtutea unei însărcinări primite de la o altă
persoană, devine proprietarul armei respective. Mandantul îl poate constrânge în această
situaţie pe mandatar să-i transmită arma prin încheierea unui alt contract de
vânzare-cumpărare între mandant şi mandatar. Dacă însă mandantul nu îndeplineşte
condiţiile legale pentru dobândirea bunului, el nu mai poate solicita transmiterea acesteia,
putând solicita doar restituirea sumelor pe care le-a avansat mandatarului în scopul
achiziţionării bunului.
1. Contract de construire de locuinţă proprietate personală. Excluderea persoanelor

interpuse
Prin acţiune s-a cerut a se constata că este simulat, cu privire la adevăraţii cumpărători,
contractul prin care s-a dobândit, cu credit de la stat, un apartament proprietate personală.
Prin art. 5 al Legii nr. 5/1973, sub regimul de aplicare al căreia s-a cumpărat locuinţa din
speţă, limitându-se dreptul de proprietate personală la o singură locuinţă, rezultă că încheierea
acestor contracte este consimţită în considerarea persoanei beneficiarilor.
Aceasta exclude posibilitatea dobândirii vreunui drept de orice natură cu privire la atare
construcţii prin persoane interpuse, prin mandatari fără reprezentare sau prin orice alte forme de
simulaţie.

Contractul de depozit 293
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE DEPOZIT
Secţiunea I
Noţiune, caracterele juridice, tipurile de depozit
şi delimitarea contractului
Definiţie şi caractere juridice

În termenii art. 2.103 C. civ., „Depozitul este contractul prin care depozitarul
primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp
şi de a-l restitui în natură.” În raport de această dispoziţie legală definim depozitul ca un
contract prin care o persoană, numită depozitar, este însărcinată de altă persoană,
deponentul, să-i păstreze un bun pe care i-l încredinţează şi să i-l restituie la cerere.
Contract real. Depozitul face parte din categoria contractelor reale. Pentru a lua
naştere un astfel de contract, este, deci, necesar ca pe lângă consimţământul valabil al
părţilor să existe şi remiterea materială a bunului, ceea ce rezultă din dispoziţiile art.
2.103 alin. (2) C. civ. unde se arată în mod expres că remiterea bunului este o condiţie
pentru încheierea valabilă a contractului de depozit. Simplul acord de voinţă al părţilor,
neînsoţit de tradiţiunea bunului, nu poate valora contract de depozit, ci doar un
antecontract. Prin excepţie, consimţământul părţilor este suficient pentru realizarea
contractului atunci când bunul ce urmează a face obiectul contractului de depozit se află
deja în detenţia depozitarului [art. 2.103 alin. (2) C. civ.].
Contract în principiu, gratuit. Depozitul este un contract gratuit dacă părţile nu au
stabilit o remuneraţie pentru serviciile deponentului. Din dispoziţiile art. 2.106 C. civ.
rezultă fără dubiu că depozitul poate fi şi cu titlu oneros atunci când acest lucru rezultă
din convenţia părţilor, din uzanţe sau din alte împrejurări, cum ar fi, spre exemplu,
profesia deponentului. Art. 1.106 C. civ. instituie o prezumţie de gratuitate a depozitului.
Atunci când deponentul desfăşoară o astfel de activitate cu titlu profesional se
prezumă că depozitul este cu titlu oneros.
Contract, în principiu, unilateral. Atunci când depozitul este constituit cu titlu
gratuit, contractul este unilateral deoarece în sarcina deponentului nu există obligaţii
rezultate din contract. Când, însă, depozitul este cu titlu oneros contractul este
sinalagmatic deoarece există şi în sarcina deponentului obligaţia de plată a remuneraţiei
stabilite.
Contract, în principiu, netranslativ de proprietate. Prin contractul de depozit
obişnuit nu se transmite proprietatea asupra bunurilor depozitate şi nici cel puţin posesia.
Proprietar al bunurilor rămâne deponentul, depozitarul fiind un simplu detentor al
acestora. Acesta este motivul pentru care riscul pieirii fortuite a bunurilor îl suportă
deponentul şi tot de aceea există obligaţia depozitarului de a remite deponentului fructele
culese ale bunurilor depozitate (art. 2.118 C. civ.).
Doar depozitul neregulat, care are ca obiect sume de bani sau alte bunuri con-
sumptibile şi fungibile prin natura lor, este translativ de proprietate. În situaţia acestui tip
de depozit se aplică, conform art. 2.105 alin. (2) C. civ. regulile de la împrumutul de
consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia principală a părţilor a fost aceea ca
bunurile să fie păstrate în interesul celui care le predă. O astfel de intenţie este prezumată
atunci când, cu referire la termenul restituirii, s-a convenit că restituirea poate fi cerută
anterior expirării termenului de predare.
Caracter intuitu personae. Contractul de depozit se bazează, în mare măsură, pe
încrederea pe care deponentul o are în calităţile depozitarului. El face depozitul la o
anumită persoană având încredere că aceasta va conserva bunul în bune condiţii, că nu se
va folosi de el dacă nu-ieste permis, astfel încât calităţile personale ale depozitarului sunt
esenţiale în alegerea acestuia1.
Felurile depozitului
Codul civil face distincţie între 2 feluri de depozit: depozitul propriu-zis şi sechestrul.
Depozitul propriu-zis se prezintă, la rândul lui, în patru variante şi anume:
- depozitul obişnuit (voluntar)
- depozitul necesar;
- depozitul hotelier;
- depozitul neregulat.
Regulile aplicabile depozitului obişnuit sunt regulile comune în materie de depozit şi
ele sunt completate cu normele speciale prevăzute şi aplicabile pentru celelalte tipuri de
depozit.
Delimitarea contractului de depozit de alte contracte

Delimitarea faţă de contractul de închiriere. Distincţia între cele două contracte ce
pot prezenta asemănări evidente, este utilă şi necesară şi numai dacă avem în vedere, spre
exemplu, faptul că depozitarul îşi asumă obligaţia de a păstra bunul depozitat, obligaţie pe
care locatarul nu o are. Spre exemplu, lăsarea unui autoturism în garajul unei alte
persoane are semnificaţia unui depozit sau a închirierii garajului? Criteriul după care se
face distincţia este cel al intenţiei părţilor la încheierea contractului. Dacă s-a asumat
obligaţia de păstrare a bunului contractul este de depozit. În schimb, dacă o astfel de
obligaţie nu a fost asumată, contractul poate fi de locaţiune (evident în situaţia în care
folosinţa nu este asigurată gratuit, când suntem în prezenţa unui comodat). Deşi criteriul
de distincţie este, din punct de vedere teoretic, destul de clar, în practică distincţia se face
cu dificultate, voinţa părţilor nefiind întotdeauna evidentă. De aceea trebuie analizate
toate împrejurările din care rezultă ce angajamente şi-au asumat părţile, din care se poate
deduce dacă punerea la dispoziţie a unui spaţiu se face doar pentru a se asigura folosinţa
acestuia sau şi pentru a se asigura conservarea bunurilor lăsate în acest spaţiu. În primul
caz avem de a face cu un contract de locaţiune, în celălalt cu un contract de depozit. Spre
exemplu, lăsarea unu autovehicul într-un loc de parcare cu plată are semnificaţia unei
locaţiuni dacă taxa este încasată numai pentru folosinţa locului de parcare. Dacă taxa este
şi pentru paza autovehiculului, contractul este unul de depozit. Trebuie lămurită, deci,
natura activităţii desfăşurate de cel care încasează taxa de parcare.
1 În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2001, p. 377 (în ediţia din 2007 a lucrării, totuşi nu se mai menţionează caracterul intuitu personae
al contractului); C. Toader, op. cit., p. 264; T. Prescure, op. cit., p. 361. În sensul că numai depozitul cu titlu
gratuit este un contract intuitu personae, a se vedea C. Macovei, op. cit., p. 244.
Delimitarea faţă de contractul de comodat. Şi această delimitare este dificil de făcut
în ipoteza în care depozitarul are şi dreptul de a se folosi de bunul împrumutat. Şi în acest
caz trebuie să se pornească de la intenţia comună a părţilor. Care a fost scopul principal al
contractului? Acela de a se asigura folosinţa bunului pentru cocontractant, caz în care
avem un contract de comodat, sau acela de a se încredinţa bunul pentru a fi păstrat,
situaţie în care suntem în prezenţa unui depozit. Intenţia părţilor este cea care ajută la
delimitarea celor două contracte şi trebuie analizate toate împrejurările concrete ce pot
duce la descoperirea acesteia.
Delimitarea de mandat. Problema se pune mai ales în situaţia în care un mandatar

poate primi un lucru în scopul de a-l înstrăina. Suntem în prezenţa unui depozit când
bunul este dat cu intenţia de a fi păstrat şi restituit. Dacă obligaţia de conservare a bunului
este asumată în scopul ca acesta să fie înstrăinat atunci suntem în prezenta unui mandat,
iar depozitul are caracter accesoriu acestuia. Iată deci că, şi în acest caz, cauza con-
tractului, scopul pentru care a fost încheiat, joacă rol determinant în delimitarea celor
două contracte.
Secţiunea a II-a
Depozitul obişnuit (voluntar)
Condiţiile de valabilitate şi dovada contractului de depozit voluntar

Consimţământul părţilor. Consimţământul părţilor are ca specific faptul că voinţa
deponentului constă în intenţia de a încredinţa bunul depozitarului pentru păstrare. Pe de
altă parte, voinţa specifică a depozitarului este de a primi bunul cu acest titlu. Consim-
ţământul este în cele mai multe cazuri expres, dar nu este exclus şi un consimţământ tacit,
cum este, de exemplu, atunci când, într-un restaurant, chelnerul ia haina clientului pentru
a o duce la garderobă.
Capacitatea părţilor. După cum am văzut, contractul de depozit nu este un contract

translativ de proprietate. El are pentru deponent semnificaţia unui act de administrare,
astfel încât capacitatea necesară pentru astfel de contracte este cea prevăzută pentru
încheierea unor acte de administrare. Mai multă importanţă prezintă însă capacitatea
depozitarului întrucât acesta este cel care îşi asumă obligaţii. Pentru depozitar, care are
obligaţia de conservare şi restituire a lucrului, s-a considerat că depozitul are semnificaţia
unui act de dispoziţie astfel încât el trebuie să aibă capacitatea necesară încheierii unor
astfel de acte1.
Art. 2.109 C. civ. prezintă situaţia depozitului făcut de către o persoană capabilă
către una incapabilă. În această situaţie deponentul poate cere restituirea bunului de la
persoana incapabilă câtă vreme bunul se află în detenţia acesteia. Dacă restituirea bunului
nu mai este posibilă, deponentul are acţiune împotriva lui putând obţine însă doar plata
corespunzătoare îmbogăţirii depozitarului.
1 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
p. 62; D. Chirică, op. cit., p. 226.
Obiectul contractului. Contractul poate avea ca obiect cele mai diferite bunuri, dar,
spre deosebire de comodat, acestea nu pot fi bunuri imobile. Art. 2.103 C. civ. spune că
depozitul voluntar „este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun
mobil...”. Vor forma, deci, obiect al contractului de depozit bunurile mobile corporale
deoarece acestea sunt susceptibile de tradiţiune, precum şi cele asimilate acestora cum
sunt creanţele constate printr-un titlu la purtător. În doctrină, sub regimul vechiului Cod
civil, s-a arătat că bunurile ce formează obiectul contractului de depozit voluntar trebuie
să fie individual determinate1. Această opinie este întâlnită şi în prezent2. Obiect al
contractului de depozit obişnuit pot fi însă, după părerea noastră, şi bunurile de gen, cu
condiţia să fie individualizate. Important este ca părţile să le fi privit ca pe nişte bunuri
nefungibile, chiar dacă prin natura lor sunt bunuri fungibile. Altfel, în acest caz, suntem
în prezenţa unui depozit neregulat, după cum vom vedea mai jos.
În termenii art. 2.110 C. civ., depozitarul nu poate solicita deponentului să facă
dovada că este proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici
persoanei desemnate de către deponent în vederea restituirii bunului. Ca urmare, orice
persoană care justifică un oarecare drept asupra bunului, cum ar fi uzufructuarul,
transportatorul, comodatarul, locatorul, poate să dea bunul în depozit. Proprietarul rămâne
în aceste cazuri un terţ faţă de contract şi păstrează dreptul de a revendica bunul.
Sub regimul vechiului cod civil, doctrina şi practica judiciară admiteau, de asemenea,
că depozitul poate fi făcut şi de către persoane ce nu au calitatea de proprietar3.
O situaţie particulară semnalată în doctrina franceză se referă la situaţia când bunul
depozitat conţine în interiorul său alte bunuri, cum ar fi, de exemplu, un container în care
se află alte bunuri. S-a pus întrebarea dacă contractul de depozit poartă doar asupra
recipientului sau şi asupra bunurilor din interior. Răspunsul a fost în sensul că obiect al
contractului îl formează inclusiv bunurile din interior4.
Când contractul este cu titlu oneros obiect al contractul îl constituie şi remuneraţia
stabilită pentru depozitarea bunurilor. Aceasta trebuie să fie determinată sau
determinabilă şi să îndeplinească şi celelalte condiţii referitoare la obiectul contractului în
general. Dacă s-a stabilit plata unei remuneraţii dar nu s-a fixat cuantumul acesteia sau nu
s-au stabilit criteriile după care să se facă determinarea ei, contractul nu este nul, art.
2.106 C. civ. prevăzând posibilitatea ca remuneraţia să fie stabilită de către instanţa de
judecată în raport de valoarea serviciilor prestate.
Dovada contractului
Art. 2.104 C. civ. prevede că dovada contractului de depozit se face doar prin înscris,
păstrând în acest fel soluţia din vechiul Cod civil. Cerinţa înscrisului constatator al
consimţământului părţilor este prevăzută ad probationem, şi nu ad validitatem, aşa cum
era şi în reglementarea veche5. Ca urmare, cerinţa înscrisului este necesară pentru
dovedirea oricărui contract de depozit, indiferent de valoarea lui. Sunt aplicabile şi
celelalte reguli de drept comun în materie de probaţiune, cum sunt cele referitoare la
1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 62; D. Chirică, op. cit., p. 226.; C. Macovei, op. cit., p. 247.
2 F. Moţiu, op. cit., p. 303.
3 D. Mainguy, op. cit., p. 285; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 63; Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit
civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris, 1991, p. 469.

4 J. Huet, op. cit., p. 1564.
5 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 65; D. Chirică, op. cit., p. 226; E. Safta-Romano, op. cit., p. 289.
admisibilitatea probei cu martori în cazul existenţei unui început de dovadă scrisă sau a
imposibilităţii, chiar morale, de preconstituire a unui înscris.
În ceea ce priveşte faptul remiterii bunului, acesta poate fi dovedit cu orice mijloc de
probă, potrivit regulilor generale de probaţiune a faptelor juridice.
1. Contract de depozit voluntar. Dovada contractului

Prin sentinţa civilă nr. 421/1993, Judecătoria Slobozia a respins acţiunea formulată de
reclamantul M.I. împotriva pârâtei D.F., prin care a solicitat restituirea a 20 de roţi de caşcaval,
în greutate de 20 kg sau contravaloarea acestora de 155.200 lei.
Prin decizia civilă nr. 32/1995, Tribunalul Ialomiţa a respins apelul reclamantului M.I., ca
nefondat.
S-a reţinut că reclamantul a lăsat pârâtei cele 20 de roţi de caşcaval în păstrare, deoarece
aceasta dispunea de condiţii bune pentru conservarea produsului alimentar, condiţii în care riscul
de alterare era diminuat.
În contextul dat, înţelegerea părţilor a echivalat cu un contract de depozit voluntar, în sensul
prevederilor art. 1.591 C. civ.
S-a avut în vedere că, în contextul dispoziţiilor art. 1.597 C. civ. şi respectiv, art. 1.191 C.
civ., dovada depozitului voluntar se face prin înscris or, în speţă, nu s-a dovedit existenţa
contractului printr-un înscris.
Curtea constată că tribunalul a interpretat corect actul juridic dedus judecării – depozitul
voluntar –, hotărârea pronunţată fiind consecinţa aplicării corecte a legii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 316 raportat la art. 296 C. pr. civ., recursul formulat
de reclamant va fi respins, ca nefondat.
(Curtea de Apel Bucureşti, s. civ., dec. nr. 393 din 6 aprilie 1995 – Legis)
Efectele contractului de depozit voluntar
I. Obligaţiile depozitarului
1. Obligaţia de păstrare a bunului primit în depozit

Conţinut. Deponentul încredinţează depozitarului bunul pentru păstrare, pentru
conservare. De aceea obligaţia principală a depozitarului este cea de a păstra bunul şi ea
există indiferent dacă depozitul este gratuit sau este remunerat. De îndeplinirea acestei
obligaţii depinde în mod esenţial şi cealaltă obligaţie, respectiv cea de restituirea a
bunului, cea din urmă neputând fi îndeplinită fără cea dintâi. Obligaţia de păstrare a
bunului este o obligaţie esenţială în lipsa căreia nu se poate vorbi de un contract de
depozit.
Obligaţia de păstrare a bunului nu-i conferă depozitarului dreptul de a se folosi de
bun (art. 2.108 C. civ). O asemenea posibilitate există doar dacă i-a fost conferită expres
de către deponent sau dacă acesta a consimţit tacit la folosirea bunului depozitat de către
depozitar.
Depozitarul nu are dreptul nici să consume fructele bunului depozitat, trebuind să le
restituie dacă le-a perceput. Este firesc să fie aşa din moment ce el este un detentor.
De asemenea, el nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului fără consimţământul
deponentului. El poate face acest lucru doar dacă „este silit de împrejurări să procedeze
astfel”. Se are în vedere ipoteza în care dintre motive independente de voinţa depo-
zitarului acesta nu poate să-şi îndeplinească obligaţia de păstrare a bunului.
În ideea îndeplinirii obligaţiei de păstrare a bunului, depozitarul este obligat să ceară
consimţământul deponentului pentru schimbarea locului depozitării stabilit în contract şi
a felului depozitării dacă acestea sunt necesare pentru a preveni pieirea, pierderea,
sustragerea sau deteriorarea bunului. Dacă situaţia este atât de urgentă încât
consimţământul deponentului nu poate fin aşteptat, depozitarul este obligat să schimbe
locul sau felul păstrării bunului, fără acest consimţământ (art. 2.111 C. civ.).
În situaţia în care nu există pericolul amintit pentru bunurile depozitate, depozitarul
nu are dreptul să schimbe, fără consimţământul deponentului, locul de păstrare a
bunurilor sau felul păstrării. Încălcarea acestei interdicţii antrenează răspunderea
depozitarului şi pentru pieirea fortuită a bunului, cu excepţia situaţiei în care depozitarul
dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu şi-ar fi depăşit drepturile. Aceeaşi
răspundere intervine şi pentru ipoteza când depozitarul, fără a avea acest drept, s-a folosit
de bunul depozitat sau l-a încredinţat unei terţe persoane.
Potrivit art. 2.107 C. civ. „Dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în
cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri”.
Obligaţia de păstrare a lucrului implică diligenţe mai mari sau mai mici după
împrejurări, în niciun caz ea neavând semnificaţia că depozitarul nu trebuie să facă nimic
cu privire la bunul depozitat. Ea implică conservarea bunului, implică luarea măsurilor
necesare pentru prevenirea degradării, a furtului etc., şi informarea deponentului de
eventualele măsuri ce trebuie luate pentru conservarea lucrului şi care depăşesc atribuţiile
depozitarului1. Ea nu implică obligaţia depozitarului de a încheia vreo asigurare cu privire
la bunul în cauză.
Răspunderea depozitarului pentru neîndeplinirea obligaţiei de conservare.

Neîndeplinirea obligaţiei de conservare a bunului poate avea ca efect pierderea acestuia.
Ea atrage şi imposibilitatea de îndeplinirea a obligaţiei de restituire a bunului, cu
consecinţa că se antrenează responsabilitatea depozitarului în condiţiile pe care le vom
arăta când vom trata obligaţia de restituire.
Întinderea răspunderii variază după cum depozitul este cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros.
Atunci când este gratuit, depozitul nu comportă niciun interes deosebit pentru
depozitar, interesul fiind al deponentului. Ca urmare, în astfel de situaţii responsabilitatea
sa este antrenată ţinând cont de diligenţa pe care depozitarul o depune în păstrarea
propriilor sale bunuri. Culpa sa se apreciază, deci, in concreto. Pentru ca depozitarul să
răstoarne prezumţia de culpă ce există în sarcina lui în caz de pierdere a bunului, el
trebuie să dovedească că a depus aceeaşi grijă în păstrarea lucrului depozitat, ca în
păstrarea propriilor bunuri. Se porneşte de la ideea că depozitul fiind în interesul
deponentului, nu se poate pretinde depozitarului să depună un interes mai mare în
conservarea bunului depozitat ca faţă de bunurile sale. Dacă deponentul are un astfel de
interes, el trebuia să-şi caute un depozitar mai diligent.
Dimpotrivă, în situaţia în care depozitul este cu titlu oneros, ca şi în celelalte situaţii
prevăzute de art. 2.107 alin. (2) C. civ. ce presupun un interes al depozitarului în

efectuarea depozitului, diligenţa cerută acestuia este una mai accentuată, responsabilitatea
sa fiind, de data aceasta, apreciată în funcţie de tipul abstract al unui om prudent, al unui
om diligent, faţă de bunurile sale. Culpa depozitarului se apreciază în acest caz in
abstracto. Deci, pentru a răsturna prezumţia de culpă, în cazul acestui gen de depozit, nu
mai este suficient ca depozitarul să dovedească că a depus aceeaşi diligenţă pentru
păstrarea bunului depozitat ca cea depusă în legătură cu propriile bunuri, ci el trebuie să
dovedească că a depus aceeaşi diligenţă în păstrarea bunului ca orice om prudent,
diligent.
Responsabilitatea depozitarului este tratată cu mai multă rigoare, după cum am
arătat, nu numai în cazul depozitului cu titlu oneros, ci şi în următoarele situaţii prevăzute
de art. 2.107 alin. (2) C. civ:
1. când depozitarul este remunerat;
2. când depozitarul este un profesionist;
3. când i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, situaţii la care se adaugă cea
4. când s-a convenit în mod expres ca depozitarul sa fie răspunzător de orice culpă.
Pentru stricăciunile produse bunului depozitat de un caz fortuit sau de forţă majoră,
sau pentru pieirea bunului din acest motiv, el nu răspunde, în afară de situaţiile în care:
- a schimbat fără drept locul sau felul păstrării;
- s-a folosit de bunul depozitat, fără a avea acest drept;
- a încredinţat fără drept bunul unei terţe persoane.
Totuşi el nu răspunde nici în aceste situaţii dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar
şi dacă nu şi-ar fi depăşit drepturile.
Răspunderea în cazul încredinţării bunului către subdepozitar. Dacă depozitarul

a fost autorizat să încredinţeze unei alte persoane păstrarea bunului, el răspunde doar
pentru alegerea acesteia şi eventual pentru instrucţiunile pe care i le-a dat. Limitarea
răspunderii este condiţionată de aducerea la cunoştinţa deponentului a persoanei care a
primit bunul în depozit şi a locului depozitului. Dacă depozitarul nu-l încunoştinţează pe
deponent de persoana căreia i-a încredinţat bunul spre păstrare şi de locul depozitării,
depozitarul răspunde pentru faptele subdepozitarului ca şi pentru fapta proprie.
Subdepozitarul va răspunde faţă de deponent pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale
atât în situaţia în care răspunderea depozitarului este păstrată integral cât şi atunci când
este limitată ca urmare a faptului că depozitarul şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica
deponentului locul depozitării bunului şi persoana subdepozitarului.
Clauze convenţionale referitoare la răspundere. Prin clauze contractuale părţile

pot agrava sau dimpotrivă, diminua răspunderea depozitarului. Se poate astfel conveni ca
depozitarul din depozitul cu titlu gratuit să răspundă la fel ca depozitarul remunerat, sau
se poate agrava răspunderea până la a răspunde şi pentru cazurile de forţă majoră.
Clauzele sunt valabile pe baza faptului că regulile răspunderii contractuale au caracter
supletiv1.
Sunt permise şi clauzele de atenuare a răspunderii, sau chiar de înlăturare a acesteia.
Se poate, de exemplu, limita răspunderea la un anumit plafon. Conform dreptului comun,
1 J. Huet, op. cit., p. 1597 şi 1598; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 71.
astfel de clauze nu sunt eficiente în caz de dol al debitorului sau de culpă gravă asimilată
dolului (art. 1.355 C. civ.).
Clauzele de limitare a răspunderii sau de înlăturare a acesteia trebuie acceptate în
mod expres de către deponent, nefiind suficient să se presupună că acestea au fost
cunoscute din anumite împrejurări, cum ar fi un afiş în locul unde urmează a se face
depozitul.
2. Obligaţia de restituire
Conţinut. În raport de dispoziţiile art. 2.103 C. civ. depozitarul trebuie să restituie

deponentului chiar lucrul care i-a fost încredinţat spre conservare. Bunul se restituie,deci,
în natură şi în starea în care se află la momentul respectiv. Riscul pieirii sau deteriorării
fortuite a bunului este suportat de către deponent în calitate de proprietar. Sarcina probei
în dovedirea faptului că bunul a pierit din cauza unor împrejurări neimputabile
depozitarului, revine acestuia.
În cazul în care bunul a pierit sau a suferit degradări din culpa depozitarului, acesta
va suporta contravaloarea prejudiciului adus deponentului în acest fel. Valoarea care se
are în vedere la stabilirea prejudiciului este valoarea de înlocuire a bunului la momentul
restituirii prin echivalent, deci, practic de la data când se pronunţă hotărârea1.
Depozitarul va plăti contravaloarea bunurilor depozitate şi atunci când a înstrăinat
fără drept bunurile depozitate.
Depozitarul este obligat să restituie şi fructele bunului, dacă le-a perceput. În schimb
el nu datorează dobândă pentru fondurile băneşti depozitate decât din ziua în care a fost
pus în întârziere să le restituie.
Cazuri de nerestituire a bunului. Depozitarul este apărat de obligaţia de restituire a

bunului în următoarele situaţii:
- dacă acesta i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită;
- dacă a fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost în alt mod ridicat
potrivit legii;
- dacă bunul a pierit prin caz fortuit. În cazul în care bunul i-a fost ridicat sau a pierit
fortuit dar depozitarul a primit pentru acest motiv anumite sume de bani, sau un alt bun,
el este dator să predea ceea ce a primit, deponentului [art. 2.120 alin. (2) C. civ.].
Depozitarul poate refuza restituirea bunului şi dacă a devenit proprietar al acestuia.
Restituirea mai poate fi refuzată când depozitarul descoperă că bunul depozitat
fusese furat ori pierdut, precum şi pe adevăratul proprietar al bunului. În această situaţie
el trebuie să îl informeze pe adevăratul proprietar despre depozitul ce i s-a făcut şi să îl
someze să îşi exercite drepturile într-un „termen determinat şi îndestulător”. În acest
termen depozitarul nu poate restitui bunul către deponent. Numai după expirarea acestui
termen depozitarul se poate libera prin restituirea lucrului către deponent, dacă pretinsul
proprietar nu şi-a valorificat dreptul său. În această perioadă, depozitarul este îndreptăţit
să primească remuneraţie, inclusiv pentru ipoteza când depozitul a fost cu titlu gratuit.
În cazul în care intervin împrejurări de natura celor arătate mai sus care îl împiedică
pe depozitar să restituie bunul el are obligaţia să comunice deponentului aceste situaţii, în

caz contrar putând fi obligat să plătească despăgubiri pentru prejudiciul suferit de
deponent.
Creditorul obligaţiei de restituire. Depozitarul, ca debitor al obligaţiei de restituire

a bunului este dator să restituie bunul celui care i l-a încredinţat. Dacă depozitarul a
decedat, obligaţia de restituire revine moştenitorilor săi, iar dacă aceştia au înstrăinat cu
bună-credinţă bunul depozitat, vor restitui deponentului preţul obţinut pe acesta sau vor
ceda deponentului acţiunea lor contra cumpărătorului dacă preţul nu a fost plătit
(art. 2.121 C. civ.). Buna-credinţă are în acest caz semnificaţia faptului că moştenitorii
depozitarului nu cunoşteau faptul că bunul nu le aparţine şi este un bun aflat în depozit.
Creditor al obligaţiei de restituire este deponentul chiar dacă el nu este şi proprietarul
bunul. Bunul se poate restitui şi mandatarului deponentului sau persoanei indicate de
către acesta pentru restituire.
Depozitarul nu poate pretinde deponentului să facă dovada dreptului de proprietate
asupra bunului. Obligaţia de restituire se bazează pe contract şi nu pe calitatea de
proprietar a deponentului. Totuşi, dacă depozitarul descoperă că lucrul a fost furat şi
cunoaşte cine este adevăratul proprietar, el trebuie să-l anunţe pe acesta să-şi valorifice
drepturile asupra bunului într-un termen determinat şi suficient, iar dacă acesta nu-şi
valorifică dreptul, depozitarul poate restitui bunul deponentului fără a fi antrenată
răspunderea sa faţă de proprietar.
Potrivit dispoziţiilor art. 2.117 C. civ., în caz de moarte a deponentului, bunurile
depozitate se restituie moştenitorului acestuia. Dispoziţia este aplicabilă inclusiv pentru
ipoteza în care deponentul ar fi prevăzut ca în cazul decesului său restituirea bunurilor să
se facă altei persoane. Soluţia impusă de lege urmăreşte protejarea moştenitorilor
rezervatari. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, restituirea făcută unuia sau unora dintre
aceştia nu le conferă alte drepturi decât cele rezultate din prevederile legale referitoare la
moştenire.
Termenul şi locul restituirii. În raport de dispoziţiile art. 2.115 C. civ., deponentul

are dreptul să ceară oricând restituirea bunurilor depozitate şi aceasta chiar şi în ipoteza în
care s-a stabilit un termen de depozitare, deoarece acesta se prezumă că este stipulat în
interesul deponentului. Dacă totuşi se dovedeşte că termenul a fost stipulat şi în interesul
depozitarului, cum este în cazul depozitului remunerat sau când depozitarul are dreptul să
se servească de bun, atunci restituirea înainte de termen rămâne, în continuare, un drept al
deponentului, dar depozitarul are dreptul la remuneraţia stabilită pentru întreaga perioadă
a depozitului, sau are dreptul la despăgubiri pentru eventualul prejudiciu rezultat din
restituirea anticipată.
În ceea ce-l priveşte pe depozitar, acesta, dacă nu s-a convenit un termen, poate
restitui oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă restituirea este
intempestivă sau are loc inoportun. Dacă există o situaţie gravă pentru depozitar,el îl
poate constrânge pe deponent să reia bunul chiar înaintea expirării termenului convenit.
Referitor la locul restituirii, acesta este cel convenit de părţi pentru îndeplinirea
obligaţiei respective. Dacă acest loc este altul decât cel unde se află lucrurile depozitate,
cheltuielile de transport a bunurilor sunt în sarcina deponentului Dacă un astfel de loc nu
a fost stabilit restituirea urmează a se face, conform art. 2.116 C. civ., la locul unde
bunurile trebuiau păstrate. Dacă depozitarul a schimbat fără drept locul păstrării
bunurilor, deponentul are dreptul să-i pretindă fie aducerea bunurilor la locul convenit
pentru păstrarea bunului, fie diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea pe
care le-ar fi efectuat dacă bunul nu ar fi fost mutat.
Neexecutarea obligaţiei de restituire. În cazul unui refuz nejustificat de restituire a

bunului aflat în depozit, deponentul poate acţiona împotriva depozitarului printr-o acţiune
personală, rezultată din contract, solicitând obligarea acestuia la predarea bunului sau
bunurilor depozitate la el. În cadrul acestei acţiuni, deponentul trebuie să facă doar
dovada existenţei contractului între părţi, nu şi dovada dreptului de proprietate asupra
bunului.
Dreptul la acţiune este supus prescripţiei de 3 ani, iar termenul începe să curgă de la
expirarea termenului prevăzut în contract ca limită finală a depozitului. Dacă termenul
depozitării nu a fost prevăzut, termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii
dreptului la acţiune care coincide, în acest caz, cu data încheierii contractului.
În ipoteza în care deponentul este şi proprietar al bunului depozitat, el poate folosi şi
acţiunea în revendicare. Aceasta are avantajul că este imprescriptibilă, dar reclamantul
este ţinut, de data aceasta, să facă dovada dreptului de proprietate cu privire la bunul
revendicat.
Pluralitatea de deponenţi sau depozitari. Art. 2.119 C. civ. are în vedere situaţia
în care sunt mai mulţi deponenţi, iar obligaţia este indivizibilă sau solidară între aceştia.
În această ipoteză restituirea bunului se face conform celor convenite prin contract, dar
dacă nu s-a prevăzut nimic sub acest aspect, depozitarul este liberat de obligaţia sa prin
restituirea bunului oricăruia dintre deponenţi.
Dacă bunul a fost predat în baza unui contract încheiat cu mai mulţi depozitari,
obligaţia de restituire va reveni depozitarului care are bunul în detenţie. Acesta are
obligaţia de a aduce la cunoştinţa celorlalţi depozitari, pe calea unei notificări, faptul
îndeplinirii obligaţiei de restituire a bunului.
1. Depozit. Restituire. Pentru restituirea bunurilor date în depozit, deponentul nu trebuie să

facă dovada proprietăţii lor
În cauză este vorba de un depozit necesar instituit conform art. 1.620 C. civ.
Obligaţia de a dovedi calitatea de proprietar nu este o condiţie pentru existenta contractului
de depozit conform art. 1.610 C. civ., deci în speţă nu pot fi invocate dispoziţiile art. 1.909 C. civ.
Potrivit art. 1.604 C. civ. pentru depozitar exista obligaţia de restituire a tuturor bunurilor pe
care le-a primit.
În speţă, deci nu era necesar a se face dovada calităţii de proprietar a reclamantului asupra
bunurilor date în depozit pârâtului, impunându-se a se stabili ce anume bunuri au fost date de
primul celui de-al doilea, cu ocazia arestării sale, şi a fi obligat acesta din urmă la restituirea
bunurilor primite sau la despăgubiri în cazul nerestituirii acestor bunuri.
În consecinţă, recursul extraordinar, fiind întemeiat, urmează a se admite, a se casa
hotărârile pronunţate în cauză, şi a se trimite dosarul Judecătoriei Constanţa pentru rejudecare.
(Tribunalul Suprem – s. civ., dec. nr. 570 din 7 martie 1973, publicată pe Legis)
II. Obligaţiile deponentului
1. Obligaţia de plată a remuneraţiei

În cazul în care depozitul este cu titlu oneros, contractul are caracter sinalagmatic, iar
deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită de comun acord sau de către
instanţa de judecată în condiţiile art. 2.106 C. civ. Remuneraţia trebuie plătită în
cuantumul stipulat şi la termenele convenite. În lipsă de stipulaţie plata remuneraţiei către
depozitar se face la data restituirii bunului. În situaţia în care restituirea are loc înainte de
termen, depozitarul nu are dreptul decât la partea din remuneraţie convenită,
corespunzătoare timpului cât a păstrat bunul.
Menţionăm că deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia depozitarului chiar şi
când depozitul este cu titlu gratuit dacă depozitarul se află în situaţia prevăzută de art.
2.120 C. civ., respectiv când acesta a aflat că bunul a fost furat sau pierdut şi a descoperit
şi proprietarul bunului şi l-a somat pe acesta să-şi exercite drepturile într-un termen
rezonabil. Pentru termenul menţionat, până la predarea bunului deponentului sau
proprietarului care şi-a dovedit dreptul asupra bunului furat sau pierdut, deponentul
datorează remuneraţie, al cărui cuantum se stabileşte de instanţa de judecată.
Obligaţii extracontractuale. Indiferent dacă depozitul e cu titlu oneros sau cu titlu

gratuit, deponentul este obligat să-l despăgubească pe depozitar pentru eventualele
cheltuieli făcute cu conservarea bunului. El este de asemenea obligat să-l despăgubească
pe depozitar pentru toate pierderile suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepţia
cazului când depozitarul a cunoscut sau trebuia să cunoască natura periculoasă a bunului.
Aceste obligaţii sunt considerate extracontractuale pentru că ele nu iau naştere din
contract, odată cu încheierea lui, ci din fapte care pot interveni pe parcursul executării lui.
Menţionăm că obligaţia de plată a cheltuielilor de conservare există numai dacă
aceste cheltuieli nu au fost incluse în remuneraţia cuvenită depozitarului.
Referitor la răspunderea pentru pagubele cauzate ca urmare a depozitării bunului,
este de menţionat că, spre deosebire de comodat, unde comodantul răspunde doar pentru
pagubele cauzate de viciile cunoscute de el, la depozit, deponentul răspunde şi pentru
viciile necunoscute. Este o consecinţă a faptului că depozitul se încheie în interesul
deponentului sau şi în interesul său.
Depozitarul are un drept de retenţie asupra bunului depozitat până la plata de către
deponent a sumelor datorate în legătură cu depozitul.
Secţiunea a III-a
Depozitul necesar
Noţiune
Depozitul necesar este reglementat de art. 2.124 C. civ. ca depozit care a fost făcut
de depozitar sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care îl determină să
încredinţeze un lucru al său spre păstrare, fără a avea posibilitatea sa aleagă liber persoana
depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al contractului.
Împrejurările care îl determină pe deponent să încredinţeze bunul său unei alte
persoane nu sunt prevăzute de actualul Cod civil. În Codul civil anterior art. 1.620 C. civ.
arăta exemplificativ astfel de împrejurări: „foc, ruină, o prădare, un naufragiu sau alt
eveniment neprevăzut de forţă majoră”.
Art. 2.124 C. civ. vorbind de întâmplări neprevăzute, se deduce că împrejurările
respective nu sunt neapărat imprevizibile, putând fi doar neprevăzute.
Pentru a fi în prezenţa unui depozit necesar împrejurarea care îl determină pe
deponent să efectueze depozitul trebuie sa constituie un pericol real pentru bunul dat în
depozit.
Caracterul necesar al depozitului şi lipsa posibilităţii de alegere a depozitarului nu

exclude caracterul contractual al depozitului. Vom fi în continuare în prezenţa unui
contract de depozit, dar care are ca specific faptul, că deponentului îi lipseşte posibilitatea
liberei alegeri a depozitarului.
Depozitarul nu poate refuza primirea bunului în depozit decât în mod justificat,
pentru „un motiv serios” după cum rezultă din art. 2.125 C. civ. Implicarea forţată a
depozitarului într-un contract de depozit este justificată tocmai de caracterul necesar al
acestuia, rezultat din anumite împrejurări independente de voinţa deponentului.
Dovada contractului
Sub aspect probator, depozitului necesar îi este specific faptul că dovada lui se poate
face şi fără un înscris, respectiv prin martori sau alte mijloace de probă admise de lege şi
aceasta indiferent de valoarea lui. Este o consecinţă a faptului că acest tip de depozit se
efectuează în condiţii care nu-i permit deponentului să se ocupe de întocmirea unui scris
probator. Se poate dovedi în condiţiile arătate atât existenţa contractului cât şi natura şi
valoarea bunurilor depozitate.
Regimul juridic al depozitului necesar

Exceptând regulile de mai sus, depozitului necesar îi sunt aplicabile toate celelalte
reglementări ale depozitului voluntar, cu precizarea că în caz de pieire a bunului
depozitarul răspunde conform regulilor de la depozitul neremunerat. Aceasta înseamnă că
eventuala lui culpă se apreciază în mod concret, în funcţie de diligenţa pe care o depune
în păstrarea propriilor bunuri şi nu după conduita omului prudent şi diligent.
1. Depozit necesar. Întreprinderi balneoclimaterice. Răspundere pentru paza bunurilor

persoanelor cazate
Între reclamanţi şi întreprinderea balneoclimaterica Vatra Dornei s-a încheiat un contract
complex şi anume în schimbul sumelor de bani plătite de reclamanţi, pârâta avea obligaţia să le
asigure acestora tratament medical adecvat, regimul alimentar indicat de medic şi cazare.
Acest contract conţine, deci, în afară de obligaţiile privind prestarea unor servicii, şi
obligaţii din partea întreprinderii menţionate de a asigura cazarea beneficiarilor biletelor de
trimitere în camerele pe care pârâta le administrează.
Din documentul intitulat „atribuţiile personalului”, depus de pârâtă la dosarul cauzei,
rezultă că, permanent, camerele repartizate se aflau în grija şi sub supravegherea prepuşilor
întreprinderii, în scopul verificării existenţei inventarului, închiderii ferestrelor pe timp de
furtună, aprinderii becurilor, supravegherii funcţionării sobelor, curăţenie etc.
Astfel fiind, sub acest aspect, condiţiile în care sunt folosite aceste camere sunt asimilate cu
acelea în care sunt folosite camerele de hotel.
Prin urmare, faptul că beneficiarii biletelor de trimitere în staţiune sunt nevoiţi să-şi
păstreze obiectele personale în camerele în care sunt cazaţi nu mai trebuie dovedit.
Cum aceste camere se aflau în grija şi sub supravegherea prepuşilor întreprinderii, aşa cum
rezultă din atribuţiile de serviciu ale acestora, se impune concluzia că administraţia are în depozit
bunurile acestor beneficiari când ei lipsesc din cameră şi nu pot asigura personal paza acestor
bunuri.
Se constată deci că, în speţă, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1.623 şi 1.624 C. civ.,
astfel că pârâta urmează a răspunde pentru pagubele suferite de reclamanţi, aşa cum corect a
reţinut prima instanţă.
(Tribunalul Suprem, dec. nr. 1760 din 9 octombrie 1975, publicată pe Legis)
Secţiunea a IV-a
Depozitul hotelier
Codul civil asimilează depozitului necesar, depozitul bunurilor aduse de călători în
unităţile hoteliere. Depozitul hotelier este contractul încheiat între un client al unui hotel
şi hotelierul respectiv, cu privire la depozitarea bagajelor şi valorilor sale aduse sau
considerate aduse în hotel.
Art. 1.623 din vechiul Cod civil făcea din depozitul hotelier o formă de depozit
necesar pornind de la o motivaţie de ordin istoric, respectiv de la faptul că în perioada de
adoptare a reglementării era greu de ales un hotel în mod liber, iar în cel ales clientul era
nevoit să-şi aducă şi bagajele sale.
În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate,
hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia
documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială. Bunurile respective pot fi
valorificate în vederea obţinerii preţului respectiv. Această valorificare se face potrivit
regulilor de procedură din materia executării silite.
Cazuri de răspundere a hotelierului

Dispoziţiile Codului civil actual referitoare la depozitul hotelier se aplică nu numai
cu referire la hoteluri, ci şi la moteluri, hanuri, pensiuni ca şi camerelor din staţiunile
balneoclimaterice, caselor de odihnă, vagoanelor de dormit etc. Mai mult decât atât,
dispoziţiile respective sunt aplicabile şi cu privire la îmbrăcămintea pe care trebuie să o
depună la magaziile speciale cei internaţi în spitale, cu privire la bunurile depuse la
garderobă de către consumatorii din unităţile de alimentaţie publică, de clienţi la
garderoba unităţilor de prestării de servicii precum şi în alte situaţii similare.
Depozitul hotelier rămâne în realitate un contract accesoriu contractului hotelier, dar
care se bucură de regimul unui depozit necesar.
Dispoziţiile referitoare la depozitul hotelier nu sunt aplicabile însă cu privire la
bunurile aduse în locuinţele închiriate.
Potrivit art. 2.127 C. civ., hotelierii răspund de furtul, distrugerea sau deteriorarea
bunurilor aduse de client în hotel.
În baza aceluiaşi articol sunt considerate ca bunuri aduse în hotel:
a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei

sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pe perioada cazării
clientului;
c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al
familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pentru un
interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.
De asemenea, răspunderea există şi pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul sau
în parcarea hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit, se găsesc în
acestea.
În raport de dispoziţiile art. 2.131 C. civ., hotelierul este obligat să primească în
depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare aparţinând clienţilor săi, cu excepţia
cazului în care, ţinând seama de importanţa şi condiţiile de exploatare ale hotelului, aceste
bunuri sunt excesiv de valoroase ori sunt incomode sau periculoase.
Ţinând cont de faptul că hotelierul răspunde pentru bunurile clienţilor, este firesc
dreptul consacrat de art. 2.131 C civ. hotelierului, de a examina bunurile care îi sunt
predate spre depozitare şi de a cere clientului să ceară depozitarea acestora într-un loc
închis sau sigilat.
Dovada bunurilor aduse în hotel

În ceea ce priveşte dovada, sunt aplicabile dispoziţiile de la depozitul necesar astfel
încât este admisibil orice mijloc de probă pentru a se dovedi atât bunurile ce au fost aduse
în hotel cât şi valoarea lor.
Întinderea răspunderii hotelierului

Regula. Codul civil instituie o răspundere care, în principiu, este limitată până la
concurenţa unei valori de o sută de ori mai mari decât preţul pentru o zi afişat pentru
camera oferită spre închiriere clientului. Limitarea este bazată pe un plafon variabil la o
valoare care depinde de preţul camerei.
Răspunderea nelimitată. Prin excepţie, răspunderea este nelimitată, conform art.

2.129 C. civ., în următoarele situaţii:
a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care
acesta răspunde;
b) dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;Nu se consideră a fi
primite în depozit de către hotelier bunurile depuse de clienţi în casa de valori din cameră.
Ca urmare, dacă dispar bunuri din aceste case de valori, răspunderea este plafonată la
valoarea prevăzută de art. 2.128 C. civ.
c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit
legii, era obligat să le primească.
Cazuri de nerăspundere. Conform art. 2.130 C. civ. hotelierul nu răspunde în

situaţia în care furtul distrugerea sau deteriorarea bunului este cauzată:
- de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de
vizitatorii săi;
- de un caz de forţă majoră;
- de natura bunului.
Se observă, deci, că răspunderea hotelierul este apreciată cu multă severitate,
respectiv cel puţin ca în cazul depozitului remunerat, tocmai datorită faptului că şi aici
suntem în prezenţa unui depozit cu plată. Este deci o răspundere pentru orice grad de
culpă. Răspunderea hotelierului se întinde şi la faptele săvârşite de angajaţii săi, precum şi
la cele săvârşite de alte persoane străine care au fost cazate în hotel, dar şi la străinii care
au intrat în hotel fără a fi cazaţi acolo. Mai mult decât atât, cazul fortuit nu figurează
printre cazurile de exonerare de răspundere, ci doar forţa majoră.
Răspunderea hotelierului este reglementată prin norme supletive, astfel încât nu este
exclusă o limitare a răspunderii prin clauze acceptate în mod neîndoielnic de către client.
Secţiunea a V-a
Depozitul neregulat
Noţiune şi delimitare
Depozitul neregulat este o formă de depozit, practic nereglementată distinct de Codul
civil, dar a cărui existenţă se desprinde din prevederile art. 2.105 C. civ., referitoare la
depozitul unor sume de bani sau al unor bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor.
Depozitul neregulat se particularizează deci prin obiectul său specific, respectiv
bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor.
Pornind de la dispoziţia legală potrivit căreia în cazul în care depozitul are ca obiect
astfel de bunuri, dacă nu s-a convenit altfel, ele nu trebuie restituite în individualitatea lor,
se poate trage concluzia că în cazul acestor bunurilor consumptibile şi fungibile,
depozitarul are dreptul să le consume şi să restituie altele de aceeaşi natură şi calitate şi în
aceeaşi cantitate. Ca urmare, un astfel de depozit este translativ de proprietate, ca şi
împrumutul de consumaţie, de care, după cum vom vedea, nu se delimitează cu uşurinţă.
Particularitatea depozitului neregulat referitoare la obiectul său şi la caracterul lui
translativ de proprietate, antrenează următoarele diferenţieri în raport cu depozitul
obişnuit:
- riscul pieirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunurilor depozitate se suportă de
către depozitar în calitate de proprietar potrivit regulii res perit domino şi nu de către
deponent;
- fructele produse de bunurile depozitate sunt ale depozitarului în calitate de
proprietar şi nu ale deponentului ca la depozitul voluntar;
- bunurile ce formează obiectul depozitului trebuie să fie proprietatea deponentului în
raport cu faptul că urmează să se transmită proprietatea acestora;
- în cazul în care nu se restituie bunurile împrumutate nu se mai poate folosi acţiunea
în revendicare, ca la depozitul obişnuit, ci doar acţiunea rezultată din contract.
Având în vedere că şi depozitul obişnuit poate avea ca obiect bunuri fungibile şi
consumptibile, dar care au fost privite de părţi ca nefungibile, dacă se pune problema
dovedirii caracterului neregulat al depozitului, această dovadă se poate face prin orice
mijloc de probă. Aceasta nu înseamnă însă că dovada depozitului ar putea fi făcută fără
înscris. Este vorba doar, strict, de dovada faptului că bunurile au fost privite de părţi ca
fungibile sau consumptibile şi nu ca nefungibile pentru a constitui un depozit obişnuit.
Aplicarea regulilor de la de împrumutul de consumaţie

Am arătat anterior că nu este uşor să se facă distincţia între aceste două contracte.
Aceasta deoarece ambele au ca obiect bunuri fungibile, ambele sunt translative de
proprietate şi, ca urmare, atât depozitarul cât şi împrumutatul au dreptul de a se folosi de
bunuri, în ambele cazuri se restituie alte bunuri decât cele ce au format obiectul
contractului, dar de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate. De aceea, probabil, actualul Cod
civil a stabilit în art. 2.105 alin. (2) că în cazul depozitului având ca obiect bunuri
fungibile şi neconsumptibile prin natura lor, se aplică regulile împrumutului de
consumaţie, cu excepţia cazului în care bunurile urmau să fie păstrate în interesul celui
care le-a predat.
Existenţa intenţiei de a se restitui chiar bunurile predate şi deci a interdicţiei folosirii
lor de către depozitar, este prezumată atunci când părţile au convenit că restituirea
bunurilor poate fi cerută anterior expirării termenului convenit pentru păstrarea lor.
În condiţiile aplicării regulilor de la împrumutul de consumaţie, în principiu, nu se
mai pune problema dificilă a delimitării unui astfel de depozit de împrumutul de
consumaţie.
Arătăm totuşi că o primă deosebire ar rezulta din faptul că în cazul depozitului, spre
deosebire de împrumut, deponentul poate cere restituirea bunului oricând, dar această
diferenţă nu este esenţială şi nici suficientă. De aceea, trebuie să se cerceteze şi să se
descoperire intenţia părţilor, scopul contractului. Dacă scopul principal al transmiţătorului
a fost de a-şi asigura păstrarea bunurilor şi deci contractul se încheie în interesul său,
suntem în prezenţa unui depozit. Dacă, dimpotrivă scopul urmărit a fost satisfacerea
interesului celui care primeşte bunurile, suntem, în principiu, în prezenţa unui contract de
împrumut. Problema nu este însă una simplă, mai ales în cazul depozitului salariat, motiv
pentru care, după cum s-a spus, distincţia între depozitul neregulat şi împrumutul de
consumaţie reprezintă un fel de crux juris1.
Secţiunea a VI-a
Sechestrul
Sechestrul a fost conceput de Codul civil ca o varietate de depozit ce are ca obiect un

bun litigios sau cu privire la care există o incertitudine juridică. Există două tipuri de
sechestru, şi anume sechestrul convenţional şi sechestrul judiciar.
Sechestrul convenţional
Este definit de art. 2.138 C. civ. ca „depozitul prin care două sau mai multe persoane
încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri
mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine juridică, cu
obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al
dreptului”.
Specific acestui tip de depozit este deci faptul că bunul ce formează obiectul său este
în litigiu sau dacă nu este în litigiu există o incertitudine juridică în ceea ce priveşte
titularul dreptului, iar depozitarul se obligă să-l restituie nu neapărat deponentului, ci
1 Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris, 1991, p. 475.
părţii care va fi recunoscută ca titular al dreptului, sau persoanei indicate prin acordul
tuturor părţilor care l-au numit.
Deponent poate fi una dintre cele două părţi în dispută sau pot avea această calitate,
ambele.
Tot cu referire la obiectul acestuia este de menţionat, în raport de dispoziţiile art.
2.138 C. civ., că obiectul sechestrului poate fi atât un bun mobil, cât şi un bun imobil.
Sechestrul poate fi atât remunerat cât şi gratuit. Atunci când în contract nu s-a stabilit
nimic cu privire la remuneraţie sau nu s-a stabilit că aceasta nu se datorează,
administratorul-sechestru are dreptul la o remuneraţie”.
Depozitarul este debitorul obligaţiilor din depozitul obişnuit, respectiv de a păstra şi
de a restitui lucrul. De aceea, când depozitul este gratuit răspunderea lui va fi mai puţin
severă, luându-se ca etalon culpa levis in concreto, pe când în cazul depozitului cu titlu
oneros, răspunderea va fi apreciată după criteriul mai sever al culpei levis in abstracto.
Atunci când este necesar în raport de natura bunului ca administratorul-sechestru să
îndeplinească anumite acte de administrare cu privire la bun, el este ţinut de îndeplinirea
acestor acte, urmând ca referitor la ele să se aplice în mod corespunzător regulile de la
mandat. Administratorul-sechestru poate chiar înstrăina bunul aflat în depozit dar numai
dacă acesta nu poate fi conservat ori dacă măsura înstrăinării este vădit necesară. În
ambele cazuri, pentru înstrăinare este necesară autorizarea instanţei de judecată, aceasta
fiind cea care va aprecia dacă măsura înstrăinării este „vădit necesară”.
Spre deosebire de depozitul obişnuit, depozitarul nu va restitui bunul la cerere, ci
doar după finalizarea procesului sau după încetarea stării de incertitudine juridică.
Restituirea bunului anterior procesului este posibilă doar atunci când toate părţile care
l-au numit convin în acest sens, sau pentru motive temeinice, dar în acest din urmă caz
numai prin hotărâre judecătorească.
Liberarea administratorului-sechestru se face prin predarea bunului celui desemnat
de instanţa judecătorească sau, după caz, celui indicat prin acordul tuturor părţilor care
l-au numit.
Administratorul-sechestru are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor făcute pentru
conservarea şi administrarea bunului sechestrat, precum şi la plata despăgubirilor pentru
pierderile suferite în legătură cu acesta.
Sechestrul judiciar
Este sechestrul dispus de către instanţa de judecată cu privire la un bun, mobil sau
imobil, pentru a cărui proprietate sau posesie părţile se judecă, sau atunci când există un
litigiu cu privire la administrarea sau folosinţa unui bun comun,ori asupra bunurilor
oferite de debitor pentru liberarea sa, dar şi în alte situaţii. Depozitarul este numit de către
instanţa de judecată pe baza înţelegerii părţilor, sau în lipsa unei astfel de înţelegeri, din
oficiu. Acest gen de sechestru nu are natură contractuală, motiv pentru care ne interesează
în cadrul acestei materii doar sub aspectul faptului că i se aplică regulile sechestrului
convenţional.
CAPITOLUL X
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ
Secţiunea I
Noţiune, caractere juridice şi delimitare
Noţiune. Codul civil defineşte contractul de împrumut de folosinţă în art. 2.146 ca

fiind contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil
sau imobil celeilalte părţi, numită comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia
de a-l restitui după un anumit timp.
Părţile contractului sunt comodantul, care poate fi o persoană fizică sau juridică şi
care este cel care transmite bunul pentru folosinţă şi comodatarul care este persoana care
primeşte bunul pentru folosinţă gratuită, cu obligaţia de a-l restitui.
Caractere juridice. Contract cunoscut încă din vremea romanilor, comodatul a fost
şi a rămas un contract cu titlu gratuit. De fapt este un contract esenţialmente cu titlu
gratuit deoarece acest caracter este de esenţa contractului. Dacă în schimbul folosinţei
s-ar efectua o altă prestaţie contractul nu ar mai fi unul de împrumut, ci un alt contract.
Dacă, spre exemplu, în schimbul folosinţei bunului s-ar plăti o sumă de bani, contractul ar
fi un contract de locaţiune şi nu de comodat. În doctrină s-a subliniat faptul că nu este
afectat caracterul gratuit al contractului dacă acesta cuprinde o clauză potrivit căreia
comodatarul va plăti o sumă de bani, care sa reprezinte echivalentul uzurii suferite de
lucru în timpul folosirii lui şi că această obligaţie asumată de către comodatar nu
transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, această obligaţie reprezentând
practic o concretizare a obligaţiei de restituire a lucrului în starea în care a fost predat1.
Caracterul gratuit influenţează după cum vom arăta mai jos, unele obligaţii ale
comodatarului. Se va vedea, de exemplu, că împrumutatul are o răspundere mai severă
pentru lucrul împrumutat, căci, dacă este cazul, el trebuie să-şi sacrifice bunul său pentru
a-l salva pe cel împrumutat.
Întrucât din contract nu iau naştere obligaţii contractuale pentru împrumutător,
singurul obligat fiind împrumutatul, contractul are caracter unilateral. Deşi Codul civil
vorbeşte în art. 2.151-2.152 de unele obligaţii ale comodantului, contractul rămâne
unilateral deoarece textele legale în discuţie au în vedere unele obligaţii care nu iau
naştere direct din contract, ci ca urmare a unor împrejurări ivite pe parcursul contractului.
Contractul de comodat face parte, ca şi depozitul sau gajul, din categoria contractelor
care, pentru a se naşte în mod valabil, presupun remiterea bunului. El poate lua naştere
numai dacă acordul părţilor este însoţit de remiterea bunului, deci este un contract real.
Simplul acord de voinţă neînsoţit de predarea bunului, nu poate avea valoarea unui
contract de comodat, ci cel mult a unei promisiuni de împrumut, posibilitatea unei astfel
de promisiuni fiind prevăzută expres de art. 2.145 C. civ. Predarea bunului reprezintă o

Contractul de împrumut de folosinţă 311
condiţie pentru naşterea valabilă a contractului şi de aceea nu există o obligaţie a
comodantului de a preda bunul către comodatar. Dacă bunul se află deja în detenţia
comodatarului, acordul de voinţă, în sensul încheierii contractului, dă naştere unui
contract valabil, condiţia remiterii bunului fiind considerată îndeplinită.
Caracterul translativ de folosinţă. Contractul nu este translativ de proprietate
deoarece prin intermediul lui se transmite doar folosinţa temporară asupra bunului, nu şi
dreptul de proprietate. Comodantul rămâne proprietarul bunului1, iar comodatarul este un
simplu detentor precar, el nefiind nici cel puţin posesor.
Delimitarea comodatului de alte contracte

Delimitarea de contractul de împrumut de consumaţie. Împrumutul de folosinţă se
deosebeşte de împrumutul propriu-zis sub mai multe aspecte, dintre care subliniem:
- Împrumutul de folosinţă are ca obiect bunuri nefungibile şi neconsumptibile, pe
când împrumutul de consumaţie are ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile;
- Împrumutul de folosinţă nu transferă decât folosinţa bunului, el nu este translativ de
proprietate, în schimb împrumutul de consumaţie are ca efect transferul proprietăţii la
împrumutat deoarece nu poate să se folosească de el fără a-l consuma; Ca urmare, şi
riscul pieirii fortuite este diferit, la comodat fiind suportat de proprietarul comodant pe
când la celălalt de către împrumutat.
- Comodatul este un contract care se particularizează prin caracterul său esenţial-
mente gratuit, în schimb gratuitatea nu este de esenţa împrumutului de consumaţie;
- Comodantul poate cere restituirea bunului şi înainte de termen pe când la
împrumutul propriu-zis nu există o astfel de obligaţie.
Delimitarea de contractul de locaţiune. Atât comodatul cât şi locaţiunea au ca obiect

bunuri nefungibile şi neconsumptibile asupra cărora se transmite doar un drept de
folosinţă, ambele nefiind translative de proprietate. Diferenţa dintre ele o face faptul că la
locaţiune în schimbul folosinţei se execută o contraprestaţie pe când la comodat,
considerat ca un serviciu între prieteni, este esenţial să nu se plătească nimic în schimbul
folosinţei.
Delimitarea faţă de contractul de depozit. Spre deosebire de depozitar care şi el

primeşte un bun cu obligaţia de a-l restitui, dar care nu se poate folosi de bun,
comodatarul se poate folosi de bun în scopul convenit cu comodantul sau, dacă acesta nu
a fost convenit, în cel care rezultă din natura bunului împrumutat.
Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate a contractului
Cerinţele de valabilitate ale contractului sunt cele din dreptul comun. Subliniem doar
că, întrucât comodatul intră în categoria actelor de administrare, capacitatea cerută
părţilor este cea necesară pentru încheierea actelor de administrare. În doctrină s-a
apreciat că în unele situaţii, cum este cazul când comodatul se încheie pe un termen
1 Avem în vedere ipoteza cea mai frecventă când comodantul este şi proprietarul bunului.
relativ lung, dar şi în alte situaţii în care contractul are consecinţe importante, se impune
asimilarea lui, din punct de vedere al capacităţii, actelor de dispoziţie1.
Referitor la bunurile proprietate comună, menţionăm că art. 641 alin. (4) C. civ.
prevede că actele de folosinţă cu titlu gratuit nu se pot încheia decât cu acordul tuturor
coproprietarilor, astfel că un bun aflat în regim de proprietate comună nu poate fi dat în
comodat de unul sau majoritatea coproprietarilor.
Referitor la obiectul contractului, menţionăm că el poate consta atât într-un bun
mobil cât şi într-un bun imobil2, tradiţiunea urmând să se realizeze într-o formă adecvată
naturii bunului. Spre deosebire de Codul civil anterior, actualul cod prevede expres
posibilitatea comodatului având ca obiect un bun imobil (art. 2.146). Având în vedere că
bunurile ce au format obiectul contractului urmează a fi restituite după folosire, ele pot fi
doar bunuri nefungibile şi neconsumptibile. În doctrină s-a arătat că şi bunurile
consumptibile potrivit naturii lor pot forma obiect al contractului dacă au fost privite de
părţi ca nefungibile şi individual determinate, caz în care bunurile nu sunt folosite la
destinaţia ce rezultă din natura lor, ci potrivit unei alte destinaţii (cazul unor fructe
împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii)3. În prezent ideea este susţinută prin
dispoziţiile art. 543 alin. (3) NCC, care prevăd că „prin act juridic, un bun fungibil prin
natura sa poate fi considerat ca nefungibil”.
În raport de faptul că obiectul contractului vizează doar transmiterea temporară a
dreptului de folosinţă, calitatea de comodant nu este neapărat legată de calitatea de
proprietar al bunului, ea putând aparţine şi altor persoane cum ar fi un uzufructuar sau un
locatar. Comodatarul nu poate fi el însuşi comodant deoarece, după cum rezultă din art.
2.148 alin. (2) C. civ., în afara unei stipulaţii contrare, el deţine bunul numai pentru
folosinţă proprie. Bunul împrumutat poate face însă obiectul unui contract de depozit
deoarece depozitarul nu se poate folosi de lucru, iar păstrarea în depozit nu contravine
intereselor comodantului4.
Anumite bunuri proprietate publică pot forma obiectul unui contract de comodat.
Astfel art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia prevede că „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din
patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop
lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publica, ori serviciilor
publice”.
Promisiunea de împrumut
Facem menţiunea că atât în cazul acestui contract cât şi în cazul contractului de
împrumut de consumaţie este posibilă încheierea unei promisiuni de împrumut.
Promisiunea menţionată trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea
viitorului contract. Dacă s-a încheiat o astfel de promisiune şi promitentul refuză
încheierea contractului, iar bunul se află în detenţia beneficiarului promisiunii, instanţa, la
cererea acestuia, poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, sub condiţia,
desigur, a îndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale acestuia.
1A se vedea în acest sens C. Toader, op. cit., p. 243 şi doctrina franceză citată de autoare.
2Pentru o opinie rămasă izolată în sensul că sub vechiul Cod civil, obiect al contractului putea fi doar un
bun mobil, a se vedea V. Pătulea, Notă la dec. nr. 224/1969 a TJ Botoşani, în RRD nr. 1/1971, p. 118 şi 119.
4 Idem, p. 16.
Menţionarea expresă din art. 2.145 C. civ. referitoare la posibilitatea încheierii unei
promisiuni de contract ca şi a posibilităţii ca în caz de refuz de încheiere a contractului să
se poată obţine pe cale judecătorească o hotărâre care să ţină loc de contract, era necesară
deoarece textul art. 1.279 alin. (3) C. civ. cuprinzând norma de ordin general referitoare la
promisiunea de a contracta, arată că prevederea privind posibilitatea pronunţării unei
hotărâri care să ţină loc de contract, nu se aplică contractelor reale, dacă legea nu prevede
altfel. În acest fel s-a creat posibilitatea unei promisiuni de împrumut de folosinţă cât şi
de împrumut de consumaţie. Observăm că în cazul în care promitentul împrumutător nu
respectă promisiunea de a încheia contractul, beneficiarul promisiunii are posibilitatea de
a se adresa instanţei competente pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract,
dar numai dacă bunul se află în detenţia acestuia din urmă. Explicaţia se bazează pe faptul
că împrumutul este un contract real şi nu poate lua naştere fără remiterea bunului.
Dovada contractului de comodat

Dovada consimţământului părţilor se face conform regulilor de probaţiune specifice
actelor juridice. Contractul nefiind sinalagmatic înscrisul sub semnătură privată se bucură
de deplină valoare probatorie chiar dacă este încheiat într-un singur exemplar, forma-
litatea multiplului exemplar fiind prevăzută doar pentru contractele sinalagmatice.
Dovada faptului material al predării bunului împrumutat este posibilă prin orice
mijloc de probă.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de comodat
Drepturile comodatarului
Spre deosebire de depozitar şi la fel ca şi locatarul, comodatarul are dreptul de a se
servi de bunul împrumutat, acesta fiind scopul contractului. Folosinţa bunului este
permisă conform destinaţiei ce rezultă din natura bunului sau stabilită prin convenţia
părţilor. Ea nu poate fi transmisă unei alte persoane decât atunci când o astfel de
posibilitate a fost prevăzută în convenţia părţilor (art. 2.148 C. civ.).
Cu privire la drepturile comodatarului, trebuie să facem precizarea că, deşi contractul
este unul unilateral, se pot naşte obligaţii şi în sarcina comodantului. Astfel, în cazul
intervenirii unor cheltuieli necesare care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului
şi atât de urgente pentru conservarea bunului încât comodantul nu a putut fi înştiinţat în
timp util, comodatarul are dreptul de a fi despăgubit pentru efectuarea lor, dacă aceste
cheltuieli nu au fost prilejuite prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut a
răspunde. La fel, în situaţia unor cheltuieli necesare la care comodantul, înştiinţat în
prealabil, nu s-a opus. În situaţia în care comodantul refuză plata cheltuielilor, noul Cod
civil prevede expres că comodatarul nu va avea un drept de retenţie, până la restituirea
cheltuielilor suportate. Ca urmare el trebuie să se mulţumească cu executarea silită a
obligaţiei fără a putea beneficia de avantajele dreptului de retenţie. Sub acest aspect,
regimul juridic al contractului de comodat este diferit de cel existent sub reglementarea
anterioară, când se recunoştea un drept de retenţie comodatarului în situaţiile de mai sus.
Obligaţiile comodatarului
Obligaţia de a conserva lucrul împrumutat. Această obligaţie este prevăzută în mod

expres de dispoziţia din art. 2.148 C. civ., unde se arată: „comodatarul este ţinut să
păzească şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar.”
El răspunde deci pentru pieirea sau deteriorarea, din culpa sa, a bunului împrumutat.
Răspunderea există şi în cazul deteriorării bunului de către un terţ căruia el i-a încredinţat
bunul. În aprecierea culpei sale, trebuie pornit de la faptul că acest comportament pe care
trebuie să-l aibă comodatarul, este cel al unui bonus pater familias, adică al tipului
abstract de om prudent, diligent şi nu cel apreciat în funcţie de diligenţa depusă în
legătură cu propriile bunuri.
Dacă bunul a pierit sau s-a deteriorat fără nicio vină din partea comodatarului, el nu
este ţinut a răspunde. Nu există, deci, o răspundere a comodatarului pentru pieirea
bunului ca urmare a folosirii lui normale.
Dacă bunul a pierit în mod fortuit, riscul pieirii fortuite îl suportă, cu anumite
excepţii pe care le vom arăta mai jos, proprietarul, potrivit regulii res perit domino.
Proprietarul poate fi comodantul, dar poate fi şi un terţ.
Obligaţia de a folosi bunul conform destinaţiei. Comodatarul are, cum am arătat,

dreptul de a se folosi de bun, dar acest drept este limitat în sensul că folosinţa este
permisă, după cum rezultă din art. 2.148 alin. (2) C. civ., numai în funcţie de destinaţia ce
rezultă din natura bunului respectiv sau din convenţia părţilor. Un autoturism nu poate fi
folosit pentru a participa la curse dacă a fost împrumutat pentru o deplasare obişnuită
într-o anumită localitate.
Sancţiunea care poate interveni în astfel de situaţii, este plata de daune-interese,
suportarea riscurilor pierii fortuite a bunului [art. 2.149 alin. (2) C. civ.] sau chiar
rezilierea contractului, deşi este vorba de un contract unilateral1.
Suportarea cheltuielilor de folosinţă. Cheltuielile inerente folosirii bunului

împrumutat sunt în sarcina comodatarului [art. 2.151 alin. (1) C. civ.] Este vorba de
cheltuieli care sunt necesare pentru a se putea folosi bunul împrumutat, cum ar fi spre
exemplu, benzina pentru folosirea unui autoturism, şi nu de un contraechivalent al
folosinţei, aceasta fiind gratuită. O eventuală obligaţie a comodatarului, asumată prin
contract, de a plăti contravaloarea uzurii bunului nu echivalează cu o plată a contravalorii
folosinţei bunului şi nu duce la schimbarea naturii contractului în contract de locaţiune.
Obligaţia de restituire. În contractul de comodat, comodantul rămâne proprietarul

bunului2 şi ca urmare acest bun trebuie să-i fie restituit. Obligaţia de restituire către
comodant există însă şi atunci când comodantul nu este proprietarul bunului, ci un
uzufructuar sau un locatar.
Creditorii obligaţiei de restituire sunt comodantul, reprezentantul său sau moştenitorii
comodantului.
1 În doctrină se admite posibilitatea de reziliere deşi este vorba de un contract unilateral şi nu
sinalagmatic.
2 Avem în vedere ipoteza mai frecventă când comodantul este şi proprietarul bunului împrumutat şi nu
ipotezele, mai rare, când comodant este o altă persoană decât proprietarul.
Obligaţia de restituire este principala obligaţie a comodatarului şi este prevăzută
expres de dispoziţiile art. 2.155 C. civ. Ea are ca obiect chiar bunul împrumutat şi nu un
alt bun echivalent sau contravaloarea bunului. Comodantul nu poate fi obligat să accepte
un alt bun în locul celui dat spre folosinţă, chiar dacă acesta are o valoare mai mare decât
bunul împrumutat. Nici comodantul nu are dreptul să ceară restituirea altui bun sau
contravaloarea acestuia dacă restituirea în natură este posibilă. Dacă părţile convin,
comodatarul poate fi liberat de obligaţie şi prin restituirea unui alt bun decât cel
împrumutat. Suntem în prezenţa unei novaţii prin schimbare de obiect1.
În cazul în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, comodatarul este obligat să
achite contravaloarea lui, calculată în funcţie de valoarea de circulaţie a bunului la
momentul pronunţării hotărârii. Numai în acest fel comodantul are posibilitatea să-şi
procure un alt bun în locul celui nerestituit. În această ipoteză nu se aplică prevederile art.
1.641 C. civ. potrivit căruia debitorul de bună-credinţă are opţiune între restituirea
contravalorii bunului de la data primirii sau cea de la data pierderii bunului, textul
respectiv fiind aplicabil doar pentru ipotezele reglementate de art. 1.635 C. civ. respectiv
când cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din
eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui
obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a
unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.
Dacă bunul împrumutat este producător de fructe şi nu s-a convenit în alt mod,
comodatarul este obligat să restituie şi fructele bunului. Evident că, în acest caz, în raport
de dispoziţiile art. 550 C. civ., el are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru
realizarea acestora.
Comodatarul nu poate refuza restituirea bunului invocând compensaţia cu o creanţă
ce ar avea-o asupra comodantului, deoarece compensaţia poate opera între datorii care au
ca obiect lucruri fungibile de aceeaşi natură (art. 1.617 C. civ.), în schimb la comodat
obiectul poate fi un bun nefungibil.
Restituirea trebuie făcută la locul stabilit prin contract, iar în lipsa unei astfel de
clauze, potrivit regulilor generale în materie de predare a bunurilor individual
determinate, la locul unde se afla bunul în momentul contractării (art. 1.494 C. civ.). În
cazul în care comodatarul refuză restituirea bunului, comodantul poate pune în executare
silită contractul, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească deoarece acesta constituie,
în anumite condiţii, titlu executoriu. În raport de prevederile art. 2.157 C. civ., caracterul
de titlu executoriu este condiţionat de încheierea contractului în formă autentică sau sub
forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă.
Contractul are caracter de titlu executoriu doar pentru restituirea bunului în cazul
încetării contractului prin expirarea termenului sau prin decesul comodatarului. Dacă nu
s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu
numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori
întrebuinţarea prevăzută are un caracter permanent [art. 2.157 alin. (2) C. civ.].
Pentru ipoteza în care contractul nu poate fi dovedit cu înscris autentic sau cu înscris
sub semnătură privată cu dată certă, precum şi în ipoteza în care se cere restituirea
anticipată a bunului pentru încălcarea obligaţiilor comodatarului sau pentru o nevoie
urgentă şi neprevăzută de bun a comodantului, acesta are un drept de opţiune între două
acţiuni:
1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 17; C. Toader, op. cit., p. 246.
a) Prima acţiune este cea în revendicare, care implică dovada, uneori dificilă, a
dreptului de proprietate. Ea are avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi
împotriva terţelor persoane. Poate fi folosită cu succes numai dacă comodantul este şi
proprietarul bunului. Proprietarul poate revendica bunul de la comodatar chiar dacă nu are
şi calitatea de comodant. Comodatarul nu se poate apăra prin posesia de bună-credinţă
sau prin invocarea uzucapiunii deoarece el este un simplu detentor.
b) O altă acţiune este cea bazată pe contract. Aici comodantul trebuie să-şi
dovedească doar această calitate şi nu şi pe cea de proprietar. Ea va reprezenta singura
posibilitate pentru comodantul care nu este şi proprietarul bunului şi care va putea obţine
restituirea bunului dovedind doar că a împrumutat bunul comodatarului. Această acţiune
este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Momentul restituirii. Momentul restituirii bunului depinde de durata împrumutului.

Dacă împrumutul este făcut pe termen determinat, obligaţia de restituire trebuie
îndeplinită la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, fără a fi nevoie
de o punere în întârziere a debitorului.
Dacă nu s-a fixat un termen de restituire, acesta poate fi determinat în funcţie de
momentul în care a fost satisfăcută trebuinţa comodatarului avută în vedere la încheierea
contractului. În cazul în care, scadenţa obligaţiei de restituire nu poate fi determinată în
acest fel, sub vechiul Cod civil s-a apreciat că termenul restituirii va fi determinat de către
instanţă, pentru că folosinţa nu poate dura la infinit iar momentul respectiv nu poate
depinde exclusiv de voinţa comodatarului1. În prezent, pentru o astfel de ipoteză
art. 2.155 C. civ. prevede că „dacă termenul nu este convenit şi fie contractul nu prevede
întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, fie întrebuinţarea are un caracter
permanent, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului”.
Restituirea anticipată a bunului. Spre deosebire de contractul de depozit, como-

dantul nu poate cere, în principiu, restituirea lucrului după bunul său plac. El poate cere
restituirea înainte de împlinirea termenului sau satisfacerea trebuinţei comodatarului,
numai dacă, aşa cum arată art. 2.156 C. civ., are el însuşi o nevoie urgentă şi neprevăzută
de bun. Există aici, după cum s-a mai spus, o atingere adusă forţei obligatorii a
contractului, pentru cauză de impreviziune, care se explică, prin favoarea ce trebuie
făcută comodantului, care prestează un serviciu gratuit comodatarului2. De asemenea,
restituirea anticipată poate fi cerută şi atunci când comodatarul decedează sau când îşi
încalcă obligaţiile contractuale.
Inexistenţa dreptului de retenţie. Pentru garantarea creanţelor comodatarului
împotriva comodantului în legătură cu bunul împrumutat, art. 1.570 din vechiul Cod civil
instituia un drept de retenţie în favoarea comodatarului până la plata cheltuielilor
extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea lucrului dar şi a altor creanţe
ale comodatarului născute în legătură cu bunul, cum erau, de pildă, cele privind
despăgubirile datorate comodatarului pentru pagubele create de viciile ascunse ale
bunului. În prezent, art. 2.153 C. civ. prevede că în niciun caz comodatarul nu poate
invoca un drept de retenţie asupra bunului împrumutat pentru garantarea unor astfel de
obligaţii. Se constată deci o optică total diferită a actualului Cod civil asupra acestui

aspect, bazată probabil pe ideea prestării unui serviciu gratuit de către comodant,
comodatarului. Găsim aici o altă diferenţă faţă de depozit, depozitarul beneficiind de un
drept de retenţie până i se plăteşte sumele datorate.
Responsabilitatea împrumutatului
Răspunderea comodatarului faţă de comodant este o răspundere contractuală, în timp
ce faţă de terţi el va răspunde pe temei delictual.
În stabilirea răspunderii, trebuie pornit de la faptul că proprietar al bunului rămâne
comodantul sau o altă persoană, atunci când împrumutul este făcut de altcineva decât
proprietarul. Ca urmare, comodatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului
împrumutat din cauză de forţă majoră, fiind aplicabilă regula res perit domino. Cu toate
acestea, sunt unele situaţii în care răspunderea pentru pieirea bunului din motive de forţă
majoră, revine totuşi comodatarului:
- când comodatarul întrebuinţează bunul contrar destinaţiei rezultate din natura sa, ori
stabilite prin contract;
- când prelungeşte folosinţa bunului după scadenţă, dacă nu poate face dovada că
bunul ar fi pierit şi la comodant chiar dacă ar fi fost restituit la timp [art. 2.149 alin. (2)
C. civ.];
- dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat întrebuinţând un bun propriu, sau dacă,
neputând salva decât unul dintre cele două bunuri, l-a preferat pe al său, lăsând să piară
cel al comodantului (art. 2.150 C. civ.).
Din moment ce în situaţiile menţionate comodatarul răspunde pentru pieirea sau
deteriorarea bunului împrumutat din cauză de forţă majoră, el va răspunde şi când aceste
consecinţe se produc din caz fortuit, chiar dacă texul art. 2.149 alin. (2) C. civ. face
referire doar la forţa majoră.
Comodatarul răspunde şi pentru pieirea sau deteriorarea bunului din vina sa. Pentru a
înlătura această responsabilitate, el este cel care trebuie să dovedească că bunul a pierit,
ori s-a deteriorat, din motive fortuite sau ca urmare a unei folosinţe normale şi fără vină
din partea sa. Sarcina probei în acest sens revine deci comodatarului şi nu comodantului,
obligaţia fiind considerată în doctrina franceză, o obligaţie de rezultat1.
Răspunderea comodatarului funcţionează şi în cazul în care deteriorarea sau pieirea
bunului se datorează unui terţ, căruia el i-a încredinţat bunul. În ipoteza în care
comodatarul, cu acordul comodantului ar încheia el însăşi un contract de comodat, el va
răspunde pentru deteriorarea bunului produsa de către propriul lui comodatar, fără a putea
invoca împotriva comodantului drept cauza exoneratoare de răspundere, fapta terţului.
Comodantul ar putea acţiona chiar el împotriva terţului cu o acţiune în despăgubiri, dar nu
pe temei contractual, ci delictual, dacă sunt îndeplinite condiţiile acestui gen de
răspundere. Existând această răspundere chiar când bunul este dat în folosinţă unui terţ cu
acordul comodantului, cu atât mai mult va exista răspunderea în situaţia în care folosinţa
bunului de către terţ nu are acceptul comodantului iniţial.
Pluralitatea de comodatari
În situaţia în care bunul a fost împrumutat mai multor comodatari, în raport de
dispoziţiile art. 2.154 C. civ., există o răspundere solidară a fiecăruia dintre aceştia, faţă
1 Idem, p. 493.
de comodant. Este un caz de solidaritate legală pasivă care, poate fi înlăturat prin
convenţia părţilor total sau parţial (pentru unul sau o parte dintre comodatari).
Obligaţiile comodantului
Contractul de comodat este un contract unilateral aşa încât, încheierea lui dă naştere
la obligaţii doar în sarcina comodatarului. Pentru comodant nu se nasc obligaţii în
momentul încheierii contractului, dar este posibil ca datorită unor împrejurări apărute pe
parcursul executării contractului, să ia naştere unele obligaţii extracontractuale în sarcina
acestuia.
Restituirea cheltuielilor de conservare a lucrului

Potrivit art. 2.151 alin. (2) C. civ. „comodatarul are dreptul să îi fie rambursate
cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la
încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus
efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp
util”. Comodantul este deci, dator să restituie comodatarului acele cheltuieli făcute cu
conservarea lucrului împrumutat, ce au avut caracter necesar şi au fost acceptate de
comodant, sau au avut caracter necesar şi atât de urgent încât acordul comodantului nu a
putut fi solicitat.
Comodatarul nu are dreptul de a pretinde de la comodant cheltuielile făcute strict
pentru folosirea bunului acestea rămânând în sarcina sa.
Cheltuielile utile şi cele voluptuare cu privire la imobilul ce a format obiectul
comodatului vor putea fi recuperate doar în condiţiile şi după regulile prevăzute art. 584
şi 585 C. civ. pentru autorul lucrării de rea-credinţă deoarece el este un simplu detentor al
bunului.
Plata despăgubirilor pentru daunele provocate de viciile bunului împrumutat

Comodantul este obligat să-l despăgubească pe comodatar de eventualele prejudicii
suferite ca urmare a viciilor bunului împrumutat, dacă el cunoştea existenţa acestor vicii
şi nu le-a comunicat comodatarului. Răspunderea comodantului este una extracon-
tractuală, respectiv delictuală şi urmează a fi angajată în condiţiile art. 1.357 C. civ. Tot
pe temei delictual, va răspunde comodantul şi în caz de împiedicare sau stânjenire a
comodatarului în folosirea bunului împrumutat de către terţul căruia comodantul i-a
transmis proprietatea bunului respectiv. Dacă comodantul a înstrăinat bunul către un terţ,
acestuia nu-i este opozabil contractul de comodat şi poate să-l revendice oricând de la
comodatar, aşa încât este justificată antrenarea răspunderii comodantului pentru fapta sa
ilicită. Dacă însă, prin contract, comodantul şi-ar asuma şi obligaţia de garanţie, ceea ce
în practică nu prea se întâmplă, răspunderea ar fi una contractuală.
Comodatarul nu are, după cum s-a arătat mai sus, un drept de retenţie asupra bunului
pentru plata despăgubirilor sau cheltuielilor datorate de către comodant în condiţiile de
mai sus.
Încetarea contractului de comodat
Restituirea bunului. Cel mai frecvent, contractul de comodat încetează prin

restituirea bunului de către comodatar la expirarea termenului convenit sau după
satisfacerea trebuinţelor avute în vedere de părţi la încheierea contractului, sau prin
restituirea anticipată, la cererea comodantului.
În principiu, comodatarul poate restitui bunul din proprie iniţiativă şi înainte de
termen, exceptând situaţia în care termenul a fost convenit şi în interesul comodantului.
Rezilierea contractului. În caz de nerespectare culpabilă a obligaţiilor de către

comodatar, se admite în doctrină1, posibilitatea pentru comodant de a cere rezilierea
contractului, deşi rezilierea este o sancţiune specifică contractelor sinalagmatice, iar
contractul de comodat este un contract unilateral.
Decesul comodatarului. Contractul nu încetează în cazul morţii comodatarului, dar

comodantul poate cere restituirea anticipată a bunului atunci când comodatarul a decedat,
aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2.156 C. civ. În această situaţie contractul are caracter
de titlu executor în privinţa obligaţiei de restituire a bunului (art. 2.157 C. civ.) dacă a fost
încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă2.
Decesul comodatarului nu constituie deci cauză de încetare de drept a contractului, dar
comodantul poate face să înceteze contractul prin solicitarea restituirii anticipate a
bunului.
Comodatul poate înceta şi prin unele dintre modurile generale de stingere a
obligaţiilor, cum ar fi: confuziunea, remiterea de datorie sau darea în plată.
1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 25; C. Macovei, op. cit., p. 268; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 504.
2 Sub regimul juridic al codului anterior, contractul înceta prin decesul comodatarului în ipoteza în care
a fost încheiat în considerarea calităţilor personale ale acestuia şi, deci, avea caracter intuitu personae. În caz
contrar, drepturile şi obligaţiile contractuale se transmiteau moştenitorilor comodatarului.
CAPITOLUL XI
ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE
Secţiunea I
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de valabilitate
Noţiune
Împrumutul de consumaţie, pe care Codul civil îl consideră adevăratul împrumut,
poate fi definit în raport de prevederile art. 2.158 şi 2.160 C. civ., în sensul că el repre-
zintă un contract prin care una dintre părţi, numită împrumutător, transmite celeilalte
părţi, respectiv împrumutatului, dreptul de proprietate asupra unor bunuri fungibile şi
consumptibile, cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui, la scadenţă, aceeaşi cantitate
de bunuri, de aceeaşi natură şi calitate.
Caractere juridice
Codul civil a conceput împrumutul de consumaţie ca pe un contract ce prezintă
următoarele caractere juridice:
- contract unilateral deoarece creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului.

Împrumutătorul nu are obligaţii rezultate din contract, neexistând nici cel puţin o obligaţie
de predare a bunului deoarece predarea acestuia reprezintă o condiţie pentru naşterea
contractului. În sarcina împrumutătorului pot lua naştere unele obligaţii dar acestea, deşi
au legătură cu contractul, nu provin în mod direct din încheierea acestuia, ci eventual, din
unele împrejurări ce survin pe parcursul contractului şi pot avea un temei delictual.
- caracter real, rezultat din faptul că naşterea valabilă a contractului, este
condiţionată, ca şi la contractul de comodat, nu numai de consimţământul valabil al
părţilor, ci şi de remiterea materială a bunului. Consimţământul părţilor neînsoţit de
remiterea bunului nu poate reprezenta decât, eventual, un antecontract ce creează pentru
părţi obligaţia de a încheia în viitor contractul, în condiţiile impuse de caracterul real al
acestuia.
- contract, de regulă, cu titlu gratuit, poate fi şi cu titlu oneros în cazul împru-
mutului cu dobândă. În cazul în care contractul este cu titlu oneros, el nu îşi pierde
caracterul unilateral, deoarece şi obligaţia de plată a dobânzilor revine tot împrumutatului.
Art. 2.159 C. civ. instituie în lipsa unei clauze contrare, o prezumţie de gratuitate pentru
împrumutul care are ca obiect alte bunuri decât sume de bani, iar pentru împrumutul de
bani, dimpotrivă, o prezumţie că este cu titlu oneros.
- caracter translativ de proprietate. Prin încheierea contractului, bunurile
împrumutate trec din proprietatea împrumutătorului în cea a împrumutatului, care le poate
consuma şi nu doar folosi ca la contractul de comodat. Art. 2.160 C. civ. nu lasă nicio
urmă de îndoială în acest sens, stipulând că prin încheierea valabilă a contractului
împrumutatul devine proprietarul bunului. Din acest motiv, în cazul în care bunurile ar
pieri în mod fortuit, riscul rezultat din această împrejurare este suportat de împrumutat,
potrivit regulii res perit domino.
Împrumutul de consumaţie 321
Întrucât contractul are caracter translativ de proprietate, el reprezintă un act de
dispoziţie. Ca urmare capacitatea pretinsă împrumutătorului, este cea necesară pentru
încheierea unor acte de dispoziţie. Deci, cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia împrumutul doar prin reprezentant legal,
respectiv cu asistarea reprezentantului legal. Lipsa capacităţii de exerciţiu este sancţionată
cu nulitatea relativă a contractului (art. 1.251 C. civ.). Nulitatea poate fi invocată doar de
către cel al cărui interes este ocrotit şi nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă.
Împrumutatul, care trebuie să restituie bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în
aceeaşi cantitate cu cele primite în proprietate, trebuie sa aibă şi el capacitatea de a
încheia acte de dispoziţie.
Spre deosebire de comodat, obiect al împrumutului de consumaţie, pot fi doar
bunurile fungibile şi consumptibile prin natura lor. Părţile nu pot considera, prin voinţa
lor, în cazul acestui contract, bunuri neconsumptibile şi nefungibile ca fiind
consumptibile şi fungibile. Spre exemplu, nu s-ar putea împrumuta un autoturism cu
obligaţia de a restitui altul, chiar şi aceeaşi marcă şi capacitate deoarece am fi în prezenţa
unui contract de schimb.
Bunul împrumutat trebuie să fie proprietatea împrumutătorului, datorită caracterului
translativ de proprietate al contractului. Dacă împrumutătorul nu a fost proprietarul
bunului, contractul nu produce efecte faţă de proprietar, astfel că acesta poate revendica
bunurile de la împrumutat. Totuşi, fiind vorba de bunuri mobile, dacă bunul nu a fost
proprietatea împrumutătorului, dar împrumutatul a fost de bună credinţă, el se poate apăra
invocând posesia de buna-credinţă, în condiţiile art. 935 şi 937 C. civ. În raport de
dispoziţiile art. 937 C. civ., se observă însă că doar posesorul de bună-credinţă al unui
bun dobândit în baza unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, devine proprietarul
acelui bun. Dacă posesia se bazează pe un împrumut cu titlu gratuit, proprietarul poate
răsturna prezumţia de proprietate de care se bucură posesorul de bună-credinţă dovedind
că el este proprietarul bunului şi poate pretinde restituirea acestuia.
Celelalte condiţii de valabilitate, respectiv consimţământul şi cauza nu prezintă
particularităţi faţă de condiţiile generale de valabilitate ale contractelor.
1. Contract de împrumut. Clauza ilicita. Nulitate

Potrivit dispoziţiilor art. 1.576 C. civ., împrumutul este un contract prin care una dintre părţi
dă celeilalte, oarecare câtime de lucruri sau bani, cu obligaţia împrumutatului de a restitui
bunurile de aceeaşi specie şi calitate, precum şi în aceeaşi cantitate, la termenul stabilit (art.
1.584 C. civ.).
Stipularea în contract a unei clauze ilicite care schimbă natura juridică a contractului de
împrumut, atrage nulitatea absolută a acestei clauze.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i doneze apartamentul, motivat de
faptul că i-a împrumutat acesteia 200 DM cu condiţia că la expirarea termenului de scadenţă,
pârâta să-i doneze apartamentul.
Acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că, clauza stipulată în contractul de
împrumut, este lovită de nulitate absolută, fiind încălcate atât dispoziţiile art. 1.576-1.578 C. civ.
precum şi art. 1.813 şi urm. C. civ., hotărâre menţinută prin respingerea recursului declarat de
reclamantă, cu aceeaşi motivare.
(Curtea de Apel Galaţi, dec. civ. nr. 64/R din 30 ianuarie 1995)
Cu privire la clauza penală în contractele de împrumut de consumaţie

Clauza penală este definită de Codul civil (art. 1.538) ca fiind „aceea prin care părţile
stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei
principale”.
În doctrină, clauza penală a fost definită, ca fiind, acea convenţie accesorie prin care
părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare, a obligaţiei de către debitorul
său1.
Clauza penală nu se cumulează cu executarea obligaţiei principale, ea având un
caracter alternativ, astfel că, în principiu, executarea obligaţiei principale nu se poate
cumula cu cea prevăzută în clauza penală, excepţie făcând doar daunele moratorii pentru
întârziere la executarea obligaţiei (art. 1.539 C. civ.)
Regula este că în cazul obligaţiilor de a da o sumă de bani, neexecutarea obligaţiei nu
poate da naştere, în principiu, la daune compensatorii, deoarece acestea s-ar identifica cu
însuşi obiectul obligaţiei principale, care poate fi executată în natură. De aceea în astfel
de cazuri, în principiu, se acorda doar daune moratorii2.
În materie de împrumut, prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată
într-un recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3
alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/20003 aprobată prin Legea nr. 356/2002, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, a stabilit următoarele: „Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia
restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe
lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine
prevederilor legii”. S-a reţinut că prin Legea nr. 313/1879 ale cărei dispoziţii erau în
vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 2 decembrie
1997, s-a prevăzut că este anulată clauza penală din contractele de împrumut şi că
„judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută
în art. 1.589 C. civ.”
S-a mai reţinut că prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum
a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora „părţile sunt libere să stabilească,
în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti“, nu îngăduie
decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5
alin. (1) din aceeaşi lege, referitoare la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel
mult 50% pe an şi că „nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul
raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum
nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în
penalităţi de întârziere”.
1 C. Bîrsan, C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000,
p. 325.
2 Idem, p. 313.
3 Aceasta a fost abrogată prin O.G. nr. 13/2011.
Legea nr. 313/1879 a fost abrogată prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 aşa încât
decizia menţionată nu mai are aplicabilitate în prezent, părţile fiind libere să prevadă
despăgubiri pentru întârziere în restituirea împrumutului, în condiţiile în care, limita
acestora nu depăşeşte cu 50% dobânda legală. Nu se pot deci cumula penalităţi cu
eventualele dobânzi convenţionale sau cu dobânda legală, de asemenea manieră încât să
se ajungă la depăşirea dobânzii legale cu mai mult de 50%.
Dovada contractului de împrumut

Proba contractului de împrumut este supusă regulilor generale de probaţiune
specifice actelor juridice.
Astfel, dacă valoarea bunurilor împrumutate depăşeşte suma de 250 lei, dovada
contractului se face numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătura privată, nu şi
prin alte înscrisuri ori proba cu martori sau prezumţii1. Se poate recurge la proba cu
martori când împrumutatul este de acord cu acest mijloc de probă sau când, potrivit
art. 303 NCPC, împrumutătorul a fost, în momentul încheierii contractului, în
imposibilitate fizică sau morală de a preconstitui sau de a conserva un astfel de înscris.
Proba cu martori sau prezumţii este admisibilă şi în cazul când există un început de
dovadă scrisă dacă acesta provine de la împrumutat, (art. 303 C. pr. civ.)2. Proba prin
prezumţii este admisibilă şi atunci când se pune problema dovedirii unei fraude la lege ori
a unei situaţii asimilate cu frauda la lege (caracterul ilicit ori imoral al cauzei).
Împrumutul nu este supus formalităţii multiplului exemplar prevăzută de art. 268
C. pr. civ., deoarece este un contract unilateral şi nu sinalagmatic. Sub acest aspect în
practica judiciară s-a reţinut că cerinţa pluralităţii de exemplare se are în vedere numai
pentru convenţiile sinalagmatice perfecte din care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce,
iar nu şi în cazul împrumutului, unde numai una dintre părţi se obligă şi, ca atare, numai
creditorul are interesul să posede înscrisul doveditor al drepturilor sale3.
Întrucât contractul de împrumut de consumaţie (propriu-zis) are ca obiect o sumă de
bani sau o câtime de bunuri fungibile şi este unilateral, înscrisul doveditor al contractului,
trebuie, în raport de dispoziţiile art. 269 C. pr. civ., să fie scris în întregime de către
împrumutat sau cel puţin acesta, să adauge, la finele actului, cuvintele bun şi aprobat, sau
o formulă echivalentă, arătând în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să semneze.
Dispoziţia nu este aplicabilă în cazul înscrisului autentic, care este nul ca atare, dar
valabil ca înscris sub semnătură privată, în baza regulilor referitoare la conversiunea
actului juridic4. În caz de neconcordanţă între conţinutul actului şi suma arătată în
formula bun şi aprobat, obligaţia se prezumă, pentru cantitatea cea mai mică [art. 269
alin. (2) C. pr. civ.], potrivit regulii de interpretare a convenţiei în favoarea debitorului5 şi
aceasta chiar dacă înscrisul şi formula „bun şi aprobat” sunt scrise în întregime cu mâna
sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală.
În caz de nerespectare a formalităţii prevăzute de art. 269 C. pr. civ., înscrisul este
nul ca înscris sub semnătură privată, nu are forţa probantă a înscrisului sub semnătură
1 O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989,
p. 262-303.
2 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 29-31.
3 TJ Alba, dec. civ. nr. 432 din 7 iun. 1977, în RRD nr. 2/1983, p. 53.
4 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, Bucureşti, 1990, p. 517.
5 A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 131 şi 132.
privată, ci valorează numai început de dovadă scrisă ce poate fi completat, în dovedirea

convenţiei, cu alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori şi prezumţii1. Nu
trebuie confundată forţa probantă a înscrisului cu valabilitatea convenţiei. Faptul că
înscrisul este nul ca mijloc probator, nu atrage şi nulitatea convenţiei de împrumut, ea
rămânând valabilă, probaţiunea reprezentând o altă chestiune decât valabilitatea.
Neregularitatea înscrisului se acoperă şi prin executarea voluntară a obligaţiei de către
împrumutat, în limita acestei executări, ori prin recunoaşterea expresă sau tacită
(rezultând din folosirea în justiţie a chitanţei de plată parţială, eliberată de creditor din
care rezultă restul datoriei) a obligaţiei de către împrumutat2.
Faptul material al predării bunurilor, nu şi actul încheiat, poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, ca orice fapt juridic.
Observaţie. Dispoziţiile referitoare la imposibilitatea dovedirii cu martori a unui act

juridic dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei, nu se aplică atunci când
această dovadă trebuie făcută contra unui profesionist, dacă actul a fost făcut de acesta în
exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă
scrisă.
1. Împrumut. Dovadă
Suma de 37.000 lire sterline împrumutată de la recurenţi, nu s-a transmis împrumutaţilor
intimaţi de către aceştia ci prin mandatar – fam. M. – conform chiar recunoaşterii prin înscrisul
întocmit de către P S. Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană numită mandant,
împuterniceşte pe o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şi pentru ea anumite
acte juridice – art. 1.532 C. civ. –, ori prin înscrisul redactat de intimaţi s-a recunoscut nu doar
primirea sumei ci şi faptul că au primit-o prin mandatar, fam. M. ori, a invoca că nu au primit
suma de la recurenţi, faţă de cele recunoscute, este irelevant şi denotă doar rea credinţă.
Chiar dacă înscrisul nu ar fi semnat de către împrumutători şi nici de mandatarul acestora,
faţă de faptul că a fost scris şi semnat de către împrumutaţi, acest aspect reprezintă o
recunoaştere a datoriei şi implică bineînţeles restituirea acestuia, greşit instanţa de apel reţinând
contrariul.
De altfel, înscrisul ar putea fi calificat şi ca un început de dovadă scrisă – art. 1.197 alin. (2)
C. civ. – se numeşte început de dovadă scrisă, orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a
formulat petiţia sau a celui ce îl reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut faptul pretins, astfel
că, în speţă în mod corect instanţa de fond a administrat probe testimoniale conform cărora (fila
45 martorul B.D.V) era notoriu împrumutul iar, R.I – fila 46 – l-a însoţit pe fratele recurentului la
intimat acasă pentru a-i solicita restituirea, probele relevând atât împrumutul cât şi cuantumul
acestuia, astfel că, erau incidente dispoziţiile art. 1.584 şi 1.578 C. civ., cu aplicarea greşită a
acestora s-a reţinut contrariul de către instanţa de apel.
(Curtea de Apel Oradea, s. civ., dec. civ. nr. 2.660/2011, publicată pe Legis)
1 TS., s. civ., dec. nr. 256/1987, în Culegere de decizii, 1987, p. 78.

2 A. Ionaşcu, op. cit., p. 132-134.
Secţiunea a II-a
Efectele contractului de împrumut
Există obligaţii pentru împrumutător?

Contractul de împrumut fiind unul pe care l-am caracterizat ca unilateral, nu
generează obligaţii în sarcina împrumutătorului. Din dispoziţiile art. 2.166 şi 2.152 C. civ.
rezultă însă o obligaţie a împrumutătorului de a răspunde de pagubele cauzate
împrumutatului de acele vicii ale bunurilor transmise pe care le-a cunoscut şi nu le-a
comunicat acestuia.
Dacă viciile bunurilor transmise au fost aparente sau dacă, deşi sunt ascunse, nu le-a
cunoscut nici împrumutătorul, nu există nicio răspundere a acestuia. Oricum, chiar şi în
cazul în care viciile care l-au prejudiciat pe împrumutat au fost cunoscute de către
împrumutător, răspunderea lui nu este una rezultată din contract, ci una delictuală, astfel
încât, trebuie îndeplinite toate condiţiile necesare pentru aplicarea dispoziţiilor referitoare
la acest gen de răspundere1. Problema nu prezintă importanţă practică deosebită,
deoarece, aşa cum de altfel s-a arătat în doctrină, bunurile fungibile şi consumptibile
prezintă rar vicii ascunse ce ar putea produce pagube împrumutatului2.
În cazul împrumutului cu titlu oneros situaţia este diferită. Aici răspunderea este mai
severă, în sensul că împrumutătorul răspunde pentru prejudiciul suferit de împrumutat din
cauza viciilor ascunse, după regulile de la răspunderea vânzătorului. Aceasta semnifică,
printre altele, faptul că împrumutătorul răspunde chiar şi atunci când nu a cunoscut
viciile, cunoaşterea lor nereprezentând o condiţie a răspunderii, ci un factor de agravare a
acesteia în sensul că se pot cere şi despăgubiri pe lângă alte măsuri cum ar fi înlăturarea
viciilor pe cheltuiala împrumutătorului, înlocuirea bunului împrumutat cu unul fără vicii
sau chiar reducerea dobânzii.
Obligaţiile împrumutatului
1. Obligaţia de restituire
Obiectul obligaţiei de restituire. Răspunderea împrumutatului. Principala obli-
gaţie a împrumutatului, este cea de a restitui, la scadenţă, bunurile împrumutate.
Caracterul translativ de proprietate al contractului impune însă o anumită particularitate
modului de îndeplinire a acestei obligaţii, în sensul că nu vor fi restituite chiar bunurile
împrumutate, ci bunuri de aceeaşi specie, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate. Deci,
se vor restitui alte bunuri decât cele împrumutate, dar identice cu acestea, din aceeaşi
specie. Dacă s-ar conveni să se restituie bunuri de altă natură decât cele împrumutate
contractul nu ar mai fi de împrumut ci, eventual, de schimb.
Este irelevant dacă, între momentul încheierii contractului şi momentul executării
obligaţiei de restituire, valoarea bunurilor a crescut sau a scăzut. Împrumutatul trebuie sa
restituie aceeaşi cantitate de bunuri precum cele împrumutate şi de aceeaşi calitate.
În cazul împrumutului de bani, împrumutatul trebuie să restituie la scadenţă aceeaşi
sumă de bani, indiferent de creşterea sau scăderea cursului monedei. Este o consecinţă a
principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1.578 din vechiul C. civ, principiu

2 Ibidem.
ce a fost păstrat şi în prezent în raport de prevederile art. 2.164 C. civ. Părţile pot însă prin
convenţia lor să deroge de la acest principiu şi să stipuleze că sumele împrumutate, vor fi
restituite reactualizate, sau pot stabili alte criterii de indexare1.
Pentru cazul în care nu s-au prevăzut clauze de reactualizare, instanţa noastră
supremă a stabilit că restituirea împrumutului se va face cu respectarea principiului
nominalismului monetar, deci în funcţie de suma numerică împrumutată, numai dacă
restituirea urmează a fi făcută la termenul convenit, nu şi în situaţia în care termenul de
plată nu a fost stabilit, iar devalorizarea sumei este rezultatul neplăţii, o perioadă
îndelungată, a sumei împrumutate2.
Obligaţia de restituire a bunurilor împrumutate există indiferent dacă ea a fost
prevăzută sau nu în contract. Important este, sub acest aspect, să rezulte că bunurile au
fost transmise cu titlu de împrumut. Îndată ce s-a stabilit că bunurile au fost împrumutate,
obligaţia de restituire rezultă ca o consecinţă firească a împrumutului, fiind subînţeleasă
în lipsa unei stipulaţii exprese în acest sens3.
Locul restituirii. Obligaţia de restituire va fi executată la locul prevăzut în contract

în acest sens. Dacă nu s-a prevăzut locul unde urmează să se facă restituirea şi întrucât
reglementarea referitoare la împrumut nu cuprinde norme cu privire la locul plăţii,
apreciem că devin aplicabile prevederile generale de la art. 1.494 C. civ., în sensul că
obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau sediul creditorului, iar obligaţia de
restituire a altor bunuri de natura celor ce pot forma obiectul împrumutului de consumaţie
se execută la domiciliul debitorului4.
1. Împrumut. Obligaţie de restituire. Nemenţionare în act. Consecinţe

1.1. Dacă într-un act se menţionează în mod expres că suma de bani prevăzută în el a fost
predată cu titlu de împrumut, nemenţionarea obligaţiei de restituire este fără relevanţă juridică,
deoarece obligaţia de restituire fiind consecinţa firească a contractului de împrumut ea trebuie sa
fie subînţeleasă (art. 1.576 C. civ.).
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 722 din 24 martie 1972, publicată pe Legis)
1 C. Toader, op. cit., p. 256; C. Macovei, op. cit., p. 276.

2 CSJ, s. civ., dec. civ. nr. 2081/2002, în BJ, 2002.
3 TS, s. civ., dec. civ. nr. 722/1972, în Culegere de decizii, 1972, p. 115.
4 Sub reglementarea din vechiul Cod, în doctrină s-a apreciat că restituirea urmează a se face, în raport
de prevederile art. 1.585 alin. (2) C. civ., la locul unde s-a încheiat contractul de împrumut (în acest sens
C. Macovei, op. cit., p. 277). Alţi autori au susţinut că locul restituirii depinde de caracterul gratuit sau oneros
al contractului, respectiv când împrumutul este cu titlu oneros restituirea se va face la domiciliul
împrumutatului, iar când este gratuit la locul unde s-a contractat împrumutul în raport de prevederile
art. 1.583 alin. (2) C. civ. (În sensul că locul restituirii diferă după cum contractul este gratuit sau oneros, a se
vedea: T. Prescure, op. cit., p. 347; E. Safta-Romano, op. cit., p. 276 şi 277). Credem că dispoziţia de la
art. 1.585 alin. (2), nu se referea în nici un fel la locul plăţii, ea stabilind doar regulile după care se făcea plata
prin echivalent, astfel că locul plăţii trebuia determinat după regulile generale prevăzute la art. art. 1.104
alin. (3) C. civ.,respectiv la domiciliul debitorului. Pentru o opinie recentă în care chiar şi sub regimul
actualului Cod civil se face distincţie sub acest aspect între împrumutul cu titlu gratuit şi împrumutul cu titlu
oneros, a se vedea D. Florescu, op. cit., p. 264.
1.2. Răspunsurile pârâtei la interogatoriu şi chitanţa din 16 ianuarie 1980 se coroborează cu
răspunsurile date de pârâtul R.N. la interogatoriul ce i s-a luat la cererea reclamantului, în sensul
că amândoi au contractat împrumutul şi, împreună, au eliberat reclamantului chitanţa din 16
ianuarie 1980.
În raport de probele arătate, se reţine că nu prezintă importanţă care dintre pârâţi a primit
banii din mâna reclamantului şi că esenţial este că amândoi au primit împrumutul, astfel că,
împreună, trebuie să-l restituie, deoarece au recunoscut că nu au transmis nimic din suma
împrumutată.
Faţă de cele reţinute, hotărârea primei instanţe este criticabilă, datorită faptului că pârâţii
au fost obligaţi, în solidar, la restituirea sumei împrumutate.
Cum însă, potrivit dispoziţiilor art. 1.041 C. civ., solidaritatea debitorilor nu se presupune,
ci trebuie să fie stipulată expres şi cum, în speţă, nu se face această dovadă, rezultă că pârâţii nu
puteau fi obligaţi, în solidar, la restituirea împrumutului contractat.
La rândul ei, hotărârea instanţei de recurs este criticabilă, deoarece, contrar probelor
existente în dosar, a fost obligat la restituirea sumei împrumutate şi la plata dobânzilor legale
numai pârâtului R.N. nu şi pârâta M.E.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 561/1982, publicată pe Legis)
Scadenţa obligaţiei de restituire. În cazul împrumutului de consumaţie, restituirea

bunurilor împrumutate trebuie sa aibă loc la termenul stipulat, creditorul neavând
facultatea de a cere anticipat restituirea, o astfel de prevedere existând doar în cazul
contractului de comodat. Nimic nu împiedică însă părţile să decidă de comun acord ca
restituirea să aibă loc şi înainte de termen. În lipsa unei astfel de clauze, dacă împrumutul
este cu titlu oneros, termenul se consideră stabilit în favoarea ambelor părţi, astfel că
restituirea înainte de termen nu este posibilă sau, în orice caz, nu-l scuteşte pe debitor de
plata dobânzii pentru întreg intervalul de timp pentru care s-a convenit împrumutul. Dacă
împrumutul este cu titlu gratuit termenul se consideră stipulat în favoarea împrumutatului
şi restituirea înaintea scadenţei este posibilă.
Practica a demonstrat că sunt suficient de multe cazuri, când părţile nu stabilesc
momentul exact al scadenţei împrumutului. Pentru astfel de situaţii Codul civil prevede că
termenul de îndeplinire a obligaţiei va fi stabilit de către instanţa de judecată, în raport de
scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor
şi de orice altă împrejurare relevantă. (art. 2.162 C. civ.). La fel, în situaţia în care s-a
prevăzut că împrumutul se va restitui când debitorul va avea mijloacele necesare,
judecătorul este cel chemat să stabilească termenul restituirii [art. 2.162 alin. (2) C. civ.].
Acesta constatând că debitorul are resursele necesare restituirii, sau dacă nu le are le
putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni.
Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează după regulile de
competenţă şi procedura prevăzute pentru ordonanţa preşedinţială.
Dacă contractul este anulat, întrucât a fost încheiat prin manopere dolosive,
restituirea poate fi cerută înainte de scadenţa obligaţiei, potrivit principiului restitutio in
integrum, ca urmare a desfiinţării retroactive a contractului1.
Dispoziţiile art. 2.162 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile şi în cazul în care părţile, indică
sursa materială a restituirii lucrurilor (sumei) împrumutate, precum şi în cazul în care
împrumutatul se obligă să restituie lucrurile când va voi (cum voluero). În această din
1 TJ Neamţ, dec. civ. nr. 770/1982, în RRD nr. 9/1983, p. 62.

urmă situaţie, dacă contractul s-ar considera nul în baza art. 1.403 C. civ. pentru condiţie
pur potestativă din partea debitorului, împrumutatul ar fi obligat la restituire imediată,
ceea ce ar contraveni intenţiei din contract a părţilor. De aceea, pentru a respecta voinţa
părţilor, situaţia este asimilată cu cea a unui împrumut fără termen şi nu se consideră că
suntem în prezenţa unei condiţii pur potestative1.
Prescripţia acţiunii în restituire. Dacă împrumutatul nu restituie la scadenţă

bunurile pe care s-a obligat să le restituie, împrumutătorul îl va putea acţiona în judecată
printr-o acţiune cu caracter personal, izvorâtă din contract (ex contractu). El nu poate
folosi şi acţiunea în revendicare ca în cazul împrumutului de folosinţă, deoarece în cazul
împrumutului de consumaţie, care este translativ de proprietate, împrumutătorul nu mai
este proprietarul bunurilor împrumutate.
În cazul în care contractul este încheiat în formă autentică sau constatat printr-un
înscris sub semnătură privată cu dată certă, el constituie titlu executoriu în cazul încetării
contractului prin decesul împrumutatului sau prin expirarea termenului (art. 2.165
raportat la art. 2.157 C. civ.).
Acţiunea civilă în restituire este prescriptibilă în termen de trei ani, iar acest termen
curge de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia să o execute (art.
2.524 C. civ.)
Stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie în situaţia când
termenul restituirii nu a fost stipulat (art. 2.162 C. civ.), ori când s-a stipulat ca
împrumutatul să plătească când va putea sau va avea mijloace, ori când va voi, sau se
indică numai sursa restituirii, are ca punct de plecare tot momentul când obligaţia devine
exigibilă, iar ea devine exigibilă la termenul stabilit de instanţă pentru îndeplinirea
obligaţiei. Şi sub regimul vechiului Cod civil, pentru astfel de situaţii s-a apreciat, de o
parte a doctrinei, că ţinând cont de faptul că restituirea nu poate fi cerută imediat deoarece
ar contraveni scopului contractului, ci numai după ce instanţa stabileşte un termen pentru
aceasta în raport cu împrejurările cauzei, dreptul material la acţiune în restituirea
împrumutului curge numai de la data stabilită de către instanţa de judecată, ca termen de
restituire2. Într-o altă opinie3, se consideră că acest termen curge de la data încheierii
contractului, această opinie având în vedere, în principal, dispoziţiile art. 7 alin. (2) din
Decretul nr. 167/1958, care prevedea că: „În obligaţiile care urmează să se execute la
cererea creditorului, precum şi în acelea, al căror termen de executare nu este stabilit,
prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”. În această opinie, se
pleca însă de la ideea că nu este nevoie de două acţiuni în justiţie – una pentru stabilirea
termenului şi cealaltă pentru obligarea debitorului la restituirea împrumutului – ci de una
singură, prin care se rezolvă ambele aspecte, chiar dacă nu s-a solicitat restituirea acestui
împrumut. Nu puteam fi de acord cu ideea acestei acţiuni unice, ştiut fiind faptul că,
procesul civil este puternic marcat de principiul disponibilităţii, iar dacă creditorul nu
cerea decât stabilirea termenului de restituire, instanţa nu putea acorda mai mult decât s-a
cerut, în concret, nu putea obliga debitorul la restituirea împrumutului. Pe de altă parte,
după părerea noastră, simpla stabilire a termenului de restituire nu cuprindea implicit şi o
1 Fr Deak, op. cit., vol. III, p. 35.; Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 2137.
2 D. Alexandresco, op. cit., p. 680; A. Sitaru, D.A.A. Sitaru, Consideraţii referitoare la termenul incert
într-o situaţie specială, în RRD nr. 7/1983, p. 29; D. Chirică, op. cit., p. 217; A. Cojocaru, op. cit., p. 175.
3 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 37 şi 38.
dispoziţie de restituire a împrumutului care să poată fi pusă în executare, fiind nevoie de o
dispoziţie expresă, în acest sens, a instanţei de judecată.
În prezent nemaiexistând, cu privire la prescripţie, o dispoziţie legală asemănătoare
celei de la art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, o astfel de opinie nu mai poate avea
niciun fundament. Termenul de prescripţie va curge de la momentul când obligaţia devine
exigibilă şi acesta este fie momentul stabilit de părţi, fie cel stabilit de instanţă în ipoteza
în care părţile au omis să precizeze elementele din care să rezulte momentul scadenţei.
De altfel, art. 2.524 alin. (2) C. civ., cu referire la ipoteza dreptului afectat de un termen
suspensiv, prevede că prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului.
În ceea ce priveşte acţiunea ce are drept finalitate stabilirea termenului de restituire,
considerăm că şi aceasta este prescriptibilă în termen de 3 ani şi acesta curge de la data
naşterii raportului contractual, deoarece din acest moment se naşte dreptul la acţiune
pentru stabilirea termenului (dar nu pentru restituirea împrumutului).
După expirarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în restituire,
conform dreptului comun, obligaţia de restituire nu se stinge deoarece prescripţia nu
operează de plin drept, dar cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei (art. 2.506
C. civ.), caz în care nu i se poate cere executarea prin intervenţia forţei de constrângere a
statului, iar în cazul în care obligaţia este, totuşi, executată voluntar de către împrumutat,
acesta nu poate cere înapoierea prestaţiei efectuate, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit. [art. 2.506 alin. (2) C. civ.].
În practica judiciară şi în literatura de specialitate anterioare actualului Cod civil, s-a
admis însă obligativitatea convenţiei prin care, ulterior împlinirii termenului de
prescripţie, împrumutatul s-a obligat să restituie bunul împrumutat1, considerând-se că
această operaţiune reprezintă o novaţie a obligaţiei civile imperfecte, în una perfectă a
cărei executare, poate fi obţinută şi prin constrângere2.
1. Împrumuturi şi vânzări de bunuri mobile cu caracter repetat. Acţiunea având ca obiect

restituirea împrumuturilor şi plata preţului bunurilor. Necesitatea de a se stabili natura juridică
a contractelor respective. Curgerea termenului de prescripţie
Potrivit art. 1.584 şi art. 1.585 alin. (2) C. civ. împrumutatul este dator să restituie lucrurile
împrumutate la timpul stipulat şi dacă aceasta nu s-a determinat, urmează ca restituirea să se facă
pentru fiecare împrumut, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în termen de 3 ani de la data
acordării fiecărui împrumut, iar nu de la ultimul act, împrumuturile neavând caracter de
unicitate, pentru ca termenul de prescripţie să se raporteze la data ultimului împrumut. Este
necesar, de asemenea, a se stabili natura juridică a raporturilor dintre părţi, dacă este vorba de
acte de vânzare-cumpărare sau împrumuturi, pentru că în funcţie de aceasta să se calculeze
termenele de prescripţie.
(Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 690 din 15 aprilie 1986 publicată pe Legis)
Răspunderea împrumutatului. În cele mai multe situaţii împrumutatul are

posibilitatea de a restitui bunuri de aceeaşi natură cu cele împrumutate. Este o situaţie
1 TJ Caraş-Severin, dec. civ. nr. 1015/1979, cu nota de E. Zinveliu, Gh. Ciulei, în RRD nr. 1/1981,
p. 54-56.
firească, câtă vreme obiectul contractului îl formează bunuri generice. Totuşi, pentru
ipoteza în care astfel de bunuri nu s-ar mai găsi (sau ar exista undeva de unde
împrumutatul le-ar procura numai cu cheltuieli însemnate, care nu au fost avute în vedere
de părţi la momentul încheierii contractului), legiuitorul a prevăzut în art. 2.164 alin. (3)
C. civ., că plata se va face în bani, stabilind totodată că plata se va face după valoarea pe
care o au lucrurile la termenul şi la locul unde urma să se facă restituirea. Nu se mai
prevede ca în vechiul Cod civil că dacă acestea nu au fost determinate plata se va face
după valoarea bunurilor de la momentul şi locul încheierii contractului. Aceasta deoarece
atunci când momentul plăţii nu este stabilit de părţi, el va fi stabilit, la cerere, de către
instanţa de judecată, deci plata se va face în funcţie de valoarea bunurilor la termenul
stabilit de către instanţă, urmând a se ţine seama, desigur, şi de locul plăţii.
După cum s-a arătat în practica judiciară şi în doctrină1 cu referire la reglementarea
cuprinsă în art. 1.585 din vechiul C. civ., aceasta este derogatorie de la regulile generale
ale răspunderii civile contractuale, putând avantaja sau dezavantaja pe una dintre părţi
astfel încât, textul trebuie să fie interpretat şi aplicat restrictiv, numai în cazul executării
obligaţiei de restituire (prin echivalent) la scadenţa stabilită în contract sau de instanţă, iar
nu şi în cazul când aceasta este întârziată culpabil peste momentul scadenţei, situaţie în
care daunele-interese compensatorii urmează a se calcula după dreptul comun, adică în
raport cu momentul pronunţării hotărârii. Cele arătate sunt valabile şi în prezent în
condiţiile unei reglementări identice oferite de art. 2.164 alin. (3) din actualul Cod civil.
Pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de restituire a unei sume de bani,
împrumutatul poate fi obligat, la cerere, şi la plata unor daune moratorii. În raport de
dispoziţiile art. 1.535 C. civ., aceste daune pot fi acordate de la data scadenţei şi până la
momentul plăţii, iar nu numai de la data cererii de chemare în judecată, cum prevedea
vechiul Cod civil. Daunele moratorii vor fi cele convenite de părţi, sau în lipsa unei
convenţii în acest sens, în cuantumul prevăzut de lege. Pentru împrumutul de bani cu
dobândă nivelul daunelor moratorii va fi prezentat mai jos.
În cazul când obiectul împrumutului l-a constituit alte bunuri decât banii, executarea
cu întârziere a obligaţiei de restituire dă dreptul la daune-interese egale cu dobânda
legală, daune care se calculează asupra echivalentului în bani a obligaţiei, de la data la
care debitorul este în întârziere, cu excepţia cazului când s-a stipulat o clauză penală.
Dacă creditorul dovedeşte că a suferit un prejudiciu mai mare decât dobânda legală, i se
pot acorda despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului.
2. Obligaţia de plata a dobânzilor

Este o obligaţie care există numai în cazul împrumutului cu dobândă, pe care îl vom
trata separat, motiv pentru care această obligaţie o vom analiza în secţiunea referitoare la
acesta.
1
Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 40; CSJ, s. civ., dec. civ. nr. 2081/2002, în BJ pe anul 2002, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 47-51.
Secţiunea a III-a
Împrumutul cu dobândă
Noţiune. În raport de dispoziţiile art. 2.159, 2.167, 2.168 C. civ., în contractele de

împrumut care au ca obiect bani sau alte bunuri mobile, se pot stipula dobânzi în favoarea
împrumutătorului. Rezultă că textul menţionat consacră o formă de împrumut cu titlu
oneros. În acest caz, împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligaţia de
restituire, o prestaţie oarecare în schimbul transferării proprietăţii bunurilor împrumutate.
Această prestaţie, numită dobândă, constă, de regulă, într-o sumă de bani despre care, în
doctrină, s-a arătat că reprezintă fructe civile produse de lucrul împrumutat1. Dobânda
poate consta însă şi într-o altă prestaţie aşa cum arată în mod expres art. 2.168 C. civ.
Art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011 întăreşte această idee, arătând că „Prin dobândă se
înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu
sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosinţei capitalului”2.
Împrumutul cu titlu oneros poartă denumirea de împrumut cu dobândă, cu privire la
care – prin derogare sau în completarea regulilor prevăzute pentru împrumutul cu titlu
gratuit – se aplică unele norme speciale stabilite în Codul civil (art. 2.167-2.170) sau alte
acte normative, în special, O. G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi
penalizatoare pentru obligaţii băneşti.
Obiectul obligaţiei debitorului

Împrumutul cu dobândă presupune deci, în principiu, ca pe lângă restituirea bunurilor
împrumutate, împrumutatul să plătească şi o sumă de bani3. Împrumutul cu dobândă are
un dublu obiect: lucrul împrumutat (numit în Codul civil, capital) şi dobânda.
Lucrul împrumutat. Cea mai răspândită formă de împrumut cu dobândă se referă la

împrumuturile băneşti. Stipularea dobânzii nu este exclusă însă nici în cazul împrumutării
altor bunuri mobile.
În cazul împrumutului în bani, împrumutatul trebuie să restituie la scadenţă suma
împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor în intervalul de timp ce se
scurge de la data acordării împrumutului şi până la scadenţă4 [principiul nominalismului
monetar consacrat de art. 1.578 din vechiul C. civ. şi recunoscut şi de art. 2.164 alin. (2)
din actualul Cod], cu excepţia cazului când, prin acte normative speciale, se dispune
altfel. Sub Codul civil anterior s-a admis însă, aşa cum am arătat mai sus, că dispoziţiile
art. 1.578 C. civ. nu erau aplicabile în cazul în care schimbarea valorii monedei are loc
după scadenţă şi după ce împrumutatul a fost pus în întârziere pentru restituirea sumei
datorate, ceea ce poate fi considerat valabil şi în prezent faţă de dispoziţiile art. 2.164
C. civ.
Dobânda. Dobânda remuneratorie şi dobânda penalizatoare. În esenţă, după

cum am arătat, dobânda este o prestaţie la care se obligă împrumutatul către împru-

2 Textul susmenţionat a înlăturat discuţiile anterioare referitoare la faptul dacă este posibil ca dobânda să
fie stipulată şi într-o altă prestaţie decât o sumă de bani.
mutător, pe lângă aceea de restituire a bunurilor împrumutate. Credem că, nu este

întru-totul corectă formula folosită în doctrină, de către majoritatea autorilor şi preluată şi
de O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda reprezintă „un echivalent al folosinţei lucrului
împrumutat”, deoarece împrumutatul devine proprietar al bunurilor împrumutate şi
folosinţa îi aparţine, astfel că nu poate plăti pentru ceva ce-i revine în calitate de
proprietar.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei
respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. În schimb cea datorată de
debitorul obligaţiei de a da o suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada
anterioară împlinirii termenului de scadenţă a obligaţiei, este denumită dobândă
remuneratorie.
Dobânda remuneratorie convenţională şi legală

În cazul împrumutului care are ca obiect alte bunuri decât sume de bani dobânda nu
curge de drept. Pentru a fi datorată este necesar să existe o clauză expresă în acest sens,
neputând fi prezumată. Astfel, potrivit art. 2.159 C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare
împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Când împrumutul are ca obiect sume de bani, pană la proba contrară el este
considerat cu titlu oneros, adică cu dobândă. Părţile pot conveni ca şi împrumutul de bani
să fie cu titlu gratuit.
Dacă părţile n-au convenit nicio dobândă şi nu funcţionează nici prezumţia de mai
sus în sensul că împrumutul este cu dobândă, iar împrumutatul plăteşte din eroare
dobânzi, se consideră că ne aflăm în prezenţa unei plăţi nedatorate, astfel încât acţiunea în
repetiţiune, este admisibilă1. Desigur, trebuie dovedită neîndoielnic, existenţa erorii în
efectuarea plăţii. De aceeaşi acţiune vor beneficia şi moştenitorii împrumutatului, când au
plătit din eroare dobânzi nestipulate sau mai mari decât cele convenite2.
Dobânda convenţională. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei

întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, părţile sunt libere să stabilească nivelul dobânzii remuneratorii,
cu singura condiţie, ca aceasta să nu depăşească cu mai mult de 50% pe an dobânda
legală (art. 5 din O.G. nr. 13/2011). Dacă s-a convenit o dobândă mai mare decât
cuantumul maxim permis de lege, obligaţia respectivă este nulă, nulitatea fiind prevăzută
în mod expres de art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Nulitatea nu este parţială, cum se
considera că este sub regimul O.G. nr. 9/2000, ci totală, creditorul urmând a pierde şi
dreptul la dobânda legală. Dobânda convenţională nu încetează să curgă după expirarea
termenului de restituire a împrumutului. De la data scadenţei împrumutatul datorează însă
dobânda penalizatoare legală, dacă aceasta este mai mare decât dobânda remuneratorie
convenită de părţi.
În raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul
dobânzii convenţionale nu este plafonat, ca în cazul precedent.
Dobânda legală. În cazul în care în contractul de împrumut părţile au stabilit că se

datorează dobândă, dar nu au stabilit cuantumul ei, împrumutatul este obligat să plătească
1 Fr. Deak, Tratat de drept civil. 2001, p. 365.

dobânda legală. Se prezumă în acest caz, că părţile, au avut în vedere acest cuantum al
dobânzii. Această soluţie poate fi aplicată şi în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale,
obligaţia este purtătoare de dobânzi, dar fără arătarea cuantumului acestora. De asemenea,
art. 6 din O.G. nr. 13/2011 dispune că dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, în
lipsa acestuia datorându-se numai dobânda legală.
În prezent, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, dobânda legală este prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 13/2011 şi este stabilită
la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, (care este rata
dobânzii de politica monetara stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a României), nivel diminuat cu 20%1. Nivelul dobânzii de referinţă al
Băncii Naţionale a României, în raport de care se stabileşte dobânda legală, va fi publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de
cate ori nivelul ratei dobânzii de politică monetara se va modifica.
În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,
nivelul dobânzii legale este cel al ratei de referinţă a Băncii Naţionale.
În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este
aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legala este de 6% pe an
(art. 4 din O.G. nr. 13/2011).
Scadenţa obligaţiei de plată a dobânzilor. Dobânda trebuie plătită la momentul

convenit de părţi, iar în lipsa unei înţelegeri, odată cu restituirea capitalului. Deşi în
principiu dobânda se plăteşte după o anumită perioadă de folosire a bunurilor
împrumutate, reglementarea actuală consacră posibilitatea plăţii anticipate a dobânzilor.
Potrivit art. 7 din O.G. nr. 13/2011, plata anticipată a dobânzilor se poate efectua pe cel
mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită creditorului indiferent de
variaţiile ulterioare.
Ca principiu, O.G. nr. 13/2011 interzice anatocismul (dobânda la dobândă), astfel că
dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. În mod excepţional,
art. 8 alin. (2) dispunea că dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul
unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru
dobânzi datorate pe cel puţin un an. Acest text legal a avut însă aplicabilitate doar până la
data de 1 octombrie 2011. În prezent, alin. (3) al art. 8 din O.G. nr. 13/2011 prevede doar
că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi.
1 Anterior anului 1998, dobânda legală a fost prevăzută de Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea
dobânzii legale. Potrivit acestuia, dobânda stabilită în convenţii nu putea să depăşească 6% pe an. Această
dobândă nu putea să depăşească 6% pe an indiferent de fluctuaţiile monedei naţionale, fiind aplicabilă pentru
toate convenţiile civile. Deoarece, după anul 1989 moneda naţională a suferit fluctuaţii puternice,
depreciindu-se constant, prevederile Decretului 311/1954 nu s-au mai dovedit juste şi echitabile, generând
opinii diferite în literatura juridică cu privire la calcularea dobânzii în materie civilă. Astfel, s-a susţinut fie că
nivelul dobânzii era legal menţinut la 6% pe an prin neabrogarea Decretului nr. 311/1954, fie că Decretul nr.
311/1954 şi-a încetat integral aplicarea odată cu liberalizarea preţurilor, în cadrul reformelor legate de
trecerea ţării noastre la economia de piaţă. Mai mult decât atât, în perioada 17 ianuarie 1998 - 29 ianuarie
2000, adică de la abrogarea Decretului 311/1954 şi până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000, nu a existat
nici un act normativ care să stabilească dobânda legală.
În cazul împrumutului cu dobândă, restituirea anticipată a împrumutului nu este

posibilă. Se apreciază1 că o astfel de plată se poate face doar cu acordul părţilor, respectiv
al împrumutătorului şi al împrumutatului, întrucât, acest gen de contracte este unul
încheiat în interesul ambelor părţi şi apoi în art. 7 din O.G. nr. 13/2011 plata anticipată
este prevăzută ca o posibilitate (se poate efectua), ceea ce presupune implicit, pe lângă
dorinţa de plată anticipată a împrumutatului, şi acceptul împrumutătorului. În caz contrar
plata nu se poate efectua anticipat.
Dovada. Dovada plăţii dobânzilor se face în condiţiile dreptului comun. Vechiul Cod
civil, în art. 1.590, instituia o prezumţie de plată a dobânzilor, în cazul în care,
împrumutătorul elibera o chitanţă de primire a capitalului, fără a face menţiuni în privinţa
dobânzilor. S-a considerat că această prezumţie este absolută (juri set de jure), neputând
fi răsturnată prin proba contrarie2. Într-o altă opinie3 se considera că prezumţia prevăzută
de art. 1.590 C. civ., putea fi răsturnată prin proba contrarie. Actualul Cod civil nu mai
prevede o astfel de prezumţie, astfel încât împrumutatul trebuie să dovedească nu numai
restituirea împrumutului, ci şi plata dobânzilor, chitanţa liberatorie pentru capital
neconstituind dovadă de plată şi a dobânzilor.
Răspunderea împrumutatului în cazul împrumuturilor băneşti. Dobânda pe-

nalizatoare legală şi convenţională
În cazul împrumutului unor sume de bani, regulile referitoare la răspunderea
împrumutatului, îmbracă unele aspecte specifice.
Neîndeplinirea la termen a obligaţiei de restituire dă naştere dreptului creditorului la
daune moratorii în cuantumul convenit de părţi sau, în cazul în care nu au fost prevăzute
în contract, la nivelul dobânzii penalizatoare legale.
Din dispoziţiile art. 1.535 C. civ. referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor
băneşti, mai rezultă că:
- daunele interese se cuvin fără ca împrumutătorul să fie obligat să dovedească vreun
prejudiciu;
- debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor, ca urmare a
întârzierii plăţii, este sub nivelul daunelor moratorii convenite sau legale;
- ele se datorează de la scadenţă până în momentul plăţii, fără a fi necesară punerea
în întârziere a debitorului. Amintim că sub regimul Codului civil anterior, dobânzile se
datorau doar de la data cererii de chemare în judecată. Nu era suficientă punerea în
întârziere pe calea unei simple notificări4.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a
Băncii Naţionale plus 4 puncte procentuale [art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011]. Şi în
acest caz, la fel ca la dobânda remuneratorie, în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda penalizatoare astfel calculată se
diminuează cu 20%.
1 F. Cotea, M. Cotea, op. cit., p. 29.

2 D. Chirică, op. cit., p. 222; I. Zinveliu, op. cit., p. 238.
4 Regula după care, dobânda moratorie se calcula de la data chemării în judecată, se aplică numai în
cazul neexecutării obligaţiilor băneşti contractuale (daune-interese moratorii). În materia răspunderii civile
delictuale (despăgubiri) debitorul era considerat de drept în întârziere.
Răspunderea contractuală a împrumutatului este antrenată numai în măsura în care
neexecutarea are caracter culpabil. Culpa debitorului este prezumată până la dovada
contrarie. Ca urmare, debitorul poate fi scutit de plata dobânzilor moratorii numai dacă
dovedeşte că restituirea împrumutului nu s-a făcut la termen din motive neimputabile lui.
Desigur că, această dovadă, în eventualitatea în care este făcută, nu-l scuteşte pe
împrumutat şi de restituirea sumei împrumutate.
Dacă împrumutul a fost restituit doar parţial, dobânda moratorie va putea fi cerută
doar pentru partea de împrumut nerestituită.
Dacă mai înainte de scadenţă debitorul datora o dobândă remuneratorie mai mare
decât cea legală penalizatoare, această dobândă convenţională se va acorda şi după
scadenţă, până la restituirea împrumutului, cu condiţia să nu depăşească maximul legal
(50% peste nivelul dobânzii legale). Deci, dobânda convenţională, prevăzută într-un
contract de împrumut cu termen, nu încetează a curge după expirarea termenului de plată,
decât dacă e mai mică decât dobânda legală penalizatoare. Sub vechiul Cod civil se
spunea că nu se poate admite ca un împrumut pentru care părţile au stipulat dobândă, să
se transforme, în urma expirării termenului, într-un contract gratuit1.
Dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire,
sau pe lângă dobânda remuneratorie a fost prevăzută şi o dobândă moratorie, din ziua
scadenţei se va acorda această dobândă moratorie, în cuantumul prevăzut, însă cel mult
dobânda maximă permisă de lege.
Dobânda pentru depăşirea termenului de plată a sumei împrumutate poate fi stabilită
în mod liber de către părţi, dar numai în limita prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 13/2011,
unde se prevede că, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de
50% pe an. Acest text se referă la dobânda penalizatoare din moment ce art. 1 alin. (4)
prevede că „Dacă nu se precizează altfel, termenul dobânda din prezenta ordonanţă
priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare”, or art. 5 se referă la
dobândă fără a face distincţie între cea remuneratorie şi cea penalizatoare. Dobânda
convenţională penalizatoare poate depăşi deci cu până la 50% dobânda legală
penalizatoare care se stabileşte la nivelul ratei de referinţă a Băncii Naţionale, nivel la
care se adaugă patru puncte procentuale.
În raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul
dobânzii penalizatoare convenţionale este liber, nefiind plafonat prin lege.
1. Cu alte cuvinte, în raporturile civile privind obligaţiile băneşti există temei legal pentru
stabilirea convenţională de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea
obligaţiei) limitate la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel mult 50% pe an [art. 1
coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000], dobânzile moratorii care depăşesc acest plafon
legal reprezintă clauza penală interzisă, nulă absolut pentru cauza ilicită, în raport cu dispoziţiile
art. 5 şi ale art. 968 C. civ.
În speţă, părţile au prevăzut în contract o „penalizare” numai pentru nerespectarea
termenului de restituire a sumei împrumutate. Deci contractul este cu titlu gratuit (pentru că nu
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 625; P. Perju, Sinteza teoretică a
jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în materie civilă, în Dreptul nr. 5/1995,
p. 45 şi 46.
s-a prevăzut o dobândă ca preţ al folosinţei lucrului împrumutat şi care reprezintă fruct civil) şi
dobânda convenţională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi de întârziere”, are caracter
moratoriu, dar cum această dobândă moratorie depăşeşte plafonul maxim impus prin norma
imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, clauza penală care o prevede este nulă absolut
pentru cauză ilicită, conform dezlegărilor obligatorii din Decizia nr. XI/2005 în interesul Legii a
ÎCCJ.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dec. civ. nr. nr. 885 din 10 februarie 2012,
publicată pe Legis)
Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor

În cazul în care împrumutul este purtător de dobândă remuneratorie, fie în virtutea
convenţiei părţilor, fie în virtutea unei dispoziţii legale, această dobândă curge în mod
firesc, fără somaţie sau cerere de chemare în judecată. În caz de întârziere în plata unei
astfel de creanţe, de la data când obligaţia devine exigibilă, dobânda moratorie se
datorează în raport cu întreaga sumă legal datorată – capital plus dobânda remuneratorie
(pentru trecut).
Dreptul la acţiune pentru plata dobânzilor se prescrie în termen de 3 ani şi curge de la
data la care dobânzile devin scadente.
Dacă împrumutatul, este obligat să plătească dobânzile prin prestaţii succesive,
dreptul la acţiune, cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii, se stinge printr-o prescripţie
deosebită (art. 2.526 C. civ.), termenul calculându-se de la data exigibilităţii fiecărei rate
de dobândă. Într-o altă opinie, exprimată sub regimul vechiului Cod civil, s-a spus că
prescripţia se calculează separat, pentru fiecare rată zilnică în parte, întrucât reprezintă
fructe civile care se dobândesc zi cu zi (art. 525 C. civ.)1, deci nu lunar şi nici potrivit
convenţiei dintre părţi2. Nu putem fi de acord cu această susţinere deoarece faptul
dobândirii dobânzilor zi cu zi nu înseamnă că acestea sunt şi exigibile la momentul
dobândirii. Ele devin exigibile la data convenită de părţi sau, dacă nu s-a convenit nimic,
de la momentul expirării perioadei pentru care se calculează. De exemplu, dacă s-a
convenit să se plătească o dobândă de 6% pe trimestru, dobânda devine scadentă la data
expirării trimestrului.
Deşi dobânzile sunt pretenţii accesorii, momentul începerii cursului prescripţiei
extinctive pentru acestea nu este legat de începutul prescripţiei dreptului la acţiune
privind restituirea bunurilor împrumutate3. Principiul accesorium sequitur principale nu
poate fi aplicat deoarece dreptul la dobânzi nu se naşte odată cu dreptul la creanţa
principală, el având în acest sens, o existenţă proprie4. De asemenea, stingerea obligaţiei
principale prin plată, dar fără plata dobânzilor nu atrage stingerea creanţei la dobânzi5.
Alta este situaţia când obligaţia principală este prescrisă şi debitorul invocă această
prescripţie. Potrivit art. 2.503 C. civ., odată cu stingerea dreptului la acţiune privind
dreptul principal, ca urmare a invocării prescripţiei, se stinge şi dreptul la acţiune în ceea
1Dispoziţia este identică cu cea a art. 550 alin. (3) din actualul Cod civil.
2C. Stătescu, Gh. Beleiu, Momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la
acţiune privind plata dobânzilor, în RRD nr. 1/1983, p. 12-15.
3 Idem, p. 13.
5 Ibidem.
ce priveşte drepturile accesorii1. Astfel fiind, dacă creanţa principală s-a stins prin
prescripţie deoarece acţiunea nu a fost intentată în cadrul termenului de trei ani de la
scadenţă, pe cale accesorie, se stinge şi dreptul la dobânzile remuneratorii datorate pentru
perioada de până la stingerea datoriei principale, chiar dacă, pentru aceste dobânzi, nu s-a
împlinit încă termenul de prescripţie2. De asemenea, se stinge dreptul la daune moratorii.
După împlinirea terenului de prescripţie, dreptul subiectiv al împrumutătorului
supravieţuieşte, atât în privinţa creanţei principale, cât şi a dobânzilor deoarece prescripţia
nu operează de plin drept, fiind posibil ca ea să nu fie invocată, sau să fie invocată tardiv3.
Încetarea contractului de împrumut

Plata. Cel mai frecvent mod de stingere a contractului îl reprezintă, în mod evident,
plata, fie că este efectuată la termen, fie înainte de termen. Trebuie subliniat însă faptul că
plata înainte de termen este valabilă numai dacă termenul de plată este stabilit în favoarea
împrumutatului. Dacă el este stabilit în favoarea ambelor părţi, debitorul nu va putea face
plata fără consimţământul împrumutătorului. Un interes al acestuia în respectarea
termenului se regăseşte, de regulă, în cazul împrumutului cu dobândă. Dacă la acest gen
de împrumut, nu s-a prevăzut în interesul cui este stipulat termenul, se prezumă că el este
stabilit în favoarea ambelor părţi contractante, pentru că şi creditorul are interes în
respectarea termenului de restituire, pentru a putea beneficia de dobânzi.
Problema rezilierii. Rezilierea contractului a fost considerată şi ea, de către doctrină,

un caz de încetare a contractului, chiar în lipsa unui pact comisoriu, deşi, suntem în
prezenţa unui contract unilateral şi nu a unuia sinalagmatic4. Totuşi, sancţiunea rezilierii,
nu ar avea nicio raţiune în cazul în care, în contract, nu s-a prevăzut şi o altă obligaţie,
cum ar fi, spre exemplu, cea de plată de dobânzi pe parcursul derulării contractului, sau
cea de folosire a împrumutului într-un anumit scop etc. În lipsa unor astfel de obligaţii,
sau în lipsa unui pact comisoriu expres, pe lângă faptul că se forţează aplicarea rezilierii
la un contract unilateral, rezilierea nu ar avea niciun efect deoarece ar putea duce doar la
restituirea bunurilor împrumutate în cazul în care obligaţia nu a fost îndeplinită la termen,
ceea ce ar putea fi obţinut oricum, în baza obligaţiei de restituire izvorâtă din contract,
fără desfiinţarea lui.
Alte moduri de încetare a contractului. Încetarea contractului poate fi şi efectul unor

alte moduri de stingere a obligaţiilor, respectiv al unei remiteri de datorie, al confuziunii,
al compensaţiei, al dării în plată etc.
Moartea împrumutatului nu duce la stingerea contractului. În acest caz obligaţiile
contractuale trec asupra moştenitorilor împrumutatului. Dacă în contract moartea a fost
prevăzută ca un eveniment ce determină scadenţa datoriei, moştenitorii trebuie să execute
obligaţia de restituire înainte de împlinirea termenului prevăzut în contract.
1 Subliniem că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent prescripţia nu operează de drept şi
nici nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă [art. 2.506 alin. (1) şi art. 2.512 C. civ.].
2 TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 616/1981, în RRD nr. 2/1982, p. 64.
3 Prescripţia poate fi invocată numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate (art. 2.513 C. civ.).
4 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 56; T. Prescure, op.cit., p. 357.
Dacă împrumutatul, este moştenitorul împrumutătorului, datoria se poate stinge prin

confuziune, urmare a întrunirii de către împrumutat atât a calităţii de debitor cât şi a celei
de creditor.
Caracterul de titlu executor al contractului

Ca şi în cazul contractului de comodat, în cazul în care împrumutatul refuză
restituirea bunului, împrumutătorul poate pune în executare contractul, fără a fi nevoie de
o hotărâre judecătorească deoarece acesta constituie, în anumite condiţii, titlu executoriu.
În raport de prevederile art. 2.157 C. civ., caracterul de titlu executoriu este condiţionat de
încheierea contractului în formă autentică sau sub forma unui înscris sub semnătură
privată cu dată certă. Chiar şi în aceste condiţii contractul are caracter de titlu executoriu
doar pentru restituirea bunului în cazul încetării contractului prin expirarea termenului sau
prin decesul împrumutatului. Per a contrario caracterul de titlu executor lipseşte când
contractul este fără termen. Amintim însă că în cazul în care părţile nu au stabilit
termenul restituirii, acesta poate fi stabilit la cerere de către instanţa de judecată, iar la
expirarea acestui termen, contractul dobândeşte caracter de titlu executor1.
1 A se vedea şi Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 2139.

Contractul de rentă viageră 339
CAPITOLUL XII
CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ
Secţiunea I
Definiţie şi caractere juridice

Contractul de rentă viageră face parte din categoria contractelor aleatorii, adică a
acelor contracte în care în care existenţa sau întinderea obligaţiilor părţilor, sau a uneia
dintre acestea, depind de un eveniment viitor şi incert, care face ca să existe şanse de
câştig, respectiv de pierdere cel puţin pentru una dintre părţi.
Deşi are o frecvenţă redusă în plan practic în raport cu contractul de întreţinere, totuşi
contractul de rentă viageră este practicat din nevoia de securitate socială care-l ghidează
pe credirentier şi din dorinţa unui câştig speculativ care-l determină să contracteze pe
debirentier.
Din ansamblul dispoziţiilor Codului civil referitoare la acest contract deducem
elementele care-l definesc. Putem deci defini contractul ca fiind acela prin care o
persoană, numită debirentier se obligă, cu titlu gratuit sau în schimbul transmiterii unui
drept, să asigure unei alte persoane, numită credirentier prestaţii în bani sau alte bunuri
fungibile efectuate periodic, pe toată durata vieţii credirentierului.
Pentru a fi în prezenţa unui contract de rentă viageră este nevoie ca obligaţia
debitorului de plată a rentei periodice să fie asumată pentru întreaga durată a vieţii
creditorului sau a unei alte persoane. Decesul acestei persoane trebuie să fie cauza
exclusivă a stingerii rentei. În caz contrar, de exemplu când contractul este încheiat numai
pe o perioadă de 10 sau 20 de ani, nu suntem în prezenţa unui contract de rentă viageră ci
a unui alt contract1, de exemplu a unuia de vânzare-cumpărare în care preţul se plăteşte în
rate eşalonate pe o perioadă mai îndelungată sau, atunci când credirentierul transmite în
schimbul rentei o sumă de bani, a unui contract de împrumut în care suma se restituie
eşalonat. În schimb dacă durata prestaţiilor periodice este legată de durata vieţii unei alte
persoane decât cea care a înstrăinat capitalul suntem totuşi în prezenţa unui contract de
rentă viageră nefiind obligatoriu ca durata rentei să fie raportată la durata de viaţă a
credirentierului.
Art. 2.244 şi 2.245 C. civ. creează posibilitatea ca renta să fie constituită în favoarea
uneia sau a mai multor persoane. Calitatea de credirentier o poate dobândi atât cel care
este transmiţătorul bunului cât şi o altă persoană desemnată de acesta, care nu a transmis
nimic dar care va fi, în acest fel, beneficiara obligaţiei de plată a rentei din partea
debirentierului2. Cel mai frecvent acest lucru se întâmplă în practică atunci când unul
dintre soţi transmite un bun debirentierului în schimbul obligaţiei acestuia de a plăti renta
1 Cuvântul „viager” provine de la latinescul vita, ae=viaţă. Renta este viageră doar când se prestează pe
întreaga durată a vieţii creditorului sau altei persoane.

2 În acest caz suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul, care deşi poate întruni însuşirile unei
liberalităţi nu este supusă condiţiilor de formă prevăzute pentru donaţii [art. 1.642 alin. (2) C. civ.)].
viageră ambilor soţi. Problema care se punea sub vechiul Cod civil în astfel de situaţii era
dacă în raporturile cu creditorii obligaţia debirentierului de a plăti renta se menţine
nemodificată până la moartea ultimului creditor sau ea se reduce la partea calculată pentru
creditorul respectiv. Cu alte cuvinte, creanţa, respectiv obligaţia era sau nu indivizibilă?
Am apreciat atunci că obligaţia de plată a rentei este una divizibilă dacă din clauzele
contractului nu se poate deduce voinţa părţilor de a da un caracter indivizibil obligaţiei şi
aceasta deoarece ca regulă generală, obligaţiile erau divizibile, indivizibile fiind doar cele
care prin natura lor nu puteau fi executate divizat sau cele pe care părţile le priveau „sub
un raport de nedivizibilitate”, după cum se exprima art. 1.058 din Codul civil anterior.
În prezent art. 2.245 C. civ. prevede pentru ipoteza constituirii rentei în favoarea mai
multor persoane că, dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei viagere este
indivizibilă în privinţa credirentierilor. În consecinţă, moartea unui credirentier nu duce la
stingerea parţială a rentei, celălalt sau ceilalţi creditori fiind în drept să solicite întreaga
renta şi nu doar o parte care i s-ar cuveni dacă s-ar scădea cota credirentierului decedat. În
schimb este valabilă şi producătoare de efecte clauza prin care se stipulează plata parţială
a rentei după decesul unuia dintre credirentieri.
Dacă renta a fost constituită pe durata vieţii mai multor persoane, în lipsă de
stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei încetează la data la care decedează ultima
dintre aceste persoane.
În ceea ce priveşte debitorii, în raport de prezumţia de divizibilitate stabilită de art.
1.424 C. civ., obligaţia lor trebuie considerată divizibilă, cu excepţia situaţiei în care
clauzele contractuale relevă intenţia părţilor de a da un caracter indivizibil obligaţiei
respective.
Caractere juridice
Sub aspectul modului de formare, contractul de rentă viageră este, de regulă, un
contract consensual, astfel că el ia naştere în mod valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor, redactarea unui înscris fiind necesară doar pentru dovedirea contractului. Cu
toate acestea în cazul în care în schimbul rentei credirentierul transmite un drept real
asupra unui imobil, trebuie să se ţină seama că de la intrarea în vigoare a Noului Cod
civil, drepturile reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, se transmit doar prin
contract încheiat în formă autentică, astfel încât contractul dobândeşte un caracter solemn.
Ca urmare, dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi terenurilor se poate transmite
numai prin contract încheiat în formă autentică. La fel este şi situaţia altor drepturi reale
referitoare la imobile. Sancţiunea pentru nerespectarea acestei cerinţe este nulitatea
absolută (art. 1.244 C. civ).
Problema respectării vreunui drept de preemţiune nu se poate pune, chiar în cazul în
care ar exista dispoziţii legale care prevăd un drept de preemţiune la înstrăinare în
legătură cu bunul ce formează obiectul contractului, deoarece caracterul aleatoriu al
contractului face imposibilă exercitarea dreptului de preemţiune.
Un caracter evident al contractului analizat este cel sinalagmatic, fiecare parte
asumându-şi obligaţii care sunt reciproce şi interdependente.
Ca şi vânzarea-cumpărarea, renta viageră constituită prin contract cu titlu oneros are
caracter translativ de proprietate. Proprietatea bunului ce formează obiectul contractului
se transmite de la credirentier la debirentier prin efectul realizării acordului de voinţă al
părţilor, dacă părţile nu au convenit să amâne transferul dreptului de proprietate.
Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă, prestaţia
debirentierului urmând a fi executată în timp, cu o anumită periodicitate, prestabilită.
Conform art. 2.243 C. civ., renta viageră se poate înfiinţa cu titlu oneros, în schimbul
unui capital de orice natură. Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, caz în
care este supusă, sub rezerva unor dispoziţii rezultate din reglementarea de la renta
viageră, regulilor proprii ale actului juridic de constituire, respective de la donaţie sau
legat, după caz. În aceste cazuri de constituire a rentei cu titlu gratuit practic nu suntem în
prezenţa unor contracte tipice de rentă viageră, ci a unor donaţii sau legate, aşa încât
constituirea rentei cu titlu gratuit este supusă condiţiilor de formă şi de fond pe care
trebuie să le îndeplinească donaţiile sau testamentele respective.
Reamintim că în raport de prevederile art. 1091 alin 4 C. civ. „Până la dovada contrară,
înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul
supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva
uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente
viagere.” S-a creat deci, pentru a uşura dovada donaţiei deghizate, o prezumţie de donaţie
în cazul în care înstrăinarea cu titlu oneros a unui bun se face cu rezerva dreptului de
uzufruct, uz sau abitaţie, ori în schimbul unei rente viagere, sau al întreţinerii, către un
succesibil în linie dreaptă sau către soţul supravieţuitor. Prezumţia operează numai în
favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului,
dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare şi are caracter relativ.
Art. 1.062 C. civ. prevede că atunci când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră
executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.
Când renta se constituie cu titlu gratuit în favoarea unui terţ, prin intermediul
stipulaţiei pentru altul, deşi ea constituie o donaţie, nu este supusă condiţiilor de formă ale
donaţiilor, donaţiile indirecte trebuind să respecte doar condiţiile de formă ale actelor sub
haina cărora se realizează.
Renta constituită cu titlu oneros are şi caracter aleatoriu. Caracterul aleatoriu este de
esenţa rentei constituită cu titlu oneros şi el semnifică faptul că există şanse de câştig şi
respectiv de pierdere pentru ambele părţi, şanse ce depind de unul şi acelaşi element
aleatoriu, care în cazul de faţă este durata vieţii credirentierului. Renta constituită cu titlu
gratuit nu prezintă caracter aleatoriu, contractele aleatorii reprezentând o subdiviziune a
contractelor cu titlu oneros.
Nulitatea contractului lipsit de elementul aleatoriu

Contractul de rentă viageră este un contract a cărui cauză se fundamentează, în
principiu, pe elementul aleatoriu. Art. 2.246 C. civ. stipulează că „Este lovit de nulitate
absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unui terţ care era
decedat în ziua încheierii contractului”. Suntem în ipoteza în care renta a fost constituită
fie pe durata vieţii unei alte persoane decât credirentierul din contract, fie a fost
constituită în favoarea unui terţ, pe durata vieții lui şi în ambele cazuri persoana
respectivă este decedată. Este de esenţa contractului de rentă viageră să existe o persoană
asupra căreia să fie constituită renta şi ca aceasta să nu fie imposibil de plătit ab initio,
altfel contractul este nul pentru imposibilitatea totală de executare a contractului. Sub
regimul vechiului Cod civil, când lipsa cauzei era sancţionată cu nulitatea s-a considerat
că în acest caz contractul este nul pentru lipsa cauzei1. În prezent când lipsa cauzei nu mai
antrenează sancţiunea nulităţii, apreciem că această susţinere nu mai poate fi acceptată
deoarece sancţiunea prevăzută de art. 2.246 C. civ. este nulitatea absolută.
O altă cauză de nulitate expres precizată se referă la contractul prin care s-a constituit
cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului,
suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această
dată.
Analiza textului art. 2.247 C. civ. relevă necesitatea următoarelor condiţii pentru
intervenţia nulităţii:
- contractul de rentă să fie cu titlu oneros; Cauza de nulitate respectivă nu se aplică
constituirilor de rentă cu titlu gratuit, în cazul acestora lipsind elementul alea;
- persoana în raport de durata de viaţă a căreia s-a constituit renta să fi suferit de o
boală;
- această boală să fi fost cauza decesului acestei persoane şi nu altă boală sau altă
cauză;
- decesul să fi intervenit în termen de maxim 30 de zile de la încheierea contractului.
Pentru ipoteza când renta a fost constituită pe durata vieţii mai multor persoane se
admite că moartea uneia dintre acestea, în termen de 30 de zile de la data încheierii
contractului, din cauza unei maladii de care era afectată la momentul încheierii
contractului, nu duce la nulitatea contractului deoarece elementul aleatoriu subzistă
raportat la cealaltă sau celelalte persoane pe durata vieţii cărora s-a convenit renta2.
Dispoziţia referitoare la nulitate pentru decesul intervenit înainte de 30 de zile de la
încheierea contractului se aplică chiar dacă părţile cunoşteau boala de care suferea
persoana menţionată precum şi gravitatea ei, dacă din clauzele contractului şi circum-
stanţele cauzei nu rezultă că părţile au vrut să disimuleze un contract de donaţie.
O problemă interesantă, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, este cea
referitoare la valabilitatea contractului discutat atunci când decesul se produce în
condiţiile menţionate, dar nu în intervalul de 30 de zile, ci într-un interval ceva mai lung.
Deşi în virtutea textului menţionat mai sus, interpretat a contrario, s-ar putea trage
concluzia că dacă decesul a intervenit după expirarea termenului de 30 de zile contractul
este valabil, doctrina şi practica judiciară franceză mai recentă admit că un astfel de
contract este nul pentru lipsa cauzei atunci când credirentierul era bolnav în momentul
încheierii contractului de rentă viageră şi a decedat din cauza bolii respective la scurt
timp, dar după trecerea intervalului de 30 de zile, cu condiţia ca debirentierul să fi
cunoscut starea de boală ce a dus ulterior la deces3și iminența decesului. Nulitatea a fost
fundamentată în acest caz pe lipsa cauzei. Apreciem că sub actualul Cod civil, cum lipsa
cauzei atrage doar anulabilitatea contractului, într-o astfel de situaţie, dacă nulitatea ar fi
fundamentată pe lipsa cauzei, nulitatea nu ar putea fi decât una relativă. Credem totuşi că
în dreptul nostru sancţiunea ar trebui să fie aceeaşi şi să aibă acelaşi fundament, ca cea
care intervine pentru ipoteza când decesul s-a produs în intervalul de 30 de zile.
1 Pentru fundamentarea nulităţii pe lipsa cauzei, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil…2001,
p. 575. Pentru o opinie în sensul că în acest caz este vorba de o imposibilitate fortuită de executare a
convenţiei valabil încheiate, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 120.
2 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux civil et
commerciaux, Ed. Cujas, Paris, 1991, p. 530; Fr. Deak, Tratat de drept civil, 2001, p. 575.
3 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 575, precum şi practica judiciară la care autorii fac referire.
Sancţiunea ar putea interveni, indiferent dacă acceptăm ideea nulităţii absolute sau
relative, doar în condiţiile în care, faţă de boala de care suferă persoana în raport de
durata vieţii căreia a fost stabilită renta la momentul încheierii contractului, este iminentă
moartea acesteia într-un interval de timp relativ scurt.
Vârsta înaintată a credirentierului la momentul constituirii rentei nu constituie o
circumstanţă de natură a înlătura prezenţa elementului aleatoriu în contract şi de a duce la
nulitatea acestuia.
Delimitarea contractului de rentă viageră de alte contracte

Delimitarea de contractul de întreţinere. Contractul de rentă viageră prezintă
asemănări puternice cu contractul de întreţinere, ambele contracte având ca scop ca în
schimbul unui bun ce se transmite unei alte persoane, transmiţătorul să-şi asigure condiţii
de existenţă civilizate pentru un timp ce se situează, de regulă, spre partea finală a vieţii.
Cu toate asemănările ce se pot desprinde cu uşurinţă din figura juridică a celor 2
contracte, ele nu trebuie confundate, existând o serie de deosebiri esenţiale între ele.
Astfel, în timp ce la contractul de rentă viageră obiectul prestaţiei debirentierului îl
constituie plata unei sume de bani, deci o obligaţie de a da, la contractul de întreţinere
obiectul prestaţiei debitorului se concretizează în întreţinerea pe care acesta o datorează
întreţinutului, respectiv hrană, locuinţă, asistenţă medicală, plata taxelor, îmbrăcăminte
etc., fiind vorba de o obligaţie de a face.
În timp ce renta se poate transmite unei alte persoane, creanţa de întreţinere nu este
transmisibilă, contractul de întreţinere având caracter intuitu personae.
În al treilea rând, renta este urmăribilă, de regulă, de către creditorii credirentierului
pe când întreţinerea nu este urmăribilă. Poate fi declarată neurmăribilă doar renta
constituită cu titlu gratuit. Conform art. 2.253 C. civ., chiar şi în acest caz, stipulaţia nu îşi
produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului pentru
asigurarea întreţinerii, respective pentru hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj,
folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijire şi tratament în caz de boală.
În fine trebuie amintit faptul că în timp ce renta se constituie pe întreaga durată de
viaţă a creditorului sau a unei alte persoane, întreţinerea poate fi constituită şi pe durata
vieţii creditorului cât şi pe o altă durată.
Delimitarea contractului de rentă viageră de cel de vânzare-cumpărare. Contractul

de rentă viageră prezintă considerabile asemănări şi cu contractul de vânzare cumpărare,
mai ales atunci când vânzarea se face cu plata preţului în rate. În ambele cazuri poate
exista situaţia când în schimbul unui bun se plăteşte o anumită sumă de bani. Pentru a se
califica contractul, trebuie stabilit dacă suma de bani plătită de dobânditorul bunului
reprezintă preţ, ceea ce înseamnă că contractul este de vânzare-cumpărare, sau prestaţia
acestuia constituie rentă, ceea ce califică contractul ca rentă viageră. În acest scop trebuie
pornit de la deosebirea esenţială dintre caracterele celor 2 contracte, respectiv caracterul
comutativ al contractului de vânzare-cumpărare şi aleatoriu al contractului de rentă. Dacă
suma de bani ce se transmite în schimbul bunului depinde doar de durata vieţii transmi-
ţătorului bunului, ea reprezintă o rentă viageră. În schimb dacă nu depinde de acest
element sau depinde de el dar şi de o altă împrejurare cum ar fi un anumit nivel al sumei
plătite, caracterul aleatoriu dispare şi suma trebuie catalogată drept preţ, iar contractul
poate fi unul de vânzare-cumpărare.
Dacă în schimbul bunului transmis se plăteşte o sumă de bani cu ocazia încheierii
contractului dar se asumă şi obligaţia de plată a unei rente viagere, contractul va fi de
vânzare-cumpărare dacă suma plătită global reprezintă mai mult decât jumătate din
valoarea imobilului şi de rentă viageră dacă suma respectivă înseamnă mai puţin de
jumătate din valoarea bunului transmis.
Dacă o cotă-parte dintr-un bun se transmite în schimbul unei sume de bani
determinate, iar o altă cotă, în schimbul unei rente viagere, vom avea 2 contracte,
respectiv unul de vânzare-cumpărare şi unul de rentă viageră.
Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului nu prezintă particularităţi deosebite.
Cauza contractului. Sub aspectul cauzei este de reţinut că aceasta se concretizează

în şansa de câştig pe care şi-o prefigurează părţile.
Obiectul obligaţiilor. În ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor părţilor acesta este

constituit, pe de o parte, din bunul transmis de credirentier şi, pe de altă parte, din renta pe
care trebuie să o plătească debirentierul. Renta constă într-o sumă de bani plătibilă
periodic, conform înţelegerii părţilor (lunar, trimestrial, anual etc.)., iar în lipsă de
stipulaţie plătibilă trimestrial. Art. 2.242 din C. civ. actual arată că renta poate consta nu
numai în bani, ci şi în alte bunuri fungibile.
Cuantumul rentei se stabileşte în mod liber de către părţi.
Renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată de părţi neurmăribilă, dar numai în
limita valorii care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii sale.
Creditorii nu sunt în acest caz prejudiciaţi deoarece credirentierul nu a dat în acest caz
nimic în schimbul rentei. Urmare a unei astfel de clauze, creditorii nu pot urmări renta
respectivă pentru satisfacerea creanţelor care le au faţă de credirentier.
Renta constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă deoarece o astfel
de măsură i-ar prejudicia pe creditorii credirentierului, care şi-a micşorat patrimoniul şi
inclusiv dreptul de gaj general al creditorilor, prin încheierea contractului de rentă
viageră.
Capacitatea părţilor. Când vorbim de contractul de rentă viageră, condiţiile de

capacitate nu diferă faţă de regulile generale. Când este vorba însă de renta constituită cu
titlu gratuit, respectiv prin donaţie sau testament, trebuie luate în considerare cerinţele
speciale prevăzute de art. 990, 991 C. civ. referitoare la capacitatea de a dispune şi
respectiv de a primi prin acte cu titlu gratuit.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de rentă viageră
Analiza efectelor contractului de rentă viageră presupune analiza, în special, a

obligaţiilor debirentierului. Aceasta deoarece obligaţiile credirentierului, în cazul rentei
constituită cu titlu oneros, sunt identice cu cele ale vânzătorului. De altfel, exceptând
caracterul aleatoriu al contractului de rentă, există multe asemănări între renta viageră
constituită cu titlu oneros şi vânzarea-cumpărarea.
I. Obligaţiile credirentierului
În raport de cele arătate mai sus, obligaţiile credirentierului sunt:
- obligația de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului ce a format
obiectul contractului sau a dreptului transmis în schimbul rentei;
- obligaţia de predare a lucrului înstrăinat și de conservare a acestuia până la predare;
- obligaţia de a-l garanta pe debirentier pentru evicţiune, şi
- obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului ce a format obiectul
contractului.
Menţionăm, conform concepţiei adoptate cu privire la efectele contractului de
vânzare cumpărare, că există şi o obligaţie de a transfera proprietatea, atunci când pro-
prietatea nu se transmite de la credirentier la debirentier prin efectul încheierii con-
tractului. Neîndeplinirea obligaţiei de predare a bunului îi dă dreptul debirentierului de a
refuza plata rentei (exceptio non adimpleti contractus). El poate cere însă şi executarea
silită a obligaţiei, sau poate opta pentru rezoluţiunea contractului.
II. Obligaţiile debirentierului

Principala obligaţie a debirentierului, după cum rezultă din chiar definiţia con-
tractului, este cea de a plăti renta la care s-a obligat. Debirentierul mai are însă şi obli-
gaţia, rezultată din art. 2.251 C. civ., de a da credirentierului garanţiile stipulate în
contract pentru asigurarea plăţii rentei şi de a nu diminua aceste garanţii.
1. Obligaţia de plată a rentei

Din momentul încheierii contractului sau de la momentul convenit în cuprinsul
acestuia şi până la sfârşitul vieţii credirentierului, debirentierul este ţinut să plătească
renta la care s-a obligat, în cuantumul stabilit şi la termenele convenite. Dacă durata
rentei a fost fixată în raport de durata de viaţă a unei alte persoane decât credirentierul,
renta va fi plătită până la decesul acelei persoane. În acest caz, dacă decesul
credirentierului intervine înainte de moartea persoanei a cărei durată de viață a fost avută
în vedere la încheierea contractului, ratele de rentă se cuvin moștenitorilor acestuia, până
la decesul persoanei respective1.
Ratele cuvenite credirentierului până la decesul său sau al persoanei în raport de
durata de viaţă a căreia s-a stabilit renta şi neachitate, pot fi solicitate de moştenitorii
credirentierului în limita termenului general de prescripţie. După moartea credirentierului,
sau a persoanei în raport cu care s-a stabilit durata rentei, obligaţia de plată în continuare
1
Fr. Deak, Tratat de drept civil…2001, p.529
a rentei nu mai subzistă, astfel încât moştenitorii nu ar putea pretinde să li se plătească

renta şi pe viitor.
Plata ratelor de rentă, pentru ipoteza când părţile nu au convenit altfel, se face
trimestrial în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei. Dacă credirentierul decedează
înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate
cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă
(art. 2.248 C. civ.).
Debirentierul are dreptul să ceară dovada existenţei persoanei care este creditoare a
rentei sau a persoanei în raport cu a cărei viaţă s-a stabilit durata rentei. Este o aplicaţie a
regulii de drept comun probatio incumbit ei qui agit, în lipsa unei dispoziţii speciale în
cadrul reglementării referitoare la rentă.
În ceea ce privește locul plății rentei, în lipsa unei dispoziții speciale în normele
referitoare la acest contract, se vor aplica dispozițiile de drept comun, respectiv art.1494
C. civ.,astfel că plata trebuie făcută la domiciliul creditorului.
Debirentierul nu are posibilitatea să restituie bunul ce a format obiectul contractului
pentru a fi scutit de plata ratelor de rentă. Dacă acest lucru ar fi posibil ar însemna să se
nege efectul obligatoriu al contractului prin posibilitatea denunţării lui unilaterale, ceea ce
nu este admisibil. Art. 2.252 C. civ. arată în mod expres, dacă mai era nevoie, că chiar
dacă debirentierul ar restitui bunul şi ar renunţa la restituirea ratelor de rentă plătite, nu se
poate elibera de plata rentei şi că este ţinut la plata acesteia până la decesul persoanei pe
durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni
prestarea acesteia. Dispoziţiile art. 2.252 alin. (2) C. civ., menţionate mai sus, nu
împiedică aplicarea art. 1.271 C. civ. referitor la impreviziune, în privinţa împrejurărilor
survenite pe parcursul executării contractului, dar care nu sunt determinate de durata
vieţii persoanei până la decesul căreia a fost constituită renta.
În caz de deces al debirentierului, obligaţia de plată a ratelor de rentă, în condiţiile
din contract, se transmite către moştenitorii acestuia.
Menţionăm că în situaţia în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, moştenitorii
rezervatari au, potrivit art. 1.098 C. civ., facultatea fie de a executa liberalitatea astfel
cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea
beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea acesteia potrivit dreptului comun.
Executarea silită a obligaţiei de plată a rentei. Rezoluţiunea. Ce se întâmplă dacă

debirentierul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a rentei? Potrivit regulilor specifice
contractelor sinalagmatice este firesc ca în caz de neexecutare a obligaţiei de plată a
rentei, credirentierul să poată cere rezoluţiunea contractului, cu consecinţa redobândirii
bunului sau bunurilor transmise. Acest lucru nu era posibil sub vechiul Cod civil în
situaţia analizată deoarece printr-o dispoziţie greu de explicat, creditorul a fost lăsat fără
această posibilitate de acţiune. Art. 1.647 C. civ. îi dădea doar posibilitatea de a trece la
executarea silită a ratelor de rentă neachitate, cu excluderea posibilităţii rezoluţiunii
contractului.
În prezent art. 2.251 C. civ. prevede expres faptul că credirentierul are dreptul la
rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei de către
debirentier.Rezoluțiunea poate fi obținută pe cale judecătorească sau prin declarație
unilaterală în condițiile art.1552 C. civ.
Menționăm că în raport de prevederile art. 1523 alin.2 C. civ. , fiind vorba de o
obligație cu executare succesivă, debirentierul este de drept în întârziere dacă nu își
execută obligația în mod repetat.
Părţile au posibilitatea stipulării în contract a unui pact comisoriu expres referitor la
rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare a obligaţiei de plată a rentei1.
Credirentierul nu este obligat să ceară rezoluţiunea contractului, putând opta pentru
executarea silită a ratelor de rentă.
Plata se poate cere în termenul general de prescripţie de trei ani, care se calculează
separat de la scadenţa fiecărei rate, întrucât renta viageră este un contract cu executare
succesivă.
În cazul în care credirentierul optează pentru executarea silită a obligaţiei debiren-
tierului, el va putea solicita sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la
concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor. Desigur ca suma
necesară pentru viitor nu este uşor de stabilit, tocmai pentru faptul că plata rentei depinde
de durata de viaţă a persoanei în raport de care s-a stabilit această durată, or momentul
decesului acestei persoane este incert. Art. 2.250 C. civ. arată că această sumă se va
stabili pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul
aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja
încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt
suportate de debirentier.
După ce au fost vândute bunuri ale debirentierului şi obţinută suma necesară plăţii
rentelor, aceasta se consemnează la o instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu
respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite prin contractul de rentă viageră.
Dacă anterior decesului credirentierului unele rate nu fuseseră achitate iar termenul
de prescripţie nu se împlinise, succesorii defunctului creditor pot solicita plăţile restante.
În caz de deces al debirentierului, obligaţia sa nefiind una intuitu personae, aceasta
se transmite asupra succesorilor săi, ei fiind obligaţi să continue plata rentei până la
decesul credirentierului. Este posibilă însă o clauză contractuală prin care să se stipuleze
încetarea obligaţiei de plată a rentei la decesul debirentierului.
2. Obligaţia de a oferi credirentierului garanţiile stipulate în contract pentru

plata rentei
Pornind de la importanţa asigurării ratelor de rentă pentru credirentier, art. 2.249
C. civ. prevede că pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu oneros,
prevederile art. 1.723 C. civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că pentru
garantarea plăţii ratelor de rentă, credirentierul beneficiază, în baza legii, de un privilegiu
sau de o ipotecă, după caz,asupra bunurilor transmise. Pentru înscrierea ipotecii legale, în
acest caz, nu este necesară declararea valorii creanţei garantate.
Nimic nu împiedică părţile, ca în afara garanţiei legale menţionate să constituie şi
alte garanţii, cum ar fi o ipotecă, un gaj, o fidejusiune etc. şi neîndeplinirea obligaţiei de
realizare a acestei garanţii, sau micşorarea garanţiilor deja existente, dă credirentierului
dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.Rezoluțiunea nu se produce de drept, ci trebuie
solicitată pe cale judecătorească. Spre deosebire de rezoluțiune pentru neplata rentei cu
1I. Urs, op. cit. p.367; E. Safta-Romano, op. cit., p. 322; Fr. Deak, op. cit., p. 578; D. Chirică, op. cit., p.
122. A se vedea, de asemenea, TS, dec. civ. nr. 1396/1972 în Culegere de decizii, 1972, p. 117.
referire la care art. 2551 C. civ. prevede că creditorul are dreptul la rezoluțiune, pentru
ipoteza neîndeplinirii obigației de constituire a garanțiilor promise se prevede că
creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros „poate cere” rezoluțiunea, ceea ce
sugerează că singura posibilitate de obținere a rezoluțiunii este cea judecătorească, fiind
exclusă rezoluțiunea unilaterală.
Efectele rezoluţiunii
Rezoluţiunea nu se produce de drept, ci trebuie solicitată pe cale judecătorească, iar
Admiterea cererii pentru rezoluţionarea contractului are ca efect reîntoarcerea, în
patrimoniul credirentierului, a bunurilor transmise în schimbul rentei.
Credirentierul nu trebuie să restituie ratele de rentă primite, tocmai datorită
caracterului aleatoriu al contractului. Altfel ar însemna ca după ce cuantumul ratelor de
rentă au ajuns la nivelul valoric al bunurilor transmise, debirentierul să nu-şi mai
îndeplinească obligaţiile contractuale ştiind că credirentierul nu ar mai avea interes să
ceară rezoluţiunea contractului din moment ce aceasta l-ar pune în situaţia de a restitui
debirentierului mai mult decât valoarea bunurilor ce i se restituie1. Aceste considerente au
fost avute în vedere de către instanţa noastră supremă, cu mult timp în urmă, în legătură
cu caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere, dar ele sunt valabile şi în cazul
contractului de rentă viageră deoarece în prezent art. 2.251 C. civ. prevede că „În lipsa
unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine
restituirea ratelor de rentă deja plătite”2. Ceea ce stă deci la baza inexistenţei obligaţiei
de restituire a ratelor de rentă nu este faptul folosirii bunului transmis de credirentier3, ci,
aşa cum am arătat, caracterul aleatoriu al contractului. Evident că dacă contractul nu se
rezoluţionează din culpa debirentierului, acesta are dreptul la restituirea ratelor de rentă.
De exemplu, dacă credirentierul nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului ce a
format obiectul contractului, iar debirentierul cere rezoluţiunea contractului, el are dreptul
la restituirea ratelor de rentă achitate.El are dreptul la restituirea ratelor de rentă și în
cazul anulării contractului.
În situaţia în care părţile au stabilit în cuprinsul contractului clauze cu privire la
rezoluţiunea contractului, raporturile dintre ele vor fi soluţionate conform celor convenite.
Rezoluţiunea produce efecte şi faţă de terţii dobânditori ai bunurilor ce au format
obiectul contractului de rentă viageră, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur
jus accipientis. Acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţilor dobânditori,
sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a
bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
Moartea credirentierului sau a persoanei în raport de durata de viaţă a căreia a fost
stabilită renta, duce la încetarea obligaţiei de plată a acesteia. Totuşi, ratele datorate până
la decesul persoanei menţionate pot fi solicitate de succesorii defunctului şi aceasta în
limita termenului general de prescripţie care curge de la data scadenţei fiecărei rate de
rentă4.
1A se vedea în acest sens: Fr. Deak, Tratat de drept civil, 2001, p. 532; D. Chirică, op. cit., p. 122.
2A se vedea decizia de îndrumare nr. 3/1987, publicată în RRD nr. 3/1988, p. 27 şi 28.
3 Pentru o astfel de opinie a se vedea I. Zinveliu, op. cit., p. 133.
4 TS, s. civ., dec. civ. nr. 710/1998 în Culegere de decizii, 1978, p. 71; TS, s. civ., dec. civ. nr. 382/1961,
în Culegere de decizii, 1961, p. 329.

1. În cazul unui contract de rentă viageră, la decesul beneficiarului, dreptul de creanţă se

stinge. Creanţa care reprezintă sume scadente pe trecut, dar neachitate, este însă culeasă de
legatarul universal, care le poate reclama în justiţie (1.647 C. civ.).
(Tribunalul Suprem, col. civ., decizia nr. 382/1961, în Culegere de decizii, 1961, p. 329)
CAPITOLUL XIII
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de întreţinere
Noţiune. Un alt contract din categoria celor translative de proprietate şi care are şi el
caracter aleatoriu, este contractul de întreţinere. Creaţie a practicii judiciare şi a doctrinei,
acest contract nu a avut, până în prezent, o reglementare proprie în Codul civil deşi
frecvenţa şi utilitatea lui ar fi reclamat de multă vreme o astfel de reglementare.
În trecut, în lipsa unor norme juridice referitoare la acest contract, i-a revenit
doctrinei sarcina de a-l defini şi a-i contura figura juridică. Astfel, într-o părere majo-
ritară1, se arăta: „contractul de întreţinere este contractul în temeiul căruia o persoană,
denumită întreţinător, se obligă faţă de o altă persoană, denumită întreţinut, să îi asigure
toate cele necesare traiului (întreţinere) pe tot timpul vieţii, iar la moartea acesteia să o
înmormânteze după datină, în schimbul unui bun (mobil sau imobil) sau chiar cu titlu
gratuit”. Alt autor reţinea ca definiţie „acel contract în temeiul căruia o persoană numită
întreţinut transmite unul sau mai multe bunuri – mobile sau imobile – ori o sumă de bani,
unei anumite persoane numită întreţinător, care se obligă, în schimb, să-i asigure acestuia
sau altei persoane determinată de el întreţinerea zilnică, pe tot timpul vieţii sau pe o
durată determinată şi după moarte să o înmormânteze după obicei”2.
Noul Cod civil a inclus contractul de întreţinere în categoria contractelor numite. De
la intrarea n vigoare a acestuia, contractul de întreţinere are deci o reglementare proprie.
Legiuitorul s-a orientat spre o definiţie a contractului conform celei de-a doua concepţii
prezentate mai sus în sensul că în ceea ce priveşte durata contractului se consideră că
avem contract de întreţinere şi atunci când prestaţia este limitată în timp. Este
surprinzător că legiuitorul nu s-a orientat în reglementarea sa pentru păstrarea figurii
juridice a acestui contract, bine conturată în practica judiciară şi în doctrina, ci a adus
multe elemente noi, din care unele nu sunt de natură a îmbunătăţi conţinutul acestui
contract, după cum vom arăta mai jos. Deocamdată arătăm că în ceea ce priveşte definiţia
contractului art. 2.254 C. civ. arată că „(1) Prin contractul de întreţinere o parte se obligă
să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare
întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.
(2) Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai
caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii
creditorului întreţinerii”. Reţinem, în încercarea de a da o definiţie contractului analizat,
că este acela prin care o persoană numită întreţinător se obligă, cu titlu gratuit sau în
schimbul transmiterii unui drept, să asigure unei alte persoane, numită întreţinut,
întreţinerea pe o durată determinată, sau pe toată durata vieţii şi, în cazul care întreţinerea
are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, să

2 I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil. Contracte civile, vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 186.
Contractul de întreţinere 351
îl înmormânteze, conform obiceiului. Am definit contractul în sensul de mai sus, pentru a
acoperi şi întreţinerea cu titlul gratuit, aşa cum face legiuitorul, deşi în opinia noastră
întreţinerea constituită cu titlu gratuit se analizează ca o liberalitate căreia i se aplică
regulile specifice.
Pentru situaţia în care părţile nu au prevăzut durata contractului se prezumă că acesta
s-a încheiat pe toată durata vieţii creditorului întreţinerii.
Prin întreţinere se înţelege procurarea şi prepararea hranei, asigurarea locuinţei,
asigurarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte, îngrijire medicală, curăţenie, plata
consumului de electricitate, energie termică, apă, canal, etc.
Caractere juridice. Sub aspectul modului de formare, contractul de întreţinere este

un contract solemn, deoarece el ia naştere în mod valabil numai dacă este încheiat în
formă autentică. Nu prezintă relevanţă dacă în schimbul întreţinerii se transmite dreptul
de proprietate asupra unui imobil sau asupra unui bun mobil, art. 2.255 al actualului Cod
civil, prevăzând necesitatea formei autentice pentru toate contractele de întreţinere.
Încheierea contractului cu ignorarea cerinţei formei autentice, este sancţionată cu
nulitatea absolută a contractului. Necesitatea formei autentice rezultă şi din prevederile
art. 1.244 C. civ., pentru ipoteza în care în schimbul întreţinerii se transmite un drept real
ce urmează a fi înscris în cartea funciară.
Respectarea dreptului de preemţiune nu este necesară, deoarece caracterul aleatoriu
al contractului ar face imposibilă şi aici ca şi la contractul de rentă viageră, exercitarea
unui drept de preemţiune.
Contractul analizat este unul sinalagmatic, fiecare parte asumându-şi obligaţii care
sunt reciproce şi interdependente, după cum se va arăta când se vor analiza efectele
acestui contract.
Ca şi vânzarea-cumpărarea, contractul de întreţinere are caracter translativ de
proprietate. Proprietatea bunului ce formează obiectul obligaţiei întreţinutului, se
transmite de la întreţinut la întreţinător prin chiar efectul realizării acordului de voinţă al
părţilor în forma prevăzută de lege, dacă părţile nu au convenit să amâne transferul
dreptului de proprietate sau dacă întreţinutul nu trebuie să îndeplinească anumite acte
pentru a strămuta proprietatea.
În cazul imobilelor, în raport de dispoziţiile art. 1.676 şi 885 C. civ., drepturile reale
se dobândesc, atât între părţi cât şi în raport cu terţii, doar prin înscrierea în cartea
funciară. Ca urmare, un drept real transmis în schimbul obligaţiei de întreţinere, nu se va
dobândi de către întreţinător decât după înscrierea dreptului respectiv în cartea funciară.
Dispoziţia respectivă, însă, aşa cum am arătat şi la celelalte contracte translative de
proprietate, nu a intrat încă în vigoare, în prezent intabularea dreptului transmis având
doar efect de opozabilitate.
Prestaţia întreţinătorului urmând a fi executată în timp, pe toată durata convenită, de
regulă zilnic, contractul este şi cu executare succesivă, dar numai în ceea ce priveşte una
dintre obligaţii.
Contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros pentru că fiecare parte
contractează în ideea contraprestaţiei celeilalte părţi. El are caracter aleatoriu, datorită
faptului că există şanse de câştig şi respectiv de pierdere pentru ambele părţi, şanse ce
depind de unul şi acelaşi element aleatoriu, care în cazul de faţă este durata vieţii
întreţinutului. Caracterul aleator tinde să dispară când contractul este încheiat doar pe o
anumită perioadă de timp, deoarece întinderea prestaţiilor părţilor este cunoscută de la

început. Cu toate că şi în acest caz contractul poate înceta mai înainte de expirarea duratei
convenite, dacă creditorul întreţinerii decedează în cursul perioadei respective, debitorul
nu este expus riscului unei pierderi, ci are doar o şansă de câştig, ceea ce nu face
contractul unul aleatoriu în raport de modul cum defineşte art. 1.173 C. civ., un astfel de
contract.
Există şi posibilitatea constituirii întreţinerii cu titlu gratuit, prin donaţie sau
testament. În aceste cazuri însă, întreţinerea este supusă condiţiilor de formă şi de fond pe
care trebuie să le îndeplinească donaţiile sau testamentele respective. În plus întreţinerea
constituită în acest fel este supusă reducţiunii dacă depăşeşte cotitatea disponibilă.
Întreţinerea poate fi constituită şi pe calea stipulaţiei pentru altul făcută animus donandi.
Întreţinerea constituită cu titlu gratuit nu prezintă caracter aleatoriu, contractele
aleatorii reprezentând o subdiviziune a contractelor cu titlu oneros şi nu a celor cu titlu
gratuit. Ea nu poate avea, credem, nici caracter comutativ, cum s-a susţinut uneori1,
deoarece şi această categorie de contracte este o subdiviziune a contractelor cu titlu
oneros.
Contractul fiind încheiat în considerarea calităţilor personale ale întreţinutului şi mai
ales ale întreţinătorului, are şi caracter intuitu personae, ceea ce face ca obligaţia de
întreţinere să nu fie transmisibilă.
Cauze speciale de nulitatea a contractului

În raport de dispoziţiile art. 2.256 C. civ., unele reguli ale contractului de rentă
viageră se aplică şi contractului de întreţinere. Una dintre aceste dispoziţii este cea de la
art. 2.246 C. civ. în sensul că „Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o
rentă constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului”.
Este deci nul contractul de întreţinere în care întreţinerea este stipulată pe durata vieţii
unui terţ, care era deja decedat la data încheierii contractului. O altă dispoziţie de la
contractul de rentă viageră aplicabilă contractului de întreţinere este cea care instituie o
cauză de nulitate pentru contractul urmat de decesul creditorului care era afectat de o
boală la momentul încheierii contractului, într-un interval de 30 de zile de la data
respectivă. Este necesar ca decesul să fi intervenit din cauza bolii de care suferea
întreţinutul şi nu din alte cauze. Cauza de nulitate respectivă nu se aplică întreţinerii
constituită cu titlu gratuit, în cazul acesteia lipsind elementul alea.
Pentru ipoteza când există mai muţi creditori, moartea unuia dintre ei în termen de 30
de zile de la data încheierii contractului din cauza unei maladii de care era afectat la
momentul exprimării consimţământului, nu duce la nulitatea contractului deoarece
elementul aleatoriu subzistă raportat la ceilalţi credirentieri2.
Dispoziţia referitoare la nulitate pentru decesul intervenit înainte de expirarea
termenului de 30 de zile de la încheierea contractului se aplică chiar dacă părţile
cunoşteau boala de care suferea întreţinutul precum şi gravitatea ei, dacă din clauzele
contractului şi circumstanţele cauzei nu rezultă că părţile au vrut să disimuleze un
contract de donaţie. Aşa cum am arătat şi la contractul de rentă viageră, dacă decesul a
intervenit după expirarea termenului de 30 de zile contractul este valabil. Totuşi, atunci
1
A se vedea T. Prescure, op. cit., p. 163.
2
A se vedea în acest sens: Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 530; Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, 2001, p. 575.
când întreţinutul era bolnav în momentul încheierii contractului de întreţinere şi a decedat
din cauza bolii respective la scurt timp, dar după trecerea intervalului de 30 de zile, dacă
întreţinătorul a cunoscut starea de boală ce a dus ulterior la deces şi faptul că este
iminentă moartea acestuia într-un interval de timp relativ scurt, contractul este anulabil
pentru lipsa cauzei1. Menţionăm că în actualul Cod civil lipsa cauzei atrage doar
anulabilitatea contractului.
Vârsta înaintată a întreţinutului la momentul încheierii contractului nu constituie o
circumstanţă de natură a înlătura prezenţa elementului aleatoriu în contract şi de a duce la
nulitatea acestuia.
1. Natura juridică a dreptului la întreţinere

Dreptul de întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin
succesiune, stingându-se la moartea beneficiarului. Acest caracter al creanţei de între-
ţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în anularea contractului
pentru lipsa consimţământului la întocmirea lui.
Ca atare, reclamantul ca moştenitor al defunctei, poate exercita o acţiune în anu-
larea contractului de întreţinere dacă înţelege ca în cadrul acesteia să se discute numai
valabilitatea încheierii actului, fără a pune în discuţie şi problema îndeplinirii obligaţiei
asumate.
(Tribunalul Suprem,sec. civ., dec. civ. nr. 727/1988,

în RRD nr. 2/1989, p. 64).
2. Contract de întreţinere. Natura juridică. Încetare precoce din viaţă a

creditorului obligaţiei. Consecinţe cu privire la cauza juridică a convenţiei
În speţă, însă, probele administrate la cererea reclamantei nu sunt de natură a face
dovada că autoarea sa în momentul încheierii contractului de întreţinere a fost victima
unor manopere dolosive din partea pârâţilor pentru a o deposeda de imobil.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia actul în discuţie ar fi nul pe motiv că pârâţii
nu au acordat întreţinere înstrăinătoarei care, după scurt timp, de la perfectarea
înstrăinării a decedat, nu poate fi primită, dat fiind că prin lege nu se prevede nulitatea
contractului de întreţinere pentru ipoteza când persoana îndreptăţită la întreţinere moare
curând după încheierea actului2, decesul acestei persoane neputând să aibă o înrâurire
asupra drepturilor corelative obligaţiei de întreţinere.
Din acest punct de vedere, nu se poate face abstracţie de caracterul aleatoriu al
contractului de întreţinere, de elementul risc, care are un rol important atât la încheierea
contractului, cât şi în cursul executării acestuia, întrucât cel ce dobândeşte bunul se
obligă în schimb, a presta întreţinere de regulă pe durata vieţii înstrăinătorului, care
poate fi foarte scurtă sau dimpotrivă, foarte lungă, în prima situaţie debitorul primeşte
1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 575, precum şi practica judiciară la care autorii fac referire.
2 Situaţia este diferită de la apariţia Noului Cod civil, fiind aplicabilă şi contractului de întreţinere
dispoziţia de la contractul de rentă viageră care instituie o cauză de nulitate pentru contractul urmat de
decesul creditorului care era afectat de o boală la momentul încheierii contractului, într-un interval de 30 de
zile de la data respectivă.
un bun de valoare pentru un echivalent mult mai redus, iar în a doua situaţie debitorul
este de acord a da întreţinere care poate depăşi substanţial valoarea bunului ce i-a fost
transmis.
Ca urmare, în ceea ce priveşte existenţa în momentul încheierii contractului a
elementului aleatoriu, denumit „eveniment incert” această condiţie a fost îndeplinită, în
cauză, decesul creditoarei la acea dată, neputându-se şti când se va produce, iar
prevederile art. 1.635 C. civ. nu determină în timp perioada în care trebuie să aibă loc
evenimentul aleatoriu.
Împrejurarea că la data perfectării contractului beneficiara întreţinerii era
suferindă şi internată în spital, nu are nicio relevanţă, deoarece pârâţii nu aveau cum să
cunoască gravitatea bolii creditoarei de vreme ce aceasta se afla spitalizată de 3 zile, iar
investigaţiile medicale abia erau în curs.
(Curtea Supremă de Justiţie, dec. nr. 12 din 21 ianuarie 1992, publicată pe Legis)
Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte

Deosebirea faţă de contractul de rentă viageră. Contractul de întreţinere, după cum
s-a mai arătat, prezintă o serie de asemănări cu contractul de rentă viageră, ambele
contracte având,în general, drept scop ca în schimbul unui bun ce se transmite unei alte
persoane, transmiţătorul să-şi asigure condiţii de existenţă civilizate pe o anumită
perioadă. Între cele două contracte există însă o serie de deosebiri esenţiale. Astfel, în
timp ce la contractul de rentă viageră obiectul prestaţiei debirentierului îl constituie plata
unei sume de bani sau a unor bunuri fungibile, deci o obligaţie de a da, la contractul de
întreţinere obiectul prestaţiei debitorului se concretizează în întreţinerea pe care acesta o
datorează întreţinutului, respectiv hrană, locuinţă, asistenţă medicală, plata taxelor,
îmbrăcăminte etc., fiind vorba de o obligaţie de a face.
În timp ce renta se poate transmite unei alte persoane, creanţa de întreţinere nu este
transmisibilă, contractul de întreţinere având caracter intuitu personae (art. 2.258 C. civ.).
În al treilea rând, renta este urmăribilă de regulă de către creditorii credirentierului pe
când întreţinerea nu este urmăribilă. Poate fi declarată neurmăribilă doar renta constituită
cu titlu gratuit, dar şi aceasta doar în limita valorii rentei care este necesara crediren-
tierului pentru asigurarea întreţinerii, cu tot ceea ce presupune aceasta (art. 2.253 C. civ.).
În trecut se mai reţinea ca diferenţă între cele două contracte şi faptul că în timp ce
renta făcea parte din categoria contractelor numite, adică a celor ce au o reglementare
proprie în legislaţia civilă, contractul de întreţinere era o creaţie a practicii, neavând o
reglementare specială. În prezent însă, după cum s-a arătat, şi contractul de întreţinere
face parte din categoria contractelor numite.
Mai amintim că în cazul contractului de întreţinere, se poate conveni ca prestaţia
întreţinătorului să fie limitată la un anumit interval de timp, în timp ce în cazul rentei
viagere, prestaţia trebuie executată pe durata vieţii credirentierului sau a altei persoane,
conform înţelegerii părţilor.
Deosebirea faţă de contractul de vânzare-cumpărare. Contractul de întreţinere

prezintă considerabile asemănări şi cu contractul de vânzare cumpărare. Problema
delimitării dintre cele 2 contracte se pune în special atunci când transmiterea proprietăţii
unui bun se face atât în schimbul unei sume de bani cât şi în schimbul întreţinerii. În acest
caz, pentru a cunoaşte regulile juridice aplicabile contractului, este necesar să se
stabilească dacă suntem în prezenţa unui contract de întreţinere sau dacă este vorba de un
contract de vânzare-cumpărare şi această delimitare se face în funcţie de prestaţia
principală. Cum nu se poate stabili direct dacă preţul plătit este mai mare decât contra-
valoarea întreţinerii întrucât aceasta depinde de durata vieţii întreţinutului, singura soluţie
este să se raporteze preţul plătit la valoare imobilului. Contractul va fi de vânzare-
cumpărare dacă suma plătită global reprezintă mai mult decât jumătate din valoarea
imobilului şi de întreţinere dacă suma plătită cu titlu de preţ înseamnă mai puţin de
jumătate din valoarea bunului transmis.
În caz de simulaţie, la stabilirea naturii juridice a contractului trebuie să se pornească
de la voinţa părţilor din actul secret şi nu de la cea exprimată în actul aparent, astfel că
atunci când prin actul autentic s-a convenit înstrăinarea unei construcţii în schimbul
întreţinerii, dar printr-un act secret s-a prevăzut că preţul este parţial în bani şi parţial sub
forma întreţinerii, urmează a se avea în vedere clauzele acestui din urmă act1.
Deseori, în practică, în situaţii ca cele de mai sus, contractul este denumit „contract
de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere”. Un asemenea limbaj trebuie evitat
deoarece creează confuzii cu privire la natura contractului şi, în funcţie de aceasta, a
regulilor aplicabile. Chiar şi legiuitorul foloseşte uneori locuţiunea „contract ce conţine
clauză de întreţinere” când se referă la contractul de întreţinere2.
Contractul de vânzare-cumpărare se deosebeşte de cel de întreţinere, fiind un contract
comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută de la
încheierea acestuia, în timp ce la contractul de întreţinere, care este aleatoriu când nu este
încheiat pe o perioadă determinată, întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, sau cel
puţin ale uneia dintre ele, depind de un element aleatoriu, existând şanse de pierdere sau
de câştig pentru fiecare dintre părţi.
Delimitarea contractului de întreţinere de cel de vânzare-cumpărare nu are doar o
importanţă teoretică, ci şi profunde semnificaţii practice:
- în caz de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, au loc restituiri reciproce
ale prestaţiilor primite, în timp ce la contractul de întreţinere, ca urmare a caracterului
aleatoriu al contractului, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de
întreţinere deja executate (art. 2.263 C. civ.). Trebuie să arătăm că în cazul contractului de
întreţinere sancţiunea neexecutării culpabile a obligaţiilor este rezoluţiunea şi nu
rezilierea deoarece caracterul succesiv al prestaţiilor există doar în privinţa întreţi-
nătorului în timp ce predarea proprietăţii se face la momentul încheierii contractului3.
- în cazul contractului de întreţinere rezoluţia are, în principiu, caracter judiciar,adică
nu poate fi pronunţată decât de către instanţa de judecată, în timp ce în cazul contractului
de vânzare-cumpărare,rezoluţiunea poate fi şi unilaterală [art. 2.263 alin. (3) C. civ.].
- dacă la vânzare debitorul nu a fost pus în întârziere, el poate executa obligaţia
într-un termen rezonabil de la data cererii de chemare în judecată, în timp ce la
întreţinere, oferta de întreţinere făcută de debitor după introducerea acţiunii nu poate
împiedica rezoluţiunea contractului [art. 2.263 alin. (4) C. civ.]. Este o consecinţă a
1 Al. Bacaci, O. Ungureanu, Notă la sent. civ. nr. 636/1982 a Jud. Sibiu, în RRD nr. 5/1983, p. 61.
2 Art. 521 din Normele metodologice, modificate, pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind taxele şi
impozitele locale, aprobate prin H.G. nr. 561/2003.
3 Pentru un punct de vedere potrivit căruia nu este întemeiată folosirea noţiunii de rezoluţiune, a se
vedea P. Anca, Notă la dec. civ. nr. 1328/1978, în RRD nr. 2/1980, p. 48-51.
faptului că în caz de neexecutare a contractului de întreţinere,întreţinătorul se află de

drept în întârziere [1.523 alin. (2) C. civ. ].
- interpretarea clauzelor neclare din contactul de vânzare-cumpărare se face, potrivit
dispoziţiei art. 1.671 alin. (1) C. civ., în favoarea cumpărătorului; această regulă nu se
aplică contractului de întreţinere unde urmează să primească aplicare regula generală de
interpretare prevăzută de art. 1.269 C. civ. potrivit căreia clauzele neclare se interpretează
în favoarea celui care se obligă.
- sub aspectul suportării cheltuielilor cu încheierea contractului, în lipsa unei
reglementări speciale, ca cea instituită prin art. 1.666 C. civ. conform căreia în lipsă de
stipulaţie contrară, spezele vânzării sunt datorate de cumpărător, urmează ca ambele părţi
să contribuie la cheltuielile contractului (onorarii, taxe etc.).
1. Pentru corecta determinare a naturii contractului (întreţinere sau vânzare-

cumpărare) este necesar a se stabili intenţia părţilor, care rezultă din conţinutul actului,
cât şi din împrejurările de fapt.
Contractul de întreţinere cuprinde, în mod obligatoriu, atât voinţa vânzătorului de
a-şi asigura întreţinerea pe toată viaţa, cât şi voinţa cumpărătorului de a dobândi, în
schimbul întreţinerii, imobilul proprietatea vânzătorului.
În lipsa acestor elemente, contractul intervenit între părţi nu poate fi caracterizat
decât în condiţiile art. 1.294 C. civ., ca fiind un contract de vânzare-cumpărare.
(Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. civ. nr. 1.303/1994, în Buletinul

Jurisprudenţei, p. 41-45)
2. În cazul în care o persoană înstrăinează un bun în schimbul unei sume de bani şi a

întreţinerii, pentru caracterizarea corectă a actului juridic încheiat, în sensul că este un
contract de vânzare cu clauză de întreţinere sau un contract de întreţinere, este necesar
să se examineze în raport de valoarea bunului transmis, care este prestaţiunea
principală, făcând proporţia între preţul în bani şi cel în natură.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 1.751/1978, nepublicată, în Repertoriu...,

1975-1980, p. 92)
Delimitarea faţă de contractul de donaţie. Probleme de calificare nu trebuie să se

pună atunci când moartea beneficiarului întreţinerii intervine la scurt timp după
încheierea contractului de întreţinere şi se constată că valoarea bunului înstrăinat în
schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate, fiind
evident vorba de un contract de întreţinere. Disproporţia dintre prestaţii nu transformă
contractul în unul de donaţie, posibilitatea dezechilibrului dintre prestaţia întreţinătorului
şi a întreţinutului fiind justificată de caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere.
Contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă persoana care
înstrăinează se află la o vârstă înaintată, este bolnavă sau moartea este previzibilă la data
încheierii contractului pentru un termen relativ apropiat. Totuşi dacă se dovedeşte
cunoaşterea de către întreţinător a morţii iminente a întreţinutului, astfel încât pentru el
şansele de pierdere sunt inexistente, contractul poate fi anulat pentru lipsa cauzei1.
Probleme de calificare a contractului intervin însă în delimitarea contractului de
întreţinere de cel de donaţie cu sarcina întreţinerii.
Donaţia cu sarcini constă, în esenţă, în transmiterea cu titlu gratuit a unui bun de
către donator cu obligaţia pentru donatar de a îndeplini anumite prestaţii pentru dispu-
nător sau altă persoană, fără însă ca aceasta să reprezinte un echivalent al transmiterii
proprietăţii bunului. Elementul pe baza căruia se face diferenţierea ar trebui să fie raportul
dintre valoarea bunului înstrăinat şi cuantumul prestaţiei de întreţinere, urmând ca dacă
valoarea bunului înstrăinat este mult mai mare ca întreţinerea, să fie vorba de o donaţie cu
sarcini. Dacă, dimpotrivă, din valoarea bunului înstrăinat raportat la valoarea întreţinerii
rezultă că fiecare parte a urmărit sa-şi asigure un avantaj – una sa-şi asigure bunul, iar
cealaltă să primească întreţinerea ar fi vorba de un contract de întreţinere. Valoarea
întreţinerii, faţă de caracterul ei aleatoriu, nu poate fi însă stabilită înainte de decesul
întreţinutului, or calificarea contractului se face în raport de momentul încheierii lui şi nu
în funcţie de împrejurări ulterioare, cum ar fi decesul întreţinutului sau al apariţiei
litigiului între părţi2. De aceea, pentru delimitarea celor două contracte trebuie să se
recurgă şi la un criteriu subiectiv, la cercetarea intenţiei părţilor, rezultată din conţinutul
clauzelor inserate de părţi. Dacă se dovedeşte ca înstrăinarea bunului s-a făcut animus
donandi, atunci contractul va fi clasificat ca donaţie, chiar dacă s-a stipulat o sarcină de
întreţinere în favoarea întreţinătorului. Dimpotrivă, dacă scopul încheierii convenţiei a
fost asigurarea unor avantaje reciproce între părţi, contractul va fi calificat ca fiind unul
de întreţinere.
1. Pentru justa caracterizare a contractului de întreţinere este necesar să se

stabilească intenţia părţilor, care rezultă din conţinutul actului, precum şi din
împrejurările de fapt. În cazul în care se constată că părţile au contractat în scopul
dea-şi asigura fiecare câte un avantaj, şi anume una de a primi un bun, iar cealaltă
întreţinerea pe viaţă, contractul încheiat este de întreţinere şi nu de donaţie.
(Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 608/1974, în Repertoriu,…1969-1975, p. 136)
2. Actul prin care proprietarul unui imobil îl transmite unei persoane cu obligaţia
acesteia de a-i acorda întreţinerea (constând în hrană preparată căldură, curăţenie,
îmbrăcăminte, iluminat şi asistenţă medicală) şi de a-l înmormânta după obiceiul locului
constituie un contract de întreţinere. Acest contract având un caracter aleatoriu,
deoarece întinderea prestaţiilor datorate de către întreţinător depinde de un termen
incert – durata vieţii transmiţătorului –, el nu poate fi asimilat unei donaţii deghizate pe
consideraţia disproporţiei valorice dintre contraprestaţiile părţilor.
(Tribunalul Judeţean Hunedoara, dec. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980, p. 51)
1 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2001, p. 541, nota de subsol nr. 2.
2 Pentru o opinie contrară, a se vedea TJ Timiş, dec. civ. nr. 717/1974, în RRD nr. 2/1975, p. 41.
Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului nu prezintă particularităţi deosebite.
Cauza contractului. Sub aspectul cauzei este de reţinut că aceasta se concretizează,

ca la orice contract aleatoriu, în şansa de câştig pe care şi-o prefigurează fiecare parte.
Obiectul obligaţiilor. În ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor părţilor acesta este

constituit, pe de o parte, din bunul transmis de întreţinut şi, pe de altă parte, din
întreţinerea pe care trebuie să o presteze întreţinătorul. Conţinutul întreţinerii va fi
prezentat mai jos în partea referitoare la îndeplinirea obligaţiei de prestare a întreţinerii.
Capacitatea părţilor. Condiţiile de capacitate nu diferă faţă de regulile generale în

materie de contracte translative de proprietate. Când este vorba însă de întreţinerea
constituită cu titlu gratuit, respectiv prin donaţie sau testament, trebuie luate în
considerare cerinţele speciale prevăzute de art. 990 şi 991 C. civ. referitoare la capacitatea
de a dispune şi respectiv de a primi prin acte cu titlu gratuit.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de întreţinere
Contractul de întreţinere fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la drepturi şi

obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi.
Obligaţiile întreţinutului
Întreţinutului îi incumbă, în principal, aceleaşi obligaţii ce revin oricărui înstrăinător
de bunuri cu titlu oneros, respectiv:
- obligaţia de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare;
- obligaţia de a-l garanta pe întreţinător cu privire la folosinţa liniştită şi utilă a
bunului transmis, deci garanţia împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor;
- obligaţia de a transfera proprietatea, atunci când ea nu se transmite. de la întreţinut
la întreţinător prin efectul încheierii contractului.
Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este
considerată nescrisă.
În capitolul referitor la contractul de întreţinere, nu avem dispoziţii exprese refe-
ritoare la obligaţiile întreţinutului. Doctrina şi practica judecătorească admiteau însă, fără
rezerve, în trecut că se aplică aceleaşi reguli ca în materie de vânzare-cumpărare. În
prezent tăcerea legii în privinţa obligaţiilor întreţinutului nu poate duce în niciun caz la
concluzia inexistenţei unor atare obligaţii, de vreme ce s-a încheiat un contract sinalag-
matic, cu titlu oneros, chiar dacă el are caracter aleatoriu. Dimpotrivă, este aplicabil
art. 1.651 C. civ. care este în sensul că dispoziţiile de la vânzare referitoare la obligaţiile
vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui
alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din regulile aplicabile acelui
contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel.
Neexecutarea acestor obligaţii dă dreptul întreţinătorului să invoce excepţia de
neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), să ceară rezoluţiunea
contractului sau executarea silită a obligaţiilor, în aceleaşi condiţii ca cele prezentate în
cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Obligaţiile întreţinătorului
Corelativ obligaţiilor susmenţionate ce revin întreţinutului, întreţinătorul are şi el
două obligaţii, respectiv obligaţia de prestare a întreţinerii, care este obligaţia principală,
şi obligaţia de a prelua bunul ce a făcut obiectul contractului.
Obligaţia de preluare a bunului funcţionează ca la contractul de vânzare aşa încât nu
o să ne mai referim detaliat la ea.
I. Obligaţia de a presta întreţinerea

Conţinutul şi caracterul obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de a presta întreţinere
constă, în principiu, în procurarea şi prepararea hranei, asigurarea locuinţei, asigurarea de
îmbrăcăminte şi încălţăminte, a mobilierului necesar, a îngrijirilor medicale când este
cazul, plata cheltuielilor rezultând din folosirea locuinţei (contravaloarea energiei
electrice, a gazului, apei, curăţeniei) etc. Întreţinerea trebuie să fie prestată zilnic, nefiind
însă exclus să se stabilească şi o altă periodicitate, prin acordul părţilor. În doctrină s-a
arătat că deși textul art.2257 C. civ. nu face referire și la nevoile spirituale ale
întreținutului, noțiunea de întreținere trebuie interpretată în sens cât mai cuprinzător și
presupune și satisfacerea acestui gen de nevoi.1
Conţinutul obligaţiei de întreţinere este cel care rezultă din contractul părţilor, iar
întinderea acestei obligaţii, spre deosebire de obligaţia legală de întreţinere, nu depinde de
posibilităţile materiale ale debitorului. Ca urmare ea are un caracter relativ invariabil în
sensul că nu se modifică în raport de schimbările intervenite în veniturile debitorului, ci
eventual în funcţie de starea de nevoie a întreţinutului2. Avem în vederea împrejurări cum
ar fi, de exemplu, îmbolnăvirea întreţinutului, ceea ce determină lărgirea prestaţiei în
sensul acoperirii şi a cheltuielilor medicale. Menţionăm, însă, că dacă întreţinutul nu se
află în stare de nevoie, întreţinerea nu poate fi întreruptă de către întreţinător.
Deși schimbarea posibilităților materiale ale debitorului nu sunt relevante sub
aspectul îndeplinirii obligației de întreținere asumate și deși legea are în vedere la
stabilirea modului de îndeplinire a obligației doar criteriul capitalului transmis și al
condiției sociale a creditorului, totuși starea materială a întreținătorului nu poate fi total
indiferentă la stabilirea nivelului prestației de întreținere, fiind evident că întreținutul își
alege un întreținător capabil să-i ofere o întreținere pe măsura capitalului transmis.
Întreţinerea continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar dacă, în cursul executării
contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat
valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă [art.
2.257 alin. (4)].
Art. 2.251 C. civ., într-o exprimare nu prea fericită, arată că„Debitorul întreţinerii
datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea
1
A se vedea I.Urs, op. cit. p.379 și doctrina la care face referire autorul.
2 Pentru amănunte în legătură cu asemănările şi deosebirile dintre obligaţia legală şi cea convenţională
de întreţinere, a se vedea I. Dogaru, Întreţinerea – drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul românesc, Craiova,
1978, p. 62.
capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului”, ca şi când dacă prestaţiile nu

sunt stabilite în mod echitabil, nu sunt datorate!? Sensul textului nu poate fi însă acesta,
pentru că debitorul trebuie să execute prestaţia stabilită în contract chiar dacă aceasta nu
este stabilită echitabil. Interpretarea trebuie să fie în sensul că cele două criterii, respectiv
valoarea capitalului transmis şi condiţia socială anterioară a creditorului sunt avute în
vedere pentru aprecierea faptului îndeplinirii sau neîndeplinirii corespunzătoare a
obligaţiei de întreţinere. Etalonul după care se va aprecia echitatea prestațiilor
întreținătorului, trebuie să fie nivelul de trai al întreținutul la momentul imediat anterior
încheierii contractului. Dacă prin modul de executare a prestației întreținerii debitorul
reușește să asigure întreținutului nivelul de trai avut la încheierea contractului, prestația
întreținerii se consideră îndeplinită corespunzător.
În principiu, faţă de caracterul intuitu personae al acestui contract, întreţinerea
trebuie prestată personal de către debitor. Vechiul Cod civil prevedea în art. 1.094 că
„obligaţia de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinţei creditorului, când
acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească”. Actualul Cod civil nu mai cuprinde o
astfel de dispoziţie cu privire la obligaţiile de a face, dar prevede la modul general, în
art. 1.474, că plata făcută de un terţ poate fi refuzată de creditor dacă natura obligaţiei sau
convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de către debitor.
În practica judiciară şi doctrina anterioare actualului Cod, se admitea însă că în caz
de imposibilitate fortuită temporară de executare, întreţinerea poate fi prestată pe perioada
respectivă şi prin intermediul unei alte persoane, soluţie care în prezent, credem că nu mai
poate fi acceptată în raport de dispoziţiile art. 1.557 alin. (2), care dă creditorului dreptul
la desfiinţarea contractului în astfel de situaţii.1
Există posibilitatea ca întreţinerea să fie stabilită în favoarea mai multor persoane.
Calitatea de întreţinut o poate dobândi atât cel care este transmiţătorul bunului cât şi o altă
persoană desemnată de acesta, care nu a transmis nimic, dar care va fi, în acest fel,
beneficiara obligaţiei de prestare a întreţinerii. Cel mai frecvent acest lucru se întâmplă în
practică atunci când unul din soţi transmite un bun întreţinătorului în schimbul obligaţiei
acestuia de a presta întreţinere ambilor soţi. Problema care se pune în astfel de situaţii
este dacă în caz de neîndeplinire a obligaţiei faţă de creditorul supravieţuitor, rezoluţiunea
contractului este totală sau doar parţială, în măsura neîndeplinirii obligaţiei. Cu alte
cuvinte, creanţa, respectiv obligaţia este sau nu indivizibilă? Răspunsul la această
problemă îl dă art. 2.256 alin. (2) C. civ., care prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare,
obligaţia de întreţinere este indivizibilă, atât în privinţa debitorilor cât şi a creditorilor. Ca
urmare, când există mai mulţi creditori, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia faţă de
toţi întreţinuţii, rezoluţiunea contractului va fi totală. Pe de altă parte, când există mai
mulţi debitori, fiecare dintre debitori este ţinut de prestarea integrală a întreţinerii, dar şi
obligaţia îndeplinită de unul singur este liberatorie pentru toţi [art. 1.425 alin. (2) C. civ.].
În doctrina anterioară actualei reglementări, se aprecia, în general, că obligaţia de
întreţinere este indivizibilă, indivizibilitate ce rezulta din natura obligaţiei, iar
indivizibilitatea era atât activă cât şi pasivă2.
Se exprimase însă şi opinia că obligaţia de a presta întreţinerea este din punct de
vedere activ divizibilă, putând fi concepută şi executată separat pentru fiecare dintre
1
Pentru o pinie contrară a se vedea I. Urs, op. cit. p.387; D.C. Florescu, op. cit. p. 319.
2 A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2001, p. 534; E. Safta-Romano,
op. cit., p. 333; T. Prescure, op. cit., p. 168.
creditori şi că numai dacă din probe ar fi rezultat că părţile au privit obligaţia ca
nedivizibilă, se aplicau regulile de la indivizibilitate, în baza art. 1.058 C. civ.1
Controversa anterioară a fost deci soluţionată prin caracterizarea obligaţiei ca
indivizibilă, atât din punct de vedere pasiv cât şi activ. Desigur, părţile pot stipula ca
obligaţia să fie divizibilă. Obligaţia de întreţinere, în cazul mai multor creditori poate fi
executată şi separat, cel puţin în anumite situaţii, de exemplu când cei doi întreţinuţi au
domicilii separate, aşa încât cu greu s-ar putea admite că obligaţia are, întotdeauna,
caracter indivizibil prin natura ei.
În ceea ce priveşte debitorii, obligaţia lor poate fi şi ea convenită ca divizibilă deşi
este mai greu de conceput (desigur, nu imposibil), o prestare separată a întreţinerii de
către fiecare debitor, mai ales atunci când există un singur întreţinut.
Datorită caracterului personal şi aleatoriu al contractului, la decesul creditorului
întreţinerii, eventual al ultimului dintre ei, obligaţia debitorului încetează, moştenitorii
acestuia nefiind îndreptăţiţi, să pretindă continuarea executării în persoana lor. Pentru
trecut însă, dacă obligaţia de întreţinere nu a fost prestată o anumită perioadă, succesorii
în drepturi ai defunctului creditor pot să intenteze o acţiune vizând rezoluţiunea
contractului pentru neexecutare. O astfel de acţiune are caracter patrimonial şi se
transmite pe cale succesorală moştenitorilor întreţinutului. Ea are caracter indivizibil,
astfel că fiecare dintre moştenitori poate să o exercite singur2.
Întreţinătorul nu se poate libera de îndeplinirea obligaţiei de întreţinere oferind
întreţinutului restituirea bunului transmis şi chiar dacă renunţă la restituirea contravalorii
întreţinerii. El este ţinut la îndeplinirea obligaţiei de întreţinere până la decesul persoanei
pe durata vieţii căreia a fost constituită întreţinerea, sau până la expirarea termenului
pentru care s-a convenit încheierea contractului şi aceasta indiferent cât de împovărătoare
ar putea deveni prestarea întreţinerii pentru el.
1. De vreme ce reclamanta şi soţul ei au transmis proprietatea casei lor în schimbul

întreţinerii din partea pârâţilor pe toată durata vieţii transmiţătorilor, rezultă că obligaţia de
întreţinere în sarcina debitorilor (dobânditori ai construcţiei) este indivizibilă cu o pluralitate de
creditori şi de debitori.
Aşa fiind. obligaţia de întreţinere nu este susceptibilă de executare parţială: ca atare, ea nu
este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral, faţă de toţi beneficiarii (în speţă. ambii
soţi), dar prestarea obligaţiei faţă de toţi creditorii de doar unul dintre debitori este liberatorie
faţă de toţi aceştia din urmă. Drept urmare, neexecutarea obligaţiei de întreţinere faţă de unul din
beneficiari (reclamanta), îl îndreptăţeşte pe acesta să solicite desfiinţarea convenţiei şi
restabilirea situaţiei anterioare, cu privire la întregul imobil.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 1.122/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 60)
2. Obligaţia rezultând dintr-o convenţie de întreţinere cu pluralitate de creditori şi debitori

este indivizibilă. Ca atare, nu este susceptibilă de executare parţială, neputând fi considerată
îndeplinită decât dacă s-a executat integral, faţă de toţi beneficiarii dreptului de întreţinere, după

2 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2001, p. 535.
cum şi prestarea obligaţiei numai de către unul dintre debitori este liberatoare pentru ceilalţi,
considerându-se îndeplinită pentru toţi.
Drept consecinţă, neexecutarea obligaţiei faţă de unul dintre beneficiari îndreptăţeşte pe cel
sau pe cei faţă de care obligaţia nu s-a îndeplinit să ceară desfiinţarea convenţiei şi restabilirea
situaţiei anterioare cu privire la întregul imobil(în speţă fiind vorba de înstrăinarea unui imobil în
schimbul întreţinerii).
Instanţele în mod greşit au dispus rezoluţiunea contractului numai cu privire la cota parte de
proprietate a reclamantei, beneficiară a dreptului de întreţinere faţă de care obligaţia nu a fost
îndeplinită, deşi se impunea desfiinţarea în întregime a convenţiei.
3. Din contractul autentic încheiat la 5 ianuarie 1984, rezultă că pentru nuda proprietate
imobiliară ce li s-a transmis, cumpărătorii – soţi la acea dată – s-au obligat a da întreţinere, pe
durata vieţii, atât fostei proprietare, cât şi soţului său, aceştia din urmă având şi uzufructul
bunului până la încetarea lor din viaţă.
Din conţinutul contractului, din finalitatea şi natura acestuia, rezultă că obligaţia de
întreţinere asumată are caracter indivizibil, în sensul art. 1.057 şi urm. C. civ., creditorii putând fi
îndestulaţi de oricare dintre cei care s-au obligat împreună, potrivit celor ce rezultă din
dispoziţiile art. 1.062 C. civ.
Dacă un debitor a asigurat întreţinere creditorului, şi deci obligaţia a fost îndeplinită, nu
există temei de rezoluţiune a contractului, chiar dacă celălalt debitor n-a avut o contribuţie la
stingerea obligaţiilor periodice la care s-a referit acţiunea.
Dacă întreţinerea nu s-a suportat de ambii debitori obligaţi, ci numai de unul din ei, este
legal şi echitabil ca acesta să recupereze ceea ce a plătit şi pentru celălalt debitor. O modalitate
de recuperare, în speţă, este acea de a se stabili întinderea dreptului debitorului care a efectuat
întreţinerea asupra bunurilor comune ce mai are de împărţit cu fostul său soţ ţinându-se seama de
contribuţia avută şi prin întreţinerea dată creditorului lor comun.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 2.814/198, în RRD nr. 9-12/1989, p. 128)
4. Obligaţia cumpărătorilor unui imobil de a întreţine pe vânzător pe tot timpul vieţii sale, de
a-i procura cele necesare traiului de a-l ajuta la muncile gospodăreşti, de a-i da îngrijirile
necesare în caz de boală şi de a-l înmormânta potrivit obiceiului este, prin natura contractului,
solidară dacă nu se arată în ce constau obligaţiile fiecărui dobânditor în parte. În consecinţă,
dacă întreţinerea este asigurată de o parte dintre cumpărători, creditorul obligaţiei nu poate cere
rezilierea contractului în privinţa celorlalţi.
(Tribunalul Judeţean Suceava, dec. civ. nr. 27/1979, în RRD nr. 8/1979. p. 58)
Locul executării obligaţiei. Executarea prestaţiei de întreţinere se face la locul

convenit de părţi prin contract. Dacă acest aspect nu a fost stabilit prin convenţia părţilor
trebuie să admitem ca obligaţia urmează să se execute la locuinţa creditorului întreţinerii,
prin derogare de la regula generală prevăzută de art. 1.494 lit. c) C. civ. Îndeplinirea
prestaţiei la domiciliul întreţinutului rezulta din natura prestaţiei pe care debitorul o are de
îndeplinit, iar art. 1.494 alin. (1) C. civ. prevede pentru această ipoteza drept loc al
îndeplinirii obligaţiei, cel rezultat din natura prestaţiei. Debitorul nu poate schimba
modalitatea de executare a obligaţiei de întreţinere pe care şi-a asumat-o prin contract,
chiar dacă intervin anumite împrejurări diferite de cele de la momentul încheierii
contractului, cu excepţia unor situaţii care se încadrează în noţiunea de motive obiective,
avută în vedere de art. 2.261 C. civ., când se poate obţine, pe cale judecătorească,
transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Anterior actualului Cod, s-a considerat că
necesitatea mutării întreţinătorului într-o altă localitate nu justifică schimbarea modalităţii
de executare a întreţinerii şi nici transmiterea executării obligaţiei de întreţinere către alte
persoane. S-a spus că mutarea debitorului în altă localitate, nu reprezintă un caz fortuit ori
de forţă majoră, sub aspectul executării prestaţiei de întreţinere, pentru a justifica o
imposibilitate fortuită de executare a contractului în natură şi personal. În condiţiile
actualei reglementări este posibil să se considere că dacă mutarea întreţinătorului în altă
localitate este determinată de motive obiective, este posibilă transformarea în bani a
obligaţiei de întreţinere, ceea ce ni se pare că reprezintă o soluţie inechitabilă pentru
întreţinutul care a încheiat contractul în scopul de asigurare a întreţinerii în natură pe toată
durata vieţii sau pe tot termenul convenit.
1. Este de principiu că întreţinerea trebuie prestată la domiciliul întreţinutului sau la cel

convenit, iar dacă cel întreţinut este silit, prin comportarea celui care-l întreţine, să-şi schimbe
acest domiciliu, în acest caz, în lipsă de altă convenţie, la cerere, obligaţia se transformă în o
sumă de bani de egală valoare cu întreţinerea şi plătibilă la termenele stabilite de părţi.
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 778/1955, în Repertoriu, 1952-1969, p. 376)
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere. Rezoluţiunea contractului.

Neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere dă dreptul creditorului, ca în orice
contract sinalagmatic, să ceară rezoluţiunea contractului1. Obţinerea rezoluţiunii impune
însă ca această neîndeplinirea să fie fără justificare . Dacă obligaţia nu este îndeplinită din
motive ce nu sunt imputabile întreţinătorului, sancţiunea rezoluţiunii nu poate acţiona, fie
că este vorba de un caz fortuit sau de forţă majoră, fie că suntem în prezenţa unei atitudini
culpabile din partea întreţinutului, cum ar fi refuzul de a primi întreţinerea sau mutarea
acestuia într-o altă localitate fără acordul întreţinătorului2. Deși regulile generale în
materie de rezoluțiune nu impun condiția culpei debitorului pentru a se ajunge la
desființarea contractului pe această cale, totuși în cazul contractului de întreținere se
1 În doctrina vechiului cod s-a pus problema dacă, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţi-
nere, trebuie să se aplice regulile generale în materie de rezoluţiune, respectiv art. 1.020 şi 1021 C. civ. sau
este aplicabil art. 1.647 C. civ. referitor la renta viageră, conform căruia, în principiu, nu este posibilă
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Cu alte cuvinte, este aplicabilă reglementarea din partea
generală a dreptului obligaţiilor sau reglementarea prevăzută pentru contractul cu figura juridică cea mai
apropiată? Răspunsul la această întrebare a fost că în acest caz nu se vor aplica dispoziţiile derogatorii de la
dreptul comun ale contractului de rentă viageră, ci regulile generale din materia obligaţiilor, fiindcă
reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit este o reglementare specială, care trebuie să
fie aplicată numai în condiţiile prevăzute de lege. – a se vedea: C. Stătescu, C Bîrsan, Tratat de drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, p. 55; Fr.
Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2001, p. 541; D. Chirică, op. cit., p. 132.
2 Spre exemplu, în practică s-a decis că în cazul concentrării întreţinătorului pe mai multe luni, pentru
executarea obligaţiilor militare, neexecutarea, din acest motiv, a obligaţiei de întreţinere nu poate duce la
rezoluţiunea contractului, neexecutarea nefiind culpabilă. În acest sens, a se vedea TJ Vaslui, dec. civ. nr.
68/1986, cu notă de M. Enache, în RRD nr. 5/1987, p. 43-47.
prevede că rezoluțiunea contractului nu se poate cere pentru motivele prevăzute la art.

2261 alin. 1, adică inclusiv pentru situația în care prestarea întreținerii nu mai poate
continua din motive obiective. Acesta este motivul pentru care rezoluțiunea contractului
de întreținere nu poate interveni dacă debitorul nu este vinovat de faptul neîndeplinirii
obligației de prestare a întreținerii.
Neexecutarea culpabilă a prestaţiei de întreţinere de către întreţinător dă dreptul
creditorului întreţinerii să solicite desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului şi
daune-interese, fără a fi nevoie de punerea în întârziere a debitorului şi fără a se acorda
acestuia termen de graţie pentru plată. Oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după
introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului [art. 2.263 alin. (4)
C. civ.].
Rezoluţiunea poate fi cerută şi atunci când comportamentul celeilalte părţi face
imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri.
Art. 2.263 C. civ. prevede că rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută pentru
motivele prevăzute la art. 2.261 alin. (1) C. civ., adică pentru ipotezele când prestarea sau
primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă
debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi. Pentru aceste
ipoteze este prevăzut că instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia
dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani cores-
punzătoare.
Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului
în condiţii conforme bunelor moravuri, precum şi atunci când se întemeiază pe
neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată
decât de instanţă, dispoziţiile art. 1.552 C. civ. referitoare la rezoluţiunea unilaterală
nefiind aplicabile. Rezoluţiunea nu poate avea deci decât caracter judiciar. Orice clauză
contrară este considerată nescrisă.
Rezoluţiunea nu poate fi cerută atunci când prestarea sau primirea în natură a
întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii
decedează şi moştenitorii acestuia nu vor să mai presteze întreţinerea în natură, dar sunt
de acord să plătească o sumă de bani corespunzătoare.
Titularii acţiunii în rezoluţiune. Evident că, urmare a neexecutării fără justificare a

obligaţiilor întreţinătorului, întreţinutul este primul care are calitatea să ceară rezoluţiunea
contractului.
Dacă întreţinerea a fost constituită prin procedeul juridic al stipulaţiei pentru altul,
beneficiarul întreţinerii nu poate cere rezoluţiunea contractului deoarece nu a fost parte în
convenţia respectivă şi nici nu ar avea niciun interes să formuleze acţiunea, întrucât
admiterea unei astfel de acţiuni nu ar avea decât efectul că bunul transmis s-ar reîntoarce
în patrimoniul stipulantului, astfel încât beneficiarul stipulaţiei nu ar avea niciun profit.
De aceea el trebuie să se mulţumească cu o acţiune prin care să obţină executarea silită a
obligaţiei. Există totuşi o situaţie când beneficiarul întreţinerii ar putea acţiona pentru
rezoluţiunea contractului şi anume când stipulantul este decedat, iar beneficiarul are şi
calitatea de succesor al acestuia. În acest caz el poate exercita acţiunea întrucât nu mai
este lipsit de interes câtă vreme rezoluţiunea contractului ar duce la revenirea bunului sau
a unei cote din acesta, în propriul patrimoniu1. În ceea ce-i priveşte pe moştenitorii
întreţinutului, în trecut s-a pus problema, faţă de faptul că dreptul la întreţinere este un
drept personal şi netransmisibil prin moştenire, dacă aceştia pot exercita acţiunea în
rezoluţiune. Răspunsul a fost favorabil, pornindu-se de la faptul că o astfel de acţiune deşi
se referă la neîndeplinirea unei obligaţii corelative unui drept personal, are totuşi caracter
patrimonial şi, ca atare, se transmite pe cale succesorală2. În prezent, art. 2.263 alin. (6)
C. civ. prevede în mod expres că dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moşte-
nitorilor. Ca urmare, dacă întreţinătorul nu a prestat întreţinerea faţă de întreţinut,
succesorii întreţinutului, pot cere rezoluţiunea contractului.
Mai delicată este problema referitoare la posibilitatea creditorilor întreţinutului de a
acţiona pe cale oblică, cu o acţiune pentru executarea contractului sau pentru rezoluţiunea
acestuia în situaţia în care întreţinătorul întreținutul nu recurge la o astfel de acţiune3.
Într-o opinie s-a susţinut că, dat fiind caracterul insesizabil al unor drepturi
patrimoniale, cum este şi dreptul la întreţinere, exercitarea acestora pe calea acţiunii
oblice ar fi lipsită de interes deoarece menţinerea acestor drepturi în patrimoniul
debitorului este indiferentă creditorilor devreme ce ei nu-şi pot realiza creanţa din aceste
drepturi4. Singurul în măsură să aprecieze modul în care se execută contractul de
întreţinere şi dacă acţionează sau nu în justiţie, este întreţinutul5.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a arătat că acţiunea în rezoluţiune a con-
tractului de întreţinere este admisibilă deoarece exercitarea ei are ca efect reîntoarcerea
bunului transmis în patrimoniul întreţinutului, cu consecinţa extinderii dreptului de gaj
general al creditorilor asupra acestuia6. De altfel, conform art. 2.259 NCC, „Caracterul
personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune
acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa”.
Poate fi exercitată pe cale oblică chiar şi acţiunea în executarea contractului întrucât
trebuie recunoscută posibilitatea creditorilor de a se preveni sau agrava starea de
insolvabilitate a debitorului ce ar fi nevoit să întrebuinţeze pentru întreţinerea sa alte
bunuri pe care creditorii le pot urmări.
Termenul de prescripţie. Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată de către

întreţinut pe toată durata existenţei contractului, deci chiar dacă întreţinere nu a mai fost
1 Pentru amănunte în legătură cu această chestiune, a se vedea P. Anca, Notă la dec. civ. nr. 1328/1978,
în RRD nr. 2/1980, p. 48-51. A se vedea şi: D. Chirică, op. cit., p. 133; M. Mănas, I. Săraru, notă critică la
dec. civ. nr. 978/1974 a TJ Arad, în RRD nr. 3/1977, p. 39.
2 A se vedea: TS, s. civ., dec. civ. nr. 546/1977, în Culegere de decizii, 1977, p. 50; dec. nr. 727/1988 în
RRD nr. 2/1989, p. 64; TS, col. civ. dec. nr. 1318/1957, în Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă....1952-1969, p. 377.
3 Pentru amănunte referitoare la această chestiune, a se vedea M.-M. Pivniceru, D.C. Tudorache,
Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994,
p. 35-43.
4 N. Medrea, Natura juridică a contractului de întreţinere, în Studia, 1969, p. 183.
5 TS, s. civ., dec. civ. nr. 134/1976, în Culegere de decizii, 1976, p. 97.
6 I. Dogaru, op. cit., p. 67; M.-M. Pivniceru, D.C. Tudorache, op.cit., p. 37-40. În această opinie se
susţine că nu numai acţiunea în rezoluţiune a contractului poate fi exercitată pe cale oblică, ci chiar şi
acţiunea în executarea contractului întrucât trebuie făcută distincţia între posibilitatea creditorilor de a urmării
bunurile din patrimoniul debitorului lor şi interesul acestora de a se preveni sau agrava starea de
insolvabilitate a debitorului ce ar fi nevoit să întrebuinţeze pentru întreţinerea sa alte bunuri pe care creditorii
le pot urmări, acest din urmă interes justificând interesul lor în exercitarea acţiunii respective.
prestată de mai mult de 3 ani. Aceasta datorită caracterului continuu al obligaţiei.

Succesorii săi, în schimb, pot cere rezoluţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiei faţă de
întreţinut în limita termenului de prescripţie de 3 ani1.
Efectele rezoluţiunii bazată pe culpa întreţinătorului. Efectul necesar al caracte-

rului retroactiv al rezoluţiunii îl constituie reîntoarcerea bunului transmis în schimbul
întreţinerii, în patrimoniul întreţinătorului. Cu privire la restituirea contravalorii
întreţinerii, în practica judiciară anterioară reglementării acestui contract, nu a existat un
punct de vedere unitar. Într-o opinie s-a considerat că urmare a rezoluţiunii ambele părţi
urmează să fie repuse în situaţia anterioară ceea ce înseamnă că şi întreţinutul trebuie să
restituie întreţinătorului contravaloarea întreţinerii. Alte instanţe au apreciat, dimpotrivă,
că această contravaloare nu trebuie restituită. Prin decizia de îndrumare nr. 3/19872,
Tribunalul Suprem a interveni şi a tranşat într-un mod judicios această chestiune, pornind
de la faptul că nu se poate face abstracţie de caracterul aleatoriu al contractului de
întreţinere, de elementul de risc, ce are un rol important atât la încheierea contractului cât
şi pe parcursul executării lui. S-a stabilit că nu se restituie contravaloarea întreţinerii,
deoarece dacă s-ar face acest lucru, s-ar „permite dobânditorului de rea-credinţă să
înlăture, în ceea ce îl priveşte, efectele aleatorii ale contractului de întreţinere şi să
înceteze plata întreţinerii, când suma ratelor capitalizate egalează sau depăşeşte valoarea
bunului transmis şi pune pe transmiţător în situaţia de a nu mai avea interes să obţină
rezoluţiunea, rămânând, astfel, la discreţia debitorului, care şi-ar face prin aceasta un
drept din propria sa culpă, ceea ce nu trebuie admis”. Ideea ce a stat la baza acestei decizii
a fost împărtăşită şi de literatura de specialitate3.
În prezent art. 2.263 C. civ. prevede în mod expres că atunci când rezoluţiunea se
întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, sau pe faptul că
comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii
conforme bunelor moravuri, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de
întreţinere deja executate.
Întreţinutul nu restituie deci contravaloarea întreţinerii, dar nu pe motivul că şi
întreţinătorul s-a folosit de bunul transmis, ci datorită efectelor pe care le produce
caracterul aleatoriu al contractului. Faptul nerestituirii nu reprezintă o îmbogăţire fără
justă cauză a celui ce a primit întreţinerea, întrucât foloasele realizate îşi au temei în
convenţia părţilor şi în caracterul ei aleatoriu.
Întreţinutul nu trebuie să restituie nici taxele ocazionate de încheierea sau auten-
tificarea contractelor, or cele de publicitate imobiliară.
În ceea ce priveşte impozitele sau primele de asigurare pentru imobil, acestea trebuie
restituite deoarece întreţinutul devine proprietar cu efect retroactiv şi, ca urmare, acestea
sunt în sarcina sa.
În situaţia în care bunul a fost înstrăinat atât în schimbul unei sume de bani cât şi în
schimbul întreţinerii, întreţinutul va trebui să restituie şi preţul primit4.
1 Pentru amănunte, a se vedea M.-M. Pivniceru, M. Gaiţă, Principalele acţiuni în justiţie izvorâte din
contractul de întreţinere şi prescripţia extinctivă privitoare la acestea, în Dreptul nr. 8/2003, p. 76-84.
2 Publicată în RRD nr. 3/1988, p. 27 şi 28.
3 D. Chirică, op. cit., p. 134 şi 135; Fr. Deak, op. cit., p. 542 şi 543; E. Safta-Romano, op. cit., p. 335 şi
336; M.-M. Pivniceru, D.C. Tudorache, op. cit., p. 37-40.

4 TS, s. civ. dec. civ. nr. 2179/1987, în RRD nr. 6/1988, p. 58.
Rezoluţiunea produce efecte şi faţă de terţi în virtutea principiului resoluto iure
dantis, resolvitur jus accipientis, astfel că odată cu desfiinţarea contractului de întreţinere
acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva
regulilor de carte funciară, sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile,
respectiv a uzucapiunii în cazul imobilelor.
1. În cazul rezoluţiunii contractului de întreţinere, pentru neîndeplinirea de către cumpărător

a obligaţiei de întreţinere asumate prin contract, el aflându-se în culpă, nu poate pretinde de la
vânzător despăgubiri, reprezentând cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu actul
desfiinţat, cum sunt taxele de autentificare şi transcriere, precum şi cele pentru eliberarea
certificatului de aliniere.
Soluţia se impune drept consecinţă a culpei exclusive a cumpărătorului; altfel, ar însemna ca
el, pentru a obţine despăgubirile cerute, să-şi poată invoca propria culpă.
Efectele rezoluţiunii în alte situaţii. Rezoluţiunea contractului poate fi cerută şi de

întreţinător dacă întreţinutul nu-şi îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile, de exemplu, nu
predă bunul. În această situaţie rezoluţiunea va avea ca efect repunerea părţilor în situaţia
anterioară, astfel că întreţinutul va restitui şi contravaloarea întreţinerii şi cheltuielile
efectuate cu contractul şi cu publicitatea imobiliară şi, desigur, taxele şi impozitele plătite
pentru imobil.
Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în ipoteza în care creditorul întreţinerii a solicitat
rezoluţiunea contractului, fără a exista o culpă din partea întreţinătorului, iar acesta din
urmă este de acord cu rezoluţiunea1.
1. Rezoluţiunea contractului de întreţinere se poate dispune numai dacă din culpa pârâţilor
reclamantul nu a primit întreţinerea cuvenită, iar nu şi în cazul în care obligaţia nu s-a executat
total sau în parte, din culpa reclamantului ce solicită rezoluţiunea; în ipoteza că pârâţii n-au
culpă, dar acceptă desfiinţarea contractului, ei sunt îndreptăţiţi a li se întoarce cheltuielile făcute,
ce au beneficiat reclamantului, căruia i se reîntoarce locuinţa.
Dacă pârâţii au plătit şi un preţ, acesta trebuie restituit, în cazul rezoluţiunii contractului,
chiar dacă ei sunt în culpă; valoarea întreţinerii dată reclamantului nu va fi însă restituită
pârâţilor dacă se pronunţă rezoluţiunea contractului din culpa lor, întrucât şi-au asumat acest
risc când au încheiat contractul, cu caracter aleatoriu.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Cazuri

a) prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa
uneia dintre părţi. Aici intră în principal:
1 Soluţia a fost adoptată tot prin dec. de îndrumare nr. 3/1987, menţionată mai sus.
1. neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere de către debitor. În acest caz întreţinutului

nu-i este de folos, ca în cazul altor contracte sinalagmatice, să recurgă la executarea silită
a obligaţiei întreţinătorului, deoarece aceasta presupunând implicarea personală a
debitorului, nu poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită. El poate, în astfel de situaţii, să
ceară transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Sub regimul Codului civil anterior,
practica judiciară a fost confruntată, destul de frecvent, cu cereri formulate de întreţinuţi
în acest sens. Deşi iniţial nu s-au acceptat astfel de solicitări, cu motivaţia că nu este
permis instanţei de judecată să modifice, pentru viitor, obiectul obligaţiei părţilor stabilit
prin contract1, ulterior, pornindu-se de la dispoziţiile art. 1.075 C. civ. conform căruia
orice obligaţia de a face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare, s-a acceptat o
astfel de posibilitate.
Cuantumul sumei de bani în care se face transformarea trebuie să reprezinte
contraechivalentul întreţinerii şi nu să se raporteze la posibilităţile debitorului. Suma
stabilită de instanţă se achită periodic şi este susceptibilă de modificare dacă nu acoperă
nevoile creditorului întreţinerii2.
Cererea întreţinutului nu este admisibilă în situaţia în care debitorul îşi îndeplineşte
obligaţia de prestare a întreţinerii. Deci, dacă întreţinutul refuză primirea întreţinerii
numai pe ideea că doreşte ca în locul acesteia să primească o sumă de bani, transformarea
nu este posibilă.
2. refuzul nejustificat de primire a întreţinerii. Transformarea în bani a obligaţiei de
întreţinere poate fi dispusă şi la cererea întreţinătorului atunci când întreţinutul refuză în
mod nejustificat să primească întreţinerea. A nu admite o astfel de transformare decât la
cererea creditorului, ar însemna ca întreţinătorul să fie pus, fără culpă, în situaţia de a nu
putea să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale. Prin transformarea judecătorească a
naturii prestaţiei nu se încalcă principiul forţei obligatorii a contractului deoarece
conduită culpabilă a creditorului nu poate împiedica menţinerea convenţiei potrivit
acordului părţilor şi nici executarea obligaţiilor acestora în mod echitabil, cu bună
credinţă şi potrivit efectelor dorite de ele.
b) prin acordul părţilor. O transformare în bani a obligaţiei de întreţinere este po-

sibilă şi prin acordul părţilor3, neexistând niciun impediment ca părţile să recurgă la o
novaţie a obiectului obligaţiei debitorului. Novaţia este o operaţie juridică prin care
părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu una nouă4. În acest caz obligaţia de
întreţinere se stinge şi concomitent ia naştere obligaţia de a plăti întreţinutului o sumă de
bani reprezentând echivalentul întreţinerii. Întrucât obligaţia de a presta întreţinerea nu
mai există, nu se mai poate cere rezoluţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, ci
doar pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a sumei de bani.
1 A se vedea practica judiciară la care face referire R. Petrescu, Consideraţii teoretice şi practice asupra
contractului de vânzare cu clauză de întreţinere, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1982, p. 81.
2 În sensul că suma fixată drept contravaloare în bani a obligaţiei de îngrijire şi întreţinere, rămâne
neschimbată pe tot timpul duratei contractului de întreţinere, a se vedea T. Sibiu, dec. civ. nr. 41/1958, în
Repertoriu, 1952-1969, p. 378.
3 L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 468; D. Chirică, op. cit.,
p. 130; E. Safta-Romano, op. cit., p. 332.

4 L. Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, 2012, p. 690.
c) dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere privind presta-
rea întreţinerii. Evident, înţelegerea nu mai poate avea loc între părţile contractului
iniţial, câtă vreme, prin ipoteză, debitorul este decedat, ci textul vizează înţelegerea dintre
creditorul întreţinerii şi moştenitorii debitorului. La moartea debitorului, moştenitorii săi
nu sunt obligaţi la executarea în natură a întreţinerii, putând solicita înlocuirea cu o rentă
fără a fi necesară întrunirea unei alte condiţii. Posibilitatea de a solicita înlocuirea
întreţinerii cu o rentă este recunoscută şi creditorului. Dat fiind caracterul intuitu
personae al obligaţiei, întreţinutul nu poate fi ţinut să accepte executarea în natură din
partea unei alte persoane decât cea avută în vedere la încheierea contractului, având însă
posibilitatea transformării în bani a obligaţiei.
d) dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din
motive obiective. Textul este criticabil, noţiunea de motive obiective fiind foarte vagă şi
aptă să ducă la soluţii diferite de practică. În plus, mult mai grav este faptul că pentru
această situaţie ca şi pentru cazul de mai sus al decesului întreţinătorului, legiuitorul
admite o derogare nejustificată de la principiul forţei obligatorii a contractului, de natură
a prejudicia părţile. Dacă întreţinutul încheie contractul cu scopul precis de a-şi asigura
întreţinerea, nu este firesc ca atunci când debitorul nu mai poate presta întreţinerea din
motive obiective, sau când el decedează, creditorul să fie obligat de lege să accepte o
rentă viageră în locul întreţinerii. Dacă el nu este capabil să se îngrijească, el are nevoie
de o persoană de încredere care să-i asigure această îngrijire, o sumă de bani neputând fi
întotdeauna satisfăcătoare, mai ales că renta, spre deosebire de întreţinere, poate fi
urmărită de proprii creditori ai întreţinutului. Ni se pare că este vorba de un atentat grav şi
nejustificat la forţa obligatorie a contractului, în contradicţie cu însăşi esenţa contractului
de întreţinere.
Aplicarea regulilor de la renta viageră. Conform art. 2.262 C. civ., în cazul
înlocuirii întreţinerii prin rentă, devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul
de rentă viageră. Obligaţia de plată a rentei rămâne însă indivizibilă între debitori, cu
excepţia cazului când s-a convenit altfel.
1. În principiu, pentru transformarea obligaţiei de întreţinere în natură într-o obligaţie de a

plăti o sumă de bani egală cu valoarea întreţinerii, la anumite termene, este necesar să existe
consimţământul părţilor.
În cazul în care, datorită relei-credinţe a debitorului, executarea în natură a obligaţiei nu
este cu putinţă, instanţa, la cererea celeilalte părţi, este îndreptăţită să stabilească ea obligaţia de
întreţinere în plata unei sume de bani, de egală valoare cu întreţinerea, la anumite termene.
(Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ nr. 576/1979, în Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă..., 1975-1980, p. 91)
2. În principiu, pentru transformarea obligaţiei de întreţinere în natură, într-o obligaţie de a

plăti, la anumite termene, o sumă de bani, egală cu valoarea întreţinerii, este necesar să existe
consimţământul părţilor.
Dacă însă, datorită comportării uneia din părţi, executarea în natură a obligaţiei nu este cu
putinţă, instanţa, la cererea celeilalte părţi, este îndreptăţită să stabilească obligaţia de
întreţinere prin echivalent, transformând-o în plata unei sume de bani de egală valoare cu
întreţinerea.
3. Creditorul întreţinerii nu poate cere transformarea obligaţiei de întreţinere într-o sumă de

bani plătibilă periodic, când din culpa sa a împiedicat executarea obligaţiei debitorului (art.
1.075 C. civ., art. 1.647 C. civ.)
(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. civ. nr. 945/1962, în Repertoriu...1952-1969, p. 377)
4. Acela care, în executarea unui contract de întreţinere, întâmpină rezistenţă din partea
beneficiarului, care refuză nejustificat prestaţiile, în dorinţa de a ajunge astfel la rezilierea
contractului, va putea cere instanţei să transforme obligaţia sa într-o sumă de bani determinată,
echivalentă întreţinerii pe care o datora.
Transformând modalitatea de executare a obligaţiei debitorului instanţa trebuie să se
preocupe ca suma de bani pe care o va stabili cu titlu de contravaloare a întreţinerii să reprezinte
întreţinerea completă, potrivit elementelor pe care părţile le-au determinat în contract, în sensul
posibilităţii de a acoperi efectiv toate nevoile ce s-au enumerat în act, fără ca suma astfel fixată să
fie influenţată în cuantumul ei de veniturile creditorului sau de posibilităţile sale de muncă şi nici
de posibilităţile de plată ale debitorului, dacă o atare rezervă nu este făcută chiar în contract,
deoarece numai în acest fel suma stabilită va reprezenta contravaloarea întreţinerii datorate.
(Tribunalul Judeţean Timiş, dec. nr. 1942/1970, în Repertoriu de practică

judiciară...1969-1975, p. 146)
Termenul de prescripţie al acţiunii vizând transformarea în bani a obligaţiei de

întreţinere
Prescripţia dreptului la acţiune în convertirea obligaţiei de a face într-una de a da
operează diferit, după cum obiectul acţiunii vizează dezdăunarea care reprezintă
contravaloarea întreţinerii neprestate pentru trecut, ori a celei datorate pentru viitor.
Acţiunea în despăgubire pentru prestaţia de întreţinere neexecutată anterior se
prescrie în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ. Conform art. 2.526 din acelaşi
act normativ, pentru fiecare prestaţie neexecutată curge un termen diferit de prescripţie şi
momentul de început al acestuia îl reprezintă data la care trebuia executată prestaţia.
În cazul în care acţiunea se referă la prestaţia de întreţinere pentru viitor, atâta timp
cât contractul este în fiinţă, creditorul este în termen să solicite transformarea obligaţiei
de întreţinere într-o obligaţie de a plăti o sumă de bani, adică despăgubiri pentru viitor. Şi
în ceea ce-l priveşte pe întreţinător, atunci când sunt îndeplinite condiţiile mai sus arătate,
acţiunea poate fi introdusă pe toată perioada efectelor contractului.
II. Obligaţia de a oferi întreţinutului garanţiile stipulate în contract pentru

prestarea întreţinerii
Pornind de la importanţa asigurării întreţinerii pentru creditor, în raport de dispo-
ziţiile art. 2.249 C. civ., aplicabile şi contractului de întreţinere, se prevede că, pentru
garantarea obligaţiei întreţinătorului în cazul întreţinerii constituite cu titlu oneros,
creditorul beneficiază, în baza legii, de un privilegiu sau de o ipotecă, după caz, asupra
bunurilor transmise. Pentru înscrierea ipotecii legale, în acest caz, nu este necesară
declararea valorii creanţei garantate. Art. 2386 C. civ. prevede că beneficiază de o ipotecă
legală „cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului
înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate” și că
„dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât
odată cu această ipotecă”.
Nimic nu împiedică părţile, ca, în afara garanţiei legale menţionate, să constituie şi

alte garanţii, cum ar fi o ipotecă, un gaj, o fideiusiune etc., şi neîndeplinirea obligaţiei de
realizare a acestei garanţii, sau micşorarea garanţiilor deja existente, dă întreţinutului
dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.
În cazul în care debitorul nu-și îndeplinește obligația de a oferi garanția promisă, sau
diminuează garanția promisă, în raport de prevederile art. 2256 C. civ., care fac trimitere
la dispoziția de la art. 2251 referitoare de la rezoluțiunea contractului de rentă viageră,
creditorul „poate cere rezoluțiunea contractului” . În raport de exprimarea din textul
legal menționat, rezoluțiunea este una judiciară, nefiind permisă rezoluțiunea unilaterală.
Această rezoluțiune se produce independent de vreo culpă din partea debitorului,
deci inclusiv în cazul în care obligația nu a fost îndeplinită din motive obiective, deoarece
numai rezoluțiunea pentru neîndeplinirea obligației de întreținere nu poate fi cerută în
ipoteza în care prestarea întreținerii nu a fost posibilă din motive obiective, după cum
rezultă din prevederile art. 2263 alin.7 coroborate cu art. 2261 alin.1. Concuefectul este
diferit față de rezoluțiunea.
Efectele acestei rezoluțiuni sunt și ele diferite față de rezoluțiunea pentru
neîndeplinirea obligației de întreținere deoarece în acest caz, debitorul are, urmare a
rezoluțiunii, dreptul la restituirea contravalorii prestațiilor de întreținere, art. 2263 alin. 5
prevăzând că doar în ipoeza în care nu se îndeplinește obligația de prestare a îmntreținerii,
debitorul nu are dreptul la restituirea „prestațiilor de întreținere deja executate”.
Încetarea contractului de întreţinere la expirarea termenului

Aşa după cum am arătat, contractul de întreţinere poate fi încheiat şi pe durată
determinată. În acest caz, el încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în
care creditorul întreţinerii decedează mai devreme. În această din urmă situaţie con-
tractual încetează la data decesului întreţinutului.
CAPITOLUL XIV
CONTRACTUL DE ASIGURARE
Secţiunea I
Noţiune, clasificare şi caractere juridice
Contractul de asigurare îşi găseşte originea în perioada Legilor lui Hammurabi, în
Mesopotamia cu aproximativ 2000 ani î.e.n, anterior apariţiei primelor monede de aur,
perioadă în care trocul reprezenta cea mai evoluată formă de comerţ.
În Roma antică, contractul de asigurare purta denumirea de contract de împrumut şi
se concretiza, în fapt, în ceea ce numim astăzi asigurări maritime, respectiv garantarea
ajungerii la destinaţie, în bune condiţii, a unui transport de mărfuri.
În perioada sec. XVIII-XIX, date fiind progresele economice, se delimitează trei
tipuri de asigurări: asigurarea maritimă, de incendiu şi de viaţă.
Prima poliţă de asigurare maritimă este atestată în anul 1347 la Genova iar primele
societăţi de asigurare au apărut, la sfârşitul sec. XVII, în Anglia, Franţa, Italia şi
Danemarca când activitatea de asigurare devine una de comerţ, din care se obţinea profit.
Contractul de asigurare a evoluat odată cu dezvoltarea comerţului şi a industriei,
găsindu-şi aplicabilitatea în numeroase domenii, practicându-se astfel: asigurarea de
bunuri, asigurarea de viaţă, asigurarea imobilelor construcţii, asigurarea de autovehicule,
asigurarea medicală etc.
În România, cadrul legal general în materia asigurărilor îl constituie, în prezent, Noul
Cod Civil care reglementează contractul de asigurare, abrogând, în acest fel, aproape în
totalitate, dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Este necesar să delimităm aplicarea în timp a prevederilor incidente în materia
asigurărilor, astfel încât, facem trimitere la dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora,
contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, a
certificatului de asigurare sau a notei de acoperire. Astfel, contractele de asigurare
încheiate începând cu data de 1 noiembrie 2011, data intrării în vigoarea a Noului Cod
civil, vor fi supuse dispoziţiilor acestuia din urmă, iar, per a contrario, poliţele de
asigurare emise anterior vor fi guvernate de Legea nr. 136/1995, completată cu
dispoziţiile generale în materie contractuală prevăzute de Codul civil.
De asemenea trebuie să avem în vedere dispoziţiile Legii nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor care, conform art. 1, reglementează
organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare şi reasigurare, cât şi a intermediarilor
în asigurări şi totodată, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigu-
rărilor care are rolul de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale în materia asigurărilor,
în vederea apărării drepturilor asiguraţilor şi menţinerii stabilităţii activităţii de asigurare
în România.
Contractul de asigurare 373
Comisia de Supraveghere a asigurărilor adoptă norme, puse în aplicare prin ordin al
Preşedintelui, şi acte individuale, respectiv avize şi decizii în vederea realizării obiecti-
velor stabilite de Legea nr. 32/2000.
Legea nr. 32/2000 delimitează noţiunea de asigurat, asigurator şi activitate de
asigurare. Astfel, în sensul legii, asiguratul este persoana care încheie un contract de
asigurare cu asiguratorul, persoană juridică română sau străină autorizată să exercite
activităţi de asigurare.
Activitatea de asigurare este una vastă şi se concretizează în oferirea, intermedierea,
negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime,
lichidarea de daune, activitatea de regres şi recuperare cât şi învestirea fondurilor proprii.
Noţiune. Legea nr. 136/1995, în art. 9, reglementa contractul de asigurare ca fiind

acea convenţie prin care: „asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar
acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau
beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în
limitele şi termenele convenite”.
Noul Cod civil, în art. 2.199 preia, în mare parte, definiţia dată de Legea nr.
136/1995 stabilind că: „Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca,
în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului,
beneficiarului asigurării sau terţului păgubit”.
Pornind de la elementele prezentate, definim contractul de asigurare ca fiind
convenţia încheiată între asigurat sau contractantul asigurării şi asigurator, prin care,
asiguratorul se obligă ca, în schimbul unei sume de bani denumită primă de asigurare, să
plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit o indemnizaţie, în
limitele şi termenele convenite, în cazul producerii riscului asigurat.
Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui
risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de
asigurător să plătească prima de asigurare.
Clasificarea asigurărilor
Legea nr. 136/1995 ne oferă o clasificare majoră a contractelor de asigurare,
diferenţiindu-le în asigurări facultative şi obligatorii.
Asigurările obligatorii presupun obligativitatea încheierii contractului, în caz contrar
fiind prevăzute sancţiuni administrative. În cazul acestor raporturi juridice, drepturile,
obligaţiile şi sancţiunile incidente se stabilesc prin lege şi normele Comisiei de Supra-
veghere a Asigurărilor, sens în care amintim Ordinele CSA ce reglementează asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule.
Asigurările facultative, se diferenţiază de cele obligatorii prin faptul că încheierea
lor şi raporturile dintre asigurator şi asigurat sunt lăsate la latitudinea părţilor
contractante, conform principiului libertăţii de voinţă a părţilor în materie contractuală.
Bineînţeles că şi această libertate de a determina condiţiile contractuale este una limitată,
fapt ce ridică problema caracterizării acestui tip de contracte ca fiind de adeziune.
Asigurările facultative se clasifică la rândul lor, după riscul asigurat, în asigurări
generale (de sănătate, de bunuri, de accidente şi boală etc.) şi asigurări de viaţă1.
1 T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 295.

Criteriul obiectului asigurat generează clasificarea asigurărilor în asigurări de

bunuri, de răspundere civilă şi de persoane. Această clasificare prezintă importanţă în
materia răspunderii civile delictuale unde se pune problema cumulului între indemnizaţia
primită şi suma pretinsă de la autorul prejudiciului şi persoana în drept a solicita
despăgubirea.
Astfel, în cazul asigurării de bunuri, cum este, spre exemplu, asigurarea de tip
CASCO, singurul beneficiar al indemnizaţiei de asigurare este persoana asigurată. Acest
tip de asigurare nu va profita victimei prejudiciate prin fapta ilicită a asiguratului care,
pentru recuperarea prejudiciului său, se va îndrepta împotriva autorului faptei ilicite. Însă,
în cazul în care, asiguratul este suferă un prejudiciu, el va putea să se îndrepta împotriva
asiguratorului său de bunuri pentru recuperarea prejudiciului1, asigurator care, la rândul
său, va fi în drept a-şi recupera prejudiciul de la autorul faptei ilicite.
Repararea prejudiciului, raportat la asigurarea de răspundere civilă, prezintă
anumite particularităţi în sensul că, victima prejudiciului se va putea îndrepta, pentru
repararea daunei suferite, direct împotriva asiguratorului de răspundere civilă al autorului
faptei ilicite sau împotriva asiguratului, cu menţiunea că, persoana prejudiciată nu va
putea obţine repararea prejudiciului şi de la asigurator şi de la autorul faptei ilicite,
întrucât în caz contrar am fi în prezenţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză a victimei
faptei ilicite. Persoana prejudiciată va putea recupera numai eventuala diferenţă
neacoperită de asiguratorul de răspundere civilă, conform principiului reparării integrale a
prejudiciului.
Situaţia se prezintă diferit în cazul asigurării de persoane, când victima prejudiciului
va putea cumula indemnizaţia de asigurare cu daunele pretinse autorului faptei ilicite.
Astfel, cum a statuat şi doctrina, indemnizaţia de asigurare se va putea cumula cu sumele
cuvenite asiguratului din asigurări sociale, cu despăgubirile civile, fiind permisă şi
asigurarea multiplă2.
O ultimă clasificare esenţială, în funcţie de criteriul specificităţii subiectelor raportu-
rilor juridice3 se constituie în asigurări directe, coasigurări, reasigurări şi asigurări
mutuale.
Asigurarea directă, aşa cum sugerează şi denumirea sa, are ca obiect raporturile de
asigurare încheiate nemijlocit între asigurat şi asigurator.
Coasigurarea implică încheierea între un asigurat şi mai mulţi asiguratori, a unor
poliţe de asigurare, cu acelaşi obiect, în temeiul cărora asiguratorii îşi divid răspunderea
în caz de producere a riscului asigurat. Ceea ce este important de sesizat este faptul că,
divizarea răspunderii va opera numai în cazul producerii aceluiaşi risc asigurat şi propor-
ţional cu suma asigurată. În situaţia în care, spre exemplu, bunul asigurat face obiectul a
două asigurări dar pentru riscuri diferite, fiecare asigurator va răspunde numai în caz de
producere a evenimentului pentru care şi-a asumat obligaţia de plată a indemnizaţiei4.
Aşa cum am arătat, regula este divizarea răspunderii raportat la suma asigurată,
excepţia constituind-o asigurarea de persoane, în cazul căreia, asiguratul are dreptul să
cumuleze indemnizaţiile de asigurare datorate de toţi asiguratorii săi, motivat de faptul că,
acest tip de indemnizaţie nu are caracter de despăgubire.
1 P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 672.
2 Ibidem.
3 T. Prescure, A. Ciurea, op. cit., p. 296.
4 A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 506.
Reasigurarea presupune două tipuri de raporturi juridice, respectiv un raport
contractual, încheiat între asigurat şi asigurator şi un raport juridic ce vizează o relaţie
contractuală între asigurator şi reasigurator în temeiul căruia, în schimbul cotei cuvenite
din indemnizaţie, reasiguratorul preia o parte dintre riscurile asigurate, aferentă acestei
cote, având în vedere lipsa raporturilor juridice dintre reasigurator şi asigurat, acesta din
urmă nu va putea solicita plata indemnizaţiei direct de la reasigurator.
Retrocesiunea reprezintă operaţiunea prin care reasigurătorul cedează, la rândul său,
o parte din riscul acceptat către alt asigurator.
Asigurările mutuale sunt practicate de societăţile mutuale de asigurări, care se
caracterizează prin scopul nelucrativ, materializat în crearea unui fond comun de
asigurare, la care contribuie fiecare dintre membrii asociaţi ce dobândesc atât calitatea de
asigurat cât şi pe cea de asigurator, prin plata unei cotizaţii. Astfel, în cazul producerii
unui prejudiciu membrilor asociaţi, fie prin lezarea dreptului la viaţă sau sănătate, fie prin
distrugerea unui bun, cu excluderea intenţiei asiguratului, membrul asociat va primi
despăgubirea aferentă prejudiciului suferit din cadrul fondului constituit prin plata
cotizaţiilor.
În literatura de specialitate1, asigurarea mutuală a fost diferenţiată de cea contractuală
prin faptul că, în cazul asigurării mutuale, vorbim despre o dubla calitate a asociatului,
respectiv de asigurat şi totodată asigurator, pe când în cazul celei contractuale fiecare
parte are calitatea fie de asigurat fie de asigurator. O altă diferenţiere o constituie scopul
diferit, în sensul că, prin încheierea asigurărilor mutuale şi plata cotizaţiei, nu se
urmăreşte obţinerea unui profit ci, într-ajutorarea membrilor societăţii, pe când, în cazul
asigurării contractuale, asiguratorul urmăreşte obţinerea profitului, prin neproducerea
riscului asigurat. O ultimă diferenţiere notabilă, o reprezintă lipsa poliţei de asigurare în
cazul asigurărilor mutuale, unde calitatea de asigurat, respectiv asigurator se dobândeşte
prin aderarea membrilor la această formă de asociere sens în care, putem afirma că nu
suntem în prezenţa unui contract propriu zis de asigurare.
Caracterele juridice ale contractului de asigurare

Contract sinalagmatic. Contractul de asigurare este, în primul rând, un contract bila-
teral întrucât ambele părţi au drepturi şi obligaţii, acestea fiind reciproce şi inter-
dependente.
Contract cu titlu oneros. În al doilea rând, vorbim despre caracterul oneros al
contractului în condiţiile în care, scopul acestuia priveşte procurarea unui avantaj
patrimonial, respectiv asiguratorul urmăreşte obţinerea primei de asigurare iar asiguratul
obţinerea indemnizaţiei, în cazul producerii riscului asigurat.
Caracter aleatoriu. Ceea ce caracterizează în mod special contractul de asigurare
este elementul alea, sens în care încadrăm această convenţie în categoria contractelor
aleatorii, motivat de existenţa şansei de câştig şi pierdere pentru cel puţin una dintre părţi,
realizarea câştigului respectiv suportarea pierderii depinzând de un eveniment viitor şi
incert, producerea riscului asigurat.
Întreaga materie a asigurărilor gravitează în jurul ideii de risc, în sensul că, în absenţa
acestui element esenţial al contractului, asigurarea va fi nulă, iar în situaţia în care, riscul
1 Şt. Mihăilă, D. Joandrea Moga, Regimul juridic al asigurărilor mutuale practicate în comerţul
internaţional, www.fs.legaladviser.ro.
dispare după încheierea contractului, consecinţa va fi încetarea contractului, acesta

rămânând fără obiect1.
Riscul în sine, ca eveniment viitor şi incert, trebuie să fi realizabil, posibil în sensul
că, spre exemplu, în situaţia în care, bunul a pierit anterior încheierii contractului de
asigurare, întâlnirea acordului celor două părţi, nu poate produce efecte juridice. În acest
sens, spre exemplu, în cazul asigurării de bunuri, art. 25 din Legea nr. 136/1995, prevedea
condiţia existenţei interesului asiguratului în încheierea unei poliţe de asigurare cu privire
la bunul său. În prezent art. 2.205 C. civ. prevede desfiinţarea de drept a contractului în
cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul
asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce
obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit
imposibilă.
Contract de adeziune. În literatura de specialitate, raportat la clauzele contractuale,
s-a pus problema încadrării contractului în categoria celor de adeziune sau negociate.
Contractul de adeziune este cel ale cărui clauze sunt prestabilite şi impuse părţii
semnatare, fără a conferi acesteia posibilitatea de a-şi negocia drepturile şi obligaţiile,
având doar opţiunea de a adera sau de a refuza semnarea contractului.
Raportat la asigurarea facultativă, Legea nr. 136/1995 prevede determinarea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor semnatare prin contractul de asigurare ceea ce conduce
la ideea posibilităţii de a se stabili clauzele contractuale conform propriei voinţe a
părţilor, singura limită fiind respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. În realitate,
este bine cunoscut faptul că, asiguratul adoptă condiţiile generale şi speciale de asigurare
impuse de către asigurator, dreptul său de opţiune materializându-se doar în acceptarea
ofertei care corespunde mai bine nevoilor sale.
Calificarea contractului de asigurare ca fiind unul de adeziune este relevată cel mai
bine de categoria asigurărilor obligatorii de răspundere civilă, în cazul cărora, poliţa de
asigurare se prezintă ca un înscris tipizat ce conţine clauze imprimate şi manuscrise2.
Părţile neimprimate ale poliţei de asigurare vizează în general datele de identificare ale
asiguratului sau beneficiarului poliţei, durata asigurării şi obiectul contractului de
asigurare, respectiv bunul sau valoarea asigurată şi cuantumul primelor de asigurare care,
vor fi completate la momentul încheierii poliţei de asigurare. Condiţiile de răspundere,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, rezilierea şi încetarea contractului se vor regăsi în
condiţiile generale aferente poliţei de asigurare, condiţii acceptate de asigurat odată cu
semnarea poliţei şi plata primei de asigurare.
Contract cu executare succesivă. Nu în ultimul rând, după modul de executare a
prestaţiilor, contractul de asigurare este unul cu executare succesivă, respectiv obligaţia
asiguratorului este una continuă pe toată durata fiinţei contractului, iar asiguratul plăteşte
prima de asigurare în mod periodic3. Calificarea contractului după criteriul modului de
executare prezintă importanţă sub aspectul efectelor pe care le produce, sens în care
vorbim despre reziliere în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate, iar prestaţiile
1 E.M. Minea, Unele particularităţi ale interpretării contractelor de asigurare, în RRDA nr. 6/2005,
p. 61.
2 V. Stoica, Conţinutul, durata şi proba contractului de asigurare de bunuri în condiţiile Legii nr.
136/1995 modificată şi completată prin Legea nr. 172/2004, în RDC nr. 4/2008, p. 61.
3 Fl. Moţiu, Contracte speciale în noul Cod civil, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,

executate nu se restituie. Astfel, în situaţia în care asiguratul nu plăteşte prima de
asigurare la termenele convenite, sancţiunea corespunzătoare va fi suspendarea efectelor
contractului sau rezilierea de drept a acestuia fără ca asiguratul să fie în drept a solicita
restituirea primelor achitate anterior.
În fine, în practica judiciară s-a pus problema caracterului civil sau comercial al
contractului de asigurare.
Pe de o parte, natura civilă ar putea izvorî din faptul că obligaţia asiguratorului ia
naştere în urma săvârşirii unei fapte ilicite ce atrage răspunderea civilă delictuală a
autorului prejudiciului.
Pe de altă parte, natura comercială se susţinea a fi generată de caracterul comercial al
obligaţiilor asumate de societatea de asigurare, fiind reţinute prevederile art. 4 C. com., în
prezent abrogate.
O problemă ce a fost controversată din punctul de vedere al naturii comerciale sau
civile era reprezentată de cazul asiguratorului de răspundere civilă, chemat să răspundă
pentru daunele produse de către asiguratul său în temeiul răspunderii civile delictuale a
acestuia din urmă. În aceste cazuri, practica judiciară a statuat că, indiferent dacă, între
asigurator şi persoana prejudiciată nu există un raport comercial, natura litigiului nu va fi
civilă ci comercială având în vedere faptul că, răspunderea asiguratorului se angajează în
temeiul contractului de asigurare încheiat cu autorul prejudiciului.
În acelaşi sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie1 s-a pronunţat în ceea ce priveşte
regresul asiguratorului, exercitat în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000,
împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident:
„Invocarea răspunderii civile delictuale a terţului, în baza dispoziţiilor art. 998 şi
999 C. civ., aplicabile în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) C. com., nu poate
imprima caracter civil acţiunii în regres exercitate de asigurător, atâta vreme cât,
această acţiune, îndreptată împotriva terţului vinovat de producerea accidentului, îşi are
temeiul în contractul de asigurare, iar caracterul de act comercial al asigurării, în ceea
ce îl priveşte pe asigurător, atrage incidenţa legii comerciale, potrivit art. 56 C. com.,
faţă de toţi contractanţii.
Caracterul comercial al unui astfel de litigiu este impus şi de incidenţa principiului
accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită
strânsei lor legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi
cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea normelor de drept civil
material, în cadrul unui litigiu comercial, fără să îl transforme într-un litigiu civil.”
Determinarea naturii juridice a litigiului dedus judecăţii prezenta importanţă sub
aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 7201 C. pr. civ. ce stabilesc obligativitatea parcurgerii
procedurii prealabile a concilierii în materie comercială, respectiv încercarea părţilor de
soluţionare a diferendului pe cale amiabilă anterior promovării acţiunii de regres.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, distincţia dintre civil şi comercial
raportat la contractul de asigurare nu mai prezintă relevanţă, având în vedere dispoziţiile
art. 2 care instituie o concepţie monistă2 asupra dreptului privat în sensul că legea civilă
se aplică tuturor raporturilor patrimoniale sau nepatrimoniale dintre persoane fizice sau
juridice ca subiecte de drept civil, fiind înlăturat conceptul de drept comercial astfel încât,
1Cas., Secţiile Unite, dec. nr. 23 din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 123 din 15 februarie 2008.
2 FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 3.
şi în ceea ce priveşte contractul de asigurare vorbim despre raporturi civile între o

persoană fizică şi o persoană juridică denumită profesionist.
Caracter consensual. Contractul de asigurare este consensual în sensul că, este
suficientă manifestarea de voinţă a părţilor, pentru a lua naştere în mod valabil, însă,
pentru a face proba lui, se impune încheierea acestuia în formă scrisă. Dispoziţiile art. 10
din Legea nr. 136/1995 impuneau încheierea contractului de asigurare în formă scrisă,
„aceasta fiind cerută ad probationem, indiferent de cuantumul bănesc al obligaţiilor, nu
şi ad validitatem. Prin excepţie, potrivit art. 11 din acelaşi act normativ, proba încheierii
contractului de asigurare poate fi efectuată prin emiterea şi trimiterea unui document de
asigurare – poliţă de asigurare sau certificat, cererea de plată a primei sau înscrisul din
care rezultă manifestarea de voinţă a asiguratului la încheierea contractului”1.
Conform art. 2.200 alin. (1) NCC, contractul de asigurare nu va putea fi probat cu
martori nici chiar atunci când, există un început de dovadă scrisă excepţie făcând situaţia
în care, documentele de asigurare au pierit datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră şi
nu este posibilă obţinerea unui duplicat. Înscrisul care încorporează manifestarea de
voinţă a părţilor poartă denumirea de poliţă de asigurare, certificat de asigurare sau notă
de acoperire.
Poliţa de asigurare
Reprezintă documentul prin care se constată contractul de asigurare. Ca urmare ea
trebuie să cuprindă elementele esenţiale ale contractului de asigurare, respectiv:
a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor contractante, precum şi
numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract;
b) obiectul asigurării;
c) riscurile ce se asigură;
d) momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
e) primele de asigurare;
f) sumele asigurate.
Prin norme adoptate de organul competent din domeniul supravegherii asigurărilor se
pot stabili şi alte elemente pe care trebuie să le cuprindă poliţa de asigurare.
Poliţele de asigurare pot fi nominative, la ordin sau la purtător. Cele nominative sunt
cele care conţin numele beneficiarului asigurării. Cele la purtător sunt cele care nu conţin
numele persoanei asigurate şi obligă asigurătorul să plătească indemnizaţia de asigurare
persoanei care prezintă poliţa, iar cele la ordin sunt cele care se plătesc persoanei în
favoarea căreia poliţa a fost andosată.
Secţiunea a II-a
Elementele contractului de asigurare
Interesul asigurării se concretizează în scopul urmărit de asigurat, respectiv de

asigurator la încheierea contractului, sens în care, vorbim despre interesul asiguratului de
a-şi proteja o anumită valoare sau un anumit bun şi interesul asiguratorului de a obţine
profit în ipoteza în care nu se produce riscul asigurat.
C. Ap. Bucureşti, sec. a IV-a com., dec. nr. 923/R din 12 septembrie 2005 în C. Cucu, M. Gavriş,
1
Contractele comerciale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 7.

În literatura de specialitate1 s-a afirmat că, interesul asigurat desemnează raportul
economic dintre persoana asiguratului şi un anumit bun corporal sau incorporal, motiv
pentru care, interesul devine asigurabil în momentul în care este ameninţat de un risc.
Interesul asigurat diferă în cadrul fiecărei categorii de asigurări, astfel încât, spre
exemplu, în asigurările de persoane scopul încheierii contractului este protecţia
economică în caz de deces sau invaliditate iar în cazul asigurării de răspundere civilă
scopul este asigurarea reparării prejudiciului suferit de un terţ datorită faptei ilicite a
asiguratului, pentru a preîntâmpina micşorarea patrimoniului asiguratului.
Riscul asigurat
Riscul asigurat reprezintă acel eveniment viitor, incert şi posibil a se produce cu
privire la bunurile, patrimoniul, viaţa sau sănătatea asiguratului, constituind cauza naşterii
obligaţiei de despăgubire a asigurătorului şi a încheierii contractului de asigurare de către
persoana asigurată2.
Pentru a lua fiinţă obligaţia de plată a asiguratorului, în limitele prevăzute în contract,
trebuie în primul rând să vorbim despre producerea unui risc asigurat şi nu doar
asigurabil. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie3: „Pe lângă
faptul ca reclamanta nu a demonstrat ca se afla în situaţia de a fi compensată pentru
afectarea culturii de grâu (nu s-a depus niciun document care să ateste că s-ar fi produs
un astfel de eveniment) evenimentul ce acesta pretinde că ar fi intervenit nu reprezintă,
conform convenţiei de asigurare un risc asigurat ci doar unul asigurabil, menţionat de
asigurata reclamantă în cererea chestionar. Un risc asigurabil devine risc asigurat
numai în urma încheierii contractului de asigurare. Chiar dacă riscul de secetă a fost
precizat de reclamantă în cererea chestionar, redactarea separat şi anterior contractului
de asigurare, aceasta fiind un act unilateral de voinţă nu produce efecte specifice
asigurării până ce nu se acceptă de către asigurator.”
Trebuie precizat şi faptul că, anumite riscuri nu pot fi nici măcar asigurabile din
motive de ordine publică, iar cu titlu exemplificativ enumerăm asigurarea contra
sancţiunilor penale, asigurarea dolului etc.
Spunem că riscul trebuie să fie un eveniment viitor întrucât, în situaţia în care, riscul
s-a produs anterior încheierii contractului de asigurare, încheierea convenţiei nu mai
prezintă interes, fiind lipsită de cauză. Raportat la acest fapt, trebuie stabilit şi momentul
la care, contractul de asigurare se consideră a fi încheiat. Astfel, dat fiind faptul că,
suntem în prezenţa unui contract consensual, momentul încheierii lui ar trebui să coincidă
cu manifestarea consimţământului celor două părţi, însă prin excepţie în materia
asigurărilor contractul de asigurare îşi produce efectele fie de la data plăţii primei de
asigurare care poate fi generală, anuală, semestrială, trimestrială sau lunară în funcţie de
opţiunea asiguratului fie de la data convenită de părţi în contract.
1 C. Benţe, Interesul asigurat – element esenţial al contractului de asigurare a creditului,
http://steconomice.uoradea.ro.
2 În literatura de specialitate riscul asigurat a fost definit ca fiind „acel eveniment viitor, posibil şi incert
(precum incendiul, inundaţia, decesul, despăgubirile datorate terţilor etc.) prevăzut de părţi în contractul de
asigurare, eveniment la care sunt expuse fie bunurile ori întreg patrimoniul asiguratului, fie viaţa ori sănătatea
acestuia”. – a se vedea I. Dogaru, E.G. Olteanu, L.B. Săuleanu, Bazele dreptului civil. Volumul IV. Contracte
speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 1036.
3 Dec. nr. 5.966 din 14 decembrie 2005 a Cas., s. com. – Legis.
Caracterul incert al riscului îşi are sorgintea tocmai în caracterul aleatoriu al

contractului de asigurare, ceea ce semnifică imposibilitatea prevederii producerii sale de
către părţi. Aşa cum s-a arătat în doctrină1, excepţie de la această regulă face decesul
persoanei, în privinţa căruia, există certitudine raportat la faptul producerii şi incertitudine
raportat la momentul survenirii sale.
Obligaţia de informare
Asiguratul ori contractantul asigurării are obligaţia de a informa asigurătorul cu
privire la orice împrejurare relevantă privind riscul asigurat. Acesta trebuie, cu ocazia
încheierii contractului, să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum
şi să dea informaţiile sau să declare împrejurările care sunt esenţiale pentru evaluarea
riscului.
În ipoteza în care aceste împrejurări se modifică în cursul executării contractului,
asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi
obligaţie îi revine şi contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea
survenită. Aşa cum s-a spus2: „este vorba de o aplicaţie particulară, în acest domeniu a
teoriei impreviziunii (art. 1.271 NCC) cu particularitatea că, de această dată, adaptarea
contractului o va face chiar asiguratorul, fără să fie necesară intervenţia instanţei de
judecată (fireşte exceptând situaţia în care există un diferend asupra caracterului
esenţial al unei informaţii pentru evaluarea riscului)”.
Declaraţiile inexacte sau reticenţa făcute cu rea-credinţă privind riscul asigurat duce
la nulitatea contractului dacă vizează împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către
asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în
aceleaşi condiţii şi aceasta chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra
producerii riscului asigurat. În acest caz primele plătite rămân dobândite asigurătorului,
care, de asemenea, poate cere şi plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat
cunoştinţă de cauza de nulitate. Acest caz special de nulitate este condiţionat de stabilirea
relei-credinţe a asiguratului ori a contractantului asigurării.
Textul art. 2.204 C. civ. face distincţie între două situaţii:
a) situaţia în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior
producerii riscului asigurat. În acest caz, asigurătorul are dreptul fie de a menţine
contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen
de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă
partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai
funcţionează;
b) situaţia în care constatarea discutată intervine ulterior producerii riscului asigurat
În această situaţie indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor
plătite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.
Codul civil3 prevede obligativitatea avizării asiguratorului cu privire la producerea
riscului asigurat în condiţiile şi în termenele stabilite în contractul de asigurare, avizare ce
va fi urmată de evaluarea evenimentului şi stabilirea conformităţii acestuia cu riscul
asigurat în contract. Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face şi către
brokerul de asigurare, urmând ca acesta să o comunice asigurătorului, în termenul
1 N. Costin, D. Tătaru, Contractul de asigurare. Concept. Elemente, în RDC nr. 6/2000, p. 29.
2 FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 2172.
3 Art. 2.207 NCC.
prevăzut în contractul de asigurare. Încălcarea obligaţiei de comunicare a faptului
producerii riscului asigurat dă dreptul asigurătorului să refuze plata indemnizaţiei dacă
din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea
pagubei.
Avizarea evenimentului obligă asiguratorul la deschiderea dosarului de daună.
Lipsa riscului asigurat

Posibilitatea producerii riscului asigurat conferă raţiune încheierii unui astfel de
contract, în caz contrar, respectiv dacă producerea evenimentului devine imposibilă,
contractul fie nu se mai încheie, fie se desfiinţează de drept. Astfel, în cazul în care,
înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs
ori producerea acestuia a devenit imposibilă, contractul se desfiinţează de drept. La fel se
întâmplă atunci când intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă după ce obligaţia
asigurătorului a început să producă efecte. În aceste situaţii, asiguratul are dreptul la
recuperarea primelor achitate până la acel moment, aferente perioadei neexpirate din
contract, cu condiţia, să nu se fi plătit sau să nu se datoreze asiguratului despăgubiri
pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a contractului1.
Tocmai datorită importanţei acestui element al contractului de asigurare, Noul Cod
civil prevede obligativitatea informării asiguratorului, cu privire la orice elemente
esenţiale legate de riscul asigurat, atât la momentul contractării cât şi pe parcursul
derulării contractului.
Suma asigurată
Aceasta reprezintă valoarea maximă de despăgubire, stabilită convenţional sau prin
acte normative, până la a cărei limită, asiguratorul este chemat a răspunde.
Suma asigurată se determină raportat la valoarea bunului la momentul asigurării în
cazul asigurărilor de bunuri, valoare ce poate fi stabilită convenţional de către părţi, în
sensul că, aceasta poate fi diminuată, caz în care vorbim despre subasigurare2.
Dacă subasigurarea este permisă, în asigurările de bunuri este interzisă supra-
asigurarea motivat de faptul că, ar da naştere interesului asiguratului de a produce, cu
intenţie, riscul asigurat. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „În situaţia
asigurărilor de bunuri, asiguratul este dator să nu declare o valoare mai mare decât cea
reală, şi chiar dacă o face asigurarea este valabilă până la concurenţa valorii reale a
bunurilor. Asiguratorul însă, are îndatorirea de a plăti asiguratului dauna pricinuită, iar
despăgubirea reprezintă dauna reală încercată de asigurat. În ipoteza în care, bunul
asigurat a fost evaluat, dovada valorii bunului este considerată acceptată de asigurator,
fără ca aceasta să mai poată ataca evaluarea(...).Inechitatea ar rezulta fără putinţă de
tăgadă când, asiguratul va plăti primele de asigurare pentru o anumită valoare a
bunului, iar asiguratorul îl va despăgubi în limita unei evaluări ulterioare pentru o
valoare mai mică decât cea asigurată, fără a ţine cont de prejudiciul real”3.
În cazul asigurărilor de persoane nu putem vorbi despre limitarea sumei asigurate
întrucât, evaluarea vieţii şi sănătăţii omului nu sunt susceptibile de limite minime sau
maxime, părţile putând stabili conform propriei voinţe, cuantumul sumei asigurate.
1 Art. 2.205 alin. (2) NCC.

2 A se vedea I. Dogaru, E.G. Olteanu, L.B. Săuleanu, op. cit., p. 1038.
3 Cas., s. com., dec. nr. 2408 din 18 aprilie 2003 în C. Cucu, M. Gavriş, op. cit., p. 5 şi 6.
Determinarea valorică a sumei asigurate este necesară şi pentru stabilirea cuantu-

mului primei de asigurare.
Prima de asigurare
Prima de asigurare reprezintă suma stabilită în contract şi plătită de asigurat
asigurătorului său pentru ca, acesta din urmă, să preia riscul produceri evenimentului
asigurat şi achitării indemnizaţiei de asigurare.
Legea nr. 136/1995, în art. 9, ca şi Codul civil, în art. 2.206, stabilesc obligaţia
contractantului asigurării, de a plăti prima de asigurare pentru ca asigurătorul să plătească
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit, în caz de producere a riscului
asigurat, despăgubirea sau suma asigurată denumită indemnizaţie. Dacă nu s-a convenit
altfel, plata se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor acestuia, iar sarcina
probei în ceea ce priveşte dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului.
Aşa cum am arătat anterior, prima de asigurare se determină raportat la valoare sumei
asigurate. Părţile stabilesc în contract condiţiile şi termenele de plată. Părţile pot stabili ca
plata primelor să se realizeze integral sau în rate, în acest din urmă caz fixându-se data
scadenţei fiecărei rate.
Odată cu plata primei de asigurare se naşte şi obligaţia asigurătorului de a-şi asuma
riscul producerii evenimentului asigurat.
Contractul de asigurare prevede şi sancţiunile operabile în caz de neplată a primelor
de asigurare. Astfel, în cazul asigurărilor generale, sancţiunea rezilierii contractului poate
fi precedată de suspendarea efectelor contractului până la plata primelor de asigurare
scadente, urmând ca, la expirarea unui anumit termen convenit de părţi, contractul să se
rezilieze de drept.
Răspunderea asigurătorului va fi incidentă, chiar şi în caz de neplată a primelor de
asigurare, în situaţia în care acesta refuză în mod nejustificat să accepte plata ori plata
primei a fost efectuată cu întârziere datorită culpei asigurătorului, constând în
neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
În literatura de specialitate1 este consacrat principiul indivizibilităţii primei de
asigurare, conform căruia, valoarea primei nu se recalculează dacă riscul s-a produs
înainte de expirarea intervalului de timp pentru care a fost stabilită.
Codul civil2 prevede dreptul asigurătorului, în lipsa unor stipulaţii contrare, de a
rezilia contractul de asigurare în caz de neplată a primelor de asigurare cu menţiunea că,
acest fapt nu îl împiedică să solicite, pe calea unei acţiuni în justiţie, obligarea
asiguratului la plata sumelor neachitate şi aferente perioadei în care asiguratorul şi-a
asumat riscul, garantând plata indemnizaţiei în caz de producere a evenimentului asigurat.
Asigurătorul este însă obligat să îl informeze pe asigurat cu privire la consecinţele neplăţii
primelor de asigurare la termenul de plată şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de
asigurare.
Se recunoaşte totodată şi dreptul asigurătorului, de a compensa primele ce i se
datorează până la sfârşitul anului de asigurare, din orice contract, cu indemnizaţia
cuvenită asiguratului sau beneficiarului asigurării. În acest caz este vorba de o
compensaţie legală ceea ce implică creanţe certe lichide, exigibile şi simultane3.
1 A se vedea R.N. Cătană, D. Dumbrăveanu, Regimul juridic al obligaţiei de plată a primelor de
asigurare, în PR nr. 4/2007, p. 20 şi 21.

2 Art. 2.206 NCC.
3 Cas., s. civ. propr. int., dec. civ. nr. 1890 din 20 martie 2008, www.scj.ro.
Indemnizaţia de asigurare
Indemnizaţia de asigurare reprezintă suma plătită de asigurător persoanei asigurate,
beneficiarului asigurării sau terţului păgubit, în caz de producere a riscului asigurat.
Indemnizaţia de asigurare nu coincide întotdeauna cu suma asigurată, cuantumul
acesteia diferind în funcţie de tipul de asigurare.
Spre exemplu, în materia asigurărilor de răspundere civilă şi de bunuri va fi aplicabil
principiul acoperirii proporţionale a daunelor în sensul că, asigurătorul este obligat la
plata indemnizaţiei de asigurare până la concurenţa sumei asigurate, în funcţie de starea
bunului la momentul producerii riscului asigurat. Astfel, în cazul în care, pieirea bunului
este doar parţială, despăgubirea achitată de asigurator va fi proporţională cu paguba
suferită.
Conform art. 27 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile nu vor putea depăşi valoarea
bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma
asigurată.
Raportat la asigurările de răspundere civilă şi de bunuri, Codul civil1 reglementează
dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei de asigurare în cazul în care, paguba
a fost produsă cu intenţie de către asigurat sau de beneficiarul asigurării ori de un membru
din conducerea persoanei juridice asigurate, iar în cazul în care s-a convenit astfel, chiar
de şi persoanele fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc cu asiguratul
ori de către prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.
În materia asigurărilor de persoane la plata indemnizaţia de asigurare nu se va avea în
vedere o evaluare a pagubei efectiv suferite, ci raportarea se va face la suma asigurată,
caz în care spunem că suma asigurată coincide cu indemnizaţia de asigurare.
Dauna de asigurare reprezintă prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) de

asigurat, beneficiarul asigurării sau terţul păgubit ca urmare a producerii riscului asigurat.
Cu excepţia asigurării de răspundere civilă, dauna de asigurare nu cuprinde şi beneficiul
nerealizat (lucrum cessans).
Subrogarea asigurătorului
Exceptând asigurările de persoane, în cazul tuturor celorlalte tipuri de asigurări, după
plata indemnizaţiei de asigurare şi în limitele acesteia, asigurătorul este subrogat în toate
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de
producerea pagubei.
Este un caz de subrogaţie legală, în baza căruia asigurătorul poate recupera de la
persoana vinovată de producerea riscului asigurat, suma reprezentând echivalentul
indemnizaţiei de asigurare. Subrogaţia se produce prin efectul legii îndată ce s-a plătit
indemnizaţia de asigurare, dar asigurătorul poate renunţa, în tot sau în parte, la exercitarea
acestui drept.
Asiguratul este obligat să se abţină de la îndeplinirea oricăror acte ce ar putea
împiedica, în tot sau în parte, realizarea dreptului asigurătorului. În cazul încălcării acestei
obligaţii el răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin actele care l-au
împiedicat sau limitat pe acesta în exercitarea dreptului la despăgubiri.
1 Art. 2.208 NCC.

Denunţarea unilaterală a contractului de asigurare

Codul civil prevede, în art. 2.209, posibilitatea denunţării contractului de asigurare de
oricare dintre părţi. Denunţarea se face prin notificarea celeilalte părţi şi cu respectarea
termenului de preaviz prevăzut în contract, sau în lipsa unei astfel de prevederi, cu
respectarea unui termen de minim 20 de zile, acesta urmând a se calcula de la data
primirii notificării de către cealaltă parte. Contractul va înceta numai după expirarea
termenului de preaviz.
Opozabilitatea contractului
În termenii art. 2.211 C. civ. „asigurătorul poate opune titularului sau deţinătorului
documentului de asigurare ori terţului sau beneficiarului asigurării care invocă drepturi ce
decurg din acest document toate apărările întemeiate pe contractul încheiat iniţial”.
Este firesc să fie aşa deoarece contractul de asigurare poate genera drepturi şi pentru
alte persoane, ceea ce înseamnă obligaţii corelative ale asigurătorului faţă de acestea. În
aceste condiţii asigurătorul poate opune acestora orice apărări pe care le-ar fi putut opune
asiguratului sau contractantului asigurării. Spre exemplu, el ar putea opune beneficiarului
unei asigurări nulitatea contractului rezultată din declaraţii sau informaţii nereale făcute
cu rea-credinţă de către contractantul asigurării.
Cesiunea contractului
Cesionarea contractului de către asigurătorul din contract unui alt asigurător este
posibilă doar dacă există acordul scris al asiguratului. Este o normă de protecţie a
asiguratului instituită în considerarea faptului că asiguratul sau contractantul asigurării
încheie contractul luând în calcul, de regulă, profesionalismul, credibilitatea şi
solvabilitatea viitoare a asigurătorului.
Termenele de prescripţie în materia asigurărilor

Cu toate că, Noul Cod civil a adus numeroase schimbări odată cu intrarea sa în
vigoare, în cazul termenelor de prescripţie în materie de asigurări nu se remarcă
modificări. Decretul nr. 167/1958 prevedea un termen de prescripţie de 2 ani în
raporturile ce izvorăsc din asigurare.
Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil,
dispoziţiile normelor anterioare menţinându-se numai cu privire la prescripţiile începute
şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil1.
Art. 2.519 NCC menţine termenul de 2 ani în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe
un raport de asigurare sau reasigurare.
Este important a determina sfera noţiunii de „raport de asigurare”, pentru a putea
distinge, căror acţiuni li se vor aplica termenul special de prescripţie, şi care vor fi
cazurile în care, va fi incident termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ.
Astfel, prin raport de asigurare, sub aspectul care ne interesează, înţelegem acele
acţiuni izvorâte din contractul încheiat între asigurat sau beneficiarul asigurării şi
asigurător, fiind excluse orice acţiuni promovate de terţe persoane direct împotriva
1 A se vedea art. 201 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil.
asigurătorului pentru recuperarea prejudiciului produs de asigurat, cum este cazul
asigurărilor de răspundere civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie1 a statuat faptul că, termenul de prescripţie de 2 ani
va curge de la data producerii riscului asigurat, aceasta fiind singura condiţie în cazul în
care, au fost achitate primele de asigurare: „Obligaţia de plată a asiguratorului este una
care izvorăşte din contractul de asigurare şi singura condiţie pentru naşterea acestei
obligaţii dacă asiguratul a plătit ratele este producerea evenimentului asigurat. De la
această dată se naşte şi dreptul la acţiune al reclamantei.”
S-a pus însă problema, în practica judiciară dacă, acţiunea în regres exercitată de
asigurător împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului sau de
asigurătorul facultativ împotriva asigurătorului de răspundere civilă pentru accidente de
autovehicule produse de asiguraţii săi, va fi supusă termenului de prescripţie special sau
celui general de trei ani. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat această problemă
statuând2 aplicabilitatea termenului general de prescripţie de 3 ani: „Din examinarea
actelor dosarului, s-a constatat că sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din
Decretul nr. 167/1958 este clar delimitată şi se referă exclusiv la raporturile juridice ce
izvorăsc din asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurător şi asigurat,
asiguratorului cu contractantul asigurării (pentru situaţiile în care contractantul şi
asiguratul sunt persoane diferite), asiguratului cu persoana cuprinsă în asigurare,
asigurătorului cu beneficiarul asigurării. Prin urmare, termenul special de prescripţie de
2 ani prevăzut de dispoziţiile legale este aplicabil numai situaţiilor arătate, decurgând
din raportul generic asigurător – asigurat.
În speţă, reclamanta este terţ faţă de raportul de asigurare existent între
asigurătorul de răspundere civilă obligatorie SC A. SA Bucureşti şi asiguratul acestuia,
pârâtul D. F,. şi drept urmare, termenul special de prescripţie nu este aplicabil, ci devine
aplicabil termenul general de prescripţie, ce funcţionează în privinţa terţelor persoane
care au anumite drepturi şi obligaţii în afara raporturilor de asigurare.”
Termenul de prescripţie începe să curgă, după caz:
- de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei
de asigurare;
- de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata
indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător;
- de la data plăţii indemnizaţiei sau despăgubirii către cel îndreptăţit în cazul acţiunii
împotriva terţului vinovat de producerea riscului asigurat.
În ceea ce priveşte asigurările de persoane, Noul Cod civil consacră imprescrip-
tibilitatea dreptului la acţiune cu privire la sumele rezultând din rezervele tehnice care se
constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor, ca excepţie de
la principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă3.
1 Dec. nr. 2592 din 15 septembrie 2004 publicată pe www.scj.ro.

2 Dec. nr. 3341 din 8 iulie 2003 publicată pe www.scj.ro.
3 A se vedea FI.A. Baias, E.Chelaru, R. Constantinovici, I.Macovei, op.cit., p. 2187.
Secţiunea a III-a
Asigurarea de răspundere civilă. Asigurarea obligatorie pentru pagube produse
prin accidente de autovehicule
Când ne referim la asigurarea de răspundere civilă trebuie să facem diferenţa între

asigurarea de răspundere civilă facultativă, cum este cazul asigurărilor de răspundere
profesională sau cele ale căror obiect îl constituie activităţile culturale sau sportive şi
asigurarea de răspundere civilă obligatorie ce are ca obiect pagubele produse prin
accidente de autovehicule.
Asigurarea de răspundere civilă se caracterizează prin faptul că, asiguratorul
răspunde faţă de terţele persoane, pentru prejudiciile cauzate de asiguraţii săi prin
săvârşirea de fapte ilicite. Asiguratorul acoperă prejudiciul în temeiul răspunderii
contractuale asumate prin încheierea poliţei de asigurare de către asiguratul său.
În situaţia în care, conflictul dintre părţi nu poate fi soluţionat în mod amiabil,
persoanele păgubite îşi exercită drepturile împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei, acţiunea fiind una în răspundere civilă delictuală sau direct împotriva
asiguratorului care va răspunde în limitele asumate prin contract.
Plata contravalorii prejudiciului se realizează de către asigurător, direct către terţa
persoană prejudiciată, şi doar în situaţia în care, prejudiciul a fost reparat de asigurat,
plata se va face către acesta din urmă. Trebuie precizat faptul că, terţul nu va fi în drept a
obţine despăgubirea atât de la asigurat cât şi de la asigurător.
Creditorii asiguratului nu pot urmări despăgubirea menţionată.
În cele ce urmează, vom aborda problematica asigurărilor de răspundere civilă pentru
pagube produse prin accidente de autovehicule, acestea fiind cele mai uzitate tipuri de
asigurări, tocmai datorită caracterului obligatoriu al încheierii lor.
Asigurarea obligatorie pentru pagube produse prin accidente de autovehicule

Cadrul legal în materia asigurării de răspundere civilă obligatorie îl constituie Legea
nr. 136/1995. Conform art. 3 în asigurarea de răspundere obligatorie, raporturile dintre
asigurat şi asigurător se supun Legii nr. 136/1995 şi Ordinelor CSA în vigoare la data
producerii evenimentului rutier. Totodată, art. 4 stabileşte ca fiind obligatorie asigurarea
de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule sau tramvaie.
Noul Cod civil abrogă în mare parte dispoziţiile Legii nr. 136/1995, în ceea ce
priveşte reglementarea raporturilor dintre părţi, stabilind condiţiile de plată şi modul de
determinare al despăgubirilor cât şi drepturile terţelor persoane păgubite, cu precizarea că,
legea aplicabilă raportului juridic va fi cea incidentă la momentul emiterii poliţei de
asigurare şi plăţii primei de către asigurat.
Asigurarea de răspundere civilă obligatorie se practică numai de către societăţile de
asigurare autorizate de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA).
Asigurarea de răspundere civilă dă naştere dreptului persoanei păgubite prin
accidente de autovehicule să îşi recupereze contravaloarea prejudiciului suferit în urma
evenimentului rutier produs din culpa proprietarului sau utilizatorului autoturismului
asigurat RCA, direct de la asigurător.
În situaţia în care, persoana prejudiciată se adresează asigurătorului său facultativ,
acesta din urmă se va putea subroga în drepturile asiguratului său pentru recuperarea
prejudiciului suferit.
Întrebarea firească este dacă, asigurătorul CASCO sau terţul prejudiciat, pe calea
acţiunii în regres, va putea obţine obligarea în solidar a asigurătorului de răspundere
civilă şi a persoanei vinovate de producerea accidentului. Răspunsul este negativ şi
confirmat atât de practica judiciară1, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, sens în care,
spunem că, în cazul dovedirii prejudiciului produs de conducătorul autovehiculului
asigurat RCA, se va dispune numai obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor,
conducătorul vinovat de producerea evenimentului rutier fiind citat în calitate de
intervenient forţat, pentru opozabilitate.
Problematica existenţei sau inexistenţei unei obligaţii solidare a asigurătorului RCA
şi a persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier, s-a ridicat şi cu privire la
soluţionarea laturii civile din cadrul proceselor penale generate de prejudiciile produse
prin accidente de autovehicule. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie2 s-a pronunţat în sensul
că, dată fiind coexistenţa răspunderii civile delictuale a persoanei vinovate de producerea
accidentului cu răspunderea contractuală a asiguratorului RCA, întemeiată pe contractul
de asigurare, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător şi
nu de parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile. Asigurătorul
va fi în drept să formuleze orice apărare în nume propriu ori prin subrogare în drepturile
asiguratului său. Astfel, instanţa penală, soluţionând şi latura civilă a cauzei penale, va
dispune obligarea inculpatului la plata despăgubirilor solicitate de victima accidentului
rutier şi va constata calitatea de asigurător a societăţii de asigurare, fapt ce va conferi
victimei dreptul de a se îndrepta împotriva asiguratorului pentru acoperirea prejudiciului
suferit.
Subiecţii dreptului de a solicita plata despăgubirilor pot fi atât persoanele preju-

diciate în mod direct prin accidentul de autovehicule, cât şi succesorii în drepturi ai
acestora, situaţie în care vorbim despre „prejudiciul prin ricoşeu” care conferă dreptul la
despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor surorilor şi soţului constând în
repararea prejudiciului generat de moartea victimei.
Spunem astfel că, asiguratorul răspunde atât pentru prejudiciile materiale cât şi
pentru daunele morale.
Se vor acorda despăgubiri şi în situaţia în care, persoanele care solicită despăgubiri
pentru vătămări corporale, respectiv persoanele care circulau împreună cu persoana
vinovată de producerea accidentului, sunt membrii familiei asiguratului.
Raportat la daunele morale, ce pot fi acordate de către asigurător, la analiza cuantu-
mului acestora de către instanţa de judecată, trebuie avut în vedere principiul echităţii şi
proporţionalităţii între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată3. O astfel de reparaţie
bănească, a unor valori lezate nu trebuie să constituie temei al îmbogăţirii, scopul
daunelor morale constând, în primul rând, în asigurarea unei satisfacţii morale şi nu a
uneia patrimoniale.
1 Dec. civ. nr. 71/R/2007 a T. Hunedoara: „În conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, citarea în
proces a persoanei vinovate de producerea accidentului se face în mod obligatoriu, astfel că pârâtul F.L.
trebuia citat pentru opozabilitate, cum s-a făcut la fondul cauzei. Nu trebuia, însă, şi obligat la despăgubiri,
deoarece acesta având încheiată asigurarea de răspundere civilă cu societatea SC OMNIASIG SA, aceasta din
urmă datora despăgubiri”, pe www.dreptonline.ro.
2 Dec. nr. 1/2005 a Cas., Secţiile unite, publicată pe Legis.
3 A se vedea dec. civ. nr. 5567 din 29 iunie 2011 a Cas., s. civ. propr. int., publicată pe www.scj.ro.
În prezent, sistemul juridic românesc nu reglementează criterii de determinare a

cuantumului daunelor morale, acestea fiind lăsate la aprecierea judecătorului conform
propriilor convingeri, formate în urma administrării probatoriului solicitat de părţi.
Ordinele CSA în vigoare la data producerii accidentului stabilesc limita de
despăgubire până la care asigurătorul poate fi obligat la plată, ca urmare a producerii unui
eveniment rutier din culpa asiguratului său.
Sfera subiecţilor în drept a solicita despăgubiri nu îl cuprinde şi pe autorul preju-
diciului sens în care, în cazul decesului acestuia, persoanele enumerate la art. 1.391
C. civ. nu vor putea formula pretenţii împotriva asiguratorului pentru prejudicii morale
sau materiale suferite.
Dreptul de a solicita obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despă-
gubirilor aparţine şi asigurătorului facultativ, în temeiul dreptului de regres, prin
subrogare în drepturile asiguratului său.
În situaţia în care, nu se poate identifica persoana vinovată de producerea eveni-
mentului rutier, persoana prejudiciată îşi va putea recupera paguba din Fondul de
protecţie a victimelor străzii, constituit prin contribuţie obligatorie a societăţilor de
asigurare din primele încasate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere
civilă.
Riscurile acoperite de către asigurator, în cazul accidentelor produse prin inter-

mediul autovehiculului asigurat şi în condiţiile existenţei unei poliţe valabile, se
concretizează în despăgubiri băneşti acordate pentru vătămări corporale sau deces,
pagube materiale, cheltuieli de judecată efectuate de persoana prejudiciată.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazul în care, proprietarul sau utilizatorul
autovehiculului asigurat nu avea răspundere civilă la momentul producerii evenimentului
rutier, iar accidentul a fost produs fie de un caz de forţă majoră, fie din culpa exclusivă a
persoanei ce se pretinde prejudiciată sau a unei terţe persoane. Totodată, în situaţia în
care, la momentul producerii evenimentului rutier nu exista o poliţă de asigurare valabilă,
persoana vinovată de producerea evenimentului rutier va suporta în întregime prejudiciul
cauzat.
Legea nr. 136/19951 determină, limitativ, patru cazuri în care, asigurătorul este în
drept a-şi recupera prejudiciul fie de la asiguratul său fie de la o terţă persoană, respectiv:
a) în situaţia în care evenimentul rutier a fost produs în timpul săvârşirii cu intenţie a
unei infracţiuni privitoare la circulaţia pe drumurile publice, cum este cazul infracţiunii de
conducere sub influenţa băuturilor alcoolice;
b) situaţia în care accidentul a fost produs cu intenţie;
c) ipoteza în care, conducătorul vehiculului asigurat, autor al infracţiunii, a produs
accidentul în timp ce încerca să se sustragă de la urmărire;
d) cazul în care, persoana vinovată de producerea accidentului nu avea acordul
asiguratului pentru a conduce vehiculul în cauză.
În situaţiile enumerate mai sus, asigurătorul chemat în judecată pentru repararea
pagubei suferite de terţul prejudiciat, va putea opta între a formula o cerere de chemare în
garanţie a persoanei vinovate sau se va putea îndrepta împotriva acesteia pe calea unei
acţiuni separate.
1 Art. 58 din Legea nr. 136/1995.

Stabilirea şi plata despăgubirilor se face conform dispoziţiilor cuprinse în Ordinul
CSA valabil la data producerii accidentului. Astfel, asiguratul este obligat să avizeze în
cel mai scurt timp asigurătorul, cu privire la producerea evenimentului rutier. Pentru
repararea prejudiciului suferit, victima accidentului sau asigurătorul CASCO, în situaţia
în care, îşi exercită dreptul de regres va formula o cerere de despăgubire, cerere ce
reprezintă avizare de daună şi obligă asigurătorul la deschiderea dosarului de daună.
Stabilirea cuantumului real al valorii prejudiciului se realizează pe baza înscrisurilor
eliberate de autorităţile competente a constata accidentul de autovehicule, pe baza
procesului-verbal de constatare amiabilă încheiat între părţi, ori pe baza proceselor-
verbale de constatare a daunelor întocmite de asigurător.
În urma investigaţiilor, pe care este în drept a le efectua, cu privire la condiţiile
producerii accidentului, la persoana vinovată de producerea accidentului ori la valoarea
prejudiciului, asiguratorul fie respinge cererea de despăgubire fie avizează plata
despăgubirii.
Ordinul CSA reglementează trei cazuri în care, stabilirea despăgubirilor se realizează
prin hotărâre judecătorească, şi anume:
a) în situaţia în care se formulează pretenţii pentru lipsa de folosinţă;
b) în cazul în care se formulează pretenţii de despăgubire pentru hârtii de valoare,
acte, manuscrise, bijuterii, pietre preţioase, obiecte de artă, de platină sau argint, dispariţia
sau distrugerea banilor;
c) în situaţia în care nu se pot determina valoarea reală a prejudiciului, persoana
vinovată de producerea accidentului precum şi cauzele şi împrejurările producerii
accidentului.
În celelalte cazuri, părţile vor încerca soluţionarea dosarului de daună pe cale
amiabilă şi numai în situaţia în care, nu vor ajunge la acord, partea prejudiciată va fi în
măsură să se adreseze instanţei de judecată.
S-a pus problema în practică dacă, asigurătorul RCA este în drept să refuze cererea
de despăgubire formulată de către asigurătorul facultativ al persoanei prejudiciate prin
accidente de autovehicule, pe calea regresului administrativ, atât timp cât, Ordinele CSA
prevăd expres faptul că, asigurătorul RCA nu este în drept a respinge o astfel de cerere de
despăgubire, iar evaluarea daunelor şi stabilirea despăgubirilor îi sunt opozabile.
Iniţial, tendinţa în practica instanţelor a fost de admitere a acţiunii în regres a
asigurătorului CASCO, fără administrarea unui probatoriu apt a forma convingerea
instanţei, cu motivarea că, raportat la obligativitatea acceptării unei asemenea cereri de
despăgubire, instituită prin norme legale, acţiunea formulată este întemeiată.
O astfel de abordare a fost apreciată ca fiind eronată de către alte instanţe1, cu
motivarea că, prin acte ale autorităţilor centrale, cum este cazul normelor Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, nu pot fi stabilite condiţii restrictive care să împiedice
părţile să-şi realizeze dreptul în justiţie. Totodată s-a confirmat dreptul părţilor la un
proces echitabil sens în care, instanţa de fond era obligată a administra probele necesare a
conduce la stabilirea vinovăţiei părţilor şi întinderii prejudiciului.
Dreptul de a formula obiecţiuni şi de a respinge o cerere de despăgubire de către
asigurătorul RCA, este confirmat şi de instituirea dreptului de a desfăşura propriile
investigaţii cu privire la evenimentul rutier, condiţiile producerii acestuia, gradul de culpă
1 T. Sibiu, s. com. şi de cont. adm., dec. com. nr. 413/C din 27 mai 2011, nepublicată.
al persoanelor implicate şi valoarea reală a prejudiciului, cercetările efectuate putând

conduce la descoperirea unor cazuri de fraudă, generate de existenţa unor înţelegeri
frauduloase între conducătorii auto implicaţi în accident.
Sancţiunile generate de neplata contravalorii prejudiciului de către asigurătorul de

răspundere civilă, ca urmare a formulării cererii de despăgubire de către terţul păgubit sau
asigurătorul facultativ, subrogat în drepturile acestuia din urmă, constau în aplicarea
penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere calculate la suma solicitată la plată şi sunt
prevăzute pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor prevăzute
de ordinele CSA.
Este important a determina momentul de la care, instanţa de judecată va putea calcula
şi acorda aceste penalităţi de întârziere, la solicitarea reclamantului. Aşa cum s-a statuat şi
în practică1, termenele stabilite pentru efectuarea plăţii fiind prevăzute exclusiv pentru
situaţia în care, plata se realizează pe cale amiabilă, per a contrario, aceste dispoziţii
speciale nu vor putea fi aplicate şi cu privire la procedura acordării despăgubirilor prin
hotărâre judecătorească, situaţie în care revine instanţei de judecată a stabili valoarea
reală a prejudiciului şi gradul de culpă al persoanelor implicate în evenimentul rutier. În
atare situaţii, penalităţile de întârziere îşi vor produce efectele, şi se vor putea acorda,
numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care, s-a dispus
obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata de despăgubiri. Aceeaşi soluţie va fi
incidentă şi în cazul în care obiecţiunile formulate de către asiguratorul RCA faţă de
cererea de despăgubire a asiguratorului facultativ, nu au fost soluţionate de către acesta
din urmă, instanţa urmând a decide asupra temeiniciei lor2.
Secţiunea a IV-a
Asigurările facultative de bunuri şi persoane. Particularităţi
Asigurările facultative se caracterizează prin prisma manifestării principiului

libertăţii de voinţă a părţilor în materie contractuală în sensul că, asiguratul şi asigurătorul
îşi asumă drepturile şi obligaţiile din proprie iniţiativă.
Asigurarea de bunuri
În cazul acestui tip de asigurare asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului
asigurat cu privire la bunul ce a format obiectul asigurării, să plătească o despăgubire
asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite. Asigurarea poate
viza bunurile mobile sau imobile, bunuri corporale sau incorporale, bunuri individual
determinate sau bunuri de gen cu privire la care asiguratul are un interes asigurabil, în
sensul protejării valorii, de producerea unui risc asigurat cum este cazul distrugerii,
furtului, sau altor împrejurări similare. În cazul asigurărilor de bunuri, interesul asigurabil
se concretizează în acoperirea prejudiciul de natură patrimonială, ce ar putea fi provocat
de pieirea sau distrugerea bunului asigurat.
1A se vedea sent. civ. nr. 22676/2011 a Jud. sect. 1 Bucureşti, nepublicată.

2Dec. com. nr. 339 din 27 septembrie 2011 a C. Ap. Bucureşti nepublicată; sent. civ. nr. 27 din 17
ianuarie 2012 a Jud. Dâmboviţa, nepublicată; sent. civ. nr. 8064/2011 a Jud. sect. 3 Bucureşti, nepublicată.
În funcţie de condiţia existenţei interesului asigurabil putem identifica titularii
asigurărilor de bunuri:
a) Proprietarul bunului asigurat întrucât acesta deţine cele trei atribute ale dreptului
de proprietate, respectiv usus, fructus şi abusus care îi conferă dreptul de a dispune de
bun conform propriei voinţe.
b) Posesorul bunului este îndreptăţit a încheia o astfel de asigurare, având în vedere
faptul că, aceasta profită proprietarului. Posesorul de bună credinţă prezintă interesul
asigurabil în ceea ce priveşte fructele bunului posedat întrucât acestea intră în proprietatea
lui însă nu este negat nici interesul posesorului de rea-credinţă care, în cazul formulării
unei acţiuni în revendicare de către proprietar va fi nevoit să restituie atât bunul ce a fost
asigurat cât şi fructele acestuia1.
c) Uzufructuarul poate dobândi calitatea de asigurat în cazul cvasi-uzufructului, cu
motivarea că, până la termenul la care se naşte obligaţia sa de restituire a bunurilor
consumptibile, dreptul de proprietate asupra bunurilor intră în patrimoniul său. În
celelalte cazuri, interesul asigurabil ar putea privi acoperirea acelor prejudicii generate de
culpa sa cu excluderea intenţiei.
d) Interesul locatarului de a încheia un astfel de contract de asigurare trebuie analizat
prin prisma obligaţiilor asumate prin contractul de locaţiune. Astfel, Codul civil consacră
obligaţia locatarului de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă2, şi totodată răspunderea
acestuia pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei sale, inclusiv în caz de
incendiu dacă acesta nu a survenit fortuit3. Putem, astfel, concluziona că, există un interes
asigurabil şi din prisma locatarului.
Prevenirea producerii riscului asigurat

În cazul asigurării de bunuri, prezintă importanţă datorită specificităţii sale, obligaţia
asiguratului de a întreţine bunul în condiţii corespunzătoare în scopul prevenirii
producerii riscului asigurat. Se pune astfel, întrebarea, care sunt limitele şi criteriile
aprecierii obligaţiei de diligenţă asumate de asigurat. Spunem că aceste limite sunt în
general determinate în contractul de asigurare, în caz contrar urmând a se avea în vedere
„prescripţiile tehnice şi natura bunului”4 coroborate cu comportamentul diligent al
asiguratului în prevenirea riscului asigurat. Nerespectarea acestei obligaţii poate fi
sancţionată de către asigurător prin neplata indemnizaţiei în cazul producerii riscului
asigurat, scopul ei fiind, de a preveni eventualul interes fraudulos al asiguratului în
obţinerea indemnizaţia de asigurare, prevalându-se de propria turpitudine. În acest sens,
asigurătorul este în drept a verifica periodic starea de întreţinere a bunului asigurat.
Obligaţia asiguratului de a avea un comportament diligent nu se rezumă doar la
perioada anterioară producerii riscului asigurat ci se extinde şi în cazul survenirii
evenimentului viitor şi incert sens în care, Codul civil reglementează obligaţia
asiguratului de a lua toate măsurile necesare, pe contul asigurătorului, în vederea limitării
pagubelor produse şi de a înştiinţa de îndată asigurătorul cu privire la producerea
evenimentului asigurat.
1 A se vedea I. Sferdian, Dreptul asigurărilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 166.
2 Art. 1.799 NCC.
3 A se vedea art. 1.822 NCC.
4 FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 2178.
Despăgubirea
În cazul producerii riscului asigurat, despăgubirea se va stabili în funcţie de starea
bunului din momentul producerii evenimentului, însă nu va putea depăşi valoarea bunului
din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată, ceea ce înseamnă că valoarea
maximă ce poate fi acordată este determinată de suma asigurată. Dacă valoarea bunului
va fi mai mică decât suma asigurată, ea va determina plafonul despăgubirii fără însă a se
depăşi cuantumul pagubei.
Este permis părţilor să stabilească o limită a pagubei produse de riscul asigurat până
la care asigurătorul nu va acoperi paguba, urmând să acopere doar paguba ce depăşeşte
această limită.
În caz de asigurare parţială, adică atunci când contractul de asigurare s-a încheiat
pentru o sumă asigurată care este inferioară valorii bunului şi, dacă părţile nu au stipulat
altfel, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în
contract şi valoarea bunului (art. 2.218 C. civ.).
Dacă, pentru acelaşi bun au fost încheiate mai multe asigurări (asigurare multiplă),
asiguratul este obligat a înştiinţa societăţile de asigurări, întrucât în cazul producerii
riscului asigurat, el nu va fi îndreptăţit a cumula indemnizaţiile aferente contractelor
încheiate, acestea urmând a se calcula proporţional cu suma asigurată fără a se putea
depăşi valoarea prejudiciului suferit.
În ipoteza înstrăinării bunului asigurat,dacă părţile nu au convenit altfel, contractul
nu se va rezilia, urmând a fi modificat corespunzător cu privire la noul beneficiar al
indemnizaţiei de asigurare. În cazul în care nu se va comunica asigurătorului faptul
înstrăinării bunului, obligaţia asiguratului de plată a primelor va subzista în continuare în
persoana vechiului proprietar.
Plata indemnizaţiei de asigurare dă naştere dreptului asigurătorului de a se subroga în
drepturile asiguratului său, solicitând plata despăgubirii de la persoana vinovată de
producerea faptului ilicit.
Săvârşirea, de către asigurat, cu intenţie a faptei generatoare de prejudicii, constituie
o clauză de exonerare a asiguratorului de la plata indemnizaţiei de asigurare.
Asigurările de persoane
Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească
indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate
permanentă totală sau parţială ori în alte asemenea cazuri care pot fi prevăzute în normele
adoptate de organul de stat competent potrivit legii, în materie de supraveghere a
activităţii din domeniul asigurărilor.
Asigurările de persoane au ca obiect viaţa, integritatea fizică sau psihică a asigu-
ratului, sens în care, le clasificăm în asigurări de viaţă şi asigurări pentru accidente sau
medicale.
Asigurările de viaţă se concretizează în obligaţia asigurătorului ca, în cazul
survenirii decesului persoanei asigurate sau supravieţuirii acesteia până la data
determinată în contract, să plătească indemnizaţia de asigurare beneficiarului sau
persoanelor desemnate de către asigurat1.
1 A se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 361.

Din definiţia dată asigurărilor de viaţă se poate desprinde clasificarea acestora în
asigurări de deces, asigurări în caz de supravieţuire şi asigurări ce pot fi mixte.
Asigurările de deces, aşa cum sugestiv ne indică şi denumirea, urmăresc asigurarea
unei protecţii pentru cazul survenirii decesului ca „eveniment viitor şi sigur dar incert ca
moment”1. Elementul alea în cazul de faţă este determinat de necunoaşterea momentului
survenirii faptului morţii asiguratului, în funcţie de care asigurătorul va plăti sau nu
indemnizaţia de asigurare.
Acest tip de asigurări se diferenţiază de alte forme de asigurare prin faptul că, în
cazul producerii riscului asigurat, beneficiar al indemnizaţiei de asigurare nu va fi
asiguratul ci persoanele desemnate de către acesta sau moştenitorii săi, în cazul în care,
un asemenea beneficiar nu a fost desemnat. Este ceea ce numim, o stipulaţie pentru altul.
Asigurătorul va fi exonerat de obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare în cazul
în care, decesul survine ca urmare a sinuciderii în termen de doi ani de la încheierea
contractului sau în cazul producerii cu intenţie a riscului asigurat, în aceste condiţii ne
mai existând incertitudinea momentului survenirii decesului2. Părţile nu pot deroga prin
convenţie de la aceste prevederi, în sensul restrângerii lor, însă nimic nu le împiedică să
stabilească şi alte cazuri de exonerare a asiguratorului de la plata indemnizaţiei de
asigurare.
Totodată, dacă decesul a fost provocat, cu intenţie, de unul dintre beneficiarii
asigurării, acesta va fi exclus de la plata indemnizaţiei de asigurare.
Asigurările de deces se clasifică la rândul lor în: asigurări pe termen limitat sau
temporare şi asigurări de deces pe termen nelimitat.
Asigurările de deces temporare presupun stabilirea, de comun acord, a unui termen
până la care poate surveni decesul asiguratului şi în funcţie de care, asigurătorul va plăti
sau nu indemnizaţia de asigurare. Astfel, suntem în prezenţa unui contract cu durată
determinată sub condiţie rezolutorie în sensul că, dacă decesul asiguratului nu survine
până la termenul desemnat de părţi în contract, asigurătorul nu este obligat să plătească
indemnizaţia de asigurare. Per a contrario, dacă asiguratul nu supravieţuieşte datei
expirării contractului, asigurătorul este obligat la plata indemnizaţiei. Acest tip de
asigurare nu este una de economisire, motiv pentru care şi cuantumul primelor achitate
este unul mai redus decât în alte cazuri.
Asigurările de deces pe termen nelimitat se diferenţiază de cele temporare prin
faptul că asupra obligaţiei de plată a asigurătorului nu mai planează incertitudinea.
Asigurătorul va plăti despăgubirea la data decesului asiguratului, iar asiguratul va achita
primele de asigurare pe toată durata vieţii sale sau până la împlinirea unei anumite vârste.
Asigurarea de supravieţuire este opusă celei de deces, încheiate pe termen limitat, în
sensul că indemnizaţia de asigurare se plăteşte numai în cazul în care asiguratul
supravieţuieşte termenului stabilit în contract, în caz de deces asigurătorul fiind dispensat
de obligaţia de plată a indemnizaţiei.
Pentru a contracara efectele negative ale acestui tip de asigurare, în sensul că, în
cazul survenirii decesului, se pierd toate sumele plătite cu titlu de primă de asigurare,
părţile pot stipula o clauză de contra-asigurare prin care, se prevede posibilitatea restituirii
rezervei de prime, acumulate până la momentul decesului. În doctrină3, s-a arătat că
1 T. Negru, Practica asigurărilor comerciale, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, p. 78.

2 Art. 2.233 NCC.
3 A se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 368.
această sumă restituită ca urmare a contra-asigurării se diferenţiază de indemnizaţia de

asigurare prin faptul că, nu reprezintă contraprestaţia asiguratorului ca urmare a plăţii
primelor de asigurare de către asigurat ci este doar o modalitate de evitare a pierderilor
financiare.
Plata indemnizaţiei de asigurare se poate efectua în mod global sau prin plata unor
rente de către asigurător, după momentul expirării termenului raportat la care trebuie
îndeplinită condiţia supravieţuirii asiguratului pentru a lua naştere obligaţia corelativă de
plată a asigurătorului.
Asigurările mixte de viaţă sunt cele mai uzitate, întrucât acoperă atât riscul în caz de
supravieţuire cât şi pe cel de deces, existând o dublă protecţie a asiguratului. Astfel, dacă
asiguratul va fi în viaţă la data expirării termenului prevăzut în contract, el va încasa
personal indemnizaţia de asigurare iar în cazul decesului, aceasta va reveni beneficiarului
desemnat sau moştenitorilor legali.
Aşa cum s-a arătat1, acest tip de asigurare reprezintă o modalitate de economisire,
concretizată prin constituirea unui fond ce poate fi valorificat la expirarea perioadei de
asigurare. În cazul în care, asiguratul va dori retragerea banilor anterior perioadei de
expirare, efectul va consta în renunţarea la poliţă şi plata de către societatea de asigurare a
unei sume de bani denumită valoare de răscumpărare care, în funcţie de termenul scurs de
la încheierea contractului, poate avea o valoare mai mică decât primele de asigurare
achitate până la acea dată.
Asigurările pentru accidente, spre deosebire de cele de viaţă, se încheie pe o
perioadă scurtă, iar scopul lor nu este unul de economisire ci unul general, de prevenţie
împotriva producerii evenimentului asigurat.
Plata indemnizaţiei de asigurare este condiţionată de producerea riscului sau a
accidentului generator de vătămări, independent de voinţa asiguratului, ca eveniment
imprevizibil şi fortuit, în perioada de valabilitate a contractului de asigurare.
În cazul invalidităţii permanente, produse ca urmare a unui accident, indemnizaţia de
asigurare se va stabili procentual, în funcţie de tipul invalidităţii, din suma asigurată, fără
a putea depăşi această sumă.
Obligaţia de informare
Art. 2.238 C. civ. instituie în sarcina asigurătorilor sau a împuterniciţilor lor o
obligaţia de informare a asiguraţilor sau contractanţilor asigurării în legătură cu
contractele de asigurare pe care le încheie. Obligaţia de informare există atât înaintea
încheierii contractului cât şi pe durata executării acestuia. Aceste informaţii trebuie să fie
prezentate în scris, să fie clare, precise şi să cuprindă cel puţin următoarele elemente:
a) clauzele opţionale sau suplimentare şi beneficiile rezultate din valorificarea
rezervelor tehnice;
b) momentul începerii şi cel al încetării contractului, inclusiv modalităţile de încetare
a acestuia;
c) modalităţile şi termenele de plată a primelor de asigurare;
d) elementele de calcul al indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de
răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea sunt
garantate;
1 A se vedea T. Negru, op.cit., p. 81.

e) modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare;
f) legea aplicabilă contractului de asigurare;
g) alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competenţă
intră, potrivit legii, supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
Renunţarea la contract
Orice asigurat care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual poate să
renunţe la acesta fără preaviz în termen de cel mult 20 de zile de la data semnării
contractului de către asigurător. Această renunţare produce efecte retroactive aşa încât
asiguratul nu datorează primă de asigurare pe intervalul respectiv. Această posibilitate nu
funcţionează în cazul contractelor care au o durată de 6 luni sau mai mică.
Rezerva de prime
În asigurările de viaţă o parte dintre primele de asigurare este destinată constituirii
unor rezerve de prime. În asigurările la care se constituie astfel de rezerve, asiguratul
poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată
redusă sau de a-l denunţa, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului
de asigurare. Orice altă plată făcută de asigurător, diferită de indemnizaţia de asigurare
sau de suma reprezentând restituirea rezervei, nu poate fi efectuată mai devreme de 6 luni
de la data încheierii contractului de asigurare (art. 2.234 C. civ.).
Dreptul la indemnizaţie şi beneficiarii lui

Specificul asigurărilor de persoane constă în posibilitatea cumulării indemnizaţiei de
asigurare cu indemnizaţii din alte tipuri de contracte de asigurare, sau cu despăgubirea
rezultată din repararea prejudiciului de către persoanele răspunzătoare de producerea lui.
Având în vedere dreptul asiguratului sau al beneficiarului de a cumula indemnizaţia de
asigurare cu despăgubirea datorată de autorul faptei ilicite, conchidem că nu va exista
niciun drept de regres al asiguratorului împotriva autorului faptei prejudiciabile, pentru
recuperarea pagubei produse (art. 2.210 C. civ.). Excepţie fac, în cazul asigurărilor pentru
accidente, cheltuielile de spitalizare sau cele legate de transferul şi îngrijirea asiguratului.
Indemnizaţia de asigurare, conform Codului civil, nu va putea fi urmărită de
creditorii asiguratului.
Distinct faţă de asigurarea de bunuri, unde suma asigurată se determină raportat la
valoarea bunului, în cazul de faţă, viaţa şi integritatea corporală a persoanei nefiind
susceptibile de evaluare, nici suma asigurată nu va fi limitată.
Dreptul, la încasarea indemnizaţiei de asigurare, se naşte fie în persoana asiguratului,
fie în cea a beneficiarului desemnat de asigurat, fie în persoana moştenitorilor legali în
caz de deces al asiguratului, când nu a fost desemnat un beneficiar. În cazul în care,
beneficiarul indemnizaţiei va fi o altă persoană decât asiguratul, desemnarea acestuia se
va realiza, în formă scrisă, fie la încheierea contractului, fie pe parcursul derulării lui sau
prin testament.
Existenţa unei pluralităţi de beneficiari generează dreptul acestora la cote egale din
indemnizaţia de asigurare, dacă asiguratul nu a prevăzut altfel.
Este reglementată şi posibilitatea încheierii contractului de asigurare de către o
persoană, cu efectul dobândirii calităţii de asigurat de către o alta, cu condiţia manifestării
în scris a consimţământului de către aceasta din urmă, dat fiind faptul că, raporturile
contractuale vor fi generatoare şi de obligaţii în persoana asiguratului.
CAPITOLUL XV
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
Secţiunea I
Noţiune, caractere juridice, elemente constitutive şi delimitări
Noţiune şi elemente constitutive. Art. 1.704 C. civ. ne prezintă tranzacţia ca pe un

contract prin care părţile previn sau sting un proces început sau preîntâmpină un litigiu ce
se poate naşte. Aşa cum s-a arătat în doctrină1, vechiul Cod civil, în definiţia dată de art.
1.704 era incomplet deoarece nu surprindea tocmai elementul esenţial al tranzacţiei şi
anume concesiile reciproce la care părţile consimt. Actualul Cod civil, în definirea
tranzacţiei, reţine acest element esenţial şi aduce precizări suplimentare în vederea
lămuririi unor controverse trecute, arătând că ea poate interveni şi în faza executării silite.
De aceea, trebuie să definim tranzacţia ca pe un contract sinalagmatic prin care părţile
consimt la concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori la transferul unor drepturi de la
una la cealaltă, în scopul de pune capăt unui proces început sau de a evita un proces
viitor.
Tranzacţia este un contract aflat la graniţa dintre dreptul procesual civil şi dreptul
obligaţiilor, al cărui scop este de a evita procedura complexă şi greoaie a unui proces
civil.
Definiţia prezentată mai sus, permite sublinierea elementelor constitutive ale
tranzacţiei, respectiv:
a) tranzacţia este un contract. O spune chiar art. 2.267 C. civ. în definiţia pe care o
dă, astfel încât ea este supusă regulilor generale de formare a contractelor;
b) existenţa unei situaţii litigioase. Tranzacţia se naşte, de cele mai multe ori, cu
intenţia de a pune capăt unui litigiu existent, litigiu ce se poate afla chiar şi în faza
executării silite. Sunt însă şi cazuri când ea urmăreşte să preîntâmpine un proces, astfel
încât existenţa ei este legată întotdeauna de o situaţie litigioasă, în lipsa căreia nu poate
exista tranzacţie;
c) intenţia părţilor de a pune capăt unui proces aflat pe rol, sau de a preîntâmpina
naşterea unui astfel de proces ca urmare a situaţiei litigioase existente;
d) existenţa unor concesii sau renunţări reciproce. Această caracteristică,existentă
acum şi în definiţia dată de Codul civil, este una esenţială, surprinsă de toate definiţiile
care se dau în doctrină tranzacţiei. Fără concesii reciproce nu poate exista tranzacţie. Este
un element esenţial ce permite delimitarea tranzacţiei de alte acte juridice. Valoarea
concesiilor este irelevantă, dar fiecare parte trebuie să renunţe la ceva pentru că în lipsa
unei astfel de concesii nu există o tranzacţie, ci eventual un alt act cum ar fi achiesarea,
renunţarea la judecată. Concesiile părților se pot referi și la prestații străine de obiectul
litigiului pe care urmărește să îl stingă.
1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 540; I. Zinveliu, op. cit., p. 345; E. Safta-Romano, op. cit., p. 307.
Contractul de tranziţie 397
Tranzacţia este judiciară când este încheiată în cursul unui proces, căruia îi pune
capăt, şi extrajudiciară când este încheiată în afara unui proces şi este destinată să
preîntâmpine un litigiu viitor.
Delimitarea tranzacţiei de alte acte juridice

Tranzacţia şi compromisul. Compromisul reprezintă o convenţie prin care părţile
stabilesc ca litigiul ivit între ele între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, ci
soluţionării pe cale arbitrală. Ca şi tranzacţia el are ca obiect un litigiu pe care părţile
decid să-l sustragă soluţionării de către o instanţă judecătorească. Cele două convenţii,
care prezintă şi alte asemănări, se delimitează prin faptul că tranzacţia urmăreşte să pună
capăt procesului prin concesii reciproce ale părţilor, pe când compromisul urmăreşte doar
să supună soluţionarea cauzei unui arbitru.
Tranzacţia, achiesarea şi desistarea. Achiesarea la o hotărâre reprezintă renunţarea

la exercitarea unei căi de atac împotriva acesteia. Desistarea reprezintă renunţarea la
exercitarea unei acţiuni civile. Aceste două acte se deosebesc de tranzacţie prin faptul că
nu sunt în mod necesar rezultatul unor concesii reciproce ale părţilor. Uneori ele pot fi
consecinţa unei tranzacţii, dar actul în sine nu presupune concesii reciproce.
Tranzacţia şi partajul voluntar. Partajul convenţional, la fel ca şi tranzacţia extraju-

diciară poate avea drept consecinţă prevenirea unui eventual litigiu. Ele se aseamănă şi
prin efectul lor declarativ. Totuşi partajul convenţional nu este o tranzacţie pentru că
situaţia care-l generează nu este neapărat una litigioasă. Apoi, scopul părţilor nu este cel
de a preîntâmpina un litigiu viitor, ci de a pune capăt stării de indiviziune printr-o cale
prevăzută de lege, or am văzut că tranzacţia urmăreşte fie stingerea unui litigiu, fie
evitarea unuia.
Caractere juridice
Tranzacţia este un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi îşi asumă obligaţii
reciproce şi interdependente. Una dintre părţi se obligă să nu înceapă sau să continue
procesul și eventual la alte prestații, iar cealaltă se obligă, în schimb, la anumite concesii
sau prestaţii. Caracterul sinalagmatic se reflectă în faptul că neîndeplinirea obligațiilor
asumate poate duce la rezoluțiunea contractului.
Un contract cu titlu oneros. Fiecare dintre părţi are în vedere obligaţia asumată de
cealaltă parte, deci fiecare urmăreşte un avantaj patrimonial, avantaj ce este cunoscut de
la încheierea contractului şi nu depinde de împrejurări aleatorii ulterioare, astfel încât
tranzacţia este şi un contract comutativ. Fiecare proces implică o anumită incertitudine cu
privire la soluția ce se va pronunța în cauză, dar elementul aleatoriu dispare prin
încheierea tranzacției.
Contract, în principiu, consensual. Dispoziţia din art. 2.272 C. civ., care prevede că
„tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris” nu are în vedere o condiţie de valabilitate a
contractului, ci una prevăzută ad probationem. Ca urmare, pentru dovedirea unei
tranzacţii, este nevoie de înscris, indiferent de valoarea obiectului ei. Se admite însă proba
cu martori dacă există un început de dovadă scrisă, precum şi atunci când a existat o
imposibilitate fizică sau morală de preconstituire a unui înscris, şi, de asemenea, atunci
când înscrisul a existat dar a fost distrus sau a fost furat1.
Prin excepţie de la regula enunţată, atunci când prestaţia uneia dintre părţi constă în
transmiterea unui drept asupra unui bun, transmitere pentru a cărei valabilitate se cere o
anumită formă, şi tranzacţia trebuie să îmbrace forma respectivă. Spre exemplu, dacă
prestaţia asumată de o parte constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui
teren, atunci contractul de tranzacţie trebuie încheiat în formă autentică. În cazul, însă, în
care tranzacţia are caracter judiciar, adică se încheie în cursul unui proces şi se prezintă
instanţei pentru a se lua act de ea, convenţia trebuie prezentată în formă scrisă, dar nu este
necesară forma autentică. Învoiala părţilor va constitui dispozitivul hotărârii ce urmează a
se pronunţa, iar hotărârea prin care se ia act de tranzacţie poartă denumirea de hotărâre de
expedient. Această hotărâre are valoarea unui act autentic, astfel încât cerinţa formei
autentice este satisfăcută, nemaifiind nevoie de un act notarial. După cum s-a spus,
hotărârea de expedient „are funcţia de a autentifica această învoială”2. În legătură cu
forma tranzacţiei, mai trebuie menţionat că necesitatea unei anumite forme există doar în
cazul tranzacţiei translative de drepturi nu şi în cazul celei declarative, când doar se
recunosc drepturi dobândite anterior.
Secţiunea a II-a
Condiţii de valabilitate
Tranzacţia reprezintă un contract aşa încât este supusă condiţiilor de valabilitate

specifice acestora. Originalitatea acestui contract impune însă sublinierea unor trăsături
specifice cu privire la elementele esenţiale.
Când tranzacţia este prezentată instanţei de judecată ea este datoare să verifice dacă
părţile au capacitatea de a tranzacţiona, dacă tranzacţia este expresia liberei lor voinţe şi
dacă ea nu urmăreşte un scop ilicit.
Tranzacţia reprezintă un act de dispoziţie pentru că părţile renunţă definitiv la o
acţiune în justiţie, or renunţarea la aceasta implică dispoziţia referitoare la drepturile pe
care se fundamentează acţiunea sau la drepturile în schimbul cărora se face recunoaşterea
sau renunţarea. De aceea art. 2271 C.civ. prevede că „ Pentru a tranzacţiona, părţile
trebuie să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul
contractului”. Cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile
prevăzute de lege.
Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot
încheia tranzacţia numai dacă sunt reprezentaţi sau asistaţi în condiţiile legii, trebuind să
existe şi încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, în cazurile prevăzute de lege.
Mandatarii convenţionali pot încheia o tranzacţie numai dacă au un mandat expres în
acest sens. Inclusiv avocatul unei părţi din proces are nevoie de o procură specială pentru
1A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 163; D. Chirică, op. cit., p. 293.
2 V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii pe calea acţiunii pauliene, în RRD
nr. 1/1987, p. 17; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 165.
a încheia o tranzacţie, nu însă şi pentru a prezenta tranzacţia, semnată de partea care o
reprezintă, în instanţă1.
Cauza tranzacţiei
Scopul esenţial al tranzacţiei este acela de a evita un litigiu. Părţile nu pot urmări prin
încheierea tranzacţiei un scop ilicit sau imoral, fraudarea terților sau eludarea unor
dispoziții legale de ordine publică. Astfel, în practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că
tranzacţia încheiată de părţi cu privire la latura civilă a unei cauze ce derivă dintr-o
infracţiune, ce se urmăreşte la plângerea prealabilă, este bazată pe o cauză ilicită dacă se
urmăreşte obţinerea unor despăgubiri exagerat de mari pentru prejudiciul suferit în
vederea retragerii plângerii prealabile. La fel, s-a considerat că sunt bazate pe o cauză
ilicită tranzacţiile care urmăresc fraudarea intereselor unei terţe persoane şi că acestea
sunt supuse revocării pe calea acţiunii pauliene, în condiţiile dreptului comun2.
Obiectul tranzacţiei
Ca la orice contract acesta trebuie să existe sau să poată exista în viitor, să fie
determinat sau determinabil, posibil şi licit. În principiu, se poate tranzacţiona cu privire
la orice drept patrimonial ce formează obiectul unui litigiu. Tranzacţia nu poate avea însă
ca obiect bunuri care sunt scoase, definitiv sau temporar, din circuitul civil.
Bunurile proprietate publică, fiind inalienabile, nu pot forma obiect de tranzacţie,
dacă pe această cale se ajunge la înstrăinarea lor. Regimul juridic al acestor bunuri nu
împiedică însă o tranzacţie cu efect declarativ, deci o tranzacţie prin care se recunoaşte
existenţa acestor drepturi în patrimoniul titularului lor.
Nu se pot încheia tranzacţii nici în legătură cu starea şi capacitatea persoanelor, cu
drepturile de care părţile nu pot să dispună, inclusiv cele de natură patrimonială, cum ar fi
dreptul la pensie alimentară.
Art. 2.268 C. civ. precizează că se poate încheia tranzacţie cu privire la o acţiune
civilă ce derivă dintr-o infracţiune.
Se poate tranzacţiona şi cu privire la un bun viitor.
Tranzacţia nu poate avea ca obiect salvarea unui act afectat de o nulitate de ordine
publică, mai puţin când urmăreşte chiar desfiinţarea acestuia3. Tranzacţia este valabilă
însă dacă urmăreşte refacerea valabilă a actului nul şi nu confirmarea lui.
În cazul soţilor tranzacţia poate fi încheiată de către un singur soţ, fără acordul expres
al celuilalt, în baza prevederilor art. 346 alin. (2) C. fam., atunci când se încheie prin
renunţări reciproce sau prestaţii noi referitoare la alte drepturi decât cele reale imobiliare.
Când renunţările sau prestaţiile noi vizează drepturi reale imobiliare comune, inclusiv
locuinţa comună, tranzacţia este valabilă numai dacă este încheiată de ambii soţi4.
În raport de dispozițiile art 2269 C. civ. 2.269 „ Tranzacţia este indivizibilă în ceea
ce priveşte obiectul său”.Consecința imediată a acestei indivizibilități este faptul că în
lipsa unei stipulaţii contrare, tranzacția nu poate fi desfiinţată în parte. Este firesc să fie
așa deoarece tranzacția fiind urmarea unor cobligații și concesii reciproce, în raporturile
1 În acest din urmă sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 558, nota de subsol nr. 6.
2 Pentru amănunte, a se vedea V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe
calea acţiunii pauliene, în RRD. nr. 1/1987, p. 17.
4 V. Stoica, Fl. Baias, op. cit., p. 22.
dintre părți există o legătură de interdependență și un echilibru între concesii și prestații

care ar putea fi afectat prin anularea parțială a contractului. Fiecare clauză are caracter
determinant în formarea voinţei părţilor de a stinge litigiul, sau de a-l evita, astfel încât, în
principiu, sancţiunea anulării se aplică întregului contract şi nu numai clauzelor ce au
determinat nulitatea. Desigur că părțile pot prevedea chiar în cuprinsul tranzacției o
clauză prin care anularea unor anumite prevederi din cuprinsul tranzacției să nu dacă la
desființarea integral a acesteia.
Întinderea tranzacţiei și cauzele specifice de nulitate.
Întinderea tranzacției. În termenii art. 2.270 C. civ. „Tranzacţia se mărgineşte

numai la obiectul ei; renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se
întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia”.
Renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare. Ca urmare, dacă părţile prevăd că
pentru stingerea litigiului renunţă la orice drept sau pretenţie viitoare, interpretarea
voinţei acestora se face în sensul că renunţarea priveşte doar drepturile în legătură cu
cauza referitor la care s-a făcut tranzacţia şi nu la orice alt drept care este bazat pe un
raport juridic între părţi. Pe de altă parte, trebuie admis că, dacă anumite consecinţe
reprezintă urmarea subînţeleasă şi necesară a celor cuprinse în contract, ele trebuie luate,
de asemenea, în considerare, chiar dacă nu sunt arătate în mod expres.
Tranzacţia îşi va produce efecte doar cu privire la cauza referitor la care a fost
încheiată, indiferent dacă această cauză rezultă în mod expres din termenii folosiţi sau se
deduce doar din conţinutul tranzacţiei.
Cauze de nulitate a contractului de tranzacţie. Art. 2.273-2.278 C. civ. conţin

câteva dispoziţii referitoare la nulitatea contractului de tranzacţie, dispoziţii care nu
sunt decât cazuri de aplicare a regulilor generale în materie de nulitate.
Art. 1.712 C. civ. precizează că tranzacţia poate fi anulată pentru aceleaşi cauze de
nulitate ca orice contract. Spre exemplu, eroare asupra persoanei cocontractantului sau
asupra obiectului litigios poate duce la anularea tranzacţiei, nu însă şi eroarea de drept
referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor. Dolul şi violenţa pot
fi şi ele motive de anulare a tranzacţiei, în virtutea regulilor de drept comun.
În legătură cu eroarea, cea referitoare la persoana cocontractantului nu prezintă nicio
particularitate. Cu privire la eroarea asupra obiectului contractului, după cum s-a
remarcat, substanţa tranzacţiei nu constă în concesiile reciproce ori în prestaţiile la care
s-au obligat părţile, ci în litigiul pe care îl stinge sau pe care-l evită1. Eroarea va fi deci
cauză de nulitate doar dacă poartă asupra obiectului litigiului sau asupra existenţei
acestuia.
Obiectul litigiului este dreptul ce constituie fundamentul acţiunii ce provoacă
tranzacţia. O eroare asupra existenţei sau naturii acestui drept poate antrena nulitatea
tranzacţiei. Eroarea asupra cuantumului pagubei suferite nu poate duce la anularea
tranzacţiei.
Tranzacţia asupra unui proces terminat. În ceea ce priveşte eroarea asupra

existenţei litigiului, art. 2.277 C. civ. prevede că „Tranzacţia asupra unui proces este

anulabilă la cererea părţii care nu a cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o hotărâre
judecătorească intrată în puterea lucrului judecat”. Litigiul este cauza tranzacţiei, este
motivul ce o determină, astfel că dacă una dintre părţi a fost în eroare cu privire la
existenţa acestuia, tranzacţia poate fi anulată.
Tranzacţia asupra unui act nul.La fel, se poate cere nulitatea tranzacţiei încheiate
pentru executarea unui act juridic nul. Dacă părţile au cunoscut însă cauza de nulitate a
titlului şi au tranzacţionat expres asupra acestei nulităţi, nu se mai poate constata nulitatea
tranzacţiei (art. 2.274 C. civ.). Când însă tranzacţia s-a încheiat pentru executarea unui act
anulabil tranzacţia nu mai este nulă, dar poate fi cerută anularea ei de partea care, la data
încheierii tranzacţiei, nu cunoştea cauza de anulabilitate a actului juridic.
Acte necunoscute şi acte false.Când părţile au tranzacţionat şi ulterior se descoperă

înscrisuri necunoscute părţilor şi care ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei, tranzacţia
rămâne valabilă. Dacă înscrisurile preexistente şi necunoscute cu ocazia tranzacţiei au
fost ascunse de către o parte, sau chiar de către un terţ, dar cu ştiinţa părţii, tranzacţia este
nulă. Dacă tranzacţia a avut un obiect unic şi se descoperă ulterior acte din care rezultă că
partea care a tranzacţionat pe baza unui drept nu avea acel drept, tranzacţia este, de
asemenea, nulă [art. 2.276 alin. (2) C. civ.].
Se poate cere anularea tranzacţiei şi atunci când părţile au încheiat-o în considerarea
unor acte care s-au dovedit ulterior a fi false (art. 2.275 C. civ.).
Greşelile de calcul nu duc la anularea tranzacţiei, ele putând fi rectificate.
Nulitatea tranzacţiei pentru motivele prezentate este operabilă atât în tranzacţiile
extrajudiciare cât şi în cazul celor judiciare, deci de care s-a luat act printr-o hotărâre
judecătorească.
Efectele anulării tranzacţiei judiciare. Nulitatea tranzacţiei pentru motivele
prezentate este operabilă atât în tranzacţiile extrajudiciare cât şi în cazul celor judiciare,
deci cele de care s-a luat act printr-o hotărâre judecătorească.
Calea pe care se obţine anularea tranzacţiei este cea a acţiunii în anulare şi aceasta
chiar când tranzacţia este cuprinsă într-o hotărâre judecătorească.
Sub vechiul Cod civil s-a considerat că anularea tranzacţiei judiciare duce la rejudecarea
litigiului, pentru că procesul rămâne nesoluţionat din moment ce s-a anulat contractul ce
constituie tocmai dispozitivul hotărârii1. În prezent, art. 2.278 alin. (2) C. civ. prevede că
hotărârea prin care s-a desfiinţat tranzacţia judiciară pentru nulitatea acesteia, sau prin care s-a
dispus rezoluţiunea ei, ori desfiinţarea ca urmare a admiterii unei acţiuni revocatorii, sau cea
prin care s-a admis o acţiune în constatarea simulaţiei, face ca hotărârea judecătorească prin
care tranzacţia fusese constatată să fie lipsită de orice efect.
Nu mai este deci necesară rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea de
expedient, ea rămânând fără efect în baza legii. În caz de litigiu asupra acestui efect
instanţa nu trebuie să pronunţe anularea hotărârii de expedient , ci doar să constate
rămânerea fără efect a a acesteia.
Indivizibilitatea tranzacţiei
Tranzacţia are, în principiu, un caracter indivizibil în ceea ce priveşte obiectul său în
sensul că fiecare clauză are caracter determinant în formarea voinţei părţilor de a stinge
1 CSJ, s. civ., dec. civ. nr. 1031/1992 şi 1.880/1992, în Decizii ale CSJ, 1990-1992, p. 262-269.
litigiul, sau de a-l evita, astfel încât sancţiunea anulării se aplică întregului contract şi nu
numai clauzelor ce au determinat nulitatea. Numai dacă există o stipulaţie contrară
caracterului indivizibil al obiectului contractului, nulitatea poate fi şi parţială1.
Secţiunea a III-a
Efectele contractului de tranzacţie
Regula efectului declarativ

Dacă tranzacţia nu dă naştere la drepturi noi, ci părţile recunosc doar drepturi
preexistente, ea are caracter declarativ şi nu constitutiv sau translativ de drepturi. Efectul
declarativ al tranzacţiei produce următoarele consecinţe:
- o parte nu este succesoarea în drepturi a celeilalte părţi şi, ca urmare, părţile nu sunt
ţinute de obligaţia de a-şi garanta drepturile pe care şi le recunosc, ca în actele translative
de proprietate2;
- tranzacţia încheiată anterior noului Cod civil nu poate servi ca just titlu pentru
uzucapiunea de 10-20 de ani. Menţionăm că actualul Cod civil nu mai prevede o astfel de
uzucapiune, dar ea ar fi posibilă conform reglementărilor anterioare, în măsura în care
posesia a început sub regimul Codului civil anterior;
- efectele produse sunt retroactive.
În cazul imobilelor, tranzacţia nu este supusă publicităţii imobiliare, dacă ea face
referire la recunoaşterea unor drepturi asupra unui imobil intabulat. Dacă, însă, se fac
modificări cu privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare, se cere respectarea
formelor de publicitate.
Efectul translativ sau constitutiv de drepturi
Dacă în schimbul recunoaşterii sau renunţărilor făcute de către o parte, cealaltă
transmite sau constituie anumite drepturi, tranzacţia produce şi un efect translativ sau
constitutiv de drepturi, după caz. Astfel, dacă într-o acţiune în revendicare pârâtul
recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului în schimbul transmiterii dreptului de
proprietate asupra unui alt bun, se produc efecte translative. În acest caz consecinţele sunt
inverse decât în cazul efectelor declarative, adică:
- partea este succesoare în drepturi a celeilalte părţi şi, ca urmare, are obligaţia de
garanţie a drepturilor transmise;
- tranzacţia încheiată anterior noului Cod civil poate servi ca just titlu pentru
uzucapiunea de 10-20 de ani, începută sub Codul civil anterior;
- efectele se produc doar pentru viitor.
De data aceasta, dacă bunul transmis în schimbul recunoaşterii sau renunţării este un
bun imobil, operaţiunea este supusă publicităţii imobiliare pentru opozabilitate faţă de terţi.
În cazul tranzacţiei translative, fiind posibilă şi asumarea unor obligaţii, cum ar fi plata
unei sume de bani, obligaţia de a preda un bun etc., este posibilă rezoluţiunea contractului
pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, fie pe cale judecătorească fie ca urmare a
1 V. Stoica, Fl. Baias, op. cit., p. 16 şi 17; D. Chirică, op. cit., p. 298.
stipulării unui pact comisoriu. Evident este posibilă şi executarea pe cale silită a obligaţiei.
Nu este exclusă nici stipularea unei clauze penale în scopul de a garanta executarea1.
Efectul extinctiv
Principalul efect al tranzacţiei este de a stinge procesul existent între părţi sau de a
preîntâmpina un eventual proces. Nicio judecată nu mai poate avea loc între părţi cu
privire la problema litigioasă soluţionată. Numai o acţiune strict identică cu cea stinsă nu
mai poate fi pornită. Dacă obiectul acţiunii este diferit de cel al cauzei cu privire la care
s-a tranzacţionat, efectul extinctiv al tranzacţiei nu poate paraliza această nouă acţiune.
Dacă tranzacţia este extrajudiciară, ea împiedică pornirea unei acţiuni cu privire la
drepturile şi obligaţiile ce au format obiectul ei. Dacă tranzacţia este judiciară, ea
împiedică continuarea procesului, deoarece odată prezentată instanţei de judecată, litigiul
se va soluţiona printr-o hotărâre prin care se ia act de tranzacţia respectivă2.
Sub regimul vechiului Cod civil tranzacţia era asemănată, sub aspectul efectelor sale,
cu o hotărâre definitivă, ceea ce nu era întru-totul exact atât pentru faptul că având natură
contractuală, tranzacţia poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare, dar şi pentru
motivul că tranzacţia necuprinsă într-o hotărâre judecătorească nu are, în principiu,
caracter de titlu executor. Dacă ea este cuprinsă într-o hotărâre judecătorească poate fi
învestită cu titlu executor, iar dacă este cuprinsă într-un act autentic, acesta poate constitui
titlu executor, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, a notarilor
publici şi activităţii notariale.
Efectul extinctiv este unul relativ3, deoarece fiind vorba de o convenţie ea produce
efecte doar între părţile contractante, la fel cum hotărârea prin care s-a luat act de ea
generează efecte doar între părţile respective. Ca urmare, excepţia existenţei unei
tranzacţii nu poate fi opusă unei părţi care nu a participat la aceasta.

2 Aceasta nu înseamnă că părţile nu se pot adresa instanţei pentru a obţine învestirea cu formulă
executorie a hotărârii.
Cuprins 405
Cuprins
CAPITOLUL I
CONTRACTUL DE VÂNZARE ..................................................................................... 5
Secţiunea I. Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de vânzare.................... 5
Secţiunea a II-a. Elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare ........ 10
Subsecţiunea I. Elementele subiective ...................................................................... 10
Subsecţiunea a II-a. Elementele obiective ale contractului de
vânzare-cumpărare .................................................................................................... 38
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de vânzare-cumpărare ..................................... 58
Subsecţiunea I. Obligaţiile vânzătorului................................................................... 61
Subsecţiunea a II-a. Obligaţiile cumpărătorului ...................................................... 79
Secţiunea a IV-a. Varietăţi de vânzare .......................................................................... 83
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE DONAŢIE..................................................................................... 88
Secţiunea I. Noţiune şi caractere juridice ...................................................................... 88
Secţiunea a II-a. Condiţiile de valabilitate ale contractului........................................... 89
Secţiunea a III-a. Excepţii de la regula formei autentice. Donaţii indirecte,
donaţiile simulate şi darul manual ............................................................................... 102
Secţiunea a IV-a. Efectele contractului de donaţie...................................................... 112
Secţiunea a V-a. Revocarea donaţiilor ........................................................................ 114
CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE ............................................................................. 125
Secţiunea I. Definiţie, natura juridică, delimitare şi caractere juridice ....................... 125
Secţiunea a II-a. Condiţiile de valabilitate ale contractului......................................... 129
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de locaţiune ................................................... 131
Secţiunea a IV-a. Încetarea locaţiunii.......................................................................... 143
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI ................................................. 155
Secţiunea I. Noţiune, părţi, durată şi caractere juridice .............................................. 130
Secţiunea a II-a. Efectele contractului ....................................................................... 136
Secţiunea a III-a. Încetarea contractului de închiriere ................................................ 153
CAPITOLUL V
CONTRACTUL DE ARENDARE............................................................................... 190
Secţiunea I. Definiţie, delimitare şi caracterele juridice ............................................. 190
Secţiunea a II-a. Condiţiile de validitate ale contractului de arendare ........................ 192
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de arendare .................................................... 198
Secţiunea a IV-a. Încetarea contractului de arendare .................................................. 206
CAPITOLUL VI
CONTRACTUL DE ANTREPRIZA ........................................................................... 212
Secţiunea I. Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului .................................. 212
Secţiunea a II-a. Formarea contractului de antrepriză ................................................. 215
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de antrepriză.................................................. 217
Secţiunea a IV-a. Încetarea contractului de antrepriză ................................................ 223
Secţiunea a V-a. Reguli speciale privind antrepriza de construcţii ............................. 224
CAPITOLUL VII
CONTRACTUL DE SOCIETATE .............................................................................. 231
Secţiunea I. Definiţie, caractere juridice şi delimitare ................................................ 231
Secţiunea a III-a. Societatea simplă ............................................................................ 236
Secţiunea a IV-a. Încetarea contractului de societate .................................................. 251
CAPITOLUL VIII
CONTRACTUL DE MANDAT ................................................................................... 257
Secţiunea a II-a. Condiţiile de validitate ale contractului ........................................... 264
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de mandat ...................................................... 271
Subsecţiunea I. Efectele între mandant şi mandatar............................................... 271
Subsecţiunea a II-a. Efectele mandatului faţă de terţi ............................................ 278
Secţiunea a IV-a. Încetarea contractului de mandat .................................................... 283
Secţiunea a V-a. Mandatul fără reprezentare .............................................................. 288
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE DEPOZIT ................................................................................... 293
Secţiunea I. Noţiune, caracterele juridice, tipurile de depozit şi delimitarea
contractului.................................................................................................................. 293
Secţiunea a II-a. Depozitul obişnuit (voluntar) ........................................................... 295
Secţiunea a III-a. Depozitul necesar ............................................................................ 303
Secţiunea a IV-a. Depozitul hotelier ........................................................................... 305
Secţiunea a V-a. Depozitul neregulat .......................................................................... 307
Secţiunea a VI-a. Sechestrul........................................................................................ 308
CAPITOLUL X
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ ............................................... 310
Secţiunea I. Noţiune, caractere juridice şi delimitare .................................................. 310
Secţiunea a II-a. Condiţiile de valabilitate a contractului ........................................... 311
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de comodat .................................................... 313
CAPITOLUL XI
ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE .......................................................................... 320
Secţiunea I. Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de valabilitate ....................... 320
Cuprins 407
Secţiunea a II-a. Efectele contractului de împrumut ................................................... 325
Secţiunea a III-a. Împrumutul cu dobândă .................................................................. 331
CAPITOLUL XII
CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ ................................................................... 339
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de rentă viageră ............................................. 345
CAPITOLUL XIII
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE ......................................................................... 350
Secţiunea I. Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de întreţinere............ 350
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de întreţinere ................................................. 358
CAPITOLUL XIV
CONTRACTUL DE ASIGURARE ............................................................................. 372
Secţiunea I. Noţiune, clasificare şi caractere juridice ................................................. 372
Secţiunea a II-a. Elementele contractului de asigurare ............................................... 378
Secţiunea a III-a. Asigurarea de răspundere civilă. Asigurarea obligatorie
pentru pagube produse prin accidente de autovehicule ............................................... 386
Secţiunea a IV-a. Asigurările facultative de bunuri şi persoane. Particularităţi .......... 390
CAPITOLUL XV
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE........................................................................... 396
Secţiunea I. Noţiune, caractere juridice, elemente constitutive şi delimitări .............. 396
Secţiunea a II-a. Condiţii de valabilitate ..................................................................... 398
Secţiunea a III-a. Efectele contractului de tranzacţie .................................................. 402

Curs Contracte Civile Speciale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Contracte Civile Speciale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gheorghe COMĂNIŢĂ

Copyright © 2013, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

Procurarea de bunuri a reprezentat, reprezintă şi va fi o necesitate permanentă.

1. Definiţia şi caracterele generale ale contractului

1.2. Caractere juridice

a. Caracterul sinalagmatic rezultă din însăşi definiţia pe care Codul civil o dă şi

II. Caractere supletive

Acestea sunt caractere care sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare, fără a

2. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare de alte contracte

2.1. Vânzarea şi alte contracte translative de proprietate

2.2. Vânzarea şi contractele netranslative de proprietate

antreprenorul s-a obligat să procure şi materialele necesare executării lucrării. În

Ca orice alt contract, vânzarea-cumpărarea se realizează prin întâlnirea voinţelor,

1 A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 192.

Efectele juridice ale antecontractului de vânzare-cumpărare imobiliară încheiat în calitate de

Momentul consimţământului. Antecontractele

1. Promisiunea unilaterală de vânzare

1D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale. p. 19.

Bucureşti, 2005, p. 161.

bunul să se afle în patrimoniul promitentului vânzător la momentul respectiv și să nu

Poate exista şi o promisiune unilaterală de cumpărare, însă practica judiciară de până

2. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare

D. Hantea, Discuţii cu privire la promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare a terenurilor, în Dreptul

argument în sensul opiniei pe care am susținut-o îl reprezintă faptul că însăși

Efecte între părţi şi în raport cu terţii. Din promisiunea bilaterală de vânzare-

unei înţelegeri frauduloase între promitentul-vânzător şi terţ (fraus omnia

1. Antecontract de vânzare-cumpărare. Act sub semnătură privată. Acţiune pentru a se

2. Vânzare-cumpărare. Antecontract. Revocare unilaterală a convenţiei. Restabilirea

3. Antecontract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiune. Situaţia fructelor

3. Pactul de opţiune privind vânzarea unui bun

îşi manifestă consimţământul la încheierea contractului subsecvent, astfel încât, la data la

Conținut, formă și efecte. Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele

exercitare.” Se susține că în timp ce dreptul de preempțiune acordă prioritate la

Retractarea consimţământului. Clauza de dezicere

Clauza de dezicere şi clauza penală

1. Contract de vânzare-cumpărare. Valabilitate. Act sub semnătură privată, cu clauză de

Arvuna cu rol de dezicere

1 D. Chirică, Denunţarea unilaterală..., cit. supra, p. 30.

Arvuna cu funcţie de dezicere funcţionează întocmai ca şi clauza de dezicere

1. Contract de vânzare-cumpărare. Imobil. Antecontract. Clauză de arvună. Lipsa preţului.

2. Contract de vânzare-cumpărare. Convenţie de arvună. Acont de preţ. Deosebiri

Forma consimţământului. Principiul consensualismului

Cerinţe de formă impuse de lege. Protecţia părţilor şi controlul anumitor acte

Formalismul în scopul opozabilităţii faţă de terţi. Vânzarea imobiliară

Obiectul consimţământului. Elementele esenţiale ale contractului, natura con-

Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale

Limitări în alegerea cocontractantului

În scopul exercitării dreptului de preemţiune vânzătorul bunului cu referire la care

Titularul dreptului de preempţiune căruia i-a fost comunicată o ofertă de vânzare şi

b)preemptori de rang II: proprietarii investiţiilor agricole pentru

În ipoteza în care nu s-a exercitat dreptul de preempțiune iar alți potențiali

Alte cazuri de existenţă a unui drept de preemţiune se întâlnesc în diferite legi.

II. Capacitatea părţilor

1 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 50.

Spre deosebire de vânzător, în cazul cumpărătorului legislaţia este mai bogată în

Interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase. În raport de dispoziţiile art. 1.653 C.

Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea cumpărătorului.

În ceea ce priveşte sancţiunea referitoare la interdicţia de a cumpăra drepturi

Contractul de vânzare fiind sinalagmatic şi obiectul obligaţiilor rezultate din contract