Sunteți pe pagina 1din 100

Definiţie:

Dreptul procesual civil este ansamblu de norme juridice care


reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor
privitoare la drepturile civile ori la interesele legitime care se pot realiza numai
pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silita a hotărârilor judecătoreşti
sau a altor titluri executorii.

Caracterele dreptului procesual civil

1. Are caracter sancţionator pentru că asigură rezolvarea litigiilor şi


garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material.
2. Are caracter reglementar pentru că atât voinţa părţilor cât şi cea a
judecătorilor este limitată de dispoziţiile constituţionale ale codului de procedură
civilă şi a altor acte care conţin norme de ordine publică.
3. Are caracter formalist întrucât actele de procedură sunt supuse unor
exigenţe de formă şi unor termene în înăuntru cărora trebuie exercitate anumite
acte de procedură.
4. Are caracter de drept comun pentru că procedura civilă reprezintă norma
generală atunci când o anumită cauza nu este reglementată sau prevăzută
complet în acea procedură.

Izvoarele dreptului procedural civil

1. Constituţia
2. Actele şi tratatele internaţionale la care România este parte şi pe care le-a
ratificat
- convenţia europeană a drepturilor omului
- convenţia privind procedura civilă semnată la Haga
3. Legile organice sau ordinale
- codul de procedură civilă
- L 92 / 1992 - organică
- L 56 / 1993 - legea Curţii Supreme de Justiţie
4. Decretele prezidenţiale
5. Ordonanţele guvernului
5. Hotărârile guvernului
Codul de procedură civilă – elaborat în 1965 după codul de procedură
francez şi a Cantonului general.
Norme de procedură se găsesc şi în Codul civil, comercial, muncii, etc.

1
Procesul civil

Este activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare care


participă la înfăptuirea justiţiei în cauzele civile în vederea realizării sau stabilirii
drepturilor şi intereselor civile supuse judecăţii şi executării civile a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii prevăzută de lege.
Alte persoane - martori experţi.
Alte organe - autoritatea tutelară.
Aşa cum rezultă din definiţie procesul civil are 2 faze:
- faza de judecată - cogniţio.
- faza de executare silită – execuţio.
Judecata - prima fază - are mai multe etape:
- etapa scrisă - cererea de chemare în judecată, întâmpinarea;
- etapa dezbaterilor - se propun, administrează probele;
- etapa deliberării şi pronunţării - numai a judecătorilor - pronunţarea
hotărârilor;
- etapa apelului - cale de atac ordinară;
- etapa recursului - cale de atac extraordinară;
- etapa cailor extraordinare.
Prima etapa - scrisă - este obligatorie, celelalte etape pot să nu mai urmeze
din hotărârea părţilor.
Executarea – a doua fază – poate să apară numai când debitorul nu îşi execută
obligaţiile de bună voie. Este desfăşurată de executorii judecătoreşti – îşi
desfăşoară activitatea independent de instanţele de judecată.

Principiile fundamentale ale dreptului preocesual civil

1. Principiul contradictorialităţii – motorul instanţei:


Acest principiu îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la
prezentarea, argumentarea şi descoperirea drepturilor sau intereselor lor în
cursul desfăşurării judecării litigiului.
Nu este exprimat într-o formă directă dar el se deduce din numeroase
dispoziţii legale cum ar fi:
- faptul că prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare părţile îşi aduc la
cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările precum şi probele pe care înţeleg să
se sprijine; sau prevederea că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri
decât după înfăţişarea sau citarea părţii;
- faptul că preşedintele completului este obligat să dea cuvântul părţilor pe rând
şi dacă este nevoie chiar în replică;
- faptul că înfiinţarea probelor se face în şedinţă publică după ce părţile îşi
exprimă opinia asupra admisibilităţii lor;
- faptul că hotărârea judecătorească se comunică întotdeauna când termenul de
apel sau recurs curge din momentul comunicării pentru ca părţile să poată
examina hotărârea şi să decidă dacă o atacă sau nu în funcţie de cuprinsul ei.
În unele cazuri justificate de urgenţă sau eficacitate, legea permite ca
provizoriu contradictorialitatea să fie înlăturată cum ar fi în cazul sechestrului
asigurator sau în cazul ordonanţei preşedinţiale. Şi în toate cazurile, ulterior în

2
căile de atac contradictorialitate este restabilită judecata făcându-se cu citarea
părţilor.

2. Principiul dreptului de apărare:


Este reglementat constituţional în art. 24. Dreptul la apărare are 2 sensuri:
a. material - mai larg - şi care cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii
procesuale care asigură parţilor posibilitatea de a-şi apăra drepturile şi
interesele.
b. formal - mai restrâns - şi care vizează dreptul părţilor de a-şi angaja un
apărător.
Realizarea dreptului la apărare prin prisma modului de organizare şi
funcţionare a instanţelor este asigurat de:
- existenta unui sistem de principii care stă la baza organizării şi funcţionarii
instanţelor cum ar fi legalitatea, egalitatea, gratuitatea, colegialitatea,
publicitatea.
De asemenea principiul dreptului la apărare îşi găseşte reflectarea în
obligativitatea judecătorilor de a avea rol activ în organizarea ierarhică a
instanţei judecătoreşti care asigură părţilor parcurgerea a 2 grade de jurisdicţie,
iar pentru că drepturile părţii să nu fie afectate prin exercitarea căi de atac
avem principiul, „nu-ţi poţi înrăutăţii situaţia în propria cale de atac “.
Dreptul la apărare se realizează şi prin unele dispoziţii procedurale cum ar fi:
- cea cuprinsă în art. 85 care prevede că judecătorul nu poate hotărî decât după
citarea şi înfăţişarea părţilor;
- cele cuprinse în art. 112 - 115 -132 care prevăd posibilitatea părţii de a
propune probe;
- art. 114 - 116 care prevăd obligativitatea comunicării copiei cererii de chemare
în judecată şi a întâmpinării;
- art. 146 în baza căruia părţile pot solicita termen pentru a depune concluzii
scrise.
Dacă ne întoarcem la sensul restrâns al principiului potrivit art. 156 pentru
motive temeinice instanţa poate să amâne cauza la cererea părţii pentru ca
aceasta să-şi angajeze apărător.
Asistenţa juridică gratuită - care prevede că cel ce nu poate să facă faţă
cheltuielilor unor judecăţi fără a-şi primejdui propria întreţinere sau a familiei
sale poate solicita asistenţă juridică care cuprinde asistenţă şi apărare gratuită
din partea unui avocat desemnat de consiliul baroului.
Cererea se face în scris de către parte, arătându-se starea materială şi
anexându-se dovezi scrise iar instanţa după ce va cere lămuriri părţi sau
informaţii de la autorităţile locale va dispune acordarea asistenţei fără dezbateri
publice prin încheierea în camera de consiliu.
Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii în tot sau în
parte.
Partea potrivnică poate oricând să înfăţişeze dovezi cu privire la adevărata
stare materiala a părţii, instanţa fiind datoare să le verifice.
Dacă cererea s-a făcut cu rea credinţă instanţa va reveni asupra asistenţei
acordate şi va putea condamna partea la o amendă egală cu sumele de plată de
care a fost scutită.
Încheierea prin care s-a acordat asistenţă sau s-a revenit asupra ei nu este
supusă nici unei căi de atac.
Dreptul la asistenţă se stinge prin moartea părţii sau prin inbunătăţirea stării
sale materiale.

3. Principiul rolului activ al judecătorului

3
În decursul istoriei sau cristalizat 2 tipuri de proceduri: acuzaţională şi
inchiziţională.
Prima - acuzaţională - lasă dezbaterile la diligenţa părţilor ori a celor care le
reprezintă pentru că procesul civil este un proces al intereselor particulare.
A doua -inchiziţională - oferă judecătorului rolul de a conduce dezbaterile în
vederea descoperirii adevărului.
Dacă în procedura acuzaţională persoana centrală este partea sau avocatul
în procedura inchiziţională persoana centrala este judecătorul.
În procedura actuală avem un compromis, cu accente pe procedura
inchiziţională.
Judecătorul este obligat să aducă la cunoştinţa părţilor drepturile şi obligaţiile
pe care le au în diferitele etape ale judecaţii, termenele imperative în care
trebuiesc îndeplinite anumite acte de procedură, este obligat să pună în discuţia
părţilor calificarea exactă a cererii în raport de conţinutul ei şi nu după
denumirea dată de parte, poate şi trebuie să invoce din oficiu încălcarea
normelor imperative care vizează organizarea judecătorească, competenţa sau
procedura propriu-zisă.
Judecătorul poate ordona probe din oficiu chiar peste voinţa părţi dacă ele
sunt necesare pentru o justă soluţionare a cauzei.

4. Principiul disponibilităţii
- care guvernează procesul civil este opus principiului oficialităţii care
guvernează dreptul penal.
În conţinutul său acest principiu cuprinde următoarele drepturi:
a. Dreptul persoanelor interesate de a porni sau nu procesul civil:
Excepţii:
- Autoritatea tutelară poate porni procesul cu acţiune civilă
- Procurorul
- oricine
Din oficiu instanţa poate să pună în mişcare acţiunea civilă - în cadrul acţiunii
de divorţ.
b. Dreptul de a determina limita cererii de chemare în judecată sau a
apărării:
- pe cine cheamă în judecată şi pentru ce. Reclamantul, pârâtul sau alte
persoane pot intra în proces ele singure. Instanţa din oficiu nu poate introduce
alte persoane într-un proces.
c. Dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv dedus
judecaţii:
- act de dispoziţie pe care reclamantul îl poate face.
d. Dreptul de achiesare
Pârâtul poate să se prezinte în instanţă şi să recunoască pretenţiile
reclamantului.
- total;
- parţial
e. Dreptul de a stinge litigiul prin tranzacţie:
Pe parcursul derulării procesului se ajunge la concluzia împăcării.
f. Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de
atac exercitată.
g. Dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreşti.

5. Principiul publicităţii
Derivă din art. 126 din Constituţie - 121 alin. 1 codul de procedură civilă şi din
art. 5
L. 92/ 1992.

4
Art. 126 „C“ - şedinţele sunt publice.
Şedinţele se ţin la sediul instanţei, la ore stabilite
= garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii.
Excepţii:
- când instanţa din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi poate declara şedinţa
secretă atunci când s-ar vătăma ordinea publică sau moralitatea.
Şedinţa poate fi secretă în totalitate sau parţial, dar pronunţarea hotărârii
are loc întotdeauna în şedinţă publică.

6. Principiul oralitaţii
Este prevăzut în art. 127 codul de procedură civilă. Pricinile se dezbat
verbal dacă legea nu dispune altfel.
Sub sancţiunea nulităţii, presedintele este obligat să dea cuvântul părţilor
pentru susţinerea pretenţiilor pentru discutarea regularităţii actelor de
procedură, a probelor sau pentru a pune concluzii.
Principiul oralităţii asigură publicitatea reala, contradictorialitatea efectivă
şi exercitarea eficientă a dreptului de apărare.

Actul jurisdicţional

Activitatea judecătorească se desfăsoară prin acte jurisdicţionale. Pentru a


defini actul jurisdicţional trebuie să avem în vedere 3 criterii: formal; funcţional;
organic.

Criteriul formal - are următoarele componente:

1. Judecatorul - se exprimă prin decizii de speţă care de regulă produc efecte


relative numai cu privire la părţile din proces.
2. Judecatorul se exprimă întotdeauna prin decizii ulterioare.
3. Judecatorul acţioneaza de regula la cerere.
4. Judecatorul se pronunţă prin acte solemne - hotărâri.
5. Activitatea judecătorească se desfasoară sub formă de proces.
Dupa criteriul funcţional - judecătorul se supune numai legii şi actul
judecătoresc se bucură de autoritate de lucru judecat.
Dupa criteriul organic - actul jurisdicţional are ca şi condiţii:
- independenţa instanţelor şi judecătorilor;
- principiul instanţelor succesive - controlul judecătoresc;
- principiul colegialităţii.
Acestea sunt criteriile după care se caracterizează actele
jurisdicţionale.

Procedura necontencioasă

Art. 331 - 337


Definiţie: este aplicabilă procedura necontencioasă în cererile pentru care
este nevoie de mijlocirea instanţei fără a se urmării însă stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană.
Ea se aplică în cererile privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti, la luarea
unor măsuri de supraveghere, ocrotire sau asigurare de drepturi şi atunci când
legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter
necontencios.
Exemplu:

5
- adopţiile;
- înscrierile de sindicat;
- constituirea asociaţilor;
- investirea cu formulă executorie.

Reguli generale de soluţionare

Sesizarea instanţei se face prin cererea care trebuie să cuprindă:


- numele, prenumele şi domiciliul părţilor;
- arătarea obiectului, motivarea şi semnătura celui care face cererea;
- cererea se însoţeşte de înscrisuri.
Competenţa:
- este competentă pentru soluţionare instanţa care deţine actele sau la care se
afla în curs de soluţionare.
Compunerea completului:
- completul este format din 1 judecător.
Soluţionarea cererii:
Prin încheiere, care nu are puterea lucrului judecat dar are caracter constitutiv
de drepturi.
Încheierea este executorie de drept, nefiind necesară investirea cu formulă
executorie, iar apelul nu suspendă executarea.
Instanţa de apel - poate suspenda executarea la cerere.
Pot fi atacate în apel şi recurs daca nu se prevede altfel.
Căile de atac – apel si recurs.
Termenul de apel curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la
comunicare pentru cei adsenţi fiind de 15 zile.
Apelul – de orice parte interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea
cererii.
Atât apelul cât şi şi recursul se judecă de în camera de consiliu.
În cadrul apelului dacă încheierea este dată de preşedintele judecătoriei ea se
judecă de instanţa superioară; iar dacă încheierea este dată de preşedintele
Tribunalului sau a Curţii de Apel, apelul se judecă de completul instanţei
respective.
Termenul de recurs curge de la comunicare sau de la pronunţare (15 zile).
Procedura necontencioasă se completează cu cea contencioasă în masura în
care normele sunt sau nu potrivnice.

Contractele judiciare

În procedura contencioasă soluţionând litigiul între părţi judecătorul


pronunţă o hotărâre care se impune părţilor.
Acest acord este considerat un contract judiciar.
Contractul judiciar – acord al parţilor sau o convenţie a părţilor în cursul unui
proces şi în faţa judecătorului.
Contractele judiciare pot pot exista numai în domeniile în care le este îngăduit
părţilor să tranzacţioneze.
Acordul părţilor trebuie trebuie constatat de judecătorul competent să
judece litigiul, iar judecătorul care constată acordul părţilor trebuie să fie
competent să judece însă litigiul dintre ele.
Categorii de contracte judiciare
1. Contracte judiciare legale
2. Contracte judiciare de executare
3. Contracte judiciare propriu-zise

6
1. Contracte judiciare legale
- acele acte juridice de natură contractuală care nu au eficacitate decât cu
concursul formelor judiciare.
Adopţia – acord solemn al părţilor constatat prin hotarâre.

2. Contracte judiciare de executare


- poprirea – formă de executare ce dă dreptul creditorilor să urmărească sumele
sau efectele pe care o terţă persoană le datorează debitorului şi constă în
indisponibilizarea acestora în mâinile terţului debitor şi obligaţia de a le plăti
direct creditorului.
Procedura popririi este o procedură jurisdicţională care are 2 faze:
- de înfiinţare – competenta executorului judecătoresc;
- de validare – competenţa judecătorului;

3. Contracte judiciare propriu-zise


Nu au o existenţă extrajudiciară, geneza lor fiind eminamente judiciară.
Feluri:
 Contracte judiciare care privesc formele judecăţii
a. prorogarea judiciară de competenţă
b. litisconsorţiu voluntar
c. renunţarea la excepţii sau la invocarea altor nereguli procedurale
d. formularea interventiei principale direct în apel
e. judecarea cererii reconvenţionale împreună cu cererea principală chiar
dacă este introdusă tardiv.
 Contracte judiciare care privesc fondul litigiului
- renunţarea la judecată
- hotărârea parţială
Aceste contracte judiciare NU produc efectele decât cu privire la părţile
procesului care şi-au dat acordul.

Efectele pentru toate contractele


- contractuale
- judiciare
=> în sensul că au forţă obligatorie şi autoritate de lucru judecat care
duce la forţă executorie.
În toate cazurile judecătorul înregistrând voinţa părţilor face un act de
jurisdicţie şi nu un act de pură administraţie.

Acţiunea civilă
Definiţie:
Ansamblu mijloacelor procesuale prin care în cadrul procesului civil se
asigură protecţia dreptului subiectiv prin recunoaşterea sau realizarea lui (în
cazul în care este contestat) sau a unor situaţii juridice ocrotite de lege.
Fie că acţiunea este privită în sens obiecti, ca mijloc de apărare al dreptului
subiectiv civil, fie că este privită în sens subiectiv ca drept subiectiv procesual al
titularului dreptului de a urmării realizarea lui trebuie reţinut că:
1. Acţiunea trebuie concepută în legătură cu protecţia dreptului subiectiv civil,
de care însă este distinctă şi în legătură cu anumite interese ocrotite de lege.
2. Acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale prevăzute de legea de
procedură.
3. Acţiunea este uniformă adică cuprinde aceleaşi mijloace procesuale
indiferent de dreptul care se valorifică.

7
4. În momentul în care titularul dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de
lege apelează la acţiune, ea se individualizează şi devine proces.
Elementele de legătură între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă se regăsesc
în dreptul la acţiune.
Dreptul la acţiune:
Constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanţie a realizării sale.
Drepturile care intră în compunerea dreptului la acţiune se concretizează în acte
de procedură care se fac potrivit regulilor de procedură.
În dreptul la acţiune se include şi dreptul de a cere executarea silită, fără
această includere el fiind incomplet şi lipsit de eficienţă.
Dreptul la acţiune se stinge în întregul său prin intervenirea prescripţiei
extintive.
Se stinge doar dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi executarea silită.
Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care este încălcat dreptul
subiectiv sau interesul ocrotit de lege.

Elementele acţiunii civile:


1.Părţile. Întrucât acţiunea este legată de dreptul subiectiv ea nu poate fi
concepută fără existenta a cel puţin 2 persoane fizice sau juridice.
Denumirea generică de părţi primeşte denumiri particulare în funcţie de
cadrul procesual în care ne aflăm.
Vorbind de părţi avem în vedere persoanele între care s-a legat raportul
juridic dedus judecăţii şi nu de reprezentanţii lor legali şi convenţionari.
Părţile legate iniţial prin acţiune pot introduce la cererea lor în proces şi terţe
persoane sau aceste terţe persoane pot intra singure în proces din proprie
iniţiativă – voluntar sau aduşi de alţi – denumirea regenică – terţi.
Celor cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă adică dreptul de
a intoduce acţiunea sunt şi ele părţi în proces – procurorul, autoritatea tutelară.
2. Obiectul. Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acţiunea are
întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept. Acţiunea poate avea ca obiect şi
protecţia unor interese.
Obiectul procesului îl constituie ceea ce părţile consideră că trebuie dedus
judecăţii respectiv o problemă de fapt cu încadrarea ei în drept.
Obiectul acţiunii civile se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit.
Obiectul acţiunii:
- licit
- posibil
- determinat
3. Cauza. Scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau a celui
care se apără.
Cauza acţiunii numită causa petendi nu este acelaşi lucru cu cauza raportului
juridic (causa debendi). Altfel spus, cauza dreptului constituie cauza cererii de
chemare în judecată şi nu a acşiunii în totalitatea ei.
Cauza cererii de chemare în judecată sau temeiul juridic poate fi pusă în
discuţia părţilor de instanţa de judecată şi interesează instituţia puterii lucrului
judecat şi a litis pendentei.
Atât cauza acţiunii cât şi cauza cererii de chemare în judecată trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe
- să fie reală

8
- să fie licită
- sa fie morală.

Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Exerciţiul acţiunii civile este liber. Acţiunea este facultativă, însă pentru
punerea în mişcare a acţiunii civile este nevoie de voinţă. Odată ce voinţa există
trebuie îndeplinite cumulativ 4 condiţii:
- afirmarea unui drept;
- existenţa unui interes;
- capacitatea procesuală
- calitatea procesuală;

1. Afirmarea unui drept


= Existenţa unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat sau a
unui interes legitim care trebuie ocrotit.
Verificarea în fapt a existenţei dreptului se face pe calea acţiunii.
Hotărârea judecătorească este cea care stabileşte existenţa sau inexistenţa
dreptului.
Dreptul subiectiv civil afirmat pentru a se bucura de protecţie juridică
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a.– să fie recunoscut şi ocrotit de lege;
b.– să fie exercitat în limitele sale externe ( care pot fi de ordin material sau
juridic) şi în limitele sale interne (adică numai potrivit scopului economic şi
social pentru care a fost stabilit sau creat de lege).
c. – să fie exercitat cu bună credinţă
d.– să fie actual – adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii
suspensive.
Excepţii:
 această ultimă condiţie trebuie îndeplinită numai când se solicită realizarea
dreptului.
Art. 110 Codul de procedură civilă permite introducerea unei acţiuni înainte
de împlinirea termenului.
 cererile pentru predarea unui imobil se pot face înainte de împlinirea
termenului de închiriere sau de locaţiune – dar cu efect numai de la împlinirea
termenului.
Art. 110 Codul de procedură civilă – în cazul obligaţiilor alimentare sau al
prestaţiilor periodice când se poate solicita executarea lor la termen.
Excepţiile relative se ridică la prima înfăţişare.
Preşedintele instanţei (Art. 110) poate încuvinţa în general înainte de
împlinirea termenului orice cereri pentru executarea la termen a unei obligaţii,
dar numai când socoteşte că cererile sunt îndreptăţite pentru întâmpinarea unei
pagube însemnate.
Sancţiunea în cazul lipsei dreptului se pronunţă după dezbateri contradictorii
şi constă în respingerea acţiunii.
Acţiunea poate fi respinsă şi prematur introdusă fără a intra în cercetarea
fondului atunci când dreptul nu este actual.
Reclamantul va putea reintenta cererea atunci când s-a împlinit termenul sau
condiţia.
Excepţia prematurităţii trebuie ridicată de pârât, el fiind cel lezat.

2. Existenţa unui interes


Pentru exercitarea unei acţiuni nu este suficient să afirmi existenta unui drept
ci trebuie să justifici şi un interes. Adică, folosul practic urmărit.

9
Interesul poate fi:
- Material – când se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin patrimonial.
- Moral – când se urmăreşte obşinerea unei satisfaceri sufleteşti.
Condiţia interesului trebuie să existe în legătură cu toate formele procedurale
care alcătuiesc conţinutul procedurii.
Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie legitim – să nu vină în contradicţie cu legea;
- să fie personal – în folosul practic, să-l vizeze pe cel ce recurge la forma
procedurală şi nu pe adversarul său; Şi în cazul în care acţionează alte
persoane sau organe în locul titularului, folosul se resfânge asupra lor;
- să fie născut şi actual – cel care actionează dacă s-ar abţine, s-ar expune
unui prejudiciu.
În principiu dacă dreptul este actual şi interesul este actual.
Sancţiunea lipsei interesului sau a lipsei interesului sau a lipsei unei cerinţe a
interesului este respingerea actiunii.
Invocarea lipsei interesului se face pe calea excepţiei. Excepţia poate fi
ridicată de partea adversă, de procuror sau de instanţă din oficiu.

3. Capacitatea procesuală
 reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile.
A. Capacitatea procesuală de folosinţă
 acea parte a capacităţii care constă în aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Art. 4  orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în
judecată.
Persoanele fizice cu această calitate de la naştere şi până la moarte.
Persoanele juridice au această capacitate de la înregistrare, înfinţare şi până
la încetarea persoanei juridice. În cazul persoanei juridice se aplică principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă.
B. Capacitatea procesuală de exerciţiu
 acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane
care are dreptul de a valorifica singură un drept în justiţie, exercitându-şi singur
toate drepturile procesuale şi îndeplinindu-şi toate obligaţiile procesuale –
capacitatea de a sta în judecată.
Art. 42  persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor, nu pot sta în judecată
decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate.
Reprezentarea apare în cazul persoanei fizice, lipsite de capacitate de
exerciţiu (minori şi persoane puse sub interdicţie). Aceste persoane stau în
judecată prin reprezentare care pot fi: tutorii; curatorii; părinţii.
Art. 44  prevede că este obligatorie numirea curatorului când există
contrarietate de interese între reprezentat şi reprezentant.
Curatorul special se numeşte în cazurile când este nevoie de timp până la
numirea reprezentantului legal.
Asistarea  apare în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii înre 14 – 18). Aceştea sunt citaţi şi stau personal în proces,
dar sunt asistaţi de părinţi sau tutore care semnează actele alături de ei şi sunt
de asemenea citaţi în proces.
Autorizarea  intervine în cazul actelor de dispoziţie făcute de reprezentanţii
legali sau ocrotitorii legali ai minorilor fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Pentru aceştia este necesară autorizarea
organului competent care de regulă este autoritatea tutelară.
Persoanele juridice îşi exercită capacitatea de exerciţiu prin organele lor de
conducere sau alte persoane împuternicite de aceste persoane.

10
Actele procesuale sunt lovite de nulitate absolută atunci când nu există
capacitate procesuală de folosinţă.
Când sunt făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu ele
sunt anulabile.
Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea confirma însă în
totalitate sau în parte aceste acte.
Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă sau a lipsei capacităţii de exerciţiu
poate fi ridicată în orice stare a pricinii, cererea urmând să fie anulată.

4.Calitatea procesuală de exerciţiu


→ este îndreptăţirea reclamantului, sau pârâtului de a figura în proces.
Art. 112 → distingem că calitatea procesuală a părţii care este un element
subiectiv a acţiunii civile şi care se defineşte prin nume, domiciliul sau reşedinţă
şi calitatea de reprezentant, adică calitatea juridică.
Lipsa calităţii procesuale este o excepţie de fond şi se sancţionează cu
respingerea cererii.
Lipsa calităţii de reprezantant este o exepţie de procedură şi se sancţionează
cu anularea cereri.
Calitatea cerută pentru a exercita acţiunea în justiţie aparţine subiectului activ
al dreptului subiectiv civil – aceasta este regula.
Atunci când legiuitorul a dorit, a recunoscut expres calitatea procesuală activă
şi altor persoane4 care legitimează un interes.
Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea va trebui să justifice atât
calitatea procesuală, activă a sa cât şi calitatea procesuală activă a pârâtului.
Verificarea de către instantă a calităţii procesuale active şi pasive se face prin
controlarea cererii de chemare în judecată în cuprinsul careia (potrivit art. 112)
trebuie indicat obiectul cauzei şi motivele de fapt şi de drept pe care se
întemeiază cererea.
Verificarea calitătii procesuale se face înainte de începerea dezbaterilor doar
în cazul drepturilor reale se face în cadrul dezbaterilor.
În timpul procesului poate avea loc o transmisiune a calităţii procesuale
active sau pasive, prin transmiterea drepturilor şi obligaţiilor care intră în
conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.
Transmiterea poate fi:
- legală – la persoanele fizice se face cel mai adesea pe calea succesiunii; În
cazul persoanelor juridice transmisiunea legală se face pe calea reorganizării
care poate fi prin comasare, divizare, fuziune, absorţie.
- convenţională – intervine în baza unei înţelegeri între părţi şi terţi, vânzare,
donaţie, cesiune de creanţă, etc.
Cel ce dobândeşte calitatea procesuală în urma transmisiunii preia procesul în
starea în care se găseşte în acel moment.
Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie de partea
interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului, iar
în caz de admitere se respinge acţiunea.
Când pentru analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale aceasta s-a unit cu
fondul iar instanţa constată că există dar acţiunea este pornită de o persoană
fără calitate va respinge acţiunea nu ca nefondată ci ca introdusă de o persoană
fără calitate.
Procesul va putea fi redeschis de titularul dreptului.
Când acţiunea s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive reclamantul
va putea introduce o nouă acţiune împotriva persoanei care are adevărata
calitate de pârât.

11
În cazul acţiunii reale pârâtul poate, până la prima zi de înfăţişare, să arate
titularul dreptului iar dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul
consimte va lua locul pârâtului.
Când cel arătat ca titular al dreptului, nu se înfăţişează sau tăgăduieşte va
primi calitatea de intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă.

Clasificarea acţiunilor civile

În funcţie de scopul material urmărit de reclamant avem acţiuni în:


- realizare de drepturi;
- constatare de drepturi;
- constituire de drepturi;

1. Realizare de drepturi – mai sunt: - în adjudecare, în condamnare, în


executare.
Acele acţiuni prin care reclamantul care se pretinde titularul unui drept
subiectiv civil solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar
dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni constituie titluri executorii. Aceste
acţiuni sunt cele mai frecvente şi sunt reglementate în art. 109 Cod procedură
civilă.
2. Constatare de drepturi – numite şi în recunoaşterea dreptului sau în
confirmare.
Sunt cale acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai
existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului – sunt
reglementate în art. 111 Cod procedură civilă.
Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni nu constituie titlu executoriu(excepţie
cheltuielile de judecată).
Judecata se face după procedura contencioasă.
Acţiunea în contestare are un caracter subsidiar ia nefiind admisibilă dacă
există posibilitatea unei acţiuni în realizarea dreptului.
Pentru introducerea ei este necesară constatarea existenţei interesului.
se clasifică în:
 acţiuni pozitive – constă existenţa unui raport juridic;
 acţiuni negative – constată inexistenta unui raport juridic;
 declaratorii – prin care se cere instanţei să constate existenţa sau
inexistenţa unui raport juridic.
 Interogatorii – cele prin care titularul dreptului în mod preventv cheamă în
judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a
răspunde dacă recunoaşte sau nu dreptul său.
 Provocatorii - cele prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel
care prin atitudinea sa sau actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în
exerciţiul dreptului său.
3. Constituire de drepturi – acţiunea în transformare – acţiunea prin care
reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă
pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea creerii unei situaţii juridice
noi.
Aceste acţiuni tind la schimbarea sau desfinţarea unor raporturi juridice vechi
şi la crearea unor raporturi juridice noi.
Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor.
În funcţie de natura drepturilor care se valorifică prin acţiune: personale; reale;
mixte;
12
Această clasificare vizează numai acţiuni prin care se valorifică un drept de
creanţă, rămânând în afară acţiunea care vizează starea şi capacitatea
persoanelor.
Dacă ne raportăm şi la obiectul dreptului subiectiv avem o clasificare în
acţiuni personale mobiliare şi acţiuni personale imobiliare. La rândul
lor se clasifică în acţiuni petitorii şi posesorii.
1. Acţiunile personale
 acele prin care se valorifică un drept personal de creanţă. Numărul lor este
nelimitat.
Ele sunt:
- mobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun mobil, prin
natura sa, prin determinarea legii sau prin anticipaţie valorificat.
- imobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobiliar
prin natura sa, prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică.
2. Acţiunile reale
 cele prin care se valorifică un drept real – numărul lor este limitat.
- mobiliare - când dreptul real valorificat ca obiect un bun mobil.
- imobiliare - când dreptul real valorificat ca obiect un bun imobil.
3. Acţiunile mixte
 se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real în cazul în
care drepturile invocate aceeaşi cauză generatoare sau se regăsesc într-un
raport de conexiune.
Această clasificare prezintă importanţă sub raportul calităţii procesuale, al
competenţei teritoriale şi al prescripţiei.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală în cazul, acţiunii personale
titularul se îndreaptă împotriva subiectului pasiv (pârâtul).
În acţiunile reale acţiunea se exercită impotriva deţinătorului bunului.
În cazul acţiunilor mixte acţiunea se îndreaptă tot împotriva deţinătorului
bunului.
Competenţa teritorială
 la acţiunile reale:
- imobiliare – locul situării imobilului;
- mobiliare – instanţa de la domiciliul pârâtului;
 la acţiunile personale:instanţa de la domiciliul pârâtului
 la acţiunile mixte – alternativă.
Prescripţia dreptului la acţiune
 acţiunile personale – 3 ani;
 acţiunile reale – imprescriptibile – unele;
- prescriptibile – 30 ani;
- prescriptibile – 1 an.
În funcţie de calea procesuală aleasă de parte pentru apărarea drepturilor ei:
- principale;
- accesorii;
- incidentale.
Pentru a vorbi de această clasificare este necesară existenta unei acţiuni
principală deja pornită. Raportat la această acţiune se pot formula acţiuni
accesorii – a căror rezolvare depinde de soluţia din acţiunea principală; -
incidentale – care pot avea o existenţă de sine stătătoare dar au fost formulate
într-un proces deja pornit.
Importanţa acestei clasificări se manifestă în faptul că: acţiunea accesorie şi
incidentală sunt în competenţa instanţei care poate judeca acţiunea principală.
Există acţiuni care se pot formula numai pe cale principală sau numai pe cale
accesorie.

13
Există acţiuni accesorii care trebuie rezolvate din oficiu dacă nu au fost cerute
de părţi.
Terţul care introduce acţiunea incidentală dobândeşte calitatea de parte şi
hotărârea îi este opozabilă.
În cazul acestor acţiuni termenul căi de atac este cel al acţiunii principale.

Competenţa instantelor judecătoreşti

Este capacitatea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau altui


organ jurisdicţional de-a soluţiona un anumit litigiul. Articolul 123 alin. 1 din
Constituţie – justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.
Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Legea de
organizare judecătorească nr. 92 / 1992 articolul 2 – toate litigiile civile pentru
care legea nu stabileşte o altă competenţă.

Clasificarea normelor de competenţă - mai multe criterii


1.După modul în care se stabilesc sfera organelor de jurisdicţie dacă delimitarea
se face prin raportare din sisteme diferite sau organe din acelaşi sistem,
avem:
- norme de competenţă generală;
- norme de competenţă jurisdicţională;
Pentru a se putea stabili care e organul de jurisdicţie competent e necesar
delimitarea sferei de activitate a categoriei de organe în care se integrează
organul respectiv de jurisdicţie faţă de celelalte organe ale statului;
delimitarea sferei de activitate între organele aparţinând aceluiaşi
organ de jurisdicţie în vederea stabiliri competenţei jurisdicţionale.
2.Delimitarea competenţei între organele judecătoreşti de grad diferit sau de
acelaşi grad:
- când avem instanţă de grad diferit prin delimitarea competenţei
materială (judecătorie, tribunal, curte de apel);
- competenţa teritorială
- articolul 151 codul de procedură civilă
3. Caracterul imperativ sau dispozitiv al normei care reglementează
competenţa, deosebim competenţa absolută şi relativă.
Competenţa generală şi materială în toate cazurile sunt reglementate prin
norme care au caracter imperativ.
Competanţa teritorială – în principiu are caracter relativ dar în unele cazuri e
absolută. Ex. – competenţa teritorială exclusivă sau excepţională.
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti – în lipsa unui text de lege
care să poroage soluţionarea aceasta va fi de competenţa instanţelor
judecătoreşti.
Există unele jurisdicţii special înfinţate prin legi speciale care nu contravin
principiilor constituţionale, dar în toate cazurile solutionarea litigiilor – nu poate
împiedica ca cel interesat să se adreseaze instanţei de judecată în baza
principiului liber la justiţie prevăzut în articolul 21 din Constituţie.
Chiar dacă în legile speciale se menţionează că hotărârea organelor
jurisdicţional este definitivă, totuşi partea interesată are dreptul de a
exercita o cale de atac la instanţe judecătoreşti competente pentru
legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate.

Competenţa jurisdicţională a instanţei judecătoreşti:

14
COMPETENŢA MATERIALĂ:

Se delimitează sfera de activitate a instanţei de grad diferit pe linia lor


ierarhică. Se face după felul atribuţiilor jurisdicţionale fiecărei categorii de
instanţă şi e determinată competenţa materială funcţională, iar pe de altă
parte după obiectul, natura ce corespunde noţiunii de competenţă materială
procesuală.

Competenţa materială a judecătoriei:


1. Legea 92 / 1992 – judecătoria este instituţie de drept comun în ce priveşte
judecata în primă instanţă. Regula generală – soluţionarea tuturor cererilor –
proceselor e de competenţa judecătoriei în primă instanţă, excepţie cererile,
proceselor date în competenţa altei instanţe judecătoreşti articolul 1 pct. 1 din
Codul de procedură civilă – judecătoriile judecă în primă instanţă toate
procesele – cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
2. Judecătoriile mai exercită şi un control judecătoresc asupra tăriei –
temeiniciei date de alte organe – numai în cazurile expres prevăzute de lege.
3. Articolul 1, pct. 3 Codul de procedură civilă – judecătoriile judecă în orice
altă materie dată în competenţa lor.

Competenţa materială a tribunalului:


Tribunalul judecă în primă instanţă:
- Procese – cereri în materie comercială a căror obiect are o valoare de până la
10 miliarde lei (inclusiv) precum şi cereri – procese în această materie al cărui
obiect nu este evaluat în bani.
- Procese – cereri în materie civilă a cărui obiect are o valoare de peste 2
miliarde lei.
- Conflictele de muncă cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
instanţe.
- Procese – cereri în materie de contencios administrativ în afară de cele date
în competenţa Curţii de Apel.
- Procese – cereri în materie de creaţie intelectuală ţi proprietăţii industrială.
- Procese – cereri în materie de expropriere.
- Cereri pentru încuvinţarea adopţilor.
- Punerea sub interdicţie, declararea morţii, dispariţiei.
- Nulitatea căsătoriei, adopţiei, decăderea din drepturile părinteşti
- Refacerea prejudiciilor din cauza erorii judiciare în procesele penale.
- Recunoaşterea – încuvinţarea executării hotărârilor date în ţările străine.
Tribunalul ca instanţă de apel:
- judecă apelurile pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Tribunalul ca instanţă de recurs:
- judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii care potrivit
legii nu sunt supuse apelului.
- alte situaţi date prin lege în competenţa lor.

Competenţa materială a Curţii de Apel


Judecă în primă instanţă:
- Procese – cereri în materie comercială a căror obiect are o valoare de peste 10
miliarde lei.
- cereri – procese în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Ca instanţă de apel:
- judecă apelurile pronunţate de tribunalul în primă instanţă

15
Ca instanţă de recurs:
- recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalul în apel, sau
hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunalul care potrivit legii nu sunt
supuse apelului precum şi alte cauze prevazute de lege.
- în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Curtea Supremă de Justiţie
Judecă recursurile declarate împotriva Curţii de Apel şi a altor hotărâri în
cazurile prevăzute de lege.
- recursurile în interesul legii
- recursurile în anulare
- în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

COMPETENŢA TERITORIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

În vederea sesizări instanţei competente e necesar constatarea în afară de


regulile privitoare la competenţa materială şi a dispoziţiilor legale privitoare la
competenţa teritorială, adică delimitarea teritorială a sferelor.
Competenţa teritorială are următoarele sfere
- competenţa teritorială de drept comun
- competenţă teritorială alternativă sau facultativă
- competenţă teritorială exclusivă
- competenţa absolută şi relativă

Competenţa teritorială de drept comun


- articolul 5 Codul de procedură civilă – cererea se face la domiciliul pârâtului.
Reclamantul trebuie să se deplaseze la domiciliul pârâtului (la instanţa de la
domiciliul pârâtului). Cât timp procesul nu a fost judecat se prezumă că nu are
nici o obligaţie faţă de reclamant.
Când pârâtul nu are domiciliul cunoscut – cererea se face la instanţa
domiciliului reclamantului.
Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate – cererea se face la instanţa
reşedinţei din ţară, dacă nu are reşedinţă în ţară – la instanţa de la domiciliul
reclamantului dar numai dacă domiciliul pârâtului din străinătate nu e
cunoscut).
Ori de câte ori pârâtul care are un domiciliul cunoscut în străinătate
citarea se face la acel domiciliu, potrivit dispoziţiilor legale existente.

Competenţă teritorială alternativă sau facultativă


Este atunci când legea stabileşte 2 sau mai multe instanţe deopotrivă
competente pentru soluţionarea unor pricini, iar reclamantul are alegerea între
instanţele respective, însă alegerea odată făcută nu mai poate fi schimbată –
articolul 12 Codul de procedură civila.
Alternativă
Atunci când pârâtul în afară de domiciliul său are o îndeletnicire profesională,
ori una sau mai multe aşezări agricole, comerţ, industrie – cererea se poate face
şi la instanţa acelor aşezări sau îndeletniciri, dar numai pentru obligaţii
patrimoniale care sunt născute sau urmează se se execute în acel loc.
Atunci când cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat cererea
trebuie făcută la instanţa sediului principal, sau unde are loc reprezentarea dar
numai pentru obligaţiile ce urmează a fi exercitate în acel loc sau care izvorăsc
din actele încheiate prin reprezenţant.
Atunci când cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate
juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia potrivit înţelegerii

16
dintre asociaţi i s-a încredinţat preşedenţia, în lipsa unei asemenea persoane la
instanţa de la domiciliul oricăruia dintre asociaţi.
Cererile privitoare la executarea, anularea, rezilierea unui contract – instanţa
locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar şi în parte a obligaţiilor.
În cererile ce izvorăsc dint-un raport de locaţiune a unui imobil în acţiunea în
prestaţie tabulara, instanţa locului unde se află imobilul.
Cererile ce izvorăsc din cambie sau bilet la ordin, instanţa locului de plată.
Cererile privitoare la obligaţiile comerciale – instanţa locului unde a luat
naştere contractul sau a locului plaţii.
În cererile izvorâte dintr-un contract de transport – instanţa locului de plecare
sau de sosire sau la domiciliul pârâtului.
În cererile făcute de ascendenţi – descendenţi pentru pensie de întreţinere –
instanţa de la domiciliul reclamantului.
În cererile care izvorăsc dintr-un fapt ilicit – instanţa de la locul săvârşiri
faptei.
În materie de asigurare – cererile privitoare la despăgubiri se face şi la
instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratorului, bunurile
asiguratorii sau locul unde se află accidentul.
În cazul coparticipări pasive – mai mulţi pârâţi – cererea se poate face la
oricare dintre instanţele de la domiciliul pârâţilor.

Competenţă teritorială exclusivă


În unele situaţii legea stabileşte prin derogare de la principiul înscris în articolul
5 privitor la competenţa teritorială de drept comun – stabilirea competenţei
teritoriale exclusive – o altă instanţa decât cea de la domiciliul pârâtului.
Cererile privitoare la bunurile imobile care se fac numai la instanţa în
circumscripţia căreia se află acel imobil – articolul 13 alin. 1 Codul de procedură
civilă.
Această dispoziţie vizează numai acţiunile reale imobiliare nu şi acţiunile
personale. Reţinerea acestei competenţe exclusive – instanţa locului situări
imobilului poate să asigure o judecată în condiţii mai bune dacă se propun
probe. În situaţia în care imobilul e situat în circumscripţia mai multor instanţe –
cererea se face la cea de la domiciliul pârâtului dacă acesta se află la una din
circumscripţii în caz contrar cererea poate fi introdusă la oricare din instanţele
unde se află imobilul în litigiul.
Este competentă instanţa de la ultimul domiciliu al celui decedat
pentru soluţionarea cererilor referitoare la validitatea sau executarea
dispoziţiilor testamentare, a cererilor privitoare la moştenire precum şi cele
privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le au unii împotriva celorlalţi şi
cererile legatarilor sau creditorilor celui decedat împotriva vreunui moştenitor,
sau executor testamentar
Contradicţia aparută între textul articolul 13 şi 14 din Codul de procedură
civilă e soluţionată în sensul că se aplică competenţa prevăzută de articolul 14,
chiar dacă imobilul nu se află în raza teritorială a instanţei ultimului domiciliu al
defunctului.
Soluţia se justifică prin faptul că în materie de succesiuni, competenţa are un
caracter special.
Menţionăm ca în situaţia în care în masa bunurilor comune există şi imobile,
partajul acestor bunuri – competentă este instanţa care soluţionează divorţul,
dacă partajul e formulat ca o cerere accesorie, însă după divorţul cererea de
partaj e de competenţa instanţei locului unde s situat imobilul.
Cererile în materie de societate – sunt de competenţa instanţei unde
societatea îşi are sediul principal până la lichidarea în fapt.

17
Cererile în materie de reorganizare judiciară şi a falimentului sunt de
competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul
principal al debitorului – articolul 16 Codul de procedură civilă şi articolul 5 din
Legea 64 / 1995.
În unele situaţii competenţa exclusivă e stabilită print-o dispoziţie specială din
Codul de procedură civilă sau print-o lege specială cum ar fi:
- soluţionarea cererii de desfacere a căsătoriei e de competenţa instanţei locului
unde soţi au avut ultimul domiciliu, dacă soţi nu au avut domiciliul comun sau
nici unul din soţi nu mai locuiesc în circumscripţia unde a fost ultimul domiciliu
comun – competenţa e a instanţei de la domiciliul pârâtului, dacă această nu are
domiciliul în ţară, e competentă judecătoria de la domiciliu reclamantului.
În materia conflictelor de mincă – e competentă instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află sediul unităţii, articolul 72 din legea 168 / 1999
– competenţa.
Soluţionarea cererilor privitoare la dispariţia – decesul – e de
competenţa instanţei ultimului domiciliu al defunctului.
Competenţa absolută şi comperenţa relativă
Deosebirea se face în raport de caracterul normelor – dacă ele sunt imperative
sau dispozitive.

Competenţa absolută
Trăsături:
- norma de competenţă absolută – sunt obligatorii atât pentru părţi cât şi
pentru instanţa de judecată. Nu se pot face derogări. Încălcarea normei de
competenţă absolută poate fi invocată de oricare din părţi chiar şi de
reclamantul care a sesizat instanţa necompetentă, excepţia mai poate fi ridicată
şi de procuror, iar instanţa este obligată să verifice din oficiu şi să decline
competenţa.
- Poate fi invocată oricând, în orice fază a procesului atât la apel cât şi la recurs
chiar dacă nu a format obiect de dezbatere în primă instanţă. Nerespectarea
competenţei atrage nulitatea hotărârilor pronunţate.

Comperenţa relativă
Trăsături:
- norma de competenţă relativă, permite părţilor să deroge prin înţelegere
expresă sau tacită.
- incălcarea normei de competenţă relativă, nu poate fi invocată decât de pârât.
- instanţa nu e obligată să-şi verifice din oficiu competenţa dacă aceasta este
relativă, şi chiar dacă constată că nu e competentă nu-şi poate declina
competenţa decât după ce i-a făcut cunoscut pârâtului dreptul de-a cere
declinarea competenţei şi pârâtul solicită acest lucru.
- necompetenţa relativă nu poate fi invocată în faţa instanţei de apel sau recurs
decât dacă a fost obiect de dezbatere în faţa instanţei de fond şi care i-a respins
excepţia formulată de pârât.
- dacă pârâtul nu a ridicat în termen această excepţie se consideră că a achiesat
la competenţa instanţei de judecată.

18
Elementele constitutive ale acţiunii civile

Participanţii la procesul civil


La activitatea judecătorească a cauzelor civile şi la executarea hotărârilor
pronunţate în această cauză participă următoarele părţi:
- instanţa de judecată;
- părţile;
- organul de executare;
- alte persoane şi organe.
Toţi aceştia poartă denumirea generică de participanţi la procesul civil.
Unii din aceşti participanţi influenţează în mod hotărâtor existenţa şi
desfăşurarea procesului civil de aceea se numesc subiecţii ai procesului civil.
Au calitatea de subiecte: instanţa judecătorească, părţile, organele de
executare şi procurorul.

1. Instanţa judecătorească
 instanţa este organ împuternicit de lege să rezolve litigiul intervenit între
părţi.
În acest înţeles sunt cuprinse toate organele de jurisdicţie înfinţate de lege.
Termenul de instanţă este folosit în mod frecvent numai pentru instanţele
judecătoreşti.
- instanţe de fond
- instanţe de apel
- instanţe de recurs
Instanţă mai numim şi completul.
Conform art. 17 din L 92 / 1992, cauzele în primă instanţă se judecă în
complete compuse dintr-un singur judecător, indiferent de gradul instanţei
(judecătorie, tribunal).
Excepţie:
- în cazul litigiilor de muncă şi a conflictelor de muncă unde completul este
format din un judecător şi 2 asistenţi judiciari;
- în cazul adopţiilor se judecă în complet de 2 judecători.
Apelurile – indiferent unde se judecă – compunerea este de 2 judecători.
Recursurile – se judecă în complet de 3 judecători.
Completele de judecată sunt constituite de preşedintele instanţei sau de
preşedintele de secţie.
Completul de judecată este prezidat de (în cazul în care sunt 2-3 judecători)
de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei când aceştia intră în compunerea
completelor sau de preşedintele de secţie când aceştia participă la judecată.
În celelalte cazuri judecătorul care prezidează este desemnat de preşedintele
de secţie sau de preşedintele instanţei.
Când legea prevede se constituie complete specializate pentru judecarea
cauzelor în anumite materii.
Normele vizând compunerea instanţei sunt norme de organizare
judecătorească şi au caracter imperativ.
Greşita compunere a instanţei poate fi invocată de oricine – şi de instanţă – şi
în orice stare a pricinii.
În cazul în care se admite excepţia greşitei compuneri a instanţei, la instanţa
de fond şi numai în cazul completelor specializate se va lua act prin prin
încheiere şi se va da termen la un complet legal constituit.
Dacă excepţia greşitei compuneri a instanţei este ridicată în apel – se va anula
hotărârea şi se va judeca cauza.
Când excepţia este admisă în recurs se casează hotărârea şi se trimite spre
rejudecare.

19
Distinct de compunerea instanţei avem:
Constituirea instanţei  alcătuirea ei complexă cu toate organele şi
persoanele cerute de lege.
Alături de judecători participă în mod obligatoriu la toate şedinţele grefierul şi
la unele şi procurorul.
La Curtea Supremă de justiţie rolul grefierului este luat de magistraţii asistenţi
– sunt asolvenţi de drept.
Pentru a asigura obiectivitatea judecătorului, grefierului şi a procurorului legea
a reglementat trei situaţii:
1. Incompatibilitatea  este reglementată în art. 24 codul de procedură
civilă. Legea prevede trei cazuri de incompatibilitate:
a. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la
judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs.
b. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea
aceleiaşi pricini în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere spre
rejudecare.
c. Judecătorul care a fost martor,expert, avocat sau arbitru într-o pricină nu
poate judeca acel proces.
Toate aceste 3 cazuri sunt de strictă interpretare.
Excepţia de incompatibilitate poate fi invocată de oricine, oricând.
La căile de atac extraordinare de atac nu funcţionează incompatibilitatea.
2. Abţinerea şi recuzarea
În anumite cazuri prevăzute de lege expres judecătorul poate fi recuzat şi tot
pentru aceleaşi cazuri se poate abţine.
Cazuri de recuzare sau abşinere:
a.Când judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii au vreun interes în
judecarea privinii sau când judecătorul este soş, rudă sau afin până la gradul
al 4-lea inclusiv, cu una din părţi.
b.Când judecătorul este soţ, rudă sau afin în linie dreaptă pâna la al 4-lea grad,
inclusiv cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu
fratele sau sora soţului uneia dintre aceste persoane.
c. Când soţul judecătorului în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia
dintre părţi până la gradul al 4-lea inclusiv sau fiind încetat din viaţă sau
despărţiţi au rămas copii.
d.Dacă judecătorul, soţul sau rudele până la gradul al 4-lea inclusiv au pricină
asemănatoare cu aceea care se judecă sau dacă au o cauză la instanţa la
care una din parţi este judecător.
e.Dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp
de 5 ani înaintea recuzării.
f. Dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi.
g.Dacă judecătorul a primit de la una din părţi darurisau făgăduieli de daruri, or
alte îndatoriri.
h.Dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă.
i. Dacă există duşmănie între judecător, soşul sau una dintre rudele sale până la
gradul al 4-lea inclusiv şi una din părţi, soţi sau rudele acestora până la
gradul al 3-lea inclusiv.
Pentru aceleaşi motive cu excepţia celei de la litera h pot fi recuzaţi sau se
pot abţine procurorii, magistraţii asistenţi, grefierii şi experţii.
Deşi cazurile de mai sus sunt unice, caracterul normelor diferă; pentru
abţinere normele sunt imperative (obligarea judecătorilor, etc.), iar pentru
recuzare normele sunt dispozitive.
Cazurile de abţinere şi recuzare sunt limitative ţi nu pot fi extinse nici prin
voinţă judecătorilor nici a părţilor.

20
Procedura de soluţionare este diferită, cererea de abţinere se face de către
judecător, cererea de recuzare se face de partea interesată, verbal sau în scris
înainte de începerea dezbaterilor.
Dacă motivul de recuzare apare după începerea dezbaterilor, cererea se va
face imediat ce partea află de motiv.
Judecătorul recuzat poate declara că se abţine, fiind judecată numai cererea
de abţinere.
Instanţa competentă să judece cererea de recuzare sau de abţinere este cea
din care face parte judecătorul. Când din cauza recuzării nu se poate acătui
completul de judecată sau când sunt recuzaţi toţi judecătorii cererea se judecă
de instanţa care ar judeca calea de atac.
La Curtea Supremă de Justiţie recuzarea unei secţii se judecă de o altă secţie.
Judecata se face în camera de consiliu fără prezenţa părţilor.
Dacă se consideră necesar judecătorul recuzat poate fi ascultat. Nu se admite
interogatoriul ca mijloc de probă al motivelor de recuzare. Pronunţarea asupra
cererii se face prin încheiere în sedinţă publică. Dacă se admite cererea de
recuzare prin aceeaşi încheiere se arată ce acte se păstrează iar iar judecătorul
recuzat se retrage. Dacă se admite recuzarea întregii instanţe se va trimite
cauza la o instanţă egală în grad.
Încheierea de pronunţare asupra abţinerii şi cea prin care s-a încuvinţat
recuzarea nu au cale de atac.
Încheierea de respingere a recuzării se atacă odată cu fondul.

2. Părţile - de regulă un reclamant şi un pârât.


Art. 47 Cod de procedură civilă prevede că mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie
comună sau dacă au aceeaşi cauză. Această situaţie se numeşte:
coparticipare procesuală sau litis consorţiu. Copacitatea procesuală se
clasifică în funcţie de două criterii:
a. după cum se reunesc părţile cu interese identice sau se reunesc mai multe
cereri între aceleaşi părţi sau si cu alte părţi dacă există o legătură strânsă
avem:
Coparticipare
– subiectivă– părţile
 activă – mai mulţi reclamanţi
 pasivă – mai mulţi pârâţi
 mixtă - mai mulţi reclamani şi mai mulţi pârâţi
- obiectivă – cererile
b.în raport cu rolul voinţei părţilor:
- Coparticipare procesuală facultativă – în principiu este independenţa
procesuală – adică actele, apărările, concluziile nu pot folosi sau păgubi pe
ceilalţi. În cazul în care prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii
legale efectele hotărârii se întind asupra tuturor actelor utile cauzei îşi extind
efectele şi asupra celorlalţi participanţi.
- Coparticipare procesuală necesară.
Pentru a fi parte în proces fie singur fie împreună cu alţii, orice persoană trebuie
să îndeplinească condiţiile de exerciţiu ale acliunii civile.

Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Drepturile părţilor sunt prevăzute în codul de procedură civilă  sunt:


- dreptul de a adresa cereri instanţei;
- dreptul de a fi citat;
- dreptul de apărare;

21
- dreptul de a conduce personal procesul sau de a fi reprezentat în proces;
- dreptul de a recuza judecătorul;
- dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti;
- dreptul de a solicita cheltuieli de judecată;
- dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv;
- dreptul de a tranzacţiona;
- dreptul de a chiesa la pretenţiile reclamantului.
Îndatoririle se referă la obligaţiile părţilor de a îndeplini actele de
procedură, condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege.
Art. 723 codul civil  prevede că drepturile procedurale trebuie exercitate cu
bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Abuzul de drepturi presupune un element subiectiv –reaua credinţă- şi un
element obiectiv – modalitatea de deturnare de la scopul şi finalitatea sa legală.
Ordonanţa 138 / 2000  a introdus în codul civil, art. 1081 prin care s-au
prevăzut amenzi judiciare pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor
procesuale.
Art.1083 prin care s-a prevăzut posibilitatea ca în afara amenzi să se
plătească şi despăgubiri pentru paguba cauzată părţii adverse. Amenda şi
despăgubirile se stabilesc prin încheiere executorie care se comunică dacă
partea este lipsă la luarea măsurii. Pentru această încheiere singura cale de atac
– cererea de reexaminare – termenul de atac fiind de 15 zile de la comunicarea
încheierii sau de la luarea măsurii.
Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă în camera
de consiliu de instanţa de judecată sau de preşedintele instanţei de executare
care a aplicat amenda.

Participarea terţilor în procesul civil

Legea permite părţilor din proces să introducă terţe persoane sub forma
chemării în judecată a altor persoane, a chemării în garanţie şi a ocrotirii
titularului dreptului. Aceste modalităţi modalităţi de introducere a terţilor se
numesc forme de intervenţie forţată. Ele pot fi folosite numai de părţi şi
niciodată de instanţă din oficiu. Terţele persoane pot fi chiar ele interesate
să participe la proces şi legea le permite să facă acest lucru sub forma
intervenţiei voluntare. În toate cazurile în care discutăm de participarea
terţilor în proces avem în vedere existenţa unui singur proces care este în curs
de desfăţurare în cadrul căruia se formulează cereri incidentale sau conexe.
În consecinţă avem 2 forme mari de participare a terţilor în proces:
- intervenţia forţată
- intervenţia voluntară
Intervenţia voluntară este reglementată prin articolul 49 – 56 Codul de
procedură civilă.
Intervenţia voluntară este cererea unui terţ de a intra într-un proces
pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul
unei părţi din proces. În primul caz, intervenţia este principală, în cel de-al 2
lea caz intervenţia este accesorie.
Intervenţia principală
Se face sub forma unei cereri de chemare în judecată şi este îndreptată
impotriva ambelor părţi din proces. În această cerere terţul tinde să câştige
pentru sine în parte obiectul procesului. Cererea poate fi făcută doar în faţa
primei instanţe şi înainte de încheierea dezbaterilor. Cu învoirea părţilor cererea
se poate face şi direct şi indirect în apel.
Intervenţia accesorie

22
Se face tot sub forma unei cereri de chemare în judecată. Se face întotdeauna
în interesul uneia dintre părţi şi fiind o apărare prin care nu se invocă un drept
propriu se poate face atât la fond cât şi în apel.
Intervenţia voluntară indiferent de formă este în competenţa instanţei
sesizată cu cererea principală. Pentru ca părţile din proces să nu fie surprinse şi
pentru a li se asigura dreptul la apărare, articolul 51 1 dispune că instanţa va
asculta părţile şi se va pronunţa în principiu asupra admisibilităţii cererii. Pentru
a admite cererea instanţa trebuie să controleze următoarele:
- dacă există interes
- dacă cererea are legătură cu cererea principală
- dacă este admisibilă
- iar la intervenţia principală dacă este formulată în
termen.
Asupra admisibilităţii în principiu instanţa se pronunţă prin încheiere – asupra
ei nu se poate reveni, ea poate fi atacată odata cu fondul.
Dacă cererea de intervenţie se admite, ea se comunică părţilor pentru a-şi
formula apărările; a depune întâmpinare şi în cazul intervenţiei principale chiar
cererea reconvenţională.
Prin admiterea cererii terţul devine parte în proces luând procesul în starea în
care se află intervenientul principal are o poziţie independentă, puţând face
orice act procedural. Intervenientul accesoriu poate face numai acte după care
profită partea pentru care a intervenit.
Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală. Datorită
caracterului diferit a celor 2 forme avem consecinţe diferite. În cazul intervenţie
principale, dacă reclamantul sau pârâtul achiesează la cererea de chemare
chemare în judecată, intervenţia principal va continua să fie judecată.
În aceleaşi cazuri dacă cererea de intervenţie accesorie este în interesul
unuia sau altuia, aceasta nu va mai putea fi judecată.
În cazul intervenţiei principale doar judecarea ei duce la întârzierea cereri
principale aceasta disjunsă şi rejudecată separat. Intervenţia accesorie se
judecă întotdeauna cu cererea principală. Soluţiile care se pot da de
judecător sunt următoarele:
- dacă se judecă împreună cererea principală şi intervenţia principală se dă o
singură hotărâre judecătorească opozabilă tuturor părţilor; dacă se dijunge se
dau 2 hotărâri care sunt opozabile tuturor părţilor în cazul în care intervenţia
accesorie soluţia depinde de rezolvarea cererii principale. În cazul existenţei
unei intervenţii principale instanţa nu poate admite în totalitate atât cererea
reclamantului cât şi intervenţia principală când au acelaşi obiect pentru că se
exclud.

Intervenţia forţată

- chemarea în judecată a altor persoane


- chemarea în judecată în garanţie
- chemare în arătarea titularului dreptului

Chemarea în judecată a altor persoane articolul 57 – 59 Codul de


procedură civilă care prevede că oricare dintre părţi poate chema în judecată o
altă persoană care ar putea pretinde acelaşi drept ca şi reclamantul. După
formulare înseamnă ca forma aceasta de intervenţie forţată poate fi folosită atât
de reclamant cât şi de pârât. Pentru reclamant cererea se face până la
încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe, iar în cazul pârâtului cererea se
face prin întâmpinare sau la prima zi de învăţişare. Nerespectarea acestor

23
termene atrage judecarea separată în afară de cazurile în care părţile consimt
să se judece împreună.
Cererea trebuie motivată, comunicată tuturor părţilor, iar terţului i se
comunică copi după cererea de chemare în judecată, după întâmpinare şi după
celelalte înscrisuri.
Terţul dobândeşte calitatea de intervenient şi hotărârea îi va fi
opozabilă. Articolul 59 prevede o situaţie specială în cazul pretenţiilor băneşti
dacă debitorul recunoaşte datoria declară că o va executa, faţă de cel ce îşi va
stabili judecătoreşte dreptul şi depune suma datorată, va fi scos din proces.
Judecata va continua între părţi şi terţ.

Chemarea în judecată în garanţie – articolul 60 – 63 Codul de procedură


civilă .
Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea
să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenţie cu o cerere în garanţie sau
în despăgubiri. Această formă de intervenţie provine din principiul că cel ce
transmite un drept este obligat să-l garanteze sub toate formele. Avem garanţi
legale şi garanţi convenţionale.
Potrivit articolul 60 se extind însă şi asupra situaţiilor în care s-ar putea
solicita despăgubiri instanţa competentă este cea investită cu cererea
principală. Cererea de chemare în garanţie se face sub forma cereri de chemare
în judecată. Reclamantul poate reformula această cerere până la inchiderea
dezbaterilor în primă instanţă, iar pârâtul odată cu întâmpinarea sau la prima
înfăţişare. Sancţiunea nedepuneri în termen a cereri de chemare în garanţie
este judecarea separată a acesteia dacă părţile nu consimt să se judece
împreună cu cererea principală. Terţul intervenient primeşte copia după cererea
de chemare în garanţie după întâmpinare şi după celelalte înscrisuri acordându-
se termen pentru a depune la rândul său întâmpinare şi pentru a-şi formula
apărările.
Terţul devine parte în proces şi poate la rândul său să cheme în garanţie.
Chematul în garanţie poate administra toate probele şi toate apărările în
sprijinul părţi. Garantatul poate aştepta sfârşitul procesului cu condiţia să nu
existe o obligaţie legală.
Dacă garantul pierde procesul prin aceeaşi hotărâre se admite cererea de
chemare în garanţie şi în acest fel se evită un proces ulterior. Cererea de
chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală dar dacă judecarea
cererii principale ar fi întârziată se disjunge şi se suspendă judecata cererii de
chemare în garanţie până la chemarea cererii principale.
Soluţiile care se pot da de instanţa de fond sunt următoarele:
- dacă se admite cererea reclamantului iar chemarea în garanţie a fost în folosul
pârâtului se admite şi cererea de chemare în garanţie;
- dacă se respinge cererea reclamantului şi chemarea în garanţie a fost în folosul
pârâtului se respinge şi cererea de chemare în garanţie;
- dacă se admite cererea reclamantului iar chemarea în garanţie a fost în folosul
acestuia se respinge cererea de chemare în garanţie;
- dacă se respinge cererea reclamantului şi cererea de chemare în garanţie e în
folosul acestuia se admite cererea de chemare în garanţie;
Apelul sau recursul declarate de chematul în garanţie va pune în discuţie şi
cererea principală chiar dacă pârâtul nu a declarat apel sau recurs.

Chemare în arătarea titularului dreptului


Ea este reglementată de articolul 64-66 Codul de procedură civilă spune că
pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un
drept asupra unui lucru va pute arăta pe cel în numele căruia deţine lucrul sau

24
exercită dreptul dacă a fost chemat în judecetă de o altă persoană. Această
formă de intervenţie poate fi folosită numai de pârât numai când se valorifică un
drept real şi numai dacă între pârât şi terţ există un raport juridic. Cererea se
face prin întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare.
Terţului i se comunică cererea de chemare – întâmpinarea, toate înscrisurile
şi cererea că este arătat ca titular al dreptului.
În practică apar mai multe situaţii:
1. Titularul dreptului se înfăţişează şi recunoşte susţinerile pârâtului iar
reclamantul consimte la înlocuirea pârâtului.
2. Titularul dreptului se prezintă, recunoaşte susţinerile pârâtului iar
reclamantul nu consimte să ia locul acestuia.
În această situaţie titularul dreptului poate rămâne ca intervenient, dacă nu
rămâne în proces cererea se poate respinge pe excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive.
3. Titularul dreptului se prezintă dar tăgăduieşte susţinerile pârâtului, rămâne în
proces ca intervenient principal.
4. Când titularul dreptului nu se prezintă va dobândi intervenient principal.

Reprezentarea juridică în procesul penal

În procesul civil cu rare excepţii părţile nu sunt obligate să stea personal în


proces.
Reprezentarea părţilor în proces este de obicei convenţională şi înbracă două
aspecte care se referă la persoana fizică şi cea juridică.

Reprezentarea juridică convenţională a persoanei fizice

Reglementarea acestei reprezentări este în articolul 67,68,70 Codul de


procedură civilă reprezentarea se poate face prin mandatar neavocat sau prin
avocat.
Reprezentarea prin neavocat: Se justifică printr-o procură specială, procura
dată numai unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, care trebuie să fie
autentificată, dată ad litem, pentru exerciţiul dreptului de a chema în judecată
sau a reprezenta în judecată. Mandatarul cu procură generală poate sta în
proces numai în cadrul procurii generale: să fie dat şi acest drept. Mandatul se
presupune dat pentru toate actele judecăţii, el putând însă să fie şi restrâns.
Actele de dispoziţie se fac numai ăn temeiul unei procuri speciale.
Mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat.
Cazuri în care nu este nevoie, iar partea este reprezentată de un
mandatar
1. doctorii în drept sau licenşiaţii în drept pentru soţi sau rudele până la
gradul al 4-lea inclusiv se pot prezenta în instanţe indiferent de gradul
acestora pentru a-i reprezenta;
2. sotul sau o rudă până la gradul al 4-lea poate reprezenta partea numai la
judecătorie;
3. când reprezentarea izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească
partea poate fi reprezentată în toate instanţele;
Derogatoriu de la dreptul comun mandatul nu încetează prin moartea celui
care la dat, el tăinuind până la retragerea lui de către moştenitori. Aceeaşi
situaţie o avem şi când persoana devine incapabilă.
Retragerea mandatului sau renunţarea la mandat poate fi opusă celeilalte
părţi numai de la comunicare.
În cazul în care retragerea sau renunţarea s-a făcut în şedinţă publică în
prezenţa părţii numai este necesară comunicarea.

25
Renunţarea la mandat se face cu înştiinţarea mandantului şi a instanţei cu
cel puţin 15 zile înainte de termen sau de împlinirea termenului de atac.
Reprezentarea prin avocat
Calitatea de reprezentant a părţii se justifică cu delegaţie, care are certificată
semnătura clientului. Mandatul se dă prin încheierea contractului de asistenţă
juridică care prevede expres întinderea drepturilor conferite avocatului.
Avocatul poate face orice fel de acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui
termen şi care s-ar putea pierde. Actele de dispoziţie pot fi făcute de avocat fără
procură specială numai dacă există claze în contract.
Denenţarea contractului de asistenţă juridică se poate face unilateral sau prin
acordul părţilor. Avocatul care nu poate îndeplinii mandatul, renunţă la profesie
sau este suspendat este obligat să-şi asigure substituirea.
Reprezentarea juridică convenţională a persoanei juridice
Persoana juridică nu participă la proces prin organul său de conducere ci prin
reprezentare care de regulă este jurist-consult. Acesta consolidează pe baza
actelor semnate de conducătorul persoanei juridice sau seful oficiului juridic.
Penrtu anumite acte procesuale are nevoie de o delegaţie specială sau aceste
acte procesuale vor fi făcute numai de organul de conducere, şi anume:
- pornirea acţiunilor
- fixarea pretenţiilor
- renunţarea la pretenţii,la acţiune sau declararea ori renunţarea la căile de
atac
- răspunsul la interogatoriu
Organele centraleale unei persoane juridice nu pot fi reprezentate de juriştii-
consulţi a-i organelor locale din localităţile în care aceştia îşi au sediul decât în
baza unei delegări speciale. Persoana juridică poate recurge şi la serviciile unui
avocat.
Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
Când nu se face dovada calităţii de reprezentant, instanţa este datoare să
dea un termen pentru a împlini această lipsă, iar dacă nu se îndeplineşte va
anula cererea. Excepţia lipsei de reprezentant poate fi invocată în orice stare a
pricini, titularii dreptului putând însă ratifica actele făcute de persoana care nu
avea calitatea de reprezentant.

Procurorul

Este parte în procesul civil.


Conform noi formulări articolul 45 procurorul poate să pornească acţiunea
civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime a anumitor categorii de
persoane: minorii, interzişii, dispăruţii şi alte cazuri prevăzute expres de legi
speciale. Pentru a nu se încălca dreptul celui ce se pretinde a fi titularul dreptlui
subiectiv acesta va fi introdus în totdeauna în proces şi poate să uzeze de actele
de dispoziţie, respectiv renunţarea la acţiune, la drept sau tranczaţie.
Actele procesuale de dispoziţie enumerate mai sus făcute de reprezentanţii
minorilor, interzişilor sau dispăruţilor nu împiedică judecata dacă imstanţa –
apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.
Dacă procurorul îşi retrage cererea partea poate să solicite continuarea
judecăţii.
Procurorul poate să participe la judecată.
Articolul 130 alin. 1 Constituţie – procurorul poate pune concluzii în orice
proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Această

26
prevedere a fost introdusă şi în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa
nr.138/2000.
În anumite cazuri participarea şi concluziile procurorului sunt obligatorii:- la
adopţie, în punerea sub interdicţie, la declararea morţii sau a dispariţiei, la
expropiere etc.
Când prezenţa procurorului nu este obligatorie instanţa nu poate cenzura
participarea acestuia, el nefiind obligat să-şi motiveze participarea. Părţile pot
însă în condiţii normale să-l recuze.
Dacă prezenţa procurorului este obligatorie neparticiparea sa duce la casarea
hotărârii care este lovită de nulitate absolută. Întotdeauna dacă participarea
procurorului este obligatorie, la fond este obligatorie şi în căile de atac. Poate
exrcita căile de atac împotriva oricăror hotărâri indiferent dacă a participat sau
nu la judecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea atacată.
Procurorul poate solicita executarea silită numai pentru hotărârile în care el a
pornit şi acţiunea.

Întinderea competenţei instanţei

Aceasta se stabileşte nu numai în raport de normele articolul 1-16 Codul de


procedură civilă ci şi potrivit altor reguli cuprinse în întreg Codul de procedură
civilă.

Reguli şi cazuri în care există incidenţe:


1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa
apărărilor pârâtului. Regula este că judecătorul acţiunii este
şi judecătorul excepţiei. Această regulă nu se aplică în cazul chestiunilor
prejudiciale când este oblifatorie suspendarea judicăţii.
2. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa
incidentelor de procedură. Regula este că accesoriul urmează soarta
principalului.
Asupra unor incidente procedurale se pronunţă obligatoriu alte instanţe:
- în cazul recuzări tuturor judecătorilor unei instanţe
- în cazul delegării instanţei;
- în cazul strămutării.
În aceste cazuri se pronunţă altă instanţă.

Prorogarea competenţei
Prorogarea intervine când o instanţă competentă să soluţioneze cererea
cu care a fost sesizată de reclamant devine competentă în temeiul legii, a unei
hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă superioară sau prin convenţia
părţilor, să rezolve cereri care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa. Avem
trei feluri de prorogări: legală, judecătorească şi convenţională.

Prorogarea legală este cuprinsă în articolul 9 Codul de procedură civilă


care spune că în cazul coparticipării procesuale pasive reclamantul poate
introduce cererea la instanţa domiciliului oricărui pârât.
Articolul 17 Codul de procedură civilă spune că cererile accesorii şi
incidentale sunt în vederea instanţei care judecă cererea.
Cererile incidentale care se pot formula într-un proces pot fi cereri de măsuri
asiguratorii (sechestrul), cereri de asigurare a dovezilor, cererea
reconvenţională, intervenţia voluntară, chemarea în garanţie şi chemarea în
judecată a altor persoane. Indiferent dacă se încalcă sau nu o normă de
competenţă teritorială instanţa competentă rămâne instanţa de la locul faptei.

27
Articolul 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate. Conexitatea
înseamnă că părţile pot cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea
aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite dar de acelaşi grad în care sunt
aceleaşi părţi chiar împreună şi cu alte părţi şi al cărui obiect sau cauză au între
ele o strânsă legătură. Conexitatea se poate face la cererea părţi sau din oficiu
de către instanţă. Dosarul se trimite instanţei mai întâi investită cu excepţia
situaţiei când părţile cer trimiterea la una din instanţe sau una din pricini este
de competenţa unei anumite instanţe şi părţile nu o pot înlătura.
Instanţa poate să dispună şi disjungerea judecării cauzei dar îşi păstrează
competenţa de soluţionare a cauzei conexate. Ex: revendicările – evacuare.
Litispendenţa: nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză,
acelaşi obiect şi aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Excepţia se ridică
de părţi sau de judecător la instanţele d fond şi cauza se trimite instanţei mai
întâi investită dacă se află în acelaşi grad de jurisdicţie sau instanţei cu grad mai
înalt.
Prorogarea judecătorească intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Poate să apară în cazul hotărârilor date în cererile de delegare a instanţei, în
cererile de4 recuzare a tuturor judecătorilor instanţei sau când din cauza
recuzării nu se poate constitui completul de judecată, în cereri privitoare la
strămutarea şi în cazul admiterii recursului şi casări cu trimitere la o altă
instanţă decât cea care a judecat prima oară dar egală în grad.
Articolul 23 Codul de procedură civilă prevede că atunci când din cauza unor
împrejurări excepţionale, instanţa este împiedicată un timp mai îndelungat să
funcţioneze. Curtea Supremă de Justiţie la cererea părţii interesate desemnează
o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina.
Strămutarea articolul 37 – 40 Codul de procedură civilă – se poate solicita
pentru motive de rudenie sau afinitate, pentru motive de bănuială legitimă,
pentru motiv de siguranţă publică. Pentru primele 2 motive cererea poate fi
făcută de partea interesată iar pentru al treilea motiv cererea poate fi făcută
numai de procurorul parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Pentru
primul motiv cererea se face înainte de începerea dezbaterilor iar pentru
motivele doi şi trei în orice stare a pricinii. Pentru motivul unu competenţa de
soluţionare revine instanţei superioare, pentru celelalte două motive
competenţa revine Curtea Supremă de Justiţie. Soluţionarea cererii se face în
camera de consiliu cu citarea părţilor. Preşedintele instanţei poate solicita
dosarul şi fără citarea părţilor să dispună suspendarea judecăţii comunicând de
urgenţă măsura luată. Hotărârea se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei
căi de atac. Atunci când se admite strămutarea cauza se trimite unei instanţe de
acelaşi, grad ia hotărârea în ce măsură se păstrează actele efectuate înaintea
strămutării.
Prorogarea convenţională poate să apară numai referitor la competenţa
teritorială şi numai la cea care nu este reglementată prin norme imperative.
Convenţia părţilor poate fi scrisă sau verbală dar trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- părţile trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu;
- consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat;
- convenţia trebuie să fie expresă. Ea trebuie să determine exact instanţa
aleasă;
- instanţa aleasă nu trebuie să fie necompetentă absolut.
Părţile pot încheia convenţia anterior ivirii litigiului. Excepţia de la această
regulă: articolul 11 Codul de procedură civilă care vizează cererile de
despăgubiri în materie de asigurare.
După sesizarea instanţei, alegerea se poate face de către părţi numai până la
prima zi de înfăţişare.

28
Incidenţe procedurale cu privire la instanţa sesizată

Există 2 categorii:
1. Incidenţele în care instanţa sesizată este completă dar nu îndeplineşte
condiţiile de obiectivitate: delegarea şi strămutarea.
2. instanţa sesizată nu este competentă dar nu este contestată competenţa.
Excepţia de necompetenţă şi conflictele de competenţă.
a. excepţia de necompetenţă: este posibil ca instanţa sesizată cu o cerere de
chemare în judecată sau o cale de atac să nu fie competentă. Invocarea
necompetenţei pe parcursul judecăţii înainte de pronunţarea hotărârii fie în
fond, pe calea de atac se face cu excepţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre
necompetentă poate fi revocată pe calea apelului, recursului sau a contestaţiei
în anulare de drept comun.
Excepţia de necompetenţă poate viza atât competenţa absolută cât şi cea
relativă. Necompetenţa absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, de
procuror sau de instanţă din oficiu în tot cursul procesului. Necompetenţa
relativă poate fi invocată numai de pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare.
Excepţia se pune în mod obligatoriu în discuţia părţilor. Dacă se admite excepţia
instanţa îşi va declina competenţa prin sentinţă sau decizie în favoarea instanţei
competente sau organului cu activitate jurisdicţională. Dacă se respinge
excepţia instanţa pronunţă o hotărâre interlocutorie care nu poate fi atacată
decâr odată cu fondul. Dacă se constată că cererea este de competenţa unui
organ al statului fără activitate jurisdicţională cererea se respinge ca
inadmisibilă. Dacă litigiul are un element de extraneitate datorită căruia
competenţa revine unui organ jurisdicţional dintr-un alt stat, cererea se va
respinge ca nefiind de competenţa instanţelor române. Hotărârile de declinare,
dezinvesteşte instanţa sau organul jurisdicţional şi investeşte instanţa în
favoarea căreia a fost făcută. Împotriva hotărârii de declinare se poate declara
recurs termenul fiind de 5 zile şi curge de la pronunţare. Dacă calea de atac este
declanşată de cel ce a cerut declinarea şi a obţinut-o, dosarul va fi trimis
deîndată instanţei considerată competentă întrucât se presupune că este o
încercare de tergiversare a soluţionării cauzei. Actele de procedură îndeplinite
de instanţa necompetentă sunt nule cu excepţia probelor care rămân câştigate
cauzei şi nu vor fi refăcute decât pentru motive temeinice. Hotărârea de
declinare de competenţă are autoritate de lucru judecat când devine irevocabilă
pentru instanţa care se dezinvesteşte. N-are acest caracter şi pentru cea căreia i
se trimite dosarul.
b. conflictul de competenţă: există conflict de competenţă când 2 sau mai
multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină sau
când 2 sau mai multe instanţe prin hotărâri irevocabile s-au declarat
necompetente de a judeca aceeaşi pricină.
Există conflicte:
- pozitive de competenţă
- negative de competenţă
Instanţa înaintea căreia se iveşte conflictul de competenţă suspendă din
oficiu orice altă procedură şi înaintează dosarul instanţei în drept să hotărască
asupra conflictului. Există conflict de competenţă şi în cazul în care el se iveşte
între o instanţă judecătorească şi alt organ cu activitate jurisdicţională.
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă este instanţa
superioară comună celor 2 instanţe judecătoreşti.
Instanţa competenţă să judece conflictul hotărăşte în camera de consiliu fără
citarea părţilor. Hotărârea este supusă numai căi de atac a recursului în 5 zile de
la comunicare.

29
Actele de procedură
Definiţie:
Ca orice act (operaţiune juridică / înscris) este făcut pentru declanşarea
procesului civil de instanţa judecătorească, părţile şi ceilalţi participanţi la
proces legat de activitatea procesuală a acestora.
Se clasifică în raport de mai multe criterii:
1. În raport de organele sau persoanele ce le întocmesc sau de la
care emană:
- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, de declarare a apelului;
- actele instanţei: încheierea, hotărârea judecătorească;
- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare, actele
de procedură;
- actele altor participanţi la proces: depoziţiile martorilor, ancheta socială;
2. În funcţie de conţinut:
- acte ce conţin o manifestare de voinţă: chemarea în judecată, tranzacţia,
întâmpinarea;
- actele ce constau într-o operaţiune procedurală: proces verbal de
sechestru;
3. În funcţie de natura lor:
- acte judiciare - se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul;
- acte extrajudiciare – se îndeplinesc în cadrul procesului dar în afara
instanţei: expertiza, somaţia;
4. În funcţie de modul de efectuare:
- acte scrise: cererea, încheierea, hotărârea judecătorească;
- acte orale: depoziţiile martorilor, susţinerile părţilor
Orice act de procedură se face în condiţii şi termene special prevăzute de
lege, existând reguli generale:
a. Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă;
b. Actul de procedură trebuie să relateze în chiar contextul său faptul că au fost
îndeplinite cerinţele legii.

Termenele procedurale

Termenul e intervalul de timp în cadrul căruia trebuie îndeplinite anumite


acte de procedură sau dimpotrivă e oprită îndeplinirea altor acte de procedură.
Categorii de clasificare:
1. În funcţie de caracterul lor:
- termene imperative / peremptori;
- termene prohibitive / dilatori;
În cazul termenelor imperative actul procedural trebuie îndeplinit înăuntru
termenului.
În cazul termenelor prohibitive se interzice îndeplinirea actului în acest interval
de timp.
2. După modul cum sunt stabilite:
- termene legale;
- termene judecătoreşti;
- termene convenţionale
3. În funcţie de sancţiunea nerespectării lor:
- termene absolute: afectează soliditatea actelor de procedură şi le
înlătură în general în cazul căilor de atac;
- termene relative: atrag sancţiuni disciplinare / pecuniare;

30
În procedura civilă termenele sunt stabilite pe ore, zile, săptămâni, luni sau
ani.
Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare.
Termenele pe zile se calculează pe zile libere, nu intră în calcul nici prima nici
ultima zi.
Termenele pe săptămâni, luni sau ani se împlinesc în ziua corespunzătoare a
săptămânii, linii sau anului.
Dacă termenele se sfârşesc într-o zi de sărbătoare sau când serviciul este
suspendat durata lor se prelungeşte de drept până la sfârşitul primei zile de
lucru următoare.
Zilele de sărbătoare din cursul termenului intră în calcul.
Fiecare termen are un punct de plecare şi unul de împlinire. Ca punct de
plecare termenul începe să curgă de la data comunicării actelor de procedură
dacă legea nu dispune altfel.
Articolul 103 Codul de procedură civilă prevede că atunci când sunt
împrejurări mai presus de voinţa părţi termenul poate fi întrerupt, iar când
această împrejurare a încetat începe să curgă un nou termen fix de 15 zile.
Sancţiunile în cazul nerespectării termenelor sau neîndeplinirii condiţiilor de
fond şi de formă a actelor procedurale sunt nulitatea, sancţiuni pecuniare,
obligaţia de a reface sau completa actul sau obligaţia de a despăgubi partea
vătămată prin încălcarea formelor de procedură.

31
Sancţiuni aplicabile în cazul nerespectări
formei actului juridic

1. Nulitatea
Este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului ce nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de
efecte.
Nulitatea actelor de procedură este prevăzută în articolul 105 Codul de
procedură civilă – prevede 2 cazuri:
- necompetenţa judecătorului
- încălcarea formei legale şi necompetenţa funcţionarului
– numai dacă s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât
prin anularea actului.
Vătămarea se presupune până la proba contrară.
Clasificarea nulităţilor
I. După izvorul lor:
- nulităţi exprese – puţine la număr în cod
- nulităţi virtuale – cele mai numeroase, însă în cazul lor trebuie să se
dovedească vătămarea.
II. După cum privesc forma exterioară sau intrisecă:
- nulităţi intriseci – ţin de forma actului
- nulităţi extrinseci – ţin de forme exterioare
III. În cazul nerespectării condiţiilor proprii a unui act de procedură sau
datorită dependenţei sale de un alt act:
- propri
- derivate – interesează efectele actului
IV. După caracterul normelor încălcate:
- absolute
- relative
V. După întinderea efectelor distructive:
- totale
- parţiale

Cele 2 cazuri prevăzute de articolul 105 Codul de procedură civilă:


1. Necompetenţa judecătorului – în acest caz nulitatea este
necondiţionată. Când discutăm de necompetenţa judecătorului ne referim la
necompetenţa instanţei din care face parte judecătorul. Necompetenţa poate
fi: materială sau teritorială.
Compunerea completului de judecată nu intră în acest caz prevăzut
de articolul 105 Codul de procedură civilă.
2. Încălcarea formelor legale – pentru a exista această nulitate trebuiesc
îndeplinite mai multe condiţii:
- să existe un act de procedură întocmit cu neobservarea formei legale sau de
un fucţionar necompetent;
- actul să fi produs o vătămare şi să nu poată fi înlăturată decât prin anularea
actului.
Interesul şi vătămarea sunt condiţii indispensabile pentru invocarea nulităţii.
Vătămarea poate consta în:
- prejudiciu material;
- faptul amânării procesului din culpa uneia din părţi;
- a necomunicării cererii reconvenţionale;
- a necomunicării unui act de procedură, etc.
Constatarea vătămării este lăsată la aprecierea instanţei.

32
Nimeni nu poate să invoce neregularitatea unui act care se datorează propriei
fapte culpabile.
Articolul 106: prevede posibilitatea judecătorului de a dispune îndreptarea
neregularităţilor săvărşite cu privere la actele de procedură.
Alte cazuri de nulitate sunt prevăzute şi în alte legi:
- legea 146 / 1995 – taxele de timbru – se poate cere Ministerului de Finanţe
amânări, eşalonări, scutiri pe baza acestei legi.
Mijloacele de invocare a nulităţilor diferă în funcţie de momentul învocării şi de
caracterul normei.
Nulitatea poate fi invocată prin excepţie, în apel, recurs, prin contestaţia în
anulare, în revizuire, în cazul recursului în anulare, în cazul contestaţiei la
anulare.
Excepţia este mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept
procesual şi poate îmbrăca diferite forme.
În cazul nulităţii absolute poate fi invocată de oricine, inclusiv de instanţă din
oficiu şi oricând.
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie numai de persoana
vătămată şi până la un anumit termen definit de lege.
Asupra acestor excepţii instanţa se pronunţă prin încheiere (nulitatea
relativă) - poate fi atacată odată cu fondul, sentinţă sau decizie (nulitate
absolută).

Efectele anulării actelor de procedură

Regimul este cel de la dreptul comun, de la dreptul material cu 2 mici nuanţe:


- nulitatea unui act nu atrage nulitatea actelor ulterioare dacă sunt
imdependente;
- în principiu actele nule pot fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe.

2. Decăderea
Prevăzută generic în articolul 103 Codul de procedură civilă şi dispersat în
alte articole.
Definiţie:
Sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la
declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, care nu
a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale
împerative.
Ea intervine când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea
unui drept sau pentru îndeplinirea unui act procesual iar parte a lăsat să expire
acel termen fără a beneficia de el.
Întervine şi atunci când legea procesuală stabileşte că exercitarea unui drept
trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului civil ori într-un anumit
moment procesual sau stabileşte o ordine în efectuarea actelor de procedură.
Articolul 103 prevede ca şi condiţii pentru aplicabilitatea decăderii inexistenţa
unei decăderi exprese şi partea să nu dovedească o împiedicare mai presus de
voinţa sa.
Decăderea nu intervine dacă nu a fost constatată de instanţă.
Decăderea poate fi înlăturată în mai multe cazuri:
- când partea în drept de a se prevala de sancţiune renunţă la invocarea
pierderii termenului. Aceasta este strict personală, partea trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu. Trebuie să fie expresă şi se aplică numai în cazul
normelor dispozitive;

33
- când decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de
solidaritate sau indivizibilitate;
- când decăderea se acoperă potrivit unei dispoziţii exprese a legii;
Decăderea poate fi invocată atunci când este vorba de o încălcare a normei
imperative de oricine, chiar şi de către instanţă din oficiu şi oricând dacă nu
există o limitare a legii.
În cazul normelor dispozitive invocarea decăderii se poate face numai de
partea interesată şi la termenul următor celui care s-a constatat decăderea.

Efectele decăderii

Decăderea nu atinge dreptul subiectiv, dar poate duce indirect la pierderea


dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.
Repunerea în termen
Tot articolul 103 prevede că partea care dovedeşte că a fost împiedicată
printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa de a îndeplini actul de procedură în
termen trebuie să îndeplinească acest act în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării şi să solicite instanţei repunerea în termen.
În timpul judecăţii instanţa se pronunţă prin încheiere asupra cererii de
repunere în termen, iar această încheiere se atacă odată cu fondul; prin
hotărâre – dacă se respinge cererea de repunere în termen pentru exercitarea
unei căi de atac.

5. Sancţiunile pecuniare
Sunt prevăzute în Capitolul IV1 Codul de procedură civilă intitulat Amenzi
judiciare şi despăgubiri, introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa
138 / 2000 ( articolul 1081 - 1085 Codul de procedură civilă).
- sancţionează şi reaua-credinţă a părţilor în exercitarea actelor de procedură;
- împotriva amenzii care se stabileşte prin încheiere executorie se poate face
numai cerere de reexaminare prin care se solicită motivat să se revină asupra
acesteia.
Cererea de reexaminare se face în 15 zile de la data la care a fost luată
măsura sau de la data comunicării încheierii.
Cererea se soluţionează prin încheiere revocabilă dată în Camera de Consiliu
de către instanţa de judecată care a aplicat amenda sau de preşedintele
instanţei.

Normele de procedură civilă

Reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în


executare a titlurilor executorii.
Trei criterii de clasificare a normelor de procedură civilă:

1. După obiectul normelor sau după natura juridică a raporturilor pe


care le reglementează:
a. norme de organizare judecătorească;
b. nerme de competenţă;
c. norme de procedură propriu-zisă;
Această clasificare rezultă atât din articolul 72 lit.h din Constituţie, cât şi din
articolul 125 alin.3 Codul de procedură civilă.
Normele de organizare judecătorească  reglementează compunerea
şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, numirea şi

34
avansarea magistraţilor; organizarea şi funcţionarea Consiliului superior al
magistraturii; statutul magistraţilor şi compunerea completelor de judecată.
Normele de organizare judecătoreşti se regăsesc în legea 92/1992 şi legea
56/1993 (reglementează organizarea Curtea Supremă de Justiţie.
Normele de competenţă  reglementează atribuţiile instanţelor
judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cuactivitate judecătorească.
Cuprind norme generale precum şi repartizarea priciniilor civile între instanţe de
grade diferite şi între instanţe de acelaşi grad.
Normele de procedură propriu-zisă – reglementează modul de judecată al
pricinilor civile şi de executare silită a titlurilor executorii.
Acestea se subclasifică în :
- norme de procedură contengioasă
- norme de procedură necontengioasă
- norme de executare silită
2. Întinderea câmpului de aplicare; norme:
- generale
- speciale
Norme generale  sunt cele care se aplică în toate cazurile şi în orice
materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel (articolul 721)
Normele speciale  aplicabile numai într-o anumită materie expres
prevăzută de lege ele sunt de strictă interpretare. Ele se găsesc atât grupate în
coduri şi dispersate.
Normele speciale se regăsesc şi în alte acte normative (codul familiei,
comercial)
În cazul concursului de legi când avem legea speciale şi generale, trebuie
să respecte 2 regului:
- normele speciale se aplică cu prioritate chiar dacă sunt anterioare
normelor generale.
- În măsura în care normea specială tace se completează cu norma
generală.
3. După caracterul conduitei pe care aceste norme o prescriu:
- norme imperative
- norme dispozitive
Norme imperative  impun o acţiune, ori le obligă la o abstenţiune
(abţinere), şi sub sancţiune nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la
ele.
Norme dispozitive  suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată
sau insuficient exprimată a părţilor în actele lor sau protejând interesele uneia
din părţi, îngăduie prin chiar conţinutul lor ca părţile să-şi exercite dreptul de
dispoziţie.
Cele 2 categorii de norme se deosebesc, fiecare prezentînd
caracteristici specifice:
Norma imperativă impune o anumită conduită, de la norma dispozitivă
părţile putând deroga expres sau tacit.
Sancţiunea unei norme imperative o reprezintă perimarea, decăderea
sau nulitatea absolută pe când sancţiunea unei norme dispozitive este nulitatea
relativă.
În cazul normei imperative, viciile actului de procedură nu se pot
acoperii pe când în cazul normei dispozitive se pot acoperii.
Invocare încălcării normei imperative se poate face de oricine, pe
când încălcării normei dispozitive poate fi invocată numai de cel pe care îl
protejează.

35
Invocarea încălcării normei imperative se poate face în orice stare a
pricinii, încălcarea normei dispozitive se face numai într-un anumit termen
şi numai în faţa primei instanţe.
Normele de organizare judecătorească sunt norme imperative cu
excepţia: - recuzării.
Normele de competenţă sunt imperative când se referă la:
- competenţa generală;
- competenţa materială;
- competenţa teritorială exclusivă.
Normele de procedură propriu-zisă sunt diferite în sensul că celece
vizează ordinea firească a judecăţii şi principiile procedurii civile sunt
imperative, iar cele ce crează facilităţi pentru părţi sunt dispozitive.

JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE

Procesul civil parcurge, în general 2 faze:


1. Judecata
2. Executarea silită

1. JUDECATA cunoaşte mai multe momente:


- judecata în prima instanţă => judecată de fond;
- judecata în apel;
- judecata în recurs;
- judecata în căile extraordinare de atac;
În fiecare din aceste momente, judecata parcurge aceleaşi etape şi
anume:
A. Etapa scrisă
B. Etapa dezbaterilor
C. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii

A. Etapa scrisă

Cod procedură civilă cuprinde reglementări generale referitoare la cereri


şi reglementări specifice pentru cererea de chemare în judecată,
întâmpinare şi cererea reconvenţională => cele 3 au fost prevăzute de
legiuitor pentru ca părţile să se încunoştinţeze reciproc în privinţa pretenţiilor şi
apărărilor lor.
Uneori sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei
proceduri prealabile care trebuie dovedită ca realizată
1. CERERILE
Dispoziţii generale privind cererile în justiţie

 Cererea => este acel mijloc general prin care o persoană solicită
concursul instanţei judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi
intereselor sale legitime.

36
Cereri introductive => cele care declanşează procesul civil.
Cereri incidente => se fac în cursul procesului şi pot proveni de la părţi
sau de la terţi.

Articolul 82 C.pr.civilă => Cererea trebuie să se facă în scris, iar în conţinutul


ei trebuie să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliu sau
reşedinţa părţilor (sedii, denumire), obiectul şi semnătura.
Dacă din orice motiv cererea nu poate fi semnată, judecătorul este
obligat să stabilească identitatea părţii, să-i citească conţinutul, făcând
menţiune despre acestea pe cerere.

Articolul 83 C.pr.civilă => Dispoziţia generală care arată în cazul în care


cererea este făcută prin mandatar se va ataşa procura în
original sau copie legalizată; mandatarul avocat va
certifica el însuşi aceasta.
Reprezentantul legal trebuie să depună copia după înscrisul doveditor a
calităţii sale.

Articolul 84 C.pr. civilă => Cererea de chemare în judecată sau pentru


exercitarea unei căi de atac, va fi considerată valabil făcută chiar
dacă poartă o denumire greşită.
În acest caz, calificarea corectă a cererii va fi pusă în discuţia părţilor,
neputându-se trece peste principiul disponibilităţii.

CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Reglementare: articolul 109, 112, 113, 114 C.pr. civilă.


Potrivit articolul 109 => oricine pretinde un drept împotriva altei persoane,
trebuie să facă o cerere instanţei competente.
Articolul 112 => reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată:
1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor pentru persoanele juridice:
denumirea, sediul, nr. de înmatriculare în Registru Comerţului, C.U.I. şi contul
bancar.
- în cazul reclamanţilor care locuiesc în străinătate este obligatoriu să arate şi
domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind
procesul;
Punerea domiciliului sau reşedinţei pe acelaşi plan demonstrează
preocuparea legii de a determina locul unde poate fi găsită persoana pentru a i
se comunica actele de procedură.
Dacă pe parcursul procesului se schimbă domiciliul sau reşedinţa uneia
din părţi, este obligatoriu încunoştinţarea instanţei sau părţii adverse sub
sancţiunea neluării ei în seamă (se pierde termenul de apel).
Domicipiul indicat în cerere poate fi şi un domiciliul ales la altă persoană,
caz în care este obligatorie indicarea numelui acelei persoane.

2. Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul


reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
Această cerinţă apare atunci când partea alege să-şi exercite drepturile
procesuale, nu personal ci prin mandatar, indiferent dacă reprezentarea este
legală, convenţională sau judecătorească.
Aceeaşi situaţie apare când cererea este făcută atât în nume propriu cât şi
în calitate de reprezentant.

37
3. Obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului, atunci când
preţuirea este cu putinţă. Prin obiect, se înţelege pretenţia concretă a
reclamantului. Exemplu: restituirea concretă a unei sume de bani; desfacerea
căsătoriei; revendicarea unui bun.
Obiectul => CONDIŢII, CERINŢE
- să fie licit;
- să fie posibil;
- să fie determinat sau determinabil => să rezolve o neînţelegere
concretă, nu de principiu.
Obiectul poate fi unic, dar pot exista şi capete principale şi accesorii.
Obiectul trebuie identificat cu exactitate pentru că, pe baza lui se determină
competenţa generală, materială şi teritorială a instanţelor, taxa de timbru,
admisibilitatea probelor şi întreg cadrul prosesual.
Reclamantul poate completa sau modifica obiectul cererii până la prima zi de
înfăţişare, iar instanţa poate hotărâ numai în limitele în care a fost investită.

4. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază


cererea. Motivele de fapt => reprezintă relatarea pe care o face reclamantul şi
din care rezultă împrejurări care l-au determinat să solicite concursul justiţiei.
Odată cu motivele de fapt, se va indica cauza sau temeiul juridic.
Temeiul juridic => nu este obligatoriu să se arate prin indicarea
articolului de lege, fiind sificientă indicarea pr. generator al dreptului subiectiv.
Exemplul: contract; căsătorie.
Dacă partea indică texte de lege, judecătorul nu este ţinut de ele, însă
este obligat în baza principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare să
pună în discuţie schimbarea temeiului juridic.

5. Cererea trebuie să cuprindă dovezile pe care se sprijină fiecare


capăt de cerere; reclamantul este dator să-şi dovedească susţinerile sale prin
probe; probele pot fi variate, în funcţie de specificul cauzei.

Articolul arată concret:


- dacă probele sunt înscrisuri, trebuie să depună copii
certificate de el în atâtea exemplare câte părţi sunt şi un
exemplar pentru instanţă; înscrisurile străine trebuie traduse şi
certificate de reclamant.
- în cazul probei cu interogatoriu, reclamantul va solicita
înfăţişarea personală a pârătului;
- în cazul probei cu martori se va indica numele şi reşedinţa
acestora

6. Cererea se încheie obligatoriu cu semnătura reclamantului.

Din toate aceste elemente, cele privind numele, obiectul şi


semnătura (1, 3. 6 ) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Lipsa semnăturii poate fi însă complinită pe tot parcursul procesului, fie la
acelaşi termen, dacă reclamantul e prezent, fie la un termen ulterior la care va fi
citat cu această problemă. Lipsa semnăturii se poate invoca de pârât pe tot
parcursul procesului.
Pentru celelalte elemente, nulitatea intervine în măsura în care se
dovedesc cele 2 condiţii prevăzute de articolul 105 alin. 2.
Dispoziţiile articolul 112 se completează cu prevederile generale din
articolul 82, 84. Articolul 112 constituie dreptul comun în materie de cerere de
chemare în judecată existând şi norme speciale care derogă parţial sau total de
la aceste, sau care i supun ataşarea unor acte obligatorii la introducerea cererii.
38
TIMBRAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

=> Odată cu introducerea cererii, trebuie făcută dovada achitării taxelor


de timbru.
Legea instituie 2 timbraje distincte:
1.taxa judiciară de timbru;
2.timbrul judiciar;
1. Taxa judiciară de timbru
Reglementată în Legea 146 / 1995 cu modificările ulterioare.
- ele se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice;
- se achită anticipat la trezorerie, în conturi speciale;
- nuci o cerere nu poate fi primită dacă nu se face dovada achitării taxei;
- în mod excepţional şi numai pentru motive temeinice care se arată în rezoluţia
preşedintelui se pot primi cereri netimbrate sau incomplet timbrate, punându-
se în vedere reclamantului ca până la primul termen să completeze taxa de
timbru:
- dacă acţiunea are mai multe capete de cerere, se va timbra distinct fiecare
capăt de cerere;
Cererile reconvenţionale, intervenţiile, cererile în căile de atac sau
declanşate în căile de atac, aderările sau chemările în garanţie, se timbreză.
Legea taxei de timbru, distinge între cele evaluabile în bani, la care taxa
se calculează progresiv şi proporţional şi cele neevaluabile în bani la care taxa
este fixă.
Aceeaşi lege reglementează acţiunile scutite de taxă de timbru: pensiile,
litigiile de muncă, etc.
Împotriva cuantumului taxei judiciare de timbru, pusă în vedere de
instanţă, partea are posibilitatea introducerii unei contestaţii la D.G.F.P. care
hotărăşte.
D.G.F.P. este abilitată, ca la cererea părţii să acorde scutiri totale sau
parţiale pentru plata taxei sau să dispună amânări ori eşalonări de plată.
În cazul în care partea nu a achitat taxa stabilită de instanţă, cererea va fi
anulată ca netimbrată sau insuficient timbrată.

2. Timbrul judiciar
Este introdus prin O.G. 32 / 1995 şi se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi
serviciilor de competenţa tuturor instanţelor judecătoreşti, Min. Justiţiei şi
instituţiilor care-i sunt subordonate precum şi actelor notariale.
- el nu se aplică în cazul în care nu se percepe taxa judiciară de
timbru.
Cererile pentru care se datorează timbrul judiciar nu vor fi primite şi
înregistrate dacă nu sunt timbrate corespunzător.

ÎNTRODUCEREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ŞI


CONSTITUIREA DOSARULUI

- se dispune la instanţa competentă în atâtea copii câţi pârâţi sunt; dacă ei au


un reprezenţant comun sau au mai multe calităţi juridice, se depune o singură
copie;
- dacă cererea se trimite prin prin poştă sau curier se înregistrează la
registratura instanţei, unde primeşte dată certă şi este înaintată preşedintelui
instanţei împreună cu plicul în care a sosit pentru rezoluţie;

39
- atribuţiile preşedintelui instanţei în acest domeniu se pot delega unui judecător
anume desemnat, numit judecător de serviciu;
La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele instanţei
verifică:
- dacă sunt îndeplinite cerinţele stipulate în art 112, 113
C.pr.civilă;
- dacă a fost achitată taxa de timbru în cuantumul prevăzut
de lege, în caz contrar pune în vedere reclamantului lipsurile
constatate şi obligaţia de a le remedia.
Completările pot fi făcute deîndată, sau dacă nu este posibil, cererea va fi
înregistrată şi se va fixa un termen scurt până la care raclamantul este obligat
să îndeplinească cele solicitate; dacă el nu se conformează, judecata se
suspendă şi nu va reîncepe decât dacă reclamantul se conformează.
- suspendarea se pronunţă prin închiere - art 339 C.pr.civilă - procedura
necontencioasă;
- fixarea termenului de judecată presupune arătarea zilei, orei, lunii, completului
şi sălii;
- termenul va fi în aşa fel fixat, încât de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă
cel puţin 15 zile pentru depunerea întâmpinării, iar în cazurile urgente cel puţin
5 zile.
- odată cu comunicarea citaţiei, pârâtului i se comunică copie după acţiune şi
după înscrisurile anexate;
- sub rezerva dezbaterilor la primul termen, pârâtul poate fi citat la interogatoriu
sau se pot lua măsuri în sprijinul probatoriului solicitat, înclusiv măsuri
asiguratorii sau de asigurare a dovezilor, prin încheiere executorie;
- după ce preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu stabilesc prin
rezoluţie elementele de mai sus, cererea se predă, arhivarului - registrator care
îi dă număr în registrul general de dosare şi o înscrie în opisul alfabetic, registrul
informativ şi registrul de termene al arhivei;
- în cazul coparticipării procesuale active sau pasive, preşedintele instanţei cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor va putea dispune
reprezentarea lor prin mandat şi îndeplinirea tuturor actelor de procedură numai
cu acesta;
- dacă pârâtul locuieşte în străinătate, primul termen va fi mai lung, iar prin
citaţie i se pune în vedere obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde i
se vor face toate comunicările. Dacă nu se conformează, comunicările i se fac
prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română în care se
enunţă actele expediate va ţine loc de îndeplinire a procedurii.

EFECTELE CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

5 Efecte :

1. - investeşte instanţa cu soluţionarea cauzei - instanţa NU se


autoinvesteşte.
2. - constituie baza raportului procesual fixând cadrul procesual şi obiectul
litigiului. Înstanţa NU poate lărgi cadrul procesual din oficiu prin
introducerea altor persoane pe de o parte, iar pe de altă parte este ţinută
de obiectul pricinii neputând da altceva decât s-a cerut sau mai puţin
decât s-a cerut.
3. - în cazul competenţei teritoriale alternative, ea exprimă opţiunea
reclamantului pentru una din instanţe, opţine asupra căreia nu poate
reveni.

40
4. - operează punerea în întârziere a pârâtului, ceea ce are ca efect faptul că
de la această dată pârâtul e considerat posesor de rea-credinţă şi
datorează fructele în caz de admitere a acţiunii de la momentul
introducerii acesteia.
- suportarea riscului pieirii lucrului
- încep să curgă dobânzile
5. - întrerupe cursul prescripţiei chiar dacă e introdusă la o instanţă
necompetentă. Pentru a avea acest efect cererea trebuie introdusă la un
organ jurisdicţional şi nu trebuie să fie respinsă, anulată ori perimată sau
reclamantul să nu fi renunţat la ea.

2. ÎNTÂMPINAREA

Reglementată de articolul 115-118 C.pr.civilă


- act de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată
urmând să se apere faţă de pretenţiile reclamantului.
Ea cuprinde:
- excepţiile de procedură şi de fond pe care pârâtul le ridică faţă de cererea
reclamantului;
- răspunsurile la toate chestiunile de fapt sau de drept;
- dovezile cu care se apără impotriva fiecărui capăt de cerere, iar în cazul probei
cu martori numele şi domiciliul acestuia;
- semnătura.
Întâmpinarea nu se timbrează şi se depune cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul fizat pentru judecată. Ea se depune în atâtea exemplare câti
reclamanţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă.
Împreună cu întâmpinarea se pot depune copii certificate de pe înscrisuri.
Întâmpinarea este obligatorie, în afara cazurilor în care legea dispune în mod
expres altfel.
Dacă pârâtul nu depune împlinarea în termenul prevăzut de lege,
sancţiunea este decăderea din drept de a mai propune probe şi a invoca
excepţii, înafara celor de ordine publică.
Legea prevede o excepţie: în cazul în care partea nu este asistată sau
reprezentată de avocat preşedintele instanţei este obligat să-i pună în vedere la
prima zi de înfăţişare să-şi propună probele şi
să-şi arate excepţiile care vor fi consemnate în încheiere. La cerere se poate
acorda un termen în vederea pregătirii şi depunerii întâmpinării.

3. CEREREA RECONVENŢIONALĂ
 reglementată în articolul 119-120 C.pr.civilă.
În procesul civil, pârâtul poate adopta o atitudine agresivă, ridicând
pretenţii impotriva reclamantului prin formularea unei cereri reconvenţionale.
Ea este admisibilă atunci când tinde la o compensare judiciară sau în situaţia în
care pârâtul pune în discuţie însă-şi validitatea temeiului juridic a pretenţiilor
reclamantului.
Cererea reconvenţională în principiu este facultativă; pârâtul poate
opta pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată separată sau poate
să opteze doar să se apere pentru a obţine o reducere a pretenţiilor
reclamantului.

41
În cazul în care numai se apără el nu poate obţine condamnarea
reclamantului la efectuarea vreunei pretenţii.
Cererea reconvenţională având caracter incidental se soluţionează de
instanţa investită cu cererea principală chiar dacă s-ar încălca o normă
imperativă de competenţă.
Din punct de vedere al conţinutului cererea reconvenţională trebuie
să îndeplinească condiţiile cerute pentru cererea de chemare în judecată,
inclusiv în ceea ce priveşte timbrajul.
Articolul 119 alin. 3 prevede că cererea reconvenţională se depune odată
cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Dacă reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată la primul
termen, pârâtul va putea depune cererea reconvenţională până la termenul
următor.
Cererea reconvenţională depusă după prima zi de înfăţişare poate fi
primită de instanţă şi judecată impreună cu cererea principală dacă părţile se
declară de acord.
Sancţiunea depunerii tardive a cererii reconvenţionale nu constă în
respingerea acesteia, ci în judecarea ei separată de către aceeaşi instanţă.
În cazul cererii reconvenţionale instanţa nu se pronunţă asupra
admisibilităţii în principiu asupra cererii ce o rezolvă prin hotărâre odată cu
cererea principală.
Dacă e depusă tardiv şi părţile nu se învoiesc să se judece împreună cu
cererea principală prin încheiere motivată se va dispune disjungerea şi se va
judeca separat.
Cererea reconvenţională se va disjunge şi judeca separat şi în cazul în
care numai cererea principală se află în stare de judecată reconvenţională
necesitând probe în completare.

MĂSURILE ASIGURATORII

Odată cu cererea de chemare în judecată, cu cererea reconvenţională


sau printr-o cerere separată, concomitentă, părţile pot solicita luarea
unor măsuri asiguratorii în cazul acţiunilor reale, pentru evitarea
dispariţiei sau degradării bunului ce formează obiectul litigiului, iar în cazul
acţiunilor patrimoniale pentru împiedicarea diminuării activului
patrimonial al debitorului.
Aceste măsuri sunt:
1.Sechestrul judiciar;
2.Sechestrul asigurator;
3.Poprirea asiguratorie;
4.Ipoteca asiguratorie;

1. Sechestrul judiciar - reglementat în articolul 598 - 601 C.pr.civilă.


Scopul instituirii sale este de a organiza păstrarea paza şi
administrarea bunului în litigiu, prin însărcinarea unei persoana
determinată, care se numeşte administrarea sechestrului.
Această măsură se poate lua în principiu numai asupra unui bun în
legătură cu care are loc judecata. Simpla existenţă a unui proces nefiind însă
suficientă, trebuind să fie dovedită şi necesitatea instituirii sechestrului judiciar.
Necesitatea trebuie să rezulte din pericolul de dispariţie, degradare, înstrăinare
ori risipire a bunurilor.
Judecata trebuie să se refere la dreptul de proprietate ori la un alt drept
real, la posesia unui bun mobil sau imobil, ori la administrarea sau folosinţa unui
bun aflat în proprietatea comună.

42
Cererea de sechestru judiciar o poate face oricare dintre părţile
aflate în litigiu, dar şi creditorii părţilor în baza articolul 974 Cod civil.
Cererea are caracter contencios şi soluţionarea se face de urgenţă cu
citarea părţilor de către instanţa competentă pentru judecarea cererii principale
prin încheiere care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Atât la judecata de fond cât şi la judecarea recursului pronunţarea se
poate amâna 24 ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la
pronunţare.
În cazul în care se admite cererea de sechestru judiciar, reclamantul poate
fi obligat la plata unei cauţiuni dacă sechestrul se aplică asupra unui bun mobil.
În cazul bunurilor imobile se face înscrierea în C.F..
Sechestrul judiciar poate fi încuvinţat chiar fără să existe proces asupra
unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa, asupra unui bun cu
privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi distrus,
sustras sau alterat de actualul posesor, asupra unor bunuri mobile care
alcătuiesc garanţia creditorului când acesta învederează insolvabilitatea
debitorului, sau când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, ori
să se teamă de sustrageri sau deteriorări.
În toate aceste cazuri competenţa este a instanţei în circumscripţia căreia
se află bunul.
În cazul admiterii cererii paza bunului sechestrat se încredinţează unei
persoane numită administrator sechestru, care poate fi:
- deţinătorul bunului:
- o persoană asupra căreia părţile cad de acord.
Încredinţarea efectivă a bunului se face de către executorul judecătoresc
care se deplasează la locul situării bunului şi îl dă împrimire în baza unui proces-
verbal din care un exemplar se încredinţează instanţei care a încredinţat
măsura.
Administratorul sechestru va putea face acte de conservare şi de
administrare, va putea sta în judecată în numele părţii litigante cu privire la
bunul pus sub sechestru dar numai cu autorizarea instanţei va încasa orice
venituri şi sume datorate şi va plăti datoriile curente sau cele constatate prin
titluri executorii.
Când administratorul sechestru a fost numită o terţă persoană, activitatea
va fi remunerată cu o sumă fixată de instanţă.
Sechestru judiciar ia sfârşit, de regulă, odată cu rămânerea definitivă a
hotărârii dată asupra fondului bunului conservat, fiind predat părţii care a
câştigat procesul.
În cazuri urgente, preşedintele instanţei va putea numi prin încheiere
revocarea dată fără citarea părţilor un administrator provizoriu până la
soluţionarea cererii de sechestru.

2. Sechestrul asigurator - reglementat în articolul 591 - 596 C.pr.civilă.


Obiectul măsurii îl constituie bunurile mobile sau imobile care nu fac
obiectul litigiului. Acest obiect referindu-se la o sumă de bani. Cererea de
sechestru asigurator se poate întroduce numai după intentarea acţiunii
principale.
Cererea poate fi introdusă de:
a. Creditorul care nu are titlu executoriu dar a cărui creanţă este constatată
prin act scris şi este exigibilă. În acest caz instanţa poate fixa o cauţiune.
b. Creditorul care nu are act scris dar care va trebui să depună odată cu
cererea de sechestru o cauţiune de ½ din valoarea reclamată.
c. Creditorul care nu are titlu executoriu, a cărui creanţă este constatată prin
act scris, nu este exigibilă dar dovedeşte că debitorul a micşorat prin fapta sa

43
asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise, ori atunci când
există pericol că debitorul să se sustragă de la urmărire, ori să-şi ascundă sau
risipească averea. În acest caz creditorul este obligat la o cauţiune a cărei
cuantum va fi fixat de instanţă.

Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care judecă


procesul. Aceasta se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu fără citarea
părţilor prin încheiere executorie. Prin aceeaşi încheiere se fixează şi cuantumul
cauţiunii şi data până la care poate fi plătită. Încheierea poate fi atacată cu
recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Atât la judecata în fond, cât şi la judecata recursului, pronunţarea se poate
amâna 24 de ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Dacă reclamantul creditor nu depune cauţiunea în termenul fixat de
instanţă, sechestrul va fi desfinţat de drept, constatarea desfinţării făcându-se
prin încheiere irevocabilă fără citarea părţilor.
Măsura sechestrului se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc
potrivit regulilor de la executarea silită.
Asupra bunurilor mobile, sechestrul se va aplica numai în măsura realizării
creanţei, iar asupra bunurilor imobile, sechestru se aplică prin înscrierea în C.F.
Împotriva modului de aduce la îndeplinire a sechestrului de către
executorul judecătoresc se poate face contestare la executare.
Sechestrul asigurator are caracter temporar, până la rămânerea definitivă
a hotărârii din procesul principal.
Vânzarea bunurilor nu se poate face înaintea obţinerii titlului executoriu.
În toate cazurile în care debitorul dă garanţii îndestulătoare, la cererea
acestuia acestuia instanţa va putea ridica sechestru asigurator.
Cererea se soluţionează în Camera de consiliu de urgenţă, cu citarea
părţilor prin încheiere. Încheierea este supusă numai recursului în termen de 5
zile de la pronunţare.
Atât la judecata în fond, cât şi la judecata în apel , pronunţarea se face în
24 de ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Dacă cererea principală în temeiul căreia a fost solicitată instituirea
sechestrului a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă sau
dacă cel care a făcut-o a renunţat la judecată, poate cere ridicarea măsurii de
către instanţa care a încuvinţat-o.
Înstanţa se pronunţă prin încheiere irevocabilă fără citarea părţilor.
Ridicarea măsurii se face în mod simetric cu luarea acesteia.

3. Poprirea asiguratorie - reglementat în articolul 597 C.pr.civilă.


Cazurile în care poate fi luată: - soluţionarea cererii şi
luarea efectivă a măsurii sunt aceleaşi ca cele prevăzute pentru sechestru
asigurator.
Pot fi poprite numai sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile
incorporale urmăribile şi care sunt datorate debitorului de o a treia persoană sau
pe care această a treia persoană i le va datora debitorului în temeiul unor
raporturi juridice existente deja.

CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

Potrivit articolul 85 C.pr.civilă judecătorul nu poate hotărâ asupra unei


cereri decât după citarea şi înfăţişarea părţilor în afara cazurilor în care legea
dispune altfel.

44
Articolul 107 obligă instanţa să amâne judecata ori de câte ori constată că
partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege,
sub pedeapsa nulităţii. Această dispoziţii procedurale au caracter imperativ şi
cuprind 2 reguli esenţiale ale procesului civil:
1. În procesul civil, judecata se face de regulă cu citarea părţilor, excepţiile
trebuind să fie expres prevăzute în lege.
2. Pentru judecarea procesului civil este obligatoriu să fie legal citate şi nu ca
ele să fie prezente în instanţă.

Deobicei un proces nu se judecă la primul termen, ceea ce ar presupune


ca părţile să fie citate pentru fiecare termen.
Articolul 153 prevede însă că partea care a fost prezentă la un termen,
personal sau prin mandatar chiar neînputernicit, să cunoască termenul nu va
mai fi citată în tot cursul procesului fiind presupusă a cunoaşte termenele
următoare.
Termenul de cunoştinţă nu-şi găseşte aplicarea în cazul în care se reia
judecata după o suspendare sau o amânare fără termen.
În cazul în care se chiamă partea la interogatoriu sau în cazul în care
cauza se repune pe rol.
Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile nu se
poate schimba decât pentru motive temeinice, prin încheiere în camera de
consiliu cu citarea părţilor.

Cuprinsul citaţiei:
 reglementarea cuprinsului citaţiei se află în articolul 88 C.pr.civilă.
1. - numărul şi data emiterii şi numărul dosarului;
2. - arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;
3. - arătarea instanţei şi sediului ei;
4. - numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
5. - numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;
6. - alte menţiuni prevăzute de lege: cuantumul taxei de timbru, etc;
7. - parafa sefului instanţei şi semnătura grefierului.
Cerinţele de la 2, 3, 4, 6, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Odată cu citaţia se comunică şi alte acte de procedură, cererea de
chemare în judecată, copie după hotărâre, interogatoriu, etc.
Formularul de citaţie mai cuprinde şi dovada de primire şi procesul-verbal
de predare a citaţiei care sunt detaşabile şi se înapoiază instanţei de către
agentul procedural.
Potrivit articolului 100 C.pr. civilă, procesul verbal trebuie să
cuprindă:
1. Anul, luna şi ziua în care a fost încheiat;
2. Numele celui care l-a încheiat;
3. Funcţia acestuia;
4. Numele, premumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea cu
arătarea numărului imobilului, etajului şi apartamentului şi cu menţiunea
dacă a fost înmânat personal celui citat sau unei alte persoane ce
locuieşte cu acesta s-au s-a afişat pe uşa locuinţei;
5. Arătarea instanţei şi sediului acestuia şi pentru citaţii şi termenul de
învăţişare;
6. Arătarea înscrisurilor comunicate;
7. Numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a
făcut afişarea;
8. Semnătura celui care a încheiat procesul verbal.

45
Dacă cel ce urmează să semneze procesul verbal sau dovada de primire refuză
sau nu poate să o facă se va face menţiune pe citaţie.
Cerinţele de la punctele 1, 2, 4, 5, 7, 8 sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii.
Procesul-verbal face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte
constatările agentului procesual.
Vor fi citate întotdeauna părţile, terţii care au intervenit sau au fost
introduşi în proces, martorii, experţii şi orice alţi participanţi la proces.
Dacă părţile nu stau personal în proces ci prin mandatar va fi citat acesta.
În articolul 87 sunt prevăzute reguli speciale pentru persoanele fizice şi
juridice.

Înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură

Potrivit articolul 86 din C.pr.civilă se face astfel:


1. Toate cererile şi actele de procedură se comunică din oficiu prin agentul
procedural sau alt salariat al instanţei şi în mod excepţional prin poştă cu
scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
2. Se poate solicita ca procedură pentru alte localităţi să se efectueze de
agenţii ori salariaţii altei instanţe în circumscripţia în care se găseşte localitatea.
3. S-a mai instituit posibilitatea comunicării şi prin alte mijloace care
transmite textul şi confirmă primirea acestuia cu toate datele.

Îndeplinirea actelor de procedură şi comunicarea lor se fac gratuit.


Sub sancţiunea nulităţii citaţia se înmânează părţii cu 5 zile înaintea
termenului de judecată. În cazuri urgente termenul poate fi mai scurt.
În cazul în care partea se înfăţişează personal sau prin mandatar, chiar
dacă nu a fost citată sau citarea este viciată, prezenţa sa acoperă viciul de
procedură şi nulitatea nu mai intervine.
Nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare
legală, în afara cazurilor urgente şi numai cu încuvinţarea preşedintelui
instanţei.
Înmânarea citaţiei se face la domiciliul sau reşedinţa persoanei citate, iar
când aceasta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în
altă parte, înmânarea se poate face şi la unul dintre locuri.
Citaţia poate fi citată oriunde dacă partea o primeşte. Legea prevede
anumite situaţii speciale şi anume:
- pentru cei chemaţi sub arme la comandamentul cel mai apropiat;
- pentru cei din echipajul unui vas comercial, la căpitănia portului
unde e înregistrat vasul:
- pentru deţinuţi la administraţia penitenciarului;
- pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii la direcţia
acestora.
În toate aceste cazuri speciale ca şi în cele care se referă la avocat sau
notar public, înmânarea se face funcţionarului însărcinat cu primirea
corespondenţei, care va semna dovada.
Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu, agentul poate înmâna citaţia
unui membru al familiei sau altei persoane care locuieşte cu el cu excepţia
minorului sub 14 ani şi persoanelor lipsite de judecată.
În cazul persoanelor juridice, a asociaţiilor sau societăţilor civile care pot
sta în judecată, procedura de citare nu se poate face prin afişare decât în cazul

46
în care se refuză primirea sau în cazul în care la 2 termene consecutive nu se
găseşte nici o persoană la sediu.
În toate cazurile proba îndeplinirii procedurii de citare se poate face numai
cu dovada de primire şi procesul verbal.
Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub
pedeapsa neluârii ei în seamă, va fi adusă la cunoştinţa instanţei prin cerere
depusă la dosar.
Când reclamantul arată instanţei că deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă
nu a putut să afle domiciliul pârâtului preşedintele instanţei va dispune citarea
acestuia prin afişare la uşa instanţei sau prin publicarea citaţiei într-un ziar mai
mare sau M.Of..

B. Etapa dezbaterilor

 e cea care transpune în viaţă principiile fundamentale a dreptului


procesual civil.

ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
Înainte de începerea efectivă a şedinţei, potrivit regulamentului de
funcţionare şi organizare a instanţelor judecătoreşti, grefierul de şedinţă are
următoarele atribuţii:
 cu cel puţin 48 de ore înainte preia dosarele de la arhivă sub semnătură în
registru de termene;
 întocmeşte lista cauzelor în ordinea numărului de dosar de la cel mai vechi
la cel mai nou şi o afişează cu 24 de ore înainte de şedinţă;
 completează condica de şedinţă unde trece numele membrilor de şedinţă, al
grefierului şi toate dosarele în ordinea listei;
 verifică la registratură şi la orhivă dacă au sosit citaţiile, relaţiile solicitate de
instanţă sau actele cerute de preşedintele completului;
 informează preşedintele completului despre deficienţe;
 predă dosarele completului.
Judecarea cauzelor civile se face de regulă de către un complet format din
1,2 sau 3 judecători. Când completul este colegial este prezidat de un judecător
care este preşedintele instanţei.
Potrivit articolul 128 alin. 1, preşedintele deschide, suspendă sau închide
şedinţa.
Judecătorul sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai
prin intermediul preşedintelui care poate încuvinţa ca acesta să pună întrebări
direct.
Şedinţa este de regulă publică, accesul în sala de judecată neputând fi
limitat decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Preşedintele:
 exercită poliţia sedinţei de judecată, putând lua măsuri pentru
respectarea ordinii şi păstrarea bunei cuviinţe;
 poate dispune îndepărtarea din sală a celor care nu au loc;
 poate îndepărta minorii şi persoanele necuvincioase;
47
 poate îndepărta pe cei ce împiedică bunul mers al dezbaterilor, după ce
au fost rugaţi să se poarte cuviincios;
 poate dispune îndepărtarea tuturor din sală:
 în cazul în care în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală poate
aplica codul de procedură penală;
Dacă printre cei îndepărtaţi din sală se găsesc şi părţi, înainte de
închiderea dezbaterilor vor fi chemate în sală şi sub sancţiunea nulităţii le vor
pune în vedere toate acţele importante realizate în lipsa lor, precum şi
declaraţiile martorilor. Această prevedere nu se aplică dacă partea are avocat
care a rămas în sală.
În sala de şedinţă nimeni nu poate intra cu arme în afara celor care le
poartă în vederea serviciului pe care îl au în instanţă.
Toate persoanele care participă la şedinţă sunt obligate să aibă o purtare
cuvincioasă, iar cel ce vorbeşte instanţei trebuie să stea în picioare.
Toate aceste reguli se aplică şi când şedinţa se desfăşoară în afara
sediului instanţei.
Grefierul e prezent în sală cu 30 de minute înaintea începerii şedinţei şi
pune la dispoziţia părţilor dosarul pentru consultare.
Deschiderea dezbaterilor se face de către preşedintele completului şi la
început se iau cauzele pentru care se solicită amânarea, ea poate fi făcută de
un singur judecător.
Cauzele care nu s-au amânat se soluţionează în ordinea listei. Părţile pot
solicita luarea peste rând, dacă cei aflaţi înaintea lor nu se împotrivesc.
Desfăşurarea judecăţii fiecărui proces cunoaşte anumite
momente:
1. Apelul cauzei - se face de grefier, el făgând şi un referat oral, arătând
obiectul cauzei, stadiul procesului şi modul de îndeplinire a procedurii de citare.
În funcţie de situaţia completă a dosarului preşedintele:
 poate amâna procesul - când există motive temeinice, când
ambele părţi o solicită. Amânarea pe baza solicitării părţilor se poate
face doar o singură dată.
 Poate să suspende judecata - când nici una din părţile legal citate
nu s-a prezentat şi nici una nu a solicitat judecarea în lipsă.
 Poate să soluţioneze cauza.

2. Dacă s-a trecut la soluţionarea cauzei se pronunţă mai întâi asupra


excepţiilor de procedură, apoi asupra celor de fond care ar face de prisos
cercetarea judecătorească:

3. La Judecătorii, Preşedintele înainte de a intra în dezbateri va încerca


împăcarea părţilor, pentru aceasta solicitând prezenţa personală a lor.

4. După rezolvarea celor 3 probleme se intră în dezbateri. Adică se


administrează probele, după care părţile pun concluzii. Primul cuvânt îl are
reclamantul apoi pârâtul. Părţile pot lua concluzii şi în replică. Dacă există terţi
introduşi în proces aceştia vor lua cuvântul în următoarea ordine:
- intervenientul principal şi cel chemat în judecată, după
reclamant;
- intervenientul accesoriu, după intervenţia părţii pentru care a
intervenit;
- chematul în garanţie, după partea care a cerut introducerea sa în
proces.

48
Susţinerile părţilor se consemnează de grefier în caietul de şedinţă şi se
concretizează în încheierea de şedinţă. La cererea oricăreia din părţi dezbaterile
pot fi stenografiate în tot sau în parte.

5. Când instanţa se consideră lămurită, preşedintele închide dezbaterile şi se


retrage spre deliberare.
În timpul deliberării, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri poate
repune cauza pe rol.
După închiderea dezbaterilor, părţile pot solicita termen în vederea
depunerii de concluzii scrise. Dacă instanţa a refuzat amânarea pentru lipsă de
______________, ea este obligată ca la cerere să amâne pronunţarea pentru a se
depune concluzii scrise.

PRIMA ZI DE ÎNFĂŢIŞARE
Reglementată în articolul 134 C.pr.civilă care spune că se consideră prima
zi de înfăţişare acel termen la care părţile legal citate pot pune concluzii.
Termenul trebuie să îndeplinească 2 condiţii:
1. Părţile să fie legal citate şi
2. Părţile să poată pune concluzii.
Nu întotdeauna primul termen este prima zi de înfăţişare pentru că pot
exista vicii de procedură sau părţile pot solicita termen pentru a-şi angaja
avocat.
La primul termen de judecată, reclamantul poate să-şi întregească sau să-
şi modifice cererea de chemare în judecată. În acest caz se acordă un nou
termen pentru ca pârâtul să ia la cunoştinţă de modificarea cererii şi să-şi poată
pregăti apărarea şi depune întâmpinarea.
Cererea de chemare în judecată nu se consideră mădificată şi nu se
va da termen în 4 cazuri prevăzute în articolul 132 alin.2:
1. când se îndreaptă erorile materiale din cuprinsul cererii;
2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;
3. când cerere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere în realizarea
dreptului sau invers.

În practică, pârâtul solicită termen, iar instanţele acordă în cazul ultimului


punct, în celelalte NU.
Împortanţa practică a primei zile de înfăţişare rezultă din faptul că numai
la acest termen, reclamantul şi pârâtul pot săvârşi anumite acte de procedură.

ACTIVITĂŢI ULTERIOARE ŞEDINŢELOR DE JUDECATĂ


Dacă judecata se amână, grefierul de şedinţă pe baza notelor luate în
cursul şedinţei întocmeşte în 24 de ore încheierea de şedinţă care este practic
un Proces-verbal a celor petrecute în şedinţa de judecată.
Pentru fiecare termen al dosarului se întocmeşte o încheiere de şedinţă,
cu excepţia şedinţei în care au avut loc dezbaterile şi unde această încheiere
formează practicaoa hotărâii.
Părţile hotărârii judecătoreşti:
 practica;
 considerente;
 dispozitiv.
Încheierile care preced hotărârile se numesc încheieri premergătoare
şi se clasifică în:
 încheieri preparatorii;

49
 încheieri înterlocutorii;
Ceea ce deosebeşte cele 2 încheieri este faptul că încheierile
înterlocutorii leagă instanţa aceasta neputând reveni asupra celor ce a decis.
Articolul 268 prevede că încheierile premergătoare se dau cu acelaşi
număr de voturi. Ca şi hotărârile, încheierile se motivează întotdeauna.
Încheierile premergătoare pot fi atacate, în principiu numai odată cu
fondul.
- pentru că sunt exceptate de la această formă, încheierile la care s-a întrerupt
sau suspendat cursul judecăţii pot fi judecate separat - excepţie de la această
regulă.
Există încheieri care nu pot fi atacate niciodată: - cele prin care s-a
încuvinţat sau respins admiterea sau recuzarea.

EXCEPŢIILE PROCESUALE
 mijloace de apărare, în general.
 În sens larg prin apărare se desemnează toate mijloacele folosite de
pârât pentru a opţine respingerea cererii.
 În sens restrâns se înţelege numai acele mijloace care-i permit pârâtului
să invoce obiecţiuni îndreptate împotriva fondului pretenţiei
reclamantului.
În cursul procesului civil părţile pot forma excepţii care sunt:
 de fond şi de formă.
Clasificare:

1. După obiectul asura căruia poartă:


a. excepţii de procedură - care vizează încălcarea regulilor procedurale
privind compunerea instanţei, competenţa acesteia şi procedura de
judecată;
b. excepţii de fond - vizează lipsurile referitoare la exerciţiu dreptului de
acţiune;
2. După efectul lor:
a. excepţii dilatatorii - tind la amânarea judecăţii, declinarea judecăţii sau
refacerea unor acte;
b. excepţii peremptorii - care tind la respingerea sau anularea cererii ori la
stingerea procesului.
Unele excepţii peremptorii încep prin a avea un efect dilatatoriu în sensul că se
acordă un termen pentru împlinirea lipsei şi nu se anulează automat cererea.
Aceeaşi excepţie poate produce efecte diferite: excepţia de necompetenţă este
de regulă dilatatorie.

3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normai încălcate:


a. excepţii absolute - care privesc încălcarea unor norme imperative
şi pot fi invocate de părţi, procuror sau instanţă din
oficiu în orice faţă a procesului chiar în apel sau recurs;
b. excepţii relative - care privesc încălcarea unor norme dispozitive
şi pot fi invocate numai de partea interesată şi numai
într-un anumit termen (la prima zi de învăţişare sau la
următorul termen în care s-a săvârşit neregularitatea);
Potrivit articolului 137 C.pr.civilă, instanţa este obligată să se pronunţe
înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepţiilor de procedură şi de
fond care fac de prisos în total sau în parte cercetarea în fond a pricinii. Numai
în mod excepţional, excepţia poate fi unită cu fondul numai atunci când pentru
soluţionarea ei este necesară administrarea unui prabatoriu legat şi de fondul
pricinii.
50
Legea actuală nu prevede ordinea în care trebuie rezolvate excepţiile în
cazul în care sunt invocate concomitent.
Dacă excepţia invocată este întemeiată, instanţa o va admite şi va
pronunţa o încheiere atunci când dispune amânarea judecăţii sau o hotărâre.
În cazul respingerii excepţiei, instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie
şi continuă judecata.

CARACTERISTICILE EXCEPŢIILOR PROCESUALE

1. Excepţia procesuală presupune existenţa unui proces în curs.


2. Excepţia procesuală este un mijloc de apărare fiind de regulă folosit de
pârât.
3. Excepţia procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale
normelor de drept material sau procesual.
4. Admiterea excepţiei constituie în cazul excepţiilor dilatatorii un obstacol
temporar în soluţionarea cererii principale, iar în cazul excepţiilor
peremptorii un obstacol dirimant, determinând stingerea excepţiilor.
5. Admiterea excepţiei procesuale nu afectează în principiu dreptul
reclamantului, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei
excepţii nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul
dreptului.

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

Sediul materiei: Codul civil, C.pr.civilă, C. comercial.


Judecătorul nu poate soluţiona litigiul pe baza simplelor afirmaţii ale
părţilor, convingerea sa trebuind să se bazeze şi pe probele administrate în
cauză.
Titularul dreptului subiectiv pentru a obţine satisfacţie trebuie să-şi
probeze susţinerile. Pentru acest motiv se vorbeşte de un drept subiectiv
procesual - dreptul la probă care dublează şi întăreşte dreptul substanţial.
În sens larg prin probă se înţelege acţiunea de stabilire, existenţei
sau inexistenţei unui fapt.
În sens restrâns prin probă se desemnează mijlocul legal pentru
dovedirea unui fapt care este folosit fie de sine stătător, fie pentru
dovedirea unui alt fapt material. În mod obişnuit noţiunea de probă este
folosită în sensul de mijloc de probă (expertize, martori).

51
CLASIFICAREA PROBELOR

1. După cum se fac în faţa instanţei sau în afara ei:


a.probe judiciare:
b.probe extrajudiciare
2. După natura lor:
a.probe personale - mărturisirea;
b.proba materiale;
3. După cum duc direct sau nu la stabilirea faptului principal:
a.probe directe
b.probe indirecte
4. După caracterul originar sau derivat:
a.probe primare primare ( imediate,
nemijlocite);
b.probe secundare (mediate, mijlocite);
5. După modul de percepţie al faptelor de către judecător:
a. probe care constau în perceperea personală a judecătorului -
cercetarea la faţa locului;
b. probe care constau în perceperea de la alte persoane.
Convenţiile asupra probelor sunt în principiu admise cu condiţia ca ele să
ducă la lărgirea posibilităţilor de probă fără a se încălca normele imperative din
dreptul material sau procesual. Convenţia de restrângere a posibilităţilor de
probă sunt nule.
Subiectul probei: este judecătorul.
Obiectul probei: sunt faptele juridice în sens larg care au creat,
modificat sau stins raportul juridic ori faptele care au determinat ineficacitatea
acestuia.
Sarcina probei: revine, potrivit articolul 1169, celui ce face o propunere
înaintea judecătorului.

Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea şi


aprecierea probelor

 Reguli comune privind admisibilitatea


=> proba trebuie să fie legală, să fie verosimilă, să fie pertinentă, să
aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă, adică să ducă la rezolvarea
cauzei.

 Reguli comune privind administrarea


=> propunerea probelor se face de reclamant prin cererea de
chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare. Nepropunerea probelor în

52
aceste condiţii atrage decăderea părţilor din dreptul de a cere probe, afară de
cazurile expres prevăzute de articolul 138 C.pr. civilă şi anume:
1. când nevoia dovezi reiese din dezbateri şi partea nu avea cum să o
prevadă;
2. când administrarea dovezi nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
3. când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau
lipsei de pregătire a părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de
avocat. Partea care a lipsit la propunerea şi încuviinţarea dovezi este
încuvinţată să ceară dovada contrarie la şedinţa următoare iar în caz de
împiedicare la prima zi de înfăţişare.
Dacă o parte renunţă la probele pe care le-a produs, acestea pot fi
însuşite de cealaltă parte, iar dacă ambele părţi renunţă instanţa din oficiu
poate administra probele.
Partea decăzută din dreptul de a administra probe poate să se apere
discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor adversarului.
Probele se încuvinţează şi se resping prin încheiare motivată.
Administrarea probelor se face în faţa instanţelor de judecată în ordinea
statornicită de către aceasta. Dovada şi dovada contrarie se va administra pe
cât este posibil în acelaşi timp.

 Reguli comune privind aprecierea


=> probele se apreciază liber de către judecător.

ASIGURAREA PROBELOR SAU A DOVEZILOR

Reglementare: articolul 235 - 241 C.pr.civilă.


Asigurarea dovezilor reprezintă o posibilitate dată persoanei care este
interesată în constatarea de urgenţă a mărturiei unei persoane, a părerii unui
expert a stării unor bunuri mobile şi imobile sau care doreşte să le dobândească
recunoaşterea unui inscris, a unui fapt, drept care sunt în primejdie să dispară
sau sunt greu de administrat în viitor.
Cererea poate fi făcută şi în cazul în care nu este primeşdie de întârziere
dar numai cu învoiala pârâtului.
În cererea de asigurare de dovezi trebuie să se arate dovezile care se
solicită a fi administrate, starea de urgenţă sau acordul pârâtului.
Asigurarea dovezilor se poate cere:
- pe cale principală înainte de a se introduce cererea de chemare
în judecată;
- pe cale incidentală în timpul judecăţii.
Dacă cererea se introduce pe cale principală, competenţa revine
Judecătoriei în raza căreia se află martorul sau obiectul cercetării.
Dacă cererea este incidentă e competentă instanţa care judecă
pricina.
Întâmpinarea nu este obligatorie. Judecata se face în camera de
consiliu cu sau fără citarea părţilor, iar instanţa se pronunţă prin încheiere fie
imediat, fie la un termen faxat ulterior.
Încheiarea este executorie şi se atacă cu recurs în termen de 5 zile de
la pronunţare (cu citare) sau de la comunicare (fără citare).
Încheierea dată în timpul judecăţii - pe cale incidentă nu poate fi
atacată odată cu fondul.
Codul reglementează o procedură de constatare a stărilor de fapt. Ea
poate fi făcută când există urgenţă, care rezidă din posibilitatea încetării ori
schimbării stării de fapt până la administrarea dovezilor.

53
Cererea este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia urmează să
se facă constatarea. Pentru facerea constatării este delegat un executor
judecătoresc. Se poate face şi fără încunoştinţarea celui împotriva căruia se
cere. Se face printr-un proces-verbal care se comunică în copie şi celui împotriva
căruia s-a făcut. Procesul - verbal constituie dăvada până la proba contrarie.
Dacă există primeşdie de întârziere, constatarea se poate face şi în zilele de
sărbătoare şi în afara orelor legale dar numai cu încuviinţarea magistratului.
Probele conservate prin instituţia asigurării dovezilor pot fi folosite şi de
partea potrivnică în derularea procesului.
Cheltuielile pricinuite cu asigurarea dovezilor vor fi avute în vedere de
instanţa care judecă fondul.

PROBELE CARE SE POT ADMINISTRA ÎN PROCESUL CIVIL

Vezi cursurile de anul 2: probele şi prezumţiile.

Potrivit articolul 112 şi 116 Codul de procedură civilă, părţile


anexează la cererea de chemare în judecată şi la întâmpinare, copii certificate
de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă.
Dacă ele sunt într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune
traducerile sau copii cu litere latine certificate de părţi.
În cazul în care se contestă traducerile se poate apela la un
traducător certificat. Părţile sunt datoare să aibă asupra lor originalele
înscrisurilor sau să le depună spre păstrare la grefă sub pedeapsa de a nu se
ţine seama de ele.
Toate înscrisurile depuse la dosar rămân dobândite judecăţii şi nu
se pot retrage fără învoirea celorlalte părţi.
Dacă partea învederează că adversarul deţine un înscris privitor la
pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui. În cazul în care adversarul refuză
să răspundă la interogatoriul luat pentru dovedirea deţinerii sau existenţei
înscrisurilor sau se dovedeşte că l-a ascuns sau distrus sau pur şi simplu nu vrea
să-l înfăţişeze, instanţa poate socoti că înscrisul are conţinutul pe care-l pretinde
partea care a solicitat înfăţişarea lui.
Cererea de înfăţişare a acestui act poate fi respinsă dacă cuprinsul
lui priveşte chestiuni cu totul personale sau dacă prin prezentarea înscrisului s-
ar încălca îndatorirea de a păstra secretul sau dacă ar atrage urmărirea penală
impotriva părţi sau a altei persoane ori ar dispune-o dispreţului public.
Dacă înscrisul se găseşte la o autoritate sau o terţă persoană
instanţa va lua măsuri pentru ca acesta să fie adus la dosar. În cazul în care
înscrisul nu se poate trimite, cercetarea lui se va face cu citarea părţilor la acea
autoritate.
În cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată,
legea reglementează instituţia reglementării de scripte - aceasta înseamnă
că partea căreia i se impune înscrisul este obligată să recunoască sau să
conteste semnătura sau scrisul, singuri care pot să adopte o poziţie neutră fiind
moştenitorii şi succesorii autorului actului.
Dacă partea declară că nu recunoaşte scrisul sau semnătura, preşedintele
completului îl va obliga să scrie şi să semneze sub dictarea sa, părţi din înscris.
Refuzul de a scrie sau semna va putea fi socotit ca o recunoaştere a înscrisului.
Dacă verificarea nu este concludentă pentru instanţă se va dispune efectuarea
unei expertize. Pentru aceasta părţile vor depune înscrisuri autentice sau sub
semnătură privată urmând a se trimite toate acestea împreună cu înscrisul
tăgăduit şi cu probele luate de judecător, expertului .

54
Înscridurile depuse spre verificare vor fi semnate întotdeauna de
preşedinte, grefier şi părţi.
După verificarea făcută de instanţă sau în raport de concluziile expertizei
rămâne sau nu în proces.
În cazul înscrisurilor autentice care sunt contestate există în Codul de
procedură civilă instituţia procedurii înscrierii în fals. În cazul în care se
declaşează această procedură, dacă partea care foloseşte înscrisul nu este
prezentă în instanţă se va amâna cauza şi se va dispune înfăţişarea părţii
personal sau prin mandatar cu procură specială. La termenul prezentării cel ce a
invocat înscrisul îl va depune pentru verificare şi va indica mijloacele sale de
apărare.
Preşedintele instanţei constată prin proces-verbal starea materială a
înscrisului dacă există pe el ştersături, adăugiri sau îndreptări iar apoi îl va
semna împreună cu grefierul şi părţile şi îl va depune la grefă.
Tot la acest termen preşedintele întreabă partea care a depus înscrisul
dacă înţelege să se folosească de el. Dacă partea refuză să răspundă, nu se
prezintă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris acesta va fi înlăturat din
proces.
În cazul în care se stăruie în defăimarea înscrisului, înscrisul împreună cu
procesul-verbal se va trimite procurorului pentru cercetări. Procurorul face
cercetările şi va informa instanţa.
În cazul sesizării procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată şi
pe autorul sau complicele falsului, instanţa civilă poate suspenda judecata.

Proba cu martori sau testimonială


În procesul civil, martorii pot fi numai persoane fizice care au cunoştinţă
despre faptele care formează obiectul judecăţii. Nu există limită de vărstă.
Legea prevede că aprecierea depoziţiei martorului care este minor sub 14
ani sau este o persoană lipsită vremelnic de discernământ se va ţine seama de
situaţiile arătate. Articolul 189 prevede persoanele care sunt exceptate
de a fi acceptate ca martori:
- rudele şi afinii până la gradul 3 inclusiv;
- soţul sau fostul soţ
- interzişi judecătoreşti şi cei condamnaţi pentru mărturie
mincinoasă.
Prin convenţia expresă sau tacită a părţilor rudele, afinii şi soţul pot fi
ascultaţi ca martori.
În pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ se pot audia rudele şi afinii
cu excepţia descendenţilor.
Există o categorie de persoane care ar putea fi martori, dar pe
care legea le scuteşte să depună mărturie:
- cei ţinuţi de secretul profesional;
- cei ţinuţi de secretul de serviciu, dar numai asupra împrejurărilor
secrete de care a luat cunoştinţă în timpul serviciului;
- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei însuşi sau ar
expune rudele, afini ori soţul la o pedeapsă penală sau dispreţul
public.
Primele 2 categorii cu excepţia preoţilor pot depune mărturie dacă au fost
dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesaţi în păstrarea
secretului.

Propunerea probei cu martori se face la prima zi de înfăţişare.


Lista cu numele şi adresa acestora urmând să fie depusă sub sancţiunea nulităţii
în cel mult 5 zile de la încuvinţare. Instanţa poate limita numărul martorilor

55
propuşi cu respectarea principiului egalităţii părţilor, iar martorii care au fost
încuvinţaţi se vor asculta neputându-se renunţa la ei.
Odată propuşi martorii, înlocuirea acestora se va putea face numai în
caz de moarte, dispariţie sau motive temeinice (certificate medicale).
După încuvinţare, instanţa dispune citarea martorilor care pot fi
ascultaţi în instanţă sau la locuinţa lor.
Dacă martorul lipseşte la prima citare, instanţa va da mandat de
aducere şi dacă există urgenţă mandatul se poate da de la primul termen.
Fiecare martor va fi ascultat deosebit în ordinea stabilită de
preşedinte, cei ce urmează a fi ascultati ulterior fiind îndepărtaţi din sală.
Înainte de a se lua mărturia, preşedintele îi cere martorului:
- să arate domiciliul, profesia, vârsta;
- dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad;
- dacă se află în serviciul unei părţi şi dacă este în judecată,
duşmănie sau legătură de interese cu vreuna din părţi, după
aceasta martorul depune jurământul.
Martorii fără confesiune jură pe conştiinţă, iar cei care din motive
confesionale sau de conştiinţă nu depun jurământ se obligă să spună adevărul şi
să nu ascundă nimic.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământul dar i se atrage
atenţia să spună adevărul.
În depoziţia sa, martorul arată împrejurările pe care le cunoaşte şi
răspunde la întrebările preşedintelui şi ale părţilor. El nu are voie să citească un
răspuns dinainte dar cu încuvinţaea preşedintelui se poate cu privire la cifre şi
denumiri.
Dacă preşedintele găseşte că întrebarea pusă de părţi nu este
concludentă, jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este
oprită de lege o va respinge. Respingerea împreună cu motivarea se trec în
încheierea de şedinţă. Mărturia se face orar şi se consemnează în scris de frefier
la dictarea preşedintelui. Depoziţia este semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul
ei de preşedinte, grefier şi martor după ce citeşte declaraţia.
Când cel care urmează să fie martor este mut sau surd şi nu poate fi
înţeles va fi pus să scrie răspunsul. Dacă nu ştie să scrie se folosesc experţii
interpreţi.
Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în depoziţie se vor semna de
judecător, grefier şi martor sub sancţiunea neluării lor în seamă. Locurile
nescrise se barează pentru a nu se adăuga nimic.

După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă dacă instanţa nu


decide altfel.
Dacă instanţa are bănuieli puternice că mărturia este mincinoasă sau
martorul este mituit, încheie un proces-verbal şi sesizează procurorul.
La aprecierea probelor în cazul în care instanţa faţă de restul probatoriului
administrat ajunde la concluzia că mărturia nu este sinceră o înlătură şi scrie
motivarea.

Proba cu interogatoriu sau mărturisire


Interogatoriul este admis în toate materiile şi toate procesele civile. O
excepţie expres prevăzută de lege exclude interogatoriu în procesele de divorţ
pentru dovedirea motivelor de divorţ. Pentru celelalte capete de cerere pentru
divorţ se poate lua interogatoriu.
Mărturisirea are ca obiect numai fapte şi este admisibilă numai în legătură
cu drepturile de care o parte poate să dispună.

56
În anumite procese mărturisirea singură nu poate duce la admiterea
acţiunii.
Mărturisirea fiind un act personal poate fi făcută numai personal de parte
scop în care dacă nu este prezentă va fi citată cu menţiunea personal la
interogatoriu.
Partea care vrea să recunoască apărările, pretenţiile păţii adverse o poate
face şi printr-un mandatar cu procură specială.
Când partea are domiciliul în străinătate interogatoriu se comunică în scris
mandatarului care va depune răspunsul părţii în cuprinsul unei procuri speciale
şi autentice.
Preşedintele poate respinge din interogatoriu acele întrebări care nu sunt
concludente sau jignitoare. Răspunsurile se trec pe aceeaşi foaie cu întrebările
şi fiecare pagină va fi semnată de preşedinte, grefier, de cel care l-a propus şi
de partea care a răspuns.
Statul şi persoanele juridice de drept privat sau public răspund în scris la
interogatoriu care li se comunică.
Dacă partea, deşi a fost citată nu se prezintă la interogatoriu sau deşi se
prezintă refuză să răspundă fără a avea motive temeinice, instanţa poate socoti
aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă scrisă.

Expertiza judiciară

- ca probă este folosită atunci când pentru lămurirea faptelor care formează
obiectul unui proces este necesară părerea unei persoane care are cunoştinţe
de specialitate în acel domeniu.
- mijloc de probă prin care expertul aduce la cunoştinţa instanţei pe baza unor
cercetări concrete, situaţie de fapt concretă.
- există situaţii în care expertiza este obligatorie:
 la punerea sub interdicţie - expertiza psihiatrică;
 la înregistrarea tardivă a naşterii - expertiza medico-legală
cu privire la stabilirea vârstei;
 la expropriere - expertiza topografică;
- propunerea ei se face de părţi sau instanţă din oficiu după punerea în discuţie
a părţilor.
- se efectuează de experţii judiciari atestaţi de Ministerul Justiţiei.
- pentru numirea expertului, completul solicită biroului local de expertize o listă
de experţi din care va numi prin încheiere pe cel desemnat cu efectuarea
expertizei.
- prin aceeaşi încheiere se stabilesc obiectivele expertizei, onorariul provizoriu şi
data depunerii lucrării.
- dacă efectuarea expertizei necesită o lucrare la faţa locului, expertul este
obligat sub sancţiunea nulităţii să citeze părţile prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire , arătând zilele şi orele la care va fi prezent în teren.
- după numirea sa ca expert, acesta este obligat să vină la instanţă şi să depună
un jurământ în camera de consiliu fără citarea părţilor în faţa instanţei. Instanţa
constată depunerea jurământului prin încheiere.
- dacă părţile nu se învăiesc cu privire la numirea expertului, instanţa va stabili
expertul prin tragere la sorţi.
- lucrările se concretizează într-un raport de expertiză care se depune la instanţă
în atâtea exemplare câte părţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă.
- dacă părţile sau instanţa au obiecţiuni întemeiate se poate dispune
completarea raportului sau o nouă expertiză.
- expertul poate fi convocat în instanţă pentru a da lămuriri asupra expertizei.
57
- instanţa nu este legată de concluziile expertizei însă ea trebuie să-şi motiveze
poziţia, însă este legată de constatările de fapt, de cercetările efectuate la faţa
locului şi de susţinerile părţilor, ele făcând dovada până la înscrierea în fals.
- în domeniile în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererile părţii,
instanţa poate solicita puncte de vedere a unora sau unui specialist în domeniul
respectiv sau la autorităţi.
- punctul de vedere se prezintă în camera de consiliu sau în şedinţă publică cu
prezenţa părţilor.
- la efectuarea expertizei pot participa şi experţi care sunt desemnaţi de părţi -
experţi consilieri.

Cercetarea la faţa locului

- pobă judiciară;
- se solicită de părţi, din oficiu de instanţă;
- se ordonă prin încheiere, în care se arată împrejurările de fapt în legătură cu
care se face cercetarea;
- poate fi efectuată de întreg completul sau numai de unul dintre judecători în
prezenţa părţilor care vor fi citate;
- la faţa locului pot fi audiaţi martori şi experţi, desfăşurarea cercetării se
consemnează într-un proces verbal care se depune la dosar.

Incidente procesuale în cursul judecăţii

1. Suspendarea
Înseamnă oprirea cursului procesului datorită unor imprejurări voite de
părţi care nu mai stăruie în soluţionarea cauzei sau independent de voinţa lor
când sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta.
După natura împrejurărilor care a determinat suspendarea, avem:
a. Suspendare voluntară
b. Suspendare legală

a. Suspendare voluntară => intervine datorită manifestării de voinţă a


părţilor care poate fi expresă sau tacită.
Pentru ca acest consimţământ tacit al părţii trebuie ca la termenul
respectiv ambele părţi să fie legal citate sau cu termen în cunoştinţă şi nici una
să nu fi solicitat judecarea în lipsă. Judecata se suspendă chiar dacă cererea nu
este legal timbrată.
Reînceperea judecăţii în aceste cazuri se face ca urmare a unei cereri de
repunere pe rol făcută de partea care justifică un interes, care va trebui să
achite ½ din taxa de timbru datorată pentru proces + timbrul judiciar.
Instanţa nu poate repune cauza pe rol din oficiu.

b. Suspendare legală => poate interveni de drept sau este lăsată la


aprecierea instanţei.

 Suspendarea legală de drept - articolul 243 - reglementează 5


cazuri de suspendare de drept şi anume:
1. - moartea uneia din părţi - valabil şi pentru S.C. în cazul dizolvării şi
lichidării;
2. - punerea sub interdicţie sau curateră a unei părţi până la numirea
tutorelui sau curaterei;

58
3. - moartea mandatarului uneia din părţi dacă a intervenit cu 15 zile
înaintea termenului de judecată;
4. - încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului;
5. - prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului
reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

- Suspendarea intervine dacă aceste cauze au apărut înainte de închiderea


dezbaterilor.
- Judecata reîncepe prin cererea de repunere pe rol făcută de persoana
îndreptăţită.

Alte cauze de suspendare de drept:


- articolul 21 - care reglementează conflictul de competenţă;
- articolul 155 - care spune că după amânare în temeiul învoieli
părţilor dacă ele nu stăruie acesta va fi suspendat;
- articolul 19 Cod procedură penală.

 Suspendarea legală facultativă => este lăsată la aprecierea


instanţei. Este reglementată în articolul 244. Are 2 situaţii şi amume:
1. - când deslegarea procesului atârnă în tot sau în parte de existenţa sau
neexistenţa unui drept face obiectul altei judecăţi;
2. - apare când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar
avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.
În cazul în care se dispune suspendarea în baza articolul 244 aceasta
dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauză civilă sau penală a devenit
irevocabilă, respectiv definitivă.
În toate cazurile de suspendare instanţa se pronunţă printr-o încheiere
care poate fi atacată separat cu recurs; recursul se declară cât timp durează
suspendarea.
În cazul în care se respinge cererea de repunere pe rol, încheierea de
respingere pronunţată este atacabilă şi ea cu recurs în acelaşi termen ca şi
recursul pentru suspendare.
Suspendarea operează în bloc faţă de toate părţile din proces şi are ca
efect rămânerea în nelucrare a cauzei.
- orice act de procedură făcut în această perioadă este lovit de
nulitate.
La repunerea pe rol la cauzele suspendate citarea părţilor este
obligatorie.

2. Perimarea
Reglementare: articolul 248 şi următoarele din Codul de procedură
civilă
„ orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice
altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept chiar în potriva
incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie
civilă şi 6 luni în materie comercială”.

Natura juridică este mixtă:


- o sancţiune procesuală
- prezumţie de desistare a părţilor
- Perimarea se aplică acţiunilor imprescriptibile cât şi acţiunilor prescriptibile.
- Este aplicabilă atât în faza de judecată în primă instanţă cât şi în căile de atac.
- Lăsarea în nelucrare a cauzei să se datoreze părţilor.
- Nu există culpă când actul de procedură trebuie efectuat din oficiu.

59
Perimarea începe să curgă de la îndeplinirea ultimului act de procedură.
Termenul poate fi întrerupt sau suspendat.
- Întreruperea se face prin îndeplinirea oricărui act de procedură de către părţi
sau din oficiu.
- Termenul este suspendat până la încetarea cauzei care a dus la
suspendarea legală facultativă 244, iar în cazul suspendării legale de drept - 243
- de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au dus la suspendare.
Perimarea operează de drept.
Constatarea perimării se face printr-o hotărâre judecătorească care este
supusă numai Curţii de Apel cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
Părţile se citează pentru constatarea judecării perimării. La judecarea
acestei cereri compunerea completului fiind aceeaşi cu cea care ar trebui să
judece procesul.
Poate fi invocată şi pe cale de excepţie în cursul judecăţii în primă
instanţă.

Efectele perimării:
Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură. Dacă se
perimă cererea de chemare în judecată cade şi efectul întreruptiv de prescripţie.
Într-o nouă cerere părţile pot folosi probele administrate în dosarul
perimat.
Perimarea apelului sau recursului stinge posibilitatea introducerii unui nou
apel sau recurs.

Actele de dispoziţie ale părţilor

1. Renunţarea
2. Achiesarea => fiind acte de dispoziţie trebuie făcute personal
de parte
sau cu mandatar prin procură specială.
3. Tranzacţia

1. Renunţarea =>
Reclamantul are 2 opţiuni:
- să renunţe la judecarea procesului
- să renunţe la dreptul dedus judecăţii
Renunţarea la judecată poate avea loc oricând pe parcursul procesului
şi poate fi făcută verbal în şedinţă sau prin cerere scrisă.
După intrarea în dezbaterea fondului renunţarea reclamantului la judecată
se poate face numai cu învoirea pârâtului.
Constatarea renunţării la judecată se face prin încheierea dată fără drept
de apel.
Excepţie: divorţul.
Renunţarea la dreptul dedus judecăţii - nu se mai poate introduce o
nouă acţiune.
Renunţarea la drept se poate face oricând şi fără învoirea celeilalte părţi.
Ea se poate face în şedinţă personal sau prin înscris autentic.
Înstanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va
hotărâ asupra cheltuielilor de judecată.

2. Achiesarea => se poate prezenta în 2 forme:


a. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului => are loc
prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, fie spontan, fie la interogatoriu.
- este un act unilateral şi îşi produce efectele fără acceptul reclamantului.

60
- pârâtul poate recunoaşte parţial pretenţiile reclamantului, în acest caz
instanţa putând pronunţa o hotărâre parţială care este executorie de drept.
b. Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea primei
instanţe => se realizează prin faptul că acesta renunţă la atacarea hotărârii,
fie cu apel fie cu recurs. Achiesarea poate fi în aceste condiţii expresă sau
tacită. Este tacită când execută de bună voie şi este expresă cănd declară
după pronunţarea hotărârii că renunţă la calea de atac.

3. Tranzacţia
 acţiune de dispoziţie prin care părţile termină un proces început sau
pot preîntâmpina prin concesii reciproce constând în renunţări
reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite sau promise de o
parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care
este litigios sau îndoielnic
Reglementare: - articolul 271, 273 Codul de procedură civilă iar ca drept
material în articolul 1704, 1714.
Părţile se pot prezenta oricând în timpul procesului, chiar dacă nu au fost
citate pentru a cere pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească învoiala lor.
Această hotărâre mai poartă denumirea de hotărâre de expedient.
Tranzacţia mai poate fi exercitată în faza căii de atac şi executării silite.
Când părţile se prezintă la termenul de judecată, tranzacţia poate fi
primită de un singur judecător, când părţile se prezintă între termene hotărârea
se dă în camera de consiliu.
Învoiala părţilor se prezintă în scris, chiar de mână şi va alcătui
dispozitivul hotărârii.
Hotărârea de expedient se atacă cu recurs.
Împotriva hotărârii de expedient se poate introduce acţiune în anulare. La
tranzacţie revizuirea este inadmisibilă.

C. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii

După încheierea dezbaterilor judecătorii deliberează în secret asupra


soluţiei în camera de consiliu.
Dacă nu se poate hotărâ în acea zi, pronunţarea se amână cel mult 7 zile.
Judecătorul care a luat parte la judecată se poate pronunţa înăuntru
acestui termen chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei, înafara
cazului în care i-a încetat calitatea de magistrat.
Dacă completul este format din mai mulţi judecători, preşedintele
completului adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el
pronunţându-se ultimul. În cazul în care nu se întruneşte majoritatea cauza se
va judeca în complet de divergenţă, adică la completul iniţial se adaugă
preşedintele instanţei sau vecepreşedintele instanţei sau un judecător numit de
acesta. Judecata se face în aceeaşi zi sau cel mult 5 zile.
La instanţa de fond în cazul în care judecata nu se face în acea zi în
complet de divergenţă, părerile trebuie motivate înainte de judecarea
divergenţei.
Pentru judecarea divergenţei procesul se pune pe rol, părţile se citează, se
pun concluzii.
Dacă după judecarea divergenţei sunt mai multe păreri judecătorii ce se
apropie mai mult unul de altul se vor uni.
Soluţia poate fi pronunţată în unanimitate sau majoritate de voturi.
Opinia separată a unui membru a completului se consemnează în minută.
Cu ocazia deliberării se soluţionează toate cererile formulate. Soluţiile
constau în:

61
- admitere;
- respingere
- perimare
Rezultatul deliberării se consemnează pe scurt de îndată într-o minută
care va fi scrisă de un membru a completului. Minuta se consemnează sub
sancţiunea nulităţii de toţi membrii.
După redactarea minutei conţinutul acesteia se trece în condica de
şedinţă arătându-se şi care dintre judecători va redacta hotărârea.
Hotărârea judecătorească => este actul final al judecătorilor, act de
dispoziţie al instanţei, având caracter jurisdicţional.
Hotărârile judecătoreşti se numesc sentinţe, decizii sau încheieri.
Sentinţele - se dau în primă instanţă.
Judecătoriile => pot da sentinţe, încheieri.
Tribunalul => pot da sentinţe, decizii, încheieri.
Curtea de Apel => pot da sentinţe, decizii, încheieri.

 După durata acţiunii lor putem avea:


- hotărâri propriu-zise - cele care rezolvă fondul şi au acţiuni
nelimitate în timp;
- hotărâri provizorii - au caracter temporar şi acţiune limitată;
 După cum există sau nu posibilitatea atacării:
- nedefinitive - se pot ataca cu apel;
- definitive - cele care nu pot fi atacate cu apel sau hotărâri date în
apel se numesc definitive;
- irevocabile - cele date în recurs;
 După cum pot sau nu să fie puse în executare:
- executorii - se pronunţă în realizarea drepturilor;
- neexecutorii - se pronunţă în acţiuni în constatare;

Redactarea semnarea şi comunicarea hotărârii judecătoreşti

- în 3 zile de la pronunţare, grefierul predă dosarul pentru motivare


judecătorului, după ce în prealabil a redactat partea întroductivă a hotărârii
numită practicaua.
- hotărârea trebuie redactată în 30 de zile de la pronunţare - termen de
recomandare.
- hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă:
1. - arătarea instanţei care a pronunţat-o, numele judecătorilor care a luat
parte;
2. - numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat;
3. - numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali ai părţilor şi numele
avocaţilor
4. - obiectul cererii şi susţinerii pe scurt cu arătarea dovezilor
5. - arătarea concluziilor procurorului
6. - motivele de fapt şi de drept care au dus la formarea convingerii instanţei
şi motivele pentru care s-au înlăturat anumite cereri ale părţilor
7. - dispozitivul sau minuta
8. - arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, calea de atac şi
termenul
9. - semnătura judecătorului şi a grefierului

1-4 => practicaua, redactate de grefier.


6-8 => dispozitivul, redactat de judecător.

62
Adăugirile, ştersăturile şi schimbările trebuie semnate de judecător sub
pedeapsa de a nu fi ţinute de seamă.
Hotărărea se redactează în atâtea exemplare câte părţi sunt + 1 exemplar
pentru instanţă + un exemplar pentru mapa de hotărâri.
Dacă termenul de apel curge de la pronunţare hotărârea se comunică
numai dacă se declanşează calea de atac.
Hotărârile irevocabile nu se comunică.
Cu ocazia pronunţării hotărârii, judecătorul poate să acorde debitorului o
amânare sau eşalonare a plăţii => termen de graţie care se acordă la cererea
debitorului numai prin hotărârea care rezolvă fondul şi se motivează.
Dacă s-a acordat termenul de graţie executarea nu se poate porni până la
împlinirea termenului.
Tot cu ocazia pronunţării hotărârii, instanţa va acorda la cerere cheltuieli
de judecată. Stabilirea cuantumului cheltuielilor se face pe baza actelor
justificative. Cheltuielile se pot acorda întegral sau parţial în măsura admiterii
acţiunii. Hotărârea care obligă la cheltuieli poate fi pusă în executare în termen
de 3 ani.
Ca act final al judecătorului hotărârea produce anumite efecte:
- dezinvesteşte instanţa de soluţionarea procesului
- constituie din punct de vedere probator act autentic
- constituie titlu executoriu
- are caracter declarativ în principiu cu excepţia cazurilor în care se pronunţă în
acţiuni constitutive de drepturi
- are putere de lucru judecat. Există putere de lucru judecat când a doua
cerere are acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi este făcută de aceleaşi părţi între ele
şi în aceeaşi calitate.

Caracterele puterii lucrului judecat:


- exclusivitatea
- incontestabilitatea
- executorialitatea
- obligativitatea
Pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare este
necesară investirea cu formulă executorie.
Investirea cu formulă executorie se face de prima instanţă. Hotărârea
investită cu formulă executorie se dă numai părţii care a câştigat procesul.

63
CĂILE DE ATAC
1. Noţiune:
 sunt mijloace procesuale prin intermediul cărora partea
interesată poate solicita examinarea legalităţii şi temeiniciei
hotărârii judecătoreşti şi remedierea eventualelor erori
săvârşite.
Existenţa căilor de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării
drepturilor fundamentale şi o garanţie pentru calitatea acţiunii de justiţie.
Dreptul la folosirea căilor de atac este un drept constituţional -
articolul 128 din Constituţie prevede acest principiu în sensul că impotriva
hotărârilor judecătoreşti părţile şi Ministerul Public pot exercita căile de atac.
Nu este un drept absolut şi nu crează posibilităţi pentru exercitarea
tuturor căilor de atac, unele pot fi suprimate.
Exemplu:
- în unele cazuri este suprimată calea apelului, partea având
posibilitatea să facă recurs.

Codul de procedură civilă prevede o sigură calea de atac => apelul


şi prevede 5 căi extraordinare de atac:
1. recursul;
2. revizuirea;
3. recursul în anulare;
4. recursul în interesul legii;
5. contestaţia în anulare;
2. Clasificarea căilor de atac

1. În raport de condiţiile de exercizare, distingem:


a. Căi de atac ordinare => pot fi exercitate de oricare dintre părţi
fără să existe vreo limitare în privinţa motivelor care pot fi invocate
(apelul);

64
b. Căi de atac extraordinare =>pot fi exercitate numai în condiţii şi
pentru motivele expres prevăzute de lege (recursul, recursul în
anulare);
2. În funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac,
distingem:
a. Căi de atac reformare => se soluţionează de o instanţă
superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată ( recursul,
apelul, recursul în anulare);
b. Căi de atac retractare =>sunt acele căi de atac care se
soluţionează de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată
(contestaţia în anumare, revizuirea);

Norme de competenţă cu caracter imperativ!!!!


- Competenţa generală
- Competenţa teritorială exclusivă
- Competenţa materială
articolul 159

3. În raport de întinderea competenţei instanţei chemată să se


pronunţe:
a. Căi de atac devolutive => provoacă o nouă judecată în fond şi
permit instanţei care soluţionează calea de atac reexaminarea
cauzei în întregul ei fără restricţii în ceea ce priveşte administrarea
probelor (apelul);
b. Căi de atac nedevolutive => permit realizarea unui control limitat
asupra hotărârii atacate (recursul);

4. În funcţie de faptul dacă părţile au sau nu dreptul de a exercita


direct calea de atac
a. Căi de atac comune => pot fi exercitate direct de părţile din
proces precum şi de procuror;
b. Căi de atac speciale => pot fi exercitate numai de un subiect
determinat în mod expres de lege (recursul în anulare poate fi
exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă
C.S.J.);
5. În raport de efectele care le produc căile de atac acestea pot fi
clasificate în:
a. Căi de atac suspensife de executare => împiedică executarea
hotărârii atacate până la soluţionarea acestei căi de atac (apelul);
b. Căi de atac nesuspensive de executare => nu influenţează în
nici un fel posibilitatea punerii în executare a hotărârii atacabte în
afară de cazurile expres prevăzute de lege (recursul, recursul în
anulare, contestaţia în anulare, revizuirea); uneori recursul este
suspensiv - în anumite cazuri - de exemplu demolarea unui imobil;

3. Reguli comune privind căile de atac


A. Legalitatea căilor de atac - Acest principiu înseamnă că împotriva
hotărârii judecătoreşti pot fi exercitate numai căile de atac prevăzute de lege şi
numai în condiţiile stabilite.

65
Menţiunile greşite trecute în dispozitivul hotărârii nici nu crează în favoarea
părţii dreptul la o cale de atac neprevăzută de lege dar nici nu-i poate răpi
dreptul la o cale de atac prevăzută de o dispoziţie legală => Această constatare
este valabilă nu numai în ce priveşte existenţa sau inexistenţa unei căi legale de
atac dar şi cu privire la durata termenului unei căi de atac şi momentul în care
începe să curgă.

Atenţie:
- întotdeauna atenţie la termenul de apel,
recurs; calea de atac indicată; comunicare
sau pronunţare - de când curge termenul.
- Menţiunile greşite în hotărâre în legătură cu
termenul de apel sau recurs nu poate fi
repusă în termen.
- Termenul curge de la comunicare dacă
părţile nu au fost citate şi de la pronunţare
dacă părţile au fost citate.

B. Ierarhia căilor de atac


De regulă nu poate fi exercita o cale extraordinară de atac atâta
timp cât este deschisă o cale ordinară de atac. Căile de atac trebuie exercitate
într-o anumită ordine. Nu poate fi exercitat recursul împotriva unei hotărâri care
putea fi atacată cu apel. Ordinea exercitării căilor de atac poate fi dedusă din
prevederile legale în materie.

Întrebare pentru examen: Limitele efectului devolutiv al apelului !!!!!

C. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac - o parte nu


poate folosi decât o singură dată o cale de atac.
Apelul sau recursul pot fi exercitate numai o singură dată. În această
privinţă nu prezintă relevanţă faptul că în al doilea apel sau recurs s-ar invoca
alte motive decât în prima cerere soluţionată.
Căile extraordinare de atac, în afara recursului, pot fi exercitate de mai
multe ori cu condiţia să se invoce alte motive decât cele existente la data primei
cereri.

D. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac - non


reformaţio în pejus - principiu aplicabil tuturor căilor de atac.
- nu este prevăzută într-un text general dar aplicabilitatea lui poate fi
dedusă din celelalte principii şi instituţii de drept procesual civil.
În prezent există doar un singur text care prevede acest principiu în mod
expres - 296 C.pr.civ privind soluţionarea apelului.

Căile de atac prevăzute de legi speciale

În afară de căile prevăzute de dreptul comun nai sunt şi alte căi de atac
prevăzute de dispoziţii speciale.
Prin exercitarea acestor căi de atac pot fi atacate hotărâri judecătoreşti
pronunţate în anumite materii:
- cererea de reexaminare - în materie contravenţională;

66
- plângerea - înpotriva hotărârilor unor organe cu activitate
jurisdicţională care nu fac parte din sistemul instanţei
judecătoreşti;
- contestaţia - care poate fi exercitată impotriva deciziei direcţiei
generale a finanţelor publice pronunţată în baza OU nr. 13/2001
În cazurile în care o astfel de cale de atac este soluţionată de alt organ
decât o instanţă judecătorească, partea interesată va avea dreptul potrivit
principiului constituţional privind accesul liber la justiţie să supună soluţia
adoptată verificări unei instanţe judecătoreşti.
Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

Controlul judiciar => este dreptul şi obligaţia instanţelor judecătoreşti


superioare de a verifica în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea
şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor.
Înstanţele superioare au competenţa:
- de a schimba;
- de aanula;
- de amodifica;
- de a casa această hotărâre care sunt greşite sau de a le confirma
pe cele care sunt legale şi temeinice.

Controlul judecătoresc => se face în general de către judecătorie - constă în


dreptul şi obligaţia instanţei de a verifica în cazurile şi condiţiile şi cu procedura
stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia (în unele cazuri numai legalitatea)
unor acte care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar,
indiferent dacă sunt sau nu organe cu activitate jurisdicţională.

D.L 118 => Lege specială privind dr. celor condamnaţi politic.

APELUL

Reglementare: => articolul 282 - 298 Codul de procedură civilă.

 este cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi


suspensivă de executare.

Obiectul apelului
 îl constituie hotărârile susceptibile de a fi atacate cu această cale de
atac
- hotărârile date în primă înstanţă de judecătorie care sunt supuse
apelului la tribunal;
- hotărârea dată în prima instanţă de către tribunal sunt supuse
apelului la Curtea de Apel;
Sunt şi unele situaţii când printr-o dispoziţie legală specială imperativă calea
de atac a apelului este suprimată. Suprimarea căi de atac este prevăzută în
diferite dispoziţii şi cu formulări diferite şi anume:

67
1. în unele cazuri legea prevede că hotărârea primei instanţe se dă fără
drept de apel - articolul 247 privitor la renunţarea dreptului pretins);

2.legea prevede că hotărârile primei instanţe nu sunt supuse apelului, de


exemplu:
 cererile introduse pe cale principală privind pensia de
întreţinere; obligaţia de plată a unei sume de bani sau de
predare a unui bun mobil în valoare de 200 mil.lei inclusiv;
acţiunile posesorii, cererile referitoare la înregistrările în
registru de stare civilă; luarea măsurilor asiguratorii şi alte
cazuri prevăzute de lege;
- nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează
plângerile privitoare hotărările autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi a altor organe cu astfel de activitate dacă legea nu prevede
altfel;
3. când legea prevede că hotărârea primei instanţe este definitivă;

Dacă este definitivă, nu avem apel, ci numai recurs!!!!

4. legea prevede numai calea de atac al recursului;


Pot forma obiectul apelului şi încheierile premergătoare, dar împotriva
acestora apelul poate fi exercitat numai odată cu fondul cauzei. În această
regulă generală există unele excepţii: încheierea prin care a fost întrerupt
cursul judecăţii - articolul 282 alin. 2.

Dacă este definitivă şi irevocabilă hotărârea nu avem nici apel, nici


recurs!!!!

SUBIECŢII APELULUI

1. Părţile din proces


Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor
care au participat în calitate de părţi în procesul în care a fost pronunţată acea
hotărâre.
Terţelor persoana care nu au participat în proces nu le este opozabilă
hotărârea pronunţată tocmai de aceea numai părţile care s-au judecat în faţa
primei instanţe au dreptul de a exercita calea de atac a apelului în afară de
unele situaţii expres prevăzute.
Oricare dintre părţi poate ataca hotărârea pronunţată dar este evident că
trebuie să justifice un interes pentru folosirea acestei căi de atac, întrucât în
lipsa interesului apelul ar fi inadmisibil.
Prin urmare, apelul declarat de o parte căreia i s-a admis în întregime
cererile formulate este lipsit de interes.

68
Terţii care au intervenit în proces din proprie iniţiativă sau au fost
introduşi din iniţiativa uneia din părţi dobândesc calitatea de părţi şi astfel ele
au dreptul de a ataca hotărârea pronunţată.
Se impune precizarea în ceea ce priveşte terţul care intervine în proces în
interesul uneia din părţi poate folosi calea de atac a apelului numai dacă şi
partea în favoarea căreia a intervenit declară apel. Astfel, apelul intervenientului
accesoriu este neavenit.
În cazul coparticipării procesuale prin declararea apelului, pot fi apărate
numai interesele proprii ale apelantului, ţinând seama de principiul
independenţei procesuale a coparticipanţilor, cu toate acestea în cazul în care
există o obligaţie comună care crează părţilor aceeaşi situaţie juridică. Efectele
apelului făcut de 1 vor fi extinse şi asupra celorlalţi care nu au făcut apel sau a
cărora a fost respins fără a fi cercetat în fond.
Este evident că apelul poate fi exercitat şi de către succesorii în drepturi a
părţilor din proces.
Pot exercita calea de atac a apelului şi persoanele şi organele care au
dreptul de a formula o acţiune civilă în baza unor dispoziţii exprese ale legii
pentru apărarea drepturilor altor persoane dacă cererea de chemae în judecată
a fost introdusă de ele.
Partea poate exercita calea de atac a apelului personal sau prin
reprezentant convenţional. Dacă reprezentantul este avocat şi acesta a asistat
partea la proces în faţa primei instanţe el poate chiar fără mandat să declare
apel dar pentru a putea susţine apelul trebuie să aibă o nouă imputernicire
avocaţială.

2. Procurorul
Dreptul de a exercita calea de atac a apelului este recunoscut procurorului
prin articolul 45 alin.5 Codul de procedură civilă.
Apelul poate fi exercitat de procuror impotriva oricărei hotărâri chiar dacă
nu a participat în faţa primei instanţe la judecarea cauzei. În aceast această
privinţă nu prezintă relevanţă dacă este un litigiu în care participă în calitate de
parte un minor, persoane puse sub interdicţie sau dispărute sau dacă este o altă
cauză în care nu figurează asemenea persoane.
Posibilitatea acordată procurorului de a supune procedurii instanţei de
apel orice hotărâre impotriva căreia se poate folosi această cale de atac, îşi are
temeiul în articolul 130 din Constituţie care prevede rolul Ministerului Public în
apărarea intereselor generale ale societăţii.

Persoanele care nu au avut calitatea de parte în faţa primei instanţe


Regula: - nu au dreptul la exercitarea căi de atac a apelului chiar dacă justifică
un interes.
Exemplu: un proprietar care nu a fost chemat în judecată la partajul
bunurilor succesorale; nu a fost citat.
În unele situaţii de excepţie li se recunoaşte şi acestor persoane dreptul
de a exercita apelul şi anume:
- orice persoană interesată poate declara apel chiar dacă nu a fost citată la
soluţionarea cererii împotriva încheierii pronunţate în cazul procedurii
necontencioase;
- dreptul de a apela hotărârea este recunoscut şi dobânditorului cu titlu
particular a unui drept sau bun ce formează dreptul litigiului dar numai dacă
transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii primei instanţe şi
înainte de expirarea termenului de apel;

69
- pot folosi calea de atac a apelului în baza articolul 274 creditorii chirografari
în numele debitorului lor în afara situaţiei în care cauza în care s-a pronunţat
hotărârea are caracter strict personal.

3. Partea care a făcut cerere de apelare la apel în condiţiile articolul


293, 2931 Cod procedură civilă
Termenul pentru declararea unui astfel de apel curge de la
comunicarea apelului principal şi expresă la prima zi de înfăţişare.
Instanţa competentă pentru soluţionarea apelului
 Tribunalul pentru apelul declarat impotriva hotărărilor de la Judecătorii în
primă instanţă.
 Curtea de Apel pentru soluţionarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de Tribunale în primă instanţă.
 Curtea Supremă de Justiţie - nu are competenţă în soluţionarea căii de atac
a apelului;

TERMENUL DE APEL

Durata este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu prevede


altfel. Această dispoziţie constituie dreptul comun în materia apelului.

Există derogări, atât în ceea ce priveşte punctul de pornire, cât şi cu durata


acestuia:
 în ceea ce priveşte MOMENTUL când începe să curgă, legea prevede 3
cazuri de echipolenţă (echipolenţă = echivalenţă):
1. comunicarea hătărârii făcută odată cu somaţia de executare este
echivalentă, în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de
apel, cu comunicarea hotărârii părţii respective în vederea exercitării
apelului - articolul 284 alin. 2 - .
2. depunerea cererii de apel înainte de comunicarea este echivalentă, în
ceea ce priveşte momentul începeri curgerii termenului de apel cu
comunicarea hotărârii pentru partea respectivă - articolul 284 alin.3 -.
3. depunerea unei cererii prin care o parte cere comunicarea hotărârii părţii
potrivnice este echivalentă, în ceea ce priveşte momentul începerii
curgerii termenului de apel cu comunicarea hotărârii părţii care a făcut o
astfel de cerere.

Există excepţii de la regula că termenul începe să curgă de la comunicarea


hotărârii:
1. pentru procuror => termenul începe să curgă de la data pronunţării
hotărârii:
- dacă el a participat la judecată sau a pornit el acţiunea şi a avut
calitatea de parte în proces, el are dreptul să i se comunice hotărârea
pronunţată şi astfel termenul de apel începe să curgă de la comunicarea
hotărârii.

Distincţie:
Dacă porneşte acţiunea => partea principală
Dacă participă la acţiune => partea alăturată

70
Parte principală
Parte alăturată se referă la calitatea procurorului în procesul civil.
Articolul 45
Codul de procedură civilă

2. în materia procedurii necontencioase => termenul începe să curgă de la


pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de la comunicare pentru cei care au
lipsit.

 în ceea ce priveşte DURATA => ea este de 15 zile, dar prin dispoziţii legale
principale sunt prevăzute şi alte termene.
Exemplu: divorţ => termenul de apel este 30 zile.

ÎNTRERUPEREA TERMENULUI DE APEL

- cazuri expres prevăzute de lege:

1. Moartea părţii care are interes să facă apel


În acest caz, se face o singură comunicare a hotărârii la cel din urmă
domiciliu al părţii, pe numele moştenirii. Nu se va arăta numele şi calitatea
fiecărui moştenitor; de la data acestei comunicări începe să curgă un nou
termen de apel.
Dacă sunt şi moştenitori incapabili, moştenitori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă ori dispăruţi precum şi în cazul moştenirii vacante, termenul de apel
va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul
provizoriu.
2. Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea
Se va face o nouă comunicare părţii respective la domiciliul ei. Termenul
curge din nou de la data acestei comunicări.
3. Pierderea termenului de apel printr-o împrejurare mai presus de
voinţa părţii => va începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea
va trebui să declare apelul şi să ceară repunerea în termen arătând motivele
împiedicării.

SANCŢIUNEA nerespectării termenului de apel este DECĂDEREA,


întrucât este un termen imperativ şi absolut !!!
Excepţia de tardivitate poate fi invocată de:
- partea interesată
- procuror
- instanţă din oficiu
 Apelul introdus după termen va fi respins ca fiind
tardiv.
- momentul rămânerii definitive a hotărârii atacate cu apel este momentul
expirării termenului de apel şi nu data respingerii apelului ca tardiv !!!

CONŢINUTUL CERERII DE APEL

Articolul 287 alin. 1 Codul de procedură civilă


Elementele cererii:
1.

71
- Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor
- Pentru persoane juridice: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului, codul fiscal, cont bancar;
- dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România
unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul - este o obligaţie
nu o facultate !!!!

2. - arătarea hotărârii care se atacă


3. - motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul
4. - dovezile indicate în susţinerile apelului
5. - semnătura.

Unele din aceste cerinţe sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii (2).
Altele - 3 - 5 => sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii.
Cerinţele privind arătarea hotărârii care se atacă precum şi 3, 4 pot fi
îndeplinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar 5 - lipsa semnăturii
în condiţiile articolul 133 alin.2.

Apelul trebuie motivat până la cel târziu prima zi de înfăţişare!!!!

DEPUNEREA CERERII DE APEL

Legea prevede în mod expres că ea se depune la instanţa a cărei hotărâre


este atacată, sub sancţiunea nulităţii.
- ea se depune în atâtea exemplare câti intimaţi sunt + 1 exemplar pentru
instanţă;
- instanţa la care s-a depus cererea va verifica implinirea termenului de
apel pentru toate părţile din dosar şi va anexa la acest dosar toate dovezile de
comunicare a hotărârii şi toate cererile de apel formulate în cauză şi va înainta
dosarul instanţei de apel;
- există o excepţie => cererea de apel va fi înaintată instanţei de apel fără
a se aştepta împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, atunci când s-
a cerut suspendarea hotărârii primei instanţe.
Exemplu: când hotărârea a fost dată cu executare provizorie (execuţie
vremelnică - vechia reglementară.

EFECTELE CERERII DE APEL

1. Investirea instanţei de apel care se produce în momentul


depunerii cererii de apel:
- chiar dacă imediat după înregistrarea cererii de apel la instanţa a cărei
hotărâre este atacată, apelantul renunţă la apel, dosarul cauzei impreună cu
cererea de apel trebuie să fie înaintat instanţei de apel, singura competentă de
a lua act de renunţare la apel.
2. Suspendarea executării hotărârii primei instanţe împotriva căreia
s-a exercitat calea de atac, a apelului:
- dacă cererea a fost depusă în termenul prevăzut de lege, efectul suspendării
executării, durează până la data soluţionării apelului de către instanţa de apel.
3. Efectul devolutiv al apelului - EXAMEN !!!!
- caracterul devolutiv constă în aceea că instanţa de apel va rejudeca în fond
pricina în întregul ei, atât cu privire la problemele de fapt cât şi cu privire la cele
de drept.
- o normă judecată în fond ! -

72
Limitele afectului devolutiv

I. Rejudecarea fondului pricinii poate fi realizată numai în limitele stabilite în


cererea de apel ţinând seama de principiul disponibilităţii aplicabil şi în
această etapă procesuală.
Această limitare a efectului devolutiv înseamnă că instanţa de apel
examinează hotărârea atacată numai în raport de motivele de apel formulate de
apelant care poate cutica hotărârea numai pentru anumite motive.

TANTUM DEVOLUTUM, QUANTUM APELATUM => Principiul


disponibilităţii
„atât devoluează cât s-a apelat”

Articolul 225 alin.1 => prevede că „instanţa de apel va verifica, în limitele


cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima
instanţă”
- în ipoteza în care apelul nu a fost motivat sau dacă motivarea apelului nu
cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va
pronunţa în fond numai în baza examinării celor invocate în prima instanţă.
- trebuie menţionat că dacă apelantul nu a invocat motive de ordine publică,
deşi prin hotărârea pronunţată au fost încălcate dispoziţii cu caracter imperativ,
instanţa le va invoca din oficiu, le va pune în discuţia părţilor şi va pronunţa
soluţia ţinând seama de această împrejurare.

II. Prin apel nu poate fi extins cadrul procesului fixat în faţa primei instanţe;
- instanţa de apel va examina hotărârea atacată numai în raport de ce s-a
judecat în faţa primei instanţe.

„ TANTUM DEVOLUTUM, QUANTUM JUDICATUM ” => atât devoluează, căt s-a


judecat

Articolul 294 => „nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul
cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”
- nici una dintre părţi nu-şi poate schimba în apel calitatea în care şi-a formulat
pretenţiile şi apărările în faţa primei instanţe;
- în acelaşi timp, nu este admisibilă schimbarea temeiului juridic al acţiunii.
Exemplu: dacă în faţa primei instanţe s-a cerut anularea contractului pentru
lipsă de formă nu se poate invoca prima dată în apel nulitatea pentru
vicii de consimţământ.
- este inadmisibilă schimbarea în apel a obiectului cererii de chemare în
judecată formulată în faţa primei instanţe.
Exemplu: dacă în faţa primei instanţe s-a cerut plata preţului, iar în apel să se
ceară anularea contractului.
- în apel NU se pot face cereri noi !!!!
Exemplu: în apel nu se poate cere executarea contractului dacă în faţa primei
instanţe s-a cerut rezilierea acestuia.
Articolul 294 => totuşi acest articol prevede că excepţiile de procedură şi alte
asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
=> „nu fac parte din categoria cererilor noi, cererea prin care se
solicită dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi alte despăgubiri ivite după
darea hotărârii primei instanţe în legătură cu obiectul cererii de chemare în
judecată” .

73
- în apel poate fi invocată compensaţia legală; se poate formula cerere în
interesul uneia din părţi, iar cererea în interes propriu dacă există acordul
părţilor.

PROCEDURA DE JUDECATĂ A APELULUI

Fixarea termenului de judecată şi citarea părţilor


Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul cauzei de la
prima instanţă, va fixa termenul de judecată potrivit articolul 114 şi va dispune
citarea părţilor.
Termenul de judecată va fi fixat în aşa fel încăt de la data primirii citaţiei
intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în
pricinile urgente cel puţin 5 zile.
Dacă intimatul locuieşte în străinătate preşedintele va fixa un termen mai
îndelungat. Prin citaţie i se pune în vedere intimatului că are obligaţia de a-şi
alege domiciliul în România, domiciliul la care se vor face toate comunicările
privind procesul.
Dacă intimatul nu se conformează obligaţiei comunicarea se face prin
scrisoare recomandată, recipisa de predare la Poşta Română a scrisorii ţinând
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
În cuprinsul recipisei de predare a scrisorii la poştă trebuie menţionate
actele ce se expediază.
În toate cazurile, odată cu citaţia i se comunică intimatului o copie de pe
cerere şi de pe motivele de apel precum şi copii certificate de pe înscrisurile
alăturate care nu au fost înfăţişate la prima instanţă.
Dacă apelantul a solicitat prin cererea de apel, preşedintele odată cu
fixarea termenului de judecată va putea dispune citarea intimatului la
interogatoriu şi poate lua orice măsuri pentru administrarea probelor.
Exemplu: citarea martorilor dar numai sub rezerva dezbaterii la prima zi de
înfăţişare.
Dacă sunt mai mulţi intimaţi care au un singur reprezentant, se va înmâna
o singură copie de pe cerere sau motivele de apel precum şi de pe înscrisuri. La
fel se va proceda şi în situaţia în care intimatul are mai multe calităţi juridice în
cauza respectivă.
Toate apelurile făcute impotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o
singură secţie a instanţei de apel.

OBLIGATIVITATEA ŞI CONDIŢIILE DEPUNERII ÎNTÂMPINĂRII DE CĂTRE


INTIMAT

- prin citaţie i se pune în vedere intimatului că are obligaţia să depună


întâmpinarea la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat
pentru judecarea apelului.
Neîndeplinirea obligaţiei => atrage decăderea intimatului de a nu mai
propune probe şi a invoca excepţii în cursul procesului în faţa instanţei de apel;
- această sancţiune severă se aplică numai intimatului care este
reprezentat sau asistat de avocat;
- în cazul celor care nu sunt reprezentaţi sau asistaţi preşedintele le va
pune în vedere la prima zi de înfăţişare să arate excepţiile, dovezile şi
mijloacele lor de apărare; aceste susţineri pe care le fac intimatului respectiv
se consemnează în încheierea de şedinţă;
- legea permite chiar acestor intimaţi să solicite un termen pentru
pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării;

74
- în cazul în care intimatul nu a primit cu cel puţin 15 zile înainte de
termenul de judecată fixat sau cu 5 zile în cauzele urgente comunicarea
motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere la prima zi de
înfăţişare acordarea unui termen pentru a putea depune întâmpinarea la
dosar.
Două situaţii:
1. Dacă intimatul lipseşte la primul termen şi instanţa constată că motivele de
apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea
comunicării.
2. Dacă motivele de apel au fost comunicate, dar nu s-a respectat termenul
prevăzut de lege, instanţa va dispune deasemenea amânarea cauzei şi fixarea
unui termen cu respectarea dispoziţiilor legale.

PROBELE ÎN APEL

- legea dispune că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de


alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate în primă
instanţă arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare;
- legea prevede posibilitatea administrării probelor a căror necesitate
rezultă din dezbateri;
- în acelaşi timp, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau
completarea probelor administrate în prima instanţă;
 de la regula menţionată, există o excepţie, şi anume situaţia în
care necesitatea administrării, rezultă din probele administrate în
faţa instanţei de apel.
- La stabilirea admisibilităţii probelor propuse, instanţa trebuie să aibă în
vedere prevederile articolul 138 Codul de procedură civilă;

SOLIŢII pe care le poate pronunţa instanţa de apel:

1. - poate respinge apelul ca nefondat, ca inadmisibil sau ca tardiv;


În cazul respingerii apelului, soluţia primei instanţe este confirmată în întregime
- articolul 296.
În apel instanţa decide; se exprimă prin decizie: „instanţa decide”.
2. - anularea apelului dacă nu îndeplineşte vreuna din cerinţele prevăzute
de lege sau nu a fost achitată taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar
3. - admiterea apelului dacă instanţa de apel admite apelul declarat
împotriva unei hotărâri a primei instanţe, poate pronunţa una din
SOLUŢIILE:
a.- schimbarea hotărârii în totalitate sau parţial;
b.- anumarea hotărârii atacate, evocarea fondului şi judecarea procesului;
c. - anularea în tot sau în parte a procedurii urmate în faţa primei instanţe
precum şi a hotărârii pronunţate şi reţinerea cauzei spre judecare;
d.- anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei
competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori
reţinerea procesului spre judecare de către instanţa de apel

Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac


 principiu prevăzut expres în cazul judecării unei cereri
de apel.

75
- apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât
aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul când el consimte la aceasta ori
sunt aplicabile dispoziţiile articolul 293.

RECURSUL
- cale extraordinară de atac -

 cale comună, de reformare, de retractare, suspensivă


uneori.

Obiectul recursului - îl constituie hotărârile date fără drept de apel,


hotărârile date în apel, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională şi
încheierile prin care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii.

Subiectele - ca şi la apel.

Competenţa de soluţionare a recursului este a instanţei superioare


celei ce a dat hotărârea atacată.
Termenul de recurs - este de 15 zile de la comunicare dacă legea nu
prevede altfel. Acest termen este legal şi imperativ. Se calculează pe zile libere.
Articolul 303 Codul de procedură civilă - dă însă posibilitatea preşedintelui
instanţei de recurs să prelungească cu 5 zile acest termen în cazul în care la
prezentarea cererii constată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile legale şi o
înapoiază pentru a fi refăcută.
Actul comunicării hotărârii ce urmează a fi atacat cu recurs poate fi
înlocuit potrivit principiului echipolenţei de acte echivalente strict prevăzute de
lege şi care nu pot fi extinse.
Cazuri:
1. prevăzut în H.G. articolul 102 alin. 2 : se consideră comunicare şi atunci
când tu soliciţi comunicarea părţii adverse.
2. prevăzut în articolul 301 care face trimitere la articolul 284 alin. 4 se
consideră făcută comunicarea chiar dacă se efectuează odată cu somaţia
de executare.
3. dacă partea face recurs înainte de comunicare termenul de recurs începe
să curgă. Termenul de motivare al recursului curge totuşi de la
comunicare.

- Termenul de recurs poate fi întrerupt.

76
Sancţiunea nerespectării termenului de recurs este decăderea. Soluţia
este respingerea ca tardiv introdus.
- Dacă la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că recursul este tardiv sau dacă
dovada nu reiese din dosar el se consideră făcut în termen.
Cererea de repunere în termen se face în condiţiile articolului 103
Codul de procedură civilă.
- Sub sancţiunea nulităţii recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă.
- Cererea de recurs are acelaşi cuprins ca şi cererea de apel, cu singura
diferenţă că trebuie să indice motivele de casare sau modificare.
- Hotărârile de casare sau modificare pot fi depuse odată cu cererea de recurs
sau ulterior, însă înăuntru termenului de recurs.
- Recursul este nul dacă nu a fost motivat înăuntru termenului legal. Motivele de
ordine publică pot fi însă invocate de părţi sau instanţă din oficiu.
- Îndicarea greşită a motivelor de casare nu atrage nulitatea recursului.
Ca efecte:
- cererea de recurs investeşte instanţa şi suspendă executarea hotărârii atacate,
însă numai în cazurile expres prevăzute de lege:
1. - strămutarea de hotare;
2. - desfinţarea de construcţii, plantaţii sau orice alte lucrări având o aşezare
fixă.

- La cererea părţii, instanţa de recurs poate dispune motivat suspendarea


executării hotărârii atacate cu obligarea părţii la plata unei cauţiuni.
- Suspendarea se dă prin încheiere în camera de consiliu cu citarea şi ascultarea
părţilor chiar înainte de primul termen de judecată.
- Pentru motive temeinice se poate reveni asupra suspendării pe aceeaşi cale.

Motivele de recurs: sunt prevăzute de articolul 304 Codul de procedură


civilă. Sunt 10 motive.
- În cazul în care recursul se declară impotriva unei hotărâri care nu poate fi
atacată cu apel, motivele de casare nu sunt limitate la cele prevăzute în
articolul 304 Codul de procedură civilă.
- Recursul se judecă în complet de 3 judecători. Activitatea preşedintelui
instanţei premergătoare şedinţei fiind aceeaşi ca şi la judecata în primă
instanţă.
- Depunerea întâmpinării este obligatorie ca şi la judecata în faţa primei
instanţe.
- Spre deosebire de apel în recurs trebuie întocmit un raport de către
preşedintele completului sau un alt membru al acestuia, raport prin care se
verifică îndeplinirea cerinţelor de formă, încadrarea în prevederile articolului
304, poziţia jurisprudenţei şi a doctrinei în problemele de drept ce vizează
dezbaterea pricinii.
- Raportul se depune cu 5 zile înainte de judecată la dosar.
- În recurs nu se pot solicita probe noi înafară de înscrisuri.
Soluţii care se pot da în recurs:
- se poate admite recursul;
- se poate respinge recursul;
- se poate anula
- se poate constata perimarea lui.
- În caz de admitere a recursului hotărârea atacată poate fi modificată sau
casată în tot sau în parte. Casarea unei hotărâri se face în cazul motivelor de la
1-5 inclusiv iar modificarea unei hotărâri pentru motivele de la 6-10 inclusiv.

77
- Dacă există motive şi de casare şi de modificare, hotărârea se casează în
întregime.
- Tribunalele şi Curţile de Apel rejudecă pricina în caz de casare în fond fie la
acelaşi termen fie la următorul termen.
- Pentru anumite cazuri se poate casa cu trimitere şi anume când instanţa nu a
intrat în cercetarea fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a
fost legal citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului.
- C.S.J. în toate cazurile casează cu trimitere.
- La judecata în fond după casare sunt aplicabile regulile de la judecata în fond
sau în apel.
- Decizia de casare este obligatorie pentru instanţa care rejudecă în ceea ce
priveşte problemele de drept dezlegate.
- Şi în recurs funcţionează principiul non reformaţio in perius.

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Reglementare: articolul 317 - 321 Codul de procedură civilă.


Legea reglementează 2 forme de contestaţie în anulare:
1. - Contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun - 317;
2. - Contestaţia în anulare specială - articolul 318;

1. Contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun


- are 2 motive:
a.- când procedura de chemare a părţilor pentru ziua când s-a judecat
pricina nu a fost legal îndeplinită;
b. - când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea normelor de
ordine publică privitoare la competenţă.
- Hotărârile care se atacă trebuie să fie irevocabile iar motivele contestaţiei să
nu fi putut fi invocate pe căile de atac a apelului sau recursului.

2. Contestaţia în anulare specială


- are 2 motive:
a.- când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale;
b. - când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a
omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.
- pentru ca o contestaţie în anulare specială să fie admisibilă, ea trebuie să
viziteze desfinţarea unor hotărâri pronunţate de instanţele de recurs şi de
Judecătorii în ultimă instanţă.

78
- fiind o cale de retractare este de3 competenţa instanţei a cărei hotărâre se
atacă.
- cererea de contestaţie în anulare are cuprinsul cererii de chemare în judecată
cu arătarea în plus a hotărârii care se atacă.
- părţile se numesc: contestator şi intimat.
- termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este diferit după cum
hotărârea poate sau nu să fie pusă în executare silită:
 în cazul hotărârilor care se execută silit, contestaţia de anulare se poate
face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei până la săvârşirea
ultimului act de executare.
 În cazul hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare
silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când
contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de
la data când hotărârea a rămas definitivă.
- judecata contestaţiei se face după regulile de la instanţa de fond, iar dacă este
vorba de o decizie a instanţei de recurs potrivit regulilor aplicabile recursului.
- întâmpinarea este obligatorie cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de
judecată.
- hotărârea dată în contestaţie este supusă aceleiaşi cale de atac ca şi hotărârea
atacată.
- nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive care existau la data celei
dintâi.

REVIZUIREA
- cale extraordinară de atac, de retractare -

Obiectul revizuirii => îl constituie hotărârile rămase definitive în


instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date
de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt
în număr de opt (articolul 322 - 328). Motivele 4 şi 5 de revizuire au
suferit modificări prin O.G. nr. 138/2000.
Motivele de la punctul 4 - articolul 322 - se referă la faptul că în cazul
în care nu se mai poate constata prin hotărâre penală săvârşirea unei infracţiuni
de fals în înscrisuri sau altă infracţiune legată de cauza civilă, instanţa de
revizuire este chemată ca pe cale incidentă să se pronunţe asupra existenţei
sau inexistenţei infracţiunii invocate şi abia apoi să păşească la calea revizuirii.
Motivele de la punctul 5 - se referă la faptul că revizuirea se poate
cere şi în situaţia în care s-a desfinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe
pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Cererea de revizuire este în competenţa instanţei care a dat hotărârea
definitivă a cărei revizuire se cere.
Cuprinsul cererii - acelaşi ca şi la cererea de chemare în judecată cu
arătarea în plus a hotărârii care se cere a fi revizuită.

79
1. - Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor
- Pentru persoane juridice: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului, codul fiscal, cont bancar;
- dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în
România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul - este o
obligaţie nu o facultate !!!!
6. - arătarea hotărârii care se atacă
7. - motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul
8. - dovezile indicate în susţinerile apelului
9. - semnătura.

Termenul de revizuire => este de 1 lună şi se socoteşte diferit şi anume:


- pentru punctele 1, 2, 7 alin. 1 => de la comunicarea hotărârii
definitive, iar în cazul în care a fost dată de instanţa de recurs, de la
pronunţare;
- pentru punctele 7 alin. 2 => termenul curge de la pronunţarea ultimei
hotărâri;
- în cazul prevăzut la punctul 3 => termenul curge de la cel din urmă act
de executare;
- în cazul prevăzut la punctul 4 => termenul curge din ziua în care partea
a luat la cunoştinţă de hotărârea instanţei penale iar în lipsa unei
asemenea hotărâre termenul curge de la data când partea a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se
mai poate face pe cale penală;
- în cazul prevăzut la punctul 5 => termenul curge din ziua în care partea
a luat cunoştinţă de hotărărea pronunţată;
- în cazul punctului 6 => termenul curge de la comunicarea hotărârii
definitive sau de la întoarcerea persoanelor dispărute ori de la
redobândirea capacităţii.

Înstanţa poate să suspende executarea hotărârii atacate cu revizuirea cu


obligarea părţii la cauţiune.

Întâmpinarea este obligatorie.


Dacă instanţa încuvinţează cererea de revizuire, ea schimbă în tot sau în
parte hotărârea atacată iar în cazul contrarietăţii de hotărâri, anulează cea din
urmă hotărâre.
Hotărârea dată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzută de lege
pentru hotărârea revizuită.
În cazul contrarietăţii de hotărâri calea de atac este recursul.

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Reglementare => articolul 329 Codul de procedură civilă.


Particularităţi:
1. - legitimarea procesuală activă aparţine Procurorului General al
Parchetului de pe lângă C.S.J.. Acesta poate acţiona din oficiu sau la
cererea ministrului justiţiei.
2. - prin recurs în interesul legii se solicită Curţii Supreme de Justiţie să se
pronunţe asupra unor chestiuni de drept care au primit soluţionari diferite
la instanţele judecătoreşti.

80
3. - examinarea recursului în interesul legii se face de Curtea Supremă de
Justiţie în secţiuni unite cu participarea Procurorului General al Parchetului
de pe lângă C.S.J.
4. - soluţiile se pronunţă în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor
judecătoreşti şi nu are efect obligatoriu pentru celelalte instanţe.
5. - soluţiile se publică în M.Of. al României.

RECURSUL ÎN ANULARE

Reglementare: articolul 330 - 3304


Caracteristici - particularităţi:
1. - legitimarea procesuală activă aparţine Procurorului General al
Parchetului de pe lângă C.S.J..
2. - Procurorul poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
3. - atacarea cu recurs în anulare se face numai la C.S.J. şi numai pentru
hotărârile judecătoreşti irevăcabile;
4. - legea prevede 4 motive limitative de declanşare a recursului în
anulare:
 când sau depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
(compatenţa generală);
 introdusă prin OG 59 / 2001 de modificare a Codul de
procedură civilă care prevede ca motiv încălcarea
esenţială a legii care a determinat o soluţionare greşită a
cauzei pe fond când hotărârea este netemeinică;
 când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în
legătură cu hotărârea pronunţată;
 în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului
constată o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi faptul că partea potrivit legii române
poate obţine o reparaţie cel puţin parţială prin anularea
hotărârii române;
Pentru motivele de la punctele 1 şi 2, termenul de declarare a
recursului în anulare este de 1 an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Pentru motivul de la punctul 3, termenul de 1 an de la data rămânerii
definitive a hotărârii penale.
Pentru motivul de la punctul 4, termenul de 1 an curge de la data
comunicării hotărârii C.E.D.O. către statul român.
5. - după întroducerea recursului în anulare instanţa poate să suspende
executarea hotorârii atacate la cererea Procurorului General sau a părţii
interesate. Dacă instanţa suspendă la cererea părţii, partea este obligată
la plata cauţiunii. Judecata se face după regulile de la recurs cu
participarea Procurorului de urgenţă şi cu precădere.
6. - până la încheierea dezbaterilor Procurorul General îşi poate retrage
Recursul în anulare, dar numai motivat. În acest caz părţile putând însă
cere contimuarea judecăţii.

81
PROCEDURILE SPECIALE

1. ORDONANŢA PREŞEDiNŢIALĂ

Ordonanţa preşedinţială => este o instituţie introdusă în codul de procedură


civilă în anul 1900.

Condiţiile de admisibilitate
Pe lângă condiţiile necesare oricărei cereri adresate instanţei, respectiv -
interesul, calitatea, capacitatea şi dreptul - există şi condiţii speciale de
admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale care sunt :
a). - urgenţa;
b). - vremelnicia;
c). - neprejudicierea fondului;

82
În articolul 531 Codul de procedură civilă prevede în mod generic că există
urgenţă când măsura este necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar
putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ivite în cazul executării silite.
Urgenţa este prima condiţie a admisibilităţii ordonanţei şi este necesar ca
ea să persiste pe tot parcursul judecăţii trebuie să rezulte din fapte concrete.
Codul prezumă urgenţa unor cauze.
Vremelnicia - a doua condiţie - înseamă că pe calea ordonanţei
preşedinţială nu se pot lua măsuri care să rezolve în fond litigiul între părţi. Pe
calea ordonanţei preşedinţiale fie menţi o stare de fapt, fie înlături, dar nu se ia
hotărâre pe fondul cauzei.
Neprejudicierea fondului - a treia condiţie - prin ordonanţa
preşedinţială nu se poate rezolva niciodată fondul litigiului. Instanţa cercetează
doar aperaţa fondului (se pipăie fondul).
Datorită acestor caracteristici, ordonanţa preşedinţială poate fi introdusă
chiar şi când există judecată asupra fondului.
Hotărârea dată există în ordonanţa preşedinţială nu are nici o putere şi
nici o influenţă asupra hotărârii date pe fondul cauzei.
Cererea de ordonanţă preşedenţială se introduce la instanţa
competentă să judece fondul cauzei.
- ea cuprinde toate elementele prevăzute în articolul 112 Codul de procedură
civilă;
- este supusă taxei de timbru;

Ordonanţa preşedinţială se poate da cu sau fără citarea părţilor. În


cazul în care se dă cu citarea părţilor, termenul între primirea citaţiei şi primul
termen de judecată poate fi numai de 5 zile;
- judecata se face de urgenţă şi cu precădere, iar probele administrate trebuie
să fie în concordanţă cu natura procedurii;
- este executorie de drept, instanţa putând hotărâ ca executarea să se facă
fără somaţie sau trecerea vreunui termen.
- pronunţarea instanţei se poate amâna cel mult 24 de ore, iar redactarea
hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Calea de atac => este numai recursul.


Termenul de recurs => este de 5 zile de la pronunţare dacă s-a dat cu
citarea părţilor şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea părţilor.
Recursul se face întotdeauna cu citarea părţilor. Pronunţarea instanţei se
face în cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore
de la pronunţare.
Până la judecarea recursului, instanţa poate suspenda executarea dar
numai cu obligarea părţii la plata unei cauţiuni.

2. PROCEDURA DIVORŢULUI

Instanţa competentă:
d. p.d. v. material => judecătoria;
d. p.d. v. teritorial => judecătoria în care se află cel din
urmă domiciliu comun al soţilor, însă numai dacă la data introducerii acţiunii cel
puţin 1 dintre soţi locuieşte în circumscriţia judecătoriei ultimului domiciliu
comun. Interesează locuirea efectivă.
Când pârâtul nu are domiciliul în ţară este competentă judecătoria
în circumscriţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.

83
Dacă soţii nu au avut domiciliul comun sau dacă nici unul din ei nu
mai locuieşte în circumscripţia ultimului domiciliu comun cererea va fi
introdusă la domiciliul, reşedinţa pârâtului.
Competenţa teritorială în procedura divorţului este imperativă.

Având caracter strict personal acţiunea de divorţ poate fi


exercitată numai de unul dintre soţi.
Cererea de divorţ este supusă taxei de timbru şi timbrului judiciar.
- pe lângă elementele prevăzute de articolul 112 mai trebuie să cuprindă
numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau a celor care au situaţia legală a
copiilor din căsătorie sau să se arate că nu există copii;
- se ataşează obligatoriu şi certificatul de căsătorie în copie şi certificatele de
naştere ale copiilor;
- se prezintă personal de către reclamant, preşedintelui judecătoriei fără
posibilitatea de a fi reprezentat în acest caz;
- soţul pârât poate face şi el cerere de desfacere a căsătoriei introducând
cererea reconvenţională;
Pentru fape săvârşite până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică
cererea va fi depusă până la prima zi de înfăţişare. Pentru fapte petrecute
ulterior primei zi de înfăţişare se poate introduce cererea reconvenţională până
la începerea dezbaterilor asupra fondului.
În cazul în care faptele s-au ivit după dezbateri dar în timpul judecării
apelului, cererea reconvenţională va putea fi introdisă direct în apel.
În toate cazurile, reconvenţionala se judecă împreună cu acţiunea
principală.
Neîntroducerea reconvenţionalei în aceste termene atrage decăderea
pârâtului din dreptul de a mai cere desfacerea căsătoriei.
Odată cu depunerea cererii de divorţ, preşedintele este obligat să de-a
sfaturi de împăcare părţii şi în cazul în care acestea stăruie va fixa termen
pentru judecarea cauzei.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
Pentru citarea pârâtului, legea a prevăzut că dacă acesta nu se prezintă la
primul termen de judecată, iar citarea s-a făcut prin afişare, instanţa este
datoare să facă cercetări şi să ceară dovezi pentru a vedea dacă pârâtul
locuieşte efectiv la adresa indicată.
Reclamantul trebuie să facă dovezi temeinice în cazul în care declară că
nu cunoaşte domiciliul pârâtului pentru a se putea dispune citarea prin
publicitate.
În procesul de divorţ în faţa instanţei de fond, soţii trebuie să se prezinte
personal (ei pot fi doar asistaţi de avocat nu reprezentaţi).
De la această normă există 4 excepţii:
- dacă unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
- dacă este împiedicat de o boală gravă;
- dacă este pus sub interdicţie;
- dacă are reşedinţa în străinătate.
Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. La cererea părţilor sau din
oficiu instanţa putând dispune judecata în camera de consiliu, în secret.
Pronunţarea se face întotdeauna în şedinţă publică.
Distinct de prezenţa obligatorie a părţilor în faţa instanţei de fond, legea
pretinde şi prezenţa reclamantului pe tot parcursul procesului de divorţ.
Dacă la termenul de judecată în primă instanţă reclamantul lipseşte
nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul cererea de divorţ se respinge ca
nesusţinută (condiţii cumulative - lipsa reclamantului şi prezenţa pârâtului -
cerere nesusţinută).

84
Regimul probelor
Faţă de dreptul comun, are 2 dispoziţii derogatorii:
1. - potrivit articolului 190 Codul de procedură civilă - rudele şi afinii părţilor
cu excepţia descendenţilor pot fi martori;
2. - interogatoriul este admis, potrivit articolului 612 alin. 6, pentru
dovedirea motivelor de divorţ.
În timpul judecăţii divorţului, instanţa poate lua măsuri provizorii pe calea
ordonanţei preşedenţiale la cererea uneia din părţi cu privire la:
- întreţinerea copiilor minori
- obligaţia de întreţinere
- alocaţia copiilor
- folosirea locuinţei
 toate cele 4 se iau până la soluţionare în fondul
cauzei.
În cadrul procedurii de divorţ, ca şi cererii accesorii, avem:
- încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori
- stabilirea pensiei de întreţinere pentru minori
 se soluţionează obligatoriu de instanţă chiar fără
cererea părţii.
- numele pe care soţii îl vor purta după divorţ => pentru motive
temeinice, lăsate la aprecierea instanţei, soţii pot continua să-şi
păstreze numele din timpul căsătoriei.
- atribuirea beneficiului contractului de locaţiune
- stabilirea pensiei de întreţinere pentru majori
- partajul bunurilor comune
- cererea privind daunele morale.

Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul de divorţ sunt:


1. Renunţarea la judecată a reclamantului => renunţarea se poate face
înaintea instanţei de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte.
2.Împăcarea părţilor => se poate face pe tot parcursul procesului de divorţ
chiar în apel sau recurs sau chiar când căile de atac nu sunt timbrate. Dacă nu
dă rezultate, reclamantul poate porni o nouă cerere pentru fapte ulterioare
impăcării dar poate să se folosească şi de cele vechi.
3.Tranzacţia => poate interveni cu privire la cererile accesorii.

Hotărârea de divorţ
- poate să nu fie motivată dacă ambele părţi solicită instanţei acest lucru;
potrivit articolului 617 alin. 3, în cazul în care divorţul se pronunţă în baza
articolului 38 alin 2 şi practica l-a extins şi la alin. 3 codul familiei instanţa va
dispune desfacerea căsătoriei fără a arăta din vina cărui soţ.
Hotărârea trebuie să cuprindă soluţii şi pentru capetele accesorii de cerere
şi în mod obligatoriu pentri încredinţarea minorilor şi pensia lor de întreţinere.
- este constitutivă de drepturi.
Căsătoria se consideră desfăcută din ziua în care hotărârea a rămas
irevăcabilă.
Hotărârea de divorţ poate fi atacată cu apel şi recurs. Atât termenul de
apel cât şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
Dacă la apelul sau recursul introdus de pârât se prezintă numai
reclamantul acestea vor fi soluţionate.
Dacă apelul şi recursul e introdus de reclamant şi nu se prezintă vor fi
respinse ca nesusţinute.
Hotărărea dată în divorţ nu este supusă revizuirii.

85
În afară de acest divorţ mai există - din 1993 - divorţul prin
consimţământul părţilor. Procedura lui este mult mai simplificată. El poate fi
introdus numai dacă din căsătorie nu au rezultat copii şi să fi trecut 1
an de la data încheierii căsătoriei.
Cererea de divorţ va fi semnată de ambii soţi, care se prezintă împreună
la preşedinte, acesta verificând existenţa consimţământului.
Preşedintele va fixa termenul de judecată în şedinţă publică, termen care
va fi la 2 luni de la introducerea cererii.
La termenul de judecată, acesta verifică dinou consimţământul soţilor şi în
caz afirmativ, judecă cererea fără a administra probe în ceea ce priveşte
divorţul.
Hotărârea nu face vorbire despre vina unei părţi şi nu este motivată.
Hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă, în ceea ce
priveşte divorţul (se poate introduce contestaţia în anulare).
Pentru soluţionarea cererilor accesorii, instanţa va dispune atunci când
consideră necesar administrarea probelor necesare.

3. ACŢIUNILE POSESORII

Reprezintă => acele acţiuni care reclamantul solicită instanţei să-l oblige
pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun
imobiliar sau să-I restituie în posesie acestui bun.
Există 2 categorii de acţiuni posesorii:

1. Acţiunile în complângere - acţiune generală => reclamantul solicită


înlăturarea unei tulburări obişnuite a
posesiei sale pajnice făcută de pârât.
2. Acţiunile în reintegrare - acţiune specială => apare atunci când
deposedarea reclamantului s-a făcut
de către pârât prin violenţă.

Pentru a înlătura acţiunea posesorie trebuie să existe un act de tulburare


sau deposedare.
Tulburarea => constă în acte sau fapte din care se contestă posesia şi poate fi
de fapt sau de drept.
Deposedarea => conduce la perderea completă a posesiei.(condiţie comună
tuturor acţiunilor posesorii).

Pentru acţiunea în complăngere mai trebuie îndeplinite 3 condiţii:


1. - să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare;
2. - reclamantul să probeze că a posedat cel puţin 1 an înainte de tulburare
sau deposedare bunul;
3. - posesia să îndeplinească condiţiile prevăzute de articolul 1846 - 1847.

În cazul acţiunilor în reintegrare există o singură condiţie specifică şi


anume:
1. - reclamantul trebuie să sesizeze instanţa în termen de 1 an de la
tulburare sau deposedare.

Competenţa materială => Judecătoriile.


Competenţa teritorială => a judecătoriei în raza căreia se află bunul imobil.
Cererea de chemare în judecată => trebuie să conţină condiţiile prevăzute
în articolul 112 Codul de procedură civilă.

86
Legitimarea procesuală activă (calitatea) are persoana care posedă un
bun imobil şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea civilă - articolul 1846 -
1847 Codul de procedură civilă.
Legitimarea procesuală activă (calitatea) are aturul tulburării sau
deposedării şi succesorii acestuia.
Soluţionarea acţiunilor se face de urgenţă şi cu precădere.
Hotărărea este supusă apelului şi recursului în termen de 15 zile.
Are putere de lege judecata faţă de acţiunea posesorie ulterioară, dacă
situaţia a rămas neschimbată.

4. Procedura împărţelii judiciare

Această procedură este procedură este reglementată în articolul 673 1 -


14
673 .
- se aplică soluţionării oricărei cereri de împărţeală privind bunurile asupra
cărora părţile au un drept de proprietate comună.
În afară de cerinţele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă orice cerere
în justiţie, cererea de partaj mai trebuie să cuprindă şi următoarele menţiuni:
- persoanele între care urmează a acea loc împărţeala;
- titlul în baza căruia se cere impărţeala;
- bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor şi locul unde se află;
- persoana care deţine sau administrează aceste bunuri.
În cazul ieşirii din indiviziune reclamantul are obligaţia să arate cotele
părţi ce revin fiecărui indivizar iar situaţia în care se cere partajul bunurilor
comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, reclamantul trebuie să precizeze
cota sa de participare la achiziţionare.
Dacă în cererea de chemare în judecată nu au fost enumerate toate
bunurile care au format obiectul proprietăţii comune şi astfel instanţa nu s-a
pronunţat asupra partajului acestora, este posibilă introducerea unei noi cereri
de partaj cu privire la aceste bunuri omise.
Cererea de partaj are caracter imprescriptibil extintiv, dar cel chemat în
judecată se poate apăra invocând uzucapiunea dacă posesia lui întruneşte
condiţiile prevăzute de lege.
Legitimarea procesuală activă în procesul de împărţeală o pot avea toţi cei
care sunt titularii de drepturi indivize.
Cel care introduce cererea va avea calitatea de reclamant şi toţi ceilalţi
coindivizi calitatea de pârât.
În afară de titularii drepturilor indivize mai au legitimare procesuală activă
şi creditorii personali ai succesorilor, creditorii succesiunii şi cesionarii de
drepturi succesorale.
În cadrul partajului succesoral se soluţionează şi cererile de raport precum
şi cele de reducţiune.
Cererea de partaj poate fi introdusă chiar dacă drepturile de proprietate
asupra unui imobil nu sunt înscrise în cartea funciară iar dacă au fost înscrise se
poate cere modificarea cotelor înscrise fără să fie necesară introducerea în
prealabil a unei acţiuni în acest scop.
Instanţa competentă
În cazul partajului succesoral, instanţa competentă este cea de la ultimul
domiciliu al defunctului.
Partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei este de
competenţa instanţei care soluţionează cererea de divorţ dacă împărţeala se
cere deodată cu desfacerea căsătoriei. Dacă partajul este cerut după desfacerea
căsătoriei, competenţa revine instanţei locului unde sunt situate imobilele
partajabile, respectiv instanţa domiciliului pârâtului dacă sunt bunuri mobile.

87
În toate celelalte cazuri competenţa aparţine instanţei locului situării
imobilului sau instanţei de la domiciliul pârâtului dacă bunurile supuse partajului
sunt mobile.
Procedura de judecată
La prima zi de înfăţişare, instanţa cere părţilor prezente declaraţii cu
privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi totodată va lua act de
acordul lor în ceea ce priveşte existenţa bunurilor, a locurilor unde se află şi
valoarea acestor bunuri.
În acest caz instanţa va dispune administrarea probelor numai în ceea ce
priveşte bunurile cu privire la care nu a intervenit un asrfel de acord.
Partajul prin bună învoială
În situaţia în care părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţeala
tuturor bunurilor, instanţa va pronunţă o hotărâre de partaj potrivit învoielii
intervenite. Împărţeala se poate face potrivit înţelegerii părţilor chiar dacă
printre cei interesaţi sunt şi minori sau persoane puse sub interdicţie dacă există
o încuviinţare prealabilă a autorităţii tutelare şi a ocrotitorului legal.
În ipoteza în care învoiala părţilor priveşte doar o parte din bunurile
supuse partajului, instanţa luând act de această învoială va pronunţa o hotărâre
parţială şi va continua procesul pentru celelalte bunuri.

Partajul în lipsa înţelegerii părţilor

În cazul în care între părţi nu a intervenit o înţelegere cu privire la


împărţeala bunurilor, instanţa dacă are elemente suficiente va pronunţa o
hotărâre prin care v-a stabili:
- masa bunurilor supuse împărţelii;
- calitatea de coproprietari a părţilor;
- cota parte ce se cuvin fiecăruia;
- creanţele născute din starea de proprietate comună pe care
coproprietarii le au.
În cazul partajului succesoral instanţa va mai stabili:
- datoriile transmise prin moştenire;
- datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct;
- sarcinile moştenirii.
Prin aceeaşi hotărâre instanţa va face împărţeala în natură prin formarea
loturilor şi atribuirea acestora părţilor.
La formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama de următoarele
criterii:
- mărimea cotei părţi ce se cuvin fiecăruia din masa bunurilor de împărţit;
- natura bunurilor;
- domiciliul şi ocupaţia părţilor;
- construcţiile şi înbunătăţirile făcute de unii coproprietari mai înainte de
dobândirea introducerii cererii de partaj. Aceste lucrări pot prezenta relevanţă în
formarea loturilor şi atribuirea lor numai dacă au fost efectuate cu acordul
celorlalţi coproprietari.

Incidente privind procedura partajului

I. Instanţa nu are date suficiente pentru formarea loturilor


Într-o astfel de situaţie instanţa v-a da o încheiere în care v-a stabili masa
bunurilor de împărţit; calitatea de coproprietari a părţilor; cota parte ce se
cuvine fiecărui proprietar; creanţele născute din starea de proprietate comună
pe care le au unii faţă de alţii.
Prin aceeaşi încheiere instanţa va dispune efectuarea unei expertize cu
următoarele obiective:
88
1. Evaluarea bunurilor supuse partajului cu arătarea criteriilor avute în vedere la
stabilirea valorii lor;
2. Stabilirea faptului dacă bunurile pot fi comod partajate în natură şi în ce mod;
3. Formarea loturilor ce urmează a fi atribuite coproprietarilor după propunerea
expertului.
Această încheiere are caracter interlocutoriu şi deci instanţa nu mai poate
reveni asupra celor stabilite prin ea. Spre deosebire de alte încheieri, instanţa
trebuie să întocmească minuta acesteia semnată de judecător sau îi declină
competenţa ca şi în cazul oricăror alte hotărâri.
Calea de atac - împotriva încheierii este apelul care poate fi declarat în termen
de 15 zile de la comunicare, obiectul acestui apel îl poate constitui numai
problemele privind stabilirea masei bunurilor de împărţit, a calităţii de
coproprietar şi cota parte ce se cuvine fiecăruia.
În cazul în care după pronunţarea încheierii, dar mai înainte de
pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari
sau că au fost omise unele bunuri care trebuie supuse înpărţeli, instanţa va
putea da o nouă încheiere care va cuprinde coproprietarii sau bunurile omise.
Tot în baza unei încheieri instanţa poate să scoată un bun care a fost
cuprins din eroare în masa bunurilor supuse partajului.
Aceste încheieri sunt supuse apelului în aceleaşi condiţii ca şi încheierea
iniţială.
Dacă încheierea nu a fost atacată cu apel împrejurările menţionate şi
anume masa bunurilor de împărţit, calitatea de coproprietar şi cota parte ce se
cuvine fiecăruia nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra
fondului procesului.
După rămânerea definitivă şi irevocabilă a încheierii şi după efectuarea
expertizei menţionate, instanţa se va pronunţa prin sentinţă asupra cererii de
partaj, prin formarea loturilor şi atribuirea acestora dacă împărţeala în natură
este posibilă.

II. Partajarea în natură a bunului sau a bunurilor nu este posibilă sau ar


fi păgubitoare
Pot exista situaţii în care instanţa nu poate adopta soluţia partajului în
natură datorită faptului că o astfel de partajare nu este posibilă în raport de
caracterul bunului supus partajului. Partajarea în natură ar cauza o scădere
importantă a valorii bunului. Partajarea în natură ar modifica în mod păgubitor
destinaţia economică a bunului. Dacă instanţa constată existenţa unei astfel de
situaţii va putea realiza partajul în următoarele modalităţi:
- atribuirea bunului prin hotărâre
La cererea uneia dintre coproprietari instanţa ţinând seama de
împrejurarea cauzei va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărâre asupra
fondului procesului dacă există motive temeinice pentru o astfel de soluţie.
Prin aceeaşi hotărâre instanţa va stabili cuantumul sumelor ce se cuvin
celorlalţi coproprietari precum şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a
atribuit bunul trebuie să le plătească.
- atribuirea provizorie prin încheiere
Dacă unul dintre coproprietari solicită atribuirea bunului, instanţa prin
încheiere poate atribui întregul bun acelui coproprietar dar numai în mod
provizoriu. În situaţia în care mai mulţi coproprietari solicită atribuirea bunului
instanţa va hotărâţinând seama de criteriile menţionate.
Prin încheierea de atribuire instanţa va stabili sumele ce reprezintă
valoarea cotelor părţi cuvenite celorlalţi coproprietari şi termenele în care
coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul este obligat să depună acele sume.

89
În cazul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul consemnează
sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa prin hotărâre asupra fondului îi
va atribui bunul respectiv. Dacă nu consemnează aceste sume instanţa va putea
atribui bunul respectiv altui coproprietar în aceleaşi condiţii.
- vânzarea bunului
În cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului
sau dacă acesta deşi a fost atribuit provizoriu nu au fost depuse în termenul
stabilit sumele cuvenite celorlalţi, instanţa prin încheiere va dispune vânzarea
bunului.
Prin aceeaşi încheiere se va stabili dacă vânzarea se va face de către părţi
prin bună învoială sau de către executorul judecătoresc.
În cazul vânzarii de către părţi prin bună înţelegere, instanţa va fixa şi
termenul în care aceasta trebuie efectuată. Acest termen nu poate fi mai mare
de 6 luni. La împlinirea termenului stabilit părţile au obligaţia să prezinte
instanţei dovada vânzării.
Dacă vânzarea prin bună învoială nu este realizată în termenul stabilit,
instanţa tot prin încheiere va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul
judecătoresc.
Încheierile prin care instanţa a atribuit bunurile sau a dispus vânzarea prin
bună învoială ori de către executorul judecătoresc sunt supuse apelului separat
de fondul cauzei.
Procedura vânzării la licitaţie
Dacă încheierea prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul
judecătoresc a rămas definitivă şi irevocabilă se va trece la vânzarea la licitaţie
publică. În acest scop executorul judecătoresc va fixa termenul de licitaţie care
nu poate depăşi 30 de zile în cazul bunurilor mobile şi 60 de zile în cazul
bunurilor imobile.
Aceste termene se calculează de la data primirii de către executorul
judecătoresc a încheierii definitive şi irevocabile.
Executorul judecătoresc are obligaţia să înştiinţeze coproprietarii despre
dată, oră şi locul vânzării şi va întocmii şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin
5 zile înainte de termenul fixat în cazul bunurilor mobile şi cu 30 de zile în cazul
bunurilor imobile.
Coproprietarii pot convenii ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ
oferit de participanţii la licitaţie.
În situaţia în care partajul nu se poate realiza prin nici una dintre aceste
modalităţi prevăzute de lege instanţa va hotărâ închiderea dosarului.
Hotărârea de partaj
Ca urmare a împărţeli judiciare se produc mai multe efecte:
- hotărârea de partaj are efect declarativ, ceea ce înseamnă că fiecare
coindivizar este considerat că a avut proprietatea bunului atribuit de la
dobândire, când s-a născut coproprietatea. Prin urmare printr-o astfel de
hotărâre nu se realizează un transfer de drepturi între copărtaşi ci se constată şi
se recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente.
- hotărârea de partaj rămasă definitivă, constituie titlu executoriu pentru a
obţine predarea bunului atribuit chiar dacă prin hotărâre nu s-a dispus predarea
acelui bun.
- dacă hotărârea de partaj cuprinde obligaţii alternative - predarea în natură a
bunului sau contravaloarea lui - în cazul neîndeplinirii obligaţiei de predare se
poate solicita majorarea sumei stabilite drept contravaloare a bunului ţinând
seama de rata inflaţiei.
- hotărârea de partaj nu-şi pierde puterea de lucru judecat prin expirarea
termenului privind prescripţia extintivă în ceea ce priveşte stabilirea masei
bunurilor supuse partajului, calitatea de copărtaş a părţilor, cotele ce se cuvin

90
coproprietarilor şi poate fi folosită într-o acţiune ulterioară de revendicare pentru
a dovedii dreptul de proprietate asupra acelor bunuri, ţinând seama de
caracterul imprescriptibil a unei astfel de acţiuni.

5. Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale

Codul de procedură civilă articolul 7201 - 72910.


La aplicarea acestor dispoziţii legale trebuie avută în vedere şi unele
dispoziţii din Codul comercial în vederea stabilirii caracterului civil sau comercial
al litigiului. O astfel de împrejurare are relevanţă atât în ceea ce priveşte
determinarea competenţei materiale cât şi pentru admisibilitatea anumitor
mujloace de probă.
Procedura prealabilă
În aceste procese şi cereri se cere ca reclamantul mai înainte de
introducerea cererii de chemare în judecată să încerce soluţionarea litigiului prin
conciliere directă cu cealaltă parte.
Efectele concilierii directe este obligatorie numai în litigiile evaluabile în
bani.
Procedura realizării concilierii
Reclamantul are obligaţia de a convoca partea adversă printr-o scrisoare
cu dovadă de primire. Convocarea poate fi realizată şi prin telegramă, telex, fax
sau prin alte mijloace de comunicare care asigură transmiterea textului şi
confirmarea primirii acestuia. Odată cu convocarea reclamantul trebuie să-i
comunice în scris părţii potrivnice pretenţiile sale precum şi temeiul legal al
acestor pretenţii.
Totodată, are obligaţia să-i comunice toate actele doveditoare pe care se
sprijină pretenţiile formulate. Pentru ca partea adversă să aibă posibilitatea
examinării pretenţiilor formulate de reclamant şi să-şi formulaze eventual
propriile pretenţii, legea stabileşte un termen de 15 zile prevăzând că data
convocării trebuie fixată în aşa fel în cât partea convocată să aibe o perioadă de
15 zile de la data primirii actelor până în ziua stabilită pentru conciliere.
Dacă concilierea a avut loc, rezultatul acesteia se consemnează într-un
înscris în care se arată pretenţiile reciproce privind obiectul litigiului şi punctul
de vedere al fiecărei părţii în legătură cu litigiul dintre ele. Acest înscris trebuie
semnat de fiecare dintre părţi.
În ipoteza în care partea adversă nu a dat curs convocării se va întocmii
un înscris de către reclamant prin care se constată această împrejurare.
După îndeplinirea acestei proceduri, reclamantul poate sesiza instanţa
competentă pentru soluţionarea litigiului.
În situaţia în care partea adversă nu s-a prezentat la conciliere, sesizarea
instanţei este posibilă numai după 30 de zile de la data primirii convocării.
Competenţa teritorială - se aplică dreptul comun.

91
Acţiunea de natură comercială, trebuie introdusă la instanţa domiciliului
pârâtului respectiv pentru persoane juridice, la cea a sediului pârâtului. În
unele cazuri legea prevede competenţa alternativă. Adică în afara de
instanţa sediului pârâtului este competentă şi instanţa locul unde obligaţia a
luat naştere sau locul plăţii, respectiv instanţa locului unde obligaţia urmează să
fie executată.
Sunt aplicabile şi dispoziţiile privind competenţa exclusivă sau
excepţională, respectiv articolul 15 în ceea ce priveşte litigiile în materie de
societăte şi articolul 16 - reorganizarea judiciară şi a falimentului.
Cuprinsul cererii de chemare în judecată
În materia comerţului cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă
pe lângă menţiunile obligatorii pentru orice cerere de chemare în justiţie, să
aibă elementele necesare pentru soluţionarea cu celeritate a procesului. Aceste
cerinţe sunt:
 numele, domiciliu, reşedinţa părţilor; denumirea şi sediul persoanei
juridice, numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar;
 numele şi calitatea celui care angajează partea şi ale celui care o
reprezintă în litigiu, anexându-se şi dovada calităţii;
 obiectul şi valoarea cererii, calculul prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori cu indicarea înscrisului corespunzător;
 propriile pretenţii.
Instanţa competentă

Instanţa sesizată trebuie să-şi verifice competenţa, examinând în acest


scop:
1. natura litigiului: comercială sau civilă;
2. obiectul litigiului: este sau nu evaluabil în bani;
3. valoarea obiectului litigiului:dacă acesta este evaluabil în bani;
La stabilirea competenţei, instanţa are în vedere valoarea obiectului
indicat de reclamant; majorarea sau reducerea valorii obiectului litigiului ulterior
introducerii acţiunii nu este de natură să ducă la schimbarea competenţei
instanţei sesizate.
În acelaşi timp se prevede obligaţia anexării la cererea de chemare în
judecată a unui înscris în care este consemnat rezultatul concilierii (dacă a avut
loc). Dacă concilierea nu a avut loc se anexează dovada că partea adversă nu s-
a prezentat la conciliere şi că au trecut 30 de zile de la data primirii convocării.
La cererea de chemare în judecată se anexează copii certificate de pe
toate înscrisurile pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile făcându-se
specificarea care dintre aceste înscrisuri au fost comunicate pârâtului înainte
sau în cursul concilierii.
Primirea cererii de chemare în judecată şi măsurile prealabile judecăţi
Primirea cereri de chemare în judecată se face de preşedintele instanţei
sau înlocuitorul lui, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă articolul 114
- 1141. Dacă reclamantul a cominicat pârâtului cu ocazia convocării pentru
conciliere toate actele invocate în susţinerea cererii i se va pune în vedere la
primirea cererii de chemare în judecată, să depună aceste acte la dosarul
cauzei. La fixarea termenului de judecată în cauzele urgente trebuie avut în
vedere faptul ca pârâtul să aibă cel puţin 5 zile până la termenul fixat pentru
judecarea cauzei, spre deosebire de dreptul comun unde acest termen este de
15 zile.
Pârâtul este obligat să depună o întâmpinare cu 5 zile înaintea termenului
fixat. În cazurile urgente termenul este de 3 zile.

92
Pârâtul poate formula cererea reconvenţională dacă are pretenţii
împotriva reclamantului. Admisibilitatea unei astfel de cererii este condiţie de
constatare că pretenţiile pârâtului derivă din acelaşi raport juridic şi anume din
raportul juridicpe care reclamantul îşi bazează pretenţiile formulate.
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească cererea reconvenţională sunt
aceleaşi ca pentru cererea de chemare în judecată.
Cererea reconvenţională trebuie formulată cu 5 zile înainte de termenul de
judecată fixat, iar în cauzele urgente cu 3 zile.
La cererea reconvenţională formulată de pârât, reclamantul are obligaţia
să depună întâmpinare până la prima zi de înfăţişare. Legea admite ca instanţa,
ţinând seama de complexitatea cauzei, să fixeze un termen scurt pentru
completarea întâmpinării şi studierea ei de către pârât.
Procedura de judecată
Legea prevede dispoziţii speciale pentru a asigura soluţionarea cu
celeritate a acestor litigii şi anume:
1.Dacă procedura de citare este îndeplinită judecata chiar şi asupra
fondului, poate continua în ziua următoare / termene scurte,
succesive date în cunoştiinţa părţilor.
La aceste termene instenţa poate obliga partea / reprezentantul ei să
prezinte dovezi cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsuri scrise la interogatoriu şi să
dea concursul necesar la efectuarea expertizelor dispuse şi să inteprindpă orice
alte demersuri necesare soluţionării cauzei.
2.Acordarea altor termene de judecată, în afară de cele menţionate este
admisibilă numai dacă datorită unor motive temeinice judecata nu poate fi
continuată în condiţiile arătate.
3.Instanţa are obligaţia de a stărui în cursul judecăţii asupra fondului pentru ca
procesul să fie soliţionat în tot sau în parte prin înţelegerea părţilor.
4.Judecarea procesului se face în şedinţă publică dar poate fi continuată şi în
camera de consiliu, dacă instanţa apreciază că este mai potrivită pentru
asigurarea celerităţii.
5.Judecătorii trebuie să verifice efectuarea procedurii de citare şi comunicare
dispuse pentru fiecare termen şi dacă este necesar, vor lua măsuri de refacere
a acestor proceduri şi vor dispune folosirea altor mijloace ce pot asigura
înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termenul de judecată.
În litigiile comerciale legea admite asistarea părţilor sau a reprezentanţilor de
către experţi sau alţi specialişti în cursul judecăţii, pentru a se asigura o
clarificare mai rapidă a problemelor ivite în soluţionarea acestei cauze.

Probele în litigiile comerciale

93
Se pot folosi toate mijloacele de probă prevăzute de Codul civil şi Codul de
procedură civilă. Se vor avea în vedere şi dispoziţiile Codului comercial care
lărgeşte posibilităţile folosirii anumitor mijloace de probă (proba testimonială) şi
prevede mijloace de probă specifice acestor litigii:facturi acceptate, telegrame,
etc.
Hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă este definitifă şi
executorie.
Calea de atac împotriva acestei hotărâri este recursul (15 zile). Pot fi
folosite, dacă sunt întrunite condiţiile, şi căile extraordinare de atac, chiar şi
recursul în interesul legii.
Termenul pentru exercitarea recursului este de 15 zile de la
comunicare.
Deoarece hotărârile nu pot fi atacate cu apel devin aplicabile dispoziţiile
articolului 304 1 recursul nemai fiind limitat la motivele de casare sau modificare
prevăzute de articolul 304 Cod procedură civilă.
Executarea silită a hotărârii judecătoreşti dată în materie comercială se
poate cere imediat după pronunţarea ei, pentru că este executorie. Totuşi,
pentru a putea fi executată ea trebuie investită cu formulă executorie (261). În
schimb, hotărârea judecătorească dată în această materie, dacă a devenit
irevocabilă constituie titlu executoriu, fără să fie necesară investirea cu formulă
executorie, dacă poartă menţiunea că este irevocabilă.

6. Procedura punerii sub interdicţie

Se aplică celui ce nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele


sale din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.
Legea prevede persoanele şi organele ce pot solicita punerea sub
interdicţie a unei persoane în articolului 115 /143 Codul familiei, autoritatea
tutelare, persoanele apropiate celui care se află în situaţia care impune punerea
sub interdicţie, instituţiile de ocrotire, procurorul, organele de poliţie şi alte
organe sau persoane.
Competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine Tribunalului.
Competenţa teritorială se determină în raport cu domiciliul pârâtului la
data introducerii cererii.

94
Procedura de judecată - articolulu 30-35, D. 32 /1954. cererea
înregistrată la instanţa competentă se comunică procurorului, care dispune
efectuarea cercetării necesare prin ascultarea unor persoane care cunosc
împrejurări în legătură cu starea persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a
cerut. Este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice de către o comisie
de medici specialişti. Dacă persoana este internată în spital se ia şi părerea
medicului în supravegherea căruia se află. În cazul în care este nevoie
preşedintele instanţei sesizează autoritatea tutelară pentru numirea unui
curator care să reprezinte interesele celui a cărui punere sub interdicţie s-a
cerut, dar numai pe timpul procesului.
Instanţa poate dispune internarea provizorie a persoanei cărei punere sub
interdicţie s-a cerut pe o perioadă de maxim 6 săptămâni, dar numai dacă este
necesar pentru observarea mai îndelungată a stării ei mintale.
După primirea rezultatului de la procuror precum şi a avizului medicilor
specialişti, preşedintele fixează termen de judecată şi dispune citarea părţii.
Judecata se face cu participarea procurorului. Este obligatorie ascultarea
de către instanţă a persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut. Dacă nu
este în stare să se înfăţişeze la instanţă va fi ascultată la locul unde se află. În
situaţia în care instanţa constată că persoana a cărei punere sub interdicţie s-a
cerut nu se află în situaţia prevăzută de articolul 142 Codul familiei (are
discernământ) va respinge cererea formulată.
Dacă instanţa admite cererea va dispune punerea sub interdicţie a
persoanei chemate în judecată.
După rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, ea va fi comunicată
următoarelor organe:
1. Autorităţii tutelare în vederea ridicării curatelei şi numirea unui tutore;
2. Instituţilor de la locul unde actul de naştere al celui pus sub interdicţie a
fost înregistrat spre a fi transcris în registre anume destinate;
3. Autorităţii sanitare competente în vederea instituirii supravegherii
medicale permanente.
Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă terţilor decât
de la data transcrierii hotărârii, în afară de cazul în care terţii au cunoscut
interdicţia pe altă cale.
Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi cea aplicată la
judecarea cererii de punere sub interdicţie.

7. Procedura privind declararea judecătorească a dispariţiei şi a


morţii

1. Declararea dispariţiei
Dacă o persoană lipseşte de la domiciliu mai mult de 1 an de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă poate fi declarată dispărută
(articolul 16 D. 31/1954).

95
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului. După
primirea şi înregistrarea cererii preşedintele instanţei dispune următoarele
măsuri:
a. - efectuarea unei anchete prin organele Consiliului local al ultimului
domiciliu al dispărutului şi prin organele de poliţie pentru a culege cât mai
multe date în legătură cu împrejurările dispariţiei persoanei respective.
b. - afişarea cererii la ultimul domiciliu al dispărutului şi la Consiliul local al
ultimului domiciliu, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da
informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei.
c. - încunoştinţarea Autorităţii tutelare în vederea numirii, dacă este necesar,
a unui curator pentru cel dispărut.
După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii se fixează termen de
judecată în şedinţă publică. Cel dispărut va fi citat la ultimul domiciliul, iar dacă
a avut mandar va fi citat şi la acesta.
Participarea procurorului la judecarea pricinii este obligatorie.
Instanţa va putea administra orice probe pentru elucidarea împrejurării în
care a avut loc dispariţia.
Hotărârea prin care s-a admis cererea se afişează în extras timp de 30 de
zile la uşa instanţei şi Consiliu local al ultimului domiciliu al dispărutului.
Hotărârea va fi comunicată şi autorităţii tutelare în vederea numirii curatorului,
dacă nu a fost numit în cursul judecăţii.

2. Declararea morţii
Declararea dispariţiei este o procedură prealabilă şi obligatorie pentru
declararea morţii unei persoane. Procedura de judecare este aceeaşi ca şi
pentru declararea dispariţiei.
Declararea morţii unei persoane nu se poate face decât după trecerea
unui termen de 4 ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că ea era în viaţă
şi nu mai devreme de 6 luni de la data afişării hotărârii prin care s-a declarat
dispariţia.
În situaţia în care ziua ultimei ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu
nu se poate stabili termenele se vor socoti de la sfârşitul luni ultimelor ştiri, iar
dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
De la regula generală că declararea morţii este condiţionată de existenţa
unei hotărâri de declarare a dispariţiei există o excepţie prevăzută de articolul
16, alin. 3 Decretul 31 / 54 cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un
accident de cale ferată, naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare
poate fi declarat mort fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa. În această
situaţie declararea morţii se poate face numai dacă a trecut cel puţin 1 an de la
data imprejurării în care a avut loc dispariţia.
Dacă nu se poate stabili data împrejurării în care a avut loc dispariţia,
termenul de 1 an se socoteşte de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-
a produs, iar dacă nu se poate stabili luna de la sfârşitul anului calendaristic.
La judecarea cauzei participarea procurorului este obligatorie.
Cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărârea
pronunţată.
Hotărârea, după ce a rămas definitivă şi irevocabilă, va fi comunicată
serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registru de stare civilă.
Dacă ulterior se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, aceeaşi instanţă
va anula hotărârea, cu citarea de urgenţă a părţilor care au figurat în proces.
Participarea procurorului este obligatorie.
Instanţa va anula hotărârea dacă ulterior pronunţării ei se constată
decesul fizic al persoanei respective.

96
Rectificarea datei decesului stabilită prin hotărâre este posibilă dacă
există probe noi în legătură cu aceiaşi împrejurare.

EXECUTAREA SILITĂ

I. Noţiunea, clasificarea, natura juridică a executării silite

Reclamantul privind declanşarea procesului civil urmăreşte recunoaşterea


dreptului său subiectiv încălcat sau contestat şi în acelaşi timp obligarea
pârâtului printr-o hotărâre judecătorească la stabilirea acelui drept.
În majoritatea cazurilor îndeplinirea obligaţiilor stabilite printr-o hotărâre
judecătorească definitivă sau irevocabilă sau privind alt titlu executoriu se face
de bună voie de debitor.
Sunt şi situaţii în care, datorită opunerii debitorului se impune recuperarea
cu forţă de constrângere a statului în vederea executării obligaţiilor menţionate.
Executarea silită este ultima fază a procesului civil, în cadrul căreia
creditorul îşi poate realiza efectiv dreptul recunoscut printr-un titlu executoriu.
Executarea silită, în raport de modul de realizare a acesteia poate fi:
1. directă - în natură;
2. indirectă - prin echivalent;
Executarea silită directă se realizează prin predarea în natură a bunului
sau bunurilor mobile şi imobile la care se referă titlu executoriu, respectiv la
executarea obligaţiei de a face sau a nu face.
Executarea silită indirectă constă în valorificarea bunurilor debitorului
sau poprirea sumelor de bani ori a altor valori datorate de o terţă persoană
debitorului său pe care i le va datora în viitor, precum şi din eliberarea acestor
sume creditorului.
Natura juridică
- are un caracter mixt: jurisdicţional şi administrativ.
Participanţii la executarea silită:
1.părţile;
2.organele de executare:
3.instanţa judecătorească;
4.terţele persoane şi procurorul (opţional).

Titlurile executorii:
a. - hotărârea judecătorească rămasă definitivă ori devenită irevocabilă;
b. - hotărârile arbitrare (Camera de comerţ);
c. - hotărârile arbitrare şi judecătoreşti străine ce pot fi puse în executare după
ce au fost recunoscute de instanţa română competentă (tribunalul);
d. - înscrisurile autentice;
e. - alte înscrisuri: contractele de credit încheiate cu BN sau alte bănci (CEC):
(Legea trebuie să manţioneze dacă un act este titlu executoriu)
f. - hotărârile instanţelor Curţii de conturi;
g. - alte hotărâri, când legea prevede în mod expres că acea hotărâre constituie
titlu executăriu (dreptul muncii - decizia de imputare);

97
II. Condiţiile legale pentru pornirea executării silite

1. - Existenţa unei creanţe certe, lichide


şi excigibile;
2. - Existenţa unui titlu executoriu
valabil;

III. Procedura prealabilă executării silite

Realizarea efectivă a executării silite este condiţionată de îndeplinirea în


prealabil a unor formalităţi procedurale:
1. sesizarea organelor de executare cu cererea de executare
silită;
2. constituirea dosarului execuţional şi înaintarea lui de către
executorul judecătoresc instanţei de executare;
3. încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare.
Debitorul trebuie înştinţat înainte de a se trece la executarea silită prin
somaţia de executare.
Durata termenului acordat debitorului urmărit pentru executarea de bună
voie a obligaţiilor diferă în funcţie de modalitatea concretă a executării silite
încuvinţate de instanţe şi anume:
1. - o zi în cazul urmăririi bunurilor mobile şi în cazul predării silite a bunurilor
mobile;
2. - 2 zile în cazul urmăririi fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini;
3. - 5 zile dacă executarea silită se referă la predarea bunurilor imobile;
4. - 10 zile executarea silită directă a altor obligaţii de a face sau de a nu
face;
5. - 15 zile urmărirea silită imobiliară;
Se calculează pe zile libere (nu prima zi şi ultima zi).
Termenele sunt prohibitive.

IV. Incidente privind executarea silită

 Prescripţia dreptului de a cere executarea silită - sancţiune procesuală pentru


creditorul urmăritor şi cu beneficiu legal pentru debitorul urmărit, şi
concomitent o cauză legală de stingere a puterii executorie a oricărui titlu
executoriu.
Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani dacă
legea nu prevede altfel, Codul de procedură civilă mai prevede şi un termen
special de prescripţie pentru titlurile emise în materia acţiunilor reale, imobiliare
- 10 ani.
 Perimarea eexecutării silite - sancţiune de drept procesual civil şi se aplică în
cazul pasibilităţii creditorului urmăritor în realizarea executării silite începute.
Legea prevede că, dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data
îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire
executărie se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfinţarea
ei. Termenul de 6 luni se calculează de la data îndeplinirii ultimului act de
executare.
 Suspendarea executării silite poate fi voluntară, legală (de plin drept) şi
facultativă.
7. legală de plin drept:

98
a. - debitorul a decedat - executarea silită se suspendă de drept şi poate
fi continuată împotriva moştenitorilor numai după termenul de 8 zile
de la data decesului. Dacă printre moştenitori sunt şi minori
executarea silită va fi suspendată până la numirea reprezentantului
legal.
b. - dacă se urmăreşte un imobil ipotecat, instrăinat iar dobânditorul
acelui bun solicită instanţei de executare urmărirea altor imobile
ipotecate pentru aceeaşi datorie, aflate în posesia debitorului
principal, urmărirea silită privind imobilul ipotecat, înstrăinat este
suspendată de drept până la soluţionarea cererii.
- legală facultativă: poate avea loc dacă legea prevede posibilitatea
suspendării şi lasă la aprecierea instanţei acordarea ei:
1. - în cazul executării fremelnice instanţa de apel va putea dispune
suspendarea executării;
2. - în cazul hotărârii definitive instanţa de recurs poate dispune motivat
suspendarea executării;
3. - suspendarea executării poate fi acordată de instanţa sesizată cu
contestaţia în anulare, revizuire şi recurs în anulare;
4. - în cazul contestaţiei la executare, instanţa de executare poate dispune
suspendarea executării.

 Existenţa proprietăţii comune asupra bunurilor urmărite.


Dacă bunul supus urmăririi este coproprietate mai multor persoane, dintre
care numai una are calitatea de debitor, în executarea silită instanţa poate
continua executarea numai după împărţirea bunului respectiv. O astfel de
împărţire se poate realiza la cererea părţii interesate şi în cadrul judecării
contestaţiei la executare.

Suspendarea executării

Legea cere depunerea unei cauţiuni în toate cazurile (pentru pagubele


cauzate creditorului executor prin neexecutarea creanţei). Depunerea cauţiunii
nu implică automat şi acordarea suspendării, deoarece cererea nu se judecă
până la depunerea cauţiunii (se depune anticipat).

V. Întoarcerea executării

Constă în restabilirea situaţiei anterioare unei executări efectuate în baza


unui titlu executoriu care ulterior a fost desfinţat.
Soluţionarea cererii pentru întoarcerea executării este de competenţa
instanţei care a desfinţat titlu executoriu sau un act de executare.
Dacă instanţa care a desfinţat hotărârea judecătorească executată a
dispus rejudecarea în fond a procesului, dar nu a luat şi măsura restabilirii
situaţiei anterioare executării, această măsură poate fi dispusă de instanţa care
rejudecă fondul pricinii.
În ipoteze în care nici instanţa care rejudecă pricina nu dispune
restabilirea situaţiei anterioare, cel interesat poate sesiza instanţa competentă
potrivit legii.
Aceeaşi instanţă este competentă şi în cazul în care titlu executoriu a fost
emis de un alt organ decât de o instanţă judecătorească (comisie ce judecă
unele litigii).
Restabilirea situaţiei anterioare:

99
 restituirea celui îndreptăţit a bunurilor asupra cărora s-a efectuat executarea
silită, situaţie în care adjudecătorul i se va restitui de creditor suma plătită
reactualizată în funcţie de rata inflaţiei;
 restituirea celui îndreptăţit a bunului vândut dacă adjudecătorul a săvârşit o
fraudă în legătură cu cumpărarea bunului;
 restituirea celui îndreptăţit de către creditor, a sumei rezultate din vânzarea
bunului mobil, actualizat în funcţie de rata inflaţiei dacă restituirea în natură a
bunului nu mai este posibilă.

100