Noul Cod penal comentat

Partea generală
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

AUTORI: Ilie Pascu (coordonator), Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, Mihai Adrian Hotca, Costică Păun,
Ioan Chiş, Mirela Gorunescu, Maxim Dobrinoiu
Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2014

Text prelucrat de Compania de Informatică Neamţ pentru produsul LEX EXPERT

TITLUL I
Legea penală şi limitele ei de aplicare

ART. 1
Legalitatea incriminării

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Principiul legalităţii incriminării. Concept. Fundament

În alin. (1) al art. 1 C. pen. este definit principiul legalităţii incriminării.
Potrivit acestui text, „legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”. În virtutea acestor
dispoziţii, o faptă, oricât de gravă ar fi, nu poate constitui infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare în
legea penală (nullum crimen sine lege).
După adoptarea Constituţiei României în 1991, revizuită în 2003, principiul legalităţii incriminării a
dobândit o bază constituţională în art. 73 alin. (3) lit. h) teza I din Legea fundamentală în temeiul căreia
infracţiunile se pot stabili numai prin lege organică.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. pen. cu cele ale art. 73 alin. (3) lit. h) teza I din
Constituţia României rezultă explicit că o faptă poate constitui infracţiune numai dacă este prevăzută în
legea penală (nullum crimen sine lege scripta).
Prin „legea penală”, potrivit art. 173 C. pen., se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative, care, la data adoptării lor, aveau putere de lege.
Astfel conceput şi formulat, principiul legalităţii incriminării se sprijină pe ideea separaţiei puterii în stat,
pe încredere în capacitatea puterii legiuitoare (expresie a voinţei generale) de a elabora legi juste în
interesul asigurării convieţuirii paşnice a tuturor membrilor societăţii, pe excluderea incriminării prin
analogie.

2. Cerinţele principiului legalităţii incriminării

Principiul legalităţii incriminării impune anumite cerinţe atât în etapa de elaborare a actelor normative,
care constituie izvoare formale ale dreptului penal în înţelesul art. 173 C. pen., cât şi în procesul aplicării
acestora.
O primă cerinţă a principiului legalităţii incriminării în activitatea de elaborare a legii penale, care
conţine norme de incriminare, este aceea de a se constata că în realitatea socială anumite fapte au fost
cândva săvârşite şi există temerea că s-ar putea repeta, punând astfel în pericol sau vătăma o valoare socială
ce face obiect de ocrotire penală. În raport cu aceste realităţi legiuitorul se decide să adopte norme de
incriminare a unor asemenea fapte şi, totodată, aceste realităţi sociale determină conţinutul şi semnificaţia
normelor prin care se stabileşte conduita destinatarului lor sub ameninţarea unei pedepse.
A doua cerinţă specifică principiului legalităţii incriminării în etapa elaborării legii penale se referă la
claritatea textului de incriminare sau previzibilitatea acestuia, astfel încât orice persoană să-şi poată da
seama dacă acţiunea sau inacţiunea interzisă sau ordonată intră sub incidenţa sa (nullum crimen sine legea
certa).
Pentru a realiza dezideratul de claritate şi precizie a descrierii în norma de incriminare, legiuitorul
foloseşte două principale tehnici de formulare a normelor penale: formularea descriptivă (cauzală) şi
formularea sintetică (generală)*1).
Formularea descriptivă presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce constituie elementul material al
infracţiunii sau a urmărilor acesteia.
De exemplu, delapidarea descrisă în art. 295 C. pen. constă în „însuşirea, folosirea sau traficarea de către
un funcţionar public, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează
sau administrează (...)”; distrugerea prevăzută în art. 253 presupune „distrugerea, degradarea sau aducerea
în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau
de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate (...)„ etc. Aşa cum se desprinde din
exemplele de mai sus, această tehnică poate fi soluţia optimă pentru garantarea caracterului determinat al
normei penale, dar nu pentru toate infracţiunile, pentru că, pe de o parte, este aproape imposibil pentru
legiuitor să determine toate modalităţile de drept în care o anumită infracţiune poate fi săvârşită, iar, pe de
altă parte, înscrierea în conţinutul normei de incriminare a tuturor modalităţilor concrete ori a obiectelor
materiale, împotriva cărora se execută acţiunea interzisă, ar conduce la o supradimensionare a normei de
incriminare.
Ţinând seama de această realitate, legiuitorul, de cele mai multe ori, la descrierea faptei în norma de
incriminare recurge la formularea sintetică, prin folosirea unor termeni generici care să poată cuprinde
toate modalităţile faptice de comitere a infracţiunii.
Acest procedeu conduce la o exprimare clară, precisă în norma de incriminare numai în măsura în care
termenii utilizaţi de legiuitor permit identificarea ipotezelor în care norma devine aplicabilă. De exemplu,
termenul generic de „ucidere” conduce la identificarea tuturor variantelor de săvârşire a infracţiunii de
omor; termenul de „luare”, la determinarea modalităţilor faptice de săvârşire a furtului etc.
În ipoteza în care, la redactarea normei de incriminare, sunt folosiţi anumiţi termeni sau utilizate anumite
expresii care ar putea avea mai multe semnificaţii, legiuitorul procedează la explicarea înţelesului acestora
în chiar cuprinsul legii în care sunt folosiţi sau folosite. Noul Cod penal a rezervat întregul Titlu X redării
sensului unor termeni (sau expresii) folosiţi fie în Partea generală, fie în Partea specială. Acest procedeu de
explicare a unor termeni sau expresii este folosit şi în conţinutul legilor penalecomplinitoare, al legilor
penale speciale sau al legilor nepenale cu dispoziţii penale.
A treia cerinţă a principiului legalităţii incriminării în această etapă vizează accesibilitatea legii, care
presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua cunoştinţă de existenţa şi conţinutul normei
penale.
Cerinţa accesibilităţii la legea penală, de principiu, nu ridică probleme, având în vedere că legea penală
se publică în Monitorul Oficial, iar intrarea în vigoare are loc la cel puţin 3 zile de la publicare, iar în
majoritatea legilor penale intrarea în vigoare are loc după perioade mult mai mari de la publicarea în
Monitorul Oficial. Accesibilitatea la legea penală se poate realiza mai greu în cazul ordonanţelor de
urgenţă, care intră în vigoare după publicarea în Monitorul Oficial dacă, în prealabil, a fost depusă spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată [art. 115 alin. (5) Constituţie].
Principiul legalităţii incriminării în procesul aplicării legii penale impune două cerinţe.
Prima cerinţă este aceea ca interpretul sau cel care are în competenţă aplicarea legii penale în cazul
săvârşirii de infracţiuni să respecte dispoziţiile explicite din norma de incriminare şi să nu procedeze la o
extindere prin analogie a incriminării. Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire
la o situaţie nereglementată expres, dar care se aseamănă cu cea descrisă de norma respectivă.
 Aplicarea legii penale prin analogie constituie o alterare a funcţiei normei penale de garantare a
libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti şi deschide calea abuzurilor şi incriminărilor abuzive.
Extinderea legii penale prin analogie nu trebuie confundată cu interpretarea extensivă a legii penale. În
cazul interpretării extensive, autorul interpretării rămâne în cadrul normei de incriminare, cu toate că
lărgeşte la maximum înţelesul termenilor folosiţi de legiuitor, dimpotrivă, în cadrul extinderii prin analogie,
interpretul se îndepărtează de norma de incriminare, folosindu-se de altă normă de incriminare
asemănătoare.
În doctrina penală s-a ridicat problema de a şti dacă interdicţia analogiei de drept penal are un caracter
absolut sau relativ.
În general se admite caracterul relativ al acestei interdicţii şi se recunoaşte analogiei un regim diferit,
după cum efectele sale se produc în defavoarea sau în favoarea inculpatului.
Analogia în defavoarea inculpatului este unanim considerată ca fiind inadmisibilă atât în doctrina penală,
cât şi în practica judiciară.
Autorii de drept penal, în majoritate, admit analogia în favoarea inculpatului, dacă sunt îndeplinite trei
condiţii esenţiale*2).
a) Ipoteza supusă examinării să nu fie acoperită de norme de incriminare prin interpretarea acesteia.
Dacă prin oricare dintre metodele de interpretare a termenilor care descriu modalităţile de săvârşire a
infracţiunii acoperă modalitatea faptică reţinută, nu mai este vorba de o aplicare a legii penale prin
analogie, ci de interpretarea acesteia. Spre exemplu, art. 253 alin. (4) C. pen. incriminează distrugerea într-
una dintre variantele agravate, care constă în „distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt mijloc şi dacă este de natură
să pună în pericol alte persoane sau bunuri”. Sintagma „prin orice alt mijloc” acoperă, prin interpretare, şi
situaţia prin care bunul – un imobil – a fost distrus sau degradat prin inundare.
b) Omisiunea din conţinutul normei de incriminare să nu fie expresia voinţei legiuitorului care a urmărit
să dea un caracter limitativ unor situaţii. De exemplu, dacă norma instituie cauză de nepedepsire pentru soţ
sau rudă apropiată, aceasta nu poate fi extinsă şi la persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora
dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
c) Norma penală aplicabilă să nu fie una de excepţie, pentru că în acest caz o asemenea normă este de
strictă interpretare.
Sunt legi de excepţie, de exemplu, legile de graţiere şi amnistie care, deşi sunt favorabile inculpatului
sau condamnatului, nu pot fi aplicate prin analogie.
A doua cerinţă a principiului legalităţii incriminării în procesul aplicării legii penale este aceea de
interpretare strictă a normei penale.
Interpretarea normei penale este o operaţiune logico-raţională, care se efectuează cu ocazia şi în vederea
aplicării acesteia, şi are ca scop aflarea înţelesului exact al unor asemenea dispoziţii penale, pentru a putea
stabili dacă şi în ce limite îşi găseşte aplicare într-un caz concret.
Interpretarea legii penale cunoaşte mai multe forme sau modalităţi, determinate de autorităţile sau
subiecţii care pot efectua această operaţiune.
 Sub acest aspect se face distincţia între interpretarea autentică sau legală, interpretarea judiciară sau
cauzală şi interpretarea doctrinară.
a) Interpretarea autentică sau legală este efectuată de legiuitorul însuşi, întrucât, având competenţa de a
elabora legea, este cel mai în măsură să lămurească înţelesul unor termeni sau expresii utilizate în
conţinutul normelor penale.
Interpretarea autentică sau legală are caracter general, fiind valabilă în raport cu toate cazurile concrete
în care legea penală urmează să se aplice; ea poate fi contextuală, adică efectuată odată cu elaborarea legii
penale, în conţinutul aceleiaşi legi, sau posterioară, atunci când se realizează ulterior legii interpretate,
printr-un act normativ separat. Caracteristic acestei din urmă modalităţi este faptul că legea interpretativă
face corp comun cu legea interpretată şi se aplică cu efect retroactiv de la data intrării în vigoare a acesteia,
numai dacă prin interpretarea legală nu devine nefavorabilă, în care caz neretroactivitatea ei este interzisă
prin Constituţie [art. 115 alin. (2)].
Astfel, noul Cod penal consacră Titlul X al Părţii generale explicării înţelesului unor termeni sau expresii
(art. 172–187) folosite fie în Partea generală, fie în Partea specială a Codului („săvârşirea unei infracţiuni”;
„funcţionar public”; „public”; „membru de familie” etc.). Norme interpretative se găsesc însă în unele texte
din Partea generală a Codului penal [art. 8 alin. (2) şi alin. (3) se defineşte noţiunea de „teritoriul
României” şi noţiunea de „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”], sau în unele texte de incriminare
prevăzute în Partea generală a Codului penal [în art. 254 alin. (2) se defineşte noţiunea de „dezastru”, în art.
333 se defineşte „accidentul de cale ferată”, în art. 374 alin. (4) se explică ce se înţelege prin „materiale
pornografice cu minori” etc.].
b) Interpretarea judiciară sau cauzală este proprie activităţii organelor judiciare şi constituie „cea mai
frecventă modalitate de interpretare”, fiind determinată de multitudinea şi varietatea de situaţii ce apar în
realitatea obiectivă şi care impun descifrarea voinţei legiuitorului, spre a şti dacă dispoziţia respectivă se
aplică sau nu faptei concrete. Această interpretare nu are o valoare obligatorie pentru alte instanţe de
judecată sau în alte cauze.
De regulă, nu există dificultăţi în aplicarea legii penale la cazurile concrete, întrucât legiuitorul reuşeşte
o redactare a textului cu suficientă claritate.
c) Interpretarea doctrinară se realizează de teoreticienii dreptului penal în lucrările de specialitate, tratate,
cursuri, manuale, publicaţiile periodice de specialitate, comentarii de speţe etc.
Tezele interpretative doctrinare nu sunt obligatorii pentru legiuitor şi nici pentru instanţele de judecată;
atunci când ele prezintă o valoare teoretică şi practică pot fi luate în considerare fie la elaborarea legilor, fie
în aplicarea lor de către organele judiciare.
3. Anterioritatea legii penale în raport cu data săvârşirii faptei
În art. 1 alin. (2) C. pen. s-a instituit regula că „nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o
faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.
Această regulă, sub o altă formulare, a fost instituită şi în Codul penal anterior, dar nu în conţinutul
principiului legalităţii incriminării, ci în art. 11, cu denumirea marginală „Neretroactivitatea legii penale”,
alături de celelalte reglementări privind aplicarea legii penale în timp. Potrivit art. 11 C. pen. anterior,
„legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Din examinarea conţinutului acestui text rezultă că legiuitorul a avut în vedere anterioritatea legii penale în
raport cu data săvârşirii faptei atât sub aspectul descrierii faptei în legea penală, cât şi sub aspectul
prevederii pedepsei în legea penală.
 Autorii noului Cod penal, procedând la reglementarea în texte diferite a principiului legalităţii
sancţiunilor de drept penal, era firesc ca, de această dată, anterioritatea incriminării faptei şi anterioritatea
prevederii pedepsei în raport cu data la care fapta a fost săvârşită să fie tot distinct prevăzute în conţinutul
celor două principii.
Dacă este pe deplin justificată aducerea regulii anteriorităţii legii penale în conţinutul legalităţii
incriminării, aşa cum s-a stabilit în doctrina penală*3), este totuşi discutabilă formularea dispoziţiilor art. 1
alin. (2) C. pen., pentru că foloseşte sintagma „nu poate fi sancţionată penal”, care nu dă o substanţă
proprie, deosebită de textul referitor la anterioritatea sancţiunilor de drept penal. De aceea, credem că textul
alin. (2) al art. 1 ar fi trebuit să aibă următoarea formulare: „Nu se poate reţine ca infracţiune o faptă care
nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.
Regula anteriorităţii prevederii faptei ca infracţiune în legea penală impune obligaţia organelor judiciare
de a verifica dacă acea faptă concret săvârşită era descrisă într-o normă de incriminare cuprinsă într-o lege
penală, adică într-o lege organică ori într-o ordonanţă de urgenţă adoptată în condiţiile art. 115 din
Constituţie şi care era în vigoare la data săvârşirii faptei.
Prin „săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la
comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
*1) F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 41.
*2) F. Streteanu, op. cit., p. 48–50.
*3) G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în RDP nr. 4/2007, p.
10.

ART. 2
Legalitatea sancţiunilor de drept penal

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Sancţiunile de drept penal se stabilesc numai prin legea penală

Potrivit art. 2 alin. (1) C. pen., numai legea penală poate prevedea pedepsele aplicabile şi măsurile
educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se
pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (conceptul de lege penală din
conţinutul acestui text are înţelesul explicat în art. 173 C. pen.).
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal în această formulare impune anumite cerinţe atât în
elaborarea legii penale, cât şi în activitatea de aplicare a sancţiunilor de drept penal.
Prima cerinţă a principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal în procesul elaborării legii penale este
aceea „de a stabili, mai întâi, sistemul şi limitele pedepselor, a măsurilor educative şi măsurilor de
siguranţă”.
În acest sens, noul Cod penal, Partea generală, a consacrat întregul Titlu III, denumit „Pedepsele”,
reglementării categoriilor de pedepse, în cadrul cărora se face distincţia între pedepsele principale,
pedeapsă accesorie şi pedepsele complementare. În concepţia noului Cod penal, pedepsele principale sunt
aceleaşi ca şi în Codul penal anterior, şi anume: detenţia pe viaţă, închisoarea şi amenda, dar cu unele
modificări în ceea ce priveşte definirea fiecărei pedepse principale în parte, a condiţiilor de înlocuire a
pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani, a stabilirii cuantumului pedepsei
amenzii prin sistemul zilelor-amendă, a condiţiilor în care amenda poate însoţi pedeapsa închisorii etc.
Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt: limita minimă generală de 15 zile, limita maximă generală
de 30 de ani, limitele generale ale pedepsei amenzii pentru persoana fizică, stabilite prin sistemul zilelor-
amendă, sunt: limita minimă generală de 30 de zile-amendă şi limita maximă generală de 400 zile-amendă.
Titlul IV al noului Cod penal, Partea generală, este rezervat reglementării măsurilor de siguranţă în care
sunt operate modificări semnificative în raport cu reglementările din Codul penal anterior. Au fost trecute
în categoria drepturilor a căror exercitare a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, dreptul de a se afla
în anumite localităţi stabilite de instanţă şi dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României care, în
Codul penal anterior, făceau parte din sistemul măsurilor de siguranţă (interzicerea de a se afla în anumite
localităţi şi expulzarea străinilor). Au intervenit modificări şi în conţinutul măsurilor de siguranţă: obligarea
la tratament medical, internarea medicală şi confiscarea specială.
Titlul V „Minoritatea” este destinat reglementării regimului sancţionator al minorului. În această
materie, noul Cod penal renunţă la sistemul mixt de sancţionare a minorului, adoptat de Codul penal
anterior şi care constă într-o pedeapsă sau o măsură educativă, instituind un sistem unic, format numai din
măsuri educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit
de săptămână şi asistarea zilnică) şi măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru
educativ şi internarea într-un centru de detenţie).
Titlul VI „Răspunderea penală a persoanei juridice” stabileşte condiţiile răspunderii penale a persoanei
juridice, sistemul şi regimul pedepselor aplicabile persoanei juridice. Pedepsele aplicabile persoanei
juridice sunt principale şi complementare. Pedeapsa principală este amenda, ale cărei limite generale sunt:
limita minimă generală de 30 zile-amendă şi limita maximă generală de 600 zile-amendă.
Pedepsele complementare sunt dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre
activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei
juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la un an la 3 ani, plasarea sub supravegherea judiciară, afişarea sau publicarea hotărârii de
condamnare.
Modificări substanţiale au operat în noul Cod penal şi în privinţa conţinutului pedepsei accesorii, a
condiţiilor în care aceasta se aplică de drept sau este lăsată la latitudinea instanţei de judecată.
Au fost extinse drepturile care pot fi interzise ca pedeapsă complementară şi restrânsă perioada în care
acestea pot fi interzise. A fost introdusă o nouă pedeapsă complementară, şi anume „publicarea hotărârii
definitive de condamnare”.
În materia individualizării pedepselor s-au formulat noi criterii de stabilire a duratei ori a cuantumului
pedepsei. Modificări au intervenit şi în reglementarea circumstanţelor atenuante sau agravante şi a efectelor
acestora.
S-au introdus instituţii noi, cum ar fi: renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei.
Dintre modurile de executare a pedepsei cu închisoarea, reglementate în Codul penal anterior, în noua
lege penală a fost reţinută numai suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu un conţinut mult
diferit faţă de legea anterioară.
Modificări esenţiale au fost aduse de noul Cod penal şi în privinţa liberării condiţionate în cazul
detenţiunii pe viaţă, cât şi în cazul pedepsei închisorii.
A doua cerinţă pe care o impune principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal în activitatea de
adoptare a legii penale este cea referitoare la stabilirea în fiecare normă de incriminare a naturii şi
duratei pedepsei principale.
Legiuitorul poate stabili în norma de incriminare o singură pedeapsă principală sau două pedepse
principale alternative (de exemplu, detenţiunea pe viaţă sau închisoarea între anumite limite ori pedeapsa
închisorii între anumite limite sau amenda). În cazul în care norma de incriminare prevede două pedepse
principale alternative, se va aplica numai una dintre acestea. De la această regulă, noul Cod penal a
prevăzut în art. 62 o excepţie, când este posibil ca, pe lângă pedeapsa închisorii, să se poată aplica şi
pedeapsa amenzii, fără să fie prevăzută alternativ cu închisoarea în norma de incriminare. Potrivit acestui
text, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii se poate aplica şi pedeapsa amenzii, ale căror limite speciale ale zilelor-amendă se determină în
raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau majorate, ca efect al cauzelor
de atenuare ori agravare a pedepsei.
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal impune unele cerinţe şi în procesul de aplicare în concret
a acestora de către instanţele de judecată.
 O primă cerinţă constă în faptul că instanţa de judecată poate aplica sau lua numai acea sancţiune
prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că infractorului i se poate aplica numai pedeapsa principală,
ca natură şi durată, prevăzută de norma de incriminare a faptei concret săvârşite. Natura pedepsei
principale poate fi schimbată sau limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sau amenda pot fi depăşite
numai în condiţiile stabilite de lege [a se vedea art. 39 alin. (2); art. 43 alin. (3); art. 76; art. 78]. De
asemenea, pedeapsa închisorii poate fi însoţită de pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă numai în
situaţia specificată explicit în legea penală.
Faţă de minorul infractor, instanţa va lua, de regulă, o măsură educativă neprivativă de libertate [art. 114
alin. (1)], afară de cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege [art. 114 alin. (2)].
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare se aplică obligatoriu sau facultativ, în condiţiile şi cazurile
reglementate de legea penală.
Măsurile de siguranţă se iau de către instanţa de judecată numai faţă de o persoană care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, nejustificată, neavând relevanţă dacă s-a aplicat ori nu o pedeapsă principală sau
s-a luat o măsură educativă.
A doua cerinţă impusă de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal în activitatea de aplicare a
normelor penale se referă la obligativitatea respectării de către instanţa de judecată a criteriilor de
individualizare a pedepsei principale, cât şi a modalităţilor de executare prevăzute de lege.
De asemenea, la stabilirea măsurii educative ce urmează a fi luată, instanţa va ţine seama, pe lângă
criteriile generale de individualizare a pedepsei principale, şi de dispoziţiile speciale privitoare la
reglementarea consecinţelor răspunderii penale a minorului (art. 114).
Măsurile de siguranţă vor fi luate numai dacă se constată existenţa unei stări de pericol relevată prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi în scopul înlăturării acestui pericol, precum şi pentru
preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
2. Anterioritatea prevederii în legea penală a pedepsei, măsurii educative sau de siguranţă în raport
cu data când fapta a fost săvârşită
Regula ca pedeapsa, măsura educativă sau de siguranţă să fie prevăzute în legea penală, anterior
săvârşirii faptei, este consacrată în art. 2 alin. (2) C. pen., în care se prevede: „Nu se poate aplica o
pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de
legea penală la data când fapta a fost săvârşită”.
Această regulă, în Codul penal anterior, este prevăzută într-o formulare generală în art. 11, care
reglementează principiul neretroactivităţii legii penale. Potrivit dispoziţiilor acestui text, legea penală nu se
aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni. Din interpretarea
acestor prevederi rezultă că legea penală nu retroactivează atât în ceea ce priveşte descrierea faptei ca
infracţiune, cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa aplicabilă pentru săvârşirea acelei fapte.
Din coroborarea prevederilor art. 11 cu cele ale art. 12 alin. (2) C. pen. anterior, care stabilesc că „legea
care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv
judecate până la data intrării în vigoare a legii noi”, rezultă că nu se poate aplica o pedeapsă unei fapte
dacă, la data când a fost săvârşită, pedeapsa nu era prevăzută în legea penală, afară de cazul când legea
nouă prevede ca sancţiune o măsură de siguranţă sau o măsură educativă.
O asemenea soluţie a fost promovată de autorii Codului penal anterior, cu motivarea că astfel de măsuri
(de siguranţă sau educative) se iau în favoarea condamnatului sau făptuitorului, în sensul de a preveni
săvârşirea de noi fapte (în cazul măsurilor de siguranţă) ori de a asigura o cât mai bună reeducare a
condamnatului minor (în cazul măsurilor educative).
Întrucât dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. pen. anterior vin în contradicţie cu prevederile art. 15 alin. (2) din
Constituţie (legea penală dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile), nu au mai putut fi menţinute în noul Cod penal.
Prin urmare, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal nu se poate aplica nicio sancţiune de drept,
dacă aceasta nu era prevăzută în legea penală la data când fapta a fost săvârşită.
3. Pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată în afara limitelor generale ale acesteia
 Dispoziţiile art. 2 alin. (3) C. pen. nu au corespondent în Codul penal anterior. Este un adevăr că autorii
de drept penal, cât şi practicienii nu au semnalat nevoia de a introduce în Codul penal un text în care să se
prevadă explicit că instanţa nu poate stabili sau aplica o pedeapsă în afara limitelor generale prevăzute de
legea penală. Aceasta întrucât s-a considerat suficient ca prin lege să fie stabilite limitele generale ale
pedepsei.
Din consultarea practicii judiciare rezultă că au existat unele cazuri, destul de rare, când instanţa de
judecată a depăşit aceste limite. Astfel, instanţa supremă, în soluţionarea unei cauze în recurs, a decis că
prima instanţă, stabilind pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, săvârşită în stare de recidivă, o
pedeapsă de 27 de ani închisoare, prin adăugarea unui spor de 7 ani la maximul special de 20 de ani
închisoare, a aplicat inculpatului o pedeapsă nelegală (la data soluţionării cauzei, maximul general al
pedepsei cu închisoarea era de 25 de ani – n.a. – I.P.)*1).
Având în vedere această realitate, dar mai ales necesitatea unei reglementări complete a principiului
legalităţii sancţiunilor de drept penal, apreciem ca fiind pe deplin justificată prevederea explicită a regulii
că nu se poate stabili sau aplica o pedeapsă cu depăşirea limitelor generale ale acesteia.
Mai mult, credem că dispoziţiile art. 2 alin. (3) C. pen., prin interpretare, trebuie extinse şi la măsurile
educative, pentru că în noua lege penală şi aceste sancţiuni de drept penal se pot lua numai în limitele
prevăzute expres în legea penală.
Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt stabilite în art. 60 C. pen., în care se arată: „închisoarea
constă în privarea de libertate pe durată determinată, între 15 zile şi 30 de ani (...)”, iar limitele pedepsei
amenzii sunt precizate în art. 61 alin. (2) C. pen.
Potrivit acestui din urmă text, „cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma
corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă,
care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile”.
Fiecare normă de incriminare, pe lângă descrierea faptei care constituie infracţiune, stabileşte limitele
speciale ale pedepsei principale, când aceasta constă în închisoare sau amendă.
Limitele speciale ale pedepsei închisorii sau ale pedepsei cu amenda sunt întotdeauna mai reduse decât
limitele generale; ele pot fi depăşite dacă instanţa a reţinut, cu prilejul judecării cauzei, circumstanţe
atenuante, circumstanţe agravante sau cauze de atenuare sau agravare a pedepsei, dar această depăşire nu
poate opera peste limitele generale.
Dintre pedepsele complementare, numai interzicerea exercitării unor drepturi are stabilite limite
generale.
Potrivit art. 66, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe
o perioadă de la unu la 5 ani, a drepturilor prevăzute expres şi limitativ de lege.
Noul Cod penal a determinat durata fiecărei măsuri educative, care poate fi luată faţă de infractorul
minor, astfel: stagiul de formare civică are o durată de cel mult 4 luni (art. 117); supravegherea se dispune
pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni (art. 118); consemnarea la sfârşit de săptămână pe o durată
cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni (art. 119); asistarea zilnică pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni (art. 120);
internarea într-un centru educativ se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani [art. 124 alin. (2)];
internarea într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, iar în cazul
infracţiunilor deosebit de grave, internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani [art. 125 alin. (2)].
Limitele generale ale sancţiunilor de drept penal stabilite de noul Cod penal, potrivit dispoziţiilor art. 2
alin. (3), nu pot fi depăşite.

*1) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1506/1979, în RRD nr. 3/1980, p. 65.
ART. 3
Activitatea legii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

 1. Principiul activităţii legii penale. Concept şi fundamentare
Principiul activităţii legii penale este consacrat de art. 3 C. pen., potrivit căruia „legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”. El rămâne nemodificat faţă de prevederile
Codului penal anterior*1).
Potrivit acestui principiu, legea penală nu poate pedepsi decât acţiunile sau inacţiunile pe care le-a
prevăzut mai înainte ca fiind infracţiuni. Prin urmare, textul art. 3 C. pen. este acela care fixează limitele
aplicării în timp a legii penale. Ca urmare a acestei reglementări rezultă că legea penală nu se poate aplica
unor fapte înainte de intrarea ei în vigoare, dar nici după ieşirea ei din vigoare, ci doar faptelor prevăzute ca
infracţiuni săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. În doctrină s-a subliniat că numai legea penală în
vigoare este cea care exprimă cel mai bine exigenţele societăţii faţă de membrii săi şi numai aceasta trebuie
respectată*2). Din reglementarea art. 3 C. pen. rezultă, ca o consecinţă directă, că legea penală nu se poate
aplica faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare, deci nu retroactivează, dar în acelaşi timp nu poate
fi extinsă nici asupra unor fapte săvârşite ulterior, după ieşirea ei din vigoare, deci nu ultraactivează*3).
Aplicându-se numai faptelor săvârşite în timpul cât se află în vigoare, legea penală nu este nici retroactivă,
nici ultraactivă. Această particularitate a legii penale se bazează pe realitatea din societate că, stabilind o
regulă de conduită pe care destinatarul trebuie să o cunoască înainte, spre a i se putea conforma, ea nu se
poate aplica unor fapte comise înainte de adoptarea ei, când destinatarul nu avea cunoştinţă de normă*4).
În baza principiului activităţii, consacrat de art. 3 C. pen., legea penală are putere de a se aplica de la
data naşterii raportului juridic penal de conflict, cât şi la data soluţionării lui pe cale judecătorească.
Aceasta înseamnă că numai legea penală în vigoare este eficientă în reprimarea faptelor, în conformitate cu
exigenţele acesteia.
Principiul activităţii legi penale se fundamentează pe dispoziţiile Constituţiei*5) şi a principiului nulla
poena sine lege, potrivit căruia o lege penală nouă nu poate pedepsi sau agrava pedeapsa pentru fapte
săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.
Principiul activităţii legii penale îşi găseşte expresia şi în nevoile de apărare socială, care sunt exprimate
cel mai bine în legea penală în vigoare, deoarece numai prin aceasta se poate realiza acţiunea de prevenire
şi combatere a infracţiunilor.

2. Determinarea legii penale active

Principiul activităţii legii penale impune determinarea limitelor temporale de activitate a legii penale, a
timpului în care aceasta îşi produce efectele.
Legea penală este activă între două momente: momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din
vigoare.
A. Intrarea în vigoare a legii penale
Intrarea în vigoare a legii penale nu coincide cu data adoptării acesteia şi nici cu data publicării ei în
Monitorul Oficial al României.
O lege penală există din momentul în care Parlamentul a adoptat-o şi Preşedintele ţării a promulgat-o,
dar ea nu are eficienţă juridică din acel moment. Pentru a avea eficienţă şi autoritate, legea penală
promulgată trebuie adusă la cunoştinţa destinatarilor ei, adică membrilor societăţii. Acest lucru se
realizează prin publicarea legii penale în Monitorul Oficial al României, după care, în condiţiile prevăzute
de lege, ea urmează să intre în vigoare.
Rezultă că, de la apariţia unei legi penale şi până la a deveni activă, sunt parcurse mai multe momente: a)
adoptarea ei de către Parlament; b) promulgarea ei de către Preşedintele României*6); c) publicarea legii în
Monitorul Oficial; d) intrarea în vigoare a legii penale.
Potrivit art. 78 din Constituţia României (revizuită), „legea se publică în Monitorul Oficial al României
şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei”*7).
Termenul de 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial, după care legea intră în vigoare, se
calculează pe zile libere, astfel că ziua în care se publică nu se ia în calcul şi începe cu ziua următoare, iar
împlinirea lui are loc în cea de a treia zi, la ora 24.00*8).
 Legea care intră în vigoare la o dată ulterioară publicării ei este, de regulă, complexă, întinsă, conţine
multe reglementări şi trebuie lăsată o perioadă de timp – vocatio legis – pentru ca legea să fie cunoscută,
deopotrivă, de cei chemaţi să o aplice, ca şi de destinatarii legii, care trebuie să îşi conformeze conduita
noilor exigenţe penale, pentru a nu fi surprinşi de noua reglementare*9).
De la regula stabilită de Constituţie, cu privire la intrarea în vigoare a legii penale, sunt şi unele excepţii
în privinţa unor legi penale, determinate de specificul lor. Astfel, potrivit Constituţiei României (revizuită),
Guvernul poate emite norme penale pentru reglementarea unor relaţii de apărare socială prin ordonanţă de
urgenţă. Potrivit Constituţiei, intrarea în vigoare a legii penale printr-o ordonanţă de urgenţă cunoaşte o
procedură diferită faţă de cea a unei legi organice.
Potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţia României (revizuită), „ordonanţa de urgenţă intră în vigoare
numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi
după publicarea ei în Monitorul Oficial al României”.
Rezultă, din această reglementare constituţională, că ordonanţa de urgenţă, care reglementează relaţii de
apărare socială, intră în vigoare într-un termen mai scurt de 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al
României, din chiar ziua publicării, dacă se realizează şi condiţia depunerii acesteia la camera competentă a
Parlamentului să o adopte. Din practica Guvernului rezultă că au fost situaţii în care acesta a emis
ordonanţe de urgenţă prin care au fost incriminate ca infracţiuni anumite fapte socialmente
periculoase*10).
Din textul de lege constituţional rezultă că, pentru intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ce
cuprinde norme penale, se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, şi anume: a) depunerea ei la
Camera competentă a Parlamentului; b) publicarea ei în Monitorul Oficial. Deoarece aceste condiţii
vizează momente diferite, concluzia este că data la care se socoteşte că ordonanţa de urgenţă intră în
vigoare este data la care este îndeplinită cea de a doua condiţie, adică data publicării în Monitorul
Oficial*11).
O altă excepţie vizează intrarea în vigoare a unei legi de amnistie ori a unei legi de graţiere. Astfel de
legi vor intra în vigoare ca orice lege organică, adică la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, numai
că legiuitorul va avea grijă să prevadă în astfel de legi data de la care ele sunt incidente şi care, obligatoriu,
se situează într-un timp anterior datei publicării în Monitorul Oficial. Fără precizarea datei până la care
faptele săvârşite intră sub incidenţa legii de clemenţă, ar însemna că legiuitorul vrea să acorde clemenţa şi
pentru faptele ce se vor săvârşi în viitor, între data publicării legii şi intrarea ei în vigoare, care este după 3
zile de la publicarea în Monitorul Oficial, soluţie inacceptabilă în raport cu principiile care guvernează
această materie*12).
B. Ieşirea din vigoare a legii penale
O lege penală încetează să se mai aplice din momentul în care iese din vigoare. În practica dreptului
penal sunt cunoscute mai multe modalităţi prin care o lege penală iese din vigoare.
Astfel, o primă modalitate este abrogarea. Abrogarea este un procedeu legislativ prin care o lege penală
este scoasă din vigoare printr-o altă lege penală. Legiuitorul poate abroga o lege penală activă în mod
expres sau tacit. Abrogarea este expresă sau explicită, atunci când, în mod explicit printr-o dispoziţie
nouă, se prevede că o lege penală sau o anumită normă dintr-o lege penală este desfiinţată. În acest sens,
legiuitorul, în noua dispoziţie, arată care anume lege penală este abrogată (expressis verbis)*13).
O altă modalitate de abrogare este folosirea de către legiuitor a unei dispoziţii generice, cum ar fi „orice
dispoziţie contrară prezentei legi (este vorba de legea nouă – n.a. – Tr.D.) se abrogă”, fără a indica concret
care anume legi se abrogă. Dar, legiuitorul prin noua lege, prin care se abrogă o altă lege, poate folosi din
punct de vedere tehnic şi un sistem de abrogare mixt, adică să indice textual ce lege se abrogă, dar să
aibă în vedere, în acelaşi timp, să abroge şi alte dispoziţii contrare legii noi. Un asemenea sistem mixt a fost
folosit de legiuitor cu ocazia intrării în vigoare a Codului penal din 1 ianuarie 1969. Astfel, prin Legea nr.
30/1968 de punere în aplicare a Codului penal, în art. 1 s-a prevăzut: „pe data intrării în vigoare a Codului
penal din 21 iulie 1968 se abrogă: Codul penal din 1936; Codul justiţiei militare din 20 martie 1937; legile
speciale şi dispoziţiile penale din legi speciale contrare prevederilor Codului penal şi dispoziţiile penale din
hotărâri ale Consiliului de Miniştri”.
Abrogarea este tacită sau implicită, atunci când o lege penală nouă reglementează şi disciplinează
aceleaşi relaţii de apărare socială, fără a cuprinde vreo menţiune despre soarta celei din urmă, astfel încât se
subînţelege că legea nouă înlătură dispoziţiile celei vechi (lex posteriorii derogat priorii), în măsura în care
au devenit incompatibile cu noua reglementare*14). Abrogarea mai poate fi totală*15) sau parţială. Este
totală, atunci când o lege penală este scoasă din vigoare în întregime, şi parţială*16), când numai anumite
dispoziţii sunt scoase din vigoare.
De remarcat faptul că o anumită normă juridică penală nu poate fi considerată ca abrogată tacit, pe motivul
că nu a fost aplicată o vreme îndelungată (desuetudinea)*17).
Forţa legilor de abrogare începe chiar de la data intrării lor în vigoare (la 3 zile de la publicarea lor în
Monitorul Oficial), afară de cazul când în corpul legii nu se prevede o altă dată.
O situaţie specială în materia abrogării o prezintă legile penale temporare şi legile penale excepţionale.
În cazul acestor legi, forţa lor juridică încetează fie prin ajungerea la termenul prestabilit pentru
ieşirea lor din vigoare (autoabrogare), fie prin încetarea stării sau circumstanţelor excepţionale (stare
de război, stare de revoluţie etc.).
Modificarea legii penale este modalitatea cea mai frecventă de scoatere din vigoare a dispoziţiilor
penale. Modificarea constă în schimbarea sau completarea unor părţi din legea penală sau dintr-o dispoziţie
penală. Ca şi abrogarea, modificarea poate fi expresă sau tacită, în funcţie de modalitatea în care se
exprimă legiuitorul. Nu întotdeauna o lege penală modificatoare este o lege de abrogare, deoarece ea poate
privi uneori numai completarea unei norme penale care rămâne în vigoare în condiţiile modificate*18).
Odată cu crearea în ţara noastră a Curţii Constituţionale a apărut o nouă modalitate de abrogare a unei
norme penale sau a unei Ordonanţe de urgenţă a Guvernului prin care s-au instituit dispoziţii penale*19).
Declararea ca neconstituţională a unei norme penale, urmată de publicarea deciziei în Monitorul Oficial,
are ca efect suspendarea normei şi abrogarea acesteia după 45 de zile, dacă în acest interval de timp
Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pun de acord norma declarată neconstituţională cu dispoziţiile
Constituţiei*20).
Intervenţia Parlamentului sau, după caz, a Guvernului, în punerea de acord a normei declarată
neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei, face ca norma în cauză să intre în vigoare, dacă este lege, la 3
zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, iar dacă este vorba de ordonanţa de urgenţă,
aceasta va intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, după depunerea ei la Camera
Parlamentului, competentă să o adopte în regim de urgenţă.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, aflate în vigoare, când nu sunt aprobate de Parlament ies din
vigoare la data intrării în vigoare a legii de respingere. Legea prin care s-a adoptat o ordonanţă de urgenţă
cu modificări intră în vigoare la 3 zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, iar tot de la
acea dată sunt abrogate şi dispoziţiile neaprobate din ordonanţă.
O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei legi penale, menţionată în literatura de specialitate*21), ar
fi dispariţia obiectului juridic apărat prin lege, în cazul existenţei unor prevederi penale prin care sunt
sancţionate fapte într-un domeniu de activitate reglementat printr-o lege extrapenală care se abrogă, în
acest fel, norma penală rămânând fără obiect de ocrotire.
Cu privire la durata legii penale, sunt de semnalat unele particularităţi cu privire la normele juridice
penale incomplete. Normele juridice penale incomplete sunt acele norme a căror dispoziţie (sau parte din
ea) ori sancţiunile nu se găsesc în acelaşi articol de lege, ci în articole diferite din acelaşi act normativ sau
chiar din acte normative deosebite; norma apare astfel divizată în mai multe texte de lege*22).
În legislaţia noastră penală se întâlnesc ca norme divizate: normele de trimitere, normele de referire
şi normele de incriminare cadru (norme în alb). Atât normele de trimitere, cât şi normele penale de
referire se completează, în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea, prin trimitere, respectiv prin referire
la o altă normă din acelaşi act normativ sau dintr-un alt act normativ*23). Dispoziţia de trimitere poate fi
integrală, atunci când priveşte întregul conţinut al normei la care se face trimitere şi parţială, atunci când
trimiterea se face doar la unele elemente din cuprinsul normei complinitoare.
Este posibil ca o normă completatoare să fie modificată sau abrogată. În aceste ipoteze se pune problema
care va fi în continuare situaţia normei de trimitere în raport de modificarea sau abrogarea normei
completatoare. Până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, sub imperiul Codului penal anterior, norma
de trimitere, încorporând elemente din norma împrumutată, aşa cum erau acestea prevăzute la data
elaborării sale (a normei de trimitere), devenea independentă faţă de norma împrumutată, astfel încât
modificările ulterioare ale normei împrumutate sau chiar abrogarea acesteia nu influenţau conţinutul de
trimitere, care exista independent*24). În practică, sub imperiul Codului penal anterior, au existat
dificultăţi, datorită soluţiei de independenţă a normei de trimitere faţă de norma de la care şi-a împrumutat
elementul completator, ajungându-se adesea la ignorarea distincţiei normelor de trimitere faţă de normele
de referire de către instanţe.
Datorită acestui neajuns, prin Legea de punere în aplicare a noului Cod penal, s-a dat o nouă soluţie cu
privire la normele de trimitere, care vine să înlăture dificultăţile existente în practica judiciară sub imperiul
Codului penal anterior.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal, s-a dispus că „atunci când o
normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe
elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete”.
Potrivit art. 5 alin. (2), „în cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra
elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării,
afară de cazul în care legea dispune altfel”.
Prin dispoziţia art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, s-a renunţat la independenţa normei de trimitere faţă de norma de la care şi-a împrumutat elementul
completator, aceasta fiind pusă în aceeaşi condiţie juridică, ca şi normele de referire.
Normele de referire sunt şi ele norme incomplete, care se completează prin împrumutul de elemente din
alte norme, întocmai ca şi normele de trimitere. Normele de referire, completându-se, îşi subordonează şi
ele conţinutul faţă de elementele normei complinitoare, devenind dependente de acestea, în aşa fel încât
modificările intervenite în norma complinitoare atrag implicit modificarea conţinutului normei de referire.
În doctrină s-a subliniat că, în cazul normelor de referire, abrogarea normei complinitoare sau
modificarea acesteia de către legiuitor are efecte directe asupra normei de referire, fie abrogând-o, fie
modificând-o implicit, după caz*25).
O încetare temporară a aplicării normelor penale există şi în ipoteza normelor penale în alb sau a
normelor cadru, când norma completatoare lipseşte sau a fost abrogată. Pe timpul cât lipseşte norma
completatoare, norma penală în alb nu se aplică, dar nu este nici abrogată, devenind aplicabilă când o
normă completatoare va intra în vigoare*26).
Legea penală îşi produce efectele juridice pe perioada cât este activă.
Aceasta presupune că faptelor care se săvârşesc, cât timp legea penală este în vigoare, li se aplică această
lege. Dacă între timp, de la data săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, intervine o lege penală nouă, care reglementează aceleaşi relaţii de apărare socială, urmează a
fi aplicată legea mai favorabilă. De aceea, în legătură cu principiul activităţii legii penale, o mare
importanţă o prezintă, pentru activitatea practică, stabilirea datei (momentului) la care a fost săvârşită
infracţiunea.
Cu alte cuvinte, este necesar să se ştie dacă, în momentul săvârşirii acesteia, norma penală
incriminatoare era sau nu în vigoare, căci este posibil ca unele acte de executare să înceapă sub imperiul
unei legi penale şi să se prelungească sau să se desăvârşească sub imperiul altei legi penale. Infracţiunile de
rezultat şi cele de pericol se consumă în momente diferite. Cele de rezultat se consumă în momentul
producerii rezultatului cerut de legiuitor (de exemplu, moartea victimei în cazul infracţiunii de omor), iar
cele de pericol se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii ilicite (de exemplu, infracţiunea de
ameninţare prevăzută de art. 206 C. pen.).
Există însă mai multe categorii de infracţiuni ce se caracterizează prin faptul că durează mai mult în timp,
astfel că unele acte de executare pot fi săvârşite sub imperiul unei legi penale, dar să se epuizeze sub
imperiul unei alte legi penale. Este cazul infracţiunilor continuate, continue şi de obicei. De exemplu, o
infracţiune continuată se realizează din cel puţin două acţiuni sau inacţiuni repetate la intervale de timp
diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Deci executarea se
prelungeşte în timp. Ea se consumă după a doua acţiune sau inacţiune, dar se epuizează abia în momentul
comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunile continue se consumă în momentul începerii acţiunii sau
inacţiunii, dar se epuizează când aceasta a încetat. Infracţiunile de obicei se consumă când a avut loc
acţiunea care indică obişnuinţa sau îndeletnicirea (de exemplu, infracţiunea de exercitare fără drept a unei
profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 C. pen.) şi se epuizează odată cu săvârşirea ultimei acţiuni din
componenţa infracţiunii.
Datorită specificului acestor infracţiuni, când actele de executare au început sub imperiul unei legi şi s-
au prelungit sub imperiul altei legi penale, se va aplica întotdeauna legea nouă, fiindcă infracţiunea s-a
epuizat când aceasta era activă*27). Data săvârşirii faptei este data ultimului act material în raport de care
se determină legea aplicabilă la momentul săvârşirii faptei*28).
În legătură cu infracţiunea continuă şi continuată, este de observat şi o decizie a Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Astfel, aceasta a decis că, în cazul infracţiunii continue sau continuate, când comiterea
faptei a început sub legea veche, care nu o incrimina, şi se prelungeşte sub legea nouă, care o incriminează,
ea se va sancţiona numai dacă prelungirea acţiunii necesară existenţei infracţiuni a avut loc sub legea nouă
şi se va ţine seama numai de actele comise după incriminare, nu şi de cele anterioare*29).
În cazul infracţiunilor de obicei, faptele comise sub legea anterioară, care nu le incrimina, nu vor fi luate
în considerare pentru a se decide că există obişnuinţa*30).

3. Concursul de norme penale*31)

Concursul de norme penale sau de texte a fost definit ca fiind „acea situaţie în care legiuitorul
incriminează anumite fapte, atât în dispoziţiile din Codul penal, cât şi în legile speciale cu incriminări şi
pedepse ori în mai multe dispoziţii din Codul penal sau din legile speciale cu incriminări şi pedepse”*32).
Legea penală română nu cuprinde dispoziţii explicite privind modul de soluţionare a concursului de
texte*33) şi, prin urmare, doctrinei şi jurisprudenţei le revine sarcina să identifice criteriile în baza cărora
să fie identificată legea penală, aplicabilă atunci când există o pluralitate de dispoziţii penale care s-ar
aplica unei fapte concrete.
Concursul de norme penale nu trebuie confundat cu conflictul de norme penale, care este rezultatul
succesiunii a două sau mai multor norme penale, din care numai una (cea nouă) este în vigoare, celelalte
fiind abrogate.
În cazul concursului de norme penale, ambele sau toate normele ce vin în concurs sunt în vigoare.
Normele ce vin în concurs nu se exclud una pe cealaltă, ceea ce diferă fiind doar modul lor de aplicare. În
doctrina penală română, conceptul de concurs de norme penale reprezintă situaţia în care două sau mai
multe legi cuprind norme ce disciplinează, concomitent, aceeaşi materie (aceeaşi situaţie, acelaşi raport,
aceeaşi activitate), însă una dintre legi conţine o disciplinare penală generală (comună, ordinară), pe când
cealaltă lege conţine o disciplinare penală specială (particulară, extraordinară)*34). Conform acestei
concepţii, în cazul concursului de norme penale nu este vorba de un fapt unic care să dea naştere la mai
multe urmări (concursul formal de infracţiuni), ci există mai multe norme cu privire la aceeaşi activitate
ilicită. Ca atare, nu există mai multe infracţiuni, ci mai multe texte aplicabile, dintre acestea urmând a se
aplica numai unul*35).
Chestiunea care se pune în cazul concursului de norme penale este de a şti care dintre normele în vigoare
se aplică la cazul concret. Majoritatea autorilor români, care au abordat problematica concursului de norme
penale pentru soluţionarea tuturor ipotezelor de concurs de norme penale, au apelat la criteriul
specialităţii*36). În baza acestui criteriu, atunci când dispoziţiile din legea generală (Codul penal) vin în
concurs cu dispoziţiile penale cuprinse într-o normă specială, pentru soluţionarea cazului concret se vor
aplica dispoziţiile din norma penală specială (specialia generalibus derogant)*37). Deci ambele legi (cea
generală şi cea specială) fiind în vigoare, se va aplica legea specială, a cărei reglementare are prioritate.
Legea generală se va aplica în completarea celei speciale pentru tot ceea ce aceasta nu prevede expres ca o
derogare, deoarece legea generală constituie dreptul comun în materie. Este situaţia la care se referă art.
236 din Legea pentru aplicarea noului Cod penal, conform căruia „dispoziţiile părţii generale a Codului
penal (...) se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”.
Rezultă că acolo unde legea specială tace sau se referă la dreptul comun, se vor aplica dispoziţiile legii
generale. De exemplu, dacă noua lege creează noi instituţii, acestea se vor aplica şi legii speciale, dacă nu
sunt inconciliabile cu dispoziţiile acesteia*38).

*1) „Acest principiu nu este altceva decât un corolar al principiului constituţional al legalităţii incriminării
şi pedepsei, transpus în Codul penal” (L.Al. Lascu, op. cit., p. 35).
*2) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul
Juridic, 2010, p. 42.
*3) Aplicându-se numai faptelor săvârşite în timpul cât se află în vigoare, legea penală nu este nici
retroactivă, nici ultraactivă.
*4) C. Mitrache, Comentariu în Noul Cod penal, sub coordonarea prof. univ. dr. G. Antoniu, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 29.
*5) Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României (revizuită), „legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
*6) Promulgarea legii de către Preşedintele României este reglementată în art. 77 din Constituţia
României (revizuită).
*7) De exemplu, Codul penal Regele Carol al II-lea a fost publicat în M. Of. nr. 65 din 18 martie 1936
şi, potrivit art. 597, a fost pus în aplicare la 11 ianuarie 1937; Codul penal din 1968 a fost publicat în B. Of.
nr. 79–79 bis din 12 iunie 1968 şi, potrivit art. 363, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969.
*8) De exemplu, dacă o lege penală este publicată în Monitorul Oficial în ziua de 15 martie, ea va intra
în vigoare pe data de 19 martie.
*9) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 69.
*10) De exemplu, infracţiunile privind protecţia mediului au fost stabilite prin O.U.G. nr. 195/2005;
infracţiunile privitoare la regimul circulaţiei pe drumurile publice au fost stabilite prin O.U.G. nr.
195/2002.
*11) În doctrină s-a exprimat şi opinia contrară, în sensul că ordonanţa de urgenţă ar trebui să intre în
vigoare, ca şi legea, la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial. Argumentul pe care se întemeiază
această opinie este de ordin constituţional, şi anume art. 78 din Constituţie (revizuită), potrivit căruia legea
intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial. În acest sens, a se vedea A. Constantin,
Dispoziţiile constituţionale şi intrarea în vigoare a legislaţiei, în doctrină şi Jurisprudenţă, în RDP nr.
3/2005, p. 43–45.
*12) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 44.
*13) De exemplu, prin Legea nr. 30/1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal, în art. 1 s-a
prevăzut că pe data intrării în vigoare a Codului penal din 21 iunie 1968 se abrogă: Codul penal din 18
martie 1936; Codul justiţiei militare din 20 martie 1937; legile speciale şi dispoziţiile penale din hotărâri
ale Consiliului de Miniştri.
*14) Un exemplu de abrogare tacită l-a constituit Decretul nr. 218/1977, care reglementa diferit de
Codul penal executarea pedepsei prin muncă corecţională, ca şi răspunderea penală a minorilor, fără a
cuprinde vreo prevedere cu privire la reglementarea aceleiaşi materii în Codul penal.
*15) De exemplu, art. 304 (adulterul) C. pen. anterior a fost abrogat prin art. I pct. 65 din Legea nr.
278/2006.
*16) De exemplu, cazul art. 280 C. pen. anterior, care a fost abrogat tacit prin art. 31 din Legea nr.
126/1995 privind regimul materialelor explozive (M. Of. nr. 298 din 28 decembrie 1995). Art. 31 din
Legea nr. 126/1995 a fost, la rândul său, abrogat tacit prin Legea nr. 140/1996, care a introdus în Codul
penal art. 279^1.
*17) Un exemplu îl constituie art. 84 din Legea nr. 59/1934, privind CEC-ul (publicată în M. Of. nr. 100
din 1 mai 1934). Această normă, după ce a fost inaplicabilă mai bine de 40 de ani, a redevenit aplicabilă
odată cu reapariţia relaţiilor sociale privind economia de piaţă.
*18) Un exemplu în acest sens ar fi art. 118 C. pen. anterior privind confiscarea specială. Acest articol a
fost completat şi modificat prin art. I pct. 42 din Legea nr. 278/2006.
*19) De exemplu, prin Dec. nr. 1/1993 a Plenului Curţii Constituţionale, s-a declarat
neconstituţionalitatea Titlului IV din Codul penal anterior.
*20) În doctrina penală mai recentă s-a subliniat că realitatea juridică din ţara noastră, „a impus încă o
nouă cale, cea judiciară care consacră posibilitatea ca o lege sau o dispoziţie legală (nu numai de natură
penală) să nu mai poată fi aplicată, deşi nu este abrogată, modificată sau ajunsă la termen, dacă este
declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională a României (L.Al. Lascu, op. cit., p. 36).
*21) A. Ungureanu, Drept penal, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 42.
*22) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 91.
*23) A.L. Lorincz, Procedee de tehnică legislativă folosite în materie penală, în RDP nr. 4/2000, p. 63.
*24) Ibidem, p. 64.
*25) V. Paşca, Comentariu în lucrarea colectivă, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 40.
*26) C. Mitrache, Comentariu în lucrarea Noul Cod penal, sub coordonarea prof. G. Antoniu, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 37.
*27) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2570 din 18 aprilie 2005, citată în lucrarea colectivă, coordonator T. Toader,
Codul penal şi legile speciale – doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri CEDO,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 10.
*28) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 490/2004, în Buletinul Jurisprudenţei 2004, p. 48.
*29) CEDO, hot. din 10 februarie 2004, în cauza Puhk c. Estoniei, în G. Antoniu (coordonator), Revista
de Drept Penal. Studii şi practică judiciară (1994–2006), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 871.
*30) V. Paşca, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 41.
*31) În doctrina penală română (ca şi-n cea străină), în principal şi datorită indisciplinei sale juridice, nu
există o unanimitate de păreri, în ceea ce priveşte terminologia folosită pentru a exprima concursul de
norme penale. Majoritatea autorilor, sub influenţa doctrinei germane şi italiene, folosesc denumirea de
„concursul legilor penale” (a se vedea C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p. 53).
*32) C. Duvac, op. cit., p. 53–54.
*33) Cum există, spre exemplu, în Codul penal italian şi spaniol.
*34) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 101.
*35) În literatura noastră juridică s-a arătat că, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, exista în
legislaţia penală un număr de 870 de norme de incriminare, prevăzute în 147 de acte normative, altele decât
cele prevăzute în Codul penal (C. Duvac, op. cit., p. 59).
*36) Prof. T. Pop (în Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Ed. Institutul de arte grafice
„Ardealul”, Cluj, 1923, p. 622–623) consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea concursului de norme
penale patru criterii: al specialităţii (se va aplica întotdeauna legea specială); al consumului (o lege
absoarbe pe cealaltă sau pe celelalte); al subsidiarităţii (legea care are valoare subsidiară se aplică numai
dacă n-o exclude legea primară) şi al alternativităţii (atunci când se pare că, dintre legile concurente, se
poate aplica oricare).
*37) În această situaţie, arată prof. C. Mitrache (Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 47), numai norma
specială se aplică, în timp ce norma generală, fără a fi abrogată, îşi încetează temporar activitatea pe durata
de activitate a legii speciale.
*38) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 47.
 ART. 4
Aplicarea legii penale de dezincriminare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Retroactivitatea legii penale de dezincriminare. Concept şi fundamentare

Art. 4 C. pen. reglementează ipoteza în care o faptă prevăzută sub legea veche ca infracţiune este
ulterior, printr-o altă lege, dezincriminată (abolitio criminis).
Dezincriminarea priveşte fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condiţiilor
de incriminare şi de sancţionare*1). Fapta dezincriminată nu mai constituie infracţiune sub nicio formă, în
nicio modalitate*2). Dacă legea nouă modifică numai o parte din condiţiile de incriminare ori de
sancţionare în raport cu legea veche, nu ne aflăm în prezenţa unei dezincriminări, adică a unei aboliri a
incriminării, ci a unei continuităţi de incriminare a faptei în alte condiţii şi, în această situaţie, vor fi
incidente dispoziţiile de aplicare a legii penale mai favorabile. Această interpretare este impusă de
reglementarea din Codul penal a instituţiei dezincriminării doar atunci când fapta prevăzută de legea veche
nu se mai regăseşte sub nicio formă în legea nouă. În doctrină s-a subliniat că această interpretare a fost
impusă de art. 10 C. pr. pen. (anterior), în care legiuitorul a consacrat două ipoteze distincte, în care
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată: neprevederea faptei de către legea penală [lit. b)]
şi, respectiv, lipsa unuia din elementele constitutive [lit. d)]. Altfel spus, legiuitorul vechiului Cod penal şi
de procedură penală nu a admis că, atunci când faptei îi lipseşte un element constitutiv, ea nu mai este
prevăzută de legea penală, considerând cele două ipoteze ca fiind diferite*3).
Potrivit art. 4 C. pen., aplicarea legii penale de dezincriminare se face prin aprecierea ei in concreto, în
sensul că putem vorbi de o dezincriminare şi atunci când, în raport de legea nouă, fapta concretă săvârşită
de inculpat nu mai atrage răspunderea penală*4).
Rezultă că, în reglementarea art. 4 C. pen., vom fi în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii:
a) Când legea nouă nu mai prevede incriminarea din legea veche, fapta incriminată
nemairegăsindu-se sub nicio formă în vreo incriminare din legislaţia penală în vigoare.
Este situaţia legii de dezincriminare în concepţia Codului penal anterior. În concepţia acestui Cod,
dezincriminarea, ca instituţie de drept penal, se fundamentează pe considerentul că, într-un stat de drept,
întinderea represiunii penale trebuie să rămână în limitele determinate, în primul rând prin raportare la
importanţa valorii sociale lezate. De aceea, în raport de scăderea importanţei unor valori sociale, care nu
mai necesită o ocrotire penală, legiuitorul poate dezincrimina anumite fapte prevăzute de legea penală*5).
Nu va exista dezincriminare în situaţia în care fapta prevăzută de legea veche, nu se mai regăseşte în
legea nouă, deoarece conţinutul ei a fost preluat de o altă normă sau de alte norme, sub o altă denumire*6).
De exemplu, noul Cod penal nu mai reia incriminarea de sine stătătoare a faptei de primire de foloase
necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. anterior. Acest lucru nu trebuie să ducă la concluzia că fapta de
primire de foloase necuvenite ar fi dezincriminată, deoarece ea se regăseşte în conţinutul infracţiunii de
luare de mită, prevăzută de noul Cod penal, la art. 289. Tot aşa, mai putem exemplifica cu infracţiunea de
subminare a economiei naţionale (art. 165 C. pen. anterior), care nu a mai fost reluată de către noul Cod
penal cu o incriminare de sine stătătoare, ceea ce ar putea conduce la concluzia că faptele de subminare a
economiei naţionale ar fi dezincriminate prin intrarea în vigoare a noului Cod penal*7).
b) Când, prin prevederile legii noi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât
fapta concretă comisă nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta*8).
În această situaţie, vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în Legea de aplicare a noului Cod penal cu privire la dezincriminare.
Astfel, potrivit art. 3 din menţionata lege, „dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind aplicarea legii
penale de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul
legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii”.
 În doctrină s-a subliniat că vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare, atunci când, sub
legea veche, fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, dar comiterea ei din culpă, reţinută în
sarcina făptuitorului, nu mai este avută în vedere de legea nouă*9). De exemplu, infracţiunea de
nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 C. pen. anterior, se sancţiona fie că era săvârşită cu
intenţie, fie din culpă. Ca urmare a schimbării regulii de sancţionare a faptei comisă prin omisiune*10) de
către noul Cod penal, infracţiunea de nedenunţare prevăzută de acesta la art. 266 nu se mai sancţionează
decât atunci când este comisă numai cu intenţie.
Rezultă că în exemplul dat, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracţiunea de nedenunţare,
prevăzută de art. 262 C. pen. anterior, săvârşită din culpă, este dezincriminată, deoarece fapta, ca să
constituie infracţiune, trebuie săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea nouă (noul Cod penal), şi
anume numai cu intenţie. Nefiind săvârşite cu intenţie, potrivit legii noi, rezultă că toate faptele de
nedenunţare săvârşite din culpă, sub imperiul Codului penal anterior, sunt dezincriminate în baza
dispoziţiilor art. 4 C. pen., coroborate cu dispoziţiile art. 16 C. pr. pen., care are un rol hotărâtor în
susţinerea dezincriminării, în exemplul dat.
Art. 16 C. pr. pen. suprimă distincţia între ipoteza neprevederii faptei în legea penală şi cea a lipsei unui
element constitutiv al infracţiunii, aşa cum se făcea în baza art. 10 la lit. b) şi d) C. pr. pen. anterior. Astfel
că, în situaţiile în care, sub imperiul Codului de procedură penală anterior, se reţinea lipsa unui element
constitutiv al infracţiunii, acestea se vor regăsi în art. 16 lit. b) C. pr. pen., potrivit căruia „fapta nu este
prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege”.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 187/2012, aplicarea legii penale de dezincriminare (art. 4 C. pen.) are loc în
mod corespunzător şi asupra pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 187/2012, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în Titlul al II-lea din
această lege.

2. Alte cazuri de retroactivitate a legii penale

a) Retroactivitatea legii penale de amnistie. Este cunoscut că amnistia, din punct de vedere juridic,
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea
pedepsei. Fiind un act de clemenţă, legea de amnistie a unor infracţiuni are caracter retroactiv. Efectul
retroactiv al legii de amnistie cuprinde fapte penale săvârşite până în momentul intrării în vigoare a legii de
amnistie, cât şi în raport cu legile penale anterioare (chiar dacă sunt abrogate), în măsura în care legile
anterioare sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii, iar condiţiile prevăzute în legea de amnistie sunt
riguros îndeplinite.
Legea de amnistie nu se extinde asupra faptelor penale care se prelungesc în timp, după apariţia legii,
respectiv infracţiunilor continue, continuate şi de obicei.
b) Retroactivitatea legii penale de graţiere. O altă categorie de legi care retroactivează sunt legile de
graţiere. Art. 160 alin. (1) C. pen. prevede că „graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a
executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară”.
Graţierea, fiind ca şi amnistia un act de clemenţă a organului legiuitor*11), care modifică regimul de
executare al pedepselor, are efect retroactiv. Când sunt succesive legile de graţiere se aplică cumulativ, în
lipsă de dispoziţie contrară expresă. De exemplu, dacă o lege de graţiere reduce pedeapsa, iar cealaltă lege
o iartă total, condamnatul are dreptul să ceară să i se aplice a doua lege.
Dacă două sau mai multe legi succesive de graţiere reduc parţial pedeapsa, vor primi aplicabilitate toate
şi se vor raporta la pedeapsa iniţială, la care inculpatul a fost condamnat şi care se execută, iar nu prin
eliminare pentru pedeapsa rămasă negraţiată prin aplicarea celei anterioare*12).
Potrivit art. 596 C. pr. pen., aplicarea amnistiei şi a graţierii, atunci când intervin după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de
executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea
de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Judecătorul se pronunţă
prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Împotriva încheierii
pronunţate se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare. Contestaţia
este suspensivă de executare.
c) Retroactivitatea legii penale mai favorabile. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie (revizuită)
„legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Rezultă că, întotdeauna când noua lege penală, aplicabilă la un caz concret, este mai favorabilă, ea are în
mod obligatoriu caracter retroactiv, devenind astfel aplicabilă unor fapte comise înainte de a intra în
vigoare. Legea penală mai favorabilă retroactivează şi în baza art. 5 alin. (1) C. pen., care prevede că „în
cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
d) Retroactivitatea legii penale interpretative. Sunt legi interpretative acele legi adoptate pentru a da o
interpretare legală unei legi anterioare, aflate deja în vigoare. Este vorba de o interpretare autentică a legii
penale adusă printr-o lege separată interpretativă, intrată în vigoare la o dată ulterioară aceleia a legii
interpretate. De regulă, legea interpretativă este adoptată atunci când se iveşte necesitatea explicării
înţelesului unor dispoziţii dintr-o lege anterioară adoptată şi care au fost înţelese în practică într-un mod
necorespunzător voinţei reale a legiuitorului*13).
S-a argumentat că, datorită faptului că legea interpretativă lămureşte înţelesul unor dispoziţii penale
intrate anterior în vigoare, este normal ca aceasta să fie şi ea retroactivă, iar interpretarea pe care o face să
se socotească ca fiind aplicabilă de la data intrării în vigoare a legii interpretate.
Principiul retroactivităţii legii penale interpretative este unanim admis în teoria şi practica dreptului
penal, deoarece se consideră că aceasta face corp comun cu legea interpretată.
Interpretarea autentică a legii penale, făcută printr-o lege separată, interpretativă, care intră în vigoare
ulterior legii interpretate, este un procedeu destul de rar folosit de legiuitor, chiar excepţional.
În literatura juridică s-a arătat că legea interpretativă este retroactivă numai în măsura în care legea de
interpretare nu adaugă la legea interpretată, ea face corp comun cu aceasta din urmă, astfel că prevederile
legii interpretative îşi produc efectele ex tunc, respectiv la data intrării în vigoare*14).
Dacă legea interpretativă modifică voinţa legiuitorului, în sensul de a restrânge sau extinde domeniul de
aplicare a legii interpretate, aplicarea retroactivă a legii penale interpretative nu mai este posibilă, operând
regulile generale de aplicare în timp a legii penale, adică va retroactiva numai în măsura în care este mai
favorabilă infractorului, îndeplinindu-se în felul acesta cerinţele art. 15 alin. (2) din Constituţia României
(revizuită)*15).
e) Retroactivitatea legii care modifică regimul de executare al pedepselor. În categoria legilor cu
aplicare retroactivă sunt socotite şi legile care modifică regimul de executare al pedepselor, fiindcă nu este
posibil să existe regimuri de executare distincte pentru pedepsele pronunţate sub legile penale care se
succed şi nu se poate susţine că un condamnat ar avea un drept câştigat la regimul de executare al pedepsei,
prevăzut de legea în vigoare când s-a pronunţat condamnarea lui*16). După intrarea în vigoare a
Constituţiei României, legea care modifică regimul de executare a pedepselor nu mai are caracter
retroactiv, obligatoriu, necondiţionat, ci numai dacă este mai favorabilă condamnatului*17).
3. Deosebirea dintre dezincriminare şi abrogarea normei de incriminare
Prin însăşi esenţa ei, legea care dezincriminează este o lege penală mai favorabilă. Prin efectele sale
depline, dezincriminarea lasă fără obiect incidenţa altor instituţii de drept penal (de exemplu, cauzele de
neimputabilitate sau de nepedepsire).
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „lege care dezincriminează, în doctrină s-au conturat două
opinii. Potrivit unei opinii, legea este dezincriminatoare dacă legea veche, care este abolită, nu mai are
niciun corespondent în legea nouă. De exemplu, prin Legea nr. 278/2006 a fost dezincriminată fapta de
adulter, prevăzută de art. 304 C. pen. anterior. Această faptă nu se mai regăseşte sub nicio formă în
legislaţia noastră penală.
Potrivit altei opinii, legea este dezincriminatoare nu numai atunci când fapta dezincriminată nu mai are
niciun corespondent în legea nouă, ci şi atunci când sunt modificate condiţiile unei incriminări. Astfel, s-a
arătat în doctrină că „modificarea condiţiilor incriminării ori înscrierea faptei, incriminată diferit în
conţinutul altei infracţiuni, constituie dezincriminare, deoarece făcând aplicarea legii penale noi fapta nu
mai poate fi calificată ca infracţiune, sau anumite modalităţi faptice ale infracţiunii scapă de sub incidenţa
legii penale”*18). De exemplu, într-o speţă s-a reţinut că „la data de 12 mai 1996 a intrat în vigoare Legea
nr. 17/1996 care, în enumerarea categoriilor de arme cuprinse în art. 3, nu mai include armele care
funcţionează cu aer comprimat, astfel, în raport cu aceste dispoziţii noi, pentru deţinerea unei astfel de
arme – cum este pistolul din speţă – nu se mai cere autorizaţie. În acest fel s-a operat o dezincriminare a
faptei (M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 159), ca
urmare a adoptării unei nou act normativ care, chiar dacă are caracter extrapenal, face să dispară un
element esenţial al infracţiunii – deţinerea fără drept a armei” (a se vedea C. Ap. Cluj-Napoca, Dec. nr.
338/1996, în RDP nr. 1/1998, p. 139).
Dezincriminarea nu trebuie confundată cu abrogarea unei incriminări, deoarece „este posibil ca o faptă
cu privire la care s-a abrogat incriminarea să rămână incriminată în cuprinsul altei legi penale (de exemplu,
incriminarea prevăzută într-o lege penală abrogată poate să se regăsească într-un alt text din Codul penal
sau dintr-o lege specială cu dispoziţii penale)*19). De exemplu, dacă ar fi abrogată dispoziţia privind
arestarea nelegală – art. 283 alin. (2) C. pen., această faptă ar fi mai departe incriminată în cadrul
infracţiunii de abuz în serviciu – art. 297 C. pen.
Abrogarea unei norme de incriminare a unei fapte nu are valoarea unei dezincriminări dacă fapta ar
continua să existe incriminată sub o altă denumire sau ar fi incriminată ca o modalitate a altei
infracţiuni*20).
Dacă dezincriminarea presupune scoaterea de sub incidenţa dreptului penal a unei incriminări, care nu se
mai regăseşte sub nicio formă şi nicio modalitate în legislaţia penală, în cazul abrogării unei incriminări
fapta continuă să fie incriminată sub o altă denumire în legea penală sau să figureze ca o modalitate a unei
alte infracţiuni.
Abrogarea poate să vizeze şi încetarea activităţii doar a uneia, sau a mai multor norme penale, dintr-o
lege care cuprinde dispoziţii penale şi care rămâne în continuare în vigoare*21).
Rezultă că, în principiu, deşi dezincriminarea se realizează prin abrogarea unei norme de incriminare,
abrogarea nu are ca efect întotdeauna dezincriminarea acesteia în întregime.

4. Efectele dezincriminării în raport cu fazele procesului penal

În raport cu fazele procesului penal, efectele dezincriminării sunt multiple. Astfel, dacă legea de
dezincriminare intervine în faza de urmărire penală pentru fapta incriminată, în baza legii vechi, aceasta are
ca efect neînceperea urmăririi penale şi clasarea dosarului, în conformitate cu prevederile art. 315 C. pr.
pen. Dacă fapta este dezincriminată în faza de judecată, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen., instanţa
dispune achitarea inculpatului.
Este posibil ca, pentru o faptă penală săvârşită, o persoană să fie condamnată definitiv printr-o hotărâre
judecătorească, după care să apară o lege care să dezincrimineze fapta respectivă.
Dacă condamnatul nu a început încă executarea pedepsei aplicate, ca efect al dezincriminării, pedeapsa
nu va mai fi executată.
Dacă a început executarea pedepsei, ca efect al dezincriminării faptei, va înceta executarea acesteia. Tot
ca efect al dezincriminării încetează şi executarea oricăror altor sancţiuni de drept penal.
Dacă pentru fapta ulterior dezincriminată a fost pronunţată o pedeapsă în ipoteza unui concurs de
infracţiuni, ca efect al dezincriminării, contopirea va fi desfăcută, rămânând în concurs celelalte infracţiuni,
mai puţin fapta dezincriminată.
Dacă la data intrării în vigoare a legii de dezincriminare cel condamnat, în baza legii vechi, executase
pedeapsa aplicată, ca efect al dezincriminării încetează toate consecinţele condamnării pronunţate în baza
legii vechi, adică orice interdicţii, decăderi sau incapacităţi.
Verificarea incidenţei legii de dezincriminare nu presupune o rejudecare a cauzei sau administrarea de
noi probe, evaluarea urmând a fi realizată doar pe baza datelor reţinute de instanţa care a pronunţat
hotărârea ce se execută.
 *1) C. Mitrache, Comentariu în lucrarea Noul Cod penal, vol. I (coordonator prof. G. Antoniu), Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 51.
*2) De exemplu, prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006, a fost dezincriminată
fapta de adulter.
*3) F. Streteanu, Documentar..., op. cit., p. 4.
*4) Ibidem.
*5) De exemplu, prin O.U.G. nr. 89/2001 a fost dezincriminată fapta de relaţii sexuale cu persoane de
acelaşi sex (fostul art. 200 C. pen. anterior; prin art. 1 pct. 65 din Legea nr. 278/2006), a fost
dezincriminată fapta de vagabondaj (fostul art. 327 C. pen. anterior).
*6) În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Dec. nr. 303 din 8 noiembrie 2001,
publicată în M. Of. nr. 809 din 17 decembrie 2001.
*7) Faptele prevăzute în art. 165 C. pen. anterior nu au fost dezincriminate, ele având acoperire în alte
norme incriminatoare, cum ar fi faptele de corupţie, abuzul în serviciu cu consecinţe deosebit de grave sau
delapidarea cu consecinţe deosebit de grave.
*8) F. Streteanu, Documentar..., op. cit., p. 5.
*9) Ibidem.
*10) A se vedea art. 16 alin. (6) C. pen.
*11) Potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României revizuită, între alte atribuţii, Preşedintele României
acordă graţierea individuală.
*12) C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 55.
*13) C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 131–132.
*14) V. Paşca, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 49.
*15) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 55.
*16) Ibidem.
*17) În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a decis ca fiind neconstituţionale unele
dispoziţii din Legea nr. 140/1997, în măsura în care, deşi înăspreau regimul de acordare a liberării
condiţionate, erau aplicate retroactiv. Întrucât legea privind executarea pedepselor cuprinde deopotrivă
norme de drept penal material şi norme de drept procesual, în doctrină s-a precizat că numai normele de
drept procesual penal sunt de aplicare imediată şi deci retroactive, în raport cu momentul săvârşirii faptei
de către cei aflaţi în executarea pedepselor, în timp ce normele de drept penal vor retroactiva numai în
măsura în care sunt mai favorabile acestora. Aşadar, o lege care modifică fracţiunile de pedeapsă ce trebuie
executate, pentru ca cel condamnat să aibă vocaţie la liberare condiţionată, fiind o lege de drept penal
substanţial, se va aplica retroactiv, numai dacă prevede dispoziţii mai favorabile pentru condamnat, în timp
ce normele de drept procesual sunt de imediată aplicare.
*18) M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 159.
*19) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 51.
*20) De exemplu, noul Cod penal nu mai prevede infracţiunea de complot, cum figura în Codul penal
anterior. În această situaţie, am fi tentaţi să credem că această infracţiune ar fi dezincriminată prin
neprevederea ei în noul Cod penal. În realitate, fapta de complot se regăseşte incriminată sub o altă
denumire, şi anume: constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 C. pen., deci nu a
fost dezincriminată.
*21) De exemplu, în Legea nr. 143/2000 (modificată) privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, în forma iniţială, art. 13 avea următoarea redactare: „(1) Tentativa la
infracţiunile prevăzute la art. 2–7, la art. 9 şi 10 se pedepseşte. (2) Se consideră tentativă şi producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor
prevăzute la alin. (1)”. Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, alin. (1) al art. 13 a fost modificat prin art. 81 pct. 9, astfel că, în prezent, acesta are următorul
conţinut: „(1) Tentativa la infracţiunile prevăzute la art. 2, art. 3, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (2)–(3), art. 7 şi
art. 10 se pedepseşte”.

ART. 5
Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Legea penală mai favorabilă. Concept şi fundamentare

Dacă de la data naşterii raportului juridic penal de conflict şi până la stingerea acestuia se succed două
sau mai multe legi penale, care reglementează diferit acest raport, doctrina penală modernă este unanimă
că, dintre legile penale succesive, se va aplica legea mai favorabilă infractorului. Anterior acestei doctrine,
era dominantă concepţia şcolii clasice, potrivit căreia în cazul succesiunii legilor penale în timp trebuia
aplicată legea penală din momentul săvârşirii faptei, legea veche devenind astfel ultraactivă. Susţinătorii
acestei concepţii considerau că legea veche este cea cunoscută de infractor în momentul comiterii
infracţiunii, ea reflectând cel mai bine pericolul social al faptei, iar raportul juridic penal născându-se sub
acea lege care, dacă este mai favorabilă, constituie un drept subiectiv câştigat de infractor.
Spre deosebire de reprezentanţii şcolii clasice, reprezentanţii şcolii pozitiviste susţineau că trebuie
aplicată legea din momentul judecării faptei, legea nouă devenind retroactivă, pe considerentul că
întotdeauna o lege nouă corespunde cel mai bine nevoilor de apărare socială din acel moment, constituind o
reacţie mai adecvată faţă de fenomenul infracţional.
Deoarece atât concepţia şcolii clasice, cât şi concepţia şcolii pozitiviste nu rezolvau în mod
corespunzător chestiunea succesiunii legilor penale în timp, am văzut că doctrina modernă a impus
concepţia aplicării legii penale mai favorabile*1).
Câmpul de aplicare a art. 5 C. pen. vizează numai situaţia când se succed două sau mai multe legi
penale, între momentul săvârşirii infracţiunii şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Deci,
fapta comisă este considerată infracţiune atât de legea veche, cât şi de legea nouă, dar ţinându-se cont de
faptul că acea cauză nu este definitiv soluţionată, art. 5 prevede că, într-o asemenea situaţie, urmează să fie
aplicată dintre cele două sau mai multe legi, cea mai favorabilă.
Soluţia legii penale mai favorabile s-a impus, deoarece ea oferă o rezolvare acceptabilă atât pentru
infractor, cât şi pentru societate. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*2), dacă legea veche, sub imperiul căreia
s-a săvârşit infracţiunea, este mai favorabilă inculpatului, acea lege se va aplica, astfel ca fapta să nu
rămână nesancţionată, iar ordinea de drept să fie satisfăcută. Obiectivul societăţii fiind atins, infractorul nu
are nici el temei să fie nemulţumit, fiindcă legea aplicată va fi chiar cea în vigoare la data comiterii faptei,
lege pe care a cunoscut-o şi ale cărei consecinţe şi le-a asumat când a săvârşit infracţiunea. Când legea
nouă este mai favorabilă inculpatului, acesta o va invoca, pentru că este presupusă a fi o lege mai raţională
şi mai conformă atât cu nevoia de reeducare a inculpatului, cât şi cu interesele societăţii.
Aplicarea legii penale mai favorabile se diferenţiază de instituţia retroactivităţii legii penale, care
dezincriminează o faptă prevăzută ca infracţiune. Astfel, în cazul aplicării legii penale mai favorabile, fapta
este descrisă ca infracţiune în toate legile succesive care vin în concurs, în timp ce legea care
dezincriminează are ca efect dispariţia faptei, considerată infracţiune până la apariţia ei, adică scoaterea ei
din sfera ilicitului penal şi neregăsirea acesteia sub nicio altă formă în legislaţia penală.
Instituţia aplicării legii penale mai favorabile se bazează pe raţiuni de politică penală şi se
fundamentează pe marele principiu al legalităţii incriminării şi pedepsei. Aşa cum s-a arătat în doctrină, în
cazul aplicării legii penale mai favorabile, „fapta îşi păstrează caracterul penal în raport cu legile succesive,
iar sancţionarea acesteia, potrivit cu una dintre legile succesive, asigură restabilirea ordinii de drept, chiar şi
în cazul când se aplică legea cu consecinţele cele mai favorabile pentru infractor”*3).
2. Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile
 Din reglementarea art. 5 C. pen. rezultă că acest text de lege poate fi aplicat dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) De la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei trebuie să fi intervenit două
sau mai multe legi penale succesive.
Această condiţie presupune că trebuie să existe o lege penală la data săvârşirii infracţiunii de către
infractor, care a fost aplicabilă şi care a declanşat raportul juridic penal de conflict. Pe parcursul
soluţionării raportului juridic penal de conflict, trebuie să intervină o nouă lege penală (una sau mai multe),
care să disciplineze aceleaşi relaţii de apărare socială, ca şi legea ce a fost iniţial încălcată, dar în mod
diferit, astfel încât soluţionarea raportului juridic penal de conflict s-ar putea face în oricare dintre cele
două legi (legea veche sau legea nouă).
b) Legea nouă, care intervine pe parcursul soluţionării raportului juridic penal de conflict, care ar putea fi
mai favorabilă, trebuie să intervină până la judecarea definitivă a cauzei.
Dacă o asemenea lege mai favorabilă ar interveni după judecarea definitivă a cauzei, atunci dispoziţiile
art. 5 C. pen. nu mai pot fi incidente, deoarece ar fi depăşit câmpul de aplicare a acestui text de lege. O
cauză este considerată ca fiind judecată definitiv la data când hotărârea de condamnare, pronunţată de
instanţă, a devenit definitivă şi irevocabilă.
c) Legea veche, sub care s-a săvârşit fapta, şi legea (legile) nouă (noi) trebuie să incrimineze aceeaşi
faptă.
Îndeplinirea acestei condiţii este foarte importantă şi presupune că legea nouă, care ar putea fi mai
favorabilă, trebuie să vizeze aceeaşi incriminare, ca şi cea prevăzută în legea veche şi care a fost nesocotită
de infractor (exemplu: furt, înşelăciune, evaziune fiscală etc.). Dacă legea nouă nu vizează aceeaşi faptă, ci
una asemănătoare, nu se mai poate pune problema aplicării în cauză a legii mai favorabile.
d) Incriminarea ori sancţionarea faptei comise să fie diferită în legile ce se succed.
Tocmai această condiţie de incriminare sau sancţionare face diferenţa între legea veche şi legea nouă, de
unde decurge şi necesitatea stabilirii legii mai favorabile pentru infractor.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, dacă nu există nicio diferenţiere între regimul incriminator şi regimul de
sancţionare, iar pedeapsa este de aceeaşi natură şi în aceleaşi limite, nu se poate pune problema unui regim
mai favorabil, aplicându-se întotdeauna legea nouă, al cărui conţinut incriminator este însă identic cu cel al
legii vechi*4).
Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa de judecată, în temeiul art. 5 C. pen., este obligată să
procedeze la identificarea şi aplicarea legii mai favorabile infractorului.

3. Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, aplicabile în cauzele nedefinitiv judecate
Noul Cod penal nu prevede, în mod expres, în vreo dispoziţie aceste criterii, aşa cum face, spre exemplu,
în art. 74, unde sunt enumerate criteriile generale de individualizare a pedepsei. Din acest motiv,
doctrinei*5) i-a revenit sarcina de a identifica şi sistematiza aceste criterii.
Doctrina este unanimă în aprecierea că, indiferent câte legi penale succesive au intervenit din momentul
săvârşirii infracţiunii şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa de judecată trebuie să aplice o
singură lege, şi anume cea mai favorabilă infractorului. În baza acestui concept, nu este permis instanţei
de judecată să aplice, în cauza concretă, dispoziţii combinate din cele două sau mai multe legi succesive,
deoarece aceasta ar conduce la crearea unei alte legi (lex tertia), or legea este o creaţie a legiuitorului, şi nu
a judecătorului.
Alegerea legii mai favorabile, în cazul succesiunii legilor penale în timp, nu este un lucru uşor pentru
judecător, aşa cum s-ar putea crede, deoarece această operaţie presupune o bună cunoaştere a legislaţiei
penale de către acesta, experienţă şi o examinare riguroasă a tuturor elementelor şi factorilor care pot
influenţa situaţia mai favorabilă a infractorului. De aceea, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară se
consideră că legea mai favorabilă nu poate fi stabilită in abstracto, ci întotdeauna în funcţie de situaţia
concretă a infractorului*6).
Aşa cum s-a arătat în doctrină, criteriile pentru stabilirea legii mai favorabile vizează condiţiile de
incriminare, condiţiile de tragere la răspundere penală şi condiţiile de sancţionare*7).
a) Condiţii privind incriminarea faptei. În baza acestui criteriu, se va considera mai favorabilă legea
penală care prevede mai multe condiţii de incriminare, prin urmare, este mai restrictivă. De exemplu, este
posibil ca legea veche să prevadă un număr mai redus de condiţii de incriminare, iar legea nouă să prevadă
condiţii suplimentare pentru existenţa acelei infracţiuni. Rezultă că legea nouă va fi mai favorabilă.
Tot în baza acestui criteriu va fi socotită ca fiind mai favorabilă legea nouă care conţine o condiţie de
incriminare inexistentă în legea veche, de exemplu, cum ar fi o condiţie privind un termen sau un
prejudiciu. De asemenea, va fi mai favorabilă legea penală care prevede o cauză justificativă nouă sau o
nouă cauză de neimputabilitate, iar făptuitorul se află în situaţia care, potrivit legii noi, îl exonerează de
răspundere penală, prin aceea că fapta nu constituie infracţiune*8).
b) Condiţii privind tragerea la răspundere penală. Legile succesive se mai pot deosebi şi cu privire la
condiţiile de punere în mişcare sau exercitare a acţiunii penale. De exemplu, dacă în legătură cu o anumită
faptă una dintre legile penale succesive condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea
unei plângeri prealabile sau de încuviinţarea prealabilă a unui organ, în timp ce cealaltă lege nu prevede o
asemenea condiţie, legea penală mai favorabilă este legea care prevede condiţia respectivă şi de care ar
putea beneficia infractorul. Deci se consideră mai favorabilă legea care pune mai multe condiţii pentru
promovarea şi exercitarea acţiunii penale.
c) Condiţii privind regimul sancţionator. Când legile succesive prevăd pedepse diferite (detenţiunea
pe viaţă, închisoare, amendă), va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa mai uşoară. Astfel, sub
raportul naturii pedepselor, va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii faţă de pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa amenzii faţă de pedeapsa închisorii.
În cazul legilor penale succesive, care prevăd aceeaşi categorie de pedeapsă, va fi mai favorabilă legea
care prevede o durată mai redusă a pedepselor sau un cuantum mai mic al amenzilor.
Când în legile succesive pedeapsa închisorii este prevăzută cu aceeaşi limită minimă, însă maximul
special este diferit, ori maximul de pedeapsă este acelaşi, însă minimul diferit, determinarea legii mai
favorabile se va face în concret, în raport de situaţia din cauză, când, pe baza criteriilor de individualizare a
pedepsei, instanţa va trebui să identifice regimul sancţionator cel mai favorabil pentru infractor.
Cât priveşte stabilirea legii mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale, care cuprind şi pedepse
complementare, am văzut că dispoziţia art. 13 alin. (2) C. pen. anterior, care reglementa această materie, nu
a mai fost reluată de legiuitorul noului Cod penal, pe motiv de neconstituţionalitate.
Această chestiune a fost reglată însă prin dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a noului Cod penal, care stabileşte o regulă nouă în raport de cea existentă în art. 13 alin. (2) C.
pen. anterior. Astfel, în cazul succesiunii de legi penale, intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege
mai favorabilă, în raport de infracţiunea comisă. Rezultă că, în baza acestei reglementări, dacă una dintre
legi a fost identificată ca fiind mai favorabilă în raport de pedeapsa principală, acea lege se va aplica şi în
privinţa pedepsei complementare şi accesorii. Dacă legea nouă modifică doar pedeapsa complementară, se
va aplica legea stabilită (cea nouă sau cea veche) ca fiind mai favorabilă, în raport de pedeapsa
complementară mai favorabilă.
În sensul celor de mai sus, prof. F. Streteanu dă următoarele exemple*9):
În cazul unei infracţiuni de delapidare, în unele situaţii, cu ocazia succesiunii celor două coduri se va
constata că, sub aspectul pedepsei principale, este mai favorabil noul Cod penal, întrucât reduce maximul
aplicabil, dacă instanţa, în cazul concret, se orientează spre aplicarea maximului de pedeapsă prevăzut de
lege pentru această infracţiune. Pe cale de consecinţă, pe lângă pedeapsa principală stabilită potrivit art.
295 C. pen., instanţa va aplica în mod obligatoriu şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică, chiar dacă legea veche nu prevedea obligativitatea unei pedepse
complementare în cazul delapidării.
 În cazul unei infracţiuni de viol, comisă în forma de bază, se constată că pedeapsa principală,
prevăzută la art. 218 alin. (1) C. pen., este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, ea fiind aceeaşi, ca şi în cazul violului prevăzut de art. 197 C. pen. anterior.
Comparând pedeapsa principală, prevăzută pentru infracţiunea de viol, în varianta tip prevăzută de
Codul penal anterior şi cea din noul Cod penal (în ambele legi, de la 3 la 10 ani), constatăm că este aceeaşi
şi deci nu s-ar pune problema identificării unei legi mai favorabile, sub aspectul pedepsei principale. În
schimb, dacă instanţa, aplicând pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti în speţă, este
mai favorabilă sub acest aspect legea nouă (noul Cod penal), deoarece, potrivit acesteia, pedeapsa
complementară are o durată mai mică.
Dacă legile penale succesive prevăd pedepse principale alternative, mai întâi instanţa va face o primă
individualizare, stabilind care dintre pedepsele alternative va fi aplicată în cauză, apoi, în raport de
pedeapsa la care s-a oprit, va identifica legea mai favorabilă, folosind toate criteriile prevăzute de lege
pentru individualizarea pedepsei, ţinând seama şi de toate regulile şi criteriile referitoare la aplicarea legii
mai favorabile.
În ipoteza în care deosebirile dintre legile succesive privesc existenţa circumstanţelor atenuante, va fi
mai favorabilă cea care prevede asemenea circumstanţe aplicabile cauzei şi care permite cea mai eficientă
reducere a pedepsei, în raport cu dispoziţiile legale privind efectele circumstanţelor atenuante.
În cazul circumstanţelor agravante, va fi mai favorabilă legea care nu prevede circumstanţe agravante,
aplicabile în cauză, sau care prevede o sporire facultativă a pedepsei ori un spor mai mic adăugat acesteia,
în cazul în care ar fi aplicabile asemenea circumstanţe.
4. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, în cazul actelor
normative cu dispoziţii penale declarate neconstituţionale
O realitate juridică, petrecută după adoptarea Constituţiei din anul 1991 şi înfiinţarea Curţii
Constituţionale, a fost aceea a situaţiei unor acte normative ori a unor prevederi din acestea, care
cuprindeau norme de drept penal şi care, după intrarea în vigoare şi aplicarea lor o perioadă de timp, au fost
declarate neconstituţionale.
O situaţie similară a existat şi în legătură cu unele ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, ce conţineau
norme penale ce au produs efecte juridice, dar ulterior au fost respinse de Parlament.
Pentru rezolvarea acestor situaţii, cu privire la aplicarea legii mai favorabile în succesiunea legilor
penale, în vechiul Cod penal nu existau prevederi exprese.
Pentru remedierea acestui neajuns, legiuitorul noului Cod penal s-a inspirat din Codul penal italian, art. 2
alin. final şi a introdus prevederea din art. 5 alin. (2), în baza căreia dispoziţiile referitoare la legea penală
mai favorabilă se aplică şi dispoziţiilor penale cuprinse în acte normative declarate neconstituţionale ori în
ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, respinse de Parlament, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare
au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Din prevederile art. 5 alin. (2) C. pen. rezultă că în succesiunea legilor penale în timp poate intra o lege
veche şi o lege nouă, ieşită din vigoare pe motive de neconstituţionalitate, sau o ordonanţă de urgenţă ce
cuprinde norme penale, dar care a fost respinsă de Parlament, dacă pe timpul cât acestea s-au aflat în
vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Noua reglementare introdusă de legiuitor în art. 5 alin. (2) C. pen. este justificată, deoarece consacră
principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, în caz de succesiune de legi penale, chiar şi
în ipoteza în care acestea s-au aflat în vigoare o perioadă scurtă de timp.
Evident că, dacă în perioada scurtă cât au fost în vigoare legile cuprinzând dispoziţiile penale ce au fost
ulterior declarate neconstituţionale, precum şi dispoziţiile penale din ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului, respinse de Parlament, au cuprins dispoziţii nefavorabile, acestea nu se vor aplica, urmând a se
aplica legea veche mai favorabilă.

*1) Introducerea principiului legii mai favorabile, în legislaţia penală a statelor, a stârnit controverse la
acea vreme în doctrina de specialitate. „Trebuie să mărturisim, spunea prof. I. Tanoviceanu, că legiuitorul
nu putea să fie mai blajin pentru fiinţele care cel mai puţin ar fi trebuit să se bucure de favoarea şi
bunăvoinţa sa! Pe pragul chiar al codicelui penal, legiuitorul şi-a manifestat modul cum ştie să ţină
cumpăna dreptăţii între societatea oamenilor cinstiţi şi între elementele antisociale. Curioasă logică are şi
legiuitorul penal” – I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Tipografia Curierul judiciar,
Bucureşti, 1925, p. 271.
*2) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 59.
*3) Ibidem.
*4) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 63.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6795/2004, publicată în RDP nr. 1/2006, p. 151: „Codul penal nu prevede
niciun criteriu de determinare a legii penale mai favorabile”.
*6) G. Antoniu, Comentariu în Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat – partea generală –
(coordonator T. Vasiliu), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 62.
*7) În acest sens, a se vedea V. Dongoroz, Comentariu în Codul penal – Regele Carol al II-lea, adnotat,
Ed. Librăriei Socec, Bucureşti, 1937, vol. I, Partea generală, p. 9; C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii
preliminare..., op. cit., p. 63–77; V. Paşca, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 54–58; I.
Pascu, Drept penal, Partea generală..., op. cit., ed. a II-a, p. 79–82.
*8) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 64.
*9) F. Streteanu, Documentar..., op. cit., p. 6–7.
ART. 6
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Justificarea extinderii aplicării legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
Extinderea aplicării legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, se justifică în baza
principiului legalităţii incriminării şi pedepsei. În baza acestui principiu, legiuitorul noului Cod penal a
considerat că o lege nouă, care ar reduce pedepsele prevăzute pentru aceeaşi infracţiune de legea penală
anterioară, trebuie să producă efecte şi asupra pedepsei pe care o execută condamnatul în baza legii vechi,
pentru a se evita ca un plus de pedeapsă, ce ar urma să fie executat de acesta, să nu-şi aibă corespondent în
legea nouă mai favorabilă.
Prin reglementarea din art. 6, noul Cod penal, în chestiunea aplicării legii mai favorabile, după judecarea
definitivă a unei cauze penale, a soluţionat mai corect relaţia ce trebuie să existe între principiul autorităţii
de lucru judecat şi aplicarea legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive.
Datorită principiului constituţional al separaţiilor puterilor în stat, legiuitorul noului Cod penal a
reglementat instituţia pusă în discuţie altfel decât în Codul penal anterior, prin reducerea la minimul
necesar a atingerilor autorităţii de lucru judecat, ce îl constituie o hotărâre judecătorească de condamnare
rămasă definitivă.
De aceea, în baza principiului legalităţii pedepsei, legiuitorul noului Cod penal a optat pentru menţinerea
reglementărilor privind aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a
cauzei, şi a renunţat la dispoziţiile existente în Codul penal anterior, referitoare la aplicarea facultativă a
legii penale mai favorabile în cazul pedepselor rămase definitive, care nu mai puteau fi raportate la
principiul legalităţii pedepsei.

2. Condiţiile aplicării legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, după judecarea
definitivă a unei cauze penale, are la bază două premise: să existe o pedeapsă definitivă, aplicată potrivit
legii vechi, şi o lege nouă, care să fie mai favorabilă*1).
Din examinarea dispoziţiilor art. 6 C. pen. rezultă că, pentru aplicarea legii mai favorabile, în cazul
pedepselor rămase definitive, sunt necesare a fi îndeplinite mai multe condiţii. Astfel:
 a) să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii sau amenzii rămase definitive [art. 6 alin.
(1) C. pen.];
b) până la executarea completă a pedepsei definitive ori până la stingerea executării ei, prin orice alt mod
prevăzut de lege (graţiere totală sau a restului de pedeapsă, prescripţia executării pedepsei etc.), să fi intrat
în vigoare o lege nouă, care să prevadă o pedeapsă mai uşoară [art. 6 alin. (1) C. pen.];
c) pedeapsa aplicată de instanţă, rămasă definitivă prin hotărârea de condamnare, să depăşească maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită; în această situaţie, instanţa va reduce diferenţa
de pedeapsă aplicată, care nu se regăseşte în legea nouă, condamnatul urmând să execute restul de
pedeapsă rămas neexecutat în urma reducerii [art. 6 alin. (1) C. pen.].
Art. 6 alin. (1) C. pen., pe lângă precizarea condiţiilor generale privind aplicarea legii penale mai
favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, reglementează şi două situaţii de aplicare a legii mai
favorabile, în cazul condamnărilor rămase definitive. Astfel, este reglementată situaţia când pedeapsa
aplicată în baza legii vechi este închisoarea şi legea nouă mai favorabilă prevede pentru aceeaşi infracţiune
tot pedeapsa închisorii, şi situaţia când pedeapsa aplicată în baza legii vechi este amenda, iar legea nouă
mai favorabilă, pentru aceeaşi faptă, prevede tot pedeapsa amenzii.
a) Situaţia când pedeapsa aplicată în baza legii vechi este închisoarea şi legea nouă mai favorabilă
prevede pentru aceeaşi infracţiune tot pedeapsa închisorii.
Când pedeapsa aplicată în baza legii vechi este închisoarea şi legea nouă mai favorabilă prevede pentru
aceeaşi infracţiune pedeapsa închisorii, dar cu un maxim special mai redus decât pedeapsa aplicată
infractorului, aceasta se va reduce la maximul special prevăzut de legea nouă.
Reducerea pedepsei se bazează pe faptul că diferenţa de pedeapsă aplicată sub legea veche, care nu se
mai regăseşte sub legea nouă, trebuie înlăturată.
Problema ce s-ar putea ridica ar fi aceea a soluţiei ce s-ar impune în ipoteza în care pedeapsa aplicată
condamnatului ar fi egală cu maximul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită. Răspunsul îl
găsim în dispoziţiile art. 4 din Legea pentru aplicarea noului Cod penal. Astfel, potrivit acestui text,
„pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal
din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal nu poate fi redusă în urma intrării
în vigoare a acestei legi”.
Spre deosebire de reglementările din alin. (2) şi (3) ale art. 6 C. pen., în ipoteza alin. (1) legea nouă este
mai favorabilă şi se aplică chiar dacă aceasta prevede, pentru sancţionarea aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa
alternativă a închisorii şi amenzii. Deci legea nouă se va aplica după judecarea definitivă a cauzei şi atunci
când, după aplicarea pedepsei închisorii, va intra în vigoare o lege care va prevedea, pentru aceeaşi
infracţiune, pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, cu condiţia ca legea nouă să prevadă pentru
pedeapsa închisorii un maxim special mai mic decât pedeapsa aplicată inculpatului. Soluţia aplicării legii
mai favorabile se justifică în ipoteza în care, pentru infracţiunea săvârşită, legea nouă prevede o pedeapsă
alternativă, deoarece pedeapsa închisorii, prevăzută în legea nouă, este evident mai favorabilă, iar surplusul
de pedeapsă trebuie înlăturat.
b) Situaţia când pedeapsa aplicată în baza legii vechi este amenda, iar legea nouă mai favorabilă,
pentru aceeaşi faptă, prevede tot pedeapsa amenzii.
Când pedeapsa este amenda, iar legea nouă prevede tot pedeapsa amenzii, dar maximul special al
acesteia este mai mic decât pedeapsa amenzii aplicate, aceasta în mod obligatoriu se va reduce la acest
maxim special.
Această soluţie se impune şi în situaţia în care legea veche, în baza căreia s-a aplicat pedeapsa amenzii,
prevedea, pentru acea infracţiune, ca sancţiune pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii,
deoarece, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, ceea ce se
compară este amenda aplicată sub legea veche şi maximul special al amenzii, prevăzut în legea nouă. Pe
cale de consecinţă, surplusul de amendă aplicat condamnatului sub legea veche trebuie înlăturat, în raport
de maximul special de amendă prevăzut de legea nouă.
 Soluţia de mai sus nu operează în ipoteza în care, pentru infracţiunea săvârşită sub legea veche, pedeapsa
condamnatului a fost amenda, ca pedeapsă unică, iar legea nouă pentru aceeaşi infracţiune prevede
pedeapsa amenzii, alternativ cu pedeapsa închisorii, chiar dacă pedeapsa amenzii are un maxim special mai
redus decât amenda aplicată condamnatului potrivit legii vechi.
Această interpretare se bazează pe argumentul că legea nouă, prevăzând pentru aceeaşi infracţiune
săvârşită de infractor sub legea veche pedeapsa alternativă a închisorii şi amenzii, nu poate fi considerată
ca o lege mai favorabilă faţă de legea veche, deoarece, prevăzând pedeapsa închisorii, rezultă că este o lege
care consideră infracţiunea săvârşită sub legea veche şi sancţionată numai cu amendă, mai gravă. Potrivit
art. 13 alin. (1) din Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, „în cazul amenzilor stabilite
definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face
prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) din Codul penal
prin utilizarea unui cuantum de referinţă pentru o zi-amendă în sumă de 150 lei”. Potrivit art. 13 alin. (2),
„dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi amenzilor definitive stabilite pentru persoane
juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art.
137 alin. (2) şi (4) din Codul penal, fiind de 2.000 lei”.

3. Ipotezele de aplicare a legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
Dispoziţiile art. 6 alin. (2)–(7) C. pen. prevăd mai multe ipoteze distincte de aplicare obligatorie a legii
penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei. Astfel:
a) ipoteza prevăzută în art. 6 alin. (2) C. pen.: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi
faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii
prevăzut pentru acea infracţiune”.
Într-o asemenea ipoteză, conform art. 59 C. pen., în cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu
pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa
închisorii.
Această ipoteză, a aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile, este mai precis reglementată de noul
Cod penal, deoarece legiuitorul condiţionează aplicarea textului de cerinţa ca legea nouă să prevadă pentru
aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii.
Această precizare („numai pedeapsa închisorii”) a fost necesară deoarece, spre deosebire de noua
reglementare, Codul penal anterior permitea aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, în cazul
condamnării definitive la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, atunci când intervenea o lege care prevedea pentru
aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, urmând ca pedeapsa detenţiunii pe viaţă să fie înlocuită cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
În acea formulare din art. 14 alin. (2) C. pen. anterior, s-a pus în doctrină problema dacă, în cazul unei
legi noi, pentru aceeaşi faptă s-ar fi prevăzut o pedeapsă alternativă, detenţiunea pe viaţă şi închisoarea,
cum s-ar fi putut considera legea mai favorabilă, cea nouă, întrucât prevedea şi ea pedeapsa detenţiunii pe
viaţă.
Într-o asemenea situaţie, aplicarea legii mai favorabile (cea nouă) nu putea să opereze, deoarece
pedeapsa aplicată, detenţiunea pe viaţă, era prevăzută şi în legea veche şi în legea nouă.
Pentru a înlătura acest neajuns, textul art. 6 C. pen. cere o condiţie pentru aplicarea legii mai favorabile,
în ipoteza reglementată, şi anume ca legea nouă să prevadă pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa
închisorii.
Ipotetic, dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă
şi până la executarea ei ar interveni o lege nouă, care pentru aceeaşi faptă ar prevedea pedeapsa detenţiunii
pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, aceasta nu şi-ar putea produce efectele ca
fiind mai favorabilă, deoarece prevede şi ea pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Această concluzie se impune pe considerentul că aplicarea legii penale mai favorabile, în cauzele
judecate definitiv, prezintă unele particularităţi faţă de aplicarea ei, în cauzele nejudecate definitiv.
 Astfel, în cazul cauzelor nedefinitiv judecate, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, judecătorul
compară două legi, una veche, sub care s-a săvârşit fapta, şi una nouă, sub care se judecă fapta, şi stabileşte
care dintre ele este mai favorabilă în cauză pentru infractor. În situaţia cauzelor definitiv judecate, criteriul
de stabilire a legii mai favorabile se reduce numai la compararea pedepsei aplicate în baza legii, în temeiul
căreia s-a pronunţat hotărârea de condamnare rămasă definitivă, cu maximul de pedeapsă prevăzut în legea
nouă, pedeapsa aplicată fiind mai mare decât maximulprevăzut de legea nouă.
Scopul aplicării legii mai favorabile, în cazul cauzelor definitiv judecate, este acela de a înlătura
surplusul de pedeapsă primit de condamnat în baza legii vechi, care depăşeşte maximul prevăzut de legea
nouă. Or, în cazul condamnării definitive la detenţiune pe viaţă, în baza legii vechi, nu mai întâlnim surplus
de pedeapsă, dacă şi legea nouă prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
b) ipoteza prevăzută de art. 6 alin. (3) C. pen.: „dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii
numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special
prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în
totul sau în parte executarea amenzii”.
Această ipoteză este reglementată identic cu reglementarea din art. 14 alin. (3) C. pen. anterior.
Înlocuirea pedepsei închisorii, aplicate în baza legii vechi, cu pedeapsa amenzii este posibilă doar dacă
legea nouă prevede pentru aceeaşi faptă, ca pedeapsă principală, numai amenda.
Deci, dacă legea nouă prevede pentru aceeaşi faptă o pedeapsă alternativă: închisoare sau amendă,
dispoziţia art. 6 alin. (3) C. pen. devine inoperabilă şi nu se poate face înlocuirea.
În ceea ce priveşte cuantumul amenzii ce trebuie aplicat în urma înlocuirii pedepsei închisorii, legiuitorul
a făcut o singură precizare importantă, şi anume: ca acesta să nu depăşească maximul special prevăzut în
legea nouă. Această ipoteză ar fi valabilă în situaţia în care cel condamnat la pedeapsa închisorii nu a
executat încă nicio zi de închisoare şi, beneficiind de legea nouă, instanţa i-ar putea aplica o amendă, ţinând
seama de criteriile prevăzute în art. 61 C. pen., dar să nu depăşească maximul amenzii prevăzut de legea
nouă.
În ipoteza când legea nouă, care prevede amenda, îl surprinde pe cel condamnat după ce a executat o
parte din pedeapsa închisorii, înlocuirea zilelor de închisoare, rămase neexecutate, cu amenda se va face
conform art. 61 C. pen. Astfel, amenda ce urmează să o plătească condamnatul, pentru restul zilelor de
închisoare rămase, se va calcula prin sistemul zilelor-amendă. În urma acestui calcul, amenda prevăzută de
legea nouă va putea fi înlăturată în totul sau în parte, în raport de numărul de zile de închisoare executate.
Deoarece amenda prevăzută în legea nouă are un minim şi un maxim special, s-a pus problema de unde
va porni judecătorul în calcularea înlocuirii închisorii cu amenda, de la minimul special sau de la maximul
special prevăzut de legea nouă? În doctrină s-a exprimat părerea că „instanţa de judecată trebuie să
înlocuiască închisoarea cu maximul special al amenzii prevăzut de legea nouă, fiindcă nu se poate stabili
amenda într-un cuantum mai mic, deoarece judecătorul în această etapă nu face o reindividualizare a
pedepsei, dar are această posibilitate în etapa următoare, când va dispune executarea pedepsei amenzii şi,
luând în calcul cât s-a executat din pedeapsa închisorii, va putea dispune înlăturarea executării amenzii în
parte ori chiar înlăturarea executării amenzii în întregime”*2).
c) ipoteza prevăzută de art. 6 alin. (4) C. pen.: „măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea
nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă”.
Această reglementare vizează situaţia infractorilor minori condamnaţi, sub legea veche, cu executarea
unor măsuri educative şi intervine o lege nouă care nu le mai prevede. În această situaţie, legea spune că
astfel de măsuri nu se vor mai executa după intrarea în vigoare a legii noi. De exemplu, Codul penal
anterior prevedea un număr de 4 măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un
centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ). Noul Cod penal prevede 4 măsuri
educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnul la sfârşit de
săptămână şi asistarea zilnică) şi două măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru
educativ şi internarea într-un centru de detenţie). Dacă ne uităm la măsurile educative neprivative de
libertate prevăzute de Codul penal anterior (mustrarea şi libertatea supravegheată), observăm că acestea nu
se mai regăsesc în noul Cod penal. Deci toţi minorii condamnaţi la măsura educativă a mustrării şi libertăţii
supravegheate, la data intrării în vigoare a noului Cod penal, nu vor mai executa aceste măsuri, deoarece nu
mai sunt prevăzute de legea nouă.
Art. 6 alin. (4) reglementează şi situaţia când măsurile educative, pronunţate sub legea veche, au
corespondent în legea nouă, urmând ca acestea să fie executate în conţinutul şi limitele prevăzute de legea
nouă, dacă aceasta este mai favorabilă.
De exemplu, măsurile educative privative de libertate prevăzute de Codul penal anterior, şi anume
internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ îşi au corespondent în
noul Cod penal, în internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Rezultă că
măsurile educative privative de libertate dispuse faţă de minorii infractori în baza Codului penal anterior,
având corespondent în legea nouă, se vor executa în continuare şi după intrarea în vigoare a noului Cod
penal, în conţinutul şi limitele prevăzute de acesta, numai dacă legea nouă va fi considerată mai favorabilă.
Sub aspectul conţinutului reglementării dispoziţiilor din art. 6 alin. (4) C. pen., nu există nicio diferenţă
faţă de reglementarea cuprinsă în art. 14 alin. (4) C. pen. anterior, cu precizarea că legiuitorul noului Cod
penal a dispus o reglementare distinctă numai pentru măsurile educative, care nu se regăseşte în Codul
penal anterior. Astfel, art. 14 alin. (4) C. pen. anterior cuprindea dispoziţii referitoare la aplicarea
obligatorie a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, cu privire la pedepsele
complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative.
Reglementarea separată, cu privire la măsurile educative, consacrată prin prevederile art. 6 alin. (4) C.
pen., s-a fundamentat pe considerentul că măsurile educative sunt în dreptul penal sancţiuni principale,
neputând fi asimilate şi reglementate în acelaşi alineat cu pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă, care au primit, în noul Cod penal, o reglementare separată, prin dispoziţiile art. 6 alin. (5).
Pe de altă parte, conform art. 14 teza a II-a, legiuitorul Codului penal anterior, adoptând concepţia legii
mai conforme cu nevoile de apărare socială, a prevăzut că pedepsele complementare, măsurile de
siguranţă şi cele educative, în măsura în care aveau corespondent în legea nouă, se executau în conţinutul şi
limitele prevăzute de această lege, care nu neapărat erau şi mai favorabile.
Noul Cod penal a înlăturat această posibilitate de retroactivitate a legii noi, privind măsurile educative
mai aspre, stabilind, prin prevederile art. 6 alin. (4), că măsurile educative aplicate sub legea veche, dacă au
corespondent în legea nouă, se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă, numai dacă sunt
mai favorabile.
d) ipoteza prevăzută de art. 6 alin. (5) C. pen.: „când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin.
(1)–(4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se
mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de
aceasta”.
Aşa cum arătam, legiuitorul noului Cod penal, prin dispoziţiile art. 6 alin. (5), reglementează în mod
distinct aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, cu referire la pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă. Concret, textul examinat reglementează modul în care se aplică
legea mai favorabilă în cazul condamnărilor rămase definitive, în ipoteza în care o persoană a comis o
infracţiune sub legea veche şi, pe lângă pedeapsa principală, instanţa a dispus şi o pedeapsă complementară
(sau mai multe) sau măsuri de siguranţă, iar legea nouă mai favorabilă nu le mai prevede ori au un
corespondent în legea nouă.
Trebuie să precizăm că ipoteza de reglementare prevăzută de art. 6 alin. (5) C. pen. vizează apariţia
unei noi legi penale mai favorabile atât pentru pedeapsa principală pe care o are de executat
condamnatul, cât şi pentru pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă aplicate în cauză. Deci
legea nouă, în această ipoteză, trebuie să fie mai favorabilă atât pentru pedeapsa principală la care a fost
condamnat infractorul, cât şi pentru pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă pronunţate în cauză.
Facem această precizare, deoarece s-ar putea ca legea penală nouă să fie mai favorabilă numai sub aspectul
pedepselor complementare sau a măsurilor de siguranţă, sub aspectul pedepsei principale nefiind deosebiri,
situaţie care nu cade sub incidenţa art. 6 alin. (5) C. pen.
Ipoteza prevăzută de art. 6 alin. (5) C. pen. vizează apariţia unei legi penale mai favorabile atât pentru
pedeapsa principală, pe care o execută condamnatul, cât şi pentru pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă aplicate în cauză. De exemplu, împotriva unui inculpat judecat definitiv, sub imperiul Codului
penal anterior, s-a pronunţat măsura de siguranţă a interzicerii de a se mai afla în anumite localităţi
prevăzută de art. 112 lit. d).
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, dacă acesta este legea mai favorabilă sub aspectul
pedepsei principale, atunci va fi mai favorabil şi pentru măsura de siguranţă dispusă de instanţă, deoarece
noul Cod penal nu mai prevede măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi.
e) ipoteza prevăzută de art. 6 alin. (6) C. pen.: „dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub
aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de legea nouă”.
Spre deosebire de ipoteza de la litera d), această ipoteză vizează situaţia în care, sub aspectul pedepsei
principale, atât legea veche, sub care s-a pronunţat condamnarea rămasă definitivă, cât şi legea nouă nu se
deosebesc, diferenţa existând numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă
prevăzute de cele două legi.
În ipoteza reglementată de art. 6 alin. (6) C. pen., pedepsele complementare sau măsurile de siguranţă
dispuse definitiv de instanţă, sub imperiul legii vechi, sunt prevăzute şi de legea nouă. În această situaţie,
dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de
siguranţă, acestea se vor executa în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
În doctrină s-a pus întrebarea cum se va soluţiona aplicarea legii penale mai favorabile în cazul cauzelor
definitiv judecate, în situaţia atipică celei prevăzute la art. 6 alin. (6) C. pen., adică atunci când pedeapsa
principală prevăzută de legea nouă este mai severă faţă de cea prevăzută de legea veche sub care s-a
săvârşit infracţiunea şi s-au dispus pedepse complementare ori măsuri de siguranţă, dar este mai
favorabilă în privinţa pedepselor complementare sau a măsurii de siguranţă.
În soluţionarea acestei situaţii, în privinţa aplicării legii mai favorabile, s-a pornit de la observaţia că art.
6 alin. (5) şi art. 12 alin. (1) din Legea de aplicare a noului Cod penal statornicesc principiul inexistenţei
unei autonomii funcţionale a pedepsei complementare faţă de pedeapsa principală, în privinţa
aplicării legii penale mai favorabile*3). Acest principiu presupune faptul că se aplică pedeapsa
complementară prevăzută de legea care a fost determinată ca fiind mai favorabilă în privinţa pedepsei
principale, fără a face o aplicare separată a legii mai favorabile în privinţa pedepsei complementare.
Totuşi o aplicare separată a legii mai favorabile în privinţa pedepsei complementare se poate face atunci
când, sub aspectul pedepsei principale, niciuna dintre reglementări nu poate fi catalogată ca fiind
favorabilă*4).
De exemplu, în cazul infracţiunii de viol în varianta de bază, sancţionată de ambele Coduri cu închisoare
de la 3 la 10 ani, inculpatului i s-a aplicat, sub legea veche, pentru săvârşirea acestei infracţiuni pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi pe o durată de 7 ani. Noul Cod penal prevede pentru această
pedeapsă complementară o durată maximă de 5 ani. Deci legea nouă, sub aspectul pedepselor
complementare, va fi mai favorabilă.
În doctrină s-a observat că „aplicarea regulii instituite de art. 6 alin. (6) C. pen., în cazul în care legea
nouă este mai severă, sub aspectul pedepsei principale, faţă de reglementarea anterioară, dar este mai
favorabilă în privinţa pedepsei complementare sau a măsurii de siguranţă, rupe coerenţa principiului
menţionat, întrucât conduce la o dublă verificare a incidenţei legii penale mai favorabile, o dată cu privire
la pedeapsa principală şi apoi separat, cu privire la pedeapsa complementară sau la măsura de
siguranţă”*5).
Aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (6) C. pen. va crea o diferenţă de tratament penal nejustificată între
persoana care se află în curs de judecată la momentul succesiunii de legi şi cea care a fost definitiv
condamnată la acel moment*6).
 f) ipoteza prevăzută de art. 6 alin. (7) C. pen.: „când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse
definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de
pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)–(6)”.
Noul Cod penal nu a mai reluat dispoziţiile art. 15 alin. (2) C. pen. anterior, cu privire la aplicarea
facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul condamnărilor definitive executate până la data
intrării în vigoare a legii noi, pentru a nu se mai aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat,
aşa cum s-a subliniat în doctrină*7).
Noul Cod penal, prin prevederile art. 6 alin. (7) şi art. 4 din Legea de aplicare a noului Cod penal, a
rezolvat în mod constituţional renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale în cazul condamnărilor
definitive executate, aşa cum se prevedea în art. 15 alin. (2) C. pen. anterior. În acest context, se pune
problema dacă principiul aplicării legii mai favorabile în reglementarea art. 15 C. pen. anterior va fi
incident ca lege mai favorabilă din noul Cod penal, pentru infracţiunile comise sub imperiul Codului penal
anterior. Această problemă a fost rezolvată prin Legea de aplicare a noului Cod penal, care în art. 4 prevede
că „pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului
penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma
intrării în vigoare a acestei legi”.
În doctrină s-a exprimat îngrijorarea că restrângerea de către noul Cod penal a legii mai favorabile în cazul
pedepselor definitive executate ar putea fi afectată de neconstituţionalitate, pe motivul că s-ar încălca
prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră retroactivitatea legii mai favorabile.
Potrivit altei opinii, soluţia dată de Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, cu privire la
neaplicarea legii mai favorabile în cazul condamnărilor executate, nu poate fi atacată de
neconstituţionalitate din cel puţin două motive: a) textul art. 15 alin. (2) din Constituţie nu obligă la o
retroactivitate nelimitată a legii penale mai favorabile, ci doar permite această retroactivitate, lăsând
legiuitorului libertatea de a-i stabili limitele; b) dispoziţia din art. 5 din Legea pentru aplicarea noului Cod
penal, care rezolvă problema, nu poate fi analizată prin prisma art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece ea
nu vizează o retroactivitate a unei noi legi penale, ci priveşte posibilitatea aplicării ultraactive a art. 15 C.
pen. anterior, însă principiul ultraactivităţii legii penale nu este consacrat de vreun text din Constituţie, cu
atât mai puţin de art. 15 alin. (2) din Constituţie*8).
Rezultă că, potrivit art. 6 alin. (7) C. pen., beneficiază de dispoziţiile legii mai favorabile, în condiţiile
prevăzute de art. 6 alin. (1)–(6) C. pen., şi foştii condamnaţi care au executat în întregime pedeapsa ori au
beneficiat de graţierea totală sau a restului de pedeapsă înainte de intrarea în vigoare a legii noi mai
favorabile. Acest beneficiu se materializează în consecinţele penale pe care condamnarea suferită le-ar
putea avea în ceea ce priveşte incidenţa în viitor a unor instituţii de drept penal, cum ar fi reabilitarea,
recidiva, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere etc.*9).
Noua reglementare a aplicării legii penale mai favorabile în noul Cod penal se armonizează pe deplin cu
prevederile constituţionale, cu cerinţele practicii judiciare şi a doctrinei.
Apariţia unei legi penale mai favorabile, la un moment dat în societate, nu reprezintă o problemă în
aplicarea prevederilor ei, datorită simplităţii legii noi în conţinutul şi limitele acesteia de aplicare. Dar
succesiunea a două Coduri penale şi aplicarea principiului legii mai favorabile în această situaţie este un
lucru extrem de complex (cu reverberaţii în toate instituţiile dreptului penal) şi de aceea, foarte anevoios şi
nu lipsit de eventuale soluţii greşite. Cutremurul pe care-l va produce succesiunea celor două Coduri penale
în operaţiunea de aplicare a legii mai favorabile va fi resimţit în instituţiile dreptului penal atât în privinţa
aplicării în timp a legii penale (sediul materiei legii mai favorabile), dar şi în cursul procesului penal, cât şi
în legătură cu hotărârile penale rămase definitive.
Trebuie să ne imaginăm uriaşul impact pe care-l va avea noul Cod penal în operaţiunea de aplicare a
legii mai favorabile în cauzele aflate în curs de judecată în faţa instanţelor, cu privire la identificarea legii
penale mai favorabile în fiecare caz concret, care poate viza o multitudine de aspecte, cum ar fi: aplicarea
legii mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni, în caz de recidivă şi pluralitate intermediară, în
cazul infracţiunilor continuate şi complexe, în cazul circumstanţelor atenuante şi agravante a modalităţilor
de individualizare a pedepsei, în cazul infracţiunilor comise de minori, în cazul măsurilor de siguranţă,
aplicarea legii mai favorabile în cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice etc.
Nu puţine bătăi de cap va da aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârilor
de condamnare, care pot ridica probleme ca cele mai sus menţionate.

*1) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 82.

*2) C. Mitrache, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 84.
*3) F. Streteanu, Documentar..., op. cit., p. 7.
*4) Ibidem, p. 7–8.
*5) Ibidem, p. 8.
*6) Ibidem; În cazul celui aflat în curs de judecată, se vor aplica dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea de
aplicare a noului Cod penal, în sensul că atât pedeapsa principală (mai blândă), cât şi pedeapsa
complementară (mai severă) vor fi aplicate potrivit legii vechi. În schimb, cel condamnat definitiv, prin
aplicarea art. 6 alin. (6) C. pen., va executa pedeapsa principală stabilită potrivit legii vechi, dar va
beneficia şi de reducerea termenului de executare a pedepsei complementare în limitele legii noi.
*7) V. Paşca, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 64.
*8) F. Streteanu, Documentar..., op. cit., p. 9–10.
*9) I. Pascu, Drept penal, Partea generală..., op. cit., ed. a II-a, p. 83.

ART. 7
Aplicarea legii penale temporare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Conceptul de lege penală temporară

Reglementând „aplicarea legii penale temporare”, legiuitorul a precizat trăsăturile caracteristice ale legii
temporare propriu-zise şi ale legii temporare excepţionale.
Legea penală, care prevede data ieşirii ei din vigoare sub orice formă, este o lege penală temporară
proprie. Spre deosebire de legea penală temporară proprie, care este promulgată în condiţiile de existenţă
normală ale societăţii, legea penală temporară excepţională îşi are izvorul în existenţa unor situaţii
excepţionale, prin care poate trece o societate la un anumit moment dat. În cazul legilor excepţionale sau
extraordinare, care derogă de la legile obişnuite, spre deosebire de legea penală temporară, se cunoaşte
precis momentul intrării în vigoare, dar nu se cunoaşte însă momentul în timp când va ieşi din
vigoare, deoarece nu se ştie cât timp va dura acea situaţie excepţională.
Prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. pen. este consfinţit principiul ultraactivităţii legii penale temporare,
pe care îl întâlnim şi în legislaţia altor state. Legea penală temporară ultraactivează, deoarece, conform art.
7 alin. (1) C. pen., ea se aplică faptelor săvârşite sub imperiul ei, chiar dacă fapta nu a fost judecată şi
soluţionată cât timp legea a fost în vigoare. Această situaţie, în care legea penală îşi produce efectele şi
după ieşirea din vigoare, este cunoscută în dreptul penal sub denumirea de ultraactivitatea legii penale.
Rezultă din cele de mai sus că ultraactivitatea legii penale reprezintă o excepţie de la principiul activităţii
legii penale, motiv pentru care legiuitorul a limitat această excepţie doar cu privire la legile temporare
propriu-zise şi excepţionale.
Alin. (2) al art. 7 C. pen. este un text cu totul nou, în care legiuitorul defineşte conceptul de lege penală
temporară. Astfel, potrivit textului menţionat, „legea temporară este legea penală care prevede data ieşirii
ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa”.
Deşi în Codul penal anterior nu există o astfel de definiţie, conceptul legii penale temporare a fost
formulat în doctrină în mod asemănător.
Rezultă din reglementarea art. 7 C. pen. că legea penală temporară propriu-zisă este numai aceea care
prevede data ieşirii ei din vigoare. Din practica legislativă rezultă că data ieşirii din vigoare poate fi o dată
calendaristică punctuală (de exemplu, 31 decembrie 2013) ori poate fi o dată ce trebuie calculată în raport
cu data intrării în vigoare a legii penale temporare (de exemplu, prezenta lege se aplică timp de 6 luni de la
data intrării în vigoare).

2. Necesitatea legii penale temporare

Raţiunea prevederilor art. 7 C. pen. izvorăşte din necesitatea de a se da eficienţă legii penale temporare,
avându-se în vedere faptul că ea precizează data ieşirii din vigoare. Astfel, este posibil ca, în perioada în
care legea penală temporară este în vigoare, să nu fi fost descoperite şi sancţionate toate faptele care s-au
comis în acel interval de timp şi astfel unele persoane să scape de răspundere penală. Pentru a se evita o
asemenea situaţie, mai cu seamă că unele persoane cu preocupări infracţionale ar putea cunoaşte că legea
iese din vigoare la o anumită dată şi caută să se sustragă aplicării ei, legiuitorul a dat legii penale temporare
putere de aplicare ultraactivă, adică de a se aplica şi după ieşirea ei din vigoare, dar numai cu privire la
faptele infracţionale prevăzute de acea lege şi numai dacă aceste fapte s-au săvârşit în timpul cât era în
vigoare.
La rândul lor, legile excepţionale sunt legi penale temporare, care, prin natura lor, sunt edictate de
legiuitor datorită apariţiei unor situaţii excepţionale, precum: producerea unor calamităţi naturale, existenţa
unor stări deosebite, cum ar fi: starea de război sau starea de revoluţie.
În astfel de situaţii neobişnuite, unele persoane procedează la comiterea unor infracţiuni contra persoanei
sau contra patrimoniului acestora, ori se dedau la acte de dezordine prin care se pune în pericol securitatea
statului. De aceea, sub aspectul conţinutului lor, legile temporare propriu-zise sau excepţionale pot
cuprinde incriminări noi sau agravări ale răspunderii penale pentru unele infracţiuni care capătă un pericol
social sporit, în condiţiile excepţionale avute în vedere de legile respective*1).

3. Determinarea caracterului temporar al legii penale

Aşa cum s-a arătat în doctrină, nu au caracter temporar legile care durează o scurtă perioadă de timp,
datorită înlocuirii lor cu alte legi. În acest caz se aplică dispoziţiile privind succesiunea legilor penale în
timp*2).
Caracterul temporar al unei legi se determină după cum în legea respectivă se prevede de la început
perioada de aplicare penală la o dată calendaristică, ori până la încetarea stării excepţionale care a
determinat adoptarea respectivei legi.
În practica judiciară s-a decis că „aplicarea limitată în timp a unui act normativ trebuie să rezulte
neechivoc şi expres ca voinţă a legiuitorului, în caz contrar, legea este una obişnuită, iar nu temporară”*3).
În doctrină s-a evidenţiat faptul că „rămâne în discuţie, după adoptarea noului Cod penal şi neclarificată
prin dispoziţiile sale referitoare la legea penală temporară, problema referitoare la măsura în care
ultraactivitatea, pe care i-o conferă explicit textul de lege, poate fi atenuată de retroactivitatea unei legi
penale care o succede şi care este de presupus că este mai favorabilă. În doctrina noastră penală, autorii au
păreri împărţite*4).

*1) A. Ungureanu, Drept penal, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 47.
*2) G. Antoniu, Comentariu în Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea generală, colectiv, sub
coordonarea lui T. Vasiliu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 83.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2238/1993, citată de M.A. Hotca, înCodul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 185.
*4) A se vedea, pe larg, L.Al. Lascu, op. cit., p. 44–45.
ART. 8
Teritorialitatea legii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

 1. Teritorialitatea legii penale. Concept şi fundamentare
Principiul teritorialităţii legii penale române este consacrat în art. 8 C. pen. Potrivit alin. (1) al acestui
articol, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Textul ne indică că legea penală română se aplică tuturor infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României,
indiferent de naţionalitatea infractorului. Principiul teritorialităţii consacră nu numai incidenţa legii penale
române în cazul săvârşirii de infracţiuni pe teritoriul ţării noastre, dar şi aplicarea sancţiunilor se va face tot
în conformitate cu legea penală română.
Legea penală română este teritorială, fiindcă rostul ei este de a realiza, menţine şi restabili ordinea pe
teritoriul statului căreia îi aparţine. În literatura de specialitate s-a subliniat că principiul teritorialităţii legii
penale reflectă cel mai bine principiul constituţional fundamental, referitor la suveranitatea statului
român*1). De aceea, în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României nu se pune problema vreunui
conflict de competenţă între legea penală a statului nostru şi legile penale ale altor state, ai căror cetăţeni
săvârşesc infracţiuni pe teritoriul României.
Legea penală română va fi aplicată indiferent de cetăţenia infractorului sau de reglementarea din legea
străină*2).
În baza principiului teritorialităţii, cetăţenia infractorului sau domiciliul acestuia (atunci când este lipsit
de cetăţenie) nu are nicio importanţă în determinarea legii penale aplicabile. Orice persoană, indiferent de
cetăţenia sa şi de locul unde îşi are domiciliul, dacă a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României, va fi
trasă la răspundere penală, potrivit legii noastre penale.
Aşa cum s-a subliniat în literatura noastră juridică*3), aplicarea legii penale faţă de infracţiunile
săvârşite pe teritoriul ţării noastre este exclusivă şi necondiţionată. Aceasta presupune că aprecierea faptei
ca infracţiune, condiţiile tragerii la răspundere penală, stabilirea, aplicarea şi executarea sancţiunilor pentru
infracţiunile săvârşite pe teritoriul nostru, toate au loc exclusiv în temeiul legii penale române, fără a se ţine
seama de reglementările cuprinse în legea penală a statului al cărui cetăţean este eventual făptuitorul. De
asemenea, dacă un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie a fost judecată şi condamnată în străinătate,
pentru fapte comise în ţara noastră, hotărârile pronunţate de instanţele străine nu au autoritate de lucru
judecat. Dacă persoana care a comis o infracţiune pe teritoriul ţării noastre a fost judecată şi condamnată
pentru acea infracţiune în străinătate, ar fi judecată şi condamnată pentru aceeaşi faptă şi de instanţele
române, în baza principiului non bis in idem, partea din pedeapsă, precum şi reţinerea şi arestarea
preventivă, executate în afara teritoriului ţării, se scad din durata pedepsei aplicate pentru această
infracţiune de instanţele române.
În baza principiului teritorialităţii, dacă potrivit legii penale române infracţiunea comisă de un cetăţean
străin pe teritoriul ţării este amnistiată sau pedeapsa este graţiată ori făptuitorul beneficiază de o cauză
justificativă, de o cauză de neimputabilitate sau care înlătură răspunderea penală, se va aplica legea penală
română.
Principiul teritorialităţii legii penale se fundamentează pe suveranitatea statului român, a dreptului său
suveran de a combate faptele periculoase care se comit pe teritoriul României. În acelaşi timp, principiul se
justifică prin necesitatea apărării ordinii de drept împotriva faptelor periculoase săvârşite pe teritoriul
ţării*4).
Principiul teritorialităţii legii penale române se mai justifică şi prin aceea că, în niciun alt loc, fapta
penală nu poate fi cercetată şi judecată, iar infractorul tras la răspundere mai eficient decât acolo unde s-a
săvârşit fapta şi unde legea este cunoscută atât de făptuitor, cât şi de către cei chemaţi să o aplice*5).

2. Noţiunea şi elementele teritoriului în accepţiunea legii penale

Deoarece conceptul de teritoriu, în accepţiunea legii penale, are un sens mai larg decât noţiunea de
teritoriu în sens geografic, noul Cod penal a explicat acest concept în art. 8 alin. (2). Astfel, „prin teritoriul
României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat”.
 Şi Codul penal anterior, în art. 142, dădea aceeaşi definiţie teritoriului, cu observaţia că noul Cod penal a
sistematizat mai bine problemele legate de principiul teritorialităţii.
Din definiţia dată teritoriului României în art. 8 alin. (2) C. pen. rezultă că, în planul dreptului penal, acesta
cuprinde următoarele elemente:
a) Suprafaţa terestră – este constituită din întinderea de pământ dintre frontierele politico-geografice
(stabilite în mod amănunţit prin convenţii de frontieră cu fiecare stat vecin), asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea. Limitele exterioare ale acesteia reprezintă frontiera de stat terestră a ţării noastre.
În conformitate cu O.U.G. nr. 105/2001*6) privind frontiera de stat a României, frontiera de stat se
stabileşte prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale, convenţiilor sau înţelegerilor
încheiate de statul român cu statele vecine.
În scopul conservării şi supravegherii frontierei, legea a prevăzut culoare, fâşii de protecţie şi zone de
frontieră.
b) Marea teritorială – este fâşia de apă din mare, adiacentă ţărmului ori, după caz, a apelor maritime
interioare, care este supusă suveranităţii ţării noastre. Regimul mării teritoriale este stabilit prin Legea nr.
17/1990 cu modificările ulterioare*7). Marea teritorială a României are o lăţime de 12 mile marine (22.224
m), măsurate de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază, limită care constituie frontiera de stat
maritimă a României*8).
c) Apele maritime interioare – regimul juridic al apelor maritime interioare şi al zonei contigue este
stabilit prin Legea nr. 17/1990 (modificată). Potrivit Legii nr. 17/1990, constituie apele maritime interioare
ale României, suprafeţele de apă între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară întinderea mării
teritoriale.
d) Apele teritoriale – cuprind apele interioare, apele maritime interioare şi marea teritorială. Despre
marea teritorială şi apele maritime interioare am expus câteva considerente la punctele b) şi c). În
continuare vom prezenta probleme legate de apele interioare. Apele interioare sunt formate din ape
stătătoare (lacuri şi bălţi) şi ape curgătoare (râuri, fluvii, canale), situate în întregime pe teritoriul ţării
noastre sau care formează frontiera cu alte state vecine. Apele curgătoare, la rândul lor, pot fi navigabile
sau nenavigabile. Atunci când frontiera de stat este situată pe ape curgătoare navigabile (exemplu: fluviul
Dunărea), limita teritoriului se stabileşte luând în considerare linia celei mai mari adâncimi, iar în cazul
apelor curgătoare nenavigabile sau stătătoare, linia mediană a acestora*9).
Potrivit art. 6 din Legea nr. 17/1990 (republicată): „(1) Apele maritime interioare, marea teritorială, solul
şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României. (2) În aceste
spaţii România îşi exercită suveranitatea în conformitate cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor
internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional”.
e) Subsolul – este zona subterană, precum şi cea aşezată sub apele interioare şi sub marea teritorială –
zonă ce se întinde practic până unde se poate pătrunde în adâncuri cu mijloacele tehnico-ştiinţifice
contemporane. Din acest punct de vedere, limita teritoriului are un caracter variabil.
f) Spaţiul aerian – este coloana de aer care acoperă întinderea de pământ şi apele cuprinse între
frontiere, cât şi marea teritorială în înălţime până la limita spaţiului cosmic*10).
Asupra spaţiului cosmic nu se exercită suveranitatea vreunui stat, fiind un spaţiu liber, supus normelor
dreptului internaţional*11).
Asupra acestor elemente ale teritoriului*12), în sensul legii penale mai sus descrise, România îşi exercită
suveranitatea conform legislaţiei interne şi convenţiilor internaţionale la care este parte, ţinând seama de
principiile dreptului internaţional.
3. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării
Pentru că expresia „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” este susceptibilă de interpretări diferite
atunci când se săvârşesc fapte penale, fie în ţară, fie în străinătate, legiuitorul a înţeles să explice el însuşi
ce se înţelege prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României. Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) C. pen., „prin
infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin.
(2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România”.
 Din conţinutul acestei reglementări rezultă două situaţii când o infracţiune este socotită a fi comisă pe
teritoriul României, în baza principiului teritorialităţii, şi anume:
a) infracţiunea a fost săvârşită în întregime pe teritoriul României, aşa cum este el definit prin
prevederile art. 8 alin. (2) C. pen.;
b) infracţiunea a fost săvârşită în întregime pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă
înmatriculată în România*13).
În raport cu situaţia menţionată la litera a), aplicarea legii penale române nu ridică nicio problemă,
deoarece infracţiunea a fost comisă pe teritoriul României.
Situaţia menţionată la litera b) poate cunoaşte în practica judiciară mai multe variante, cu rezolvări
diferite în ceea ce priveşte aplicarea legii penale române, ca urmare a prevederilor art. 8 alin. (4) C. pen.
Potrivit art. 8 alin. (4), „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc, sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat un
act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.
Din această explicare a înţelesului expresiei „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”, rezultă că
legiuitorul Codului penal a consacrat, prin dispoziţiile art. 8 alin. (4) C. pen., criteriul ubicuităţii, în
stabilirea faptului dacă o anumită acţiune/inacţiune socialmente periculoasă se consideră ca fiind săvârşită
pe teritoriul României.
Precizarea făcută de legiuitor în art. 8 alin. (4) C. pen. a fost necesară, deoarece în unele situaţii trebuie
soluţionate unele probleme ce pot apărea în legătură cu aplicarea legii penale române în spaţiu, în situaţia
în care o activitate infracţională a început pe teritoriul ţării noastre şi rezultatul s-a produs în străinătate.
În aceeaşi măsură, este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să aibă loc doar un act de instigare sau de
complicitate, iar autorul să săvârşească fapta într-o altă ţară, şi atunci se pune întrebarea care va fi
considerat locul săvârşirii infracţiunii şi care va fi legea aplicabilă instigatorului sau complicelui.
În doctrină, pentru stabilirea legii penale aplicabile în astfel de situaţii, au fost elaborate mai multe teorii,
cum sunt: „teoria acţiunii”, „teoria rezultatului”, „teoria actului cel mai important” şi „teoria
vinovăţiei”. Majoritatea legislaţiilor penale au adoptat „criteriul ubicuităţii”, ca de altfel şi legiuitorul
român. Potrivit acestui criteriu, dacă pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un singur act de executare, de instigare sau de complicitate
ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii, se va aplica legea penală română făptuitorilor.
Rezultă că, potrivit reglementării din art. 8 alin. (4) C. pen., nu numai faptele care au fost comise în
întregime pe teritoriul ţării noastre, de către participanţii la infracţiune, vor cădea sub influenţa legii penale
române, ci şi acelea care au fost începute în ţară şi finalizate în străinătate, sau începute în străinătate şi
finalizate pe teritoriul României. De asemenea, vor cădea sub incidenţa legii penale române fapte care nu
au fost comise în România, dar al căror rezultat s-a produs pe teritoriul ţării noastre.
În doctrină s-a subliniat că acest criteriu al ubicuităţii are meritul de a înlătura neajunsurile celorlalte
criterii şi de a reţine avantajele pe care fiecare le prezintă pentru activitatea practică a statelor, în ocrotirea
propriilor valori sociale şi în lupta contra infracţiunilor*14).
Criteriul ubicuităţii prezintă unele particularităţi de aplicare a legii penale române în cazul infracţiunilor
continue şi continuate, de obicei şi complexe.
a) Cazul infracţiunilor continue şi continuate. Aceste tipuri de infracţiuni, potrivit criteriului
ubicuităţii, se consideră a fi săvârşite oriunde s-a prelungit activitatea infracţională. Deci, dacă astfel de
activităţi s-au prelungit pe teritoriul ţării noastre (chiar şi un singur act), se aplică legea penală română*15).
b) Cazul infracţiunilor de obicei. În doctrină s-a subliniat că, în cazul infracţiunilor de obicei, este
controversată chestiunea locului unde au fost comise, atunci când un act s-a comis într-o ţară, altul în altă
ţară şi al treilea în altă ţară. După cum se cunoaşte, infracţiunea de obicei este considerată a fi săvârşită
acolo unde s-au comis atâtea acte câte învederează obişnuinţa. Potrivit unui punct de vedere*16), fapta
constituie infracţiune dacă şi numai un singur act s-a comis pe teritoriul ţării noastre, restul actelor
învederând obişnuinţa, comiţându-se pe teritoriul altor ţări. Potrivit unui alt punct de vedere şi cu care
suntem de acord, infracţiunea de obicei va putea fi considerată săvârşită numai dacă mai multe acte care
învederează obişnuinţa s-au comis pe teritoriul ţării noastre*17).
c) Cazul infracţiunilor complexe. Criteriul ubicuităţii este aplicabil şi în cazul infracţiunilor complexe
şi a celor agravate. De exemplu, infractorul pune victima în neputinţa de a se apăra pe teritoriul Ungariei,
în momentul în care trenul se apropie de frontiera cu România. După ce trenul a pătruns pe teritoriul
României, infractorul, cetăţean maghiar, deposedează victima de un geamantan în care se aflau mai multe
bunuride valoare.
În această situaţie este vorba de săvârşirea infracţiunii complexe de tâlhărie, numai că anumite acte
(punerea victimei în neputinţă de a se apăra) s-au săvârşit pe teritoriul Ungariei, iar alte acte (sustragerea
geamantanului) s-au produs pe teritoriul României. În cazul acestui exemplu, în baza criteriului ubicuităţii
(unele acte fiind săvârşite pe teritoriul României, unde s-a produs şi rezultatul), infractorul va răspunde
pentru săvârşirea infracţiunii complexe de tâlhărie, potrivit legii penale române.
d) Cazul infracţiunilor omisive. Criteriul ubicuităţii operează şi în cazul infracţiunilor omisive (de
inacţiune), în cazul în care comportarea omisivă a avut loc în străinătate, iar rezultatul s-a produs în
România*18), ori comportarea omisivă a avut loc în România şi rezultatul s-a produs în străinătate.
e) Alte cazuri de aplicare a criteriului ubicuităţii. În cazul în care actele de executare ale unei
tentative la infracţiune s-au comis atât pe teritoriul ţării noastre, cât şi pe cel al unui stat vecin, făptuitorul
va fi tras la răspundere penală pentru tentativă la infracţiune, potrivit legii penale române*19). Oferim, ca
exemplu, activitatea de clonare a unor carduri comisă pe teritoriul ţării noastre, dar şi pe teritoriul altui stat,
făptuitorul fiind prins în momentul în care încerca să scoată sumele de bani.
Principiul ubicuităţii îşi găseşte aplicarea şi în cazul actelor de participaţie la o infracţiune. Legea penală
română va fi incidentă în situaţia în care actele de participaţie la o infracţiune s-au comis de către
participant atât pe teritoriul ţării noastre, cât şi în străinătate.
Sub acest aspect, menţionăm că noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, face precizarea
expresă şi cu privire la actele de instigare sau complicitate.

*1) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 131.

*2) C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 23.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 104.
*4) R. Stănoiu, Comentariu în Noul Cod penal, vol. I, sub coordonarea prof. G. Antoniu, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 95.
*5) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 52.
*6) A fost publicată în M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001.
*7) Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, a mării teritoriale şi al zonei
contigue a României, modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, a fost republicată în M. Of. nr. 765
din 21 octombrie 2002.
*8) Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, liniile de bază sunt limitele celui mai mare reflux de-
a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv
al ţărmului dinspre larg al insulelor, al locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi al altor instalaţii
portuare permanente.
*9) În acest sens sunt dispoziţiile O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile
interioare, astfel cum a fost republicată şi modificată ulterior. O.G. nr. 42/1997 a fost publicată în M. Of.
nr. 210 din 10 martie 2004.
*10) M. Basarab, Drept penal – Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 59.
*11) R. Stănoiu, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 97.
*12) Se critică faptul că noul Cod penal, în art. 8 alin. (3), nu include în cuprinsul noţiunii de teritoriu
platformele maritime, insulele artificiale sau lucrările şi instalaţiile aparţinând statului român, situate în
afara spaţiului său geografic (în acest sens, a se vedea L.Al. Lascu, op. cit., p. 13–14).
 *13) Deja în doctrină se critică formularea adoptată de legiuitor în art. 8 alin. (3) C. pen., pe
considerentul că legea nu distinge după cum navele sau aeronavele pe care se comit infracţiunile se află pe
teritoriul României, pe unul străin sau pe un teritoriu nesupus jurisdicţiei unui stat (în acest sens, a se vedea
L.Al. Lascu, op. cit., p. 13).
*14) R. Stănoiu, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 104.
*15) În ziua de 14 septembrie 1996, la controlul vamal s-au găsit asupra cetăţeanului turc S.S. 896
bancnote false de câte 100 D.M. Inculpatul a arătat în proces că a primit bancnotele la Istanbul de la un
conaţional şi trebuia să le predea unei persoane din München. Apărătorul inculpatului a susţinut în proces
că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de falsificare de monedă sau alte valori [art. 282
alin. (2) coroborat cu art. 284 C. pen. anterior], deoarece timpul cât inculpatul a avut asupra sa bancnotele
false pe teritoriul României a fost insuficient pentru ca acţiunea sa să capete caracter infracţional. Instanţa a
respins această susţinere cu motivarea că deţinerea valutei false, în vederea punerii în circulaţie, a fost
continuă, pe întreg parcursul de la Istanbul la Calafat şi că pe teritoriul României infracţiunea s-a epuizat
odată cu descoperirea de către organele vamale, astfel că toate elementele constitutive ale infracţiunii sunt
întrunite (CSJ, s. pen., Dec. nr. 2919/1997, în RDP nr. 1/1999, p. 50).
*16) R. Stănoiu, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 105.
*17) A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 12.
*18) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 148.
*19) F. Ivan, Teritorialitatea legii penale, în RDP nr. 1/1999, p. 51.
*16) R. Stănoiu, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 105.
*17) A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 12.
*18) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 148.
*19) F. Ivan, Teritorialitatea legii penale, în RDP nr. 1/1999, p. 51.

ART. 9
Personalitatea legii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Personalitatea legii penale. Conceptul şi raţiunea principiului

Principiul personalităţii legii penale vine în completarea principiului teritorialităţii legii penale care,
singur, nu poate acoperi toate situaţiile ce se pot ivi în practica judiciară în legătură cu aplicarea legii
penale române în spaţiu. Conceptul acestui principiu constă în aceea că cetăţeni români şi persoanele
juridice române sunt obligate să respecte legile statului nostru şi atunci când se află în străinătate. Prin
includerea principiului personalităţii în pachetul de principii care guvernează aplicarea legii penale în
spaţiu, legiuitorul noului Cod penal a considerat că lupta contra criminalităţii nu poate fi concepută numai
în limitele principiului teritorialităţii legii penale. De aceea, s-a considerat necesar ca exigenţele legii
penale române să fie respectate şi în afara teritoriului ţării de către cetăţeni români şi persoanele juridice
române. Prin prevederea în noul Cod penal a principiului personalităţii, legiuitorul român a dat eficienţă
legii penale române şi dincolo de frontierele ţării.
În baza principiului personalităţii, cetăţeanul român (sau persoana juridică română), care a fost judecat
pentru infracţiunile săvârşite în străinătate şi supus la executarea unei pedepse ori a beneficiat de o cauză
de încetare a procesului penal, poate fi tras la răspundere penală de organele judiciare din România.
Nu-i mai puţin adevărat că, dacă nu ar exista principiul personalităţii legii penale, faţă de infracţiunile
săvârşite de cetăţenii români sau persoanele juridice române în străinătate, principiul teritorialităţii ar fi
inoperant, iar astfel de persoane care, deşi au nesocotit legea penală naţională, nu ar putea fi trase la
răspundere penală în baza legii penale române.
Principiul personalităţii legii penale, denumit şi al naţionalităţii active, este consacrat în majoritatea
legislaţiilor penale şi se fundamentează pe raţiuni de ordin practic, strâns legate de relaţiile juridice între
cetăţenii români şi persoanele juridice române, pe de o parte, şi statul român, pe de altă parte. Astfel, aşa
cum este firesc, ca cetăţenii români şi persoanele juridice române să beneficieze de ocrotirea statului
român, tot atât de firesc este ca acestea să suporte, în faţa statului român, consecinţele comiterii de
infracţiuni în afara teritorialităţii ţării*1).
Legiuitorul noului Cod penal a prevăzut în art. 9 principiul personalităţii legii penale, ca o expresie a
garanţiilor pe care le acordă Constituţia României drepturilor cetăţenilor români. Astfel, legea penală
română ocroteşte cetăţenii români şi persoanele juridice române, iar Constituţia le garantează drepturile,
astfel că, oriunde s-ar afla acestea, le pretinde să aibă şi în străinătate o comportare conformă cu exigenţele
legii penale.
Raţiunea acestui principiu este de ordin practic, rolul său fiind de a evita impunitatea naţionalilor noştri,
persoane fizice sau juridice, atunci când săvârşesc infracţiuni în străinătate.
2. Condiţiile de aplicare a principiului personalităţii legii penale
Condiţiile de aplicare ale acestui principiu variază în funcţie de cele două ipoteze reglementate în art. 9
alin. (1) şi alin. (2) C. pen.

A. Ipoteza reglementată de art. 9 alin. (1) C. pen.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera principiul personalităţii legii penale în această ipoteză
sunt următoarele:
a) infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului României; în ipoteza în care s-a produs
numai un act de executare ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României, principiul personalităţii legii
penale devine inoperant, fiind aplicabil principiul teritorialităţii legii penale, conform art. 8 alin. (4) C.
pen.;
b) infracţiunea săvârşită să aibă o anumită gravitate. În acest sens, legea penală cere ca infracţiunea
săvârşită în afara teritoriului ţării să fie pedepsită în legislaţia noastră penală cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani;
c) infracţiunea să fie săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană juridică română. Această
condiţie se referă nu numai la săvârşirea faptei în formele ei tipice sau perfecte, „ci şi la cele imperfecte ori
derivate, precum şi la orice formă de participaţie (coautorat, complicitate, instigare)”*2).
Potrivit acestei condiţii, făptuitorul trebuie să aibă calitatea de cetăţean român sau de persoană juridică
română. Prin cetăţean român se înţelege persoana fizică care, la data săvârşirii infracţiunii, avea cetăţenia
română. Este irelevant dacă acea persoană avea mai multe cetăţenii, obligatoriu fiind doar ca el să aibă
cetăţenia română*3).
În această ipoteză nu se cere condiţia dublei incriminări, legiuitorul considerând că, pentru aplicarea
principiului, este suficient ca faptele săvârşite în străinătate să fie prevăzute în legea penală română.

B. Ipoteza reglementată de art. 9 alin. (2) C. pen.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera principiul personalităţii legii penale în această ipoteză
sunt următoarele:
a) infracţiunea să fie săvârşită în întregime pe teritoriul altui stat ori comisă într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei niciunui stat;
b) infracţiunea să fie de o gravitate mai mică. În acest sens, legea penală cere ca infracţiunea săvârşită
în afara teritoriului ţării să fie pedepsită în legislaţia noastră cu o pedeapsă de până la 10 ani închisoare;
c) infracţiunea să fie săvârşită de către un cetăţean român sau o persoană juridică română;
d) să existe dubla incriminare a faptei; deci fapta săvârşită în afara teritoriului ţării să fie prevăzută ca
infracţiune, atât de legea penală română, cât şi de legea penală a statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit.
În legătură cu această condiţie, în doctrină*4) s-a subliniat că nu trebuie să existe o identitate formală
între textele care incriminează aceeaşi faptă. Este suficient ca, din redactarea textelor, să rezulte că ele
întrunesc elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni, atât în legea penală română, cât şi în legea penală
a statului unde s-a săvârşit fapta.
 Pentru aplicarea principiului personalităţii legii penale în ambele ipoteze, se mai cere o condiţie de
procedură penală, şi anume punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se
află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. Lipsa autorizării pentru punerea în mişcare a acţiunii penale echivalează cu
„neprevederea faptei în legea penală”, cu consecinţa că, într-o astfel de situaţie, fapta săvârşită în
străinătate de cetăţeanul român sau persoana juridică română nu mai constituie infracţiune, deoarece îi
lipseşte o trăsătură esenţială, şi anume ca fapta să fie infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală.
Potrivit art. 9 alin. (3) teza finală C. pen., „termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până
la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să
depăşească 180 de zile”.
Cetăţeanul român (persoana juridică română), care a comis infracţiunea în străinătate şi pentru care a fost
judecat şi condamnat, nu va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti străine, el
putând fi judecat şi condamnat şi în baza legii penale române.
Regula non bis in idem, în această situaţie, va avea aplicabilitate doar sub aspectul deducerii din
pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare române a duratei reţinerii sau arestării preventive ori a pedepsei
executate în străinătate.

*1) I. Griga, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 107.

*2) I. Griga, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 108.
*3) Ibidem.
*4) Ibidem.
ART. 10
Realitatea legii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Realitatea legii penale. Concept şi fundamentare

Potrivit art. 10 alin. (1) C. pen., „legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui
cetăţean român ori a unei persoane juridice române”.
Astăzi, în doctrina penală modernă nu se mai contestă dreptul statelor de a prevedea în legea penală
dispoziţii în baza cărora să se ocrotească interesele lor, ale cetăţenilor lor şi persoanelor juridice, împotriva
faptelor comise în străinătate, indiferent de cine ar fi comise. De aceea, principiul realităţii legii penale sau
al protecţiei reale, cum mai este denumit, completează principiile teritorialităţii şi personalităţii legii
penale, făcând ca legea penală română să aibă un câmp de aplicare mai larg.
Principiul realităţii legii penale se fundamentează pe necesitatea unei cât mai complete apărări şi
împotriva infracţiunilor săvârşite în străinătate de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, prin care
se aduce atingere statului român, unui cetăţean român sau unei persoane juridice române. Aşa se explică de
ce legiuitorul noului Cod penal a înţeles să extindă câmpul de aplicare a legii penale române şi cu privire la
alte categorii de infracţiuni decât cele prevăzute de Codul penal anterior.
Raţiunea acestui principiu constă în aceea că, prin aplicarea lui, se pot ocroti mult mai eficient statul,
cetăţenii români şi persoanele juridice române faţă de faptele socialmente periculoase, săvârşite împotriva
lor, de către cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie, pe teritoriul altor state.
Tot ca o justificare a aplicării legii penale naţionale în cazurile prevăzute de art. 10 C. pen., a fost
invocat faptul că „legile penale ale statelor străine nu se preocupă să apere, împotriva faptelor comise pe
teritoriul lor, interesele altor state sau ale cetăţenilor din acele ţări”*1).
Principiul realităţii legii penale funcţionează ca o supapă de siguranţă, pentru ipoteza în care, pe
teritoriul unui stat străin, se comit infracţiuni de către cetăţenii acestei ţări, împotriva statului român,
cetăţenilor români ori a persoanelor juridice române, iar acesta manifestă dezinteres şi nu le urmăreşte
penal. Tocmai în asemenea situaţii statul român este interesat să intervină, în baza principiului realităţii,
pentru sancţionarea unor astfel de fapte, chiar dacă acestea se comit pe teritoriul unui alt stat.

2. Condiţiile de aplicare a principiului realităţii legii penale

Principiul realităţii legii penale poate opera numai dacă sunt întrunite cumulativ cinci categorii de
condiţii, şi anume: cu privire la faptă, cu privire la făptuitor, cu privire la locul săvârşirii faptei, cu privire
la subiectul pasiv şi cu privire la acţiunea penală.
a) Condiţii referitoare la faptă. Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal stabileşte o
gamă mai largă de infracţiuni care cad sub incidenţa principiului realităţii. Astfel, noul Cod penal vizează:
– săvârşirea de infracţiuni contra statului român. Sub acest aspect, reglementarea este aceeaşi, ca şi cea
prevăzută în art. 5 C. pen. anterior. Nefăcându-se nicio distincţie, rezultă că orice infracţiune contra
statului, cum ar fi cele contra securităţii naţionale prevăzute în Titlul al X-lea din partea specială a Codului
penal, dar şi altele, vor cădea în sfera de incidenţă a principiului realităţii legii penale;
– săvârşirea de infracţiuni contra unui cetăţean român. Sub acest aspect, noul Cod penal a extins aria
infracţiunilor care pot face obiectul aplicării principiului realităţii. Dacă Codul penal anterior viza numai
infracţiunile contra vieţii ori cele prin care se aducea o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii
unui cetăţean român, noul Cod penal vizează intrarea sub incidenţa principiului realităţii a oricărei
infracţiuni săvârşită contra unui cetăţean român. Prin urmare, infracţiunile contra vieţii, contra integrităţii
corporale sau sănătăţii, infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale etc. vor cădea sub incidenţa
principiului realităţii;
– săvârşirea de infracţiuni contra unei persoane juridice române. Sub acest aspect, menţionăm că vechiul
Cod penal nu cuprindea o astfel de reglementare. Introducându-se şi în legislaţia noastră penală
răspunderea penală a persoanei juridice, legiuitorul noului Cod penal a înţeles că este necesar să ocrotească
şi în străinătate interesele economico-financiare ale persoanei juridice împotriva infracţiunilor acolo
săvârşite, împotriva persoanei juridice române. Cu privire la natura infracţiunilor comise împotriva unei
persoane juridice române în străinătate, legiuitorul nu face nicio referire, deci orice infracţiune săvârşită în
străinătate împotriva unei persoane juridice române va cădea sub incidenţa principiului realităţii legii
penale.
b) Condiţii referitoare la făptuitor. Condiţiile referitoare la făptuitor nu mai sunt în totalitate aceleaşi,
ca şi cele prevăzute în Codul penal anterior. Astfel, sub imperiul Codului penal anterior, făptuitorul trebuia
să fie un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care nu domicilia pe teritoriul ţării. Noul Cod
penal prevede că subiectul activ al infracţiunii săvârşite în străinătate trebuie să fie un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie, nemaifăcând, în legătură cu aceasta din urmă, precizarea care nu domiciliază pe
teritoriul ţării. Deci, în concepţia noului Cod penal, subiect activ al infracţiunii săvârşite în străinătate
poate fi atât cetăţeanul ţării străine, pe teritoriul căreia săvârşeşte infracţiunea în condiţiile prevăzute de art.
10 C. pen., cât şi un apatrid, chiar dacă acesta ar avea domiciliul în România. Această concluzie se impune
pe considerentul că noul Cod penal nu mai prevede condiţia ca persoana fără cetăţenie, care săvârşeşte
infracţiunea în străinătate în condiţiile art. 10 C. pen., „să nu domicilieze pe teritoriul ţării”. Prin urmare,
dacă persoana fără cetăţenie ar avea domiciliul în ţara noastră şi ar săvârşi o infracţiune în străinătate, în
condiţiile prevăzute de art. 10 C. pen., aceasta răspunde penal în faţa autorităţilor judiciare din România, în
baza principiului realităţii.
Condiţia referitoare la calitatea făptuitorului presupune cerinţa ca, în momentul săvârşirii infracţiunii,
subiectul activ să aibă calitatea de cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie. Această calitate trebuie
îndeplinită şi în momentul soluţionării cauzei. Astfel, dacă în cursul urmăririi penale sau judecăţii, înainte
de pronunţarea hotărârii, infractorul a devenit cetăţean român, cauza va fi soluţionată în temeiul
principiului personalităţii legi penale, care exclude aplicarea principiului realităţii.
 Este de observat că aplicarea legii penale române, în baza art. 10 C. pen., nu este condiţionată de
prezenţa în ţara noastră a făptuitorului, el putând fi judecat şi în lipsă. Dacă infracţiunea comisă în
străinătate a fost săvârşită în participaţie penală, participanţilor li se va aplica legea penală română.
c) Condiţii cu privire la locul săvârşirii infracţiunii. Aşa cum rezultă din prevederile art. 10 C. pen.,
pentru a cădea sub incidenţa principiului realităţii, infracţiunile trebuie să fie săvârşite în afara teritoriului
ţării.
d) Condiţii cu privire la subiectul pasiv. Legea distinge două categorii de subiecţi pasivi, şi anume: un
cetăţean român sau o persoană juridică română (statul român). Deci este necesar ca subiectul pasiv să aibă
calitatea de cetăţean român atât în momentul comiterii infracţiunii, cât şi în tot cursul urmăririi penale.
Ca urmare, legea penală română nu va fi aplicată dacă subiectul pasiv nu avea calitatea de cetăţean
român în momentul săvârşirii infracţiunii, ci a dobândit-o ulterior.
e) Condiţii cu privire la acţiunea penală. Acţiunea penală, în vederea aplicării principiului realităţii, se
pune în mişcare numai în baza autorizării prealabile a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Autorizarea este limitată de o condiţie, şi anume ca fapta săvârşită să nu facă
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis. Deci, dacă fapta săvârşită contra
cetăţeanului român este instrumentată de organele judiciare ale statului pe teritoriul căruia s-a comis,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar mai putea autoriza
începerea urmăririi penale de către organul judiciar român.
Ar fi de observat că, dacă în cazul art. 9 C. pen., care reglementează principiul personalităţii legii penale,
prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, alin. (3) al menţionatului articol a
fost completat cu o teză finală privind termenul până la care procurorul poate emite autorizarea prealabilă
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul art. 10 nu s-a mai prevăzut aceeaşi completare.

*1) G. Antoniu, Comentariu în lucrarea Codul penal al R.S.R..., op. cit., p. 33.
ART. 11
Universalitatea legii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Principiul universalităţii legii penale. Concept şi fundamentare

Aşa cum este conceput de art. 11 C. pen., principiul universalităţii legii penale române vine să acopere o
zonă de impunitate ce s-ar crea în cazul neaplicării principiilor teritorialităţii, personalităţii şi realităţii legii
penale. Principiul universalităţii asigură legii penale române limita maximă până la care aceasta îşi poate
găsi aplicarea în spaţiu.
Art. 11 C. pen. consacră dreptul autorităţilor judiciare române de a aplica legea penală română pentru
săvârşirea unor infracţiuni pe care statul român şi-a asumat obligaţia să le reprime, în temeiul unui tratat
internaţional, săvârşite în străinătate, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care se află de
bunăvoie pe teritoriul ţării noastre.
Infracţiunile pe care statul român s-a obligat să le reprime, în temeiul unor tratate internaţionale, sunt
acelea care au un caracter internaţional (delicta iuris gentium), în sensul că săvârşirea lor tulbură şi atinge
nu numai ordinea publică a statului unde s-au comis, dar şi ordinea morală internaţională, toate statele fiind
interesate în lupta de combatere a acestui gen de criminalitate.
Între astfel de infracţiuni internaţionale menţionăm: falsificarea de monedă, traficul internaţional cu
fiinţe umane, acţiunile teroriste, actele de piraterie aeriană, traficul de droguri, traficul de publicaţii
obscene, traficul de armament sau opere de artă, ruperea sau distrugerea cablurilor submarine etc.
În baza acestui principiu, pentru anumite infracţiuni legea penală română devine aplicabilă din moment
ce infractorul se află de bunăvoie pe teritoriul ţării noastre.
Fundamentarea principiului universalităţii are la bază obligaţia asumată de ţara noastră prin tratatele pe
care le-a semnat, de a participa la eforturile comune ale statelor la lupta împotriva infracţiunilor care
tulbură ordinea internaţională şi dreptul ţării noastre de a cere urmărirea şi pedepsirea infracţiunilor comise
pe teritoriul României, de către infractorii refugiaţi în alte state, creându-se un obstacol pentru infractorii
din alte ţări să se refugieze în ţara noastră, sperând că vor rămâne nepedepsiţi*1).

2. Condiţiile de aplicare a principiului universalităţii legii penale

Aplicarea legii penale române în baza principiului universalităţii, potrivit noului Cod penal, cunoaşte
două ipoteze, şi anume: prima, atunci când un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie săvârşeşte în
străinătate o infracţiune, alta decât cele prevăzute la art. 10 C. pen., pentru care statul român şi-a asumat
obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional; a doua, când, fiind îndeplinite toate condiţiile
prevăzute în art. 11 alin. (1) C. pen., există o cerere prin care s-a cerut extrădarea sau predarea
infractorului, iar statul român a refuzat-o.

A. Ipoteza prevăzută în art. 11 alin. (1) lit. a) C. pen.

Pentru aplicarea principiului universalităţii, în această ipoteză, trebuie îndeplinite anumite condiţii cu
privire la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, persoana făptuitorului, prezenţa infractorului în ţara noastră şi
natura infracţiunii săvârşite.
a) Condiţii privitoare la locul săvârşirii infracţiunii. O primă condiţie, pe care o cere principiul
universalităţii pentru aplicarea legii penale este ca infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara
teritoriului ţării.
Această condiţie presupune că infracţiunea trebuie să fie săvârşită pe teritoriul altui stat sau într-un loc
care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat (de exemplu, săvârşirea unei infracţiuni de piraterie în marea
liberă).
b) Condiţii cu privire la persoana făptuitorului. Potrivit legii, făptuitorul trebuie să fie un cetăţean
străin sau o persoană fără cetăţenie. Cu privire la persoanele fără cetăţenie, noul Cod penal nu mai face
referirea din art. 6 C. pen. anterior, potrivit căreia persoana fără cetăţenie să nu aibă domiciliul în ţara
noastră.
Rezultă, în tăcerea legii, că subiectul activ al infracţiunii săvârşite în străinătate, în condiţiile prevăzute
de art. 11 C. pen., poate fi o persoană fără cetăţenie care domiciliază fie în străinătate, fie în ţara noastră.
Dacă infracţiunea săvârşită în condiţiile art. 11 C. pen. ar fi săvârşită în străinătate de un cetăţean român, nu
ar mai fi aplicabile dispoziţiile acestui text, ci ar fi incidente dispoziţiile art. 9 C. pen., care reglementează
principiul personalităţii legii penale române.
c) Condiţii privind prezenţa infractorului în ţara noastră. Sub acest aspect, legea penală cere ca
infractorul să se afle de bunăvoie pe teritoriul României, altfel nu se poate aplica legea penală română în
baza art. 11 C. pen. Dacă infractorul a ajuns fără voia lui pe teritoriul României, de exemplu, a fost răpit, a
naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul, acesta nu poate fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara*2).
Spre deosebire de reglementarea din Codul penal anterior, noul Cod penal nu mai instituie nicio excepţie
de la condiţia aflării voluntare a infractorului pe teritoriul ţării noastre*3).
În legătură cu cerinţa ca infractorul să se afle de bunăvoie pe teritoriul României, în art. 237 din Legea
nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Codului penal se prevede: „în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din
Codul penal, condiţia aflării de bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul aflării benevole
pe acest teritoriu la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive
de libertate, în considerarea infracţiunii care atrage incidenţa principiului universalităţii”.
d) Condiţii privind natura infracţiunii săvârşite. Legea penală română se va aplica în baza
principiului universalităţii, numai dacă infractorul a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a
asumat obligaţia să o reprime, în temeiul u nui tratat internaţional, chiar dacă aceasta nu este prevăzută
de legea penală a statului pe al cărui teritoriul a fost comisă.
Observăm că legiuitorul noului Cod penal nu condiţionează aplicarea legii penale române, în baza
principiului universalităţii, de gravitatea infracţiunii săvârşite, ci de faptul că aceasta să tulbure ordinea
internaţională, ea trebuind să se regăsească într-un tratat internaţional, prin care România s-a obligat să o
reprime.

B. Ipoteza prevăzută în art. 11 alin. (1) lit. b) C. pen.

Această ipoteză vizează o situaţie specială de aplicare a legii penale române, în baza principiului
universalităţii, şi anume atunci când fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute la art. 11 alin. (1), există o
cerere prin care s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului, iar statul român a refuzat-o.
În conformitate cu Legea nr. 302/2004*4) privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
România poate refuza extrădarea unei persoane străine aflate pe teritoriul ţării, în baza menţionatei legi.
Refuzul extrădării însă obligă statul român, ca la cererea statului solicitant, să supună cauza autorităţilor
sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata. În această ipoteză
totuşi, legea penală română nu se va aplica atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit
infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
În baza dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. b) teza a II-a, se aplică legea penală română în baza principiului
universalităţii şi în cazul în care s-a cerut predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
Instituţia predării infractorului*5) este legată de o altă instituţie, şi anume „executarea unui mandat
european de arestare”, prevăzută de Legea nr. 302/2004.
În Legea nr. 302/2004, modificată, sunt prevăzute faptele care dau loc la predarea infractorului, în baza
asistenţei juridice ce se acordă între statele membre ale Uniunii Europene. În baza art. 96 alin. (1)
„următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt
sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a
cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei
incriminări”. Tot Legea nr. 302/2004, modificată, în art. 98 enumeră motivele în baza cărora România
refuză executarea mandatului european de arestare şi deci, implicit, predarea infractorului.

3. Recunoaşterea hotărârilor penale străine

Art. 11 alin. (3) C. pen. face referire la recunoaşterea hotărârilor străine. Astfel, potrivit acestui text de
lege, „când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit
dispoziţiilor legale cu privire la recunoaşterea hotărârilor străine”.
Dispoziţiile legale referitoare la recunoaşterea penale străine sunt cuprinse în Titlul al V-lea din Legea
nr. 302/2004 (modificată), intitulat „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor
penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe”. Astfel, potrivit legii, instanţa, ascultând concluziile
procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale recunoaşte
hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea
hotărâre nu a fost executată, sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau
restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare legii penale române.

*1) G. Antoniu, Comentariu în Codul penal al R.S.R..., op. cit., p. 36.

*2) M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 69.
*3) I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal, Partea generală, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.
52.
*4) Legea nr. 302/2004, a fost publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004; A fost modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006 (publicată în M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006) şi prin Legea nr.
222/2008 (publicată în M. Of. nr. 758 din 10 noiembrie 2008) şi republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai
2011.
*5) Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002, privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre, s-a creat un sistem simplificat de predare a
persoanelor condamnate sau suspecte între statele membre care elimină procedurile complexe şi riscul de
întârziere inerent la procedurile clasice de extrădare (L.Al. Lascu, Aplicarea..., op. cit., p. 21).

ART. 12
Legea penală şi tratatele internaţionale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

Caracterul subsidiar al principiilor prevăzute la art. 8–11 C. pen.

Deoarece aplicarea legii penale române, în condiţiile prevăzute de articolele 8–11 C. pen., poate avea
implicaţii asupra relaţiilor interstatale, legiuitorul român, în acord cu prevederile Constituţiei, prin
dispoziţiile art. 12 C. pen., a statuat, în raport cu acestea, un regim de subsidiaritate faţă de dispoziţiile
cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte în această materie. Asemenea tratate
internaţionale lărgesc câmpul de aplicare a principiilor aplicării legii penale române în spaţiu, deoarece în
cuprinsul lor statele pot prevedea şi alte reguli decât cele arătate în art. 8–11, potrivit cu interesele
reciproce şi cu starea infracţională existentă la un moment dat.
Principiul stabilit în art. 12 C. pen., atribuind un caracter subsidiar principiilor cuprinse în dispoziţiile
art. 8–11 C. pen., înseamnă că aceste din urmă principii devin aplicabile numai în lipsa unei prevederi
contrare, stabilite prin tratatele încheiate în această materie. Din reglementarea art. 12 C. pen., rezultă că
prevederile art. 8–11 C. pen. pot constitui obiect de reglementare în cadrul unor tratate internaţionale la
care şi România este parte. Astfel, prin tratate internaţionale pot fi reglementate diferit, faţă de prevederile
naţionale, unele instituţii de drept penal sau procesual penal, situaţie în care, într-un anumit caz concret, vor
fi aplicate dispoziţiile din acele tratate cu prioritate.
Prin reglementarea cuprinsă în art. 12 C. pen., legiuitorul român a consacrat prioritatea dreptului
internaţional, considerând că din momentul intrării în vigoare a unui tratat internaţional, la care România
este parte, dispoziţiile lui se aplică imediat cu prioritate, în raport cu legea penală internă*1).

*1) În acest sens, în literatura noastră juridică se citează exemplul Norvegiei. Astfel, instanţele
norvegiene au aplicat pedeapsa cu moartea criminalilor de război, conform tratatelor internaţionale
încheiate, deşi această pedeapsă nu era prevăzută în legislaţia penală internă (a se vedea C. Barbu,
Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. .., op. cit., p. 92–93).

ART. 13
Imunitatea de jurisdicţie

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Imunitatea de jurisdicţie. Concept şi justificare

Am văzut că, în baza principiului teritorialităţii, persoanelor care săvârşesc infracţiuni pe teritoriul
României li se aplică dispoziţiile legii penale române.
Prin locul unde este aşezat în partea generală a noului Cod penal, art. 13, după enunţarea principiilor de
aplicare în spaţiu a legii penale şi prin conţinutul său, acesta se referă la acele situaţii care reprezintă o
excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale*1). Într-adevăr, art. 13 C. pen. consfinţeşte faptul că, în
baza principiului imunităţii de jurisdicţie, anumitor categorii de persoane, atunci când săvârşesc infracţiuni
pe teritoriul ţării noastre, nu li se aplică legea penală română.
În doctrina penală română se admite că subiecţii care beneficiază de imunitate de jurisdicţie sunt
reprezentanţii diplomatici*2) ai statelor străine acreditaţi în ţara noastră, personalul armatelor străine
staţionate ori aflate în trecere pe teritoriul României, personalul navelor*3) sau aeronavelor străine aflate
pe teritoriul ţării, precum şi orice alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Ca urmare a imunităţii de jurisdicţie, nu se va aplica legea penală română pentru infracţiunile săvârşite
de aceste categorii de persoane. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, imunitatea de jurisdicţie nu înlătură
caracterul penal al faptei săvârşite, ea va continua să rămână infracţiune, dar autorul acesteia nu va putea fi
tras la răspundere penală, adică împotriva acestuia nu se va putea pune în mişcare şi exercita o acţiune
penală de către organele judiciare din România*4).
Imunitatea de jurisdicţie dă expresie principiului egalităţii suverane a statelor, în baza căruia statele îşi
fac concesii reciproce privind dreptul lor de jurisdicţie pentru a-şi putea realiza interesele*5).
Imunităţile de jurisdicţie sunt stabilite prin tratate internaţionale, în interesul bunei desfăşurări a relaţiilor
dintre state, pe bază de reciprocitate. Reciprocitatea constituie justificarea acestor imunităţi.
Pentru menţinerea unor bune relaţii, statele îşi fac anumite concesii cu privire la dreptul de jurisdicţie
pentru teritoriul ce le aparţine. Pentru statul care face concesiile, cu privire la dreptul de jurisdicţie, acest
lucru echivalează cu o limitare a aplicării legii penale în spaţiu.
Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi sunt legate de o anumită calitate a celui ce
beneficiază de ele.

2. Sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie

a) Imunitatea diplomatică. Imunitatea diplomatică corespunde unor cerinţe de curtoazie şi cooperare
între state, dictată de interese politice, militare, culturale sau economice.
Ca urmare a cooperării statelor în cadrul ONU sau la nivelul Uniunii Europene, s-au înmulţit formele de
cooperare internaţională, instituţionalizate prin diferite organisme internaţionale cu caracter suprastatal*6),
fapt ce a determinat extinderea statului diplomatic şi a reprezentanţilor acestor organisme, potrivit actului
constitutiv al acestora (de exemplu: UNESCO, FAO, UE, EURATOM etc.).
În baza imunităţii de jurisdicţie penală, dacă reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, acreditaţi
în ţara noastră, săvârşesc infracţiuni pe teritoriul României, nu pot fi deferiţi justiţiei penale române.
Imunitatea diplomaţilor străini acreditaţi în ţara noastră se fundamentează pe necesitatea de a le asigura
independenţa şi libertatea de mişcare, în vederea îndeplinirii misiunii pe care o au şi se acordă pe bază de
reciprocitate.
Potrivit normelor dreptului internaţional sunt socotiţi reprezentanţi diplomatici şi se bucură de imunitate de
jurisdicţie penală: ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau legaţie, secretarul de
ambasadă sau de legaţie, ataşatul de ambasadă sau legaţie, ataşatul militar.
Convenţia de la Viena din anul 1961 cu privire la relaţiile diplomatice, la care a aderat şi ţara noastră*7),
statuează că „persoana agentului diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului
acreditar”.
Imunităţile diplomatice au fost extinse ulterior şi asupra reprezentanţilor misiunilor consulare printr-o
Convenţie de la Viena din anul 1963*8).
Dacă o persoană care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul
ţării noastre, statul român are dreptul să ceară statului acreditat judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate
declara persona non grata şi îi poate solicita să părăsească teritoriul său.
Imunitatea diplomatică de jurisdicţie presupune şi inviolabilitatea localului reprezentanţei şi a bunurilor
reprezentantului diplomatic. Deci, dacă se săvârşeşte o infracţiune în localul misiunii diplomatice, legea
penală română este inaplicabilă, organele de urmărire penală române neputând pătrunde în incinta
localului, pentru a dispune primele măsuri sau a declanşa cercetări. Totuşi acest lucru este posibil dacă
şeful misiunii diplomatice solicită acest lucru. Ca o consecinţă a inviolabilităţii agentului diplomatic,
locuinţa particulară a acestuia se bucură de aceeaşi protecţie, ca şi localul ambasadei.
b) Alte categorii de persoane. Potrivit legii, şi alte persoane se pot bucura de imunitate de jurisdicţie,
atunci când o astfel de imunitate se instituie printr-un tratat internaţional încheiat de România cu altă ţară.
În practica statelor se obişnuieşte să se acorde aceeaşi imunitate nu numai reprezentanţilor diplomatici, cât
şi personalului tehnic, administrativ şi de serviciu, dacă sunt cetăţeni străini.
Potrivit Convenţiei de la Viena din anul 1961, personalul de serviciu al reprezentanţei diplomatice se
bucură de imunitate penală numai în privinţa actelor îndeplinite în interes de serviciu. În legătură cu
întinderea imunităţii de jurisdicţie penală, în doctrină s-a arătat că, pe lângă reprezentanţii diplomatici –
respectiv personalul oficial al ambasadei – care reprezintă suveranitatea statului străin – mai beneficiază de
imunitate şi personalul tehnic administrativ şi cel de serviciu şi familiile acestora*9).
Această teză extensivă a imunităţilor de jurisdicţie penală a fost argumentată prin aceea că „din motive
politice şi de curtoazie internaţională, statele acordă imunităţi şi personalului tehnico-administrativ şi de
serviciu, cu excepţia celui ce aparţine statului de reşedinţă”*10).
Alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a
statului român, sunt şefii statelor străine aflaţi în ţara noastră sau în trecere prin ţara noastră, şefii
guvernelor străine şi alte persoane oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie este generală şi totală. Reprezentantul diplomatic nu poate renunţa la ea.
3. Excepţii de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii. Justificare
Excepţiile de la aplicarea legii penale, potrivit principiului teritorialităţii, care sunt cunoscute în dreptul
penal, vizează pe lângă imunităţile diplomatice şi cele legate de infracţiunile săvârşite de personalul
armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul României, cât şi infracţiunile săvârşite la
bordul navelor sau aeronavelor străine, aflate pe teritoriul României.
Această chestiune prezintă interes, având în vedere că deja pe teritoriul ţării noastre sunt staţionaţi
militari americani la baza de la Mihail Kogălniceanu, Judeţul Constanţa şi vor veni şi la Deveselu, Judeţul
Olt, unde se construieşte scutul antirachetă, toate acestea ca urmare a parteneriatului României cu NATO.

A. Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul
României
Potrivit dreptului internaţional, trupele străine staţionate pe teritoriul unui alt stat ori aflate în trecere pe
acest teritoriu nu sunt supuse jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu se află.
Deci, în cazul săvârşirii de infracţiuni de către personalul acestor trupe, pe teritoriul ţării noastre, nu se
va aplica legea penală română, aflându-ne într-o situaţie de excepţie de la aplicarea legii penale române,
potrivit principiului teritorialităţii. Temeiul acestei excepţii are la bază raţiuni de drept internaţional,
deoarece regimul trupelor aflate în trecere sau staţionate pe un teritoriu străin este reglementat prin
convenţii bilaterale încheiate între statele interesate. În acele convenţii se precizează şi problema
jurisdicţiei penale a personalului militar*11).

B. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul României
Această excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale române funcţionează diferit, după cum navele
sau aeronavele sunt militare, guvernamentale sau civile.
Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor militare ori guvernamentale străine, aflate pe
teritoriul României, nu cad sub jurisdicţia penală a statului nostru. Justificarea acestei excepţii de la
aplicarea legii penale române constă în faptul că aceste nave sau aeronave reprezintă statul căruia îi aparţin
şi se află pe teritoriul României cu aprobarea specială a Guvernului României. În acest caz, se aplică legea
pavilionului, adică a statului al cărui steag flutură pe catargul navelor ori este înscris pe corpul aeronavei.
Nu se aplică legea penală a ţării noastre nici faptelor săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul
sau personalul specializat al acestor nave sau aeronave, pe timpul cât ele se află în porturi ori în apele
maritime interioare sau în marea teritorială a României, respectiv în aeroporturi.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 (republicată), jurisdicţia penală a României este aplicabilă
cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor
străine, folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei
asemenea nave pe timpul cât aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare. În
această ipoteză se aplică legea penală română în baza principiului teritorialităţii.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 (republicată), jurisdicţia penală a României nu se va
exercita în cazul în care nava străină, destinată scopurilor comerciale, se află în marş prin marea teritorială
a României şi la bordul ei s-a săvârşit o infracţiune.
De la această regulă, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 (republicată) face o excepţie, când se aplică
legea penală română în următoarele situaţii:
a) infracţiunea a fost săvârşită la bordul navei comerciale de un cetăţean român sau de o persoană fără
cetăţenie, care are domiciliul pe teritoriul României;
b) infracţiunea săvârşită la bordul navei comerciale este îndreptată împotriva intereselor României sau
împotriva unui cetăţean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României, aflate la bord;
c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială;
d) când nava comercială este implicată în traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;
e) comandantul navei ori un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează
nava, în urma săvârşirii infracţiunii, solicită în scris intervenţia autorităţilor române.

*1) I. Griga, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 116.

*2) În acest sens, a se vedea Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie
1961, ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. nr. 89 din 8 iulie 1968, şi
Convenţia cu privire la relaţiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963, ratificată de România prin
Decretul nr. 481/1971, publicat în B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie 1972.
*3) A se vedea art. 34 din Legea nr. 17/1990, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată (M. Of. nr.
765 din 21 octombrie 2002), potrivit căruia, sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, „navele militare
străine şi alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de
jurisdicţie pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială a României”.
*4) I. Griga, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 116.
*5) Ibidem.
*6) V. Paşca, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 24.
*7) Convenţia a fost ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. nr. 89 din 8
iulie 1968.
*8) Convenţia de la Viena, din anul 1963 cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare a fost ratificată de
România prin Decretul nr. 481/1977, publicat în B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie 1977.
*9) C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. .., op. cit., p. 99.
*10) Ibidem, p. 100.
*11) Reglementările care stabilesc normele aplicabile, în cazul exercitării jurisdicţiei penale asupra
armatelor străine ce tranzitează sau staţionează pe teritoriul României, sunt cuprinse în: Legea nr. 23/1996
pentru ratificarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante
la Parteneriatul pentru pace cu privire la Statutul forţelor lor şi a Protocolului adiţional, încheiat la
Bruxelles la 19 iunie 1995 (M. Of. nr. 82 din 22 aprilie 1996); Legea nr. 172/1997 pentru ratificarea
Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord privind pregătirea Forţelor Armate Britanice în România, semnat la Bucureşti la 29 iulie
1996 (M. Of. nr. 304 din 7 noiembrie 1997); Legea nr. 14/2000 privind aprobarea O.U.G. nr. 42/1999
pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea
în domeniul apărării, semnat la Bucureşti la 24 octombrie 1998 (M. Of. nr. 100 din 7 martie 2000); Legea
nr. 260/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România şi SUA privind statutul Forţelor SUA în
România, semnat la Washington la 30 octombrie 2001 (M. Of. nr. 324 din 16 mai 2002); Legea nr.
362/2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu
privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951 şi la Protocolul privind Statutul
Comandamentelor militare internaţionale înfiinţate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord semnat la
Paris la 28 august 1952 (M. Of. nr. 845 din 15 septembrie 2004).
ART. 14
Extrădarea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Cadrul juridic general al extrădării [art. 14 alin. (1) C. pen.]

Potrivit art. 14 alin. (1) C. pen., „extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat
internaţional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii”.
Din această reglementare rezultă că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată numai în baza unui
tratat internaţional sau în condiţii de reciprocitate. Această reglementare vizează acordarea sau solicitarea
extrădării în relaţiile cu statele ce nu fac parte din Uniunea Europeană.

A. Tratatele internaţionale ca bază a extrădării

În anul 2009, România avea stabilite relaţii convenţionale vizând extrădarea cu 61 de state, dintre care
46 sunt state părţi la Convenţia europeană de extrădare*1). Cu celelalte 15 state România are încheiate
convenţii bilaterale de extrădare, cu ţări precum: Algeria, Armenia, R.P. Chineză, Cuba, Egipt, Maroc,
SUA, Canada, Tunisia etc.
Dispoziţii care privesc extrădarea au fost cuprinse şi în alte convenţii internaţionale ratificate de
România, convenţii ce cuprind alte domenii de cooperare internaţională*2).

B. Declaraţiile de reciprocitate ca temei al extrădării

În lipsa unei convenţii internaţionale (tratat), ţara noastră ar putea totuşi să predea, la cererea unui stat,
persoanele aflate pe teritoriul său, care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni sau sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, de către
autorităţile judiciare ale statului solicitant ori ar putea solicita unui alt stat extrădarea unei persoane care se
află pe teritoriul său, în virtutea curtoaziei internaţionale şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii, dată de
autoritatea competentă a acelui stat*3).
Declaraţia de reciprocitate reprezintă o modalitate simplificată de reglementare a extrădării şi cu o sferă
de aplicare mai mică în ceea ce priveşte faptele şi persoanele extrădabile. Uneori, un atare procedeu este
determinat de apariţia unui caz concret. În această modalitate, statul solicitat, înainte de a se pronunţa
asupra cererii de extrădare, trebuie să primească o declaraţie din partea statului solicitant, prin care acesta
se obligă, la rândul său, să soluţioneze favorabil o cerere de extrădare de acelaşi fel a statului solicitat*4).
Art. 14 alin. (1) C. pen. cere ca extrădarea să fie făcută fie în baza unui tratat internaţional, fie pe bază de
reciprocitate şi să se facă în condiţiile legii. În ţara noastră, legea care stabileşte condiţiile în care poate
avea loc extrădarea pasivă sau activă este Legea nr. 302/2004 (modificată) privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, care consacră întreg Titlul al II-lea reglementării extrădării. Acest Titlu
cuprinde patru capitole, şi anume:
– Capitolul I „Extrădarea pasivă” (extrădarea din România);
– Capitolul al II-lea „Extrădarea activă” (extrădarea solicitată de ţara noastră);
– Capitolul al III-lea „Dispoziţii comune”, care sunt aplicabile celor două forme ale extrădării;
– Capitolul al III^1-lea „Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de
extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene”.

2. Noţiunea şi caracterizarea extrădării

Extrădarea a fost definită ca fiind actul prin care statul, pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană
urmărită sau condamnată într-un alt stat, remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a fi
judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată*5). Din punct de vedere juridic,
extrădarea reprezintă un act bilateral ce implică o cerere din partea unui stat şi operaţia de remitere a
infractorului sau condamnatului din partea altui stat.
Statul care solicită extrădarea se numeşte stat solicitant, iar cel căruia i se solicită se numeşte stat
solicitat. Operaţiunea extrădării cunoaşte două momente: primul moment care constă în întocmirea cererii,
prin care se solicită extrădarea şi care poartă denumirea de extrădare activă, iar cel de-al doilea moment
constă în predarea infractorului (condamnatului) şi se numeşte extrădare pasivă.
Prin finalitatea sa, extrădarea poate fi caracterizată ca un act de asistenţă juridică pe care statele şi-o
acordă reciproc, în vederea combaterii criminalităţii*6). Extrădarea îşi găseşte justificarea în utilitatea ei, în
restabilirea ordinii de drept penal, prin tragerea la răspundere penală a celor care au comis infracţiuni. În
literatura juridică s-a subliniat că oricât de legitim ar fi interesul şi dreptul unui stat de a pedepsi pe un
infractor ori de a-l supune la executarea unei pedepse, nu o va putea face fără concursul statului pe
teritoriul căruia acesta s-a refugiat*7).

3. Fundamentul şi izvoarele extrădării

În doctrină s-a subliniat că „fundamentul extrădării rezidă în interesul comun al popoarelor şi în
cooperarea statelor contra infracţiunilor”*8). Instituţia extrădării apare ca un început de solidaritate
internaţională, solidaritate izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei naţiuni de a preda pe răufăcători
justiţiei statului a cărui ordine publică a fost tulburată*9).
Extrădarea este o instituţie de drept internaţional, dar în acelaşi timp şi o instituţie de drept penal, prin
intermediul căreia se realizează combaterea criminalităţii şi descurajarea infractorilor de a se mai refugia în
altă ţară, după ce au comis infracţiuni în ţara lor sau în alte ţări.
În legislaţia noastră, dispoziţiile cu privire la extrădare sunt cuprinse în Constituţia României (revizuită)
art. 19, în Codul penal – art. 14 şi în Legea nr. 302/2004*10), modificată prin Legea nr. 224/2006*11) şi
Legea nr. 222/2008, dar şi în declaraţiile sau rezervele făcute de România prin legi de ratificare a
convenţiilor bi şi multilaterale, încheiate cu alte ţări care conţin şi norme privind extrădarea.
Actuala reglementare a extrădării în legislaţia ţării noastre este în concordanţă cu documentele în materie
adoptate de Uniunea Europeană. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii
Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale
privind extrădarea, acestea fiind înlocuite cu Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind
Mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre*12). Aceasta este prima
măsură concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul recunoaşterii reciproce a
cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene. Această Decizie-cadru pentru ţările
membre ale Uniunii Europene a înlocuit toate mecanismele de extrădare existente până la apariţia ei*13).
Instituirea mandatului european de arestare a oferit premisele înlocuirii Convenţiei Europene de
Extrădare, care rămâne valabilă numai în relaţiile dintre un stat membru şi alte state din Europa, care nu
sunt membre ale Uniunii Europene*14).
Constituţia României, în art. 19 alin. (1) stabileşte principiul general potrivit căruia „cetăţeanul român nu
poate fi extrădat sau expulzat din România”, iar în alin. (2) se stabileşte excepţia potrivit căreia „cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate”.
Această excepţie este justificată de intrarea României în Uniunea Europeană şi adaptarea legislaţiei ţării
noastre la exigenţele celei ale Uniunii Europene.
Tot Constituţia României, în art. 19 alin. (3), stabileşte principiul că „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”.
În fine, Constituţia României, prin art. 19 alin. (4), consfinţeşte regula că „expulzarea sau extrădarea se
hotărăşte de justiţie”. Noul Cod penal, în art. 14, reglementează şi el instituţia extrădării ca o componentă a
aplicării legii penale române în spaţiu.
 Ca act de cooperare internaţională şi de asistenţă juridică între state, fără de care extrădarea nu s-ar putea
realiza, izvorul principal de reglementare al acesteia îl constituie înţelegerea internaţională (tratat,
convenţie, acord)*15).
Subliniem şi faptul că acţiunile de cooperare bilaterală în materie de extrădare pot izvorî şi din convenţii
multilaterale care, deşi au un alt obiect de reglementare, conţin uneori şi dispoziţii privitoare la extrădare
(de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia europeană pentru combaterea
terorismului, convenţiile internaţionale pentru combaterea traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope
etc.).

4. Reglementarea şi principiile extrădării

În literatura juridică s-a subliniat că, în reglementarea instituţiei extrădării, legiuitorul român a pornit de
la premisa că aceasta, implicând acordul de voinţă al statelor între care intervine, este în esenţă o instituţie
de drept internaţional public, mai exact, de drept internaţional penal*16).
Într-adevăr, privită din perspectiva mai largă a asistenţei juridice internaţionale în materie penală,
extrădarea este una dintre cele mai vechi şi importante forme de cooperare internaţională*17).
Principiile care guvernează în prezent materia extrădării în dreptul nostru au la bază reglementările
exprimate în tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate de România cu alte state, precum şi Decizia-
cadru 2002/584, privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre ale
Uniunii Europene.
La rândul său, Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006 privind cooperarea judiciară
internaţională în materia penală, reglementează extrădarea în temeiul celor mai noi concepte şi proceduri
existente pe plan european şi internaţional în această materie.
În accepţiunea de modalitate sau formă de cooperare judiciară internaţională, extrădarea constituie o
manifestare de voinţă între două state ori între un stat şi o instanţă penală internaţională, prin care statul, pe
al cărui teritoriu se află un infractor, acceptă să-l predea, la cerere, altui stat ori unei instanţe
internaţionale.*18)

4.1. Mandatul de arestare european

Aşa cum am arătat, între ţările membre ale Uniunii Europene, pentru o mai mare operativitate în plan
judiciar, extrădarea a fost înlocuită cu mandatul european de arestare, reglementat prin dispoziţiile art. 84–
122 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Mandatul de arestare european este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui
stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane
solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri privative de libertate.
În România sunt desemnate, ca autorităţi judiciare emitente, instanţele judecătoreşti. Autorităţile
judiciare române de executare sunt curţile de apel, iar autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei.
Mandatul de arestare european poate fi emis de autoritatea judiciară competentă română, numai dacă
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală sau judecata este pedepsită de legea penală română cu o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an, iar dacă este emis în vederea executării pedepsei, durata
acesteia trebuie să fie mai mare de 4 luni.
Când persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa informează
neîntârziat Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor despre emiterea mandatului de arestare european.
Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul de arestare european prin orice mijloace de
transmitere sigure, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica
autenticitat ea acestuia.
Pentru anumite fapte grave enumerate în art. 96 din Legea nr. 302/2004, predarea persoanei solicitate se
va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări (de exemplu: apartenenţa la un grup
criminal organizat, terorism, trafic de persoane, trafic ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, trafic
ilicit de arme etc.).
Instanţa de executare se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat de arestare
european, în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate. Hotărârea poate fi
atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
Recursul se soluţionează de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 3 zile
de la trimiterea dosarului.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a autorităţii
desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi dăţii fixate în termen de 10
zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare, în cazul în care aceasta consimte.
În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 60 de zile
de la arestare.
Potrivit art. 14 alin. (2) C. pen., predarea unei persoane în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii.
Predarea persoanei urmărite în baza mandatului de arestare european este reglementată prin dispoziţiile
art. 111 din Legea nr. 302/2004.

4.2. Condiţiile de acordare sau solicitare a extrădării

A. Persoane care pot fi extrădate din România

Potrivit Legii nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, nu pot face obiectul extrădării decât
persoanele care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt
căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă*19) în statul care solicită
extrădarea.

B. Persoane exceptate de la extrădare

Potrivit Legii nr. 302/2004, nu pot fi extrădate din România următoarele categorii de persoane:
a) cetăţenii români (aceştia pot fi totuşi extrădaţi în anumite condiţii pe care le vom prezenta la punctul
„C”);
b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
c) cetăţenii străini care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, conform condiţiilor şi limitelor
stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate, în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei
autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

C. Extrădarea cetăţenilor români. Condiţii de extrădare

În acord cu prevederile Constituţiei României [art. 19 alin. (2)], Legea nr. 302/2004 (art. 20) prevede că
cetăţenii români pot fi extrădaţi din România numai în baza convenţiilor internaţionale la care este parte şi
pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) persoana extrădată domiciliază pe teritoriul statului solicitant, la data formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădată are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădată a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
În cazul prevăzut la lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale
sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că,
în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.
D. Motive obligatorii de refuz al extrădării
 Potrivit art. 21 din Legea nr. 302/2004, articol introdus prin Legea nr. 224/2006, extrădarea va fi refuzată
dacă:
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt
instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei
persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de
apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele enunţate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele
constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de
un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;
f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
Alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că nu sunt considerate infracţiuni de natură politică:
a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru a familiei sale;
b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii
răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru
îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia
de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la
Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;
d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute în dispoziţiile din Convenţiile de la
Geneva prevăzute la lit. c);
e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1997 şi în alte instrumente internaţionale pertinente;
f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat din tratatele, convenţiile sau acordurile
internaţionale la care România este parte.

E. Motive opţionale de refuz al extrădării

Potrivit art. 22 din Legea nr. 302/2004, republicată: „(1) Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta
care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face
obiectul unui proces penal în România; (2) Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă
predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza
vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile art. 23 alin. (1) se aplică în
mod corespunzător”.
Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca, la cererea statului
solicitant, să supună cauza autorităţilor sale competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi
judecata, dacă este cazul. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.

4.3. Condiţiile de fond ale extrădării

Condiţiile de fond ale extrădării, stabilite prin Legea nr. 302/2004, se referă la faptă, pedeapsă,
competenţă şi urmărire penală.

A. Condiţii cu privire la faptă

 Pentru a putea fi acordată extrădarea de către statul român, fapta săvârşită de persoana extrădabilă
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta, pentru care este învinuită sau a fost
condamnată persoana a cărei extrădare se cere, este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant,
cât şi de legea română. Prin derogare de la prevederile de mai sus, extrădarea poate fi acordată şi în cazul în
care fapta nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei
incriminări, printr-o convenţie internaţională la care România este parte. Diferenţele existente între
calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă,
dacă prin convenţia internaţională sau în lipsa acesteia prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede astfel;
b) fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant ori
împotriva intereselor acestuia sau de către un cetăţean al acelui stat;
c) pentru fapta săvârşită să nu fie aplicabilă legea penală română, conform principiului teritorialităţii
sau principiului realităţii;
d) în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit
convenţiilor internaţionale aplicabile, numai pentru fapte cărora le corespund, conform legii statului român
infracţiuni de aceeaşi natură.
Nu se poate refuza extrădarea în cazul săvârşirii infracţiunilor fiscale, pe motivul că legea nu impune
acelaşi tip de taxe sau de impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant.

B. Condiţii cu privire la pedeapsă

Pentru declanşarea procedurii extrădării, legea prevede necesitatea îndeplinirii unei condiţii şi cu privire
la pedeapsa ce este pusă în joc pentru fapta săvârşită. Aceste condiţii se referă la:
a) gravitatea pedepsei. Conform acestei condiţii, extrădarea este acordată de România în vederea
urmăririi penale sau judecăţii, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului
solicitant şi legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an, iar în vederea executării unei
pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.
Prin convenţii bilaterale se pot stabili şi alte limite. De exemplu, în convenţia încheiată între ţara noastră
şi Franţa se prevede că pedeapsa ce urmează să se execute să fie de cel puţin 6 luni.
b) pedeapsa capitală. Legea prevede că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu
moartea în legislaţia statului străin solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată de către statul român, decât
cu condiţia ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către România, că pedeapsa
capitală nu se va executa, urmând a fi comutată.
c) cazul pedepsei cu suspendarea condiţionată a executării. Persoana condamnată la pedeapsa
privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare
parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute la art.
26 şi nu există alte impedimente legate la extrădare.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 302/2004 (republicată), fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat trebuie
să fie de cel puţin 4 luni închisoare.
d) pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost graţiată de statul solicitant.
C. Condiţii privitoare la competenţă
Este posibil ca un stat, pe teritoriul căruia nu s-a săvârşit infracţiunea, iar infractorul să fie refugiat pe
teritoriul ţării noastre, să ceară extrădarea lui. În această situaţie, statul român poate extrăda persoana în
cauză numai dacă legea română conferă competenţă de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române,
pentru instrumentarea unei astfel de infracţiuni, ca cea săvârşită de infractorul refugiat pe teritoriul nostru
sau pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român.
Extrădarea mai poate fi acordată şi în cazul în care statul solicitant face statului român dovada că statul
terţ, pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă.

D. Condiţii privitoare la urmărirea penală

 Legea prevede şi o serie de condiţii de natură procedurală, în prezenţa cărora extrădarea nu poate fi
acordată de statul român. Astfel:
a) lipsa plângerii prealabile. Extrădarea nu se acordă de către statul român în cazul în care, pentru fapta
săvârşită de persoana extrădabilă, potrivit legislaţiei române, dar şi a statului solicitant, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune
extrădării.
b) dreptul la apărare. România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi
judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de
protecţie a drepturilor la apărare, sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă
extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de către acel tribunal.
c) judecarea în lipsă. În cazul în care se solicită extrădarea din România a unei persoane, în vederea
executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza
extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut
oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.
Totuşi legea prevede că şi într-o asemenea situaţie se poate acorda extrădarea, dacă statul solicitant dă
asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă
procedură de judecată, care să îi salvgardeze drepturile la apărare.
Statul solicitant, care primeşte acceptul extrădării într-o asemenea situaţie, are două posibilităţi: fie să
treacă la o nouă judecată în cauză în prezenţa condamnatului, dacă acesta este de acord, fie să-l urmărească
în continuare pe extrădat.
d) prescripţia. Extrădarea nu se acordă în cazul în care a intervenit prescripţia răspunderii penale sau a
executării pedepsei, fie în baza legislaţiei ţării noastre, fie în baza legislaţiei statului solicitant.
e) amnistia. Extrădarea nu se va admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în
România, dacă statul român avea competenţa să urmărească acea infracţiune potrivit propriei sale legislaţii
penale.
f) graţierea. Actul de graţiere adoptat de către statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare,
chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.

4.4. Condiţiile de formă ale extrădării

Constituie condiţii de formă ale extrădării regulile de procedură, care trebuie observate în vederea
verificării legitimităţii şi regularităţii cererii de extrădare pasivă (când un stat acordă extrădarea) şi cererii
de extrădare activă (când un stat solicită extrădarea)*20).
Procedura extrădării din România (pasivă) este stabilită prin dispoziţiile art. 36–55 din Legea nr.
302/2004. Potrivit acestei legi, extrădarea din România se poate face numai în baza unei cereri formulate în
scris de către statul solicitant, care se adresează Ministerului Justiţiei fie direct, fie pe cale diplomatică. La
primirea cererii, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, verifică dacă cererea îndeplineşte toate
condiţiile cerute de lege, procedând şi la un examen de regularitate internaţională.
Dacă extrădarea este cerută de mai multe state, legea prevede modul în care statul român va rezolva
concursul de cereri.
Potrivit legii (art. 41), în procedura de extrădare pasivă, statul solicitat este reprezentat de autoritatea
centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai
acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare. Cererea de
extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători.
Hotărârea pronunţată este supusă recursului. Recursul la sentinţa curţii de apel se judecă de secţia penală a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în complet format din 3 judecători. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie asupra extrădării este definitivă şi se comunică procurorului general, de pe lângă Curtea de Apel
care a judecat cererea în primă instanţă, care o remite de îndată ministrului justiţiei.
Tot Legea nr. 302/2004 stabileşte şi procedura extrădării active.
 Astfel, obligaţia de a solicita extrădarea revine autorităţilor judiciare române competente, care au emis
fie un mandat de arestare preventivă, fie un mandat de executare a pedepsei închisorii. Solicitarea se face
statului străin, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana extrădabilă, în mod obligatoriu şi numai dacă
sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004. Pentru a se putea solicita extrădarea, este
necesar ca împotriva persoanei extrădate să fie pusă în mişcare acţiunea penală.
Potrivit legii, competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine
Ministerului Justiţiei. Legea nr. 302/2004 cuprinde şi o serie de dispoziţii privind procedura de urgenţă
pentru soluţionarea extrădării.

4.5. Principiul specialităţii extrădării

Admiterea cererii de extrădare de către statul român are ca efect principal predarea persoanei extrădabile
statului solicitant.
Predarea persoanei extrădabile statului solicitant nu atrage un drept nelimitat al acestuia, cu privire la
tragerea la răspundere penală a infractorului, deoarece acţiunea penală exercitată pe teritoriul acestui stat
este supusă principiului specialităţii extrădării.
Potrivit acestui principiu, persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată ori deţinută în vederea
executării unei pedepse pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat cererea de extrădare.
Concepută iniţial ca o garanţie împotriva judecării infractorilor pentru infracţiuni politice, regula
specialităţii a devenit astăzi un principiu fundamental în materie de extrădare, fiind consacrată în
majoritatea tratatelor bilaterale în materie, precum Convenţia europeană de extrădare (art. 14) şi Convenţia
Interamericană privind extrădarea din 1981 (art. 13)*21).
Această regulă cunoaşte însă şi unele excepţii, când nu se aplică. Astfel, potrivit legii, judecarea sau
executarea unei pedepse de către persoana extrădată în statul solicitant pentru o altă faptă este posibilă
când:
a) statul român care a predat-o consimte la aceasta; pentru aceasta este necesar ca statul solicitant să
adreseze statului român o cerere privind extinderea extrădării. La cerere trebuie să fie anexate documentele
necesare privind noua infracţiune. Statul român va putea să-şi dea consimţământul ca excepţie de la regula
specialităţii, numai dacă pentru noua faptă imputabilă persoanei extrădabile ar fi fost posibilă admiterea
unei cereri de extrădare în legătură cu ea;
b) deşi avea posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la
liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a
părăsit.
În această ipoteză, pentru a funcţiona excepţia de la principiul specialităţii, trebuie să se constate că
„persoana a avut nu doar libertatea de a părăsi teritoriul statului solicitant, ci şi posibilitatea efectivă de a o
face*22).
Principiul specialităţii nu se opune la schimbarea încadrării juridice în cursul procedurii, în măsura în
care aceasta respectă două condiţii:
a) fapta, în materialitatea ei, rămâne cea descrisă în cererea de extrădare;
b) elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea*23).
Regula specialităţii vizează faptele comise anterior predării persoanei extrădabile şi care nu au fost
vizate de cererea de extrădare.

5. Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional

Art. 14 alin. ultim C. pen. reglementează situaţia în care o persoană, cetăţean român sau străin ori
apatrid, aflată pe teritoriul ţării noastre, este solicitată pentru a fi predată unui tribunal penal internaţional în
vederea unei cercetări penale.
Această prevedere în noul Cod penal a fost necesară ca urmare a ratificării de către România, prin Legea
nr. 111/2002, a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.
 Predarea unei persoane către un tribunal internaţional, în condiţiile prevăzute de lege, nu trebuie
confundată cu predarea unei persoane în condiţiile prevăzute de lege pentru extrădare. Diferenţa între
aceste două instituţii consta în faptul că, în timp ce extrădarea este solicitată de un stat altui stat, predarea
unei persoane în condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (3) C. pen. nu este solicitată de un stat, ci de un
tribunal penal internaţional.
În reglementarea art. 14 alin. (3) C. pen., tribunalul internaţional penal este asimilat unei organizaţii
căreia, prin actul ratificării statutului său, România se obligă să predea o persoană determinată, urmărită
penal, aflată pe teritoriul său.
*1) Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 15 decembrie 1957, şi Protocoalele sale
adiţionale de la Strasbourg, din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978.
*2) De exemplu: Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg, la
20 aprilie 1959, ratificată de România prin Legea nr. 286/1995.
*3) Convenţia europeană privind transferul de procedură în materie penală, adoptată la Strasbourg, la 15
mai 1972, ratificată prin O.G. nr. 77/1999; Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor
împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată la Strasbourg, la 25 ianuarie 1974, ratificată prin
O.U.G. nr. 91/1999, aprobată prin Legea nr. 68/2000; Convenţia privind corupţia, adoptată la Strasbourg, la
27 ianuarie 1999, ratificată prin Legea nr. 27/2002.
*4) R. Stănoiu, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 131.
*5) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 69.
*6) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 111.
*7) C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp..., op. cit., p. 120.
*8) Ibidem, p. 123.
*9) V.V. Pella, citat de C. Barbu, în op. cit., p. 123.
*10) Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a fost publicată
în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004. Titlul al II-lea din această lege este consacrat reglementării extrădării,
fiind modificată prin Legea nr. 224/2006.
*11) Legea nr. 224/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006; Legea nr. 222/2008 a fost
publicată în M. Of. nr. 758 din 10 noiembrie 2008 şi Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a fost
republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.
*12) Decizia-cadru a fost publicată în Buletinul Oficial al Comunităţii Europene la data de 18 iulie 2002.
*13) Este vorba de Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi
Protocoalele adiţionale de la Strasbourg din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978; Convenţia europeană
pentru reprimarea terorismului de la Strasbourg din 27 ianuarie 1977; Convenţia simplificării procedurii de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995; Convenţia privind extrădarea între
statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996.
*14) Al. Boroi, I. Susu, Cooperarea Judiciară în materie penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
*15) La data de 15 martie 2001, România avea stabilite relaţii convenţionale privind extrădarea cu 51 de
state, din care 36 au aderat şi ele la Convenţia Europeană de Extrădare de la Paris, din anul 1957. Cu
celelalte state (15), România are încheiate convenţii bilaterale de extrădare, cum ar fi: Australia, Canada,
China, Rusia, SUA etc.
*16) F.R. Radu, Câteva consideraţii cu privire la legislaţia în practica judiciară în materie de
extrădare, în Dreptul nr. 7/2003, p. 114.
*17) În doctrină se citează tratatul pentru predarea reciprocă a trădătorilor, încheiat în sec. al XII-lea,
între regele Angliei şi regele Scoţiei (a se vedea, pe larg, F.R. Radu, Câteva consideraţii..., op. cit., p. 115).
*18) I. Griga, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 119.
*19) Prin măsura de siguranţă, în sensul Legii nr. 302/2004, se înţelege orice măsură privativă de
libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală.
*20) A. Dincu, Drept penal, op. cit., p. 29.
*21) F. Streteanu, Tratat de drept penal..., op. cit., p. 131.
 *22) Ibidem, p. 201.
*23) Ibidem, p. 209.

TITLUL II
Infracţiunea

ART. 15
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Fapta să fie prevăzută de legea penală

În dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen. este menţionată, pe prima poziţie, prevederea faptei în legea penală
pentru că, în mod firesc, legiuitorul, ori de câte ori apreciază că o faptă de o anumită gravitate, care a fost
săvârşită în realitate şi s-ar putea repeta, o incriminează în legea penală, adică într-o lege organică,
ordonanţă de urgenţă sau alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege.
Cât timp regula de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată, infracţiunea nu îmbracă
decât acest aspect formal şi ipotetic; însă în momentul în care legea a fost nesocotită prin săvârşirea unei
fapte ce corespunde descrierii din textul incriminator aflat în vigoare atunci, infracţiunea devine un ilicit
concret, un fapt juridic real.
Infracţiunea concretă nu este altceva decât fapta săvârşită, în mod efectiv, în condiţiile cuprinse în
descripţiunea incriminatoare a infracţiunii abstracte*1). De exemplu, legea penală descrie în textul de
incriminare fapte ca: omorul, violul, furtul, tâlhăria etc. În aceste descrieri avem infracţiunile în abstract.
Dacă însă o persoană responsabilă penal săvârşeşte în realitate un omor, un viol, un furt, o tâlhărie etc.,
aceste fapte, din moment ce corespund descrierii din textele incriminatoare, vor deveni infracţiuni
concrete.
Având în vedere cele ce precedă, în doctrina penală*2) s-a exprimat opinia pe care o apreciam
întemeiată, potrivit căreia prevederea faptei în legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, exprimă
existenţa a trei realităţi, şi anume:
a) existenţa unei norme incriminatoare, a unui model legal care interzice, sub sancţiunea penală, o
anumită acţiune sau inacţiune;
b) săvârşirea unei fapte concrete, de felul acelora descrise de legiuitor în norma de incriminare;
c) existenţa unei concordanţe între trăsăturile obiective ale faptei săvârşite cu cele ale faptei
incriminate.

A) Nu se poate vorbi despre infracţiune, atât timp cât nu există o dispoziţie legală care să interzică
sau să declare ca ilicită o anumită acţiune sau inacţiune şi să o sancţioneze cu o pedeapsă.
Norma de incriminare cuprinde descrierea atât a trăsăturilor obiective ale faptei incriminate, cât şi a celor
subiective, întrucât fapta incriminată, lipsită de elementul subiectiv, nu ar avea semnificaţie pentru ordinea
juridică.
Norma de incriminare a unei fapte, cuprinsă în Codul penal, Partea specială, în legi penale speciale sau
în legi nepenale cu dispoziţii penale, descrie conţinutul legal al infracţiunii consumate săvârşite de autor şi
menţionează infracţiunile la care tentativa se pedepseşte. Prin urmare, norma de incriminare a faptei este o
normă completă numai pentru forma consumată a acesteia săvârşită de autor. De exemplu, în art. 228 este
incriminat furtul care constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a-l însuşi pe nedrept; dacă furtul este săvârşit numai de autor, norma aplicabilă în
sancţionarea acestuia este cea prevăzută în acest text de lege. Când fapta săvârşită de autor constituie
tentativă la furt, acesta se pedepseşte potrivit art. 232 care se completează cu dispoziţiile art. 228, unde este
incriminat furtul în formă consumată, dar şi cu prevederile art. 33 care stipulează că limitele de pedeapsă
pentru tentativă se reduc la jumătate în raport cu cele ale infracţiunii consumate; tot astfel, dacă furtul a fost
săvârşit în participaţie penală (coautorat, instigare, complicitate), dispoziţiile art. 228 vor fi completate cu
cele cuprinse în Titlul II, Capitolul VI, privitoare la participaţie. Aşadar, modelul legal al faptei incriminate
poate fi cel descris în norma penală specială în cazul faptei consumate săvârşite de autor, iar când fapta este
săvârşită în formă imperfectă (tentativă, infracţiune fapt epuizat) sau în participaţie penală (coautorat,
instigare, complicitate) modelul legal al faptei incriminate se completează cu dispoziţiile cuprinse în Partea
generală a Codului penal, care reglementează formele atipice ale infracţiunii şi participaţia penală.
Conţinutul faptei incriminate poate să fie descris într-o singură normă penală specială (exemplu: furtul
simplu – art. 228; omorul simplu – art. 188; lovirea sau alte violenţe – art. 193; violul – art. 218; luarea de
mită – art. 289 etc.) sau prin îmbinarea mai multor norme de incriminare [exemplu: conţinutul legal al
infracţiunii de ultraj rezultă din îmbinarea textelor care descriu conţinutul infracţiunilor de ameninţare (art.
206), lovire sau alte violenţe (art. 193), vătămare corporală (art. 194), lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte (art. 195), omorul (art. 188), omorul calificat (art. 189), cu cel cuprins în art. 257 C. pen.; conţinutul
infracţiunii de tâlhărie, varianta tip, rezultă din îmbinarea conţinutului normelor de incriminare a furtului
(art. 228), a furtului calificat (art. 229), a ameninţării (art. 206), a faptei de lovire sau alte violenţe (art.
193), cu cel cuprins în art. 233].
Este posibil ca o faptă să fie descrisă într-o normă specială de incriminare, dar şi o normă generală de
incriminare (de exemplu, în art. 42 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, a fost
incriminat omorul săvârşit asupra personalului silvic, în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu,
dar fapta de omor este incriminată şi în art. 188 şi 189 C. pen.). Asemenea situaţii (conflictul de legi penale
dintr-o normă specială şi o normă generală de incriminare) se rezolvă prin acordarea priorităţii normei
speciale, norma generală cedează locul celei speciale. Dacă va fi abrogată norma specială, aceasta nu va
însemna abrogarea faptei, deoarece va deveni operantă incriminarea din norma generală, care, în exemplul
dat, este Codul penal*3).
Unele norme de incriminare dintre cele care au sediul în Codul penal, Partea specială se completează în
privinţa trăsăturilor obiective şi cu dispoziţii din alte ramuri de drept; de exemplu, norma de incriminare a
faptei de abandon de familie din art. 378 C. pen. se completează cu normele din dreptul familiei, care
stabilesc persoanele care au obligaţia legală de întreţinere şi persoanele îndreptăţite la întreţinere; sau
norma de incriminare privind abuzul în serviciu contra intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale
persoanei juridice (art. 297), ca şi norma de incriminare a neglijenţei în serviciu (art. 298) se completează
cu prevederile de drept administrativ şi cu reglementările din dreptul muncii privind îndatoririle de serviciu
ale funcţionarului public ca autor al acestor infracţiuni; ori norma de incriminare a nerespectării regimului
materiilor explozive (art. 346) se completează cu dispoziţiile din Legea nr. 126/1995 care reglementează
regimul juridic al materiilor explozive; tot astfel, norma de incriminare a faptei de exercitare fără drept a
unei profesii sau activităţi (art. 348) se completează cu normele de drept administrativ care reglementează
condiţiile de exercitare a diferitelor profesii sau activităţi, cu trimitere pentru sancţionare la legea
penală*4).

B) Cea de-a doua realitate de care trebuie să se ţină seama în examinarea trăsăturii esenţiale a
prevederii faptei în legea penală este săvârşirea unei fapte concrete de tipul acelora descrise de
legiuitor în norma de incriminare.
Existenţa unei fapte concrete presupune totdeauna o manifestare exterioară a omului, susceptibilă, prin
natura sa ori prin urmările sale, de a cădea sub percepţiunea simţurilor noastre.
Nu pot fi considerate fapte, în sensul legii penale, procesele psihice care nu sunt susceptibile de a cădea
sub percepţiunea simţurilor noastre.
Simplul gând al unei persoane de a săvârşi o faptă nu are relevanţă penală; nici hotărârea de a săvârşi o
faptă incriminată nu poate avea semnificaţia de faptă concretă în sensul dreptului penal, atât timp cât nu
este manifestată în afară printr-o acţiune de pregătire sau de punere în executare a ei. Tot astfel, simpla
comunicare uneia sau mai multor persoane a hotărârii de a comite o faptă incriminată, dacă nu ia forma
unei ameninţări susceptibile să provoace o anumită temere sau dacă prin aceasta nu se exprimă preocuparea
de a căuta adepţi pentru constituirea unui grup infracţional organizat, nu poate fi considerată o faptă care să
intereseze dreptul penal.
O faptă pe care legea penală o interzice sub ameninţarea unei pedepse poate fi săvârşită în mod
nemijlocit de autorul ei prin folosirea propriilor forţe sau a corpului său ori prin punerea în mişcare a unei
energii străine pe care o dirijează în vederea producerii anumitor consecinţe, ori se foloseşte de instrumente
neanimate, realizând astfel obiectivele dorite.
De asemenea, fapta poate fi săvârşită şi prin abstenţiunea, neacţionarea sau nefolosirea propriei forţe sau
a unei energii exterioare pentru a opri un curs cauzal declanşat în alt mod, prin care se poate pune în pericol
sau vătăma o valoare socială care constituie obiect de ocrotire penală şi pe care era obligat să-l întrerupă
sau să-l înlăture.
Prin urmare, orice faptă concretă poate fi săvârşită printr-o acţiune sau inacţiune a autorului acesteia.
Acţiunea ca modalitate de săvârşire a faptei cu relevanţă penală presupune o consumare de energie prin
care se lezează sau pune în pericol o valoare socială ocrotită de norma penală şi se poate realiza în concret
prin cuvinte sau expresii (de exemplu, propaganda pentru război – art. 405, care presupune răspândirea de
ştiri tendenţioase sau inventate în scopul provocării unui război de agresiune; instigarea publică – art. 368,
care constă în fapta de a îndemna publicul verbal să săvârşească infracţiuni); ori prin scris (de exemplu,
inducerea în eroare a organelor judiciare – art. 268, în care autorul sesizează în scris organele judiciare prin
denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta nu
este reală; mărturia mincinoasă – art. 273, când martorul în depoziţia sa descrie fapte sau împrejurări
esenţiale, neadevărate etc.); sau prin falsificarea de acte scrise (de exemplu, falsificarea unui înscris oficial
ori sub semnătură privată, în vederea producerii de consecinţe juridice); ori prin acte materiale, care
cuprinde cea mai largă sferă (lovire, vătămare, luare, distrugere, falsificare, primire, transmitere, dobândire
etc.).
Inacţiunea, ca modalitate de săvârşire a unei fapte concrete, constă într-o manifestare exterioară prin care
autorul faptei adoptă o atitudine negativă, pasivă, în sensul că nu face ceea ce legea îl obligă să facă şi în
acest fel lasă câmp liber unei energii să activeze şi să producă rezultatul pe care legiuitorul, prin interdicţia
faptei, urmărea să-l evite. Acela care se abţine să execute ordinul descris în norma de incriminare nu
participă nemijlocit la desfăşurarea procesului cauzal al rezultatului, ci numai îl înlesneşte, creează
condiţiile favorabile altor forţe care să producă rezultatul; aceste forţe ar fi fost ineficiente sau efectele lor
ar fi fost anihilate dacă destinatarul normei de incriminare s-ar fi manifestat şi ar fi împiedicat evoluţia lor
printr-o acţiune; omisiunea apare astfel ca fiind un antecedent indirect al procesului cauzal, care a condus
la producerea rezultatului*5). Omisiunea nu intră în sfera răspunderii penale decât raportată la o obligaţie a
subiectului de a acţiona. Obligaţia poate să rezulte din prevederile legii, dintr-un contract, din anumite
funcţii exercitate de subiectul infracţiunii sau din unele împrejurări de fapt. Omisiunea este proprie când
subiectul nu îndeplineşte obligaţia legală. De exemplu, legea cere oricărei persoane care, luând cunoştinţă
de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei
persoane, să înştiinţeze de îndată autorităţile. Dacă nu denunţă, adică nu îşi îndeplineşte această obligaţie
legală, va fi trasă la răspundere penală, potrivit art. 266 C. pen.
Omisiunea este proprie, ca în exemplul dat, când subiectul nu face ceea ce legea ordonă, sau improprie,
când făptuitorul realizează printr-o omisiune comportarea pozitivă interzisă de lege (comitere prin
omisiune); de pildă, mama nu îngrijeşte copilul, urmărind suprimarea vieţii acestuia.
În doctrina penală, în privinţa infracţiunilor omisive proprii, s-au exprimat două opinii; într-o primă
opinie se susţine că pot fi cazuri în care aceste infracţiuni să se comită printr-o acţiune, de pildă, subiectul
care nu vrea să denunţe o infracţiune gravă cunoscută face un denunţ imprecis, contradictoriu, încât
autorităţile nu pot lua nicio măsură pe baza acesteia*6); într-o a doua opinie se apreciază că infracţiunea
omisivă proprie nu se poate comite printr-o acţiune, pentru că ceea ce interesează din punct de vedere al
infracţiunii omisive este doar faptul că subiectul nu a îndeplinit obligaţia legală, neavând relevanţă
împrejurarea că a mai comis şi o acţiune alături de această omisiune. În plus, cu referire la infracţiunea de
nedenunţare prin acţiune, se consideră, în această ultimă opinie, că acţiunea de a face un denunţ imprecis,
contradictoriu adresat autorităţilor, nu poate constitui un element constitutiv al nedenunţării, ci ar putea
îmbrăca forma unei infracţiuni autonome – spre exemplu, inducerea în eroare a organelor judiciare,
prevăzută de art. 268 C. pen. Considerăm că a doua opinie corespunde mai bine voinţei legiuitorului, în
ceea ce priveşte caracterizarea infracţiunii omisive proprii.
Manifestarea exterioară a subiectului, în forma acţiunii sau inacţiunii, trebuie să aibă un caracter
voluntar, să exprime voinţa sa liberă, să fie rezultatul autodeterminării autorului faptei. Se exclude din sfera
acţiunilor sau inacţiunilor relevante penal atât actele reflexe, cât şi actele comise sub imperiul constrângerii
fizice, sau actele inconştiente.

C) Existenţa unei concordanţe între trăsăturile obiective ale faptei săvârşite cu cele ale faptei
incriminate.
Pentru ca o faptă concretă să aibă vocaţia de infracţiune, este necesar să se constate că trăsăturile acesteia
sunt identice cu cele ale faptei descrise de norma de incriminare sau ale modelului ori tiparului legal al
acelei fapte.
Aşa cum am mai arătat, norma de incriminare cuprinde în conţinutul său atât elementele obiective, cât şi
cele subiective ale faptei, dar conformitatea faptei concrete cu norma de incriminare vizează numai
elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective din cuprinsul normei de incriminare. În ceea
ce priveşte elementele subiective ale faptei şi concordanţa lor cu cele prevăzute în norma de incriminare,
sunt analizate în cadrul celei de a două trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume vinovăţia.
Prin urmare, examinarea concordanţei modelului legal cu cel al faptei concret săvârşite, în cadrul
prevederii faptei în legea penală ca trăsătură esenţială a infracţiunii, se face numai sub aspectul
elementelor de ordin obiectiv, adică a celor privitoare la obiect, subiect, locul şi timpul săvârşirii faptei,
precum şi la latura obiectivă cu componentele sale: elementul material, cerinţele esenţiale, urmarea
imediată şi legătura de cauzalitate. Este adevărat că în cursuri şi manuale de drept penal condiţiile
referitoare la obiect, subiect, locul şi timpul săvârşirii faptei sunt considerate ca factori*7) sau condiţii*8)
preexistente faptei şi tratate distinct de latura obiectivă, dar aceasta mai mult dintr-un interes didactic decât
dogmatic, deoarece, în realitate, nu s-ar putea analiza complet şi profund latura obiectivă a faptei concrete
fără a se face referire la obiect, subiect sau la condiţiile de loc şi timp*9).
În cazul în care fapta concretă este săvârşită în forma consumată de către autor, analiza concordanţei
elementelor obiective ale acesteia cu cele cuprinse în norma de incriminare, cu sediul în Codul penal sau în
legi speciale, se face prin raportarea la tiparul legal descris de această normă. În funcţie de modul în care
norma de incriminare descrie elementele obiective ale faptei, putem distinge trei categorii de incriminări a
faptei consumate săvârşite de autor: incriminări (infracţiuni) cu conţinut unic, incriminări cu conţinut
alternativ şi incriminări cu conţinuturi alternative.
În prima categorie se includ normele de incriminare la care elementul material şi urmarea imediată au o
formă unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai multe modalităţi. Spre exemplu, bigamia (art. 376) se comite
prin încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită; omorul (art. 188) se săvârşeşte prin
uciderea unei persoane; furtul (art. 228) se săvârşeşte prin luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia etc.
La aceste incriminări, concordanţa între fapta concret săvârşită şi modelul legal se raportează la această
unică modalitate.
În a doua categorie intră acele norme de incriminare care descriu un conţinut alternativ al faptei, unde
fie elementul material, fie urmarea imediată poate îmbrăca modalităţi diferite. De exemplu, la infracţiunea
de mărturie mincinoasă (art. 273), elementul material poate consta fie în acţiunea martorului de a face
afirmaţii mincinoase, fie în inacţiunea de a nu spune tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările
esenţiale, cu privire la care a fost întrebat; la infracţiunea de vătămare corporală (art. 194), urmarea constă
în una dintre următoarele consecinţe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane
care a necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav şi
permanent; avortul; punerea în primejdie a vieţii persoanei.
La astfel de tipuri de incriminare există concordanţă între fapta concret săvârşită şi modelul legal, în
cazul în care autorul a efectuat actul de executare în oricare dintre modalităţile acesteia, ori s-a produs
oricare dintre urmările precizate în norma de incriminare.
Prin referire la exemplele de mai sus, fapta de mărturie mincinoasă se va încadra în textul art. 273 C.
pen., fie că a fost săvârşită numai prin acţiunea sau numai prin inacţiunea descrisă în acest text, fie că
autorul a săvârşit atât acţiunea, cât şi inacţiunea cuprinse în modelul legal; la fel, fapta de vătămare va fi
încadrată în art. 194 C. pen., indiferent dacă s-a produs o singură urmare ori mai multe urmări dintre cele
menţionate în acest text de incriminare.
În a treia categorie se includ acele incriminări în care legiuitorul descrie, sub aceeaşi denumire, două
sau mai multe conţinuturi de infracţiune, adică mai multe infracţiuni. Spre exemplu, în art. 315 C. pen., sub
denumirea de „emiterea frauduloasă de monedă”, sunt incriminate două fapte: confecţionarea de monedă
autentică în alte condiţii decât cele legale [art. 315 alin. (1)] şi punerea în circulaţie a monedei autentice
confecţionate în alte condiţii decât cele legale [art. 315 alin. (2)]: în art. 287 C. pen., sub denumirea de
„nerespectarea hotărârilor judecătoreşti”, sunt incriminate şapte fapte distincte. La această categorie de
norme de incriminare concordanţa faptei săvârşite cu modelul legal se evidenţiază în raport cu fiecare
conţinut de infracţiune în parte. De pildă, dacă o persoană a confecţionat monedă autentică în condiţii
ilegale şi punerea în circulaţie a unor astfel de monede, săvârşeşte două fapte în concurs; la fel, dacă
aceeaşi persoană comite mai multe fapte prevăzute în art. 287 C. pen.
Dacă fapta a fost săvârşită într-o formă atipică (tentativă, faptă epuizată) sau în participaţie, pe lângă
elementele obiective cuprinse în modelul legal în formă consumată săvârşită de autor, la stabilirea
concordanţei acesteia cu modelul legal se va verifica şi în raport cu dispoziţiile din normele generale de
care trebuie să se ţină seama la încadrarea juridică a faptei.
Nu este suficient, în toate cazurile, să se constate că fapta săvârşită corespunde modelului legal în
privinţa elementelor obiective pentru a se aprecia că este realizată trăsătura esenţială de faptă prevăzută de
legea penală. De exemplu, dacă lipseşte dubla incriminare în cazul săvârşirii faptelor în afara teritoriului
ţării de către un cetăţean român sau o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea penală
română este închisoarea de cel mult 10 ani [art. 9 alin. (2)], nu este îndeplinită trăsătura esenţială a
prevederii faptei în legea penală.
Când din compararea faptei săvârşite cu modelul legal rezultă că îi lipseşte unul dintre elementele
obiective cerute de textul care prevede conţinutul acelei fapte, înseamnă că este o faptă pe care legea nu o
prevede.

2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie

A doua trăsătură esenţială a infracţiunii, potrivit art. 15 alin. (1) C. pen., este vinovăţia.
Pentru ca o faptă săvârşită să fie considerată infracţiune, nu este suficient ca activitatea subiectului să
corespundă numai din punct de vedere al elementelor de ordin obiectiv descrise în norma de incriminare, ci
este necesar ca acesta să fi acţionat cu acea poziţie psihică de care legea penală condiţionează existenţa
unei infracţiuni.
În art. 16 alin. (1) C. pen. a fost instituită regula potrivit căreia „fapta constituie infracţiune numai dacă a
fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”. Formele de vinovăţie în penal sunt: intenţia,
culpa şi intenţia depăşită (praeterintenţia) – acestea vor fi examinate pe larg în comentariul de la art. 16 C.
pen.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi cele ale art. 15 alin. (1) C. pen. rezultă că norma de
incriminare, pe lângă descrierea acţiunii interzise şi a obligaţiei impuse, a cerinţelor acestora, precum şi a
urmării imediate trebuie să precizeze şi forma de vinovăţie cu care acea faptă se cere a fi comisă pentru a
constitui o infracţiune.
 Pentru stabilirea formei de vinovăţie impusă de norma de incriminare ca un anumit tip de faptă să
constituie infracţiune, noul Cod penal a consacrat, în art. 16 alin. (6), două reguli de determinare a
formei de vinovăţie în conţinutul normei de incriminare.
Prima regulă [art. 16 alin. (6) teza I C. pen.], care stabileşte că „fapta constând într-o acţiune sau
inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie”, ajută la determinarea faptelor intenţionate
descrise în normele de incriminare.
A doua regulă [art. 16 alin. (6) teza II C. pen.], potrivit căreia „fapta comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres”, serveşte la identificarea faptelor la care forma de
vinovăţie cerută de norma de incriminare este culpa.
În temeiul acestor reguli, ori de câte ori legiuitorul doreşte să incrimineze o faptă comisivă sau omisivă
când este săvârşită din culpă, în conţinutul acelei fapte descrise în normă trebuie să se menţioneze expres
aceasta.

3. Fapta săvârşită să nu fie justificată

A treia trăsătură esenţială a infracţiunii, în concepţia noului Cod penal, este caracterul nejustificat al
faptei săvârşite. O asemenea trăsătură esenţială a infracţiunii nu a fost prevăzută în Codul penal anterior,
întrucât acesta nu reglementa cauzele justificative şi nu făcea nicio deosebire între aceste cauze şi acelea
care înlătură caracterul penal al faptei.
Prin includerea caracterului nejustificat al faptei săvârşite în categoria trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, legiuitorul a dat expresie solicitării doctrinei penale*10) şi a ţinut seama de realitatea obiectivă
care confirmă că pot exista fapte concrete ale căror elemente obiective şi subiective, deşi corespund
modelului legal, în anumite condiţii, aceste fapte să nu constituie infracţiuni, dacă prin voinţa legii sunt
declarate ca permise de ordinea juridică.
De exemplu, este justificată şi, în consecinţă, nu constituie infracţiune fapta de vătămare corporală
săvârşită împotriva agresorului, în legitimă apărare pentru a-l neutraliza, iar apărarea este proporţională cu
atacul; tot astfel, nu constituie infracţiune, fiind considerată ca justificată, fapta de recoltare de sânge de la
o altă persoană cu consimţământul acesteia [potrivit art. 39 lit. c) din Legea nr. 282/2005 constituie
infracţiune recoltarea de sânge de la o persoană, fără consimţământul acesteia].
Faptele prevăzute de legea penală sunt permise de ordinea juridică, deci justificative, numai în măsura în
care o valoare socială superioară se opune celei ocrotite de legea penală, aceasta din urmă va ceda, astfel că
fapta, deşi corespunde modelului legal, este tipică, aduce atingere unor valori sociale, devine, prin voinţa
legii, o faptă permisă. Prin trimiterea la exemplele de mai sus, faptele săvârşite în legitimă apărare sau în
stare de necesitate ori cu consimţământul victimei, au vătămat valori sociale (integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, viaţa intimă privată) în schimbul unor valori sociale superioare precum viaţa,
integritatea corporală a persoanei, de o gravitate mai ridicată decât cea vătămată, sunt permise de lege.
Norma permisivă (cauza justificativă) poate să aparţină oricărei ramuri a dreptului. În temeiul unităţii
sistemului dreptului, ea va opera independent de domeniul dreptului unde este prevăzută, fiind de
neconceput ca o acţiune considerată licită de către o normă juridică să fie apreciată ilicită de o alta*11).
Acest caracter al normei permisive (de a fi independent de orice normă a dreptului) face ca şi norma
permisivă prevăzută de legea penală să nu aparţină propriu-zis domeniului penal; ea are efect aleatoriu în
raport cu ansamblul normelor juridice, cu întreaga ordine juridică. Drept urmare, o acţiune justificată nu va
putea fi suspusă niciunei consecinţe, indiferent că ar fi civilă, disciplinară, administrativă.
În doctrina penală s-a făcut observaţia că, în textul art. 15 alin. (1) C. pen., ilustrarea caracterului
nejustificat al faptei nu este corect exprimat, întrucât termenul „nejustificat” are mai multe înţelesuri decât
cel din text*12). Într-adevăr, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „nejustificat”
poate avea mai multe înţelesuri, însă este greu de crezut că, prin interpretarea textului art. 15 alin. (1) C.
pen., am putea da acestuia alt înţeles decât lipsa unei cauze justificative dintre cele reglementate imediat
după definiţia generală a infracţiunii.
 4. Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o
Este a patra trăsătură esenţială menţionată în textul care defineşte conceptul general de infracţiune.
A imputa unei persoane săvârşirea unei fapte înseamnă a stabili că fapta aparţine fizic şi psihic acelei
persoane.
O faptă aparţine fizic şi psihic unei persoane, când aceasta a comis-o prin folosirea energiei fizice proprii
sau prin folosirea unei energii exterioare (exemplu, un om a fost ucis prin lovirea cu pumnul sau cu un foc
de armă); a avut reprezentarea acţiunii sau inacţiunii sale şi a putut fi stăpân pe ele (nu a acţionat în
condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau minorităţii); a acţionat potrivit propriei sale voinţe (nu a fost
constrâns fizic sau moral) şi a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (nu s-a aflat în eroare).
Imputabilitatea, aprecia profesorul Dongoroz, este situaţiunea juridică în care se găseşte o persoană
căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârşit de ea în mod vinovat (în chip nelegitim).

5. Critica conceptului de infracţiune în noul Cod penal

În proiectul noului Cod penal, în varianta depusă la Parlamentul României în vederea adoptării, art. 15
alin. (1) avea următorul cuprins: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a comis-o”. În expunerea de motive a proiectului se precizează că
„nemenţionarea vinovăţiei în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu înseamnă că aceasta şi-a pierdut în vreun
fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul
infracţiunii”.
Este unanim admis că noţiunea de vinovăţie are o dublă accepţiune; într-o primă accepţiune, vinovăţia
reprezintă un subelement obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, context în care se înfăţişează sub
forma intenţiei, intenţiei depăşite şi a culpei; într-o a doua accepţie, vinovăţia apare ca trăsătură esenţială
a infracţiunii. În noua reglementare din proiect, vinovăţia, în prima sa accepţiune, apare ca element în
structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căreia se analizează concordanţa faptei
săvârşite cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât priveşte a doua accepţie, s-a
considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitatea – pentru a o defini, în cel puţin
două raţiuni: prima – pentru evitarea unei confuzii terminologice între vinovăţia ca element component al
laturii subiective şi vinovăţia ca trăsătură esenţială; a doua – pentru a deplasa abordarea vinovăţiei ca
trăsătură esenţială a infracţiunii dinspre teoria psihologică spre teoria normativă, îmbrăţişată în prezent de
majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german, austriac, elveţian, spaniol, portughez, olandez
etc.). Potrivit teoriei normative, vinovăţia ca trăsătură esenţială este privită ca un reproş, ca o imputare
făcută infractorului pentru că a acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale
şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconformându-se cu subelementul laturii subiective.
În dezbaterea proiectului noului Cod penal, în Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, s-a decis ca în
definiţia generală a infracţiunii să fie readusă vinovăţia. Definiţia generală a infracţiunii, într-o asemenea
formulare consacrată de noul Cod penal prin menţinerea caracterului imputabil al faptei persoanei care a
comis-o, deşi a fost prevăzută şi vinovăţia ca trăsătură esenţială, apare ca o tautologie, vinovăţia exprimă
ceea ce se semnifică şi prin imputabilitate. Prin urmare, logic era ca din definiţia generală a infracţiunii să
se fi scos caracterul imputabil al faptei, iar denumirea Capitolului III din „Cauzele de neimputabilitate” să
fie modificată în „Cauzele care exclud vinovăţia”.

6. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

În art. 15 alin. (2) C. pen. se prevede că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”, text
similar cu cel cuprins în art. 17 alin. (2) C. pen. anterior. Această dispoziţie dă expresia concepţiei după
care instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de
drept penal, în jurul cărora sunt grupate toate dispoziţiile Codului penal. Între aceste instituţii fundamentale
există o strânsă legătură: infracţiunea este cauza răspunderii penale, iar aceasta din urmă efectul infracţiunii
şi, totodată, cauza sancţiunii de drept penal, iar sancţiunea de drept penal este efectul răspunderii penale.
Pentru ca o faptă să constituie infracţiune şi să conducă la răspundere penală, este necesar mai întâi ca
aceasta să corespundă modelului legal, în sensul că trăsăturile obiective ale faptei concret săvârşite să
corespundă celor descrise de norma de incriminare, apoi să se constate că fapta nu a fost săvârşită în
prezenţa vreuneia dintre cauzele justificative şi să se dovedească, pe bază de probe legale, că fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege, eventual cu mobilul sau în scopul formulate în lege, dacă
acestea au valoare de elemente subiective obligatorii.
Până la dovedirea vinovăţiei persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, exprimată
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana respectivă este considerată sau prezumată nevinovată,
pentru că în favoarea acesteia funcţionează prezumţia de nevinovăţie consacrată constituţional în art. 23
alin. (11). Prezumţia de nevinovăţie funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei învinuite care, fiind
prezumată nevinovată, se poate apăra, prin exercitarea mijloacelor de probă pe care le consideră potrivite,
împotriva învinuirii care i se aduce.
Termenul de „infracţiune”, folosit în conţinutul art. 15 alin. (2) C. pen., are înţelesul pe care legiuitorul îl
explică în art. 174 C. pen. În înţelesul acestui text, poate constitui temei al răspunderii penale a unei
persoane atât săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni consumate sau a unei tentative pedepsibile, cât şi
participarea ei la vreuna dintre acestea, în calitate de coautor, instigator sau complice.
Legătura strânsă între infracţiune şi răspunderea penală, consacrată în dispoziţiile art. 15 alin. (2) C.
pen., nu exclude posibilitatea ca, în anumite situaţii, legiuitorul să trateze în mod autonom răspunderea
penală. Astfel, Codul penal reglementează cauzele care, potrivit legii, înlătură răspunderea penală, deşi
fapta continuă să constituie infracţiune (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii penale,
împăcarea părţilor) sau cauzele care înlătură executarea pedepsei (integral sau parţial), deşi fapta continuă
să constituie infracţiune şi să existe răspundere penală (graţierea, prescripţia executării pedepsei).

*1) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 161. Autorul face distincţia dintre infracţiunea ca faptă
abstractă, respectiv descrierea pe care legiuitorul o face în conţinutul incriminării şi infracţiunea ca faptă
concretă, adică fapta săvârşită în mod efectiv, în condiţiile cuprinse în descrierea faptei abstracte.
*2) C. Bulai, B.N. Bulai, Manualul de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 146; V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 161; G. Antoniu, Noul Cod penal comentat, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 159–160; F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 199–200; I. Pascu, Drept penal, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 120; V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, I. Pascu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept
penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 128; Tr. Dima, Drept penal, Partea
generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 131.
*3) Art. 42 din O.U.G. nr. 59/2000, care incrimina omorul săvârşit asupra personalului silvic, a fost
abrogat prin Legea nr. 187/2012.
*4) Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în art. 387 alin. (1) prevede
că: „practicarea meseriei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi
se pedepseşte conform Codului penal”, iar în art. 480 se arată că: „Practicarea meseriei de medic dentist de
către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal”;
Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în art. 25 prevede: „Exercitarea
oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută în art. 3 de către o persoană
fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou
constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale”. Dispoziţiile acestor legi care reglementează
condiţiile în care se exercită profesia de medic, medic dentist sau avocat completează dispoziţiile-cadru ale
art. 348 C. pen.
*5) G. Antoniu, op. cit., p. 160.
*6) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 175.
*7) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 162; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român,
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 116; Tr. Dima, Drept penal, Partea generală,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 163.
 *8) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 173, 196; I. Pascu, op. cit., p. 127.
*9) G. Antoniu, Noul Cod penal, op. cit., p. 164; F. Streteanu, op. cit., p. 205–207.
*10) G. Antoniu, Tipicitatea şi antijuridicitatea, în RDP nr. 4/1997, p. 29. Autorul subliniază că
promovarea concepţiei tripartite referitoare la trăsăturile generale ale infracţiunii ar permite o mai corectă
reglementare şi aplicare a cauzelor care exclud caracterul penal al faptei, putând exista cauze care înlătură
tipicitatea, cauze care înlătură antijuridicitatea şi cauze care înlătură vinovăţia; F. Streteanu, op. cit., p. 330.
*11) G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, loc. cit., p. 21.
*12) G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), în RDP nr.
4/2007, p. 12.

ART. 16
Vinovăţia

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Vinovăţia, condiţie a existenţei infracţiunii

Norma de incriminare descrie, pe de-o parte, cerinţele de ordin obiectiv referitoare la fapta care
formează modelul legal al acesteia, iar, pe de altă parte, cerinţele cu privire la vinovăţie, în special a formei
sub care se poate înfăţişa, care constituie conţinutul modelului legal al vinovăţiei.
Numai înscriind aceste cerinţe în norma de incriminare, legiuitorul poate pretinde organelor judiciare să
tragă la răspundere penală o persoană atât pentru că a comis o faptă ale cărei trăsături obiective se suprapun
cu cele ale modului legal, dar şi pentru că a comis fapta cu o anumită poziţie subiectivă, şi anume cu
aceea descrisă în modelul legal de vinovăţie corespunzător faptei respective*1).
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) C. pen., fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu
forma de vinovăţie cerută de legea penală.
Forma de vinovăţie, în norma de incriminare a faptei, este explicit prevăzută în cazul în care aceasta
îmbracă forma culpei.
Identificarea modelului legal, la care forma de vinovăţie este intenţia, se face prin coroborarea
conţinutului obiectiv descris în norma de incriminare cu dispoziţiile art. 16 alin. (6) teza I, care prevăd că
„fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie”.

2. Definiţia vinovăţiei
În concepţia legii penale române, vinovăţia este privită ca un proces subiectiv compus din doi factori:
factorul intelectiv sau de conştiinţă şi factorul volitiv sau de voinţă.
a) Factorul intelectiv sau de conştiinţă constă în reprezentarea faptei, a condiţiilor de comitere,
urmărilor şi a legăturii de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată.
În conştiinţa făptuitorului apare ideea de a săvârşi o faptă, cât şi reprezentarea urmărilor ei. Tot în
conştiinţa făptuitorului, în forul interior al acestuia, are loc deliberarea asupra motivelor care ar justifica
săvârşirea infracţiunii, cât şi asupra motivelor care ar impune abţinerea făptuitorului. Rezultatul acestor
deliberări (al cântăririi motivelor) este decizia luată de subiect, în sensul comiterii sau nu a faptei. Odată
terminat procesul psihic cu luarea hotărârii de a acţiona, factorul intelectiv sau de conştiinţă s-a realizat.
b) Factorul volitiv sau de voinţă presupune trecerea de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de
voinţă prin care subiectul mobilizează energiile de care dispune, în vederea realizării actului de conduită
exterioară.
Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să îi aparţină, să-i fie imputabil persoanei care l-a
comis. Dacă această persoană a fost constrânsă, nu a acţionat în mod liber, fapta nu-i aparţine decât fizic,
nu şi psihic (de exemplu, dacă un funcţionar public gestionar este ameninţat cu arma să dea anumite bunuri
pe care le gestionează, fapta lui de delapidare nu poate fi imputată decât fizic, nu şi psihic, el nu a acţionat
cu vinovăţie, ci sub imperiul unei constrângeri (morale).
 Prin urmare, factorul volitiv există atunci când persoana, fiind stăpână pe actele sale şi lipsind orice
constrângere exterioară, a acţionat liber, având posibilitatea de autodeterminare, adică de a decide în mod
liber asupra conduitei sale.
Pentru a vorbi de vinovăţie, trebuie să se constate existenţa cumulativă a celor doi factori şi concordanţa
lor în momentul săvârşirii faptei.
Dacă făptuitorul are o reprezentare greşită asupra activităţii pe care urmează să o desfăşoare şi a
consecinţelor acesteia, fiind în eroare asupra unor împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, nu
va exista vinovăţie şi, pe cale de consecinţă, fapta nu va constitui infracţiune (de exemplu, dacă persoana
pune în circulaţie o monedă falsificată, neştiind că moneda este falsă, nu va răspunde pentru infracţiunea de
falsificare de monedă prin punerea acesteia în circulaţie).
Factorul de conştiinţă sau intelectiv are un rol primordial, întrucât contribuie la formarea
reprezentărilor faptei şi a urmărilor acesteia, care se răsfrâng asupra procesului volitiv, orientând şi
dinamizând voinţa subiectului în săvârşirea faptei.
Între factorul intelectiv şi factorul volitiv nu există un zid despărţitor; cei doi factori interferează şi se
presupun unul pe celălalt. Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la rândul său, asupra
reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând conduce chiar la revenirea asupra deciziei.
Deşi factorul intelectiv precede pe cel volitiv, în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, la
verificarea concordanţelor între cerinţele privitoare la vinovăţie cu cele descrise de norma de incriminare,
se stabileşte, mai întâi, dacă fapta a fost voită de subiect, adică este urmarea autodeterminării sale libere
şi apoi dacă acesta a avut reprezentarea pe planul conştiinţei specifice a formei de vinovăţie cerute de
modelul legal al acelui tip de faptă.
De subliniat că cei doi factori ai vinovăţiei trebuie să fuzioneze în momentul săvârşirii acţiunii
(inacţiunii) şi a producerii rezultatului faptei. Dacă o persoană a luat hotărârea de a săvârşi o faptă, însă în
momentul comiterii acesteia a acţionat din culpă, răspunderea penală va fi determinată de această din urmă
poziţie. De exemplu, dacă o persoană a luat hotărârea de a ucide victima contra căreia avea o veche
duşmănie şi în acest sens, invită victima la o plimbare pe malul unui lac, cu intenţia ca, la un moment dat,
să o arunce în apă, cunoscând că victima nu ştie să înoate, dar, în timpul plimbării, persoana, din neatenţie,
se împiedică de o piatră şi în cădere dezechilibrează victima, care cade în lac şi se îneacă. În acest caz
subiectul va fi tras la răspundere penală pentru ucidere din culpă, şi nu omor, pentru care iniţial luase
hotărârea.
Noul Cod penal nu defineşte vinovăţia, ci numai formele şi modalităţile vinovăţiei în art. 16, ţinând
seama de variaţia conţinutului, atât al factorului intelectiv, cât şi al factorului volitiv. Potrivit prevederilor
acestui text, vinovăţia poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă
neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, reprezentarea rezultatului
acelei fapte pe care l-a urmărit ori acceptat să se producă sau a socotit fără temei că nu se va produce, ori
nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
În lucrările de specialitate se face observaţia că nu trebuie confundată vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii cu vinovăţia ca element subiectiv în conţinutul normei de incriminare*2).
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de câte ori se constată una dintre formele şi
modalităţile vinovăţiei, prevăzute în art. 16 C. pen. (intenţie, culpă, intenţie depăşită). Dimpotrivă, pentru
existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al unui anumit tip de infracţiune, trebuie să se constate că
elementele obiective (acţiunea, urmarea imediată, legătura de cauzalitate) au fost realizate cu acea formă
de vinovăţie care este cerută de modelul legal al acelei fapte. Ca urmare, este posibil să existe vinovăţie ca
trăsătură esenţială, dar nu ca şi element subiectiv al faptei incriminate. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru
a căror existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, nu are nicio relevanţă împrejurarea că fapta
este săvârşită din culpă. De exemplu, pentru infracţiunea de violare de domiciliu (art. 224) se cere ca
făptuitorul să acţioneze cu intenţie; dacă acesta a comis fapta din culpă, există vinovăţie ca trăsătură
esenţială, dar nu ca element subiectiv al faptei incriminate, astfel că fapta nu va genera răspundere
penală.
 3. Formele şi modalităţile vinovăţiei
Din prevederile art. 16 alin. (2) C. pen. rezultă că vinovăţia se poate prezenta sub următoarele forme:
intenţie, culpă, intenţie depăşită.

A. Intenţia şi modalităţile acesteia

Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este definită în art. 16 alin. (3) C. pen., în care se prevede:
Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Din definiţia legală dată intenţiei rezultă că aceasta se poate înfăţişa sub două modalităţi, şi anume:
intenţia directă şi intenţia indirectă.
a) Intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (factorul
intelectiv) şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (factorul volitiv).
Factorul intelectiv, exprimat de legiuitor în art. 16 alin. (3) C. pen. prin termenul „prevede”, se
raportează doar la rezultatul faptei. În realitate, factorul intelectiv presupune cunoaşterea de către făptuitor
şi a celorlalte elemente de natură obiectivă descrise de modelul legal al acelei fapte*3).
Prin „a prevedea rezultatul” se înţelege, aşadar, a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că
rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune. Prevederea este cunoaşterea
dedusă din exacta şi prealabila reprezentare a acţiunii sau inacţiunii ce se efectuează şi a împrejurărilor în
care are loc efectuarea acesteia*4).
Când făptuitorul nu cunoaşte sau cunoaşte greşit acţiunea sau inacţiunea pe care o efectuează, implicit el
nu mai prevede ceea ce va urma deci, datorită erorii de fapt privind acţiunea sau inacţiunea, nu va exista
vinovăţie sub forma intenţiei.
De asemenea, făptuitorul trebuie să-şi reprezinte condiţiile în care urmează să acţioneze, existenţa şi
calitatea subiectului pasiv, locul şi timpul acţiunii, obiectul material asupra căruia îşi desfăşoară activitatea
interzisă, când acestea sunt descrise în conţinutul incriminării. De exemplu, în cazul comunicării de
informaţii false trebuie să aibă reprezentarea caracterului fals al acestora; în materie de furt, trebuie să îşi
dea seama că bunul este al altuia, chiar dacă nu cunoaşte cine este în concret acesta; în situaţia omorului,
făptuitorul trebuie să ştie că acţionează asupra unei persoane în viaţă; în cazul infracţiunii de ultraj, trebuie
să ştie că victima este funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ori fapta este în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu
etc.
Prin expresia „rezultatul faptei” se înţelege urmarea imediată produsă prin acţiunea (inacţiunea)
efectuată de făptuitor şi prevăzută în norma de incriminare.
Rezultatul care trebuie să se afle în reprezentarea făptuitorului şi de care depinde existenţa factorului
intelectiv este prevăzut explicit sau implicit în norma de incriminare*5).
De regulă, norma de incriminare cuprinde un rezultat unic (de exemplu, furtul, înşelăciunea, omorul). În
mod excepţional, norma de incriminare poate să cuprindă descrierea a două rezultate concomitente sau
alternative (de exemplu, tâlhăria presupune rezultatul faptei de furt concomitent cu cel al faptei de violenţă;
abuzul în serviciu descrie în norma de incriminare două rezultate alternative: o pagubă unei persoane fizice
sau juridice ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice).
Rezultatul acţiunii (inacţiunii) incriminate se poate răsfrânge asupra unei fiinţe sau bun. De exemplu,
uciderea unei persoane (art. 188); vătămarea corporală (art. 194); furtul (art. 228); nepredarea unui bun
găsit autorităţilor ori celui care l-a pierdut (art. 243); sau se poate răsfrânge asupra unui obiect nematerial:
de exemplu, cauzează o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice
(art. 297); pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului (art. 197).
De asemenea, rezultatul acţiunii (inacţiunii) care se răsfrânge asupra unui obiect material poate consta
într-o leziune, în sens de modificare a substanţei sau a poziţiei obiectului (de exemplu, uciderea unei
persoane – art. 188; vătămarea corporală – art. 194, delapidarea – art. 295 C. pen. etc.) ori de punere în
pericol a obiectului (de exemplu, punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice a minorului – art. 197;
vânzarea de alimente alterate, dacă sunt vătămătoare sănătăţii – art. 358; omisiunea de a da ajutorul necesar
unei persoane găsite a cărei viaţă este pusă în pericol – art. 203 C. pen. etc.).
Factorul volitiv al intenţiei directe presupune existenţa voinţei acţiunii (inacţiunii) şi a voinţei de a
produce rezultatul aflat în reprezentarea subiectului. Celelalte elemente care formează conţinutul obiectiv
al faptei incriminate nu fac în mod necesar obiectul factorului volitiv.
La stabilirea în concret a intenţiei directe în săvârşirea unei fapte, organul judiciar este obligat să
stabilească, în fiecare caz, dacă făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea
acestuia. Cel mai adesea, intenţia directă rezultă din materialitatea faptei (ex re), adică din modul şi din
împrejurările de comitere a faptei, din mijloacele folosite, cât şi din conduita infractorului, anterior,
concomitent şi ulterior săvârşirii faptei. De exemplu, dacă făptuitorul foloseşte mijloace apte de a ucide şi
loveşte asupra unor zone vitale ale corpului, iar loviturile sunt date cu intensitate, există prezumţia că a
avut reprezentarea rezultatului şi a voit să-l producă. Această prezumţie nu este absolută, ci relativă,
făptuitorul putând face dovada contrară.
Fapta se consideră săvârşită cu intenţie directă în toate cazurile în care producerea rezultatului
constituie însuşi scopul acţiunii (inacţiunii) subiectului (de exemplu, făptuitorul descarcă arma asupra unei
persoane, în scopul uciderii; falsifică un înscris oficial pentru a ascunde o delapidare; foloseşte fără drept o
calitate oficială pentru a induce în eroare victima de la care obţine un folos material injust; sustrage
documente secrete de stat în scopul transmiterii lor unei puteri străine etc.).
De asemenea, se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care producerea rezultatului este privită
de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost
dorite sau voite de el. De exemplu, autorul, voind să ucidă o persoană aflată într-un lift, provoacă
prăbuşirea acestuia, deşi ştia că în cabină se află încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea
acesteia fiind un rezultat inevitabil al faptei sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul
nu dorea suprimarea vieţii acesteia.
În practica judiciară s-a decis că a săvârşit fapta cu intenţie directă acela care, intrând în locuinţa victimei
cu consimţământul acesteia şi profitând de un moment în care victima nu era de faţă, i-a sustras o sumă de
bani şi fiind surprins de victimă, a agresat-o în scopul păstrării sumei de bani, iar pentru a ascunde
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie a ucis-o*6); sau, dacă inculpatul, după ameninţarea repetată a victimei cu
moartea, se deplasează la domiciliul acesteia înarmat cu topor şi cuţit, ucigând-o*7). Acţionează cu intenţie
directă şi acela care, după ce a fost condamnat anterior pentru infracţiunea de ultraj asupra victimei, o
ameninţă că o va ucide din cauza acestei condamnări, iar după liberarea din penitenciar a ucis-o*8); a
acţionat cu intenţie directă şi inculpatul care a stropit victima cu benzină şi i-a dat foc, provocându-i arsuri
pe 10% din suprafaţa corpului*9); trimiterea prin poştă a unui colet părţii vătămate, conţinând material
explozibil şi un mecanism de declanşare a exploziei, cu urmarea producerii, prin explozie a unor leziuni
vindecabile în 5–6 zile de tratament medical, reflectă intenţia făptuitorului de a ucide*10); a acţionat cu
intenţie directă inculpatul care a sustras un vehicul pentru a transporta bunurile furate*11).
b) Intenţia indirectă este cea de-a doua modalitate a intenţiei şi se caracterizează prin aceea că
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (factorul intelectiv) şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui (factorul volitiv).
La această modalitate a intenţiei, factorul intelectiv se particularizează prin aceea că făptuitorul are
reprezentarea a cel puţin două rezultate: unul pe care îl doreşte şi care poate fi sau nu prevăzut de legea
penală şi un rezultat prevăzut de legea penală, pe care nu-l doreşte, dar a cărei producere apare ca fiind
posibilă şi este acceptat de făptuitor. În ceea ce priveşte factorul volitiv, făptuitorul acţionează voit, dar
numai prin acceptarea riscului producerii şi a altor rezultate cu caracter penal decât cele urmărite de acesta.
Datorită specificului celor doi factori subiectivi ai intenţiei indirecte, aceasta este posibilă numai în
cazul acţiunilor sau inacţiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi
susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate. Cel care urmăreşte unul dintre aceste rezultate,
dar prevede ca posibile şi celelalte rezultate şi totuşi efectuează acţiunea sau inacţiunea respectivă, inclusiv
acceptă riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite*12).
În cazul acestei modalităţi a intenţiei, subiectul nu ia nicio măsură pentru ca cealaltă urmare, eventuală,
să nu se producă, ci acceptă producerea ei ca preţ al producerii primului rezultat*13).
Pentru stabilirea intenţiei indirecte, trebuie să fie făcute trei constatări, şi anume: că făptuitorul a
prevăzut ca rezultat posibil al faptei sale şi un alt rezultat decât cel urmărit de el; că totuşi a săvârşit acea
faptă acceptând producerea eventuală a rezultatului neurmărit şi că acel rezultat prevăzut ca posibil s-a
produs efectiv*14).
În practica judiciară s-a decis că există infracţiunea de omor cu intenţie indirectă dacă inculpatul care,
după ce prin constrângere, a avut relaţii sexuale cu victima, în vârstă de 50 de ani şi în stare de ebrietate, a
lăsat-o inconştientă în zăpadă, dezbrăcată şi expusă îngheţului, împrejurări din cauza cărora a decedat*15);
ori dacă inculpatul a aruncat, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de 8 etaje, în zona unei pieţe intens
circulate, două cărămizi, producând moartea victimei care circula pe stradă*16); tot astfel, în cazul în care
inculpatul a refuzat să oprească autovehiculul şi a accelerat viteza, în ciuda protestelor victimei,
determinând-o să sară din mers, cu consecinţe mortale pentru victimă, urmări pe care inculpatul le-a
acceptat*17); constituie tentativă la infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie indirectă fapta inculpatului
de a îngrădi un teren cu un cablu electric neizolat, pus sub tensiunea de 220 V, urmată de atingerea cablului
de către o persoană, cu consecinţa electrocutării acesteia şi producerii unor grave leziuni, vindecate în urma
unor intervenţii medicale*18).
Deşi legea penală nu prevede un tratament sancţionator diferit a unei fapte, după cum aceasta a fost
săvârşită cu intenţie directă sau cu intenţie indirectă, totuşi este necesar ca în fiecare caz în parte să se
stabilească în mod clar cu care dintre cele două modalităţi ale intenţiei s-a comis acea faptă, pentru că de
aceasta trebuie să se ţină seama în individualizarea pedepsei.
Din consultarea practicii judiciare publicate rezultă că în multe hotărâri instanţele judecătoreşti nu se
preocupă de o corectă stabilire a modalităţii intenţiei, recurgând la o formulare imprecisă, de genul
„procedând astfel, inculpatul a dorit sau cel puţin a acceptat producerea rezultatului”*19).
c) Alte modalităţi ale intenţiei. În afara modalităţilor normative ale intenţiei (directă şi indirectă), în
doctrina penală se evidenţiază şi alte modalităţi ale intenţiei, pe care le-am putea denumi modalităţi faptice
sub care se pot înfăţişa cele normative, a căror existenţă ar putea influenţa gradul de vinovăţie şi
periculozitate a infractorului. Dintre acestea, amintim: intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul
şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei (intenţia directă obişnuită) şi intenţia calificată, când
făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma de
incriminare (de exemplu, omorul săvârşit pentru a comite sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni);
intenţia iniţială, când subiectul prevede rezultatul de la început şi intenţia supravenită, când autorul, în
timpul desfăşurării acţiunii, îşi modifică poziţia subiectivă; dacă el continuă acţiunea, va răspunde pentru
infracţiunea corespunzătoare acestei noi poziţii; dacă modificarea poziţiei subiective survine după ce s-a
executat acţiunea, noua modificare nu va avea nicio relevanţă (de exemplu, făptuitorul a luat hotărârea de a
săvârşi un furt, în timpul executării faptei este surprins de o persoană şi, pentru a păstra bunul, hotărăşte să
folosească violenţa; în acest caz el va răspunde pentru tâlhărie, şi nu pentru furt; dacă făptuitorul a luat
hotărârea de a comite furtul, execută până la capăt infracţiunea, însă ulterior îi vine în minte că putea să
ucidă persoana care l-a văzut pe geamul locuinţei, când sustrăgea bunul, această nouă poziţie subiectivă nu
mai are nicio importanţă, deoarece nu s-a materializat în acte de executare corespunzătoare); intenţia
unică, aceasta există atunci când se urmăreşte săvârşirea unei singure fapte şi intenţia complexă, când
subiectul a hotărât comiterea mai multor fapte sau producerea mai multor rezultate; intenţia spontană
există când executarea faptei are loc îndată ce s-a luat rezoluţia infracţională şi intenţia premeditată, când
survine un interval de timp de la luarea deciziei infracţionale şi până la punerea în executare, interval în
care făptuitorul a meditat îndelung asupra modului şi mijloacelor de comitere a faptei şi, totodată, a
efectuat unele acte de pregătire; intenţia determinată, când făptuitorul are în reprezentarea sa un rezultat
precis al faptei şi intenţia nedeterminată, când făptuitorul prevede posibilitatea mai multor rezultate, caz
în care răspunderea acestuia se va stabili în funcţie de rezultatul care s-a produs efectiv.

B. Culpa şi modalităţile acesteia

Potrivit art. 16 alin. (4) C. pen., o faptă este săvârşită din culpă când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
putea şi trebuia să-l prevadă. În temeiul acestor dispoziţii, culpa se prezintă sub două modalităţi consacrate
legal: culpa cu prevedere sau uşurinţă şi culpa fără prevedere sau neglijenţă.
a) Culpa cu prevedere sau uşurinţa există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (a urmării
imediate), pe care însă nu îl acceptă, socotind fără temei că acest rezultat aflat în reprezentarea sa nu se va
produce [art. 16 alin. (4) lit. a)]. De exemplu, conducătorul unui autovehicul, cunoscând că are sistemul de
frânare defect, prevede că în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea,
bazându-se pe experienţa şi calităţile sale, pe faptul că va circula cu viteză redusă, pe o distanţă relativ mică
etc., va evita producerea unui accident. În realitate, accidentul, care se soldează cu moartea unui pieton, se
produce, evaluările sale dovedindu-se uşuratice. În acest caz, conducătorul autovehiculului va răspunde
pentru ucidere din culpă a pietonului accidentat.
Pentru existenţa culpei cu prevedere sau uşurinţă, trebuie să fie întrunite două condiţii:
– făptuitorul să fi prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activităţii
desfăşurate, rezultat pe care să nu îl fi acceptat;
– făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.
După cum se observă, culpa cu prevedere, sub aspectul factorului intelectiv, se aseamănă cu intenţia
indirectă, în sensul că făptuitorul prevede rezultatul posibil al faptei sale, cu deosebirea că în cazul intenţiei
indirecte el acceptă rezultatul eventual, pe când în cazul uşurinţei nu îl acceptă, socotind fără temei că
îl va putea evita, însă în final se dovedeşte că aprecierea sa a fost uşuratică, deoarece rezultatul nu a putut fi
evitat.
Specific culpei cu previziune este faptul că autorul se bazează pe anumite împrejurări obiective, reale,
apreciate de acesta ca fiind suficiente pentru ca rezultatul să nu se producă, chiar dacă la o analiză obiectivă
ele se dovedesc insuficiente. Dacă făptuitorul s-ar bizui pe întâmplare sau pe noroc, ar atrage
răspunderea sa pentru o faptă comisă cu intenţie indirectă. Referindu-ne la exemplul de mai sus, dacă
conducătorul unui autovehicul ar circula pe un drum public aglomerat, cu viteză excesivă şi ar ucide o
persoană, bazându-se pe noroc sau întâmplare fericită pentru a evita accidentul, el va răspunde pentru omor
cu intenţie indirectă.
În practica judiciară s-a decis că există culpă cu prevedere când inculpatul, în timp ce conducea un
autoturism, a observat pe trotuar un grup de copii, din care, la un moment dat, s-a desprins un copil în
vârstă de 3 ani, care a încercat să traverseze strada şi, pentru a evita lovirea acestuia, a redus viteza, dar şi-a
continuat deplasarea virând spre stânga, pe contrasens, cu intenţia de a ocoli copilul angajat în traversare,
însă acesta s-a întors brusc spre trotuar, fiind lovit cu partea din dreapta a maşinii şi, ca urmare a
impactului, a încetat din viaţă*20); tot astfel, în cazul inculpatului care conducea un utilaj auto care avea
defecţiuni majore la motor, direcţie şi sistemul de frânare, sesizând prezenţa pe carosabil a unei femei şi ca
urmare a defecţiunilor sistemului de frânare, nu a putut evita acroşarea acesteia, care, în urma leziunilor
suferite a încetat din viaţă*21); ori când inculpatul, aflându-se la volanul unui autoturism, a efectuat o
manevră de depăşire în mod imprudent şi cu încălcarea regulilor de circulaţie rutieră, din care cauză a
pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu alt autoturism, rezultatul fiind vătămarea corporală a unei
persoane aflate în acest din urmă autoturism*22); sau când inculpatul, conducător auto, nerespectând viteza
în momentul intrării într-o intersecţie, deşi exista un semnalizator care indica „cedează trecerea”, a
accidentat victima care conducea regulamentar autovehiculul său*23).
Datorită identităţii factorului intelectiv al intenţiei indirecte şi al culpei cu prevedere, uneori, în practica
judiciară, deşi se reţine aceeaşi stare de fapt, instanţele pronunţă hotărâri cu soluţii diferite. Astfel, s-a
reţinut în fapt că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, s-a urcat pe terasa blocului de 8 etaje în
care locuia, situat în apropierea unei pieţe agro-alimentare, cu scopul de a fixa suportul antenei TV; în
timpul operaţiunii, a aruncat peste marginea terasei două cărămizi şi un suport metalic de antenă; una dintre
cărămizi a lovit în cap un trecător, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral în urma căruia a decedat.
Prima instanţă şi cea de apel au calificat fapta ca fiind ucidere din culpă cu prevedere. Instanţa Supremă a
considerat că în această cauză inculpatul, aruncând cărămizile în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de 8
etaje, într-o zonă circulată cum este piaţa agro-alimentară, se impune concluzia că inculpatul, pe plan
subiectiv, a avut o atitudine de indiferenţă faţă de eventualitatea producerii morţii unei persoane. Acest
comportament, apreciază instanţa supremă, caracterizează, în raport cu rezultatul eventual, intenţia
indirectă de omor, şi nu culpa cu prevedere*24).
Într-o altă speţă, prima instanţă a hotărât că există infracţiunea de omor în cazul căderii victimei de la
etajul 2, în timp ce încerca, ieşind pe fereastră, să se refugieze într-un apartament vecin, din cauza violenţei
inculpatei, care a pătruns în locuinţă prin spargerea uşii şi ameninţând-o cu moartea.
Împotriva acestei hotărâri, inculpata a declarat apel, solicitând schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea de omor în cea de ucidere din culpă. Apelul a fost admis, instanţa procedând la schimbarea
încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor în aceea de ucidere din culpă.
Această decizie a instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către procuror, cu motivarea că încadrarea
juridică dată de prima instanţă este cea corectă.
Instanţa de recurs reţine că din probele administrate în cauză rezultă că, faţă de modul cum a acţionat,
inculpata a prevăzut că acţiunile sale ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care l-a acceptat, ceea ce
înseamnă că a săvârşit fapta cu intenţia indirectă de a ucide. În consecinţă, a procedat la schimbarea
încadrării juridice din infracţiunea de ucidere din culpă în infracţiunea de omor*25).
Pentru a se evita soluţii neunitare în materia culpei cu prevedere, credem că esenţial este de a stabili, în
fiecare caz în parte, mai întâi, dacă autorul faptei a avut în reprezentarea sa existenţa unor împrejurări
obiective, reale pe care şi-a format convingerea că rezultatul nu se va produce, însă în acel caz se evaluează
în mod eronat; în ipoteza în care aceste împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o simplă
speranţă, va exista intenţie indirectă.
b) Culpa fără prevedere sau neglijenţa există când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să îl prevadă [art. 16 alin. (4) lit. b)].
Ceea ce deosebeşte culpa fără prevedere de celelalte modalităţi ale vinovăţiei (intenţia, intenţia indirectă,
culpa cu prevedere) este faptul că subiectul nu are reprezentarea rezultatului, deşi trebuia şi putea să îl aibă.
Pentru existenţa culpei fără prevedere sau neglijenţă, trebuie întrunite cumulativ două condiţii.
Prima condiţie este ca făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei. Aceasta înseamnă că făptuitorul,
deşi a executat acţiunea sau inacţiunea datorită căreia s-a produs rezultatul descris în norma de incriminare,
totuşi el nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat, nu a realizat că acel rezultat s-ar putea produce.
A doua condiţie constă în obligaţia (trebuia) şi posibilitatea (putea) de a prevedea rezultatul.
Obligaţia de a se prevedea rezultatul poate fi o regulă de conduită descrisă sau cuprinsă într-un act
normativ care reglementează exercitarea unor funcţii, profesii, meserii sau alte ocupaţii.
Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a săvârşit fapta din
culpă şi în raport cu persoana celui care a comis-o.
Pentru stabilirea vinovăţiei în modalitatea culpei fără prevedere, se folosesc două criterii: criteriul
obiectiv, prin care se urmăreşte să se constate dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul şi criteriul
subiectiv, utilizat pentru a verifica dacă făptuitorul a avut, în momentul comiterii faptei, posibilitatea să
prevadă acel rezultat.
Criteriul obiectiv presupune verificarea tuturor împrejurărilor şi a condiţiilor în care s-a comis fapta şi
dacă rezultatul trebuia prevăzut, în sensul că orice om normal şi cu pricepere obişnuită ar fi fost în stare să
prevadă acel rezultat.
Criteriul subiectiv constă în verificarea posibilităţii reale, efective a făptuitorului de a prevedea rezultatul
în momentul săvârşirii faptei, în raport cu aptitudinile sale personale. Se au în vedere, în acest sens,
particularităţile psihofizice, intelectuale, experienţa şi pregătirea făptuitorului, toate raportate la momentul
şi condiţiile concrete de comitere a faptei.
Dacă se ajunge la concluzia că făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul acţiunii (inacţiunii) sale,
există vinovăţie sub forma culpei simple, în sens contrar nu există vinovăţie, ci caz fortuit*26).
În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte o faptă din culpă fără prevedere cel care a accidentat mortal o
persoană care dormea pe partea carosabilă, fiind în stare de ebrietate, deşi cu mai multă atenţie ar fi putut
evita accidentul*27); sau dacă a condus cu viteză excesivă (86 km/h) pe o vreme umedă şi cu vizibilitate
redusă, provocând deraparea autovehiculului şi ciocnirea pe contrasens cu un altul care circula
regulamentar, în urma accidentului fiind grav vătămate mai multe persoane*28); sau dacă circulând pe un
drum înzăpezit şi cu frâna defectă, a accidentat mortal victima care circula în sens contrar*29); ori când
inculpatul, conducând pe drumul public un autocamion şi observând unele defecţiuni la motorul acestuia, a
oprit într-o parcare de pe marginea şoselei, după care, deşi nu avea vizibilitate, a efectuat o manevră de
mers înapoi pe o distanţă de 5 m, surprinzând o persoană peste corpul căreia a trecut cu roţile, cauzându-i
moartea*30); ori dacă în timpul nopţii, la întâlnirea cu un autovehicul circulând din sens opus, este orbit de
lumina farurilor acestuia, conducătorul de autovehicul trebuia să reducă viteza în aşa măsură încât să evite
producerea oricărui accident prin coliziune cu un vehicul sau o persoană aflată pe carosabil; dacă în aceste
condiţii se produce un accident, nu se poate reţine cazul fortuit, ci, eventual, culpă comună sau culpă
concurentă a altei persoane, dacă aceasta se înscrie în legătura de cauzalitate*31).
c) Alte modalităţi ale culpei. În afara modalităţilor normative ale culpei, prevăzute explicit în art. 16
alin. (4) C. pen., doctrina penală mai face şi alte distincţii, în funcţie de felul în care acestea pot fi deduse
din fapta concret săvârşită, a căror existenţă poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.
Astfel, se face deosebire între culpa imediată (când comportarea culpabilă a autorului a produs imediat
rezultatul) şi culpa mediată (când rezultatul culpabil se produce prin intermediul comportării din culpă a
mai multor persoane); culpa constând din imprudenţă (nesocotinţă, adică prin modul superficial în care
s-a acţionat) din nepricepere, din nedibăcie, din nerespectarea dispoziţiilor legale, din nebăgare de
seamă (lipsa de atenţie), din indiferenţă (nepăsare), din temeritate etc.
Sub aspectul intensităţii, culpa poate să se înfăţişeze ca o culpă gravă (culpa lata), când orice persoană
cu un minimum de diligenţă ar fi prevăzut rezultatul; ca o culpă uşoară (culpa levis), când rezultatul putea
fi prevăzut numai dacă depunea un efort mai mare; ca o culpă foarte uşoară (culpa levissima), când
rezultatul nu putea fi prevăzut decât dacă se depunea un efort deosebit, se manifesta un simţ de prevedere
ieşit din comun.
În concepţia legii penale române, culpa are relevanţă penală oricât ar fi de redusă (nu se admite o
dualitate a culpelor, în sensul că în cazul culpei levissima să existe numai o răspundere civilă).

C. Intenţia depăşită (praeterintenţia)

Este cea de a treia formă de vinovăţie prevăzută de noul Cod penal în art. 16 alin. (5) şi există când fapta,
constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei
făptuitorului.
Dacă potrivit reglementărilor Codului penal anterior, intenţia depăşită este privită ca o formă mixtă de
vinovăţie, rezultată din combinarea intenţiei şi culpei, în noul Cod penal intenţia depăşită este tratată ca o
formă de vinovăţie autonomă, alături de cele două forme tipice de vinovăţie (intenţia şi culpa), aceasta
pentru a răspunde exigenţelor principiului legalităţii incriminării, întrucât „prin prevederea faptei în legea
penală” se înţelege atât descrierea în norma de incriminare a elementelor obiective, cât şi a formei de
vinovăţie.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 16 alin. (5) C. pen., intenţia depăşită poate fi definită ca fiind o formă
autonomă de vinovăţie, care apare ca element subiectiv în conţinutul normei de incriminare şi există atunci
când făptuitorul prevede şi urmăreşte ori acceptă producerea unui rezultat, dar în realitate, datorită
împrejurărilor în care se execută activitatea infracţională (acţiune sau inacţiune), rezultatul produs este mult
mai grav decât cel prevăzut, urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a acceptat,
sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Din definiţia intenţiei depăşite rezultă că, pentru a reţine această formă de vinovăţie în săvârşirea unei
fapte concrete, trebuie verificat, mai întâi, dacă la baza rezultatului mai grav, care se datorează culpei
făptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o acţiune (inacţiune) intenţionată (neavând
relevanţă dacă intenţia este directă sau indirectă) prevăzută de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai
grav este consecinţa acţiunii sau inacţiunii dorite de făptuitor.
Prin urmare, pentru a fi în prezenţa intenţiei depăşite este suficient ca acţiunea (inacţiunea) de bază să fie
prevăzută de legea penală, neavând importanţă gravitatea concretă a acesteia. Spre exemplu, în cazul
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute în art. 195 C. pen., acţiunea de lovire
sau alte violenţe prevăzută în art. 193, la care textul de incriminare a faptei de lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte face trimitere, poate consta în lovirea victimei cu palma, cu un obiect contondent,
trântirea la pământ, târârea, îmbrâncirea etc., acţiuni intenţionate care, în condiţiile în care au fost săvârşite,
au avut ca urmare moartea victimei, rezultat pe care făptuitorul nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l
prevadă.
Dacă rezultatul mai grav, moartea victimei, nu poate fi prevăzut de autorul faptei intenţionate, acestuia
nu i se poate reţine decât fapta de bază (lovirea sau alte violenţe), comisă cu intenţie*32).
De asemenea, este necesar să se verifice existenţa unei legături între fapta intenţionată şi rezultatul mai
grav produs, care se datorează culpei făptuitorului, în sensul că acesta trebuie să fie consecinţa acţiunii care
face parte din conţinutul manifestării intenţionate, altfel zis, că rezultatul mai grav apare ca o consecinţă
strâns legată de fapta incriminată.
Instanţele de judecată sunt consecvente în a constata această legătură. În acest sens, în practica judiciară
s-a reţinut că există o legătură strânsă între moartea victimei şi acţiunea de lovire sau alte violenţe ori de
vătămare corporală, în cazul în care inculpatul a îmbrâncit victima cu putere, lovind-o cu capul de un corp
dur; în acest caz, inculpatul putea şi trebuia să prevadă rezultatul mai grav (moartea victimei) al acţiunii
sale; ori dacă inculpatul, îmbrâncind victima aflată pe trotuar cu spatele la partea carosabilă a drumului,
aceasta dezechilibrându-se şi căzând sub roţile unui vehicul, fiind lovită mortal de maşină; sau dacă
inculpatul, intervenind într-o discuţie dintre mai multe persoane, a aplicat o puternică lovitură de pumn în
faţa victimei, care se afla într-o stare avansată de ebrietate, ca urmare s-a produs căderea şi lovirea victimei
de un plan dur, iar în final moartea etc.*33).
Legea penală română nu admite răspunderea obiectivă pentru rezultatul mai grav produs, întrucât în
definirea legală a intenţiei depăşite se face referire la culpa făptuitorului pentru acest rezultat.
Avându-se în vedere această realitate, în literatura de specialitate, în mod justificat, s-a criticat
incriminarea cuprinsă în art. 197 alin. (3) C. pen. anterior, potrivit căruia dacă fapta de viol a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
unor drepturi*34). Se susţine că numai în cazul violului care a avut ca urmare moartea victimei suntem
într-o ipoteză clasică de faptă săvârşită cu intenţie depăşită – autorul aplică lovituri victimei cu intenţia de a
o determina la raport sexual şi se produce un rezultat mai grav (moartea), pe care autorul nu l-a prevăzut,
deşi putea şi trebuia să-l prevadă – nu la fel stau lucrurile în cazul violului urmat de sinuciderea victimei,
când acesta s-a produs independent de actele de constrângere. În această din urmă situaţie, nu există
legătura de cauzalitate cerută de lege între acţiunea de constrângere şi sinuciderea victimei, astfel că gestul
acesteia nu poate fi imputat autorului faptei de viol, săvârşită în condiţiile variantei tip.
Aceasta este motivaţia pentru care în noul Cod penal, în art. 218 alin. (4) nu s-a mai menţinut şi ipoteza
în care violul are ca urmare sinuciderea victimei. În acest text se prevede „dacă fapta a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
Noul Cod penal stabileşte reguli de identificare în norma de incriminare a formei de vinovăţie numai cu
privire la intenţie şi culpă [art. 16 alin. (6)]. Pentru a evidenţia cerinţa intenţiei depăşite ca formă de
vinovăţie şi a legăturii de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) intenţionată şi rezultatul mai grav produs
din culpa făptuitorului, în norma de incriminare acest rezultat mai grav este precedat de expresia „dacă a
avut ca urmare (...)” (de exemplu, în art. 195 se prevede că „dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art.
193 şi 194 a avut ca urmare moartea victimei”) ori „dacă faptele prevăzute în art. (...) au produs
consecinţe deosebit de grave (...)” (a se vedea art. 309).
În doctrina penală se cunosc două feluri de infracţiuni preterintenţionate, şi anume: infracţiuni
praeterintenţionate propriu-zise şi infracţiuni cu urmări praeterintenţionate.
Infracţiunea este praeterintenţionată propriu-zisă când are un singur obiect juridic, producându-se un
singur rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor (de exemplu, vătămarea corporală – art.
194; lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195).
Infracţiunea este cu urmări praeterintenţionate când reprezintă o variantă calificată a unei anumite
infracţiuni, constând într-o urmare mai gravă decât cea prevăzută, urmărită sau acceptată de făptuitor, ca,
de exemplu, violul care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 218 alin. (3) lit. e)] ori moartea victimei
[art. 218 alin. (4)]; agresiunea sexuală care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 219 alin. (2) lit. e)]
sau moartea victimei [art. 219 alin. (3)]; tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 234 alin.
(3)]; tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei (art. 236) etc.
În practica judiciară s-a decis că există infracţiune praeterintenţionată de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte dacă inculpatul a lovit victima, pe care intenţiona numai să o rănească, într-o zonă a corpului
care i-a cauzat o sângerare gravă şi decesul, rezultat mai grav pe care inculpatul trebuia şi putea să-l
prevadă*35); tot astfel, comite infracţiune praeterintenţionată acela care, deşi aplică victimei lovituri
uşoare, aceasta moare, fiind suferindă de inimă, situaţie cunoscută de inculpat, care, în aceste condiţii,
trebuia şi putea să prevadă, în condiţiile concrete în care a acţionat, că ar putea produce un rezultat mai
grav, şi anume moartea victimei*36); de asemenea, s-a decis că inculpatul care a aplicat lovituri repetate
victimei silind-o să fugă şi să spargă un geam, lovindu-se în mod grav, vătămare care i-a produs moartea,
răspunde pentru rezultatul mai grav pe care nu l-a prevăzut, dar trebuia şi putea să îl prevadă*37). Există
viol care a avut ca urmare moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se inculpatului, s-a lovit cu capul de o
piatră, iar după viol a încetat din viaţă, întrucât violenţa a fost exercitată cu intenţie de inculpat însă
rezultatul mortal îi este imputabil cu titlul de culpă, deoarece moartea s-a produs ca urmare a violenţei
exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la raport sexual*38).
Nu constituie infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, ci infracţiunea de omor, în cazul în care
inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu un băţ victimei, urmată de aruncarea ei în pat, cu care ocazie a
fost lovită la cap de marginea de lemn a acestuia, producându-i-se leziuni grave, din cauza cărora a decedat
după puţin timp, întrucât relevă că inculpatul a avut reprezentarea că acţiunea sa violentă, îndreptată
împotriva unui copil în vârstă de 3 ani, putea să-i cauzeze moartea şi chiar dacă nu a urmărit acest rezultat,
totuşi putea să prevadă eventualitatea ca el să survină ca o consecinţă a faptei sale*39).

*1) G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, 2002, p. 101.

*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 120; V. Dobrinoiu, I. Pascu, I.
Molnar, G. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr, Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1997, p. 169.
*3) F. Streteanu, op. cit., p. 431; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 116.
*4) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 117.
*5) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 93.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2080 din 19 aprilie 2007, în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2007, Ed. Hamangiu, 2008, p. 23.
*7) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4582 din 3 august 2005, în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, 2006, p. 36.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5531 din 30 septembrie 2005, în Înalta Curte..., op. cit., 2006, p. 38.
*9) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1597 din 13 martie 2006, în Înalta Curte..., op. cit., 2006, p. 24.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2432 din 15 mai 2001, în CSJ, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii
pe anul 2001, Ed. All Beck, 2003, p. 186.
 *11) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2257 din 6 aprilie 2006, în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2006, Ed. Hamangiu, 2007, p. 32.
*12) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 118.
*13) G. Antoniu, Trăsăturile distincte ale intenţiei indirecte, în RDP nr. 12/1074, p. 22–27.
*14) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 118.
*15) C. Ap. Bacău, Dec. pen. nr. 45/1995, în RDP nr. 4/1997, p. 111.
*16) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 369/1997, în RDP nr. 4/1997, p. 111.
*17) CSJ, s. pen., Dec. nr. 620/1998, în Culegere de practică judiciară penală, 1998, Ed. All Beck,
1999, p. 200.
*18) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1946 din 12 septembrie 1996, în Probleme de drept din Jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie în materie penală, 1990–2000, Ed. Juris Argessis, 2002, p. 181.
*19) F. Streteanu, op. cit., p. 439.
*20) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 179/1998, în Culegere de practică judiciară penală, 1998,
Ed. All Beck, 1999, p. 295.
*21) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 671/1998, op. cit., p. 296.
*22) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 978/1998, op. cit., p. 303.
*23) CSJ, s. pen., Dec. nr. 369 din 14 februarie 1997, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ..., op.
cit., p. 223.
*24) Ibidem.
*25) SJ, s. pen., Dec. nr. 976 din 24 aprilie 1998, op. cit., p. 217.
*26) Nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina unui conducător auto, chiar aflat în
stare de ebrietate, în cazul în care, în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu pentru pietoni,
victima, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind îmbrâncită de o altă persoană de pe acel
refugiu pe partea carosabilă a străzii, a apărut pe neaşteptate la o distanţă mai mică de 2 m în faţa
autovehiculului, care a lovit-o provocându-i moartea; în această situaţie sunt aplicabile prevederile cazului
fortuit, deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi în nicio situaţie nu ar fi putut
să fie evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului auto (V. Papadopol, Şt. Daneş,
Repertoriu de practică judiciară pe anii 1980–1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 28).
*27) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 531/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 142.
*28) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1411/1998, în Culegere de practică judiciară penală,
1999, op. cit., p. 295.
*29) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 298/2000.
*30) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1797/2000, în RDP nr. 2/2002, p. 176.
*31) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2088 din 4 august 1995, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ..., op.
cit., p. 256.
*32) Ş. Stănoiu, Practica judiciară penală, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1992, p. 77–78.
*33) Ibidem, p. 72.
*34) F. Streteanu, op. cit., p. 464.
*35) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 257/1983, în RDP nr. 3/1984, p. 75; CSJ, s. pen., Dec. nr. 456/1998,
în RDP nr. 4/1999, p. 167.
*36) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2448/1983, în Practica judiciară penală..., op. cit., vol. III, p. 76.
*37) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 134/1997, în Culegere de practică judiciară penală, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1998, p. 193.
*38) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 486/1978, în RRD nr. 7/1978, p. 54.
*39) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 1472/1992, în RDP nr. 2/2001; În acelaşi sens, a se vedea: CSJ, s. pen.,
Dec. nr. 454/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 151; CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 1080/1999, în RDP nr. 1/2001, p.
146.
 ART. 17
Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Infracţiuni comisive susceptibile de a fi săvârşite prin omisiune

În doctrina penală şi practica judiciară se face deosebirea între infracţiunile comisive de pericol şi
infracţiuni comisive de rezultat. Criteriul de delimitare a acestor categorii de infracţiuni comisive îl
constituie natura urmării imediate, care rezultă din formularea textului de incriminare.
Sunt denumite infracţiuni comisive de pericol acele fapte la care urmarea imediată constă într-o stare
de pericol, într-o stare contrară celei existente anterior, sub imperiul căreia valoarea socială, împotriva
căreia a fost îndreptată fapta, este ameninţată în existenţa ei, iar relaţiile sociale create în jurul şi datorită
acestei valori sociale nu se pot desfăşura normal. În cazul acestor categorii de fapte, legiuitorul, în norma
de incriminare nu a prevăzut explicit vreo condiţie privitoare la rezultat, deoarece a avut în vedere faptul că
starea de pericol se produce prin însăşi săvârşirea faptei, aşa încât, prevăzându-se fapta, se prevede implicit
şi urmarea imediată a acesteia. Astfel, de exemplu, pentru existenţa infracţiunilor de trădare (art. 394 C.
pen.), propaganda pentru război (art. 405 C. pen.), împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu (art. 380), împiedicarea desfăşurării unei adunări publice (art. 373 C. pen.) ş.a., norma nu cere
op. cit., p. 116.
*4) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 117.
*5) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 93.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2080 din 19 aprilie 2007, în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2007, Ed. Hamangiu, 2008, p. 23.
*7) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4582 din 3 august 2005, în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, 2006, p. 36.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5531 din 30 septembrie 2005, în Înalta Curte..., op. cit., 2006, p. 38.
*9) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1597 din 13 martie 2006, în Înalta Curte..., op. cit., 2006, p. 24.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2432 din 15 mai 2001, în CSJ, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii
pe anul 2001, Ed. All Beck, 2003, p. 186.
*11) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2257 din 6 aprilie 2006, în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2006, Ed. Hamangiu, 2007, p. 32.
*12) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 118.
*13) G. Antoniu, Trăsăturile distincte ale intenţiei indirecte, în RDP nr. 12/1074, p. 22–27.
*14) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 118.
*15) C. Ap. Bacău, Dec. pen. nr. 45/1995, în RDP nr. 4/1997, p. 111.
*16) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 369/1997, în RDP nr. 4/1997, p. 111.
*17) CSJ, s. pen., Dec. nr. 620/1998, în Culegere de practică judiciară penală, 1998, Ed. All Beck,
1999, p. 200.
*18) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1946 din 12 septembrie 1996, în Probleme de drept din Jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie în materie penală, 1990–2000, Ed. Juris Argessis, 2002, p. 181.
*19) F. Streteanu, op. cit., p. 439.
*20) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 179/1998, în Culegere de practică judiciară penală, 1998,
Ed. All Beck, 1999, p. 295.
*21) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 671/1998, op. cit., p. 296.
*22) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 978/1998, op. cit., p. 303.
*23) CSJ, s. pen., Dec. nr. 369 din 14 februarie 1997, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ..., op.
cit., p. 223.
*24) Ibidem.
*25) SJ, s. pen., Dec. nr. 976 din 24 aprilie 1998, op. cit., p. 217.
 *26) Nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina unui conducător auto, chiar aflat în
stare de ebrietate, în cazul în care, în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu pentru pietoni,
victima, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind îmbrâncită de o altă persoană de pe acel
refugiu pe partea carosabilă a străzii, a apărut pe neaşteptate la o distanţă mai mică de 2 m în faţa
autovehiculului, care a lovit-o provocându-i moartea; în această situaţie sunt aplicabile prevederile cazului
fortuit, deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi în nicio situaţie nu ar fi putut
să fie evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului auto (V. Papadopol, Şt. Daneş,
Repertoriu de practică judiciară pe anii 1980–1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 28).
*27) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 531/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 142.
*28) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1411/1998, în Culegere de practică judiciară penală,
1999, op. cit., p. 295.
*29) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 298/2000.
*30) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1797/2000, în RDP nr. 2/2002, p. 176.
*31) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2088 din 4 august 1995, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ..., op.
cit., p. 256.
*32) Ş. Stănoiu, Practica judiciară penală, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1992, p. 77–78.
*33) Ibidem, p. 72.
*34) F. Streteanu, op. cit., p. 464.
*35) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 257/1983, în RDP nr. 3/1984, p. 75; CSJ, s. pen., Dec. nr. 456/1998,
în RDP nr. 4/1999, p. 167.
*36) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2448/1983, în Practica judiciară penală..., op. cit., vol. III, p. 76.
*37) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 134/1997, în Culegere de practică judiciară penală, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1998, p. 193.
*38) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 486/1978, în RRD nr. 7/1978, p. 54.
*39) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 1472/1992, în RDP nr. 2/2001; În acelaşi sens, a se vedea: CSJ, s. pen.,
Dec. nr. 454/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 151; CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 1080/1999, în RDP nr. 1/2001, p.
146.

ART. 17
Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Infracţiuni comisive susceptibile de a fi săvârşite prin omisiune

În doctrina penală şi practica judiciară se face deosebirea între infracţiunile comisive de pericol şi
infracţiuni comisive de rezultat. Criteriul de delimitare a acestor categorii de infracţiuni comisive îl
constituie natura urmării imediate, care rezultă din formularea textului de incriminare.
Sunt denumite infracţiuni comisive de pericol acele fapte la care urmarea imediată constă într-o stare
de pericol, într-o stare contrară celei existente anterior, sub imperiul căreia valoarea socială, împotriva
căreia a fost îndreptată fapta, este ameninţată în existenţa ei, iar relaţiile sociale create în jurul şi datorită
acestei valori sociale nu se pot desfăşura normal. În cazul acestor categorii de fapte, legiuitorul, în norma
de incriminare nu a prevăzut explicit vreo condiţie privitoare la rezultat, deoarece a avut în vedere faptul că
starea de pericol se produce prin însăşi săvârşirea faptei, aşa încât, prevăzându-se fapta, se prevede implicit
şi urmarea imediată a acesteia. Astfel, de exemplu, pentru existenţa infracţiunilor de trădare (art. 394 C.
pen.), propaganda pentru război (art. 405 C. pen.), împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu (art. 380), împiedicarea desfăşurării unei adunări publice (art. 373 C. pen.) ş.a., norma nu cere
ca fapta să producă un anumit rezultat, iar consumarea acestor fapte are loc odată cu executarea acţiunii
incriminate.
 Spre deosebire de infracţiunile comisive de pericol, cele de rezultat constau într-o schimbare
materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată activitatea interzisă sau ordonată de lege,
astfel încât această schimbare produsă prin săvârşirea faptei este precis determinată. La aceste infracţiuni
producerea rezultatului cerut de lege fiind o condiţie sau un element al conţinutului infracţiunii, fără
producerea acestui rezultat nu poate exista infracţiune. De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de omor
(art. 188) nu este suficientă săvârşirea unei fapte susceptibile să ucidă, ci trebuie să se constate că aceasta a
avut ca rezultat moartea victimei; ori pentru existenţa infracţiunii de vătămare corporală (art. 194) nu este
suficientă lovirea victimei, ci se impune constatarea producerii uneia dintre consecinţele prevăzute în textul
de incriminare; sau în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195) este necesar
să se constate că actele de lovire sau vătămare executate asupra victimei au avut ca urmare moartea
acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 C. pen., sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune numai infracţiunile
comisive care presupun producerea unui rezultat material explicit în norma de incriminare. Prin
urmare, aceste infracţiuni au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul prevăzut în norma de
incriminare poate fi, în concret, produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie expres prevăzută în
norma de incriminare.
În literatura de specialitate, unii autori au încercat să dea o altă semnificaţie noţiunii de infracţiuni
comisive prin omisiune, folosind această noţiune în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede
explicit modalităţi de săvârşire constând atât în acţiune, cât şi în inacţiune. Se consideră că abuzul de
încredere (art. 238 C. pen.) este o infracţiune comisivă prin omisiune, dat fiind faptul că alături de
modalităţile comisive de săvârşire (însuşire a bunului ori dispunerea de acel bun) este prevăzută şi o
inacţiune (nerestituirea)*1) sau abuzul în serviciu (art. 297 C. pen.), în cadrul căruia legiuitorul a consacrat
explicit inacţiunea ca modalitate de comitere. Într-o altă opinie, contrară celei precedente, se susţine că
infracţiunile la care legiuitorul prevede în mod explicit că pot fi comise atât prin acţiune, cât şi prin
inacţiune sunt considerate ca fiind omisive proprii, întrucât infracţiunile comisive prin omisiune au un
statut particular tocmai prin aceea că omisiunea, care este echivalentă acţiunii, nu este expres prevăzută de
lege*2). Considerăm ca fiind întemeiată această din urmă opinie.
Aşadar, infracţiunile comisive care pot fi săvârşite prin omisiune sunt acele infracţiuni de rezultat, adică
cele care produc un rezultat material, la care omisiunea echivalentă acţiunii nu este expres prevăzută
în norma de incriminare.

2. Cazurile în care omisiunea este asimilată comisiunii

Infracţiunea comisivă de rezultat poate fi săvârşită prin omisiune, potrivit dispoziţiilor art. 17 lit. a) şi b)
C. pen., în două cazuri: primul caz, când există o obligaţie legală sau contractuală a autorului de a acţiona;
al doilea caz, când autorul omisiunii printr-o acţiune sau inacţiune anterioară a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Primul caz, prevăzut în art. 17 lit. a) C. pen., se caracterizează prin obligaţia juridică a subiectului de
a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului. Fără o asemenea obligaţie juridică a autorului,
omisiunea poate fi un act reprobabil din punct de vedere moral sau social, dar nu penal*3).
Izvorul obligaţiei de a acţiona în cazul infracţiunilor comisive prin omisiune este reprezentat de lege
(penală sau extrapenală) sau de contract, şi nu de alt izvor.
Obligaţia juridică a subiectului de a împiedica producerea rezultatului este denumită în doctrină
obligaţie de garanţie, concept menit să permită delimitarea unei asemenea obligaţii care poate atrage, în
cazul neîndeplinirii ei, răspunderea penală a autorului pentru rezultatul ilicit, de alte obligaţii asemănătoare,
dar care nu ar putea sa atragă răspunderea penală a acestuia*4).
O astfel de obligaţie subzistă doar atunci când între persoana ţinută să acţioneze şi valoarea socială
ocrotită – care nu ii aparţine – există o legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în
privinţa evitării rezultatului vătămător pentru valoarea socială protejată de norma de incriminare*5).
 Poziţia de garant implică faptul că între subiectul ţinut să acţioneze şi titularul valorii sociale ocrotite
există o relaţie de dependenţă, care îl obligă pe cel dintâi să acţioneze, atunci când cel din urmă se află în
imposibilitatea de a proteja el însuşi valoarea socială a cărui titular este.
Există o astfel de relaţie între membrii de familie, unde funcţionează obligaţia reciprocă de a evita
producerea unor urmări vătămătoare pentru viaţa şi integritatea corporală a acestora. De pildă, ne aflăm în
prezenţa unei poziţii de garant în cazul mamei care trebuie să hrănească sau să protejeze nou-născutul,
astfel că, dacă ea nu îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi în prezenţa unei
infracţiuni de omor asupra unui membru de familie sau de ucidere din culpă; tot astfel, copiii se află în
poziţie de garant în privinţa părinţilor, atunci când aceştia din urmă se află, din cauza unui accident, a unei
stări de sănătate, a vârstei etc., într-o situaţie care necesită protecţia din partea copiilor.
De asemenea, se recunoaşte că are poziţie de garant medicul care trebuie să trateze pacientul aflat în
grija sa; pompierul solicitat să intervină pentru salvarea unei persoane ori bunuri dintr-un incendiu;
instructorul de înot în privinţa copiilor care urmează cursurile sub îndrumarea sa; instructorul auto care
îndrumă şi supraveghează pe cursanţii angajaţi în trafic; persoana care şi-a asumat printr-un contract
obligaţia de întreţinere a unui copil sau persoană în vârstă.
Al doilea caz, prevăzut în art. 17 lit. b) C. pen., în care infracţiunea comisivă de rezultat poate fi
săvârşită prin omisiune, există când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat
pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Din conţinutul dispoziţiilor art. 17 lit. b) C. pen. nu rezultă dacă acţiunea sau inacţiunea anterioară, care
atrage obligaţia subiectului de a acţiona pentru evitarea lezării ulterioare a unei valori sociale, trebuie să fie
antijuridică sau poate fi şi licită.
În literatura de specialitate, în legătură cu această chestiune, au fost exprimate două opinii*6). Într-o
primă opinie se consideră că doar o acţiune sau inacţiune anterioară antijuridică atrage obligaţia autorului
de a acţiona pentru a evita lezarea ulterioară a unei valori sociale. Într-o a doua opinie se apreciază că
obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a evita producerea rezultatului prevăzut de norma de
incriminare, uneori, poate fi generată şi de o acţiune sau inacţiune precedentă licită.
Credem că această din urmă opinie corespunde nevoii de ocrotire a valorilor sociale în cazul
infracţiunilor comisive săvârşite prin omisiune.
Prin urmare, o acţiune (inacţiune) precedentă antijuridică determină întotdeauna o poziţie de garant şi
implicit obligaţia autorului ei de a interveni pentru evitarea ulterioară a unui rezultat vătămător. Spre
exemplu, persoana care, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, conduce un autovehicul şi accidentează un
pieton care circulă regulamentar, se află în poziţie de garant în privinţa vieţii celui accidentat. Dacă
şoferul autovehiculului, deşi conştient de gravitatea accidentului şi de posibilitatea ca pietonul accidentat să
decedeze în cazul în care nu va fi transportat de urgenţă la spital, nu ia nicio măsură în acest sens, cu
consecinţa morţii celui accidentat, va răspunde pentru uciderea din culpă a pietonului.
Uneori o acţiune chiar licită poate determina poziţia de garant a autorului ei, atunci când activitatea
acestuia creează un risc special, o stare de pericol mai accentuată pentru valorile sociale ocrotite penal. Se
includ în categoria activităţilor cu risc special: transportul aerian, transportul rutier, transportul feroviar,
producerea sau folosirea unor substanţe periculoase etc. Astfel, de exemplu, va exista obligaţia şoferului de
a acorda asistenţă persoanelor rănite în urma unui accident de circulaţie, chiar dacă a condus autovehiculul
cu respectarea tuturor regulilor de circulaţie; ori a persoanei care organizează sau conduce procesul de
producţie sau manipulare a unor substanţe periculoase în cazul în care, deşi s-au respectat dispoziţiile
legale ori măsurile de prevedere pentru desfăşurarea unor asemenea activităţi, s-a produs vătămarea
corporală gravă a unei persoane.
Poziţia de garant poate fi determinată şi de deţinerea unui bun care ar prezenta un pericol pentru
valorile sociale ocrotite de legea penală şi care impune luarea de măsuri eficiente, pentru a preveni o
eventuală lezare a acestor valori. De exemplu, proprietarul unui animal periculos, care îl lasă liber într-un
parc, comite o acţiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spaţiu public;
dacă ulterior animalul răneşte o persoană, proprietarul acestuia răspunde pentru infracţiunea de vătămare
corporală, în forma comisivă săvârşită prin omisiune.

*1) M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 160.
*2) F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 396.
*3) V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română
de Ştiinţe penale, Bucureşti, 2000, p. 178.
*4) M.K. Guiu, Infracţiuni omisive improprii, în RDP nr. 1/2004, p. 79.
*5) F. Streteanu, op. cit., p. 398.
*6) F. Streteanu, op. cit., p. 401.

ART. 18
Dispoziţii generale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul şi fundamentul cauzelor justificative

Dispoziţiile art. 18 alin. (1) C. pen. consacră regula că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege” (legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate).
Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 15 alin. (1), prin care se defineşte conceptul general de
infracţiune şi ţinând seama de sistematizarea reglementărilor privitoare la cauzele justificative şi de
neimputabilitate, rezultă că organele de aplicare a legii penale, în soluţionarea unei cauze cu care au fost
învestite, trebuie să verifice, mai întâi, existenţa unei concordanţe între elementele sau cerinţele de ordin
obiectiv ale faptei săvârşite cu cele descrise de norma de incriminare, după care urmează să examineze
dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege şi, în final, să constate dacă fapta a fost
comisă cu vinovăţie în forma şi modalitatea prevăzute de norma de incriminare.
Cauzele justificative pot fi incidente în situaţia săvârşirii unei fapte numai dacă se stabileşte că acea
faptă întruneşte condiţia prealabilă a tipicităţii (existenţa concordanţei, sub aspect obiectiv, între faptă
şi modelul legal), întrucât, în caz contrar, este de neconceput de a examina în ce măsură fapta, în condiţiile
în care a fost săvârşită, este sau nu justificată.
În ipoteza în care fapta este săvârşită în condiţiile vreuneia dintre cauzele justificative, adică permisă de
lege, ea nu mai comportă niciodată o judecată sub aspectul existenţei vinovăţiei, deoarece, fiind
permisă, nu constituie infracţiune şi nici temei al răspunderii penale. Absenţa sau existenţa vinovăţiei nu
afectează incidenţa cauzei justificative.
Reglementarea în legea penală a cauzelor justificative corespunde unor realităţi sociale şi juridice
evidente.
În societate există norme care interzic sau ordonă anumite comportamente, sub sancţiunea unei
pedepse, dar şi norme permisive, adică norme care înlătură caracterul ilicit al unor fapte, chiar dacă sunt
descrise într-o normă de incriminare.
Săvârşirea unei fapte care corespunde modului de incriminare conduce la vătămarea sau punerea în
pericol a unei valori sociale, care constituie obiect de ocrotire penală.
Prin intervenţia unei cauze justificative (a unei norme permisive), are loc o altă evaluare a faptei decât
cea care s-ar desprinde din existenţa tipicităţii (a concordanţei faptei cu norma de incriminare); implicit
este evaluat în alt mod şi atacul sau punerea în pericol a valorii sociale ocrotite de lege (prin norma
specializată) şi, odată cu aceasta, a obiectului juridic specific normei de incriminare*1).
Acest obiect juridic este prevalat de un alt obiect juridic implicit, de o altă valoare socială superioară şi
care dă expresie intereselor ordinii de drept în ansamblul ei. Sub acest aspect, cauza justificativă apare ca
având o dublă semnificaţie: pe de o parte, are caracterul unei norme permisive, exprimând îngăduinţa
ordinii juridice în ansamblul ei în raport cu o faptă care corespunde unui model legal determinat, dar, în
acelaşi timp, are şi caracter de ocrotire a valorilor sociale superioare promovate de ordinea juridică în
ansamblul ei, implicit a relaţiilor sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori*2). Spre
exemplu, este în interesul ordinii juridice în ansamblul său ca legea să acorde oricărei persoane supuse unei
agresiuni fizice, dreptul să răspundă imediat, cu forţa, pentru a-l neutraliza pe agresor, în condiţiile stabilite
de lege. Riposta în aceste condiţii constituie, totodată, o manifestare a instinctului de conservare al oricărei
persoane supuse unei agresiuni; cel agresat, prin firea lucrurilor va riposta şi va încerca să înlăture
agresiunea. Tot astfel persoana care, pentru a înlătura de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat
altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al
altei persoane, este îndreptăţită să se salveze, chiar prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Raţiuni similare stau şi la baza celorlalte cauze justificative; astfel, exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii exprimă interesul ordinii juridice, în ansamblul său, de a asigura pe orice cale
disciplina în relaţiile sociale, de a întări respectul faţă de lege, iar consimţământul victimei este justificat de
interesul societăţii de a respecta voinţa destinatarului legii, atunci când el consimte la acţiuni împotriva
unor interese personale strict individuale.
Fapta concret săvârşită în vreuna dintre cauzele justificative, aşa cum am mai arătat, are un obiect
propriu de ocrotire penală constituit dintr-o valoare socială, dar acest obiect juridic este prevalat de
un alt obiect juridic de o altă valoare juridică superioară celui propriu faptei descrise de norma de
incriminare şi care dă expresie interesului ordinii publice în ansamblul său. De pildă, în cazul legitimei
apărări, pentru a respinge un atac împotriva vieţii persoanei, aceasta săvârşeşte fapta de vătămare corporală
a agresorului; la fel, în cazul stării de necesitate, se săvârşeşte o vătămare corporală ori o distrugere a unor
bunuri pentru a se salva viaţa unei persoane.
Dacă prin fapta săvârşită în condiţiile uneia dintre cauzele justificative se vatămă valori sociale
superioare celor apărate sau salvate, ori se încalcă limitele sau condiţiile prevăzute de lege, acea cauză
justificativă nu va opera. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) C. pen., fapta săvârşită în legitimă
apărare trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului; sau în temeiul art. 20 alin. (2) C. pen., prin fapta
săvârşită în stare de necesitate să nu se producă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
în situaţia în care pericolul nu era înlăturat; ori în cazul exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii,
conform art. 21 C. pen. se cere să fie respectate condiţiile şi limitele prevăzute lege; la fel, în situaţia
consimţământului persoanei, se impune ca aceasta să poată dispune în mod legal de valoarea socială lezată
sau pusă în pericol [art. 22 alin. (1) C. pen.].
Normele permisive, adică cele care consacră cauzele justificative, deşi emană de la legiuitorul penal, ele
trebuie să îşi păstreze incidenţa în raport cu toate celelalte ramuri de drept pentru că exprimă cerinţele
unei ordini juridice superioare, formată din ansamblul ordinilor juridice specializate*3). Spre exemplu,
norma penală care reglementează legitima apărare, ca o cauză justificativă, dă expresie unor interese
superioare ordinii juridice penale, şi anume intereselor comune tuturor ramurilor dreptului, de a asigura
ordinea juridică, prin permisiunea de a răspunde cu forţă la o acţiune care foloseşte forţa fără drept.
Cauzele justificative pot fi definite ca fiind acele situaţii reglementate de legea penală, în prezenţa cărora
o faptă săvârşită şi care corespunde modelului legal (normei de incriminare) devine permisă (licită) în
raport cu întreaga ordine de drept.

2. Clasificarea cauzelor justificative

Cauzele justificative ar putea fi clasificate, în raport cu locul reglementării şi cu sfera de incidenţă, în
cauze justificative generale şi cauze justificative speciale.
Cauzele justificative generale au sediul în Codul penal, Partea generală şi devin aplicabile în raport cu
toate normele de incriminare din Codul penal, Partea specială, legi penale speciale sau legi nepenale, care
cuprind incriminări şi pedepse.
Cauzele justificative generale, reglementate în noul Cod penal sunt: legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate.
 Cauzele justificative speciale sunt reglementate în Codul penal, în Partea specială sau în legi penale
speciale, iar aplicabilitatea lor este limitată numai la faptele pentru care au fost prevăzute. Astfel, sunt
considerate cauze justificative speciale, de exemplu: participarea la încăierare a unei persoane care a
încercat să despartă pe alţii [art. 198 alin. (4)]; întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic [art. 201
alin. (4)]; lipsirea de libertate a unei persoane în condiţiile admise de lege, constituie o modalitate specială
de cauză justificativă (de exemplu, lipsirea de libertate a unei persoane bolnave psihic, într-un spital de
specialitate), deoarece, pentru a fi infracţiune, norma de incriminare [art. 205 alin. (1)] cere ca lipsirea de
libertate a unei persoane să aibă loc în mod ilegal; la fel, cerinţa „fără drept” din art. 224 (violarea de
domiciliu), evidenţiază că, dacă fapta este săvârşită în condiţiile admise de lege, devine permisă, justificată.
Normele permisive, ca şi normele care interzic sau ordonă un anumit comportament, cunosc o dinamică în
funcţie de realităţile sociale şi juridice, în sensul că în legea penală pot fi incluse sau abrogate dispoziţii
care să reglementeze cauzele justificative*4).

3. Condiţiile de aplicare a cauzelor justificative

Pentru a deveni incidentă o cauză justificativă, în cazul săvârşirii unei fapte descrise într-o normă de
incriminare, se impun a fi constatate următoarele condiţii:
a) Fapta săvârşită să corespundă modelului legal sub aspectul tuturor elementelor obiective stabilite
de norma de incriminare, care pot viza subiectul activ sau pasiv, mai ales atunci când aceştia sunt calificaţi;
obiectul material, acţiunea (inacţiunea); cerinţe esenţiale; urmarea imediată; legătura de cauzalitate.
Dacă unei fapte îi lipseşte un element constitutiv obiectiv, aceasta va putea constitui, eventual, o altă
infracţiune, iar dacă nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, este considerată o încălcare extrapenală sau
chiar o faptă licită.
Numai dacă fapta concretă corespunde unui model de incriminare, această primă condiţie poate fi
îndeplinită.
b) Fapta să fie săvârşită în prezenţa vreuneia dintre cauzele justificative. Aceasta presupune ca fapta
care îndeplineşte condiţiile obiective ale normei de incriminare, să fie săvârşită fie în prezenţa unei cauze
justificative generale (de exemplu, s-a săvârşit o vătămare corporală pentru a înlătura un atac ori s-a comis
o distrugere pentru a salva de la un pericol o persoană), fie a unei cauze justificative speciale (de exemplu,
s-a pătruns în domiciliul unei persoane, dar în condiţiile admise de lege ori s-a privat de libertate o
persoană pentru a fi supusă în stare de urgenţă unui tratament medical).
c) Autorul faptei să prevadă şi dorească să acţioneze în condiţiile descrise în norma care
reglementează cauza justificativă. Această condiţie de ordin subiectiv rezultă fără echivoc în dreptul
nostru din însăşi formularea textelor legale care reglementează aceste cauze. Astfel, în cazul legitimei
apărări, apărarea se exercită „pentru a înlătura un atac” [art. 19 alin. (2) C. pen.]; în caz de stare de
necesitate acţiunea de salvare intervine „pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat
în alt mod” [art. 20 alin. (2) C. pen.]; în cazul exercitării unui drept, acesta trebuie să fie recunoscut de lege
[art. 21 alin. (1) C. pen.]; în cazul consimţământului, cel care consimte, trebuie să cunoască însemnătatea
valorii sociale asupra căreia consimte să i se aducă atingere.
Autorul faptei prevăzute de legea penală, săvârşită în condiţiile unei cauze justificative, se poate afla în
eroare. În acest caz, trebuie făcută distincţia după cum eroarea poartă asupra premiselor de fapt ale
cauzei justificative sau asupra caracterului permisiv al normei. Dacă eroarea priveşte premisele de fapt
ale cauzei justificative (de exemplu, autorul crede, eronat, că nu a depăşit proporţia între apărare şi
gravitatea atacului), va exista eroare de fapt care poate înlătura vinovăţia. Când eroarea poartă asupra
caracterului permisiv al normei (autorul crede, eronat, că fapta este permisă) va exista eroare de drept
penal, dacă este invincibilă sau o circumstanţă atenuantă, dacă este vincibilă.

4. Efectele cauzelor justificative

Potrivit art. 18 alin. (1) C. pen., când fapta prevăzută de legea penală este săvârşită în prezenţa vreuneia
dintre cauzele justificative, acea faptă, deşi corespunde modelului legal descris de norma de incriminare, nu
constituie infracţiune, fiind licită, adică permisă de ordinea juridică şi, totodată, generează şi alte
consecinţe.
Astfel, în primul rând, fapta fiind licită, justificată, face să nu fie posibilă legitima apărare, pentru că
aceasta presupune un atac injust (de exemplu, un infractor surprins în flagrant şi imobilizat, nu poate
invoca legitima apărare pentru că atacul, în acest caz, este just).
În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) C. pen., efectele cauzelor justificative, operând in
rem, se extind şi asupra participanţilor (coautor, instigator, complice).
În al treilea rând, în temeiul prevederilor art. 107 alin. (2) C. pen., nu se poate lua o măsură de
siguranţă în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală în prezenţa vreuneia dintre cauzele
justificative.
În sfârşit, în al patrulea rând, intervenţia unei cauze justificative face să nu fie posibilă nici aplicarea
unor sancţiuni civile.

*1) G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, în RDP nr. 2/2004, p. 18.
*2) G. Antoniu, op. cit., p. 19.
*3) G. Antoniu (coordonator), Noul Cod penal, vol. I (art. 1–56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
217.
*4) F. Streteanu, op. cit., p. 471.

ART. 19
Legitima apărare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de legitimă apărare

În mod explicit, legiuitorul noului Cod penal, prin dispoziţiile art. 19 alin. (1), stabileşte natura juridică a
legitimei apărări. Potrivit acestei dispoziţii, este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în
legitimă apărare. Prin urmare, în concepţia noului Cod penal, legitima apărare este o cauză justificativă.
Conţinutul legitimei apărări este stabilit în art. 19 alin. (2). În temeiul acestui text, „este în legitimă
apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune
în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestuia sau un interes general, dacă apărarea este proporţională
cu gravitatea atacului”. În ultimul alineat al art. 19 este reglementată legitima apărare prezumată. Conform
prevederilor acestui text, „se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând
de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii”.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, putem defini legitima apărare ca fiind o cauză justificativă
care constă în acţiunea de apărare a unei persoane, determinată de nevoia de a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general, sau
pentru a respinge pătrunderea, fără drept, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea, a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii. Au caracterul de fapte comise în legitimă apărare, de pildă, fapta posesorului unui bun de valoare
care, fiind supus unei agresiuni de către o altă persoană pentru a i se sustrage bunul, îl răneşte pe agresor;
sau fapta aceluia care, pentru a înlătura un atac material, direct, imediat sau injust împotriva sa, loveşte pe
agresori provocându-le o vătămare corporală; ori fapta proprietarului care prin acte de lovire, respinge
pătrunderea fără drept, pe timp de noapte, în domiciliul său etc.

2. Fundamentul legitimei apărări

 În reglementarea legitimei apărări, legiuitorul a avut în vedere existenţa, în realitatea vieţii sociale, a
unor situaţii extreme, când ordinea de drept este tulburată ca urmare a unei agresiuni din partea unei
persoane asupra alteia şi când numai printr-o ripostă imediată este posibilă înlăturarea atacului şi
restabilirea ordinii de drept încălcate de agresor*1).
În asemenea situaţii, atât timp cât statul, prin organele sale, nu poate interveni cu promptitudine,
apare just să permită victimei agresiunii sau altor persoane, care sunt de faţă la tulburarea ordinii de
drept, să intervină pentru înlăturarea agresiunii, chiar cu riscul de a-i provoca agresorului o vătămare gravă
a integrităţii ori sănătăţii sale sau chiar moartea, pentru a pune capăt agresiunii.
Într-adevăr, dacă statul nu ar permite persoanei împotriva căreia este îndreptată agresiunea injustă să
acţioneze, să riposteze, atât timp cât autorităţile competente nu pot interveni la momentul şi locul
agresiunii, ar însemna să se consacre, implicit, obligaţia victimei de a suporta pasiv o injustiţie şi să se
legitimeze comportările agresive*2).
Dacă aceste considerente avute în vedere de legiuitor la reglementarea legitimei apărări sunt unanim
admise, justificarea teoretică a acesteia a diferit în timp*3).
În multitudinea de păreri sau poziţii teoretice exprimate, există două poziţii fundamentale în jurul
cărora ar putea fi sistematizate toate aceste puncte de vedere*4).
Mai întâi este ideea constrângerii morale, care ar constitui fundamentul teoretic al legitimei apărări. În
această viziune, persoana care se apără în faţa unei agresiuni acţionează în condiţiile unei constrângeri
morale care se exercită asupra sa împiedicând-o să-şi dirijeze în mod liber acţiunile.
Teama pe care i-o provoacă agresiunea paralizează liberul său arbitru, o obligă să acţioneze şi să
provoace un rău agresorului. Dacă autorul a acţionat sub presiunea constrângerii, adică din necesitatea de a
salva de la răul cu care îl ameninţă şi imposibilitatea de a-şi determina în mod liber voinţa, nu există
vinovăţie şi deci fapta nu poate constitui, din acest motiv, o infracţiune. Legitima apărare devine astfel o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei, lipsind vinovăţia subiectului*5).
Cea de-a doua idee în jurul căreia se polarizează controversele privind fundamentul legitimei apărări este
aceea a legitimităţii apărării în condiţiile existenţei unei agresiuni care ameninţă viaţa, integritatea
corporală, libertatea individului sau alte valori ocrotite de legea penală. În această viziune, dreptul nu
trebuie niciodată să cedeze în faţa ilicitului; indiferent dacă există o constrângere sau nu, acţiunea ilicită
trebuie să-şi primească riposta din partea celui supus agresiunii.
În această viziune, legitima apărare reprezentând exercitarea unui drept sau a unei îngăduinţe (preferinţe)
din partea legii, fapta comisă de către cel care se apără nu constituie infracţiune, ci este o faptă permisă de
lege, o cauză justificativă care produce efecte in rem, fiind exclusă orice răspundere penală sau civilă,
implicit luarea unei măsuri de siguranţă. De asemenea, nu va fi posibilă sancţionarea participanţilor la fapta
persoanei care se apără, deoarece autorul principal nu a comis nicio faptă ilicită, ci o faptă permisă,
acceptată de lege*6). Noul Cod penal adoptă această din urmă viziune a doctrinei penale definind natura
juridică a legitimei apărări, arătând în art. 19 alin. (2) că fapta prevăzută de legea penală este justificată în
cazul legitimei apărări, adică este permisă în raport cu ordinea de drept.

3. Condiţiile legitimei apărări

Consecinţele deosebit de importante generate de o faptă săvârşită în legitimă apărare au impus
necesitatea unei reglementări amănunţite a condiţiilor în care aceasta poate fi considerată licită sau
permisă. Aceste condiţii sunt prevăzute în art. 19 C. pen., care reglementează legitima apărare. Din
examinarea acestor dispoziţii rezultă că existenţa legitimei apărări presupune, pe de o parte, un atac care
creează legitima apărare, iar, pe de altă parte, o faptă săvârşită în apărare. De aceea, condiţiile cerute
pentru existenţa legitimei apărări se referă, unele la atac, altele la apărare.

A. Condiţii referitoare la atac

a) Să existe un atac. Atacul constă într-o acţiune sau inacţiune declanşată de agresor cu intenţia de a
vătăma o persoană sau un interes general. Există atac atât în cazul unei comportări activ agresive (de
exemplu, o persoană îndreaptă cuţitul sau arma spre o altă persoană cu intenţia de a o răni sau ucide), cât şi
în cazul unei atitudini pasiv agresive (de exemplu, o persoană având în îngrijire un bolnav nu
administrează medicamente potrivit prescripţiei medicale, cu intenţia de a-i agrava boala ori de a-l ucide).
Atacul se poate exercita direct, nemijlocit, de către agresor asupra persoanei agresate sau prin
intermediul unor animale sau lucruri ori folosindu-se de alte energii sau forţe exterioare.
Atacul nu poate îmbrăca decât forma unei manifestări umane (acţiune, inacţiune), pentru că numai o
astfel de manifestare poate conduce la situaţia de a fi justificată prin legitimă apărare.
Dacă atacul provine de la un animal ori de la un iresponsabil, a cărui stare a fost cunoscută de cel care se
apără, ori când fapta prevăzută de legea penală se comite sub presiunea forţelor naturii, cel care se apără nu
va invoca legitima apărare, ci starea de necesitate.
Atacul, indiferent de forma sa de manifestare (acţiune, inacţiune), trebuie să fie întotdeauna expresia
voinţei libere a agresorului; dacă acesta a fost constrâns fizic ori a acţionat ca urmare a unei mişcări reflexe
instinctive, inconştiente, reacţia celui care se apără va avea caracterul acţiunii de salvare, determinată de o
stare de necesitate.
b) Atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin mijloace de natură să pună în
pericol fizic valoarea socială contra căreia este îndreptat. Dacă atacul se execută prin acţiune, el este
material când, pentru efectuarea lui s-a recurs la violenţă fizică, cu sau fără folosirea de mijloace ofensive
(arme, cuţit, mijloace sau instrumente de spargere etc.). În sens contrar, atacul nu este material*7).
Când atacul se manifestă printr-o atitudine pasiv agresivă, devine material numai dacă inacţiunea
agresorului creează un pericol fizic pentru valoarea vizată (de exemplu, omisiunea intenţionată de a
schimba macazul pentru a provoca un accident de cale ferată).
Legea penală exclude de la aplicarea legitimei apărări atacurile nemateriale produse prin acţiuni non-
violente, cum ar fi insulte, ameninţări scrise sau orale, defăimări, zvonuri etc., considerând că în aceste
situaţii s-ar putea invoca cel mult provocarea ca circumstanţă atenuantă legală sau o circumstanţă atenuantă
judiciară.
Stările conflictuale anterioare între părţi nu pot fi considerate atac material decât dacă sunt urmate de un
act de violenţă fizică*8).
c) Atacul să fie direct. Aceasta presupune ca manifestarea materială a agresorului să creeze un pericol
care ameninţă direct valorile ce pot forma obiectul legitimei apărări (persoana şi drepturile acesteia sau
interesul general). Atacul este direct întotdeauna când între acţiunea agresorului şi victimă există un
contact fizic nemijlocit (de exemplu, agresorul se îndreaptă cu un corp dur asupra unei persoane pentru a o
lovi). Atacul este considerat direct şi în ipoteza în care, sub aspect fizic, nu există un contact nemijlocit cu
valoarea pusă în pericol, însă în felul în care acţionează aceasta este direct ameninţată. O astfel de situaţie
există atunci când o persoană, voind să ucidă pe alta, ce se află într-o cabină suspendată la o anumită
altitudine, încearcă să taie cablul care susţine cabina*9); ori în cazul în care agresorul introduce otravă în
cafeaua victimei, pe care i-o va servi altă persoană.
Atacul nu poate fi considerat direct când între agresor şi victimă se interpune un obstacol (o poartă
închisă, un gard, un zid), întrucât nu se creează un pericol nemijlocit pentru valoarea supusă agresiunii*10).
d) Atacul să fie imediat. Atacul este imediat ori de câte ori pericolul pe care îl poate produce este pe
punctul de a se ivi, adică a devenit iminent (de exemplu, agresorul scoate un cuţit şi se îndreaptă spre
victimă pentru a o lovi) sau pericolul s-a ivit, este în desfăşurare sau a devenit pericol actual (de
exemplu, agresorul a început lovirea victimei în scopul de a-i suprima viaţa).
Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie ca declanşarea lui să constituie o certitudine, şi nu o simplă
eventualitate. Îndeplinirea acestei condiţii se verifică în funcţie de modul concret în care se manifestă actele
agresorului. Nu poate fi vorba de un atac iminent, dacă o persoană confecţionează sau procură o armă
pentru a ucide o altă persoană, pentru că nu s-a ivit un pericol care să ameninţe viaţa acesteia. Dacă însă
agresorul, cu arma confecţionată sau procurată, se îndreaptă ameninţător spre victimă, pericolul pentru
viaţa acesteia este pe punctul de a se ivi, pentru că declanşarea atacului a devenit o certitudine, şi nu o
simplă eventualitate.
 Atacul în curs de desfăşurare legitimează o apărare numai dacă nu s-a epuizat ori nu a încetat
definitiv. Nu poate invoca legitima apărare acela care vatămă pe agresor, însă după aplicarea unei lovituri
victimei, cu intenţia de a o ucide, este imobilizat de alte persoane şi nu mai poate continua lovirea victimei,
ori când atacatorul aplică una sau mai multe lovituri, iar apoi abandonează victima şi pleacă.
În cazul infracţiunilor continue (de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal) riposta este legitimă până
la epuizarea acţiunii incriminate, deoarece atacul este socotit actual în tot cursul desfăşurării acesteia.
Unele probleme speciale se ridică în legătură cu posibilitatea reţinerii existenţei unui atac actual din
momentul în care agresorul a fost dezarmat.
Se pot distinge două ipoteze: prima ipoteză, când agresorul a fost dezarmat şi nu mai există niciun
pericol ca atacul să fie reluat, caz în care orice acţiune ulterioară acestui moment nu mai poate beneficia de
legitimă apărare*11) şi, a doua, când după dezarmarea agresorului există pericolul ca atacul să fie reluat,
caz în care aceasta poate căpăta caracterul de atac iminent sau actual şi face ca fapta să fie considerată în
legitimă apărare*12).
Aşadar, în toate cazurile când agresorul a fost dezarmat este nevoie de a se stabili dacă există sau nu
pericolul ca atacul să fie reluat şi în funcţie de aceasta să devină incidentă legitima apărare.
În situaţia infracţiunilor contra patrimoniului, atacul este considerat actual şi după executarea acţiunii
incriminate, dacă mai există posibilitatea înlăturării rezultatului. De exemplu, în cazul unui furt,
proprietarul poate exercita violenţe asupra hoţului care încerca să se îndepărteze cu bunul sustras, pentru a-l
sili să restituie acel bun, ori în ipoteza unei distrugeri parţiale a unui bun se poate interveni în apărare
pentru a împiedica distrugerea totală a bunului.
Dacă însă bunul sustras a trecut în stăpânirea agresorului fără vreo opunere a proprietarului, iar acesta,
după un anumit interval de timp de la comiterea furtului află cine este hoţul şi exercită asupra lui violenţe
pentru a restitui bunul, nu mai este posibilă invocarea legitimei apărări.
e) Atacul să fie injust. Este injust atacul care nu are niciun temei juridic legal sau de fapt care să
permită sau să justifice comportarea agresivă. În practica judiciară s-a decis că împrejurarea în care victima
a scos un briceag, pentru a se apăra în urma atacării ei de către inculpat, nu constituie un act de natură a
legitima lovirea acestuia cu o piatră asupra capului, provocându-i leziuni care au condus la deces. Ca
urmare, în lipsa unui atac injust din partea victimei, actele de violenţă prin care inculpatul i-a cauzat
moartea nu pot fi considerate ca fiind săvârşite în legitimă apărare*13). În această speţă rezultă cu claritate
că actul victimei de a se apăra împotriva agresorului era just, fapt ce conduce la inexistenţa legitimei
apărări în favoarea inculpatului.
Atacul este just când legea admite recurgerea la o comportare care ar putea fi socotită drept atac. De
exemplu, este justă, deoarece este legală, măsura arestării unei persoane, care a comis o faptă prevăzută de
legea penală, pe baza unui mandat de arestare legal eliberat, chiar dacă, în fapt, cel arestat ar avea probe că
este nevinovat; tot astfel, lipsirea de libertate în cazul infracţiunilor flagrante va fi un atac just şi, în
consecinţă, nu poate exista o ripostă legitimă.
Atacul autorizat de lege păstrează caracterul de act just doar în cadrul limitelor impuse de lege. De
exemplu, dacă în executarea unui mandat de arestare preventivă organul de poliţie foloseşte o violenţă
vădit disproporţionată şi inutilă, vom fi în prezenţa unui atac injust ce poate da naştere unei apărări
legitime; ori atunci când persoana care l-a privat de libertate pe autorul unei infracţiuni flagrante nu îl
conduce în faţa autorităţilor judiciare şi nici nu anunţă prinderea acestuia, transferând reţinerea într-o
deţinere privată, privarea de libertate dobândeşte caracter injust, iar persoana astfel reţinută se poate elibera
printr-o acţiune care devine legitimă.
Acţiunea în legitimă apărare poate căpăta caracter injust dacă depăşeşte limitele proporţionalităţii,
generând, la rândul său, o legitimă apărare*14). Spre exemplu, în cazul unei infracţiuni de furt, proprietarul
bunului îl poate urmări pe hoţ pentru a-şi recupera bunul, fiind în legitimă apărare; dacă în cursul urmăririi
proprietarul încearcă să-l împuşte pe cel urmărit, pentru recuperarea bunului, acţiunea lui devine injustă, iar
hoţul se va putea apăra împotriva acestuia.
 Cerinţa ca atacul să fie injust conduce la concluzia că aceasta nu poate proveni decât de la o persoană
responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just sau injust al atacului.
f) Atacul să pună în pericol valorile menţionate în art. 19 alin. (2). Pentru determinarea conţinutului
acestei condiţii este necesar, mai întâi, să stabilim sfera valorilor care constituie obiect al atacului, iar
apoi să ştim ce presupune punerea în pericol a acestor valori.
Obiectul atacului, potrivit art. 19 alin. (2), îl poate constitui persoana fizică şi căreia i se poate aduce
atingere vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii fizice, libertăţii şi integrităţii sexuale, domiciliului
şi vieţii private; sau drepturilor acesteia, cum sunt: dreptul de proprietate, de posesie, chiar ilicită, şi dreptul
la propria imagine.
Obiectul atacului poate fi persoana împotriva căreia acţionează agresorul sau o altă persoană care preia
apărarea împotriva agresorului, chiar dacă iniţial nu a fost îndreptat împotriva sa.
Persoana fizică ar putea fi ocrotită şi împotriva ei însăşi, în cazul în care încearcă să se sinucidă*15).
Bunurile în individualitatea lor, cât şi interesul general pot forma obiect al atacului în cazul legitimei
apărări. Prin interesul general înţelegem interesul statului sau al altor persoane juridice de drept
public. De pildă, acţionează în legitimă apărare, în apărarea unui interes general, acela care exercită acte de
violenţă asupra unei persoane care încearcă să sustragă documente secrete pentru a fi transmise unei puteri
străine.
Nu pot constitui obiect al legitimei apărări bunuri de interes general nedeterminate (de exemplu, ordinea
publică, în general, integritatea mediului înconjurător, ordinea de drept în general etc.), atunci când nu sunt
lezate interese concrete, individualizate, deoarece apărarea ordinii publice şi a ordinii de drept în ansamblul
lor, revine organelor de stat, şi nu cetăţenilor*16).
În legătură cu existenţa unui pericol în raport cu obiectul atacului trebuie făcută menţiunea că noul Cod
penal a renunţat la caracterul grav al pericolului, existent în Codul penal anterior, şi s-a oprit numai la
constatarea unui pericol pentru valorile care formează obiectul atacului, rezolvată pe terenul
proporţionalităţii dintre atac şi apărare. Aceasta înseamnă că trebuie să existe un pericol de natură să fie
necesară apărarea, adică atacul să poată produce un pericol pentru persoana atacată, pentru drepturile
acesteia sau pentru interesul general. În evaluarea acestei cerinţe se va ţine seama de natura atacului, de
mijloacele folosite de agresor, de scopul urmărit, starea fizică a persoanei agresate fizic şi de împrejurările
concrete în care s-a produs atacul.

B. Condiţii referitoare la apărare

a) Acţiunea de apărare sau ripostă împotriva unui atac să se materializeze într-o faptă prevăzută
de legea penală. Legitima apărare poate fi invocată şi produce efecte în penal numai în cazul în care fapta
săvârşită pentru înlăturarea atacului este o faptă prevăzută de legea penală.
Reacţiunea împotriva unui atac, efectuată prin săvârşirea unei fapte neprevăzute de legea penală (faptă
cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.), prin însăşi natura sa, nu are relevanţă penală. Prin urmare,
nu se poate recurge la invocarea unei cauze justificative, cum este legitima apărare, decât dacă s-a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală.
Nu are relevanţă încadrarea pe care fapta săvârşită în apărare ar putea-o primi (omor, vătămare
corporală, lovire sau alte violenţe, ameninţare, distrugere etc.) şi nici forma acesteia (tentativă, consumată),
suficient fiind ca, în momentul în care fapta a fost săvârşită, aceasta să fi fost prevăzută de o lege penală în
vigoare.
Fapta prevăzută de legea penală, săvârşită pentru a înlătura atacul, poate aparţine persoanei împotriva
căreia sau împotriva drepturilor căreia era îndreptat atacul, sau poate fi comisă de o altă persoană care i-a
venit în ajutor celui atacat.
Pornind de la realitatea exprimată de altfel în norma de reglementare a legitimei apărări, ca persoana
care se apără să aibă cunoştinţă de existenţa atacului şi să acţioneze pentru înlăturarea acestuia, s-a pus
problema de a şti dacă legitima apărare operează numai în cazul infracţiunilor intenţionate sau şi a
celor comise din culpă. Într-o primă opinie se susţine că legitima apărare nu poate fi reţinută decât în
cazul faptelor comise cu intenţie pentru înlăturarea atacului.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că prezenţa elementului subiectiv în cazul apărării nu are nimic
incompatibil cu posibilitatea comiterii unei fapte din culpă, iar formularea textului art. 19 alin. (2) C. pen.,
potrivit căruia „este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac (...)” – care ar
sugera cerinţa intenţiei – trebuie interpretată în sensul că acţiunea trebuie să fie comisă pentru a înlătura un
atac şi nu fapta în întregul ei. Pe cale de consecinţă, rezultatul efectiv produs poate fi diferit de cel avut în
vedere de autor şi poate fi caracterizat de culpă*17). De altfel, această opinie, pe care o considerăm
întemeiată, este promovată şi de jurisprudenţa noastră care a admis legitima apărare şi în cazul faptelor
săvârşite cu intenţie depăşită, deşi rezultatul mai grav este produs din culpă*18).
În consecinţă, apreciem că fapta comisă în apărare poate fi săvârşită cu oricare dintre formele de
vinovăţie – intenţie, culpă, intenţie depăşită.
b) Acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului. Acţiunea de apărare
materializată într-o faptă prevăzută de legea penală, poate fi considerată ca necesară pentru înlăturarea
atacului numai dacă a fost săvârşită între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în
care el s-a consumat. Dincolo de aceste limite, apărarea nu mai este apreciată ca necesară. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis că nu există legitimă apărare dacă inculpatul, observând de la depărtare gestul
victimei de a scoate cuţitul, a pătruns înarmat cu un par în gospodăria acestuia şi i-a aplicat o lovitură în
cap. În acest caz, pretinsa apărare a inculpatului, nu a fost impusă de existenţa unui atac iminent al
victimei*19).
De asemenea, practica judiciară este unanimă în a aprecia că nu există legitimă apărare dacă inculpatul a
aplicat lovituri mortale victimei, după ce o dezarmase şi atacul acesteia se consumase, fără posibilitatea de
a fi reluat*20).
Este discutabil în doctrină dacă există legitimă apărare în situaţia în care cel care se apăra avea
posibilitatea să fugă din faţa agresorului. Doctrina modernă admite că fuga, în acest caz, nu este o
dovadă de laşitate, ci de înţelepciune, o dovadă de cooperare pentru stingerea conflictului. Dacă fuga nu
este posibilă din cauza vârstei sau a stării sănătăţii victimei agresiunii ori conflictul se desfăşoară într-un
loc închis sau victima agresiunii este un militar obligat de legea onoarei să înfrunte pericolul, va exista
legitimă apărare. De asemenea, fuga este recomandată (atunci când este posibilă) dacă agresorul este un
membru al familiei sau o persoană căreia victima îi datora respect şi recunoştinţă*21).
Pentru existenţa legitimei apărări, nu se cere ca săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să fie singura
cale de înlăturare a atacului.
c) Fapta săvârşită în apărare să fie îndreptată împotriva agresorului, iar nu împotriva altei
persoane. Se justifică această condiţie, deoarece numai atacul agresorului pune în primejdie valorile
sociale ocrotite de lege. Există însă legitimă apărare şi în cazul în care cel atacat şi-a îndreptat fapta, din
eroare, împotriva altei persoane decât agresorul, dacă eroarea nu-i este imputabilă.
d) Apărarea să se desfăşoare în limitele proporţionalităţii cu gravitatea atacului. Dispoziţiile art. 19
alin. (2) instituie cerinţa ca apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului. Aceasta înseamnă ca fapta
săvârşită în apărare să prezinte o gravitate mai mică sau cel mult egală cu cea a atacului. La constatarea
acestei cerinţe legale se ajunge în urma unei aprecieri globale, şi nu a unor criterii rigide, matematice.
Nu există o regulă care să stabilească unde se termină proporţia şi unde începe disproporţia. De obicei,
la stabilirea acestei proporţii se au în vedere mijloacele folosite, împrejurările în care s-au desfăşurat atacul
şi acţiunea în apărare, forţa fizică a combatanţilor, cât şi natura şi importanţa valorilor sociale aflate în
conflict etc., aprecieri care se fac posterior momentului săvârşirii faptei, deoarece numai atunci se poate
stabili în ce măsură fapta săvârşită în apărare a fost proporţională cu gravitatea atacului.
De regulă, cel care se apără foloseşte mijloace pe care le are la îndemână pentru a înlătura agresiunea sau
pe cele pe care le impune gravitatea atacului; dacă agresorul foloseşte cuţitul, aceasta îl obligă pe cel care
se apără să folosească mijloace corespunzătoare de apărare; la fel, dacă agresorul foloseşte o armă de foc,
cel care se apără va acţiona legitim, folosind aceleaşi mijloace.
 Dacă cel care se apără are la dispoziţie mai multe posibilităţi de apărare la fel de eficiente, este
recomandabil să folosească acele mijloace susceptibile să producă un rău mai mic agresorului. Spre
exemplu, dacă atacatorul se îndreaptă spre o persoană cu un cuţit, cu intenţia de a o ucide, iar aceasta
dispune de o armă de foc, este de preferat ca cel care se apără să nu ţintească cu arma capul agresorului şi
ucide, ci să producă o rănire a agresorului printr-un foc executat la picioare, dacă această acţiune este
suficientă pentru apărarea atacului. Va exista însă legitimă apărare dacă cel atacat trage cu intenţia de a răni
victima, dar aceasta decedează. Dacă însă ambele persoane dispun de arme de foc, uciderea atacatorului,
chiar prin foc executat asupra capului sau toracelui, nu mai pune probleme de proporţionalitate.
Aprecierea proporţionalităţii trebuie făcută şi în raport cu valorile sau interesele în conflict. Trebuie să
existe un echilibru între valoarea ameninţată şi valoarea lezată. Consecinţa care decurge de aici este aceea
că nu va putea fi justificată lezarea unei valori aparţinând atacatorului, vădit mai importantă decât valoarea
protejată şi ameninţată de atac. De exemplu, nu există cerinţa proporţionalităţii între acţiunea de apărare şi
gravitatea atacului în împrejurarea în care se ucide pentru a opri sustragerea unui bun.
În practica judiciară*22) s-a reţinut că apărarea a fost proporţională cu atacul dacă inculpatul, infirm de
picioare, a lovit victima cu cuţitul în momentul în care aceasta îi aplică lovituri cu pumnii peste faţă şi
încearcă să-l strângă de gât, după ce mai înainte încercase să-l lovească în cap cu un ciocan; sau dacă
inculpatul, apărându-se în faţa atacului a şapte persoane, a lovit cu briceagul pe unul dintre agresori, chiar
dacă cei care atacau nu erau înarmaţi; tot astfel, dacă inculpatul, apărându-se împotriva atacului victimei,
aflată în stare de ebrietate – şi care se afla deasupra sa – a lovit-o cu pumnii şi picioarele provocând
moartea prin căderea acesteia şi lovirea la cap de solul îngheţat.
De asemenea, în practica judiciară s-a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa proporţionalităţii apărării cu
gravitatea atacului, în cazul în care inculpatul a atacat victima cu cuţitul în timp ce aceasta îl lovea cu
pumnii, dacă asemenea manifestări erau obişnuite, când victima se afla în stare de ebrietate.
În acest caz, s-ar putea invoca cel mult circumstanţa atenuantă legală a provocării*23).
Această soluţie se impune şi în ipoteza în care victima l-a lovit pe inculpat cu palma, făcând să-i cadă
ochelarii, iar inculpatul a răspuns disproporţionat, lovind victima cu pumnul în faţă, lovitură care a
provocat căderea victimei, lovirea cu capul de pardoseala de ciment şi decesul acesteia*24). Nu există
legitimă apărare dacă victima şi însoţitorii săi au lovit cu centurile, iar inculpatul şi fratele său, într-o primă
fază s-au apărat cu pumnii şi picioarele; în aceste condiţii aplicarea de către inculpat a unei lovituri cu parul
în capul victimei, apare disproporţionată cu gravitatea atacului*25).
Încălcarea cea mai frecventă a cerinţei proporţionalităţii între apărare şi atac, este cunoscută sub
denumirea de excesul de apărare.
Excesul de apărare presupune existenţa condiţiilor privitoare la atac, dar şi cele referitoare la apărare, cu
excepţia uneia dintre ele, aceea a proporţionalităţii între apărare şi atac, în sensul că apărarea este mult mai
intensivă decât atacul.
Prin urmare, în cazul excesului de apărare, cel care se apără se află în faţa unui atac material, direct,
imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dar
mijloacele folosite în apărare sunt exagerate, depăşesc pericolul pe care îl prezintă atacul.
Codul penal anterior a asimilat excesul de apărare, când se datora temerii sau tulburării, cu legitima
apărare, producând aceleaşi efecte (fapta nu constituie infracţiune). Noul Cod penal abandonează această
soluţie considerând excesul de apărare, datorat temerii sau tulburării, ca o cauză de neimputabilitate (art.
26). Prin urmare, când o persoană aflată în stare de legitimă apărare săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului, acea faptă nu constituie infracţiune pentru că îi lipseşte o trăsătură esenţială, şi anume
imputabilitatea.
Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se datorează temerii sau tulburării, fapta săvârşită constituie
infracţiune, dar în favoarea autorului acesteia va opera circumstanţa atenuantă generală prevăzută în art. 75
alin. (1) lit. b), denumită „depăşirea limitelor legitimei apărări”.
 4. Legitima apărare prezumată
Potrivit art. 19 alin. (3) C. pen., se prezumă că este în legitimă apărare acela care comite o faptă
prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit, ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Legitima apărare prezumată se deosebeşte de legitima apărare comună, în primul rând prin
particularităţi privind atacul şi apărarea*26), iar în al doilea rând prin faptul că persoana care invocă
legitima apărare nu trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru incidenţa acesteia.
Atacul, în cazul acestui tip de legitimă apărare, constă numai într-o acţiune, şi anume de pătrundere într-
o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta. Se are în vedere înţelesul de
„locuinţă” în accepţiunea sa largă (de casă propriu-zisă sau o construcţie destinată altui scop, dar folosită ca
locuinţă), neavând relevanţă dacă locuinţa este permanentă sau temporară.
Acţiunea de pătrundere trebuie să se săvârşească prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
modalităţi ilegale, dacă aceasta se execută în timpul zilei sau prin orice mijloace sau modalităţi, când
acţiunea de pătrundere are loc în timpul nopţii.
Prin „violenţă” se înţelege orice atingere adusă corpului omenesc care provoacă suferinţe, iar uneori o
vătămare corporală. Credem că trebuie inclusă şi violenţa psihică produsă prin ameninţare.
Prin „viclenie” se înţelege perfidie, făţărnicie, şiretenie, şmecherie, stratagemă.
„Efracţia” presupune, în sensul dispoziţiilor art. 19 alin. (3), distrugerea ori înlăturarea încuietorilor sau
împrejmuirilor de la clădiri (efracţie exterioară).
Prin „alte asemenea modalităţi nelegale” se înţelege orice mijloc prin care se pătrunde în mod
fraudulos într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, ca, de exemplu,
escaladarea gardului, inducerea în eroare a proprietarului locuinţei sau a altei persoane în a cărei grijă se
află locuinţa etc.
Fapta în apărare devine necesară numai dacă acţiunea de pătrundere a început, este în curs de executare
sau s-a efectuat în întregime. Această din urmă ipoteză are loc, mai ales, în cazul când subiectul pătrunde în
locuinţă prin viclenie. De exemplu, atunci când acesta se prezintă ca fiind lucrător de la societatea Distrigaz
şi că are însărcinarea de a verifica instalaţia de gaze naturale de la acea locuinţă. Dacă nu a ajuns să intre în
locuinţă, deşi a avut loc încercarea de inducere în eroare a proprietarului acelei locuinţe, nu se poate vorbi
de un atac şi, în consecinţă, nici de nevoia unei acţiuni în apărare.
Când însă încercarea de inducere în eroare a rămas neizbutită, iar autorul acesteia încearcă pătrunderea
în locuinţă prin violenţă sau efracţie, atacul devine actual şi acţiunea de respingere a pătrunderii în locuinţă
capătă caracter necesar.
Apărarea, constând în împiedicarea sau respingerea agresiunii, cel mai adesea se realizează prin acte de
violenţă fizică, putând duce la comiterea unor fapte contra sănătăţii sau integrităţii fizice, ori chiar contra
vieţii. Cu toate acestea, apărarea nu trebuie să fie necesarmente violentă, cum se crede uneori, ci poate
consta în orice conduită care să se îndrepte împotriva agresorului şi să servească la împiedicarea sau
respingerea agresiunii, ca, de exemplu, ameninţările, injuriile – dacă servesc pentru întreruperea unor
agresiuni în desfăşurare, cum ar fi încercarea de a pătrunde fără drept în domiciliu sau chiar după ce a
pătruns în urma unor induceri în eroare.
În cazul legitimei apărări prezumate, subiect al apărării poate fi orice persoană, adică proprietarul sau
posesorul domiciliului, o rudă a acestuia care are în pază sau grijă patrimoniul, sau orice altă persoană,
precum şi un reprezentant al autorităţii.
Pentru a respinge pătrunderea frauduloasă într-un domiciliu, pot fi folosite fie mijloace pregătite din
timp, fie mijloace de apărare improvizate. Din prima categorie fac parte acele mijloace defensive
menite să acţioneze în momentul atacului (pătrunderii), ca, de exemplu, capcane, sisteme de alarmă, câini
răi, sisteme de împuşcare automată etc.
Chiar dacă în momentul instalării acestor mijloace nu există un atac, întrucât aceste mijloace vor
funcţiona numai în caz de atac asupra domiciliului sau altor bunuri, se admite că proprietarul va fi în
legitimă apărare. În privinţa acestor mijloace, trebuie subliniat faptul că există riscul ca ele să funcţioneze
şi faţă de persoane care au pătruns fără scopuri agresive, ori să producă un rău mai mare decât valoarea
bunului ocrotit, creând o disproporţie între valoarea bunurilor aflate în conflict, ceea ce atrage răspunderea
celui care foloseşte asemenea mijloace.
În a doua categorie de mijloace de apărare se includ cele pe care le are la îndemână cel care se apără,
fără a fi dinainte pregătite şi se folosesc odată cu declanşarea agresiunii (acţiunii de pătrundere). Mijloacele
sau procedeul folosit în apărare trebuie să fie cât mai puţin vătămător posibil pentru agresor, însă sigur şi
eficient.
O altă particularitate relevantă a legitimei apărări privilegiate, în raport cu cea generală, o constituie
existenţa prezumţiei acesteia, exprimată explicit în art. 19 alin. (3) C. pen.
Textul foloseşte o formulare generică, referindu-se la o prezumţie, fără să precizeze dacă are în vedere o
prezumţie absolută sau una relativă.
Din acest motiv se ridică problema de principiu dacă prezumţia, la care se referă textul art. 19 alin. (3),
este absolută (exclude proba contrarie) sau este relativă.
În condiţiile legislaţiei moderne bazate pe răspundere subiectivă, este greu de admis ca dispoziţiile art.
19 alin. (3) să fie interpretate ca atrăgând o răspundere obiectivă a făptuitorului. De aceea, prezumţia
legitimei apărări în această ipoteză trebuie privită ca având un caracter relativ.
De altfel, această poziţie este adoptată şi de doctrina străină (franceză şi belgiană), precum şi de autorii
români*27).
Caracterul relativ al prezumţiei are drept consecinţă o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu
persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor cerute de lege cu
privire la atac şi apărare, ci organul judiciar trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiţii.
Prin urmare, instituirea prezumţiei de legitimă apărare nu înlătură cerinţa îndeplinirii condiţiilor
prevăzute pentru atac. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că escaladarea unui gard şi
pătrunderea victimei pe proprietatea inculpatului nu este de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 44
alin. (2^1) C. pen. anterior, dacă victima nu a desfăşurat un atac de natura celui la care se referă art. 44 alin.
(2) din acelaşi Cod, iar agresiunea săvârşită de inculpat asupra victimei nu a fost determinată exclusiv de
pătrunderea, fără drept, a acestuia pe proprietatea inculpatului*28); într-o altă cauză s-a apreciat că sunt
incidente dispoziţiile art. 44 alin. (2^1) C. pen. anterior, în situaţia în care C.A., muncitor forestier, aflat în
stare de ebrietate a agresat pe T.M. şi pe fiul acestuia, cu un cuţit şi a afirmat că vrea să o violeze pe
făptuitoare. Aceasta a ieşit din cort şi, când agresorul a vrut să intre, l-a lovit în piept, ucigându-l*29).

5. Efectele legitimei apărări

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile legitimei apărări nu constituie infracţiune pentru
că a devenit o faptă justificată, adică o faptă care nu mai are caracter ilicit.
Pentru acest considerent, fapta săvârşită în legitimă apărare nu face posibilă aplicarea niciunei
sancţiuni de drept penal, inclusiv măsuri de siguranţă. Mai mult, fiind o faptă permisă de ordinea juridică
în ansamblul său, face să se înlăture răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat atacatorului ori produs
asupra instrumentelor sau mijloacelor folosite la desfăşurarea atacului, chiar dacă nu aparţin autorului.
Legitima apărare nu înlătură răspunderea pentru faptele comise cu ocazia apărării, în dauna unor terţi,
dacă aceştia nu au participat ori bunurile lor nu au fost folosite în comiterea atacului. Este posibil ca în
astfel de cazuri să devină incidente dispoziţiile stării de necesitate sau ale erorii de fapt.

*1) G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 2002, p. 272.

*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 347.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 240.
*4) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 273.
*5) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 349.
*6) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 273.
 *7) În practica judiciară s-a decis că, atât timp cât nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să
întrunească condiţiile legitimei apărări, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare.
Aprecierea de ordin subiectiv a inculpatului că victima ar putea declanşa un atac împotriva sa ori că ar
urmări să taie arbori din pădurea încredinţată lui pentru supraveghere, în calitate de pădurar, nu justifică
aplicarea dispoziţiilor privitoare la legitima apărare, din moment ce victima nu a întreprins nicio acţiune
care să aibă caracter de atac material. (CSJ, s. pen., Dec. nr. 1233/1999, în Jurisprudenţa 1990–2000, op.
cit., p. 64).
*8) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 724 din 26 februarie 1999, în Pro Lege nr. 3/2000, p. 152: „Stările
conflictuale anterioare dintre părţi nu pot fi considerate atac material, decât dacă sunt urmate de un act de
violenţă de natură să pună în pericol persoana sau drepturile celui atacat”.
*9) M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal, Partea generală, Ed. Chemarea, Iaşi, 1999, p. 263.
*10) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 242.
*11) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 474/1981; C. Sima, Codul penal adnotat, cu practică judiciară
1969–2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 164: „În speţă, inculpata a fost lovită de către soţul său de
mai multe ori cu un baston de cauciuc, apoi acesta a încercat să o lovească şi cu un calapod de fier;
inculpata însă, reuşind să-i ia calapodul, l-a lovit cu el în cap, de repetate ori, provocându-i moartea. Din
modul desfăşurării faptelor, rezultă că, în momentul în care a fost lovită cu bastonul de cauciuc şi
ameninţată grav cu calapodul de fier, inculpata s-a aflat într-adevăr în faţa unui atac imediat, direct şi
injust. Dar ea a săvârşit fapta după ce smulsese calapodul din mâinile victimei, astfel că atacul, nemaifiind
iminent sau în curs de desfăşurare, uciderea acestuia se situează în afara legitimei apărări”.
*12) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 111/1984; C. Sima, op. cit., p. 160: „În aplicarea legitimei apărări
trebuie să se ţină seama de ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, iar nu doar de momente
sau acte izolate din cursul agresiunii, faţă de care inculpatul s-a apărat provocând vătămarea agresorului.
Există legitimă apărare şi în situaţia când, deşi la un moment dat a fost dezarmat, agresorul şi-a continuat
atacul, folosind alte mijloace şi punând în pericol grav persoana inculpată”.
*13) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1999 din 10 iulie 1998, în Jurisprudenţa 1990–2000, op. cit., p. 62.
*14) F. Streteanu, op. cit., p. 485.
*15) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 278.
*16) Ibidem.
*17) F. Streteanu, op. cit., p. 491.
*18) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2415/1976, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1976–1980, p. 235. „Există legitimă apărare în situaţia în care victima, aflându-se deasupra
făptuitorului, căzut la pământ, l-a lovit cu pumnii, desfăşurând astfel un atac material, direct, imediat şi
injust care punea în pericol grav viaţa sau integritatea corporală a acestuia. În speţă, făptuitorul aflat în
această situaţie, s-a apărat lovind cu mâinile şi picioarele pe victima agresoare, care, datorită stării de
ebrietate în care se afla, a căzut şi s-a lovit cu capul de solul îngheţat, suferind leziuni ce i-au provocat
moartea”.
*19) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 354/1981, în RRD nr. 12/1981, p. 108.
*20) G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 217.
*21) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 272.
*22) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, op. cit., p. 44–45.
*23) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1234/1984, în RRD nr. 7/1985, p. 75.
*24) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 880/1981, în RRD nr. 1/1982, p. 64.
*25) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 230/1980, în RRD nr. 2/1981, p. 80.
*26) I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în RDP nr. 1/2003, p. 30–38.
*27) O. Schimdt-Hăineală, Legitima apărare în noua reglementare. Prezumţie absolută sau relativă, în
Dreptul nr. 2/2003, p. 127; C. Naghi, Tr. Dima, Instituţia legitimei apărări după modificarea suferită prin
Legea nr. 169/2002, în Dreptul nr. 7/2003, p. 110; C. Niculeanu, Despre conţinutul juridic al legitimei
apărări reglementată de art. 44 C. pen., în Dreptul nr. 8/2003, p. 128.
 *28) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2406/2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, p. 7.
*29) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 333/2005, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
p. 18.

ART. 20
Starea de necesitate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de stare de necesitate

Potrivit dispoziţiilor art. 20 C. pen., starea de necesitate poate fi definită ca fiind acea stare în care o
persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu
putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general, fără ca prin aceasta să se pricinuiască, cu
ştiinţă, urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Starea de
necesitate îşi găseşte izvorul în realitatea vieţii sociale, unde pot apărea unele situaţii, când valori de o
importanţă deosebită cum sunt viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei umane ori patrimoniul
acesteia sunt supuse unor pericole imediate datorită unor întâmplări obiective. În momentul apariţiei
pericolului, omul se vede obligat, pentru a salva respectiva valoare socială, să sacrifice o altă valoare
socială, de mai mică importanţă sau cel mult egală cu cea salvată.
Poate invoca starea de necesitate, de exemplu, persoana care ia o barcă fără consimţământul
proprietarului, pentru a salva o altă persoană de la înec; proprietarul unei case în flăcări, care intră cu forţa
în casa vecină, pentru a lua materiale necesare pentru stingerea incendiului; cel care sustrage un
autovehicul aflat în parcare, pentru a transporta de urgenţă la spital un pieton grav rănit; persoana care
pătrunde într-o locuinţă, fiind urmărită de un animal periculos etc.
Starea de necesitate este o instituţie cunoscută încă din dreptul roman, care admitea sacrificarea, în caz
de necesitate, a unor drepturi egale sau mai puţin importante decât cele lezate.

2. Fundamentul stării de necesitate

Referitor la fundamentul stării de necesitate, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii,
iar legislaţia penală a consacrat soluţii legale diferite.
Într-o primă opinie majoritară în doctrina română*1) şi consacrată de Codul penal anterior, starea de
necesitate se justifică pe baza ideii de constrângere morală.
În viziunea acestei opinii, cel care acţionează sub presiunea necesităţii de a înlătura pericolul, este, în
mod firesc, lipsit în acel moment de posibilitatea de a-şi determina, în mod liber voinţa, săvârşind fapta fără
vinovăţie; motivele care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei, în caz de stare de necesitate sunt
aceleaşi, ca şi la constrângerea prin ameninţare*2).
Într-o a doua opinie exprimată în doctrina penală*3) şi însuşită de legiuitorul noului Cod penal, starea
de necesitate constituie o cauză justificativă, întrucât nu se tulbură ordinea de drept atât timp cât nu există
niciun prejudiciu pentru societate, iar comportarea celui care se salvează sacrificând un alt bun, o altă
valoare, este conformă intereselor ordinii de drept. Aceasta se verifică atât în cazul când valoarea socială
salvată este mai importantă decât cea sacrificată (prin fapta săvârşită în stare de necesitate s-a vătămat
integritatea corporală, dar s-a salvat dreptul la viaţă), cât şi în situaţia în care valorile, atât cele salvate, cât
şi cele sacrificate, sunt egale (autorul pentru a-şi salva viaţa, ucide o altă persoană).
În asemenea condiţii, sacrificarea unor valori sociale şi, implicit, săvârşirea prin aceasta a unei fapte,
aparent ilicite, nu mai constituie infracţiune, deoarece nu contrazice ordinea de drept.
Potrivit unei alte opinii exprimată în doctrina penală străină*4), se apreciază că nu se poate construi un
fundament unitar pentru starea de necesitate, astfel că trebuie analizate două ipoteze distincte: prima, când
valoarea salvată este mai importantă decât valoarea sacrificată, caz în care starea de necesitate apare ca o
cauză justificativă; a doua, când valoarea salvată este egală sau inferioară ca importanţă faţă de valoarea
sacrificată, ipoteză în care starea de necesitate apare ca o cauză ce înlătură vinovăţia sau ca o cauză de
atenuare a pedepsei. Această soluţie, aşa cum se poate reţine din prezentarea elementelor de drept
comparat, este consacrată expres de Codul penal german (§34 şi §35), cât şi în Codul penal portughez (art.
34 şi art. 35).

3. Condiţiile stării de necesitate

Starea de necesitate poate fi incidentă numai dacă se constată întrunirea cumulativă a unor condiţii care
se referă, pe de o parte, la starea de pericol, iar, pe de altă parte, la acţiunea de salvare.

A. Condiţii privind pericolul

a) Să existe un pericol care ameninţă una dintre valorile sociale care formează obiectul stării de
necesitate. Pericolul este consecinţa unui eveniment întâmplător care poate fi generat de fenomene ale
naturii (incendiu provocat de un trăsnet, cutremur, inundaţii, alunecări de teren etc.), din cauza unui animal
ori a unor bolnavi mintal periculoşi sau a unor acţiuni umane imprudente (de exemplu, un conducător auto
circulând cu viteză produce o vătămare gravă a unui pieton şi pentru a-l salva ia prin ameninţare cu forţa un
alt autovehicul şi transportă pe pietonul rănit la spital). Pericolul poate să emane chiar de la persona care
trebuie salvată (de exemplu, când se exercită o acţiune de salvare a unei persoane de la sinucidere sau de la
pericolul provocat de autoaccidentare)*5).
Pericolul trebuie să fie real, efectiv, şi nu o simplă bănuială sau impresie a făptuitorului, dacă acesta se
află în eroare asupra existenţei pericolului, vor fi aplicabile regulile de la eroarea de fapt.
Dacă pericolul faţă de care se impunea o acţiune de salvare nu este consecinţa unui eveniment
întâmplător, ci a unui atac provenit din partea unei persoane, în acest caz, cel care ripostează va putea cere
aplicarea prevederilor privind legitima apărare*6).
b) Pericolul să fie imediat, adică pe punctul de a se produce ori în curs de desfăşurare (actual), dar
neconsumat sau epuizat.
Nu va exista stare de necesitate în raport cu un pericol viitor când există posibilitatea de a se lua alte
măsuri, fără a se încălca legea, sau cu un pericol trecut, care nu mai justifică în niciun fel acţiunea de
salvare.
Caracterul imediat sau actual al pericolului se evaluează ex ante, adică ţinând seama de situaţia
existentă în momentul săvârşirii faptei determinate de starea de necesitate.
În practica judiciară s-a decis că există stare de necesitate dacă inculpatul sparge geamul cabinei unui
şofer, rănindu-l pe acesta, pentru a-l determina să oprească vehiculul, deoarece căzuse o persoană şi era
târâtă cu piciorul prins de uşă*7). Dimpotrivă, nu există un pericol imediat dacă persoana aflată în pericol
(bolnavă de cancer) suferă de o boală incurabilă şi evoluţia bolii indică sfârşitul apropiat (a murit în câteva
zile) şi care nu mai putea fi înlăturată prin niciun medicament. Ca urmare, fapta inculpatului de a circula cu
viteză nelegală şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, motivând că a trebuit să procure un
medicament pentru cel aflat în pericol, nu poate fi considerată că s-a comis în stare de necesitate*8).
De asemenea, s-a decis că nu se poate reţine stare de necesitate în cazul în care inculpatul, conducător
auto, a părăsit locul accidentului pe care îl provocase pentru a se salva – potrivit susţinerilor sale – pe sine
şi persoanele aflate în autoturism, de la pericolul creat de un grup de ţigani, care, adunaţi la faţa locului,
începuseră să arunce cu pietre asupra maşinii sale. În cazul în speţă, inculpatul avea posibilitatea să se
prezinte imediat la cel mai apropiat organ de poliţie pentru a-i aduce la cunoştinţă cele întâmplate, ceea ce
însă el nu a făcut, decât mult mai târziu, în raport cu data producerii accidentului*9).
c) Pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun
important al acesteia ori un interes general. Dintre atributele persoanei, legea prevede că pericolul
trebuie să vizeze viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai ameninţarea acestor
valori creează o stare de necesitate*10). Nu interesează dacă viaţa sau integritatea corporală ori sănătatea
sunt ale unei persoane sănătoase ori suferinde, valide sau infirme, tinere sau în vârstă.
 Ameninţarea poate avea ca obiect atributele persoanei făptuitorului, dar şi ale oricărei persoane.
Sentimentul de solidaritate umană obligă pe acela care vede o persoană în primejdie să acţioneze pentru
înlăturarea pericolului*11).
Există stare de necesitate şi în cazul în care pericolul ameninţă un bun important al făptuitorului ori al
altei persoane. Constituie bun important acel bun care prin substanţa, destinaţia, valoarea artistică,
ştiinţifică, istorică sau alte însuşiri deosebite legitimează efortul de a fi salvat prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Bunurile pot fi individuale sau colective (clădiri, instalaţii, uzine, utilaje etc.). În
doctrină se discută şi dacă propriile necesităţi fiziologice ale omului, cum ar fi foamea, setea, apărarea de
frig, de arşiţă, nevoia de adăpost, de îmbrăcăminte creează o stare de necesitate care să justifice săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea acestor pericole. Autorii de drept penal, în
majoritate, consideră că asemenea situaţii nu pot justifica încălcarea legii, deoarece s-ar ajunge la abuzuri
periculoase (unii oameni nu ar mai munci, invocând starea de necesitate pentru a-şi satisface foamea, setea,
nevoia de îmbrăcăminte, de locuinţă etc.). Totuşi, în situaţii extreme, dramatice, starea de necesitate în
cazurile de mai sus, ar putea fi invocată, iar instanţa să o reţină dacă din examinarea ex post ar constata că
o astfel de situaţie s-a datorat unor evenimente întâmplătoare şi fără a exista vreo cale de înlăturare a
pericolului.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară. Astfel, instanţa de judecată, în soluţionarea unei cauze
concrete, a decis că nu poate fi primită apărarea inculpatului că s-a aflat în stare de necesitate când a comis
fapta de sustragere a cinci saci de furaje, fiind într-o gravă stare de sărăcie, cu o familie mare de întreţinut
şi suferind de o boală gravă. Instanţa motivează că fapta comisă nu era de natură să rezolve greutăţile
financiare ale inculpatului şi, oricum, nu constituie singura cale posibilă pentru acoperirea acestor nevoi,
pentru a opera prevederile referitoare la starea de necesitate*12).
d) Pericolul să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală. Numai cu îndeplinirea acestei condiţii salvarea este necesară şi, ca atare, acela care realizează actul
salvator s-a aflat în stare de necesitate. Dacă această persoană şi-a dat seama că existau şi alte căi de
salvare decât încălcarea legii, nu se va putea prevala de starea de necesitate.
Această cerinţă se evaluează concret în raport cu împrejurările în care s-a ivit pericolul, şi nu în raport cu
condiţiile ulterioare. De asemenea, va avea în vedere starea psihofizică a persoanei (dacă a putut să-şi dea
seama că pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod decât prin a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală).
În practica judiciară s-a decis că nu poate invoca starea de necesitate inculpatul care a condus fără
permis vehiculul pentru a transporta un prieten la gară, chiar dacă acesta se grăbea să ajungă în localitatea
unde domicilia, spre a-şi salva familia şi bunurile ameninţate de inundaţie, deoarece în acest caz existau şi
alte mijloace licite spre a-l transporta urgent la gară pe cel interesat*13). Soluţia este corectă numai dacă
într-adevăr existau, în momentul când s-a pus problema deplasării la gară a persoanei în nevoie, mijloace
licite de deplasare, la dispoziţia celui interesat; dar dacă asemenea mijloace nu ar fi existat, faţă de ora când
trebuia să se facă deplasarea sau datorită condiţiilor concrete din localitatea respectivă, credem că se putea
invoca starea de necesitate.
Doctrina modernă recunoaşte că există şi unele cerinţe social-etice care pot să împiedice sacrificarea
unui bun prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă nu ar putea fi înlăturat în alt mod.
Astfel, o persoană nu ar putea fi constrânsă să doneze sânge pentru a salva un bolnav sau să permită
efectuarea unei expertize ştiinţifice pe corpul său, oricât de necesare ar fi acestea. De asemenea, nu s-ar
putea prevala de starea de necesitate acela care vrea să salveze un bolnav, furând medicamente mai scumpe
decât cele care oficial îi sunt puse la dispoziţie.
În măsura în care autorul dispune de mai multe posibilităţi de a înlătura pericolul, dar toate presupun
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai
puţin grave*14). Este logică o asemenea soluţie luând în seamă că o faptă prevăzută de legea penală
săvârşită în stare de necesitate este permisă de ordinea de drept numai dacă valoarea socială salvată este
superioară sau cel mult egală cu cea sacrificată.
 B. Condiţii privind acţiunea de salvare
a) Acţiunea de salvare să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta presupune
că fapta săvârşită în concret, pentru a salva de la un pericol una dintre valorile sociale menţionate de lege,
trebuie să corespundă modelului legal al acelei fapte, aşa cum acesta este descris în norma de incriminare.
În măsura în care o persoană alege să înlăture starea de pericol săvârşind o faptă care nu este prevăzută
în legea penală, acţiunea sa de salvare nu interesează dreptul penal, nu se pune problema invocării stării de
necesitate, ca o cauză justificativă.
b) Fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege. Fapta este
considerată necesară numai dacă s-a comis între momentul în care pericolul a devenit imediat, pe cale de a
se produce de îndată şi momentul în care acesta a încetat să mai fie actual şi să constituie singura cale
pentru înlăturarea pericolului. Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dincolo de aceste
momente, nu se poate invoca existenţa stării de necesitate.
c) Acţiunea de salvare să fie singura cale de evitare sau înlăturare a pericolului. Dacă în cazul
legitimei apărări fapta săvârşită trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului, în ipoteza stării de
necesitate acţiunea de salvare materializată într-o faptă prevăzută de legea penală se impune să fie singura
modalitate de a evita sau înlătura un pericol imediat. De regulă, trebuie să fie alese mijloacele de salvare
cele mai potrivite şi care asigură minimul de sacrificii. Dacă obiectiv va exista o altă modalitate mai puţin
costisitoare de salvare a valorilor sociale, persoana va beneficia de dispoziţiile privind starea de necesitate,
dacă nu a întrevăzut altă modalitate în situaţia în care s-a aflat*15). De aceea, constatarea cerinţei ca fapta
săvârşită să fie unica modalitate de înlăturare a pericolului, nu trebuie făcută în abstract, ci numai ţinând
seama de condiţiile concrete şi de persoana celui ce săvârşeşte fapta*16).
d) Prin săvârşirea faptei să nu se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat. Prin instituirea acestei condiţii în definirea legală a stării de
necesitate, legiuitorul nu admite ca pentru salvarea de la un pericol a unei valori sociale de mai mică
importanţă să se sacrifice o alta mult mai importantă.
Aprecierea condiţiei proporţionalităţii nu se poate face doar pe baza unei evaluări în abstract a valorilor
sociale aflate în conflict.
De asemenea, în cazul săvârşirii unei fapte contra patrimoniului pentru salvarea unui bun important al
făptuitorului ori al altei persoane, un element semnificativ în aprecierea proporţionalităţii îl va constitui
valoarea economică a bunurilor (a celui salvat şi a celui sacrificat), dar nu se poate face abstracţie şi de
alte elemente, cum ar fi: caracterul reparabil sau ireparabil al prejudiciului cauzat, importanţa socială a
bunului, şansele reale de salvare a bunului etc.
În varianta în care valorile aflate în conflict sunt dintre cele referitoare la atributele persoanei fizice
(viaţa, integritatea corporală sau sănătatea) constatarea raportului de proporţionalitate se poate face relativ
mai uşor.
Atunci când în conflict vin valori sociale de natură diferită (de exemplu, s-a salvat integritatea corporală
a unei persoane, dar s-a sacrificat un bun al altei persoane, la evaluarea proporţionalităţii se va ţine seama,
mai întâi, de pedeapsa prevăzută de lege pentru atingerile aduse celor două valori, cât şi de alte elemente
care pot conduce la această evaluare.
Legiuitorul, instituind în art. 20 alin. (2) C. pen. condiţia ca prin acţiunea salvatoare să nu se producă
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, implicit are în vedere
cerinţa să nu existe un exces intenţionat de acţiune salvatoare.
În caz de exces de acţiune salvatoare, fapta nu mai poate fi considerată ca permisă de ordinea de drept,
ea constituind infracţiune, dar vor deveni aplicabile prevederile art. 75 lit. c) C. pen., referitoare la
circumstanţele atenuante legale (depăşirea limitelor stării de necesitate), întrucât a acţionat sub
ameninţarea pericolului influenţând starea sa psihică. În legătură cu această soluţie (exces scuzabil de
salvare), în doctrina penală s-au formulat critici şi s-a propus să fie considerată o circumstanţă atenuantă
judiciară pentru a evita soluţii abuzive (de pildă, o persoană comite faptele cu sânge rece, sacrificând din
răzbunare ori din egoism, bunurile preţioase ale altei persoane pentru a-şi salva propriile bunuri)*17).
 Dacă făptuitorul, în mod obiectiv, a depăşit limitele stării de necesitate, dar nu şi-a dat seama de aceasta,
fapta lui nu constituie infracţiune, operând în favoarea sa dispoziţiile art. 26 alin. (2) C. pen., care
reglementează excesul neimputabil ca o cauză de neimputabilitate.
Există această situaţie, de exemplu, când o persoană, vrând să salveze de la incendiu o magazie a
vecinului său care lipsea din localitate, pătrunde în casa acestuia şi foloseşte câteva covoare preţioase
pentru a stinge incendiul. În felul acesta persoana a salvat un bun fără să îşi dea seama că sacrifică valori
mult mai importante decât dacă nu ar fi acţionat şi ar fi lăsat sa ardă bunul afectat, în pericol.
e) Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia specială de a
înfrunta pericolul. Această condiţie nu este prevăzută explicit în art. 20 C. pen., dar ea îşi are izvorul în
acele acte normative care impun anumitor categorii de profesionişti să înfrunte pericolul legat de
îndatoririle lor profesionale. Astfel, un pompier este obligat să suporte riscurile care decurg din stingerea
unui incendiu, medicul suportă riscul de a cădea victimă unei boli contagioase, salvatorii marini sau
montani suportă riscurile acţiunilor de salvare, marinarii şi aviatorii din echipajul unei nave sau aeronave
sunt obligaţi să înfrunte pericolul generat de forţe ale naturii sau alte evenimente întâmplătoare, militarii
sunt obligaţi să înfrunte pericolele apărute în îndeplinirea unei misiuni de luptă etc.
Limitarea pe care o impune această condiţie pentru persoanele care au obligaţia de a înfrunta
pericolul, să invoce starea de necesitate, vizează numai acele cazuri în care astfel de persoane ar fi săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală pentru a se salva pe sine cu încălcarea obligaţiilor ce îi revin. De
exemplu, nu poate invoca starea de necesitate pompierul care provoacă moartea unei persoane pentru a se
salva ori salvatorul marin care aruncă din barca de salvare o persoană, reuşind astfel să înlăture pericolul de
a-şi pierde viaţa.
Aşa cum s-a arătat în doctrina penală*18), persoanele obligate să înfrunte pericolul pot beneficia de
starea de necesitate, ca şi cauză justificativă, dacă săvârşesc fapta în exercitarea profesiei sau în
îndeplinirea activităţii lor de serviciu, pentru a înlătura un pericol imediat la care erau expuse alte
persoane. De exemplu, pompierul care, pentru a salva o persoană aflată într-o casă ameninţată de incendiu,
distruge bunuri preţioase ale altei persoane; ori salvatorul marin care, prin ameninţare, ia o barcă a altei
persoane pentru a salva un om aflat în pericol de a se îneca, pot invoca şi beneficia de starea de necesitate.
De asemenea, cel care are obligaţia să înfrunte pericolul acţionează în stare de necesitate când valorile
sacrificate sunt mai puţin preţioase decât viaţa sa.
Dacă pericolul este inevitabil mortal pentru persoana care are obligaţia de a-l înfrunta, acesta poate să
refuze îndeplinirea ordinului, prevalându-se de starea de necesitate.
Când cel care avea obligaţia să influenţeze pericolul care nu era inevitabil mortal, răspunde penal, fapta
lui constituind infracţiune, însă va putea beneficia de o circumstanţă atenuantă judecătorească; instanţa, de
la caz la caz, are facultatea să atenueze pedeapsa luând în seamă circumstanţele în care a acţionat (de
exemplu, medicul care a refuzat să trateze un bolnav de teama molipsirii).

4. Efectele stării de necesitate

Dacă instanţa de judecată constată că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în condiţiile stării
de necesitate, acea faptă nu constituie infracţiune, nu are caracter ilicit, devine permisă de ordinea de
drept şi înlătură orice posibilitate de a se aplica o pedeapsă, de a se lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă. Aceste efecte operează in rem, se extind şi asupra participanţilor.
În principiu, starea de necesitate nu are ca efect şi înlăturarea răspunderii civile, deoarece, de cele
mai multe ori, se produc prejudicii altei persoane, căreia nu i se poate reproşa nimic cu privire la
producerea prejudiciului respectiv.
Când acţiunea unei persoane a avut ca rezultat salvarea bunurilor altei persoane, repararea pagubelor
provocate de o acţiune de salvare cade în sarcina persoanei care a beneficiat de acea acţiune. În cazul
terţului intervenient, acela va putea cere ca acţiunea în daune să fie îndreptată împotriva persoanei salvate
de la pericol.
 În ipoteza în care în sarcina persoanei prejudiciate poate fi reţinută o culpă exclusivă în ceea ce priveşte
producerea stării de pericol, autorul acţiunii de salvare nu va răspunde civil.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., vol. I, p. 363; V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, I.

Pascu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.
299; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 250; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 151; Tr. Dima, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, Ed.
Hamangiu, 2007, p. 345; M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 543.
*2) V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Societăţii Tempus Bucureşti, 2000, p.
354.
*3) G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academia Română, Bucureşti, 2002, p. 296.
*4) F. Streteanu, op. cit., p. 506.
*5) M.A. Hotca, op. cit., p. 546.
*6) G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. I, p. 220.
*7) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 3103/1986, în RRD nr. 9/1987, p. 79.
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1457/1988, în Culegerea de practică judiciară penală pe
anul 1998, p. 269.
*9) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 176/1993, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993,
p. 259–260.
*10) În alte legislaţii penale este permisă invocarea stării de necesitate şi în legătură cu alte valori, cum
sunt: libertatea, demnitatea, inviolabilitatea sexuală, pudoare (a se vedea punctul III „Elemente de drept
penal comparat”).
*11) M.A. Hotca, op. cit., p. 543.
*12) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1084/1998, în Culegere de practică judiciară penală pe
anul 1998, p. 268.
*13) Trib. Timiş, Dec. pen. nr. 93/1970, în RRD nr. 4/1971, p. 144.
*14) T. Pop, Drept penal comparat, Partea generală, vol. II, Ed. Institutul de arte grafice „Ardealul”,
Cluj, 1923, p. 348.
*15) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., vol. I, p. 336–337.
*16) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 252; Tr. Dima, op. cit., p. 347.
*17) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 292.
*18) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 369; G. Antoniu, Vinovăţia
penală, op. cit., p. 303; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 254; M.A. Hotca, op. cit., p. 553.

ART. 21
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de exercitare a unui drept sau îndeplinire a unei obligaţii

În dispoziţiile art. 21 C. pen. sunt reglementate două cauze justificative: exercitarea unui drept
recunoscut de lege şi îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege ori de autoritatea competentă.
Se ridică întrebarea de a şti dacă termenul „lege”, folosit în cuprinsul art. 21, are înţelesul noţiunii de
lege, aşa cum aceasta este definită în art. 172 C. pen., sau un înţeles mai larg.
Unii autori au considerat că acest termen, fiind folosit într-un text din noul Cod penal, trebuie să aibă
înţelesul pe care legea penală îl dă acestuia*1).
Alţi autori au apreciat că noţiunea de lege uzitată în reglementarea cauzei justificative pe care o
examinăm, are un înţeles mult mai larg, incluzând şi alte acte normative*2).
 În doctrina noastră penală mai recentă, în ceea ce priveşte exercitarea unui drept recunoscut de lege sau
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, întemeiat, s-a afirmat că acestea pot avea izvorul sau sursa
juridică într-o lege (constituţională, organică sau ordinară) în acte normative inferioare acesteia
(ordonanţe de urgenţă ale Guvernului; ordonanţe ale Guvernului; hotărâri ale Guvernului), în regulamente
adoptate în conformitate cu legea; într-un tratat internaţional, în măsura în care acesta este ratificat de
statul român sau într-o reglementare comunitară*3). Se admite că şi cutuma poate fi sursă a unui drept
ce poate fi invocat în justificarea unei fapte prevăzute de legea penală*4).
De asemenea, contractul poate fi sursa dreptului exercitat fiindcă, în materia dreptului privat, contractul
este legea părţilor.
Prin exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, în reglementarea art. 21 C. pen., se înţeleg
acele situaţii stabilite de lege în accepţiunea sa largă, în prezenţa cărora o faptă prevăzută de legea penală
îşi pierde caracterul ilicit, devenind permisă de ordinea juridică în ansamblul său.
Cauzele justificative – exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii – trebuie deosebite de
situaţiile în care în cuprinsul normei de incriminare apare, ca o condiţie constitutivă negativă, cerinţa ca
fapta să fi fost comisă în mod ilegal sau fără respectarea dreptului.
Astfel, în art. 205 (lipsirea de libertate în mod ilegal), o condiţie de incriminare este aceea ca fapta să fie
comisă în mod ilegal; în art. 224 (violarea de domiciliu), o cerinţă a incriminării este ca fapta să fie
săvârşită fără drept; în art. 225 (violarea sediului profesional) se cere ca pătrunderea în sediul unei persoane
fizice sau juridice să aibă loc fără drept; în art. 226 (violarea vieţii private) se prevede ca atingerea vieţii
private să se facă fără drept; în art. 227 (divulgarea secretului profesional) norma de incriminare instituie
cerinţa ca divulgarea să se facă fără drept etc. În toate aceste cazuri, cât şi în altele similare, în care norma
de incriminare cuprinde cerinţa „fără drept”, lipsa acesteia va înlătura existenţa infracţiunii, nu ca
urmare a unei cauze justificative generale, ci ca urmare a lipsei unui element constitutiv al acesteia.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii operează asupra unei fapte care corespunde pe
deplin modelului legal descris de norma de incriminare; în acest caz, fapta devine permisă din considerente
ce privesc interesele ordinii juridice în ansamblul său.

2. Exercitarea unui drept recunoscut de lege

Semnificaţia termenului „drept”, inclus în sintagma „exercitarea unui drept”, din cuprinsul art. 21 alin.
(1) C. pen., este una extrem de cuprinzătoare şi poate avea şi înţelesul de facultate (posibilitate) juridică sau
de interes legitim.
Într-o formulare generică, termenul „drept” justifică orice comportament prin care se urmăreşte
satisfacerea unui interes public ori privat, în condiţiile îngăduite de reglementările care, în totalitatea lor,
alcătuiesc ordinea juridică a unui stat. Exercitarea unui drept, ca motiv de justificare a săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală, poate fi invocat atât de o persoană oficială, cât şi de o persoană particulară.
În cele ce urmează vom examina principalele ipoteze care presupun exercitarea unui drept recunoscut
sau îngăduit implicit de lege.
a) Exerciţiul unei profesii, meserii sau altei ocupaţii în condiţiile legii*5). Sunt profesii, meserii sau
alte ocupaţii pe care legea însăşi le disciplinizează şi deci le autorizează (de exemplu, medicina, ingineria,
avocatura, jurnalismul etc.) ori pe care, deşi legea nu le autorizează expres totuşi, indirect, le consideră ca
fiind necesare, întrucât nu numai că nu le interzice, dar le ţine în seamă din anumite puncte de vedere
(înfiinţând şcoli sau cursuri pentru dobândirea cunoştinţelor de care profesioniştii respectivi au nevoie,
supunând exerciţiul lor la impozite etc.).
Este posibil ca în exerciţiul acestor profesiuni, meserii sau alte ocupaţii să se efectueze anumite activităţi
care să corespundă modelului legal al unei fapte descrise într-o normă de incriminare, dar totuşi să fie
inerente exerciţiului lor; de exemplu: un medic face o operaţie şi pacientul moare în urma ei; sau un medic
amputează un braţ; un istoriograf pune în lumină greşelile unui personaj istoric, revelând păcatele sale; un
critic învederează defectele unei opere de artă, un pictor sau un sculptor expune nuduri, un şofer uzează
noaptea de semnalizările sonore etc. În toate aceste ipoteze, fiecare faptă, dacă nu ar fi fost executată în
exerciţiul profesiunii respective, ar fi constituit infracţiune (omor, vătămare corporală, ultraj contra bunelor
moravuri). Cum însă aceste fapte sunt rezultatul firesc inerent profesiunii, meseriei sau ocupaţiei autorului,
fără ca acesta să se fi abătut de la îndatoririle fireşti, asemenea fapte au devenit licite, permise de ordinea
juridică.
b) Sporturile şi concursurile sportive. Este ştiut că sunt sporturi care, prin natura lor, implică un minim
inevitabil de violenţe fizice şi deci de riscuri pentru cei care practică aceste sporturi. Lovirile, rănirile sau
chiar omuciderea prilejuită de un atare joc sau luptă, dacă s-au respectat regulile jocului sau luptei, nu au
caracter ilicit, sunt permise prin regulamentele de desfăşurare a jocului sau luptei respective.
c) Persoanele care se bucură de imunităţi. Parlamentarii se bucură de imunitate de jurisdicţie în raport
cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului lor; tot astfel, ziaristul care divulgă fapte de interes public
având semnificaţie pentru viaţa comunităţilor, reprezentând avantaje publice mai mari decât prejudiciul
produs persoanei vătămate.
d) Alte situaţii în care se poate invoca exercitarea unui drept. Poate invoca exerciţiul unui drept
persoana care cumpără un bun mobil plătind un preţ corespunzător cu valoarea lui, chiar dacă provine din
săvârşirea unei infracţiuni de furt. Cumpărătorul va invoca, într-o asemenea situaţie prezumţia legală,
potrivit căreia posesia are şi semnificaţia titlului de proprietate.
De asemenea, poate invoca exerciţiul unui drept creditorul cu privire la bunul debitorului, până la
executarea obligaţiilor născute în legătură cu bunul respectiv. Acest drept face ca abuzul de încredere
comis în modalitatea refuzului de restituire să fie licit.
În anumite situaţii, prevăzute în normele penale, unele drepturi, chiar de natură constituţională, pot fi
restrânse. În acest sens se admite că dreptul la opinie, la libera exprimare, este limitată prin dispoziţiile art.
368 C. pen., care incriminează instigarea publică, sau ale art. 369 C. pen., care incriminează incitarea la ură
sau discriminare; ori dreptul de proprietate, de a dispune prin distrugere asupra propriului bun, se restrânge
potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (3) şi (4) C. pen. etc.

3. Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege

Când legea dispune că o anumită activitate trebuie îndeplinită, implicit acea activitate nu poate fi socotită
ilicită, pentru că ea nu este contrară dreptului, ci conformă lui. De aceea, în ipoteza în care o activitate
impusă de lege, chiar corespunzând modelului legal descris într-o normă de incriminare, acea activitate nu
poate fi considerată ilicită, cât timp a fost executată în scopul de a duce la îndeplinire o îndatorire legală,
pentru că cine execută legea nu poate fi socotit infractor.
Este cunoscut faptul că membrii forţelor de ordine (poliţişti, jandarmi, poliţişti de frontieră) în activitatea
de menţinere a ordinii publice pot folosi violenţa fizică sau chiar armamentul din dotare în condiţiile
legii. Nu de puţine ori în activitatea de menţinere a ordinii şi de apărare a intereselor legitime ale
cetăţenilor şi ale comunităţii, membrii acestor forţe de ordine comit fapte care, formal, pot fi încadrate în
dispoziţiile art. 193 C. pen. (loviri sau alte violenţe), art. 194 C. pen. (vătămarea corporală), art. 205 C. pen.
(lipsirea de libertate în mod ilegal), art. 253 C. pen. (distrugerea) etc.
Atât timp cât aceste fapte au fost comise în îndeplinirea obligaţiilor stabilite de lege, de a menţine
ordinea publică, şi au fost strict necesare şi proporţionale cu scopul urmărit, ele vor fi acoperite de cauza
justificativă a executării unei obligaţii impuse de lege (de legea de organizare şi funcţionare a poliţiei, de
legea de organizare şi funcţionare a jandarmeriei şi de legea de organizare şi funcţionare a poliţiei de
frontieră).

4. Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) C. pen., îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă
poate fi invocată, pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei prevăzute de legea penală, numai de către o
persoană care acţionează în baza şi în executarea unui ordin emis de o autoritate competentă, în scopul
aplicării unei legi, adică de o persoană care are statut de funcţionar public şi care se află în raport cu
statutul său, în situaţia de a îndeplini un ordin.
 Prin urmare, în cazul îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, între legea care
instituie obligaţia şi executantul acelei obligaţii se interpune o autoritate competentă de la care emană
ordinul şi este îndreptăţită să dea ordine cu privire la situaţiile în care urmează a se aplica legea, cât şi cu
privire la modul de aplicare a acesteia.
Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită din dispoziţia autorităţii competente să poată fi
justificată şi, în consecinţă, să fie considerată licită, trebuie să se constate întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
a) fapta să fie impusă printr-o dispoziţie care emană de la o autoritate competentă. Prin autoritate
competentă, la care se referă art. 21 alin. (2) C. pen., se înţelege, pe de o parte, că autoritatea trebuie să fie
publică, iar, pe de altă parte, autoritatea trebuie să fie competentă. Autoritatea de la care emană dispoziţia
sau ordinul justificator trebuie considerată ca o emanaţie a puterii publice. Dacă autoritatea în cauză nu
poate reprezenta puterea publică, dispoziţiile art. 21 alin. (2) C. pen. devin inaplicabile şi, în acest caz,
trebuie căutate alte cauze justificative pentru a fi posibilă înlăturarea caracterului ilicit al acelei fapte. De
asemenea, autoritatea trebuie să fie învestită cu puterea de a ordona într-un anumit domeniu, pentru că
numai în acest caz devine şi competentă;
b) ordinul sau dispoziţia autorităţii competente să aibă forma cerută de lege. Aceasta înseamnă că
ordinul sau dispoziţia nu pot exista în afara unei prevederi expres descrise de lege. Un ordin care nu
respectă forma prevăzută de lege, chiar dacă emană de la o autoritate competentă, nu constituie o cauză
justificativă care să permită funcţionarului subaltern să se sustragă răspunderii penale, pe motiv că fapta sa
este permisă;
c) ordinul (dispoziţia) autorităţii competente, exprimat în forma cerută de lege, să nu fie vădit
ilegal. Condiţia ca ordinul autorităţii competente să nu fie vădit ilegal este consacrat astăzi în majoritatea
legislaţiilor. Vom fi în prezenţa unui ordin vădit ilegal, atunci când ordinul emis nu prezintă nici măcar în
aparenţă caracteristicile unui act legal. Dacă subordonatul primeşte un ordin vădit ilegal, exonerarea de
răspundere nu-i poate profita decât dacă are curajul de a nu executa ordinul, de a se opune unui astfel
de ordin.
În ipoteza în care subordonatul pune în executare un ordin ilegal, care însă prezintă aparenţa de
legalitate, poate beneficia de efectele cauzei justificative. În realitate, atât timp cât ilegalitatea nu este
vădită, executarea este justificată chiar dacă autorul şi-a dat seama de ilegalitatea ordinului*6). Spre
exemplu, chiar dacă poliţistul îşi dă seama că arestarea unei persoane care a săvârşit o infracţiune gravă ar
fi trebuit dispusă de tribunal, şi nu de către judecătorie, el va trebui să execute mandatul şi va beneficia de
cauza justificativă.
Legiuitorul, în dispoziţiile art. 21 alin. (2) C. pen., nu face altceva decât să introducă o regulă cu caracter
general, în privinţa înlăturării caracterului ilicit al faptei săvârşite de executantul unui ordin care nu este
vădit ilegal.
De la această regulă există unele excepţii. Astfel, există cazuri în care un subordonat trebuie să refuze să
execute un ordin, chiar dacă nelegalitatea acestuia este ori nu evidentă. Un asemenea caz îl constituie
crimele împotriva umanităţii, definite pentru prima oară prin Acordul de la Londra, din 8 august 1945. În
acest caz, chiar dacă în legislaţie există un text de lege expres care să permită săvârşirea unor astfel de fapte
foarte grave, sau chiar dacă există un ordin al superiorului fundamentat pe un asemenea text de lege,
executantul nu va putea beneficia de cauza justificativă, ci va răspunde penal pentru faptele sale.
La fel se pune problema şi în cazul torturii, conform Convenţiei de la New York din 10 decembrie 1984,
la care România a aderat prin Legea nr. 19 din 19 octombrie 1990, şi care, în art. 2, paragraful 3 prevede:
„ordinul superiorului sau al autorităţii publice nu poate fi invocat pentru a justifica tortura”*7).
d) făptuitorul să fie competent a executa dispoziţia autorităţii publice, în sensul că executarea
acesteia intră în sfera atribuţiunilor funcţiei sale. Nu se poate pune problema incidenţei cauzei
justificative a îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, dacă acea obligaţie nu intră în
sfera atribuţiunilor funcţiei executantului.
 Se poate considera că sunt îndeplinite condiţiile cauzei justificative, reglementată în art. 21 alin. (2) C.
pen., în cazul în care un executor judecătoresc cere muncitorilor care îl însoţesc să procedeze la demolarea
unei construcţii pentru a pune astfel în executare hotărârea instanţei; sau în ipoteza în care organul de
poliţie, în vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de
condamnare, pătrunde în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia; ori în situaţia în
care, pentru punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul
României, organul de poliţie pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.

5. Efectele executării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii

Faptele săvârşite în exercitarea unui drept ori în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege sau printr-o
dispoziţie a autorităţii competente sunt justificate. Aceste fapte, deşi corespund modelului legal descris
într-o normă de incriminare, au un caracter licit. Din acest motiv, ori de câte ori o faptă prevăzută de legea
penală a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în art. 21 C. pen., aceasta nu va putea atrage nicio
sancţiune de drept penal.
Caracterul licit al faptelor săvârşite cu permisiunea legii ori dintr-o obligaţie impusă de lege sau de o
autoritate publică competentă înlătură şi răspunderea civilă, administrativă, disciplinară etc.
În cazul în care eroarea de fapt se suprapune peste cauza justificativă (de exemplu, în cazul unei erori de
interpretare în exercitarea unui drept recunoscut de lege), este posibilă intervenirea atragerii răspunderii
civile a făptuitorului.
În literatura de specialitate, se admite că fapta săvârşită în executarea unui ordin al autorităţii atrage
răspunderea penală şi civilă a persoanei care a emis ordinul în calitatea sa de autor moral al infracţiunii,
adică în calitate de instigator, răspunzând în condiţiile participaţiei improprii*8).

*1) F. Musco, Diritto penale, Parte generale, Bologna, 1995, p. 242.

*2) S.L. Bouloc, Traite de Droit Criminel, Paris, 1991, p. 297.
*3) I. Molnar, în G. Antoniu, coordonator, Noul Cod penal, vol. I (art. 1–56), Ed. All Beck, 2006, p. 263.
*4) F. Streteanu, Drept penal, Partea generală, op. cit., p. 447.
*5) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 375.
*6) I. Molnar, Ordinul legii şi ordinul autorităţii legitime, în RDP nr. 2/1997, p. 58.
*7) La alin. (5) al art. 282 C. pen., care incriminează tortura, se prevede că nu poate fi invocat ordinul
superiorului ori al autorităţii publice pentru a justifica tortura.
*8) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 372.

ART. 22
Consimţământul persoanei vătămate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de consimţământ al persoanei vătămate, cauză justificativă

Consimţământul persoanei vătămate presupune acordul exprimat de o persoană ca o altă persoană să
săvârşească asupra sa ori împotriva patrimoniului său o faptă prevăzută de legea penală*1).
Consimţământul persoanei vătămate constituie o cauză justificativă numai dacă prin săvârşirea faptei nu
se aduce o atingere unui interes superior şi dacă se vatămă un bun sau interes de care titularul poate
dispune.
Ori de câte ori legea permite sau nu interzice explicit titularului unui bun sau interes de a dispune de
acesta, implicit titularul dreptului va putea accepta orice atingere a bunului sau interesului, fără ca prin
aceasta să se comită un act ilicit (volenti et consentienti non fit injuria), considerând că cel care permite
altuia să-l lezeze este ca şi cum singur s-ar leza*2).
 Consimţământul persoanei vătămate nu se confundă cu autolezarea. După cum se ştie, lezarea unui drept
presupune un conflict între două persoane, or, în cazul autolezării, titularul dreptului este şi autorul leziunii,
nemaiputând avea şi calitatea de persoană vătămată. Consimţământul persoanei vătămate, ca o cauză
justificativă, are în vedere o altă situaţie, şi anume aceea când o persoană consimte (devenind, dacă n-
ar consimţi, subiect pasiv al infracţiunii) ca actul să aducă atingere bunurilor şi intereselor sale, bunuri
sau interese asupra cărora legea îi permite să-şi exercite dreptul de dispoziţie.
În raport cu celelalte cauze justificative, consimţământul persoanei vătămate poate opera la un număr
redus de fapte prevăzute de legea penală şi numai în legătură cu acele incriminări care descriu acţiuni
îndreptate spre lezarea unor valori asupra cărora subiectul poate dispune.
Noţiunile de persoană vătămată şi de consimţământ al persoanei vătămate, în înţelesul dispoziţiilor art.
22 C. pen., apar folosite în sens propriu numai când o persoană este supusă unor agresiuni contra bunurilor
sau intereselor sale şi care consimte la această acţiune contra drepturilor sale; în acest caz, fapta nu mai
constituie infracţiune, consimţământul înlăturând ilicitul manifestării făptuitorului*3). Prin urmare,
calitatea de persoană vătămată îi este atribuită numai persoanei supuse unei agresiuni asupra corpului său
(de exemplu, actul medical care execută o operaţie necesară pentru vindecarea pacientului sau lovirile
primite în limitele regulamentului sportiv) şi la care persoana vătămată consimte.
În asemenea situaţii, fapta comisă împotriva persoanei care consimte la aceasta întruneşte toate condiţiile
cerute de norma de incriminare, deci corespunde modelului legal însă, intervenind o cauză justificativă,
este înlăturat caracterul ilicit, fapta devenind permisă de ordinea de drept privită în ansamblul său.

2. Justificarea consimţământului persoanei vătămate

În doctrina penală s-au exprimat mai multe opinii în privinţa justificării consimţământului persoanei
vătămate*4).
Într-o primă opinie, consimţământul persoanei vătămate este considerat drept o tranzacţie privată
autorizată de lege prin care titularul unei valori sociale îi transferă altei persoane un drept revocabil de a
comite o faptă prin care se vatămă sau lezează această valoare. Potrivit acestei opinii, aşa cum exercitarea
unui drept nu poate fi ilicită, consimţământul persoanei vătămate trebuie să constituie şi el pentru dreptul
penal o cauză justificativă.
Într-o altă opinie, consimţământul persoanei vătămate ar presupune pierderea interesului titularului
pentru valoarea socială în cauză, ceea ce ar determina ca şi ordinea juridică să abandoneze acea valoare
socială pentru că nu s-ar mai impune protejarea ei dincolo de voinţa titularului.
În opinia altor autori, în cazul consimţământului persoanei vătămate, apare un conflict între două valori
sociale; o primă valoare socială de care dispune titularul ei şi de a cărei prezervare este interesată şi
societatea şi o a doua valoare socială care o constituie, într-un stat de drept, utilizarea libertăţii personale.
Pentru depăşirea acestui conflict apare ca necesitate găsirea unui echilibru între aceste două valori, care
este posibil doar prin limitarea valorilor sociale de care poate dispune titularul lor, precum şi prin stabilirea
altor limitări, în privinţa eficacităţii consimţământului.
Această opinie, credem că îşi găseşte consacrarea în art. 22 C. pen. Din formularea acestui text,
consimţământul persoanei vătămate se întemeiază pe ideea că ori de câte ori o valoare socială este
protejată pentru ca titularul să se poată folosi de ea, aşa cum doreşte, o renunţare la acesta nu poate
avea caracter ilicit. În varianta în care valoarea socială este una de importanţă deosebită, definitorie pentru
persoana umană, cum este viaţa, interesul apărării ei nu mai este exclusiv al titularului, de protejarea
acestuia devenind interesată şi societatea. De asemenea, legea poate exclude efectul justificativ al
consimţământului persoanei vătămate altor valori sociale ce fac obiect de ocrotire penală.

3. Condiţiile consimţământului persoanei vătămate

Pentru a justifica săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, consimţământul persoanei vătămate
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 a) să fie exprimat de o persoană care este titularul valorii sociale ocrotite. Numai titularul dreptului
este cel care poate exprima consimţământul pentru ca o faptă prevăzută de legea penală, care vizează acest
drept, să poată deveni justificată, întrucât, pe de o parte, acesta are un interes să consimtă, iar, pe de altă
parte, dreptul la care renunţă este unul personal.
De regulă, titularul dreptului exprimă consimţământul personal. În mod excepţional, consimţământul ar
putea fi exprimat şi de un reprezentant al titularului dreptului, când acesta, din cauza vârstei, a unei boli
psihice sau a unei cauze nu este capabil să-şi exercite drepturile pe care le are şi nici să-şi exprime un
consimţământ valabil, cu condiţia ca exercitarea dreptului să urmărească interesele titularului (de exemplu,
în cazul unei intervenţii medicale de urgenţă asupra celui care află în stare de inconştienţă şi nu poate să-şi
dea seama de necesitatea şi utilitatea intervenţiei).
Există şi alte situaţii când consimţământul poate fi exprimat printr-un reprezentant sub forma unui
mandat (de exemplu, titularul unui drept de proprietate asupra unui bun poate da mandat unei persoane să
distrugă acel bun).
b) să privească o valoare socială de care titularul poate dispune în mod legal. Această condiţie este
cea care conduce la limitarea sferei faptelor cu privire la care poate opera consimţământul persoanei
vătămate, ca o cauză justificativă.
Doctrina face distincţia între aşa-zisele drepturi colective şi drepturi individuale sau colective.
În privinţa drepturilor colective, cum sunt siguranţa naţională, autoritatea statului, încrederea publică,
siguranţa publică, familia ş.a., opinia dominantă este că acestea nu pot face obiectul cauzei justificative
reglementată în art. 22 C. pen.
Drepturile individuale sunt patrimoniale şi strict legate de persoana titularului.
Drepturile patrimoniale, în principal, sunt disponibile în sensul că orice proprietar poate consimţi ca
bunul său să fie distrus de o altă persoană, cu excepţia cazului când legea incriminează distrugerea bunului
propriu de către proprietar; într-o astfel de situaţie, consimţământul devine ineficient pentru că proprietarul
nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are*5).
În ceea ce priveşte drepturile legate strict de persoana titularului, soluţiile sunt diferite. Se consideră de
către majoritatea sistemelor de drept penal, inclusiv de către cel român, că dreptul la viaţă este
indisponibil, eutanasia fiind incriminată*6).
Alte drepturi strict legate de persoana titularului, cum ar fi drepturile la sănătate, integritate corporală,
libertate, demnitate, onoare sunt considerate, în principiu, disponibile în măsura în care consimţământul
dat nu are ca efect sacrificarea totală a dreptului în cauză sau nu este contrar ordinii publice ori
bunelor moravuri sau nu este exclus efectul justificat al acestuia. De exemplu, dacă persoana în
favoarea căreia operează secretul profesional consimte la dezvăluirea acestor date, nu se va reţine
infracţiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art. 227 C. pen.; ori în cazul secretului
privat, dacă există consimţământul persoanei titulare a acestui drept de a fi divulgat, fapta prevăzută în art.
226 C. pen. nu mai are caracter ilicit. În ipoteza consimţământului privind ţinerea persoanei în stare de
sclavie, nu va conduce la înlăturarea caracterului ilicit al faptei prevăzute în art. 209 C. pen., deoarece în
acest caz este vorba de suprimarea totală a valorii sociale protejate (libertatea şi demnitatea persoanei); la
fel, nu este admisibil consimţământul la o vătămare care face victima improprie serviciului militar în timp
de război, deoarece fapta unei persoane de a-şi provoca o vătămare, chiar prin altă persoană, în acest scop,
potrivit art. 432 C. pen., constituie infracţiunea de sustragere de la serviciul militar în timp de război; tot
astfel, o persoană nu ar putea consimţi să i se aplice lovituri sau să i se provoace vătămări corporale cu
semnificaţia unor acte de perversiune sexuală (sadism), întrucât în acest caz consimţământul ar contrazice
bunele moravuri.
Se discută în doctrină dacă medicul este îndreptăţit să intervină în cazuri urgente, chiar împotriva
voinţei pacientului*7). Unii autori consideră că orice intervenţie medicală asupra corpului unei persoane
trebuie făcută cu consimţământul persoanei, trebuie făcută cu consimţământul pacientului. După alţi autori,
în caz de urgenţă, medicul se poate lipsi de acest consimţământ.
 Dacă există consimţământ, va opera cauza justificativă, chiar dacă rezultatul intervenţiei este negativ.
Nici operaţiile estetice cu rezultat negativ nu atrag răspunderea medicului, dacă a existat consimţământul
pacientului.
c) să fie valabil exprimat. Aceasta presupune ca, în toate cazurile, consimţământul să fie liber exprimat,
adică să nu fie viciat de violenţă, dol sau eroare esenţială şi, totodată, să emane de la o persoană care ar fi
putut fi subiect pasiv al infracţiunii, dacă nu consimţea.
Viciile de consimţământ, ca o cauză justificativă, nu operează însă cu aceeaşi rigoare ca şi în viciile de
consimţământ în dreptul civil; uneori consimţământul în penal poate produce efecte şi atunci când a fost dat
din eroare sau surprins prin dol*8). De exemplu, nu se poate reţine infracţiunea de viol, chiar dacă autorul a
folosit pentru obţinerea consimţământului mijloace dolosive, cum ar fi promisiunea de căsătorie sau
promisiunea unor avantaje. Tot astfel, cel care a fost convins să doneze sânge în schimbul unei recompense
patrimoniale nu va putea invoca lipsa de valabilitate a consimţământului în cazul în care recompensa
promisă nu îi este ulterior acordată.
Dolul va afecta însă valabilitatea consimţământului în cazul în care mobilul care a stat la baza acestuia a
fost deturnat. Astfel, dacă o persoană acceptă donarea unui rinichi fiului său, consimţământul nu va
produce efecte în cazul în care organul prelevat a fost folosit de medic pentru salvarea vieţii altui pacient.
De regulă, nu există condiţii referitoare la forma pe care consimţământul o poate îmbrăca, acesta este
valabil indiferent dacă a fost exprimat în forma orală sau scrisă ori chiar tacit, în măsura în care constă într-
un comportament univoc al titularului dreptului.
Sunt cazuri, expres prevăzute de lege, în care consimţământul trebuie să îmbrace o anumită formă. De
exemplu, art. 144 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii*9) impune în materia
prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe umane o serie de condiţii de formă pentru consimţământ.
Astfel, acesta trebuie să fie dat în formă scrisă conform unui model stabilit prin lege, cu avizul comisiei de
avizare a donării etc.
Indiferent de forma pe care o îmbracă consimţământul, acesta trebuie să existe, să fie manifestat, înainte
de săvârşirea faptei şi pe toată durata săvârşirii acesteia, în toate situaţiile.

4. Efectele consimţământului persoanei vătămate

Efectele consimţământului persoanei vătămate sunt diferite în raport cu funcţia pe care acesta o
îndeplineşte în reglementarea legii penale.
În cazul în care, în norma de incriminare a unei fapte, absenţa consimţământului are valenţa de element
constitutiv al infracţiunii, existenţa acestuia face ca acea faptă să nu corespundă modelului legal şi, în
consecinţă, să fie apreciată ca nefiind prevăzută de legea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt,
fapta, pentru a constitui infracţiune, trebuie comisă fără consimţământul celui care posedă sau deţine bunul,
dacă acesta a consimţit la acţiunea de luare a bunului, fapta nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 228 C.
pen., deci nu este prevăzută de legea penală.
În ipoteza în care consimţământului titularului unui drept, în norma de incriminare, are semnificaţia de
element circumstanţial de atenuare al unui anumit tip de infracţiune, existenţa acestuia face ca fapta să
nu realizeze conţinutul infracţiunii în varianta de bază, ci în cea atenuată. De exemplu, dacă omorul a fost
săvârşit la cererea victimei în forma cerută de lege, nu va determina răspunderea penală pentru omorul ca
variantă de bază sau tip, ci pentru uciderea la cerere a victimei, faptă incriminată în art. 190 C. pen. ca
variantă atenuată a omorului.
Dacă consimţământul a fost post factum, înfăţişându-se sub forma iertării, poate avea rolul unei
circumstanţe atenuante judiciare, iar ca efect reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită, întrucât nu se poate face abstracţie de această atitudine a victimei care poate
diminua gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Cu privire la anumite infracţiuni, consimţământul persoanei vătămate, manifestat după comiterea
acestora, poate avea anumite consecinţe în materie penală. În acest sens, toate legislaţiile penale
consacră în categoria cauzelor care înlătură răspunderea penală, lipsa plângerii prealabile sau retragerea
acesteia, precum şi împăcarea părţilor.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea
unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală;
acelaşi efect îl are şi retragerea plângerii prealabile. Împăcarea părţilor, ca şi lipsa plângerii prealabile sau
retragerea acesteia, înlătură răspunderea penală, putând interveni în cazul în care punerea în mişcare a
acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea prevede în mod expres cauza justificată, acesta are ca efect
înlăturarea caracterului ilicit al faptei, întrucât acea faptă, deşi corespunde modelului legal totuşi este licită,
permisă de ordinea de drept.

*1) G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 76.
*2) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 377.
*3) G. Antoniu, Consimţământul victimei, în RDP nr. 4/2003.
*4) F. Streteanu, Tratat de drept penal, op. cit., p. 527–528.
*5) Potrivit art. 253 alin. (3), (4) şi (5) C. pen., constituie infracţiune de distrugere şi în cazul în care
fapta priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural ori este săvârşită prin incendiere, explozie ori
prin orice asemenea mijloc şi dacă a fost de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, chiar dacă
aparţin făptuitorului.
*6) Art. 190 C. pen. incriminează sub denumirea marginală „Uciderea la cererea victimei” ca o variantă
atenuantă a omorului.
*7) G. Antoniu, Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 279.
*8) F. Streteanu, Tratat de drept penal, op. cit., p. 529.
*9) Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.

ART. 23
Dispoziţii generale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de imputabilitate
Legea penală nu explică înţelesul termenului de „imputabilitate”, ceea ce înseamnă că acesta are
înţelesul obişnuit, comun, care înseamnă a reproşa cuiva fapte, atitudini reprobabile. De aceea, prin
„imputabilitate”, în sensul legii penale, se înţelege acea situaţie juridică în care se găseşte o persoană
căreia i se atribuie săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală*1). Aceasta înseamnă,
mai întâi, constatarea săvârşirii în concret a unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană
determinată, faptă care corespunde conţinutului obiectiv al normei de incriminare, iar apoi, că această faptă
a fost comisă de acea persoană cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Prin urmare, imputabilitatea presupune atribuirea persoanei determinate a unei fapte prevăzute de legea
penală, adică o imputaţiune de fapt, în sensul că acea faptă aparţine prin materialitatea sa acelei
persoane şi o imputaţiune psihică constând în stabilirea unei atitudini psihice caracterizată prin
intenţie, culpă sau intenţie depăşită, dar în forma şi, eventual, în modalitatea descrisă de norma de
incriminare.
O faptă este neimputabilă unei persoane, dacă aceasta nu a aparţinut în materialitatea ei acelei persoane
suspectate de comiterea faptei ori nu a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de norma de
incriminare.
În doctrina penală s-a exprimat părerea că folosirea conceptului de imputabilitate şi cel de
neimputabilitate ar putea fi discutabile, luând în seamă variatele sensuri pe care acestea le-ar putea avea*2).
Considerăm justificată această observaţie, mai ales că, în definirea generală a infracţiunii, în art. 15 C. pen.,
este inclusă şi vinovăţia ca trăsătură esenţială, ceea ce înseamnă că imputabilitatea faptei ar putea fi
verificată prin trăsătura de „faptă prevăzută de legea penală”, iar imputabilitatea psihică se identifică cu
trăsătura de vinovăţie (a se vedea critica definiţiei legale a infracţiunii de la comentariul art. 15).

2. Definiţia şi clasificarea cauzelor de neimputabilitate

Din coroborarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) C. pen. cu cele cuprinse în art. 24–31 C. pen., putem defini
cauzele de neimputabilitate ca fiind acele stări, situaţii, cazuri, împrejurări descrise de legea penală şi a
căror existenţă, în timpul săvârşirii unei fapte incriminate, fac ca acea faptă să nu poată fi reproşată unei
persoane suspectată de comiterea acesteia.
Cauzele de neimputabilitate pot fi clasificate în cauze generale şi cauze speciale.
Cauzele generale de neimputabilitate sunt reglementate în Codul penal, Partea generală (art. 24–31) şi
determină ca orice faptă săvârşită în condiţiile descrise în aceste texte să nu constituie infracţiune, lipsind
imputabilitatea persoanei care a săvârşit-o.
Cauzele speciale de neimputabilitate sunt descrise în Partea specială a Codului penal şi produc efecte
numai în legătură cu faptele la care sunt prevăzute [de exemplu, în noul Cod penal, în art. 290 alin. (1) este
incriminată darea de mită, iar la alin. (2) se arată că fapta prevăzută la alin. (1) nu constituie infracţiune
când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită].
În doctrina penală*3), cauzele care înlătură vinovăţia şi, implicit, imputabilitatea au fost clasificate în
cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a incapacităţii psihofizice a subiectului în care sunt incluse
iresponsabilitatea, minoritatea, beţia şi alte intoxicări; cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a
intervenţiei unui element imprevizibil, irezistibil sau imposibil de înlăturat din care fac parte cazul
fortuit, constrângerea fizică şi constrângerea morală; cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a erorii
intervenite în procesul de cunoaştere, cum sunt eroarea de fapt şi eroare de drept.
De asemenea, cauzele de neimputabilitate se mai pot clasifica în cauze care operează in rem (cazul
fortuit) şi cauze care produc efecte in personam (celelalte cauze).
Cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea
penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi retragerea acesteia, împăcarea),
întrucât incidenţa primelor fac ca fapta să nu constituie infracţiune, pe când cele care înlătură răspunderea
penală presupun existenţa infracţiunii, ci doar din considerent de politică penală legiuitorul a apreciat că nu
este oportună aplicarea unei pedepse ori datorită voinţei persoanei vătămate.
Cauzele care exclud imputabilitatea nu trebuie, de asemenea, să fie confundate cu cauzele de
nepedepsire (cauze de impunitate, cauze care apără de pedeapsă).
Cauzele care atrag nepedepsirea nu au niciun efect asupra existenţei infracţiunii şi a răspunderii; fapta
constituie infracţiune, aceasta atrage răspunderea penală, dar pentru anumite motive legea scuteşte pe
făptuitor de sancţiunea penală (de exemplu, în caz de desistare şi împiedicarea producerii rezultatului la
tentativă, art. 34 alin. (1); în caz de împiedicare a săvârşirii infracţiunii în situaţia participaţiei penale, art.
51 alin. (1); retragerea mărturiei mincinoase de către autor, art. 273 alin. (3); în caz de denunţarea grupului
infracţional organizat, autorităţilor, art. 367 alin. (4); nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii
naţionale săvârşite de un membru de familie, art. 410 alin. (2) şi altele.

3. Efectele cauzelor de neimputabilitate

Dacă se constată că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în condiţiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate, acea faptă nu va constitui infracţiune, pentru că a fost înlăturat caracterul
imputabil, nemaifiind posibilă aplicarea unei pedepse sau măsuri educative. Totuşi acea faptă îşi
păstrează caracterul ilicit determinând posibilitatea luării măsurilor de siguranţă, ca sancţiuni de drept
penal, întrucât acestea nu sunt condiţionate de condamnarea făptuitorului. În unele cazuri, chiar dacă a fost
înlăturat caracterul imputabil al unei fapte prevăzute de legea penală, cel care a săvârşit-o poate răspunde
civil.
 Cauzele de neimputabilitate, prevăzute în art. 24–30 C. pen., produc efecte numai asupra persoanei
care se află în acele situaţii sau stări descrise de Codul penal în textele de mai sus.
Participanţii la comiterea aceleiaşi fapte, dar care nu se află în niciuna dintre situaţiile sau stările definite
de legea penală drept cauze care înlătură caracterul imputabil al faptei, vor răspunde pentru fapta săvârşită
cu intenţie, devenind aplicabile dispoziţiile art. 52 C. pen., care reglementează participaţia improprie.
În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile cazului fortuit reglementat
în art. 31 C. pen., efectele vor opera in rem şi se vor extinde asupra participanţilor.

*1) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, 2011, p. 425.
*2) G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), în RDP nr.
4/2007, p. 15.
*3) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 205.

ART. 24
Constrângerea fizică

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de constrângere fizică

Potrivit art. 24 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Luând în seamă dispoziţiile textului de mai sus, constrângerea fizică poate fi definită ca fiind acea
situaţie în care o persoană supusă unei presiuni fizice căreia nu i-a putut rezista a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală.
Caracteristic constrângerii fizice este faptul că aceasta înlătură posibilitatea de control a persoanei asupra
căreia se exercită, cu privire la acţiunile sau inacţiunile sale, determinând-o în acest fel să comită o faptă
prevăzută de legea penală.
În condiţiile în care făptuitorul nu doreşte comiterea acţiunii (inacţiunii) descrise de o normă penală, însă
o forţă exterioară îi foloseşte corpul ca pe un instrument în realizarea acelei acţiuni (inacţiuni), nu i se poate
imputa acestuia faptul că a acţionat altfel decât i-o cerea ordinea juridică. Aşa fiind, reproşul social la
adresa sa, privind săvârşirea faptei sub imperiul constrângerii fizice, nu îşi mai găseşte temeiul, nu se poate
face vinovat de acea faptă.

2. Justificarea constrângerii fizice

În doctrina penală s-au exprimat mai multe opinii privind justificarea constrângerii fizice*1).
Unii autori, pornind de la teoria liberului arbitru, au justificat nepedepsirea faptei ilicite, comise în
condiţiile constrângerii fizice, susţinând că, în asemenea condiţii, făptuitorii acţionează fără să aibă
posibilitatea de a alege comportarea lor în mod liber.
Alţi autori au susţinut că nepedepsirea faptelor prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul unei
constrângeri fizice trebuie să se fundamenteze pe lipsa utilităţii sociale a pedepsei, deoarece pedeapsa nu ar
mai avea nicio influenţă preventivă asupra comportamentului făptuitorului, deoarece nu el a comis propriu-
zis fapta prevăzută de legea penală; oricât am pedepsi pe cel constrâns, nici el nici altul, în situaţia lui, nu
va mai fi în stare să facă altfel decât a făcut*2).
Doctrina penală modernă justifică această cauză de neimputabilitate pe considerentul că făptuitorul nu
acţionează propriu-zis, ci corpul său este folosit ca un instrument prin care forţa constrângătoare creează
rezultatul; el nu acţionează (non agit), ci este acţionat (sed agitur)*3).
În ipoteza în care constrângerea fizică este impusă de forţe ale naturii, cărora subiectul nu le poate
rezista, ea nu mai este denumită şi forţă majoră; în acest caz, denumirea de constrângere fizică este
restrânsă numai la constrângerea exercitată de o acţiune umană*4).
 3. Condiţiile constrângerii fizice
Pentru a înlătura caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală, ca urmare a constrângerii fizice
sau a forţei majore, trebuie să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe o acţiune de constrângere fizică asupra persoanei care a săvârşit fapta ilicită. Există o
acţiune de constrângere fizică atunci când energia (forţa fizică) unei persoane este pusă în mişcare sau este
ţinută în stare de inerţie, ca urmare a presiunii exercitate de o energie străină, a cărei declanşare sau
desfăşurare nu depind de conştiinţa sau voinţa persoanei constrânse. Această faptă trebuie să provină dintr-
o energie fizică activă şi să fie îndreptată direct asupra celui constrâns.
Forţa străină poate avea ca sursă energia unei persoane umane (de exemplu, energia unei persoane
care imobilizează pe cel constrâns să-şi exercite atribuţiile de serviciu şi să săvârşească astfel un abuz în
serviciu, sau care ia cu forţa mâna subiectului silindu-l să semneze un document falsificat); alteori,
constrângerea poate proveni din cauza unui proces fiziologic (criză de epilepsie, leşin, intoxicaţie
alcoolică sau cu substanţe stupefiante etc.) care înlătură complet orice participare a voinţei subiectului la
producerea rezultatului ilicit.
Forţa străină prin care se realizează constrângerea fizică poate fi neumană sau neanimată, cum ar fi
un uragan, o inundaţie, un vânt puternic ce provoacă valuri care aruncă o ambarcaţiune cu tot personalul
navigant la mal, provocând distrugerea altor nave sau o maşină care nu mai poate fi ţinută sub control,
provocând distrugeri de bunuri materiale.
De asemenea, forţa sau energia constrângătoare ar putea fi animată, dar neumană (de exemplu, un cal
sperios care nu mai poate fi oprit de călăreţ, producând distrugerea unor bunuri).
Dacă forţa constrângătoare a fost declanşată şi exercitată de o persoană fizică, pentru înlăturarea
caracterului imputabil al faptei săvârşite de cel constrâns nu are importanţă dacă acea persoană răspunde
sau nu din punct de vedere penal.
Nu are relevanţă dacă acţiunea constrângătoare, indiferent de sursa acesteia, a fost sau nu previzibilă
pentru persoana constrânsă, suficient fiind să se constate că în momentul săvârşirii faptei, aceasta s-a
aflat sub imperiul constrângerii fizice.
În ipoteza în care se dovedeşte că persoana în cauză, prevăzând producerea acţiunii constrângătoare, a
lăsat anume ca acesta să se declanşeze pentru a se putea prevala de consecinţele sale, aceasta va putea
răspunde pentru provocarea cu intenţie a rezultatului (actio libera în causa).
Constrângerea fizică trebuie să se exercite direct asupra făptuitorului, pentru că dacă se exercită asupra
altei persoane pentru a-l determina pe făptuitor să acţioneze, constrângerea fizică are caracterul unei
constrângeri morale*5).
b) persoana constrânsă fizic să nu poată opune rezistenţă. Persoana constrânsă fizic trebuie să se afle
în situaţia de a nu putea opune rezistenţă eficace acţiunii de constrângere, libertatea sa de voinţă fiind
complet anihilată. În situaţia în care persoana constrânsă ar fi avut posibilitatea să reziste energiei străine,
cu mijloace pe care le-ar fi putut folosi fără pericol pentru sine, constrângerea nu va mai fi de natură să
excludă vinovăţia persoanei pentru fapta prevăzută de legea penală săvârşită şi, ca atare, nu înlătură
caracterul imputabil al acelei fapte.
În varianta în care acţiunea constrângătoare este prevăzută de subiect, aceasta nu înlătură beneficiul legii,
dacă subiectul nu a putut evita presiunea exercitată asupra sa. Chiar dacă făptuitorul, prevăzând
acţiunea constrângătoare, ar fi trebuit şi putea lua măsuri de a evita rezultatul acestei împrejurări, de
asemenea, nu exclude favoarea legii, dacă în momentul săvârşirii faptei ilicite, acesta s-a găsit efectiv sub
presiunea de neînlăturat a forţelor constrângătoare.
În măsura în care făptuitorul poate rezista forţei constrângătoare sau aceasta nu-i anihilează posibilitatea
de a determina liber voinţa, caracterul imputabil al faptei nu este înlăturat, urmând a se stabili dacă acea
constrângere poate avea valoare de circumstanţă atenuantă.
 Nu va putea invoca constrângerea fizică nici persoana care a provocat starea de constrângere; dacă
provocarea a fost un act intenţionat al acesteia, ea va răspunde pentru rezultatul produs cu intenţie în urma
constrângerii.
În cazul pluralităţii de persoane constrânse trebuie să se stabilească pentru fiecare persoană
imposibilitatea de a opune rezistenţă acţiunii de constrângere, existând posibilitatea ca pentru unele să
se înlăture caracterul imputabil al faptei săvârşite, iar pentru altele nu.
Posibilitatea de a rezista forţei constrângătoare trebuie apreciată de la caz la caz, în raport de natura şi
intensitatea faptei constrângătoare, de capacitatea psihică şi fizică a celui constrâns şi de celelalte
împrejurări în care se săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală.
c) fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie prevăzută de legea penală. Aceasta
înseamnă că numai în măsura în care se comite o faptă prevăzută de legea penală, constrângere fizică poate
avea relevanţă în sensul de a fi invocată în înlăturarea caracterului imputabil persoanei care a săvârşit-o;
dacă s-a exercitat o constrângere fizică asupra unei persoane, fără ca acesteia să i se reţină comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală, constrângerea fizică exercitată asupra acesteia poate fi doar un act ilicit de
sine stătător, atrăgând o răspundere penală autonomă.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită sub imperiul unei constrângeri fizice de neînlăturat poate avea
forma tentativei (când aceasta este incriminată) sau a infracţiunii consumate. Sub presiunea
constrângerii fizice se pot săvârşi atât fapte constând într-o acţiune (de exemplu, fals material în înscrisuri,
distrugeri, vătămări, sustrageri etc.), cât şi fapte constând într-o inacţiune (neîndeplinirea unei obligaţii de
serviciu, nedenunţarea unei infracţiuni etc.).
Constrângerea fizică asupra făptuitorului, care i-a paralizat libertatea de mişcare, silindu-l să acţioneze
într-un anumit mod, trebuie să existe pe toată durata comiterii faptei prevăzute de legea penală. Dacă
autorul faptei prevăzute de legea penală continuă să acţioneze şi după ce acţiunea forţei constrângătoare a
încetat, caracterul imputabil al faptei nu este înlăturat.
Când acţiunea constrângătoare are ca sursă forţa unei persoane sau energia unui animal, constrângerea
fizică poate veni în concurs cu starea de necesitate sau cu cazul fortuit.
Dacă o persoană asupra căreia se exercită constrângere fizică săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, fiind convinsă că forţa constrângătoare este irezistibilă, dar, în realitate, persoana respectivă avea la
dispoziţie şi alte căi pentru a evita săvârşirea acelei fapte, aceasta va beneficia de favoarea legii numai dacă
eroarea era invincibilă (de exemplu, impiegatul feroviar care omite să-şi îndeplinească obligaţiile de
serviciu, provocând deraierea unui tren, deoarece se credea în imposibilitatea de a se mişca, fiind legat
strâns de alte persoane şi imobilizat; în realitate, legăturile erau doar aparente, astfel că făptuitorul, cu un
efort, se putea dezlega şi eventual evita accidentul)*6).
Având în vedere condiţiile constrângerii fizice, în practica judiciară sunt rare situaţiile concrete în care
acestea să fie îndeplinite cumulativ şi, pe cale de consecinţă, să se înlăture caracterul imputabil al faptei.

4. Efectele constrângerii fizice

Dacă organele judiciare constată că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită ca urmare a unei
constrângeri fizice irezistibile, acea faptă nu mai poate fi imputabilă persoanei care a comis-o.
Constrângerea fizică produce efecte in personam. Când forţa constrângătoare a fost exercitată asupra
mai multor persoane şi a condus la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în raport cu fiecare
persoană se va face verificarea întrunirii condiţiilor prevăzute în art. 24 C. pen.
Constrângerea fizică înlătură caracterul imputabil al faptei numai în raport cu persoana constrânsă;
persoana care a exercitat constrângerea fizică va răspunde ca instigator la infracţiunea astfel săvârşită, în
condiţiile unei participaţii improprii, în modalitatea intenţie – fără vinovăţie [art. 52 alin. (3) C. pen.].
Când forţa constrângătoare a provenit de la o persoană fizică, iar cel faţă de care s-a exercitat
constrângerea a opus rezistenţă şi nu a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, autorul constrângerii
poate răspunde pentru o infracţiune contra persoanei, cum ar fi ameninţarea, lipsirea de libertate în
mod ilegal, vătămarea corporală, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma de incriminare a
acestor fapte.
Persoana care a comis fapta în condiţiile art. 24 C. pen. nu răspunde nici de urmările civile ale faptei
sale, deoarece nu au fost produse cu o voinţă liberă. Această răspundere revine aceluia care a exercitat
constrângerea.
Dacă persoana constrânsă s-a aflat în eroare de fapt cu privire la acţiunea de constrângere sau la obiectul
ori intensitatea acesteia, chestiunea răspunderii civile va putea fi pusă în discuţie în măsura culpei acesteia.

*1) M. Apetrei, I. Pascu, C. Drimer, Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, Ed. Ecologică,
Bucureşti, 2001, p. 134.
*2) I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a II-a, Tipografia Curierul Juridic,
Bucureşti, 1924, p. 836.
*3) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 346; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 255; V. Dobrinoiu
şi colaboratorii, op. cit., p. 304.
*4) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 262.
*5) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 347.
*6) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 264.

ART. 25
Constrângerea morală

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de constrângere morală

Potrivit art. 25 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia
şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Ţinând seama de dispoziţiile acestui text, constrângerea morală, cunoscută şi sub denumirea de
ameninţare, constă în exercitarea unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra
psihicului altei persoane în aşa fel încât, sub stăpânirea unei temeri grave, persoana constrânsă nu-şi poate
dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
O faptă este considerată ca fiind comisă din cauza ameninţării, atunci când săvârşirea acesteia a fost
„necesară şi indispensabilă” pentru ca cel ameninţat să înlăture pericolul la care se găsea expus, el sau o
persoană scumpă lui, dacă ameninţarea se realizează*1). Ameninţarea este, aşadar, o modalitate a
constrângerii psihice. Cel ameninţat este pus în alternativa de a suferi răul cu care este ameninţat sau de a
săvârşi fapta prevăzută de legea penală voită de către cel care exercită ameninţarea. De exemplu, A îl
ameninţă pe B, casier la o casă de schimb valutar, că îl va ucide dacă nu-i predă valuta pe care o are în
casă; sau paznicul unei societăţi comerciale care, ameninţat cu răpirea copilului, dă informaţii despre locul
unde se găsesc lucruri de valoare în cadrul unităţii respective pentru a fi sustrase etc.
În asemenea cazuri, cel ameninţat execută latura obiectivă a faptei incriminate, însă actul de voinţă este
deformat, deoarece s-a produs sub imperiul constrângerii exercitată prin ameninţare.

2. Justificarea constrângerii morale

Doctrina penală este unanimă în a aprecia că ameninţarea, atunci când a condus la o reală constrângere,
înlătură imputabilitatea. Autorii de drept penal au însă opinii diferite asupra motivelor care justifică
această concluzie.
Unii dintre autori invocă lipsa unei voinţe libere, întrucât în realitate nu voinţa celui ameninţat
activează, ci voinţa celui care ameninţă. Alţii aduc ca argument inutilitatea pedepsei faţă de cel care a
acţionat constrâns prin ameninţare, atât timp cât şi în viitor nu va putea împiedica săvârşirea unei fapte
ilicite în asemenea circumstanţe. În sfârşit, în doctrina modernă s-a invocat şi o justificare obiectivă, în
sensul că în toate cazurile de constrângere morală există o coliziune de drepturi, o ciocnire între două
interese: interesul pus în pericol de cel ameninţat şi interesul ce a fost lezat prin fapta pe care a comis-o cel
ameninţat; ambele interese sunt ocrotite de lege şi atunci se pune întrebarea de a şti care dintre cele două
interese ar trebui să primeze. Sunt autori care dau prioritate interesului mai important, de unde concluzia că
va înlătura imputabilitatea constrângerii prin ameninţare ori de câte ori răul cauzat prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală a fost inferior răului pe care ar fi trebuit să-l sufere cel ameninţat, dacă nu
comitea acea faptă. Alţi autori susţin că, atât timp cât drepturile sunt în conflict, nu se poate decide care
dintre ele este mai important. Urmează să fie considerat ca fiind mai important cel care a triumfat.
Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, fiecare dintre aceste justificări oferă un motiv serios
pentru înlăturarea imputabilităţii, în caz de ameninţare, şi fiecare dintre ele impune, implicit, câte o limită
acestei cauze de neimputabilitate, dar este în afara oricărei îndoieli că ceea ce justifică înlăturarea
imputabilităţii, în toate cazurile de constrângere psihică, este că elementul subiectiv, în cei doi factori ai săi
(volitiv şi intelectiv), nu mai este conform conceptului pe care îl impune acestui element raţiunea de a fi a
represiunii*2).

3. Condiţiile constrângerii morale

Pentru ca dispoziţiile art. 25 C. pen. să fie incidente, organul judiciar trebuie să constate întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe o acţiune de constrângere exercitată asupra psihicului unei persoane de către o altă
persoană, prin ameninţare. Aceasta presupune ca ameninţarea prin care se exercită constrângerea morală
să determine o puternică presiune asupra psihicului celui constrâns, înlăturând astfel posibilitatea liberei
determinări şi dirijări a voinţei acestuia.
Ameninţarea trebuie să fie efectuată de o persoană care urmăreşte comiterea, prin mijlocirea celui
ameninţat, a faptei pe care acesta o va săvârşi sub presiunea constrângerii şi conţine alternative: sau
persoana ameninţată săvârşeşte fapte ce i se pretinde, sau ea ori vreo altă persoană, va avea de suferit un
anumit rău (o vătămare adusă persoanei)*3).
Nu are relevanţă dacă presiunea psihică a fost generată de ameninţarea orală sau scrisă, ori dacă
ameninţarea orală a fost însoţită de o ameninţare materială (agitarea unei arme albe, ruperea legăturii
telefonice etc.). În această din urmă ipoteză, constrângerea îşi păstrează caracterul său moral şi nu devine
fizică, întrucât ameninţarea însoţită de acte materiale nu acţionează asupra fizicului, ci asupra psihicului
persoanei ameninţate.
Ameninţarea trebuie să preceadă săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către persoana constrânsă şi
să existe pe întreaga durată de comitere a acelei fapte.
b) persoana ameninţată sau o altă persoană să fie expusă unui pericol grav, actual sau iminent şi
injust. Presiunea psihică trebuie să se refere la un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau o altă
persoană (indiferent dacă ar exista ori nu vreo legătură de rudenie cu aceasta).
Pericolul trebuie să vizeze un rău ireparabil sau greu de remediat. O asemenea gravitate ar prezenta
ameninţările care s-ar referi la valorile sociale legate de persoana omului, cum sunt: viaţa, sănătatea,
integritatea corporală, libertatea etc., adică la valori susceptibile să creeze o puternică presiune psihică şi să
paralizeze voinţa subiectului.
Deşi legea nu cere ca între răul cu care se ameninţă şi cel care ar rezulta din săvârşirea faptei să existe o
anumită proporţie, această condiţie este subînţeleasă; de exemplu, o ameninţare cu bătaia nu poate justifica
săvârşirea unui omor)*4).
Pericolul creat prin ameninţare trebuie să fie actual sau iminent, adică pe cale de a se produce. Dacă
pericolul nu îndeplineşte aceste condiţii, înseamnă că cel ameninţat are posibilitatea să evite răul, astfel că
nu s-ar justifica săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; spre exemplu, o scrisoare de ameninţare cu
un pericol deosebit de grav, o ameninţare prin telefon nu sunt de natură să creeze constrângerea psihică şi,
în consecinţă, să înlăture caracterul imputabil al faptei.
 Răul care ameninţă să fie injust. Nu se poate reţine constrângerea morală când persoana care a săvârşit
infracţiunea este ameninţată că va fi denunţată, întrucât cea care exercită ameninţarea îşi îndeplineşte
îndatorirea cetăţenească.
c) Pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală către care tinde acţiunea de constrângere prin ameninţare. Nu are relevanţă forma de săvârşire
a faptei (consumată sau tentativă pedepsibilă) ori dacă cel constrâns ar urma să acţioneze ca autor,
instigator sau complice, nici dacă fapta este comisivă sau omisivă. Este îndeplinită această condiţie, de
exemplu, când o persoană, sub ameninţarea cu revolverul, săvârşeşte un fals; ori în ipoteza în care o
persoană, al cărui copil a fost răpit de necunoscuţi, dă o declaraţie scrisă mincinoasă pentru a fi folosită
într-un proces, sub ameninţarea că, în caz contrar, nu îşi va mai vedea copilul.
În astfel de cazuri de inevitabilitate a pericolului în alt mod, cel ameninţat nu se află în faţa unei
alternative pe care ar putea-o liber rezolva, ci în faţa unei constrângeri, în faţa unui dictat căruia trebuie să i
se supună.
Dacă cel ameninţat putea evita pericolul grav prin denunţarea celui ce exercită ameninţarea ori prin
alarmă sau alte căi (chemarea în ajutor a altor persoane, obţinerea unei soluţii de tranziţie) condiţia
inevitabilităţii nu mai este îndeplinită, întrucât el avea posibilităţi mai puţin dăunătoare pentru înlăturarea
pericolului grav.
În evaluarea posibilităţilor de înlăturare în alt mod a pericolului se vor avea în vedere nu numai felul
ameninţării şi gravitatea acesteia, dar şi starea şi, în special, condiţia psihică şi emotivitatea persoanei
ameninţate, siguranţa eficienţei mijloacelor de înlăturare care puteau, eventual, fi folosite, cât şi toate
împrejurările cauzei susceptibile de a pune în lumină situaţia reală.
Examinând practica judiciară, mai ales cea publicată, rezultă că soluţiile instanţelor sunt corecte în ceea
ce priveşte incidenţa constrângerii morale în cazuri concrete. Cele mai multe dintre soluţii sunt de
respingere a invocării constrângerii morale. În acest sens s-a decis că fapta inculpatului de a fi dat ajutor
autorului delapidării, ca urmare a temerii pe care acesta i-a inspirat-o şi a ameninţărilor că îl va îndepărta
din serviciu, deoarece era recidivist, nu constituie o constrângere morală, existând şi alte căi prin care
inculpatul putea îndepărta pericolul fără a comite o infracţiune*5). Într-o altă speţă s-a decis că, întrucât
pericolul cu care inculpatul pretinde că a fost ameninţat putea fi înlăturat şi prin alte mijloace, comiterea
infracţiunii de furt calificat, în forma continuată, prin patru acte materiale, nu poate fi săvârşită sub
imperiul constrângerii morale*6).

4. Efectele constrângerii morale

Dacă organul judiciar constată că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită ca urmare a unei
constrângeri morale, acea faptă nu poate fi imputabilă persoanei care a comis-o. Persoana care a
efectuat acţiunea de constrângere morală va răspunde penal ca instigator la infracţiunea săvârşită,
întrucât aceasta a fost determinată de acţiunea sa. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.
pen. (participaţie improprie modalitatea intenţie – fără vinovăţie).
Constrângerea morală fiind o cauză de neimputabilitate produce efecte in personam. În cazul în care
acţiunea de constrângere a fost efectuată faţă de mai multe persoane, în astfel de situaţii fiecare persoană va
beneficia de excluderea caracterului imputabil al faptei săvârşite.
Este posibil ca o persoană să fie silită prin constrângere morală să acţioneze ca autor sau complice la
săvârşirea unei infracţiuni, ceilalţi participanţi acţionând neconstrânşi; în acest caz, persoana constrânsă nu
va răspunde ca participant la săvârşirea infracţiunii, caracterul imputabil al contribuţiei sale fiind înlăturat.
Constrângerea morală înlătură, în principiu, şi răspunderea civilă, pentru prejudiciul cauzat urmând
să răspundă persoana care a exercitat constrângerea.
Dacă persoana constrânsă a comis fapta fiind în eroare de fapt cu privire la existenţa acţiunii de
constrângere sau la intensitatea acesteia, problema răspunderii civile va putea fi pusă în discuţie în măsura
culpei acesteia*7).
 *1) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 349.
*2) Ibidem, p. 350–351.
*3) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 377.
*4) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2052/1976; V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriul alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii 1976–1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p. 78.
*5) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 3834/1974, în RRD nr. 10/1974, p. 178.
*6) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 15359/1999, în Culegere de practică judiciară în materie
penală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 32.
*7) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 380–381.

ART. 26
Excesul neimputabil

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de exces neimputabil

În noul Cod penal, legitima apărare şi starea de necesitate sunt cauze justificative numai dacă, prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului sau pentru salvarea de la pericol a
unei valori sociale, nu s-au cauzat consecinţe mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă atacul,
respectiv pericolul, nu ar fi fost înlăturate.
Când s-au depăşit limitele legitimei apărări ori s-au produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, soluţia este diferită, după cum făptuitorul a fost ori nu
conştient de acele urmări.
În ipoteza în care făptuitorul a fost conştient, a realizat că prin fapta săvârşită în legitimă apărare sau
stare de necesitate, sacrifică valori sociale mai importante decât cele apărate sau salvate, fapta este ilicită,
constituie infracţiune, însă în favoarea sa operează dispoziţiile art. 75 lit. b) şi lit. c) C. pen., care
reglementează depăşirea limitelor legitimei apărări şi depăşirea limitelor stării de necesitate, ca
circumstanţe atenuante legale.
Dacă persoana care acţionează în legitimă apărare, din cauza tulburării sau temerii, depăşeşte limitele
gravităţii atacului, sau cea care în stare de necesitate, fără să-şi dea seama, produce urmări vădit mai
grave, fapta rămâne ilicită, dar nu mai este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
În raport cu cele ce au precedat, putem defini excesul neimputabil ca fiind acea situaţie în care o
persoană aflată în stare de legitimă apărare sau în stare de necesitate, prin fapta săvârşită depăşeşte limitele
proporţionalităţii cu gravitatea atacului, datorită temerii sau tulburării ori fără să-şi dea seama, produce
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
În art. 26 C. pen., sub denumirea de „Excesul neimputabil”, sunt reglementate două situaţii: prima se
referă la excesul neimputabil în caz de legitimă apărare; a doua, la excesul neimputabil în caz de stare de
necesitate.

2. Excesul neimputabil în caz de legitimă apărare

Excesul neimputabil în caz de legitimă apărare este reglementat în art. 26 alin. (1) C. pen. Potrivit
acestui text, „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului”.
Pentru a fi în prezenţa excesului neimputabil în temeiul textului de mai sus, este necesar să se constate
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) fapta prevăzută de legea penală să fie săvârşită în stare de legitimă apărare. Aceasta presupune
constatarea existenţei condiţiilor atacului şi ale apărării, aşa cum acestea rezultă din prevederile art. 19 alin.
(2) C. pen. Inexistenţa oricăreia dintre condiţiile privind atacul [atacul să fie material, direct, imediat, injust
şi să pună în pericol valorile menţionate în art. 19 alin. (2)] sau apărarea (acţiunea de apărare să fie
necesară, să fie îndreptată împotriva agresorului, şi nu a altei persoane) face neaplicabile dispoziţiile art. 26
alin. (1) C. pen.;
b) prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să se depăşească limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului. Această condiţie se va considera îndeplinită dacă au fost vătămate
valori sociale mai importante decât cele apărate de către persoana care acţionează pentru înlăturarea
atacului [a se vedea comentariul de la art. 19, pct. B, lit. d)];
c) depăşirea apărării proporţionale cu gravitatea atacului să fie cauzată de tulburarea sau temerea
provocată de atac. Numai dacă depăşirea limitelor legitimei apărări s-a datorat tulburării sau temerii celui
care a săvârşit fapta în apărare, face să fie afectat atât factorul intelectiv al vinovăţiei, pentru că făptuitorul
nu are reprezentarea corectă a proporţionalităţii ripostei, cât şi factorul volitiv, întrucât cel care acţionează
în legitimă apărare, în acest caz, nu are libertatea de a alege o altă conduită.
În situaţia în care depăşirea limitelor legitimei apărări s-a făcut în mod conştient de către cel care a
acţionat în apărare, acesta va răspunde pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate*1).
Starea de tulburare sau temere în care s-a aflat făptuitorul în momentul săvârşirii faptei în legitimă
apărare, se va stabili, în fiecare caz în parte, ţinând seama de circumstanţele concrete în care s-a săvârşit
fapta (de exemplu, natura şi intensitatea atacului, locul şi timpul producerii atacului), de starea fizică şi
psihică a celui care se apără şi va putea fi dovedită prin orice mijloace de probă.
Din consultarea practicii judiciare rezultă că soluţiile în materie sunt corecte şi bine motivate de
instanţele de judecată. Astfel, instanţa supremă fiind învestită cu soluţionarea unei cauze în recurs*2), a
decis că fapta unei persoane în vârstă şi bolnavă de a se apăra în faţa atacului violent, cu palma şi
picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros şi cunoscut ca fiind o fire agresivă, prin lovirea atacatorului cu
cuţitul într-o zonă vitală a corpului, constituie o apărare legitimă, în condiţiile art. 44 alin. (3) C. pen.
anterior. Instanţa motivează soluţia prin aceea că inculpatul, fiind o persoană în vârstă de 70 de ani, grav
bolnavă, iar victima în vârstă de 28 de ani, viguroasă şi cunoscută ca agresivă, explică faptul că, în faţa
atacului dezlănţuit al victimei, inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind cuţitul.
Într-o altă cauză, instanţa supremă*3) a hotărât că pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a inculpatului
de către trei persoane, de care a fost prins după ce a reuşit să scape prin fugă de agresorii beţi care îl
ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui atacat o stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea
cărora riposta prin lovire cu cuţitul constituie o apărare legitimă în condiţiile art. 44 alin. (3) C. pen.
anterior, iar nu o circumstanţă atenuantă conform art. 73 lit. a) C. pen. anterior. Se motivează că, chiar dacă
reacţia inculpatului de a lovi cu cuţitul pe partea vătămată apare ca disproporţionată faţă de atacul direct,
material şi injust îndreptat de acesta împotriva sa, condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine comiterea
faptei în stare de legitimă apărare sunt întrunite şi, în consecinţă, soluţia de achitare pronunţată în cauză
este legală şi temeinică.
S-a apreciat de către instanţa supremă*4) că nu există depăşire justificată a legitimei apărări în cazul în
care, după terminarea unui conflict dintre inculpat şi victimă, aceasta din urmă s-a înarmat cu un topor şi l-
a urmărit pe inculpat lovindu-l cu muchia toporului în coapsa piciorului stâng, după care a plecat mai
departe. Tulburat de comportarea violentă a părţii vătămate, inculpatul a luat un par şi a pornit în urma
acesteia; după aproximativ 10 m a ajuns-o şi i-a aplicat o lovitură puternică cu parul în cap, partea vătămată
suferind un traumatism cranio-cerebral cu fractură deschisă, contuzie cerebrală şi hematom subdural,
leziuni care au necesitat 50–55 de zile îngrijiri medicale. Inculpatul lovind victima după ce atacul acesteia
se terminase, riposta nu mai apărea ca necesară pentru înlăturarea unui atac material, imediat şi injust, aşa
cum pretind dispoziţiile excesului neimputabil în caz de legitimă apărare.

3. Excesul neimputabil în caz de stare de necesitate

Este reglementat în art. 26 alin. (2) C. pen. Potrivit acestui text, nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama în momentul
comiterii faptei că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu ar fi fost înlăturat.
Pentru a fi incidente aceste dispoziţii, este necesară constatarea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) fapta prevăzută de legea penală să fie săvârşită în stare de necesitate. Din coroborarea
dispoziţiilor art. 20 alin. (2) C. pen. cu cele ale art. 26 alin. (2) C. pen., rezultă că această condiţie există în
măsura în care organul judiciar constată că fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită pentru a salva de
la un pericol care ameninţă viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al
acesteia ori un interes general şi care nu putea fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea acelei fapte (a se
vedea comentariul de la art. 20 pct. 3);
b) persoana, în momentul comiterii faptei, să nu-şi fi dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Această condiţie este cea
care face să se deosebească starea de necesitate, cauză justificativă, de excesul neimputabil în stare de
necesitate. Pentru constatarea condiţiei pe care o analizăm, trebuie stabilit, în primul rând, că prin
săvârşirea faptei s-au produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat.
În cazul în care organul judiciar ajunge la concluzia că nu există nicio disproporţie între valorile sociale
salvate şi cele sacrificate prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, vor deveni incidente prevederile
art. 20 alin. (2) C. pen.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2), care reglementează starea de necesitate şi care impun
cerinţa ca „urmările faptei să nu fie vădit mai grave (...)”, rezultă că reţinerea stării de necesitate nu este
incompatibilă cu producerea, chiar conştientă, a unor urmări mai grave, în măsura în care disproporţia
nu este vădită.
În al doilea rând se impune a se stabili dacă persoana, care prin săvârşirea faptei a pricinuit urmări vădit
mai grave, şi-a dat ori nu seama de gravitatea acestor urmări. În cazul când această persoană şi-a dat
seama, a realizat că prin fapta săvârşită se produc urmări vădit mai grave, va răspunde penal, fapta sa este
ilicită şi săvârşită cu vinovăţie. Pentru infracţiunea săvârşită în aceste condiţii, în favoarea infractorului se
poate reţine circumstanţa atenuantă legală a depăşirii limitelor stării de necesitate prevăzută în art. 75 lit. c)
C. pen. Dacă însă organul judiciar decide, în baza probelor administrate în cauză, că persoana aflată în stare
de necesitate, prin fapta săvârşită, a pricinuit urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat, fără să-şi dea seama, fără să aibă reprezentarea acestora, fapta acelei
persoane nu mai poate fi imputabilă.

4. Efectele excesului neimputabil

Depăşirea limitelor apărării proporţionale din cauza temerii sau tulburării în care s-a aflat persoana în
timpul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, cât şi depăşirea limitelor stării de necesitate de către o
persoană care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, au ca efect înlăturarea caracterului
imputabil al faptei săvârşite. Acest efect este in personam, operează numai cu privire la acele persoane
participante la acţiunea de apărare sau de salvare, care s-au aflat în stare de tulburare sau temere ori care nu
şi-au dat seama, în momenul săvârşirii faptei că pricinuiesc urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Răspunderea civilă, în cazul producerii unor prejudicii prin fapta săvârşită în condiţiile art. 26 C. pen., va
opera potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1.360 alin. (2), art. 1.361 şi art. 1.362 C. civ.

*1) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 288.

*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3594/2001, în RDP nr. 1/2003, p. 176.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1289 din 28 martie 2000, în Probleme de drept în Jurisprudenţa CSJ..., op. cit.,
p. 60.
*4) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 192/1998, în RDP nr. 1/1999, p. 153.
 ART. 27
Minoritatea făptuitorului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Noţiunea de minoritate a făptuitorului, cauză de neimputabilitate

Potrivit art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 113 C. pen., minoritatea făptuitorului, cauză de
neimputabilitate, poate fi definită ca fiind acea stare în care se găseşte făptuitorul minor, care în
momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, nu împlinise vârsta minimă necesară, potrivit
legii, pentru ca să poată răspunde penal.
Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o, una dintre
condiţii este capacitatea acelei persoane de a-şi da seama de caracterul şi semnificaţia socială a actelor sale
de conduită şi de a dirija în mod liber voinţa în raport cu aceste acte*1). Asemenea însuşiri care
caracterizează capacitatea psihică a persoanei nu există din momentul naşterii ei, ci se formează în mod
treptat, odată cu dezvoltarea psihofizică a persoanei.
În mod natural, pentru orice persoană fizică, există o primă etapă a vieţii sale în care aceasta nu are
capacitatea psihofizică proprie responsabilităţii, iar legislaţiile penale prevăd limita sub care minorul nu
răspunde penal pentru fapta săvârşită, fiind presupus ca lipsit de capacitate penală.

2. Clasificarea minorilor în raport cu criteriul capacităţii penale

Noul Cod penal, ca şi Codul penal anterior, potrivit criteriului capacităţii penale, clasifică minorii pe trei
categorii:
a) O primă categorie o constituie minorii care nu au în mod absolut capacitate penală. În această
categorie se includ, potrivit art. 113 alin. (1) C. pen., minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi pentru
care se instituie o prezumţie absolută de incapacitate penală, ce operează de drept, neputând fi combătută
prin niciun mijloc de probă.
Prin urmare, în toate cazurile în care se stabileşte că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de
către un minor care la data săvârşirii acesteia nu avea vârsta de 14 ani, răspunderea penală a minorului nu
este posibilă. La stabilirea vârstei minorului, la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se vor avea
în vedere dispoziţiile art. 186 C. pen.
Deşi există o limită rigidă care desparte starea de incapacitate penală de aceea de capacitate, în contrast
cu caracterul evolutiv, gradual, al dezvoltării fizice şi psihice a minorului, ea se justifică din necesitatea
stabilirii unui moment precis (spre a satisface cerinţele de certitudine a dreptului) la care începe
răspunderea penală a minorului şi asigurarea egalităţii de tratament a subiecţilor*2).
În proiectul noului Cod penal s-a propus reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea
răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani. În expunerea de motive a Proiectului se preciza că
„modificarea propusă are la bază două elemente relevante: a) creşterea continuă în ultimii ani a
numărului faptelor penale săvârşite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceştia ajungând nu de puţine ori
să comită fapte foarte grave sau să fie atraşi în activitatea grupurilor de criminalitate organizată, tocmai în
considerarea imposibilităţii tragerii la răspundere penală; b) datele statistice privind expertizele
efectuate cu privire la existenţa discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani,
arată că peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existenţa acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de
regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani” (s.n. – I.P.).
Acest lucru este apreciat ca fiind firesc, dacă luăm în seamă progresul tehnologic şi mediul social
contemporan, care favorizează maturizarea mai rapidă a adolescenţilor în raport cu perioada de acum patru
decenii.
 În acelaşi timp, modificarea propusă în Proiect se înscrie într-o tendinţă generală în dreptul european
al minorilor, unde limita răspunderii penale a acestora este de 12 ani sau 10 ani în unele legislaţii penale
străine*3).
Această propunere nu a fost însuşită de Parlament, astfel că noul Cod penal a menţinut aceeaşi limită de
vârstă până la care operează prezumţia absolută de incapacitate penală.
b) A doua categorie de minori o formează cei cu privire la care există o prezumţie relativă de
incapacitate penală. Potrivit art. 113 alin. (2) C. pen., „minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.
Din interpretarea acestor dispoziţii se desprinde regula că minorii care au vârsta între 14 şi 16 ani nu
răspund penal, în afară de cazul în care se stabileşte că au săvârşit fapta prevăzută de legea penală cu
discernământ, ceea ce înseamnă că organul judiciar urmează să stabilească, de la caz la caz, dacă minorul,
în momentul săvârşirii faptei, a avut ori nu discernământ. Această obligaţie revine organului judiciar,
chiar dacă apărarea nu pune la îndoială existenţa discernământului.
După cum se observă, dispoziţia care stabileşte condiţiile de vârstă ale celei de-a doua categorii de
minori [art. 113 alin. (2) C. pen.] nu se limitează numai la aceasta, ci arată şi condiţiile psihice ale
răspunderii penale a minorului din această categorie de vârstă, şi anume să fi săvârşit fapta cu
discernământ.
În doctrina penală*4) s-a apreciat că referirea la discernământ este însă incompletă, deoarece
priveşte numai aspectul intelectiv al răspunderii penale (ca minorul să fie în măsură să-şi dea seama de
caracterul acţiunilor sau inacţiunilor sale); această referire trebuie întregită cu prevederile art. 28 C. pen.,
care cuprind toate cerinţele psihice ale răspunderii penale, valabile atât pentru persoanele adulte, cât şi
pentru minori. Printre aceste cerinţe, alături de cele care privesc aspectul intelectiv sunt şi cele care privesc
aspectul volitiv al răspunderii penale (ca minorul să fie stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale), amândouă
laturile sunt în egală măsură necesare pentru evaluarea răspunderii penale a minorului, în limitele
categoriei de vârstă menţionate.
Sub aspect intelectiv, capacitatea psihică a minorului presupune cunoaşterea de către acesta a condiţiilor
în care desfăşoară activitatea fizică materială a faptei şi în care urmează să se producă rezultatul acesteia.
Capacitatea de înţelegere a semnificaţiei acţiunilor sau inacţiunilor de către minorul care are vârsta între
14 şi 16 ani poate să varieze în raport cu maturitatea sa psihică ori prin intervenţia anumitor cauze
organice (carenţe ale intelectului), psihologice (lipsă de maturitate emotivă sau afectivă) ori sociale
(incapacitate de adaptare la mediul social înconjurător). Nu este exclus să existe capacitate de înţelegere
din partea minorului la anumite infracţiuni (de exemplu, privitor la furt) şi să lipsească această capacitate în
raport cu alte infracţiuni (de exemplu, punerea în circulaţie de valori falsificate, violarea secretului
corespondenţei etc.), întrucât semnificaţia diferitelor valori socio-culturale nu este înţeleasă de minor în
mod similar în raport cu toate aceste valori*5).
Nu este suficientă existenţa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei acţiunii minorului, ci mai trebuie
ca el să fie în măsură să acţioneze în raport cu aceasta. Este posibil ca minorul, deşi înţelege caracterul
dăunător al acţiunii, să nu fie în măsură să se supună impulsului spre acţiune.
Capacitatea penală a categoriei de minori cu vârsta între 14 şi 16 ani, în momentul săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală, trebuie întotdeauna stabilită prin raportarea la speţa concretă. În ipoteza
comiterii de către un minor din această categorie a mai multor fapte prevăzute de legea penală, constatarea
discernământului se va face în raport cu fiecare faptă concret săvârşită, pentru că este posibil ca în raport cu
unele fapte să se reţină prezenţa discernământului, iar în raport cu altele să se stabilească absenţa acestuia.
La stabilirea existenţei discernământului minorului, instanţele trebuie să examineze, pe lângă starea
psihică a acestuia şi natura faptei comise, împrejurările concrete în care a fost comisă, posibilitatea de a
aprecia, ca urmare a educaţiei şi instrucţiei primite, precum şi influenţelor, mediului în care săvârşeşte o
faptă, dăunătoare, care îi poate atrage sancţionarea; dacă instanţa nu poate stabili cu propriile mijloace
starea psihică a minorului, va dispune efectuarea unei expertize psihiatrice*6).
 c) A treia categorie de minori priveşte pe cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi răspund penal
potrivit legii [art. 113 alin. (3) C. pen.]. În cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, spre deosebire
de cel care are vârsta între 14 şi 16 ani, operează o prezumţie a existenţei discernământului. Aceasta nu
înseamnă că întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor din această categorie,
devine imputabilă acestuia. Imputabilitatea va putea fi înlăturată în temeiul altor cauze, cum ar fi
iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, constrângerea.

3. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură imputabilitatea

Pentru ca starea de minoritate să înlăture caracterul imputabil al faptei în temeiul art. 27 C. pen., trebuie
să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii*7):
a) minorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se putea pune problema
înlăturării caracterului imputabil al faptei minorului, este necesar ca acesta să fi comis o faptă prevăzută de
legea penală. Nu are relevanţă dacă fapta a fost executată prin acţiune sau inacţiune, dacă a fost săvârşită în
forma consumată sau a tentativei pedepsibile ori dacă minorul a efectuat acte de autorat, coautorat,
instigare sau complicitate. Important este ca fapta săvârşită în concret să corespundă unui model legal
prevăzut în noul Cod penal sau într-o lege penală specială;
b) minorul să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal. Nu îndeplinesc condiţiile
legale pentru a răspunde penal minorii care nu au împlinit 14 ani (prezumţie absolută de incapacitate
penală) ori care au vârsta între 14 şi 16 ani şi s-a dovedit că nu au săvârşit fapta cu discernământ;
c) minorul să nu fi îndeplinit condiţiile legale pentru a răspunde penal în momentul săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală. Constatarea acestei condiţii se face cu uşurinţă în cazul faptelor care
îmbracă forma simplă a unităţii de infracţiune (de exemplu, omor, furt, fals, înşelăciune etc.).
În privinţa faptelor continue, continuate, de obicei ori progresive se impun unele precizări.
Dacă minorul săvârşeşte o faptă consumată, care are însă caracter continuu, dar în acel moment nu
îndeplinea condiţiile răspunderii penale, iar acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al
acelei fapte se prelungeşte în timp şi după îndeplinirea condiţiilor răspunderii penale, el va fi responsabil
numai pentru activitatea efectuată în această din urmă perioadă (de exemplu, un minor a sustras o
armă de foc înainte de a împlini vârsta de 14 ani însă continuă să o deţină şi după împlinirea acestei vârste
şi se constată existenţa discernământului, el va răspunde penal numai pentru deţinerea armei fără drept care
a continuat după dobândirea capacităţii penale).
În varianta în care săvârşeşte o infracţiune continuată, dar o parte dintre actele componente ale acesteia
s-au comis înainte de a îndeplini condiţiile răspunderii penale, iar altă parte după îndeplinirea acestor
condiţii, minorul va răspunde penal numai pentru aceste din urmă acte din componenţa infracţiunii
continuate (de exemplu, dacă un minor sustrage bunuri de la aceeaşi persoană la diferite intervale de timp,
însă 3 sustrageri au avut loc anterior îndeplinirii condiţiilor răspunderii penale, iar altele 3 sustrageri după
dobândirea capacităţii penale, va răspunde numai pentru acestea din urmă).
Când fapta săvârşită de minor are caracterul unei infracţiuni de obicei, dar unele acte componente ale
acesteia au fost săvârşite când nu răspundea penal, iar altele după ce a devenit răspunzător penal, el va fi
tras la răspundere penală pentru activitatea infracţională săvârşită după acest moment, dacă actele privite în
unitatea lor au caracter de obişnuinţă sau îndeletnicire.
În cazul faptelor cu urmări progresive (de exemplu, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art. 195
C. pen.), dacă acţiunea ce constituie elementul material a fost executată în perioada când minorul nu avea
vârsta răspunderii penale, iar urmarea mai gravă s-a produs după îndeplinirea vârstei de la care începe
răspunderea penală, acesta nu va răspunde penal pentru fapta progresivă, deoarece urmarea mai gravă este
efectul acţiunii anterioare, care a fost săvârşită în condiţiile unei stări caracterizate prin lipsa de
responsabilitate*8).

4. Efectele stării de minoritate în care minorul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde
penal
 Pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care sunt prezumaţi de drept a nu avea capacitatea
psihică necesară existenţei răspunderii penale, înlăturarea caracterului imputabil al faptei operează
necondiţionat, fără a ţine seama de natura şi gravitatea acesteia ori de existenţa uneia sau a mai multor
infracţiuni în concurs.
În cazul minorilor care au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit 16, înlăturarea caracterului imputabil al
faptei este condiţionată de constatarea împrejurării că aceştia au săvârşit fapta fără discernământ.
Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturarea caracterului imputabil al faptei şi produce
efecte in personam numai faţă de minorul aflat în această stare.
Minorul care nu răspunde penal, nefiind subiect de drept penal, asupra acestuia se pot lua numai măsuri
de ocrotire şi educare pe cale administrativă.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, faţă de
minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, se dispune măsura de
supraveghere specializată.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate
se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa de
judecată.
Minoritatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor care au obligaţia să supravegheze
pe minor [art. 1.372 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.].

*1) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 270.

*2) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 246.
*3) Modificarea propusă în Proiect a avut în vedere şi tradiţia legislaţiei noastre penale în materie.
Astfel, Codul penal din 1864 prevedea că nu răspund penal minorii până la 8 ani, iar Codul penal din 1936,
minorii până la 12 ani.
*4) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 247.
*5) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 247.
*6) V. Paşca, în G. Antoniu, coordonator, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, art. 1–52,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 239.
*7) V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 324; M.A. Hotca, op. cit., p. 600; I. Pascu, op. cit., p. 313;
Tr. Dima, op. cit., p. 364.
*8) Potrivit art. 154 C. pen., data săvârşirii infracţiunii progresive este data săvârşirii acţiunii sau
inacţiunii, şi nu data producerii definitive a rezultatului.

ART. 28
Iresponsabilitatea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de iresponsabilitate
Potrivit art. 28 C. pen., o faptă prevăzută de legea penală nu poate fi imputabilă persoanei care a săvârşit-
o, dacă aceasta, în momentul comiterii faptei, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori
nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Luând în seamă aceste dispoziţii, iresponsabilitatea poate fi definită ca fiind acea stare de incapacitate
psihică a unei persoane care, din cauza unei boli psihice sau din alte cauze, nu poate să-şi dea seama de
semnificaţia socială, morală sau juridică a acţiunilor sau inacţiunilor sale, cât şi a urmărilor acestora, ori nu
îşi poate dirija în mod normal voinţa, în raport cu aceste reprezentări.
Specific stării de iresponsabilitate este atât lipsa acelor capacităţi psihice ale persoanei, care ţin de
factorul intelectiv, cât şi de factorul volitiv sau chiar de ambii factori ai vinovăţiei.
 Starea de iresponsabilitate în concepţia Codului penal, presupune existenţa unei boli psihice sau a altor
cauze care influenţează capacitatea intelectivă şi volitivă a subiectului.
Prin această formulare legiuitorul a urmărit să cuprindă toate formele de tulburări psihice care pot afecta
capacitatea de înţelegere şi de voinţă a unei persoane, într-o asemenea măsură încât să fie exclusă
posibilitatea răspunderii penale.
Ar putea intra în această categorie tulburările psihice patologice, adică acele tulburări care au la origine
cauze organice, adevărate îmbolnăviri ale creierului, cum ar fi: psihozele organice, tulburări psihice care
apar ca urmare a paraliziei progresive, a sifilisului la creier, a demenţei senile, aterosclerozei, tumori la
creier, leziunilor la creier, epilepsii propriu-zise, psihozele endogene sau boli psihice la care sunt
observabile numai tulburările funcţionale ale psihicului, fără să se fi identificat şi baza lor anatomică (în
această categorie ar intra: schizofrenia, psihozele delirante şi psihozele maniaco-depresive); tulburările
toxice, otrăvirile de orice fel din cauze endogene sau exogene, inclusiv tulburările provocate de substanţele
alcoolice şi stupefiante*1).
În conceptul de boli psihice sunt cuprinse şi tulburările psihice determinate de o insuficientă dezvoltare a
funcţiilor psihice (debilitate mintală, idioţenie, infantilism, cretinism)*2).
De asemenea, intră în acest concept tulburările nepatologice de conştiinţă, determinate de consumul de
alcool, de oboseală, extenuare, stări hipnotice şi care se manifestă prin stări crepusculare, halucinaţii,
emotivitate gravă (din cauza spaimei, mâniei, furiei) şi alte cauze ale tulburărilor psihice pot fi psihopatiile,
nevrozele, neuropatiile.
Lipsa capacităţii psihice poate fi uneori de lungă durată şi chiar permanentă (incurabilă), alteori
trecătoare sau intermitentă (cu intervale lucide).
În raport cu natura cauzei sale, incapacitatea psihică poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită
(apărută în timpul sau după dezvoltarea facultăţilor psihice).
Oricare ar fi cauzele şi durata iresponsabilităţii, ca aceasta să înlăture caracterul imputabil al faptei,
trebuie să fie totală, adică să constea în lipsa completă a capacităţii psihice. Dacă lipsa capacităţii psihice
este numai parţială, există aşa-numita responsabilitate atenuată, denumită şi responsabilitate limitată
sau semiresponsabilitate, care nu înlătură vinovăţia şi caracterul imputabil al faptei, dar care poate constitui
o circumstanţă atenuantă)*3).
În legătură cu distincţia între incapacitatea psihică totală şi incapacitatea psihică parţială, despre
care se face vorbire în doctrina penală şi în ştiinţa medicală, profesorul Dongoroz susţine că, din punct de
vedere al dreptului penal, nu se poate admite decât singura distincţie între incapabil şi capabil; parţiala
alterare a facultăţilor mintale, atunci când nu înlătură aptitudinea de a înţelege şi de a-şi manifesta conştient
voinţa, nu înlătură nici capacitatea penală, o astfel de stare va constitui însă un element de care se va ţine
seama la individualizarea stabilirii şi aplicării pedepsei*4).

2. Justificarea reglementării iresponsabilităţii

Starea de iresponsabilitate are caracter de excepţie, în timp ce starea de responsabilitate este starea
normală prezumată a exista la orice persoană sănătoasă mintal, în măsura în care nu apar elemente care să
facă îndoielnică această prezumţie.
Starea de responsabilitate constituind regula, legiuitorul nu a simţit nevoia să definească condiţiile în
care o persoană este responsabilă de actele sale şi a reglementat numai situaţia de excepţie, şi anume când
există stare de iresponsabilitate. Pentru aceasta, legea penală poate folosi una dintre următoarele
metode*5): metoda biologică, ce constă în menţionarea în lege a tulburărilor psihice care determină starea
de responsabilitate; metoda pur psihologică şi care presupune numai descrierea în lege a consecinţelor pe
care tulburările psihice trebuie să le aibă asupra intelectului şi voinţei subiectului; metoda mixtă,
superioară celor două, care constă în descrierea atât a tulburărilor psihice, cât şi a efectelor pe care aceasta
trebuie să le aibă asupra capacităţii de înţelegere şi voinţă a subiectului.
Din examinarea conţinutului art. 28 C. pen., se desprinde concluzia că legiuitorul penal român, în
reglementarea responsabilităţii, a folosit metoda mixtă pentru că a descris atât sursa tulburărilor
psihice (boli psihice sau alte cauze), cât şi efectele pe care acestea le produc asupra subiectului (nu
poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate să le controleze).
Iresponsabilitatea, cauză de neimputabilitate, se justifică prin lipsa de vinovăţie a făptuitorului. Persoana
incapabilă psihic nu poate fi receptivă la ameninţarea sancţiunilor din legea penală; pentru persoana
iresponsabilă, teama de pedeapsă nu intră ca un mobil în procesul de determinare a voinţei. Pentru aceleaşi
considerente, persoana iresponsabilă nu ar putea fi îndreptată prin aplicarea şi executarea unei pedepse sau
prin luarea şi executarea unei măsuri educative (în cazul minorilor care îndeplinesc condiţia de vârstă).

3. Condiţiile de existenţă a stării de iresponsabilitate

Pentru ca iresponsabilitatea să constituie o cauză de neimputabilitate a faptei, organul judiciar trebuie să
constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii*6):
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Nu se poate vorbi de incidenţa art. 28 C. pen.,
decât în măsura în care o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Dacă fapta săvârşită nu este
prevăzută de legea penală, nu poate constitui infracţiune pentru că lipseşte prima trăsătură esenţială a
infracţiunii.
Nu are relevanţă dacă fapta concret săvârşită îmbracă forma consumată ori a tentativei pedepsibile. De
asemenea, nu are importanţă nici calitatea în care făptuitorul a săvârşit fapta (autor, coautor, instigator,
complice).
b) să existe starea de incapacitate psihică a făptuitorului. Aceasta presupune ca făptuitorul să fi fost
în situaţia de a nu-şi putea da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de a nu putea fi stăpân pe
ele. Incapacitatea psihică poate privi fie numai facultăţile psihice care influenţează capacitatea de a înţelege
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor proprii, fie numai acele facultăţi psihice care asigură controlul
acelor acţiuni sau inacţiuni, ori ambele.
O persoană nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, când nu este în stare să înţeleagă
caracterul antisocial al acelor acţiuni sau inacţiuni ori de ce ele sau urmările lor nu pot fi îngăduite şi, în
consecinţă, sunt incriminate şi sancţionate de lege.
O persoană este considerată că nu poate fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, când se află într-o
astfel de stare psihică încât posibilitatea de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă este absentă.
Această absenţă care nimiceşte însăşi procesul de liberă determinare a voinţei, este produsul fie al unei
impulsivităţi irezistibile (cazul acţiunilor), fie al unui indiferentism total (cazul inacţiunilor)*7).
c) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să fi existat în momentul săvârşirii faptei. Din
dispoziţiile art. 28 C. pen. rezultă explicit că incapacitatea psihică trebuie să existe în „momentul săvârşirii
faptei”, ceea ce înseamnă că această stare trebuie să existe pe întregul interval de timp, cât făptuitorul –
prin acţiunea sau inacţiunea sa – a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Se înţelege că în cazul faptelor
care sunt susceptibile de prelungire în timp sau de repetabilitate prin voinţa făptuitorului, această condiţie
se cere să existe pe toată durata săvârşirii lor (avem în vedere infracţiunile continue, continuate şi de
obicei).
Condiţia pe care o examinăm nu este îndeplinită dacă făptuitorul, în cadrul perioadei cât a durat
săvârşirea faptei şi-a căpătat capacitatea psihică (a avut un interval de luciditate) şi a continuat totuşi
săvârşirea sau participarea la săvârşirea faptei acceptând urmările acesteia.
Dacă iresponsabilitatea a existat pe o perioadă mai scurtă decât ansamblul activităţii infracţionale
(indiferent dacă făptuitorului i-a lipsit capacitatea psihică la începutul, la sfârşitul ori la un moment dat pe
parcursul acestei activităţi), acesta va răspunde pentru infracţiunea săvârşită, dar numai în limitele actelor
materiale sau ale acţiunilor ori inacţiunilor comise în perioada cât a fost responsabilă.
Când făptuitorul a fost lipsit de capacitate psihică în momentul săvârşirii faptei, această cauză de
înlăturare a caracterului imputabil al faptei îşi păstrează efectele, indiferent dacă ulterior a încetat această
stare. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a avut capacitatea psihică în momentul săvârşirii faptei, dar a pierdut-o
ulterior, fapta îşi păstrează caracterul penal, dar, după caz, procesul penal va fi suspendat sau executarea
pedepsei va fi amânată sau întreruptă până la eventuala dispariţie a cauzei de incapacitate psihică.
 Făptuitorul răspunde penal dacă şi-a provocat ori a convenit să i se provoace o stare de inconştienţă
psihică şi care să existe în momentul săvârşirii faptei (inconştienţă premeditată), ori dacă starea de
incapacitate s-a datorat culpei făptuitorului; în acest din urmă caz, el va răspunde pentru o infracţiune din
culpă. În astfel de situaţii, avem aşa-zisele cazuri de „acţiuni sau inacţiuni aparent săvârşite în stare de
inconştienţă”, dar pe care făptuitorul şi le-a reprezentat înainte de declanşarea procesului cauzal al
săvârşirii faptei, adică într-un moment în care avea posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber voinţa şi de
a-şi da seama de urmările acelor acţiuni sau inacţiuni.
Când o stare de incapacitate psihică a existat numai anterior săvârşirii faptei, instanţa va putea avea în
vedere această împrejurare la stabilirea şi dozarea pedepsei, antecedentele subiectului indicând o
personalitate cu posibile tulburări psihice.
d) starea de incapacitate psihică să fie determinată de boli psihice sau alte cauze care au efect
similar. Dispoziţiile art. 28 C. pen. cer explicit ca starea de iresponsabilitate să se datoreze unei boli
psihice ori altor cauze care pot genera incapacitatea psihică a făptuitorului.
Atât în situaţia unei boli psihice, cât şi a altor cauze cărora li s-ar putea datora starea de incapacitate
psihică, este vorba de cauze anormale, spre deosebire de situaţiile, cum ar fi minoritatea, intoxicaţia sau
eroarea de fapt, în care neputinţa de a înţelege caracterul faptelor săvârşite şi de a fi stăpân pe ele, se
datorează unor stări oarecum normale, cum ar fi lipsa de maturitate psihică la o anumită vârstă ori
intoxicaţia involuntară sau o deformare relativă, nepatologică, a factorului intelectiv.
Având în vedere complexitatea problemelor pe care le ridică iresponsabilitatea, precum şi împrejurarea
că existenţa sau inexistenţa acesteia, înainte de a fi o problemă de drept, cu anumite consecinţe juridice,
constituie o chestiune de fapt (o stare) şi care aparţine domeniului de competenţă a medicilor specialişti,
organele judiciare sunt obligate să solicite acestora (ori de câte ori legea impune sau au îndoială asupra
stării psihice a subiectului), efectuarea unei expertize medico-legale (psihiatrice) pentru a stabili dacă
făptuitorul a avut sau nu capacitatea psihică în momentul săvârşirii faptei.
Constatările medicilor specialişti trebuie să se refere atât la procesele cognitive, cât şi volitive (fără ca
raportul de expertiză să conţină soluţii juridice), să identifice legătura dintre tulburările psihice ale
subiectului şi actele antisociale comise, cât şi măsura în care făptuitorul a avut capacitatea de a înţelege şi
a voi în momentul săvârşirii faptei.
Întrucât raportul medicilor specialişti are un caracter consultativ, organele juridice nu sunt obligate a-
şi însuşi concluziile experţilor, având posibilitatea, când este cazul, de a dispune efectuarea unei expertize,
spre a verifica dacă, în raport cu influenţa tulburărilor asupra facultăţilor psihice ale făptuitorului şi pe baza
probelor administrate, în momentul săvârşirii faptei, acesta avea capacitate psihică.
În practica judiciară (existentă sub imperiul prevederilor art. 48 C. pen. anterior, care sunt aproape
identice cu cele ale art. 28 C. pen.), sunt aplicate corect dispoziţiile care reglementează iresponsabilitatea.
Astfel, s-a reţinut că este iresponsabil inculpatul care suferă de schizofrenie ori de o boală psihică ce
anulează discernământul, sau suferă de o schizofrenie paranoică ori de oligofrenie de gradul I sau de
debilitate mintală şi oligofrenie*8). Dimpotrivă, în alte cauze s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile
privind iresponsabilitatea când inculpatul care, aflat în stare de ebrietate are un discernământ diminuat*9);
de asemenea, s-a decis că oligofrenia sau tulburări de comportament care, potrivit expertizei medico-legale
psihiatrice, a cauzat o accentuată diminuare a discernământului, nu este echivalentă cu starea de
iresponsabilitate, care presupune abolirea totală a discernământului*10).

4. Efectele stării de iresponsabilitate

Iresponsabilitatea făptuitorului, adică lipsa capacităţii psihice a acestuia în momentul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală, înlătură caracterul imputabil al faptei săvârşite.
Cauza de înlăturare a imputabilităţii faptei săvârşite de făptuitor este prin excelenţă personală şi nu
profită celorlalţi făptuitori. Când făptuitorul iresponsabil a săvârşit fapta în calitate de autor însă a fost
determinat ori ajutat de alţi făptuitori responsabili, va exista pentru aceştia o participaţie improprie, potrivit
dispoziţiilor art. 52 C. pen.
 Întrucât fapta săvârşită de un iresponsabil întruneşte condiţiile obiective ale modelului legal descris de
norma de incriminare şi în scopul prevenirii săvârşirii de asemenea fapte, se poate lua o măsură de
siguranţă cu caracter medical (obligarea la tratament medical, art. 109, sau internarea medicală, art. 110
C. pen.), dacă din cauza stării sale, prezintă pericol pentru societate.
Când, prin faptele săvârşite în stare de iresponsabilitate, s-au cauzat prejudicii, se poate pune problema
răspunderii civile, fie a persoanelor lipsite de capacitate psihică, fie a persoanelor care, în temeiul legii, al
unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti, aveau obligaţia de a supraveghea pe făptuitorul iresponsabil.
Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica
fapta prejudiciabilă.

*1) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 224.

*2) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 312.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 264.
*4) V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 313.
*5) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 223.
*6) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 393; C. Bulai, B.N. Bulai, op.
cit., p. 264; I. Pascu, op. cit., p. 307; M.A. Hotca, op. cit., p. 580; Tr. Dima, op. cit., p. 354.
*7) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 394.
*8) G. Antoniu, C. Bulai, coordonatori, Practica judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 222.
*9) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2677/1979, în RRD nr. 7/1980, p. 57.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3357 din 30 septembrie 1999, în Probleme de drept din jurisprudenţa CSJ în
materie penală, 1990–2000, op. cit., p. 71.

ART. 29
Intoxicaţia

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul şi felurile intoxicaţiei

Intoxicaţia poate fi definită ca fiind acea stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană datorită
introducerii sau acumulării în organism a unor substanţe excitante sau narcotice şi care au ca efect
diminuarea sau pierderea capacităţii acelei persoane de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de
a putea să le controleze.
Cel mai adesea, starea de intoxicaţie este produsă de alcool datorită faptului că băuturile alcoolice,
de variate feluri sau stări, pot fi uşor procurate şi consumate, de multe ori în cantităţi care pot afecta
capacitatea psihofizică a persoanei. De altfel, cercetările criminologice relevă influenţa alcoolului în
etiologia multor manifestări infracţionale, motiv pentru care alcoolul reprezintă, în concepţia legiuitorului
nostru, principalul izvor al intoxicării care influenţează capacitatea psihofizică a persoanei.
Intoxicaţia mai poate fi cauzată de „alte substanţe psihoactive”, cu efect ebriant sau halucinogen, cum
ar fi stupefiantele (morfină, cocaină, heroină, haşiş, opium etc.) ori alte substanţe volatile (eterul, acetona
etc.).
Acţiunea acestor substanţe asupra simţurilor şi asupra sistemului nervos ale omului determină alterarea
funcţionării acestora, putându-se ajunge până la lipsa totală de control asupra capacităţii de coordonare a
mişcărilor produse intelectiv-cognitive.
Intoxicaţia produsă prin alte substanţe psihoactive, în ultimul deceniu, a cunoscut şi la noi în ţară o
anumită răspândire datorită traficului organizat de stupefiante. Această realitate a determinat elaborarea
unei strategii, la nivel naţional, pentru prevenirea şi combaterea traficului şi consumului de droguri*1).
Starea de intoxicaţie cauzată fie de alcool, fie de alte substanţe psihoactive, poate fi de mai multe feluri,
potrivit anumitor criterii*2).
 a) În funcţie de modul în care s-a ajuns în această stare, intoxicaţia este „involuntară” şi
„voluntară”.
Intoxicaţia involuntară sau fortuită, presupune un consum de alcool sau alte substanţe psihoactive
independent de voinţa persoanei care a ajuns în această stare (de exemplu, un bolnav, administrându-i-se la
intervale scurte un medicament care conţinea un ebriant, a ajuns în stare de intoxicaţie; ori o persoană din
eroare bea o cantitate de alcool, crezând că este o băutură răcoritoare; sau un lucrător nou-venit într-o
fabrică de spirt poate, din neobişnuinţă, să ajungă într-o stare de intoxicaţie; o persoană a fost silită să
absoarbă o băutură forte care a adus-o în stare de intoxicaţie).
Intoxicaţie „voluntară” există atunci când persoana care a ajuns în această stare a voit să consume,
cunoscându-i proprietăţile, băutura sau substanţa psihoactivă, neavând relevanţă dacă a dorit ori nu să
genereze starea de intoxicaţie.
Starea de intoxicaţie voluntară se poate înfăţişa, la rândul ei, ca o intoxicaţie preordinată sau simplă.
Intoxicaţia este preordinată când a fost provocată anume pentru a săvârşi infracţiunea şi reprezintă o
ipoteză specială de actio libera în causa. În acest caz, devin incidente în sancţiunea infractorului,
dispoziţiile art. 77 lit. f) C. pen., potrivit cărora constituie circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii în
stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea
comiterii infracţiunii”.
Intoxicaţia este considerată simplă când persoana a ajuns fără intenţie, în această stare.
După frecvenţa cu care intervine, intoxicaţia voluntară mai poate fi ocazională, prilejuită de ingerarea în
mod întâmplător de băuturi alcoolice peste măsură, de către persoane neobişnuite cu consumul acestora;
obişnuită, când persoana s-a deprins să consume băuturi alcoolice sau alte substanţe psihoactive şi
cronică, dacă persoana respectivă se află într-o continuă stare de intoxicare, datorită obişnuinţei de a
consuma băuturi alcoolice sau alte substanţe psihoactive; cu alte cuvinte, atunci când persoana în cauză a
devenit dependentă de băutura alcoolică sau substanţa psihoactivă cu care s-a obişnuit organismul.
Intoxicaţia cronică, datorită specificului său, devine o formă de tulburare patologică a capacităţii psihice
caracterizată prin alterarea profundă şi ireversibilă a personalităţii subiectului, până la completa paralizare a
facultăţilor sale psihice, înlăturând complet capacitatea acestuia de a putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale sau de a putea să le controleze. Aceste efecte le produce mai ales intoxicaţia psihopatică
(delirium tremens), ca şi intoxicaţia epileptiformă, variante de intoxicaţie alcoolică ce aparţin
psihopatologiei, constituind adevărate stări ce provoacă grave tulburări psihice.
Intoxicaţia cronică se deosebeşte de intoxicaţia obişnuită, deoarece, în timp ce în această din urmă
situaţie, subiectul încă păstrează controlul asupra viciului său, la care, cu un efort de voinţă, ar putea
renunţa reluându-şi starea normală, în cazul intoxicării cronice subiectul nu mai poate să aibă vreo
influenţă eficientă asupra stării în care se află.
b) În raport cu intensitatea sa, intoxicaţia poate fi completă şi incompletă.
Intoxicaţia completă*3) se produce atunci când procesul de intoxicare a trecut de fazele incipiente,
caracterizate prin excitabilitate şi impulsivitate, ajungând la paralizare aproape completă a energiei fizice şi
a facultăţilor psihice, astfel încât persoana aflată în stare de intoxicaţie completă este lipsită de capacitatea
de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a putea să le controleze.
Intoxicaţia incompletă este acea stare la care procesul de intoxicare se află în faze incipiente şi se
manifestă printr-o excitabilitate şi impulsabilitate pe care acea persoană nu le prezintă în mod normal şi
care determină întotdeauna o stabilire a capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor de conduită.
Intoxicaţia incompletă poate avea grade diferite, îmbrăcând forme uşoare sau dimpotrivă, forme acute
apropiate cu intoxicaţia completă.

2. Justificarea reglementării intoxicaţiei

Intoxicaţia unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nu poate rămâne în afara
preocupărilor legiuitorului, dat fiind că nu de puţine ori practica judiciară se confruntă cu un asemenea
fenomen.
 Reflectând realităţile sociale din momentul elaborării şi adoptării noului Cod penal, printre cauzele
intoxicaţiei, alături de alcool au fost trecute şi alte substanţe psihoactive, în care se includ atât
drogurile, cât şi medicamentele care sunt susceptibile de a produce un efect similar.
În noul Cod penal, intoxicaţia este reglementată ca o cauză de neimputabilitate, atunci când sunt
îndeplinite condiţiile descrise în dispoziţiile art. 29, ori ca având valoarea de circumstanţă agravantă, în
situaţia când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii [art. 77 lit. f) C. pen.] sau de circumstanţă
atenuantă dacă a fost produsă în alte condiţii şi a putut conduce la diminuarea gravităţii infracţiunii sau a
periculozităţii infractorului [art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
De asemenea, intoxicaţia produsă de alcool sau alte substanţe psihoactive este uneori prevăzută de lege
ca un element constitutiv al infracţiunii [de exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 331 alin. (2)
C. pen., prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau altor substanţe; sau al infracţiunii de vătămare
corporală din culpă, prevăzută în art. 196 alin. (1) C. pen.]. În aceste cazuri, se aplică dispoziţiile speciale
(în măsura în care este vorba de o intoxicaţie voluntară) ori dispoziţiile generale din art. 29 (în măsura în
care este vorba de o stare de intoxicaţie involuntară, de o intensitate care să conducă la incapacitatea
persoanei de a înţelege şi voi).

3. Condiţiile intoxicaţiei, cauză de neimputabilitate

Pentru ca intoxicaţia să înlăture caracterul imputabil al faptei, organul judiciar trebuie să constate
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
făptuitorul să se fi aflat în momentul comiterii faptei în stare de intoxicaţie produsă de alcool sau alte
substanţe psihoactive*4). Prin expresia „momentul comiterii faptei” se înţelege timpul sau durata de
timp în care au loc actele de executare a faptei.
Dacă fapta săvârşită este susceptibilă de durată în timp (de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal),
iar starea de intoxicaţie a existat numai într-o anumită perioadă a acestui interval, intoxicaţia nu înlătură
imputabilitatea faptei.
În varianta în care fapta a fost săvârşită în forma continuată şi se constată că unele dintre actele
componente au fost comise în stare de intoxicaţie, iar altele în stare de luciditate, răspunderea penală va fi
angajată numai pentru aceste din urmă acte, întrucât pentru primele operează neimputabilitatea. Aceeaşi
soluţie se impune şi în ipoteza infracţiunilor de obicei.
Când infracţiunea este progresivă (de exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte), momentul
comiterii acesteia este cel al executării acţiunii sau inacţiunii. Dacă în acest moment făptuitorul s-a aflat în
stare de intoxicaţie, iar când s-a produs rezultatul acelei fapte a căpătat starea de luciditate, caracterul
imputabil va fi înlăturat.
În cazul faptelor omisive, îndeplinirea condiţiei pe care o examinăm se raportează la întreaga perioadă pe
a cărei durată făptuitorul avea obligaţia de a face ceea ce legea ordonă [de exemplu, „însuşirea bunului
găsit sau ajuns din eroare la făptuitor”, constă în fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit (...);
în acest caz, dacă subiectul s-a aflat în stare de intoxicaţie numai o parte din acest timp, iar în rest a fost
lucid, nu se înlătură caracterul imputabil pentru această faptă].
b) starea de intoxicaţie să fie involuntară. Aceasta înseamnă că starea de intoxicaţie s-a produs
independent de orice amestec al voinţei făptuitorului, în sensul că acesta nu numai că nu a voit să
ajungă, dar nici măcar nu a putut bănui că ar fi posibil să ajungă într-o asemenea stare. În această situaţie se
află, de pildă, bolnavul care ajunge în stare de intoxicaţie ca urmare a administrării unui medicament care
conţine un ebriant; sau un muncitor care lucrează într-o fabrică de spirt şi care, fără să-şi dea seama,
inhalează aburi de alcool; ori, supus unei constrângeri fizice irezistibile, consumă alcool sau substanţe
psihoactive.
c) starea de beţie să fie completă. Această condiţie, nu mai este prevăzută explicit în art. 29 C. pen., dar
numai o intoxicaţie completă poate duce la pierderea capacităţii persoanei de a-şi da seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori de a putea să le controleze.
 Intoxicaţia completă se situează înainte de faza letargică, adică înainte de abolirea deplină a capacităţii
psihice a persoanei, aceasta din urmă fiind caracteristică iresponsabilităţii, chiar dacă incapacitatea psihică
este cauzată de alcool sau alte substanţe psihoactive.
Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate*5), s-ar putea obiecta că înlăturarea caracterului
imputabil al faptei în caz de intoxicaţie completă este pur teoretică, atât timp cât un om aflat într-o
asemenea stare nu mai are fizic posibilitatea de a săvârşi o faptă. Este un adevăr că un om aflat în stare de
intoxicaţie completă are o foarte redusă posibilitate de a se manifesta fizic, de a se comporta activ, însă
redus nu înseamnă şi exclus. Astfel, un om într-o astfel de stare poate săvârşi fapte prin rostire de cuvinte
(injurii, ultraj, divulgări de secrete) ori prin gesturi indecente sau prin lipsa de pudoare în ţinuta sa (acte,
gesturi contrare bunelor moravuri şi liniştii publice). Cel mai adesea sunt susceptibile de a fi săvârşite în
stare de intoxicaţie completă infracţiunile omisive prin neîndeplinirea unei obligaţii legale în timpul cât s-a
aflat în stare de intoxicaţie completă.
d) fapta săvârşită în stare de intoxicaţie involuntară să fie prevăzută de legea penală. Această
condiţie se consideră îndeplinită dacă se constată că fapta concret săvârşită corespunde modelului legal,
adică întruneşte toate condiţiile obiective cerute de norma de incriminare.

4. Efectele intoxicaţiei, cauză de neimputabilitate

Când organul judiciar, în cursul procesului penal, prin oricare dintre mijloacele de probă admise de lege,
inclusiv prin expertiză medicală, stabileşte că persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în
momentul comiterii acesteia, se afla în stare de intoxicaţie involuntară şi completă, se va înlătura
caracterul imputabil al faptei săvârşite. În acest caz, fapta nu mai poate constitui infracţiune, deoarece îi
lipseşte vinovăţia şi pe cale de consecinţă nu mai poate fi imputabilă persoanei care a comis-o. Acest efect
se produce numai în raport cu persoana care s-a aflat în stare de intoxicaţie involuntară şi completă.
Starea de intoxicaţie involuntară şi completă nu atrage, de regulă, răspunderea civilă a făptuitorului,
decât dacă se reţine o culpă în modul său de comportare.
În ipoteza în care starea de intoxicaţie involuntară şi completă a fost provocată prin acţiunea altei
persoane, care a urmărit anume să se ajungă la săvârşirea faptei, acea persoană va răspunde penal pentru
participaţie improprie, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. pen.
Dacă persoana care a provocat intoxicaţia s-a aflat în culpă, aceasta nu va putea răspunde ca participant
(instigator) de fapta prevăzută de legea penală comisă de autor aflat în stare de intoxicaţie involuntară şi
completă, pentru că o atare participaţie este în afara incidenţei dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. pen.

*1) Tr. Dima, A.G. Păun, Drogurile ilicite. Legea nr. 143/2000, Jurisprudenţă şi comentarii, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 36.
*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 400.
*3) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 249.
*4) Prin „substanţe psihoactive” se înţeleg substanţele stabilite prin hotărâre de guvern la propunerea
Ministerului Sănătăţii.
*5) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 402.

ART. 30
Eroarea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de eroare în dreptul penal

Luând în seamă dispoziţiile art. 30, prin eroare, în accepţiunea noului Cod penal, se înţelege
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către o persoană, în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de
legea penală, fie a unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, fie a unei
circumstanţe agravante sau a unui element circumstanţial agravant, fie a unei dispoziţii extrapenale sau a
caracterului ilicit al faptei.
Eroarea afectează, aşadar, procesul cunoaşterii, ca o componentă principală a factorului intelectiv,
făptuitorul având o reprezentare greşită a realităţii.
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări, situaţii sau împrejurări esenţiale pentru corecta
caracterizare a faptei sau cu privire la caracterul ilicit al acesteia, diminuează sau înlătură şi capacitatea
făptuitorului de a acţiona eficient, aşa cum s-ar fi cuvenit, în raport cu realitatea din momentul săvârşirii
faptei*1).
Afectând atât factorul intelectiv, cât şi volitiv, eroarea înlătură vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii pentru că există o discrepanţă între realitatea faptică, adică între ceea ce făptuitorul
gândeşte, voieşte şi face în concret, şi realitatea normativă descrisă de norma de incriminare.
Sfera realităţilor care intră în procesul de cunoaştere este foarte amplă şi cuprinde elemente variate*2).
Astfel, subiectul trebuie să cunoască acele realităţi preexistente şi pe care se grefează fapta sa (de
exemplu, în cazul unei fapte de furt, se ştie că bunul pe care vrea să-l sustragă se află în detenţia sau
posesia altei persoane) sau să cunoască acele situaţii, stări, împrejurări care caracterizează fapta incriminată
(de exemplu, să ştie că dacă depune o mărturie mincinoasă trebuie să-şi dea seama că relatează o faptă
neadevărată; sau în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare, fapta despre care face sesizare nu este
reală).
Uneori, datele care intră în procesul cunoaşterii reprezintă elemente normative prin care legiuitorul
descrie fapta incriminată (de pildă, când legiuitorul se referă la un înscris oficial, sau când se referă la
declaraţii susceptibile să producă efecte juridice, ori la modul, timpul şi locul săvârşirii acţiunii, inacţiunii
incriminate etc., are în vedere anumite elemente care întregesc descrierea în norma penală).
Neconcordanţa între realitatea faptică şi cea normativă pe care o implică eroarea poate să aibă explicaţii
multiple. Se ştie că procesul cunoaşterii nu se desfăşoară în condiţii de seră, ci în ansamblul unor factori
din afara subiectului şi chiar din interiorul acestuia care pot să influenţeze acest proces, să-l deformeze, să-l
denatureze, determinând apariţia unor false reprezentări asupra realităţii în mintea făptuitorului*3). Aşa, de
exemplu, este posibil ca datorită anumitor factori externi (lumină, distanţă etc.) persoana să perceapă eronat
unele aspecte sau fenomene; tot astfel, percepţia să poată fi denaturată datorită unor factori interni (de
pildă, dacă persoana suferă de miopie, daltonism etc.). Altminteri, eroarea se poate datora cunoaşterii
greşite a proceselor lumii înconjurătoare, a evaluării imperfecte a conduitei proprii sau a altei persoane.
Asemenea devieri se explică şi prin aceea că procesul cunoaşterii este influenţat şi de elemente care
aparţin experienţei anterioare a subiectului, de gradul de cultură, de maturitate, de particularităţile
temperamentale, de deprinderile, de obişnuinţele acestuia.
Eroarea, ca noţiune cu semnificaţie penală, nu trebuie confundată cu îndoiala, care se caracterizează
prin aceea că persoana îşi dă seama că nu este în măsură să-şi reprezinte exact realitatea şi, în aceste
condiţii, trebuie să se abţină de a se manifesta până la ieşirea temeinică din îndoială; dacă totuşi persoana
acţionează în aceste condiţii şi produce un rezultat ilicit, va răspunde pentru o infracţiune cu intenţie
indirectă ori pentru o faptă din culpă cu previziune.
Prin urmare, dubiul nu înseamnă eroare şi de aceea nu poate exclude elementul subiectiv.
De asemenea, eroarea nu trebuie confundată cu nepriceperea celor care acţionează, deşi îşi dau
seama că nu cunosc realitatea respectivă sau că au slabe cunoştinţe asupra acesteia şi nu sunt în stare să o
înţeleagă*4).
În sfârşit, eroarea nu se confundă nici cu faptele putative, deoarece în astfel de cazuri, făptuitorul este
convins, datorită unor reprezentări greşite, că există o anumită împrejurare necesară pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune; în realitate, această împrejurare nu există, astfel încât să facă incidentă eroarea, pentru
că în realitate fapta nu este prevăzută de legea penală.

2. Clasificarea erorii în dreptul penal

Eroarea este susceptibilă de diferite clasificări în funcţie de anumite criterii*5).
 a) În raport cu „obiectul” asupra căruia poartă eroarea, acesta se califică în „eroare de fapt” şi
„eroare de normă”.
Eroarea este „de fapt” când poartă asupra unei entităţi existente în realitatea materială (persoană, lucru,
activitate, aşezare etc.).
Eroarea este „de normă” când poartă asupra vreunei reguli aplicabilă în efectuarea unei activităţi,
operaţii, comportări etc. (reguli tehnice, reguli profesionale, reguli de circulaţie, reguli de convieţuire
socială etc.). Dacă eroarea de normă priveşte o regulă juridică, se numeşte eroare de drept. Eroarea de
drept, la rândul său se clasifică în eroare de drept penal şi eroare asupra unei norme extrapenale.
b) În funcţie de întinderea efectelor juridice se face distincţia între eroarea principală şi eroarea
secundară.
Eroarea este denumită principală, atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la unul dintre
elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa acesteia, şi secundară, atunci când
poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurări care constituie o circumstanţă agravantă sau un element
circumstanţial agravant al unui anumit tip de infracţiune. Această distincţie are o deosebită relevanţă pentru
că eroarea principală are drept consecinţă inexistenţa vinovăţiei, în timp ce eroarea secundară poate duce la
inexistenţa circumstanţei agravate şi, pe cale de consecinţă, a efectelor acesteia, ori la inexistenţa variantei
agravate a infracţiunii, dar nu şi la existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia.
c) În raport cu factorii care au determinat eroarea, se poate face deosebirea între eroarea prin
necunoaştere şi eroare prin amăgire sau provocată.
Eroarea prin necunoaştere (ignoranţă), denumită şi eroare proprie este determinată exclusiv de
făptuitor şi provine, în mod obişnuit, din lipsă de cultură în general sau din lipsă de cunoştinţe specifice
desfăşurării activităţii într-un anumit sector de activitate.
Eroarea prin amăgire se caracterizează prin aceea că a fost provocată printr-o acţiune de înşelare, de
speculare a bunei-credinţe, exercitată nemijlocit sau mijlocit de o persoană asupra celui care săvârşeşte
fapta prevăzută de legea penală (cel amăgit). Dacă amăgitorul a provocat intenţionat eroarea, iar cel amăgit
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, va răspunde în condiţiile participaţiei penale improprii, pentru
fapta comisă de persoana aflată în eroare.
d) Potrivit criteriului „posibilităţii de evitare” a erorii, deosebim între eroarea de neînlăturat sau
invincibilă şi eroarea înlăturabilă sau vincibilă.
Eroarea este de neînlăturat sau invincibilă, atunci când necunoaşterea e completă, încât era exclus ca
în mintea persoanei aflate în eroare să apară o cât de slabă preocupare de a proceda la o verificare cu
privire la ceea ce ignora (de exemplu, o persoană ia de pe un cuier un pardesiu pe care îl credea al său, dar
în realitate aparţinea altei persoane, însă semăna atât de bine cu al său, încât oricâtă atenţie ar fi depus,
posibilitatea confuziei era exclusă). Acest tip de eroare face să lipsească elementul subiectiv al faptei
săvârşite şi, în consecinţă, să nu fie infracţiune.
Eroarea este înlăturabilă, vincibilă, când cel aflat în eroare, dacă ar fi fost mai atent, şi-ar fi putut da
seama că greşeşte ori ar fi simţit nevoia să verifice pentru a clarifica situaţia şi a elimina îndoiala. Eroarea
vincibilă înlătură numai intenţia făptuitorului, dar rămâne intactă răspunderea acestuia pentru faptele care
sunt incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă.
În practica judiciară s-a decis că fapta constituie vătămare corporală din culpă, şi nu tentativă la
infracţiunea de omor în cazul în care inculpatul, având asupra sa o armă de vânătoare a fost trezit din somn
de un zgomot şi, fiind noapte, a văzut o „mogâldeaţă” despre care a crezut greşit că este un animal;
înfricoşat, el a tras în acea direcţie un foc de armă, vătămând grav integritatea corporală a victimei*6).
e) Sub raportul consecinţelor sale, se poate face deosebire între eroarea esenţială şi eroarea
neesenţială*7).
Eroarea este esenţială atunci când constituie o completă justificare pentru cel în eroare şi are ca efect
excluderea vinovăţiei.
Eroarea este neesenţială atunci când nu poate fi privită ca o justificare pentru cel aflat în eroare, ci cel
mult o scuză pentru comportarea sa, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ca o circumstanţă atenuantă.
 Este discutabilă în doctrină delimitarea erorii esenţiale de cea neesenţială*8). Astfel, se admite că este
neesenţială eroarea asupra identităţii obiectului material al infracţiunii (de exemplu, făptuitorul doreşte să
sustragă o bijuterie din material preţios, iar aceasta este din material obişnuit); tot astfel, dacă eroarea
poartă asupra persoanei care deţine obiectul material (de exemplu, autorul a dorit să sustragă un bun al unei
anumite persoane, dar în realitate acel bun aparţine altei persoane).
Eroarea asupra mijloacelor de comitere a faptei, de regulă, este neesenţială (de exemplu, este indiferent
dacă victima a fost ucisă prin împuşcare ori prin lovirea puternică cu tocul armei în cap); tot astfel, dacă
eroarea poartă asupra caracterului defectuos sau insuficient al mijloacelor folosite (de exemplu, o persoană
trage la o distanţă prea mare faţă de bătaia armei apreciind greşit puterea acesteia; în acest caz, persoana va
răspunde pentru tentativă la infracţiunea de omor).
Eroarea asupra mijloacelor devine esenţială dacă o persoană a crezut că poate comite infracţiunea
folosind mijloace absolut improprii (de exemplu, crede că ar putea ucide victima prin rugăciuni).
Eroarea asupra modului de executare a infracţiunii (aberratio ictus) constituie, după unii autori, o eroare
neesenţială (de pildă, făptuitorul manevrând greşit arma, ucide o altă persoană decât cea vizată).
Eroarea asupra legăturii cauzale este, de regulă, neesenţială [de exemplu, dacă victima aruncată în apă a
murit înecată sau în urma lovirii de o stâncă aflată sub apă; la fel, dacă făptuitorul a crezut că a ucis victima
din prima fază (când de pildă a ştrangulat-o) deşi ea a murit în a doua fază, când făptuitorul, pentru a şterge
urmele faptei a aruncat victima în apă unde aceasta a murit înecată].
Discutabil, în doctrină, este şi caracterul esenţial sau neesenţial al erorii când poartă asupra
subiectului pasiv (error in persona). Autorii de drept penal, în majoritate, susţin că eroarea cu privire la
persoană are caracter neesenţial cu motivarea că valorile sociale privitoare la persoană sunt ocrotite de
legea penală în mod egal, indiferent de individ, astfel încât eroarea făptuitorului asupra persoanei,
împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea, nu are relevanţă pentru răspunderea acestuia. Eroarea asupra
subiectului pasiv devine esenţială dacă în norma de incriminare subiectul pasiv apare cu o calitate
specifică. Astfel, dacă făptuitorul crezând că ucide pe ambasadorul unui stat străin, ucide un om politic
român cu care l-a confundat, nu va răspunde pentru infracţiunea de atentat contra vieţii săvârşit împotriva
reprezentantului unui stat străin (art. 408 C. pen.), ci pentru infracţiunea de omor (art. 188 sau art. 189 C.
pen.).
În art. 30 C. pen. sunt reglementate expres eroarea de fapt principală, eroarea de fapt secundară,
eroarea de drept extrapenală şi eroarea de drept penal. În cele ce urmează vom face o examinare a
fiecăreia dintre acestea.

3. Eroarea de fapt principală. Condiţii. Efecte

Aşa cum am mai arătat, eroarea de fapt principală poartă asupra unor date ale realităţii de care depinde
caracterul penal al faptei.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi alin. (2), pentru existenţa erorii de fapt principale, organul judiciar
trebuie să constate îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală. Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală,
existenţa sau inexistenţa erorii de fapt principale constituie o împrejurare irelevantă din punct de vedere
penal, atât timp cât fapta ca atare nu poate determina incidenţa legii penale.
b) Făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei. Existenţa acestei necunoaşteri presupune absenţa oricărei ştiinţe cu privire la
cele de mai sus; o asemenea eroare are caracter esenţial.
Prin „stare” se înţelege felul sub care se prezintă, sub diverse aspecte, o entitate oarecare (de exemplu, o
persoană sub aspectul stării de sănătate, stării civile, stării sociale etc.; un bun, sub aspectul stării de
funcţionare, stării în care se află cu alte bunuri); prin „situaţie” se înţelege poziţia unei entităţi în cadrul
relaţiilor sociale sau al realităţii obiective (de exemplu, cu privire la o persoană, calitatea acesteia de
cetăţean român sau străin, rudă apropiată sau minor, funcţionar etc.); iar prin „împrejurare” trebuie
înţeleasă realitatea externă care, raportată la fapta comisă, o particularizează în concret (în timpul nopţii,
într-un loc public, în exerciţiul funcţiunii etc.).
Condiţia este îndeplinită numai dacă textul care descrie fapta săvârşită evidenţiază caracterizarea faptei
ca infracţiune de existenţa acelei stări, situaţii sau împrejurări (făptuitorul nu a cunoscut că înscrisul de care
se foloseşte este fals ori că bunul pe care l-a tăinuit provine din infracţiune).
În cazul infracţiunilor complexe care cuprind în conţinutul lor ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală [art. 35 alin. (2)]; eroarea de fapt asupra unei stări, situaţii sau împrejurări necesare pentru
caracterizarea faptei absorbante înlătură caracterul penal al acesteia, dar nu şi pe acela al faptei absorbite
(înlătură caracterul penal al faptei de ultraj ca urmare a erorii cu privire la calitatea subiectului pasiv, dar nu
înlătură caracterul penal al faptei de ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare etc. absorbite în
conţinutul ultrajului).
Când eroarea de fapt priveşte fapta absorbită, înlăturarea caracterului penal al acesteia va atrage şi
înlăturarea caracterului penal al faptei complexe (absorbante), dacă ceea ce rămâne din fapta complexă nu
constituie prin sine o altă infracţiune*9).
c) Eroarea trebuie să existe pe tot timpul efectuării actelor de executare a faptei. În cazul
infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, eroarea de fapt principală trebuie să dureze pe tot
parcursul activităţii infracţionale.
Dacă pe parcursul săvârşirii unei infracţiuni continue, continuate sau de obicei eroarea încetează,
activitatea infracţională ulterioară este susceptibilă de a constitui infracţiune. De asemenea, în cazul
faptelor penale cu urmări progresive, existenţa erorii de fapt înlătură caracterul penal al acestora dacă a
existat în momentul executării actului, chiar dacă, până la producerea rezultatului amplificat, făptuitorul a
dobândit o reprezentare corectă asupra acelei stări, situaţii sau împrejurări.
Efectele erorii de fapt principale sunt diferite, după cum faptele prevăzute de legea penală săvârşite
din eroare sunt incriminate numai dacă sunt comise cu intenţie sau sunt incriminate şi când sunt
săvârşite din culpă.
Eroarea de fapt, legal constatată de organele judiciare într-un caz concret, când s-a comis o faptă pe care
legea o incriminează numai când este săvârşită cu intenţie, are ca efect înlăturarea intenţiei ca element
subiectiv al faptei. Nu poate exista intenţie dacă făptuitorul a fost în eroare principală, chiar dacă s-a
datorat culpei sale această stare.
Potrivit art. 30 alin. (2), în cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, eroarea de
fapt principală înlătură culpa numai dacă se constată că necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
de care depinde caracterul penal al faptei nu este ea însăşi rezultatul culpei. Dacă eroarea se datorează
culpei făptuitorului (neatenţiei, lipsei de grijă, grabei, uşurinţei etc.), culpa subzistă în săvârşirea faptei (de
exemplu, dacă făptuitorul răneşte mortal o persoană cu cartuşul rămas pe ţeava armei, el va fi tras la
răspundere penală pentru ucidere din culpă; tot astfel, dacă farmacistul, din eroare, dă unui client în loc de
medicament o substanţă otrăvitoare).
Din consultarea practicii judiciare publicate, rezultă că eroarea de fapt principală este cel mai frecvent
invocată, în raport cu celelalte cauze de neimputabilitate, iar instanţele pronunţă în principiu, soluţii
corecte. Astfel, s-a reţinut că trecerea pe fişele de evidenţă a muncii prestate a unor date ireale, datorită
confuziei cu privire la locul de muncă al persoanei înscrise în fişele respective nu atrage răspunderea
penală pentru infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale; necunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că
persoana ameninţată este funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat face să nu existe infracţiunea de ultraj; nu există infracţiune de furt al autovehiculului dacă făptuitorul,
la cererea persoanei pe care a crezut-o posesoarea autovehiculului, a deschis portiera şi a condus
autovehiculul pe o anumită distanţă*10).

4. Eroarea de fapt secundară. Condiţii. Efecte

 Potrivit art. 30 alin. (3) C. pen., eroarea de fapt este secundară când poartă asupra unei stări, situaţii
sau împrejurări care constituie o circumstanţă agravantă sau un element circumstanţial agravant al faptei
săvârşite.
Pentru a opera eroarea de fapt secundară trebuie să se constate îndeplinirea următoarelor
condiţii:
a) Infractorul să fi săvârşit o infracţiune. Nu are relevanţă natura infracţiunii, forma de săvârşire
(tentativă pedepsibilă, infracţiune consumată) sau calitatea în care a contribuit la comiterea acesteia;
b) În timpul sau pe durata comiterii infracţiunii, infractorul să se afle în eroare;
c) Eroarea să poarte asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial
agravant. Această condiţie presupune ca, în timpul săvârşirii infracţiunii, infractorul să se afle în eroare cu
privire la o circumstanţă agravantă legală generală; de exemplu, infractorul săvârşeşte o faptă de furt,
fără să ştie că un alt participant major ceruse unui minor ca pe durata comiterii faptei să anunţe dacă se
apropie de acel loc o altă persoană [potrivit art. 77 lit. d) C. pen., săvârşirea infracţiunii de către un
infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor, constituie circumstanţă agravantă]; ori
cu privire la un element circumstanţial agravant; de exemplu, o persoană înlesneşte săvârşirea
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal fără să ştie că autorul a extins fapta şi asupra unui minor
[art. 205 alin. (3) lit. b) C. pen.].
În aceste cazuri, eroarea are ca efect înlăturarea agravării pedepsei ca urmare a circumstanţei agravante
sau înlăturarea caracterului agravant al infracţiunii, ceea ce presupune ca infractorul să răspundă pentru
infracţiunea varianta tip.

5. Eroarea de drept

A. Eroarea de drept extrapenal

Eroarea de drept extrapenal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme de drept
extrapenal: de drept civil, administrativ, drept al familiei, de dreptul muncii etc., de a cărei cunoaştere
depinde existenţa unei infracţiuni. O astfel de eroare este posibilă, mai ales, în cazul în care norma de
incriminare prevede ca element constitutiv al unei infracţiuni condiţia ca fapta să fie săvârşită „pe
nedrept” sau „contrar dispoziţiilor legale” etc. În astfel de situaţii, săvârşirea cu vinovăţie a faptei
prevăzute de legea penală, presupune cunoaşterea reglementărilor dintr-o lege extrapenală, iar
necunoaşterea acesteia echivalează cu o necunoaştere de fapt şi atrage aceleaşi consecinţe ca şi eroarea de
fapt, adică înlătură intenţia sau, după caz, culpa ca subelement al laturii subiective. Acest efect rezultă
explicit din dispoziţiile art. 30 alin. (4) C. pen., care arată că prevederile alin. (1)–(3) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.

B. Eroarea de drept penal

Eroarea de drept penal este reglementată în art. 30 alin. (5) C. pen. Potrivit acestui text, eroarea de
drept penal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al faptei.
Spre deosebire de eroarea asupra legii extrapenale, care se înfăţişează ca o formă a erorii de fapt, eroarea
de drept penal poartă asupra caracterului ilicit al faptei. Se află în eroare de drept penal persoana care,
săvârşind o faptă oarecare, nu a cunoscut că aceasta este interzisă de legea penală, ci a considerat că, în
condiţiile în care a comis-o, fapta este permisă de lege.
Dacă eroarea de drept penal poate fi invocată destul de rar când este vorba de fapte grave ori de fapte
despre care, de timpuriu, orice persoană află că sunt nepermise (lovire, furt, înşelăciune, distrugere etc.),
există alte fapte în raport cu care o atare apărare poate fi invocată (de exemplu, este posibil ca
existenţa interdicţiei de a vâna sau pescui în anumite condiţii să nu fie cunoscută de o persoană care
vânează sau pescuieşte pentru prima dată)*11).
Dar necunoaşterea legii penale ar putea fi invocată şi în alte împrejurări, care fac dificilă cunoaşterea
conţinutului normelor de incriminare de către destinatarii acestora, cum ar fi: nedifuzarea Monitorului
Oficial în care s-a publicat legea penală, în anumite locuri, datorită unor situaţii excepţionale (cutremur,
inundaţii, dezastru) ori a grevei celor care asigurau difuzarea Monitorului Oficial; timpul scurt de la
publicarea actului normativ care conţine incriminarea şi intrarea în vigoare a acestuia (având în vedere, în
special, ordonanţele de urgenţă care intră în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial)*12);
reglementările penale tot mai numeroase (au apărut multiple incriminări, aşa-zise artificiale, de pură creaţie
legislativă etc.)*13).
Necunoaşterea legii penale ar putea fi invocată chiar în condiţii normale, de pildă de o persoană care este
trasă la răspundere pentru o faptă comisă în condiţii identice după anchetarea anterioară şi când instanţa a
motivat că fapta comisă nu constituie infracţiune, ori după ce a primit un sfat competent de la un
profesionist al legii*14).
Pentru a putea fi invocată eroarea de drept penal este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) Făptuitorul să se fi aflat în eroare de drept penal pe întreaga durată de executare a faptei;
c) Eroarea de drept penal să fie invincibilă. Aceasta presupune constatarea unei absolute
imposibilităţi de a lua la cunoştinţă de legea penală [în art. 30 alin. (5) se foloseşte expresia „nu poate fi
în niciun fel evitată”].
Există eroare de drept penal de neînlăturat, de exemplu, în cazul unei erori de tipar în Monitorul Oficial,
ori a nedifuzării Monitorului Oficial din cauza unor calamităţi naturale ori dacă ignoranţa este scuzabilă
adică a fost provocată de o schimbare a jurisprudenţei, de hotărâri contradictorii, de norme echivoce sau
nebuloase; de interpretări contrare a organelor administrative, de o precedentă soluţie de achitare a
făptuitorului pentru un fapt identic*15).
În doctrina penală străină s-a subliniat că eroarea de drept penal este inevitabilă în cazul obscurităţii
absolute a textului, a discontinuităţii haotice interpretative, a neîndeplinirii obligaţiei organelor de stat de a
informa pe cetăţeni asupra actelor normative etc.*16).
Sarcina probei erorii de drept penal revine celui care o invocă; pentru organul judiciar este suficient să
facă dovada existenţei faptei ilicite.
Eroarea de drept penal are ca efect înlăturarea caracterului imputabil al faptei săvârşite.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 415.

*2) M. Apetrei, I. Pascu, C. Drimer, Cauze care înlătură caracterul penal al faptei, Ed. Ecologică,
Bucureşti, 2001, p. 211.
*3) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 315.
*4) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 417.
*5) Ibidem, p. 416; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 275; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 327; I.
Pascu, op. cit., p. 316; M.A. Hotca, op. cit., p. 604; Tr. Dima, op. cit., p. 367.
*6) C. Sima, Codul penal adnotat, cu practică judiciară, 1969–2000, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 177.
*7) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 417.
*8) M. Apetrei, I. Pascu, C. Drimer, op. cit., p. 216.
*9) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 423.
*10) G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 226–227.
*11) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 338.
*12) F. Streteanu, op. cit., p. 584.
*13) G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 180.
*14) G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 339.
*15) Ibidem, p. 343.
*16) F. Mandovani, Deritto penale, Parte generale, secundo edizione, Padova CEDAM, 1988.

ART. 31
Cazul fortuit
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de caz fortuit

Potrivit dispoziţiilor art. 31 C. pen., cazul fortuit poate fi definit ca fiind acel caz când acţiunea sau
inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a urmărit, dar
care a fost cauzat de o împrejurare neaşteptată şi a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
Imposibilitatea de a prevedea ivirea împrejurării care a dat loc rezultatului neaşteptat are caracter
obiectiv, în sensul că apariţia acelei împrejurări, adică intervenţia forţei datorită căreia s-a produs
rezultatul, nu ar fi putut fi prevăzută, în aceleaşi condiţii de fapt, de nicio altă persoană.
Rezultatul produs, deşi s-a înscris în urmările acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, este considerat ca fiind
străin de voinţa şi conştiinţa acestuia, lui neputându-i-se pune în sarcină un rezultat pe care nimeni nu l-ar
fi putut prevedea*1).
Împrejurările a căror intervenţie imprevizibilă produc rezultatul prevăzut de norma de incriminare prin
suprapunerea unei acţiuni sau inacţiuni a unei persoane, se datorează unor întâmplări care pot avea cauze
diferite*2). Astfel, împrejurările fortuite se pot datora unor fenomene ale naturii care, deşi sunt în
genere cunoscute, nu se poate prevedea momentul ivirii lor (cutremur de pământ, trăsnet, alunecări de teren
etc.); ori să provină din partea făptuitorului (de exemplu, conducătorul auto are o stare de leşin, pe
neaşteptate, provocând un accident de circulaţie); sau din cauza unor defecţiuni tehnice imprevizibile
(de exemplu, explozia unui cazan sau a unei anvelope, un defect de fabricaţie a frânelor la autocamion); ori
de comportarea unui animal (de exemplu, apariţia unui animal în fugă, zborul unei păsări care provoacă
un accident aviatic sau de automobil, invazia unor insecte care distrug recoltele etc.); sau din comportarea
imprevizibilă a unei persoane iresponsabile; sau imprudenţa victimei (de exemplu, un copil care se
joacă pe balcon cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circulă normal).
Uneori energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o dezvoltare, o amplificare a făptuitorului (de
exemplu, o persoană în timp ce sapă o groapă pentru nevoi gospodăreşti în curtea casei, declanşează în
mod imprevizibil o alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului) sau poate să nu aibă nicio
legătură cu acţiunea anterioară a acestuia (de exemplu, sora de spital îi dă bolnavului medicamentul indicat,
fără să se ştie că, din greşeala farmacistului, medicamentul valabil fusese substituit cu unul otrăvitor).
2. Justificarea faptului fortuit
În doctrina penală, unii autori au apreciat că reglementarea cazului fortuit nu s-ar justifica în condiţiile în
care, pentru a înlătura existenţa infracţiunii, este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere*3). Prin
urmare, în această concepţie, dacă existenţa infracţiunii este exclusă în condiţiile în care autorul nu a putut
prevedea rezultatul, ce importanţă mai are să se constate că nicio altă persoană nu ar fi avut o astfel de
posibilitate? În consecinţă, se susţine că, şi în lipsa unui text legal, exonerarea de răspundere în cazul
faptelor comise în condiţiile cazului fortuit se impune de la sine, ca efect al dispoziţiilor legale care
condiţionează existenţa infracţiunii de constatarea intenţiei sau culpei.
În literatura de specialitate mai recentă*4) se consideră că o renunţare la dispoziţiile care reglementează
cazul fortuit ar avea şi avantajul de a obliga instanţele să cerceteze cu mai multă atenţie îndeplinirea
condiţiilor de reţinere a culpei, evitând pronunţarea unor soluţii în care judecătorul ajunge să prezume
existenţa culpei prin simpla constatare că urmarea nu este absolut imprevizibilă.
Într-o altă opinie, se subliniază ideea că nu trebuie confundat cazul fortuit cu situaţia în care făptuitorul,
datorită unor cauze subiective, nu a prevăzut un rezultat pe care, în mod obişnuit, orice persoană l-ar putea
prevedea şi pe care făptuitorul ar fi trebuit să-l fi prevăzut*5). În cazul fortuit, imprevizibilitatea este
obiectivă şi deci generală, privind limitele cunoaşterii în general, pe când în caz de inexistenţă a vinovăţiei
din cauza lipsei de prevedere, imprevizibilitatea este subiectivă şi deci personală, fiind determinată de
starea şi condiţia făptuitorului (boală psihică, lipsă de discernământ, eroare, intoxicaţie etc.).
Ori de câte ori se invocă existenţa cazului fortuit, trebuie să se examineze caracterul obiectiv al
imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a determinat rezultatul neaşteptat, adică să se stabilească
faptul că în situaţii similare nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acestei împrejurări; dimpotrivă, când se
invocă lipsa de vinovăţie din cauză că făptuitorul datorită stării sale nu a putut prevedea rezultatul, ceea ce
trebuie să se stabilească este sănătatea şi condiţia penală a făptuitorului, pentru a se vedea dacă, datorită
acestora, el nu a putut prevedea ceea ce orice persoană ar fi trebuit să prevadă.
Cazul fortuit, având caracter obiectiv, poate fi invocat sau stabilit şi în ipoteza în care autorul acţiunii
sau inacţiunii nu este cunoscut, deoarece existenţa fortuitului nu depinde de starea şi condiţia
făptuitorului, în timp ce imposibilitatea subiectivă de a prevedea un rezultat nu poate fi stabilită decât dacă
se ştie cine este făptuitorul şi numai după examinarea stării personale a acestuia.
Argumentele în favoarea acestei din urmă opinii le considerăm edificatoare pentru a găsi justificată
reglementarea cazului fortuit printre cauzele de neimputabilitate.

3. Condiţiile cazului fortuit

Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 31 C. pen., organul judiciar trebuie să constate întrunirea cumulativă
a următoarelor condiţii:
a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător, datorită intrării în
concurs cu energia străină de conştiinţa şi voinţa acelei persoane. Pentru existenţa cazului fortuit este
necesar ca intervenţia împrejurării fortuite să se grefeze pe existenţa unei acţiuni ori inacţiuni a
făptuitorului, susceptibilă să producă un anumit rezultat, altul decât acela care s-ar fi produs ca urmare a
intervenţiei fortuitului.
Este posibil ca în momentul intervenţiei împrejurării fortuite făptuitorul să fi desfăşurat o acţiune licită
(de exemplu, conducătorului unei maşini care circulă cu viteză legală i-a apărut pe neaşteptate în faţă o
persoană care a fost îmbrâncită de o altă persoană, neputând evita accidentarea acesteia)*6) sau să fi
desfăşurat o acţiune ilicită (de exemplu, hoţul fuge cu lucrurile furate de la victimă însă, în timp ce
aceasta îl urmărea, face un infarct şi moare; în acest caz hoţul nu va răspunde pentru urmarea
praeterintenţionată). Nu interesează dacă acţiunea ilicită, în desfăşurarea căreia se găsea făptuitorul, ar fi
reprezentat o încălcare a legii civile, administrative, penale etc.
În toate aceste cazuri, dacă împrejurarea neprevăzută şi imprevizibilă nu ar fi intervenit, nu s-ar fi
suprapus peste acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, rezultatul periculos nu s-ar fi produs ori ar fi fost
altul.
Desigur, nici împrejurarea fortuită, singură, nu ar fi determinat producerea acelei urmări fizice, dacă nu
ar fi intrat în conjuncţie cu acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, această îmbinare de antecedenţă
cauzală a rezultatului este însă de ordin fizic pur materială, intervenţia împrejurării neprevăzute ivindu-se
în afara posibilităţilor făptuitorului de a cunoaşte şi de a determina voinţa (lipseşte deci realizarea
aspectului psihic al legăturii de cauzalitate)*7).
Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu rezultatul efectiv urmărit
(nu cu rezultatul care s-a produs în urma intervenţiei împrejurării fortuite); aceasta înseamnă că acţiunea
(inacţiunea) trebuie să-i aparţină subiectului. Dacă subiectul a fost constrâns fizic să acţioneze într-un
anume sens (de exemplu, impiegatul feroviar este imobilizat şi împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile
legale), nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia, chiar dacă ar interveni o împrejurare fortuită. În
asemenea cazuri, subiectul va invoca nu fortuitul, ci constrângerea fizică în condiţiile căreia a săvârşit
fapta.
Pe lângă acţiunea (inacţiunea) subiectului, mai este necesar ca între împrejurarea fortuită şi rezultat să
existe o legătură de cauzalitate. Există o asemenea legătură dacă împrejurarea antecedentă sau
concomitentă a avut eficienţă cauzală, adică a contribuit efectiv la producerea rezultatului neprevăzut,
astfel că, dacă nu ar fi intervenit acea împrejurare, rezultatul nu s-ar fi produs.
Ori de câte ori se va constata că rezultatul produs nu este consecinţa intervenţiei unei forţe străine,
obiectiv imprevizibile, chiar dacă o asemenea împrejurare fortuită a existat pe parcursul săvârşirii faptei,
autorul acesteia nu va putea beneficia de efectele cazului fortuit.
 Dacă împrejurarea fortuită se suprapune peste o activitate infracţională, determinând producerea unui
rezultat mai grav, făptuitorul nu răspunde de rezultatul mai grav dacă a fost în imposibilitate de a
prevedea intervenţia unei energii străine; dimpotrivă, el va răspunde pentru întreg rezultatul produs,
considerându-se că a săvârşit o infracţiune intenţionată, dacă a prevăzut intervenţia energiei străine ori
pentru o infracţiune praeterintenţionată, dacă nu a prevăzut intervenţia energiei străine, dacă trebuia şi
putea să o prevadă.
b) împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fi fost imprevizibilă. Aşa cum s-a
subliniat în literatura de specialitate*8), imposibilitatea de prevedere priveşte ivirea împrejurării fortuite, şi
nu rezultatul produs de aceasta. Imposibilitatea de a prevedea rezultatul este o consecinţă firească a
imprevizibilităţii intervenţiei energiei străine care a cauzat rezultatul vătămător.
Acest „obiect” al imposibilităţii de prevedere deosebeşte cazul fortuit de situaţia făptuitorului care, în
mod subiectiv, nu a putut să producă rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni, săvârşind fapta fără vinovăţie.
La cazul fortuit, făptuitorul prevede rezultatul normal, obişnuit al faptei sale, dar nu prevede ivirea
împrejurării fortuite, cu totul independentă de activitatea sa, care intervine şi deviază sau modifică
acţiunea săvârşită ori se suprapune acesteia, determinând rezultatul survenit, independent de voinţa şi
conştiinţa autorului. Dimpotrivă, în cazurile de imprevizibilitate subiectivă, făptuitorul cunoaşte condiţiile
concrete în care se desfăşoară acţiunea sau inacţiunea sa, dar nu-şi dă seama, nu prevede, din cauza situaţiei
sale subiective, că fapta va produce un rezultat socialmente periculos.
Imprevizibilitatea împrejurării care determină producerea rezultatului neurmărit de autorul faptei trebuie
să aibă deci un caracter obiectiv, să fie de aşa natură încât orice persoană, în condiţii similare de fapt,
oricât de diligentă şi perspicace ar fi, să nu fi putut să prevadă ivirea acelei energii străine.
Prin urmare, imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana
autorului care invocă existenţa cazului fortuit, ci la orice persoană, ceea ce constituie o altă deosebire
esenţială între cazul fortuit şi neputinţa subiectivă a unui anumit făptuitor de a prevedea urmările
(rezultatul) unei acţiuni sau inacţiuni.
Când în practică s-ar stabili că nu există imposibilitate obiectivă de a se prevedea o anumită împrejurare
şi deci intervenţia acelei împrejurări nu poate fi socotită ca fortuită, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile
cazului fortuit, nu va putea fi aplicată această cauză de neimputabilitate. Se va examina însă dacă nu există
în cauza concretă respectivă o imposibilitate subiectivă de a prevedea, care să facă posibilă incidenţa unei
alte cauze de neimputabilitate.
c) acţiunea (inacţiunea) care a avut un rezultat neaşteptat datorită unei împrejurări imprevizibile
să fie prevăzută de legea penală. Numai dacă s-a realizat conţinutul unei fapte descrise de legea penală se
poate vorbi de incidenţa dispoziţiilor privitoare la cazul fortuit. Condiţia se referă la fapta privită ca rezultat
efectiv produs, şi nu la fapta (acţiunea, inacţiunea) pe care îşi propusese să o săvârşească făptuitorul, care
putea fi o faptă neprevăzută de legea penală. Chiar în această ultimă ipoteză (când acţiunea sau inacţiunea,
în forma sa iniţială, nu tindea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală), condiţia pentru existenţa
cazului fortuit va fi îndeplinită din moment ce, datorită rezultatului pricinuit de împrejurarea neprevăzută,
acea acţiune sau inacţiune s-a integrat în conţinutul material al unei fapte prevăzute de legea penală*9).
În practica judiciară, de regulă, sunt aplicate corect prevederile referitoare la cazul fortuit. S-a apreciat că
sunt întrunite condiţiile cazului fortuit în situaţia în care s-a produs o defecţiune tehnică gravă la sistemul
de direcţie al autovehiculului, din cauza stării proaste a carosabilului, corelată cu comportamentul
imprevizibil al victimei accidentului de circulaţie*10); ori în situaţia în care un accident de circulaţie s-a
datorat exploziei cauciucului unei roţi, provocată de o fisură preexistentă, iar din probele administrate a
rezultat că inculpatul nu a avut posibilitatea să descopere acea fisură în cadrul obligaţiilor zilnice de
verificare a autovehiculului, iar acest lucru nu era posibil nici printr-o revizie tehnică amănunţită efectuată
de către alte persoane, fisura fiind datorată unui defect de fabricaţie care nu putea fi sesizat*11); sau dacă
accidentul soldat cu vătămarea corporală a victimei s-a datorat unor împrejurări imprevizibile care nu au
putut fi preîntâmpinate de către inculpat*12).
 În alte cauze s-a considerat că sunt inaplicabile dispoziţiilor cazului fortuit; astfel, s-a decis că nu poate
opera cazul fortuit în situaţia în care accidentul rutier a fost provocat ca urmare a pierderii controlului
volanului de către inculpat, întrucât aceasta nu constituie o împrejurare neprevăzută, ci consecinţa
neadaptării vitezei de circulaţie într-o curbă cu grad sporit de dificultatea*13); într-o altă cauză s-a apreciat
că apariţia neaşteptată a unui animal pe carosabil, coroborată cu conduita imprudentă a victimei, deşi
reprezintă împrejurări a căror intervenţie nu a putut fi prevăzută, nu exclud vinovăţia inculpatului în
procedura accidentului soldat cu decesul victimei, în condiţiile în care autovehiculul condus de inculpat
prezenta defecţiuni la sistemul de frânare, preexistente accidentului şi cunoscute de inculpat*14).

4. Efectele cazului fortuit

Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are ca efect înlăturarea caracterului imputabil al faptei
săvârşite.
Întrucât posibilitatea de a prevedea împrejurarea care a determinat producerea rezultatului fiind
obiectivă, în sensul că nicio persoană nu ar fi putut prevedea acea împrejurare, efectele cazului fortuit
operează in rem, faţă de toţi cei care au luat parte la săvârşirea faptei. De observat că, dintre cauzele care
înlătură imputabilitatea, cazul fortuit este singurul care operează in rem, şi nu in personam.
Cazul fortuit are ca efect şi înlăturarea răspunderii civile pentru făptuitor. Poate fi trasă la răspundere
civilă pentru prejudiciile cauzate persoana, alta decât făptuitorul, din culpa căruia s-a creat împrejurarea
care a condus la producerea rezultatului păgubitor (răspunderea civilă a terţului). Astfel, dacă o defecţiune
mecanică (ruperea unei piese care a avut ca urmare o vătămare corporală) este imputabilă fabricantului
(defect de fabricaţie) aceasta va răspunde civil pentru consecinţele păgubitoare ale culpei sale, cu condiţia
ca piesa respectivă să se afle în garanţie şi să fi fost respectate instrucţiunile de folosire şi întreţinere.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 383.

*2) Ibidem; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 261; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 255.
*3) T. Pop, Dreptul penal comparat, Partea generală, vol. II, Ed. Institutul de arte grafice „Ardealul”,
Cluj, 1923, p. 386–387.
*4) F. Streteanu, op. cit., p. 595.
*5) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 383–384.
*6) Trib. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 1037/1998, în Repertoriul 1981–1985, p. 62.
*7) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 386.
*8) Ibidem, p. 387; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 276; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 313; I.
Pascu, op. cit., p. 304; Tr. Dima, op. cit., p. 353; M.A. Hotca, op. cit., p. 571.
*9) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 388.
*10) C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 1954/1999, în Culegerea de practică judiciară penală 1999, p.
31–32.
*11) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 140/1981, în Practica judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 221.
*12) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 181/P din 12 martie 2004, în Culegere de practică judiciară
2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 10.
*13) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 913/2000, în Culegerea de practică judiciară 2000, p. 194.
*14) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 296/2000, în Culegere de practică judiciară 2000, p. 186–
188.

ART. 32
Tentativa

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Conceptul de tentativă şi caracterizarea acesteia

 Spre deosebire de perioada internă, sau de actele de pregătire, care nu au o reglementare generală în
Codul penal, tentativa este definită de Codul penal, fiind statuat în acelaşi timp şi tratamentul ei
sancţionator.
Conform art. 32 alin. (1) C. pen. „tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul” (s.n. – V.D.).
Aşadar, tentativa este o încercare nereuşită de a comite o infracţiune. Ea presupune un început de
executare a manifestării infracţionale care nu produce rezultatul înscris în norma de incriminare, fie
datorită faptului că acţiunea începută a fost întreruptă sau, deşi nu a fost întreruptă şi a fost dusă până la
capăt, nu s-a obţinut rezultatul urmărit sau acceptat de făptuitor, din diferite motive (trăgătorul nu a nimerit
victima, mijloacele folosite, deşi proprii de a produce rezultatul au fost insuficiente sau defecte etc.).
Tentativa mai este definită şi ca o formă imperfectă a faptei (deoarece nu s-a finalizat prin consumare),
reflectând un dezacord între latura subiectivă (intenţia de a comite o faptă consumată) şi latura obiectivă,
adică ceea ce s-a realizat efectiv*1).
Tentativa este o formă de săvârşire a infracţiunii trebuind să întrunească toate trăsăturile esenţiale ale
acesteia (prevederea în legea penală, vinovăţia, faptă nejustificată şi imputabilă). În acelaşi timp, este o
formă atipică de infracţiune, deosebindu-se prin neproducerea rezultatului de forma tip (infracţiunea
consumată). Totodată, tentativa este caracterizată ca o formă derivată de infracţiune, deoarece ea derivă
din forma tip de infracţiune.
Deşi tentativa nu obţine rezultatul înscris în norma de incriminare, aceasta produce şi ea o urmare
periculoasă, cum ar fi o stare de pericol sau alt rezultat, însă altul decât cel necesar consumării infracţiunii a
cărei executare a început.
Acesta este motivul pentru care tentativa este considerată infracţiune şi este sancţionată în cazul unor
infracţiuni de o gravitate sporită. Aşa fiind situaţia, normele care reglementează infracţiunea consumată se
aplică şi tentativei.
Cu privire la latura obiectivă, precizăm că tentativa întruneşte elementul material (actul de executare) şi
o urmare imediată (pericolul pentru valorile sociale ocrotite de lege prin ameninţarea pe care o exercită
asupra acestor valori). Limita inferioară a tentativei o constituie începerea executării elementului
material, iar limita superioară actul de întrerupere sau neizbutire a consumării faptei.
Cu alte cuvinte, numim tentativă această situaţie în care executarea (săvârşirea) nu a putut trece de la
starea de încercare la starea de consumare*2).
Din punct de vedere subiectiv, tentativa presupune aceiaşi factori – intelectiv şi volitiv – care sunt
specifici infracţiunii consumate. Adică făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi-l urmăreşte prin
comiterea acţiunii sau, deşi îl prevede, nu-l urmăreşte, acceptând eventualitatea producerii lui.

2. Condiţiile generale de existenţă a tentativei

a) Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) C.
pen., tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Procedând în acest mod, legiuitorul a cuprins în textul legal nu numai condiţiile generale ale tentativei, ci
şi condiţiile specifice ale tentativei terminate şi ale tentativei neterminate.
Aşadar, din punctul de vedere al laturii obiective, prima condiţie constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Prin sintagma „punerea în executare” se înţelege începerea activităţii
de comitere a infracţiunii, adică a acelor acte tipice (verbum regens) prevăzute în norma de incriminare. În
acest fel, latura obiectivă a oricărei tentative se constituie din îmbinarea art. 32 C. pen. cu dispoziţiile
cuprinse în norma de incriminare. Cum însă tentativa are o poziţie intermediară între actele preparatorii şi
infracţiunea consumată, punerea în executare se poate confunda uneori cu actele de pregătire, aşa că se
impune să se găsească elementele de diferenţiere între tentativă şi actele preparatorii, pe de o parte, şi
dintre tentativă şi fapta consumată, pe de altă parte.
 Pentru rezolvarea acestei probleme s-au emis mai multe opinii şi teorii, unele dintre ele, aşa cum se
întâmplă uneori în teoria dreptului penal – vorba profesorului Dongoroz – „neavând alt merit decât acela de
a fi complicat inutil problema”.
În literatura de specialitate s-au conturat totuşi trei puncte de vedere mai importante cu privire la
criteriile de delimitare a actelor de pregătire de cele de executare, şi anume:
– criterii subiective;
– criterii obiective;
– criterii formale.
Potrivit criteriilor subiective, actele de pregătire se deosebesc de cele de executare pentru că actele de
pregătire nu indică, nu trădează prin substanţa lor, intenţia infracţională cu care este săvârşită fapta, spre
deosebire de cele de executare, care relevă acest fapt. Astfel, potrivit teoriei echivocităţii, actul de pregătire
este echivoc, putându-se formula tot felul de ipoteze (bănuieli) în jurul său, neindicând prin natura lui în ce
scop este îndeplinit, spre deosebire de actul de executare, care are un caracter univoc, având aptitudinea să
dea în vileag intenţia cu care a fost săvârşit, nelăsând o impresie vagă şi nesigură.
Pe baza criteriilor subiective s-a stabilit că există un act de executare a unei infracţiuni în unele cazuri,
cum ar fi: introducerea mâinii în buzunarul victimei, pătrunderea prin escaladare într-o curte, când asupra
făptuitorului s-au găsit chei false sau instrumente de spargere; forţarea unei uşi închise, a unei magazii;
realizarea unei găuri în zidul unui depozit, descărcarea armei spre o persoană; punerea otrăvii în mâncarea
cuiva; aşezarea unui cartuş explozibil într-o sobă*3).
Nu acelaşi lucru îl sugerează confecţionarea unui şperaclu, care este găsit în casa unui cetăţean în urma
unei percheziţii care nu are legătură cu infracţiunea de furt sau procurarea unui insecticid puternic de către
o gospodină ori procurarea unui bidon de benzină.
În toate aceste cazuri, actele prin ele însele nu relevă intenţia autorului de a comite o infracţiune şi, ca
atare, în acest stadiu nu constituie un început de executare.
În conformitate cu criteriile obiective, elementul de deosebire între actele de pregătire şi cele de
executare îl constituie poziţia actului în procesul dinamic de săvârşire a infracţiunii. Astfel, dacă o
activitate este orientată nemijlocit spre producerea unui rezultat ilicit şi dacă este în măsură să realizeze
singură rezultatul propus, fără a fi necesară o nouă activitate distinctă ulterior, ea va constitui act de
executare. În baza acestor criterii s-a considerat, de exemplu, că îndreptarea toporului spre capul unei
persoane constituie un început de executare a infracţiunii de omor. Dimpotrivă, luarea mulajului unei chei
de la încuietoarea unei uşi, de la locuinţa unde urmează să se comită furtul, constituie un act de
pregătire*4). Cu alte cuvinte, făptuitorul este pedepsibil de îndată ce „a intrat în acţiune”, în vederea
realizării a ceea ce şi-a propus, chiar dacă această acţiune este anterioară executării propriu-zise a
infracţiunii.
Teoriile formale consideră că este act de executare acţiunea incriminată în norma penală şi desemnată
de verbum regens; cu alte cuvinte, potrivit criteriilor formale, actele de executare sunt cele care încalcă
norma penală, primejduind nemijlocit valorile sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii. În
literatura de specialitate s-a spus că faptul de a cumpăra sau de a confecţiona un şperaclu este un act
pregătitor al infracţiunii de furt pentru că nu se integrează în acţiunea constitutivă a acestei infracţiuni,
astfel cum este prevăzută în textul incriminator (art. 228 C. pen.): dacă cineva este surprins pe când încerca
cu un şperaclu să deschidă o casă de bani, avem un început al acţiunii tipice şi deci se conturează fără
echivoc o tentativă de furt.
Dar cineva ar putea replica că nici în acest ultim caz nu se desfăşoară o acţiune tipică prevăzută în norma
de incriminare, care foloseşte sintagma „luarea unui bun mobil (...)”. Răspunsul este că, pentru a ajunge la
rezultate concrete, criteriile formale trebuie aplicate în îmbinare cu cele subiective şi obiective.
Aşadar, trebuie considerat că în noţiunea de acte de executare se includ atât actele care fac parte din
acţiunea constitutivă a infracţiunii, cât şi toate celelalte acte care se leagă nemijlocit sub raportul
continuităţii de această acţiune şi care nu mai necesită o activitate ulterioară, distinctă, pentru realizarea ei.
 Acesta este motivul pentru care s-a apreciat a fi tentativă la infracţiunea de furt, şi nu act pregătitor
acţiunea persoanei care a pătruns prin efracţia încuietorilor într-o baracă a unui şantier de construcţii, cu
intenţia de a sustrage anumite bunuri, infractorul fiind surprins de muncitori în timp ce, folosindu-se de o
lanternă, căuta printre hârtii*5).
Această activitate este un act de executare care vădeşte scopul în vederea căruia fusese făcută sau, cu alte
cuvinte, care lasă să se întrevadă în mod clar legătura cu infracţiunea de furt pe care inculpatul se hotărâse
să o comită.
Tot aşa se consideră că şi fapta inculpaţilor de a pătrunde în curtea părţii vătămate cu intenţia de a
sustrage bunuri din magazinul ce îi aparţinea acestuia din urmă, fiind surprinşi de către paznici în spatele
magazinului în poziţia ghemuit şi având asupra lor doi saci, fără ca inculpaţii să fi forţat sistemul de acces
al uşii, deci să pătrundă propriu-zis în magazin, constituie act de executare*6). Mai mult decât atât, în
literatura de specialitate s-a arătat că nu este necesar ca actele de executare, considerate prin ele însele,
desprinse artificial din ansamblul în care se integrează, să cadă întotdeauna sub incidenţa legii penale*7).
S-a exemplificat speţa în care proprietarul sparge uşa camerei în care locuieşte chiriaşul, în scopul însuşirii
unui bun al acestuia. Fapta în sine este considerată tentativă de furt, deşi, judecând doar actul distrugerii
uşii privit autonom, ajungem la concluzia că nu are caracter penal, deoarece distrugerea bunului propriu nu
constituie infracţiune.
În doctrină*8) s-a susţinut şi opinia că dificultatea de a găsi un criteriu general şi infailibil pentru
departajarea actelor preparatorii de cele de executare îşi află explicaţia în însăşi această împărţire care este,
în bună parte, artificială. Autorul consideră că din punct de vedere subiectiv, toate manifestările externe
care urmează rezoluţiei infracţionale şi sunt efectuate în baza acesteia sunt acte de executare, fiindcă tind la
înfăptuirea infracţiunii; de asemenea, din punct de vedere obiectiv, toate actele efectuate pentru obţinerea
unui rezultat sunt acte de executare, fiindcă ele contribuie la obţinerea acelui rezultat.
A divide deci actele care se interpun între rezoluţia infracţională şi obţinerea rezultatului în acte
preparatorii şi acte de executare, înseamnă a face o diviziune artificială.
Opinia ar putea fi susţinută dar, în acest caz, legiuitorul ar trebui să precizeze şi actele de executare care
ar trebui incriminate, ceea ce ar duce la complicaţii de ordin practic mai mari decât cele rezultate din
această departajare artificială. Aşa că, rămâne valabilă şi pentru autor o vorbă de duh ce-i aparţine, şi
anume că unele opinii nu au alt merit decât acela de a complica inutil lucrurile.
b) A doua condiţie generală şi comună a tentativei constă în existenţa intenţiei de a săvârşi
infracţiunea. Art. 32 C. pen. statuează că tentativa constă în „punerea în executare a intenţiei de a
săvârşi infracţiunea” (s.n. – V.D.)*9).
Evident, intenţia poate fi directă sau indirectă, fiindcă latura subiectivă rămâne aceeaşi, chiar şi atunci
când fapta constituie o tentativă, neputându-se schimba în funcţie de producerea sau neproducerea
rezultatului prevăzut şi dorit sau acceptat*10).
Cum se va proceda dacă din analiza actelor de executare nu se poate stabili cu certitudine care anume
infracţiune s-a aflat în reprezentarea autorului în momentul comiterii actelor de executare?
În această împrejurare, tentativa va fi raportată la infracţiunea cea mai uşoară dintre cele posibile, iar
dacă infracţiunea consumată ar avea şi o formă agravată, tentativa va fi raportată la această formă numai
dacă actele de executare s-ar fi produs în împrejurări agravante prevăzute de lege*11).
c) A treia condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii constă în întreruperea acţiunii începute sau,
deşi acţiunea este dusă până la capăt, din diferite motive, nu-şi mai produce efectul , adică nu se mai
obţine rezultatul prevăzut în norma de incriminare.
Se înţelege că momentul întreruperii sau al terminării executării acţiunii constituie partea finală a
tentativei. De asemenea, întreruperea sau neobţinerea rezultatului trebuie să se producă din motive
independente de voinţa autorului sau cu voinţa acestuia, ca în cazul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului.
De reţinut că ceea ce trebuie întrerupt este acţiunea de executare prevăzută de norma de incriminare,
şi nu întreruperea unui act din această acţiune. De exemplu, s-a întrerupt un act de efracţie fiindcă s-a rupt
instrumentul de spargere, dar se continuă acţiunea de furt asupra altor bunuri; sau unul dintre autori,
alarmat de un zgomot, a fugit, dar ceilalţi continuă executarea*12).

3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Tentativa este posibilă în cazul celor mai multe fapte penale. Există totuşi unele infracţiuni la care
tentativa nu este posibilă, fie datorită specificului elementului material, fie datorită elementului subiectiv.
Astfel, tentativa este imposibilă datorită laturii obiective în cazul următoarelor categorii de infracţiuni:
a) infracţiunile omisive;
b) infracţiunile de obicei;
c) infracţiunile cu executare promptă;
d) infracţiunile continue sau continuate.
a) Infracţiunile omisive. În cazul infracţiunilor omisive, unde elementul material constă în
neefectuarea unei activităţi ordonate de lege (omisiunea proprie), întâlnim două situaţii: în prima situaţie,
obligaţia impusă de lege trebuie să fie adusă imediat la îndeplinire (spre exemplu, infracţiunea de
nedenunţare – art. 266 C. pen.) şi deci, prin neîndeplinirea ei de îndată, infracţiunea se consumă, tentativa
nemaifiind posibilă; a doua situaţie o întâlnim atunci când obligaţia de a face ceva trebuie îndeplinită până
la un anumit termen (spre exemplu, însuşirea bunului găsit – art. 243 C. pen. – are termen 10 zile). Evident,
până la expirarea acelui termen, făptuitorul poate oricând să îndeplinească obligaţia cerută de textul de
incriminare, nefiind loc pentru o tentativă în acest interval. După ce termenul a trecut, deja infracţiunea s-a
consumat, tentativa nemaifiind posibilă.
În literatura juridică română şi străină s-au exprimat şi opinii contrare*13). Ele vizau în mod special
situaţia când există o faptă omisivă, în cazul căreia este prevăzut un termen, o perioadă pentru a acţiona
potrivit cerinţelor impuse de lege. În situaţia în care, deşi punerea în executare, constând într-o inacţiune, a
început, aceasta poate fi întreruptă prin apariţia unui obstacol neprevăzut, care se interpune între voinţa
autorului şi producerea rezultatului, un obstacol străin voinţei făptuitorului, care să întrerupă această
executare prin omisiune.
Teza nu poate fi admisă, deoarece, în interiorul termenului stabilit de legiuitor, făptuitorul poate oricând
să se comporte pozitiv, îndeplinind cerinţele normei de incriminare, aşa că tentativa de a nu face este
imposibilă. Orice manifestare omisivă până la îndeplinirea termenului nu intră în sfera ilicitului penal.
Nici exemplul militarului care fuge de la unitate cu voinţa fermă de a nu se mai întoarce vreodată, dar
este găsit şi adus înapoi înăuntrul termenului de 24 de ore prevăzut de lege, nu poate fi edificator din
considerentele expuse mai sus*14).
O problemă nouă se ridică acum prin prisma dispoziţiilor noului Cod penal, care a reglementat legal
săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune (omisiune improprie).
În conformitate cu art. 17 C. pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se
consideră săvârşită şi prin omisiune când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o
stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Cu alte cuvinte, se ridică întrebarea dacă intră în categoria infracţiunilor la care tentativa nu este posibilă
faptele comisive realizate prin omisiune (omisiunea improprie).
Răspunsul este negativ. Într-o atare situaţie, făptuitorul încalcă dispoziţiile normei de incriminare prin
care se interzice o acţiune (normă prohibitivă), realizând acest lucru prin omisiune.
Deşi infracţiunile comisive realizate prin omisiune sunt acele infracţiuni în cazul cărora rezultatul
prevăzut în norma de incriminare comisivă se poate produce şi în urma unei omisiuni, acest tip de
infracţiuni a generat multe discuţii în literatura de specialitate, afirmându-se, de pildă, în doctrina spaniolă
că tot ce este sigur în cazul acestor infracţiuni este faptul că nimic nu este sigur*15).
Codul penal român a pus capăt acestor controverse, cuprinzând în art. 17 condiţiile în care infracţiunea
comisivă se poate realiza şi prin omisiune.
 În condiţiile expuse mai sus, actele omisive sunt susceptibile de tentativă întocmai ca şi actele
comisive (spre exemplu, uciderea unei persoane care nu se poate hrăni singură, de către făptuitor prin
privarea ei de hrană, poate fi împiedicată prin intervenţia unei rude care pune capăt inacţiunii infractorului,
făcând ca moartea să fie evitată).
b) Infracţiunile de obicei (din obişnuinţă). Infracţiunile de obicei sunt acele infracţiuni la care
elementul material nu se realizează decât în ipoteza în care acţiunile sau actele tipice se repetă de mai multe
ori (cel puţin de 3 ori), astfel încât să se concretizeze caracterul de obişnuinţă. Un singur act judecat separat
nu intră în sfera ilicitului penal, ci numai ansamblul acestor acte sau acţiuni formează ceea ce literatura de
specialitate denumeşte infracţiune de obicei. De exemplu, putem aminti folosirea unui minor în scop de
cerşetorie, art. 215 C. pen. În acest caz, în care făptuitorul apelează în mod repetat la mila publicului, nu
putem avea tentativă, fiindcă actele comise sunt licite în mod izolat şi nu constituie infracţiuni decât dacă s-
a efectuat un număr care să indice obişnuinţă.
Tentativa ar putea exista cu privire la unul dintre actele componente ale îndeletnicirii sau obişnuinţei, dar
nu cu privire la ansamblul acestor acte. Cum actul singular nu este incriminat, cu atât mai mult nu va fi
incriminată încercarea de a-l comite*16).
c) Infracţiunile cu executare promptă (imediată consumare). În cazul acestor infracţiuni, tentativa nu
este posibilă, întrucât aceste infracţiuni nu presupun o succesiune de acte care să se desfăşoare în timp.
Există o suprapunere totală a primului act de executare cu momentul consumării infracţiunii, lipsind acel
iter criminis specific infracţiunilor care se desfăşoară în mai multe etape succesive. Aşa fiind situaţia, nu
este loc pentru realizarea tentativei, a încercării de a comite infracţiunea. Găsim asemenea exemple
îndeosebi în cazul infracţiunilor comise prin vorbire (verbis), unde, în clipa în care s-au rostit cuvintele, s-a
consumat şi infracţiunea [exemplu, în acest sens: ameninţarea, art. 206, sau divulgarea secretului care
periclitează securitatea naţională, art. 407 C. pen., când sunt comise prin viu grai; constituirea unui grup
infracţional organizat, art. 367 C. pen., consumarea infracţiunii realizându-se deja când s-a propus
înfiinţarea (iniţierea) unui grup infracţional organizat].
Nu putem vorbi de tentativă în cazul actelor pregătitoare sau tentativei dacă acestea sunt incriminate ca
infracţiuni de sine stătătoare. De exemplu, avem cazul infracţiunii de luare de mită, art. 289 C. pen., în
ipoteza când funcţionarul public acceptă promisiunea de foloase sau cel al dării de mită, art. 290 C. pen.,
când făptuitorul promite sau oferă foloase unui funcţionar public.
d) Infracţiunile continue sau continuate. Infracţiunea continuă începe din momentul în care a început
acţiunea, însă caracterul continuu îl dobândeşte prin prelungirea în timp a acţiunii. Infracţiunea continuată
începe când a fost executat primul act, dar caracterul continuat îl capătă prin repetarea acţiunii sau
inacţiunii la diverse intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
La infracţiunile continue, caracterul de continuitate obţinându-se prin prelungirea în timp, nu poate
exista tentativă, căci ceea ce există înainte de începerea acţiunii poate fi doar act pregătitor, iar după
începerea acţiunii poate fi tentativă la o infracţiune simplă, nu continuă.
Cu privire la infracţiunea continuată, aceasta se consumă după cel de-al doilea act, până atunci neputând
fi tentativă la infracţiunea continuată, ci eventual la o infracţiune de sine stătătoare, simplă.
Aşa fiind situaţia, tentativa la aceste categorii de infracţiuni, în principiu, este exclusă.
Unii autori*17) apreciază că şi aceste infracţiuni pot avea tentativă. Astfel, se apreciază că poate exista
tentativă la unele infracţiuni comise în formă continuată: tentativa de omor repetată asupra aceleiaşi
persoane, încercarea repetată de a comite un furt în dauna aceleiaşi persoane. La infracţiunea continuă, cum
ar fi furtul de energie, se poate concepe tentativa în ipoteza în care a avut loc branşarea ilegală la sursa de
energie, dar nu a aprins lumina sau focul.
Tentativa nu este posibilă, datorită laturii subiective, în cazul următoarelor categorii de infracţiuni:
a) infracţiunile din culpă;
b) infracţiunile praeterintenţionate.
 a) Infracţiunile din culpă. Infracţiunile care au ca formă de vinovăţie culpa sub cele două forme – culpa
cu prevedere şi culpa simplă – nu pot avea tentativă, deoarece culpa exclude prin ea însăşi ideea de
încercare.
A încerca comiterea unei infracţiuni înseamnă a depune un efort spre realizarea intenţiei infracţionale,
adică a unui rezultat prevăzut urmărit sau doar acceptat de făptuitor. La infracţiunile din culpă, lipsind
intenţia, lipseşte şi ideea de încercare.
Chiar dacă la infracţiunile comise prin culpă cu previziune făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, el
totuşi nu-l acceptă socotind că este imposibil să se producă. Acesta este motivul pentru care se apreciază că
nu putea să încerce obţinerea unui rezultat pe care-l vedea ca imposibil, chiar dacă această credinţă s-a
datorat uşurinţei sale şi modului greşit în care a apreciat situaţia de fapt.
b) Infracţiunile praeterintenţionate. În materia infracţiunilor praeterintenţionate sau cu intenţie
depăşită, la care un rezultat mai grav decât cel urmărit se produce din culpă, tentativa nu este posibilă
pentru că rezultatul mai grav se realizează din culpă, astfel că nu se poate susţine că a încercat să obţină un
rezultat pe care nu l-a urmărit sau acceptat. Un exemplu în acest sens ar fi lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, art. 195 C. pen.
În această materie s-au susţinut şi opinii contrare. Astfel, s-a spus că este posibilă tentativa în cazul
tâlhăriei sau violului care au produs moartea victimei, deoarece cele două împrejurări sunt forme agravate
ale infracţiunilor respective, şi nu infracţiuni distincte praeterintenţionate*18).
Controversele care au alimentat opiniile diferite în această materie vor fi înlăturate în mare parte prin
eliminarea formulării deficitare şi contradictorii a dispoziţiilor legale care se referă la tentativă în cazul
infracţiunilor praeterintenţionate complexe.
Astfel, prin noul Cod penal, potrivit art. 218 alin. (6) – violul – tentativa la această faptă se pedepseşte
numai la infracţiunile prevăzute în alin. (1)–(3), nu şi în cazul variantei agravate prevăzute în art. 218 alin.
(4), dacă a avut ca urmare moartea victimei, ceea ce înseamnă că în această ultimă ipoteză de
incriminare (moartea victimei) fapta, indiferent că s-a aflat în faza actelor de executare ori a infracţiunii
consumate, se sancţionează între aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute pentru fapta consumată.
În cazul art. 218 alin. (4) şi 205 alin. (4) – fapta principală s-a aflat în faza actelor de pregătire, dar s-a
produs urmarea faptei secundare (moartea victimei).
Tot aşa, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, noul Cod penal, în art. 205 alin. (5),
stabileşte că tentativa se pedepseşte numai la infracţiunile prevăzute în alin. (1)–(3), nu şi în cazul variantei
agravate prevăzute în art. 205 alin. (4), ceea ce înseamnă că şi în acest caz de infracţiune
praeterintenţionată complexă cu variantă de incriminare moartea victimei, fapta, indiferent că s-a aflat în
faza de executare sau în faza de consumare, se sancţionează între aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute
pentru fapta consumată. Această problemă a primit, de altfel, rezolvare generală prin dispoziţiile art. 36
alin. (3) C. pen., care statuează că „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a
produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea complexă consumată”.
În felul acesta, legiuitorul şi-a însuşit punctul de vedere al instanţei supreme care, încă din anul 1980,
având de soluţionat o faptă de tâlhărie urmată de moartea victimei, nu urmează regimul de sancţionare a
tentativei, ci al faptei consumate. În acest caz, în care furtul a rămas în faza tentativei, dar prin aplicarea de
violenţe, s-a produs moartea victimei, nu mai are relevanţă forma în care s-a realizat activitatea absorbantă,
ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, care constituie temeiul agravării faptei săvârşite
(Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 741/1980).

4. Modalităţile tentativei
Art. 32 alin. (1) C. pen. consemnează două modalităţi distincte ale tentativei în sintagma „executare care
a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul”.
Astfel, în raport de gradul de realizare a acţiunii şi de cauzele care fac să nu se producă urmarea
prevăzută de legea penală, tentativa are două modalităţi, şi anume:
 – tentativa întreruptă (cunoscută şi sub alte denumiri: neterminată, imperfectă, incompletă, simplă);
– tentativa fără efect (cunoscută şi sub alte denumiri: terminată, perfectă, completă, neizbutită).
a) Cu privire la tentativa întreruptă se impune condiţia ca desfăşurarea executării faptei să nu fi mers
până la sfârşit, ci să fi fost oprită, întreruptă, realizându-se doar un fragment, o parte din această fază a
activităţii infracţionale. Evident, acţiunea fiind întreruptă, nu se produce rezultatul urmărit sau dorit de
făptuitor. Întreruperea executării se datorează unor cauze supravenite, intervenite după începerea executării
acţiunii. Dacă aceşti factori nu ar fi intervenit, executarea continua şi ar fi condus la consumarea
infracţiunii*19).
Executarea începută nu este dusă până la capăt fie din motive independente de infractor, fie din
iniţiativa proprie a acestuia. Este adevărat că întreruperea executării din iniţiativă proprie este egală cu
desistarea, dar fapta comisă până în momentul întreruperii acţiunii este totuşi o tentativă, care, potrivit art.
34 C. pen., nu se pedepseşte. Cu alte cuvinte, fapta rămâne, din punctul de vedere al teoriei dreptului penal
o tentativă, numai că din cauza desistării intervine o cauză de nepedepsire.
În literatura de specialitate s-a arătat că unele cauze care determină întreruperea acţiunii ar putea fi
provocate de un animal (în momentul actelor de executare a apărut un câine, care s-a repezit la făptuitor,
determinându-l să înceteze executarea), de obiecte (de exemplu, ruperea cheii în broască, împiedicând pe
făptuitor să continue executarea), de o persoană (făptuitorul întrerupe executarea, observând un poliţist
care se apropia de locul faptei), de mijloacele folosite (făptuitorul foloseşte mijloace care au devenit
insuficiente ori s-au defectat, ceea ce l-a împiedicat să continue executarea)*20).
În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte o tentativă întreruptă de furt calificat persoana care a pătruns
în curtea părţii vătămate şi a încercat să sustragă din autoturismul acestuia aflat în garajul din curte un
casetofon cu CD, fiind surprins în această fază a activităţii sale infracţionale de partea vătămată, care a
întrerupt astfel activitatea autorului*21).
Tot tentativă întreruptă, dar de data aceasta la infracţiunea de tâlhărie a fost apreciată fapta unei persoane
care pătrunde prin efracţie în locuinţa părţii vătămate cu scopul de a-şi însuşi un bun şi, fiind surprinsă mai
înainte ca bunul respectiv să fi fost însuşit, săvârşeşte acte de violenţă asupra persoanei vătămate pentru a-
şi asigura scăparea*22).
De asemenea, agresiunea sexuală asupra victimei minore în vârstă de 7 ani, săvârşită profitând de
imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa datorită vârstei, activitate întreruptă prin
intervenţia altei persoane, înainte de consumarea actului sexual, constituie tentativă întreruptă la
infracţiunea de viol*23); sau fapta inculpatului, înarmat cu un pistol, de a pătrunde prin efracţie într-un bar
cu intenţia de a sustrage anumite bunuri, fiind surprins de mai multe persoane care au venit la bar şi au
blocat uşa mai înainte ca acesta să îşi ducă la bun sfârşit activitatea, ocazie cu care, pentru a-şi asigura
scăparea, a tras două focuri de armă în uşă şi a rănit pe una dintre acestea în picior, constituie tentativă
întreruptă la infracţiunea de omor în concurs cu tentativa întreruptă la infracţiunea de tâlhărie*24). Există,
de asemenea, tentativă neterminată dacă inculpatul a încercat să ucidă victima lovind-o la mână şi în zona
capului cu cuţitul pe care îl avea asupra sa, încetând agresiunea după ce victima a reuşit să-l lovească
puternic cu un lemn pe care îl aruncase spre el*25).
În literatura de specialitate s-a opinat că aceste cauze de întrerupere a activităţii infracţionale nu
trebuie să fie neapărat reale, fiind suficient ca ele să existe în închipuirea făptuitorului şi să determine
întreruperea activităţii*26). Spre exemplu, în timpul sustragerii unor bunuri infractorul aude zgomote în
camera învecinată şi, convins că proprietarul s-a întors acasă, părăseşte în grabă încăperea, deşi în realitate
zgomotul fusese produs de pisica familiei*27); sau autorul crede că aude sirena poliţiei şi întrerupe
executarea, deşi, în realitate, era un zgomot de la maşina salvării sau crede că este defectă cheia cu care
operează şi nu poate să o folosească, deşi, în realitate, numai manevrarea greşită a acesteia a determinat
întreruperea actelor de executare.
b) Tentativa fără efect, prevăzută în art. 32 alin. (1) ipoteza a doua C. pen., este prezentă atunci când a
început executarea acţiunii prevăzute în norma de incriminare şi ea a fost dusă până la capăt, realizându-se
integral, dar nu s-a produs rezultatul urmărit sau acceptat de infractor.
 De exemplu, infractorul a lovit victima în repetate rânduri cu cuţitul în zona toracică, cu intenţia de a o
ucide, leziune care a necesitat pentru vindecare 15 zile de îngrijiri medicale*28); sau, există tentativă de
omor terminată, fără efect, când inculpatul a aruncat de la o distanţă mică, în direcţia capului victimei, o
piatră de pavaj, cauzându-i leziuni pentru care au fost necesare 25 de zile de îngrijiri medicale*29). În acest
caz, fapta nu va fi considerată vătămare corporală, ţinând seama de numărul de zile necesare pentru
îngrijire medicală, ci tentativă fără efect de omor, luând în considerare greutatea pietrei (0,5 kg), distanţa
mică de la care a fost aruncată şi intensitatea aruncării, toate acestea având proprietatea de a produce
decesul părţii vătămate, rezultat urmărit sau doar acceptat de făptuitor. În schimb, lovirea victimei prin
aruncarea unei ţevi metalice peste gard, de la circa 8 metri, nu denotă intenţia de a ucide*30).
Dar când vom putea susţine că acţiunea făptuitorului s-a derulat în întregime, a fost finalizată, dar a
rămas fără efect şi când vom aprecia că actul nu a fost finalizat?
Codul penal român (concepţia legală) consideră că tentativa este perfectă atunci când făptuitorul a
îndeplinit complet acţiunea prevăzută în norma de incriminare. În această materie s-au exprimat şi alte
puncte de vedere interesante, dar mai puţin utile pentru practicieni*31).
Conceptul de tentativă terminată include, de regulă, şi tentativa relativ improprie. Tentativa relativ
improprie, potrivit Codului penal anterior, exista atunci când consumarea infracţiunii nu era posibilă
datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul
când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că de află.
Aceasta înseamnă că acţiunea autorului a fost dusă până la capăt, dar rezultatul urmărit nu s-a produs
datorită celor trei cauze. Desigur, se poate ca autorul, având asupra sa mijloace defecte ori insuficiente, să
întrerupă acţiunea începută din alte motive şi rezultatul să nu se mai producă datorită acestei întreruperi,
dar atunci nu mai există tentativă fără efect, ci tentativă întreruptă.
Într-adevăr, atât timp cât pentru realizarea tentativei nu au importanţă motivele neproducerii rezultatului,
tentativa relativ improprie, aşa cum era cunoscută în doctrină până la apariţia noului Cod penal, nu era
altceva decât o tentativă fără efect sau o tentativă întreruptă şi reglementarea acesteia în mod distinct în
Codul penal nu se mai justifica. De altfel, reglementarea distinctă a tentativei relativ improprie a fost
socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol al II-lea, preluată ulterior şi de Codul penal din
1968, pentru a pune capăt discuţiilor referitoare la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni
imposibile. În prezent, aceste chestiuni au fost definitiv tranşate, astfel încât nu se justifică menţionarea în
Codul penal actual a acestui text. Tentativa relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislaţiile
unor state străine (Codul penal francez, Codul penal italian, Codul penal german, Codul penal suedez,
Codul penal spaniol etc.)*32).
În practica judiciară s-a decis, sub vechea reglementare, că există tentativă relativ improprie la
infracţiunea de omor dacă instalaţia electrică montată de inculpat sub covorul de la uşa victimei, spre a o
electrocuta, nu a fost în stare de funcţionare sau făptuitorul, pentru a suprima viaţa victimei, i-a turnat o
soluţie de paration pe o bucată de ciocolată, soluţie care a fost insuficientă pentru a curma viaţa victimei
sau, în caz de furt, inculpatul nu a găsit în buzunarul victimei decât hârtii fără valoare ori după ce
infractorul a sustras cu forţa poşeta victimei, a constatat că nu conţinea banii pe care îi căuta*33).
c) Tentativa absolut improprie. În conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (2) C. pen., „nu există
tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost
concepută executarea” (s.n. – V.D.).
Cuprinzând aceste dispoziţii, legiuitorul a adoptat poziţia neincriminării tentativei absolut improprii,
apreciind că, prin modul cum a fost concepută executarea, era cu neputinţă să se producă rezultatul.
Codul penal actual, ca de altfel şi cel anterior, prevede că „nu există tentativă” în împrejurările
menţionate mai sus, aşa că, alături de alţi autori, considerăm nepotrivită expresia „tentativă absolut
improprie” folosită de doctrină, în acest caz fiind vorba de acte de executare fără caracter penal.
Menţiunea din Codul penal, potrivit căreia „nu există tentativă” în acest caz, nu trebuie înţeleasă în
sensul că nu ar exista o încercare de a pune în executare rezoluţia infracţională, ci în sensul că fapta
respectivă rămâne în afara legii penale. Încercarea de a săvârşi fapta există şi în această ipoteză, însă
executarea este cu totul inaptă de a produce efecte şi nu prezintă pericol, fapt ce determină rămânerea ei în
afara sferei ilicitului penal. Aşa se explică de ce textul art. 32 alin. (2) C. pen. se referă la „imposibilitatea
de consumare” a infracţiunii, iar nu la imposibilitatea de a începe executarea acesteia*34).
În literatura de specialitate*35) s-a afirmat că imposibilitatea absolută a producerii rezultatului
urmărit se datorează a trei cauze, şi anume: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce
urmarea, inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi, în fine, modului absurd în care a fost
concepută executarea.
Astfel, se consideră că mijloacele folosite sunt absolut improprii atunci când, prin natura lor, în orice
condiţii şi indiferent cine le-ar folosi, nu au potenţialitatea cauzală de a produce rezultatul de care depinde
consumarea infracţiunii. Autorii de drept penal, aproape în totalitate, exemplifică această împrejurare prin
încercarea cuiva de a ucide o persoană prin farmece sau vrăjitorii ori folosind o substanţă inofensivă, cum
ar fi laptele sau apa – considerate mijloace neidonee; aceeaşi apreciere şi în ipoteza prezentării unui bilet
loto drept câştigător, deşi este falsificat în mod grosolan.
În literatura de specialitate s-a arătat că, în aceste cazuri, este vorba fie de o glumă, fie făptuitorul dă
dovadă de o mare naivitate sau este lipsit de responsabilitate*36).
Se consideră tentativă absolut improprie datorită obiectului împrejurarea că făptuitorul şi-a îndreptat
acţiunea asupra unui obiect inexistent, cum ar fi încercarea de a fura un tablou care existase anterior dar
care fusese distrus într-un incendiu.
Tot tentativă absolut improprie – datorită modului absurd în care a fost concepută executarea – se
consideră şi încercarea de a ucide o persoană care se afla în afara razei de eficacitate a glonţului sau
încercarea de a ucide o persoană transmiţându-i o sticluţă goală pe care scria otravă.
Aşadar, absurditatea modului de a concepe săvârşirea unei infracţiuni, la care se referă art. 32 alin. (2) C.
pen., are în vedere o reprezentare care reflectă ignorarea legilor naturii ori a relaţiilor obiective determinate
dintre fenomenele naturii înconjurătoare*37).
În literatura de specialitate s-au emis şi unele opinii pe care le împărtăşim*38), care nuanţează
susţinerile de mai sus, considerându-se că, în unele împrejurări, acelaşi mijloc poate fi absolut impropriu,
iar în alte împrejurări relativ impropriu sau chiar propriu. Se propune un exemplu în care, de pildă, zahărul
administrat unei persoane în scopul de a o ucide devine un mijloc propriu atunci când autorul ştie că
victima suferă de diabet. De asemenea, încercarea de ucidere a unei persoane cu un pistol poate fi o
tentativă relativ improprie atunci când victima se găseşte la o distanţă care nu depăşeşte cu mult raza de
acţiune ucigătoare a armei, respectiv o tentativă absolut improprie, atunci când victima se află la o distanţă
vădit mai mare decât raza de acţiune.
Tentativa absolut improprie nu trebuie confundată cu fapta putativă. Tentativa absolut improprie
presupune neconsumarea infracţiunii din cauza mijloacelor folosite de făptuitor, care sunt improprii, sau
din cauza inexistenţei obiectului vizat. Fapta putativă are un caracter penal numai în mintea
infractorului, pentru că în realitate aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. În
cazul acesteia, actele de executare se consumă, însă ele nu sunt ilicite, fapt pe care făptuitorul nu-l
cunoaşte, având ferma convingere că a comis o infracţiune.
Astfel, s-a decis că încercarea de a ucide victima cu ceai de muşeţel amestecat cu mercur în stare lichidă
constituie tentativă absolut improprie deoarece mercurul în această stare este o substanţă inofensivă,
netoxică*39). În schimb, se consideră că suntem în prezenţa unei fapte putative în cazul efectuării unor
manopere avortive asupra unei femei care nu era însărcinată, ori în cazul împuşcării în cap a unei persoane
care era deja decedată*40).
S-au exprimat şi opinii*41) care consideră că în situaţia în care făptuitorul, propunându-şi să ucidă
victima pe care o găseşte întinsă în pat, trage un foc de armă asupra ei, fără să ştie că aceasta decedase cu
puţin timp înainte, fapta constituie tentativă relativ improprie, şi nu faptă putativă.
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deşi este susţinut de mai mulţi autori occidentali, aşa cum îi
citează profesorul Florin Streteanu. A accepta acest punct de vedere înseamnă a pedepsi intenţia
infracţională, deşi pe plan obiectiv nu s-a obţinut rezultatul urmărit de făptuitor, pentru că în împrejurările
date acest rezultat nu era posibil. Autorul Florin Streteanu ar trebui să pună în acord această opinie cu ceea
ce a susţinut în acelaşi tratat la capitolul destinat analizei obiectului infracţiunii, şi anume că „nu este de
conceput sancţionarea penală a unor fapte care, deşi imorale, nu aduc atingere unei valori sociale
(...)*42)”. A aduce atingere înseamnă a pune în pericol sau a vătăma valoarea socială protejată prin norma
de incriminare. Or, dacă valoarea socială (viaţa persoanei) nu mai există, aceasta nu poate fi nici
ameninţată, nici vătămată.

5. Elemente de diferenţiere dintre tentativă şi fapta consumată

Delimitarea este necesară pentru că tentativa se consideră a fi o faptă mai puţin periculoasă pentru
valorile sociale, motiv pentru care se sancţionează mai puţin sever decât fapta consumată.
Aşadar, în cazul infracţiunii consumate se produce rezultatul prevăzut în norma de incriminare, pe care
infractorul l-a prevăzut şi l-a dorit ori l-a acceptat, pe când la tentativă nu se obţine acest rezultat.
În practica judiciară însă, această delimitare nu se face cu uşurinţă. Fapte care par a fi rămas în faza
tentativei, de fapt, se află în faza consumării, iar fapte care par a fi trecut în faza consumării au rămas de
fapt în faza tentativei.
Astfel, constituie infracţiune de furt consumat, iar nu tentativă fapta infractorului de a lua unele bunuri
din magazia cu materiale a unei societăţi comerciale, introducându-le într-o pungă şi depozitându-le în
dulapul aflat în atelierul său, deoarece prin aceste operaţiuni, inculpatul a realizat nu numai deposedarea
persoanei juridice, dar şi trecerea bunurilor în propria putere de dispoziţie, fără a avea relevanţă că bunurile
sustrase nu au fost transportate în afara sediului societăţii respective*43).
Într-o altă speţă, infractorul a sustras, în timp ce se afla într-un magazin, lenjerie, pe care a ascuns-o sub
haine, fapt observat de către o vânzătoare. Instanţa a considerat că este vorba despre o tentativă de furt.
Suntem de acord cu profesorul Basarab care considera această faptă furt consumat, şi nu tentativă, deoarece
infracţiunea s-a realizat în integralitatea ei în momentul ascunderii sub haină a lenjeriei intime, fapt egal cu
o imposedare*44).
Cum vor califica fapta organele judiciare în cazul existenţei unei îndoieli cu privire la consumarea
infracţiunii?
În caz de îndoială cu privire la calificarea unei fapte ca tentativă sau ca faptă consumată, organele
judiciare se vor opri la calificarea cea mai uşoară (tentativa), deoarece dubiul profită infractorului – în
dubio pro reo*45).

*1) I.A. Filipaş, în G. Antoniu şi colaboratorii, Noul Cod penal (Legea nr. 301/2004), vol. I, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 372.
*2) V. Dongoroz, op. cit., p. 210.
*3) V. Dongoroz, op. cit., p. 222.
*4) A. Filipaş, op. cit., p. 378.
*5) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. pen. nr. 44/1997, în M. Vasile, G. Moloman, G. Vasile, D.
Cheagă, R. Schmutzer, Furtul. Furtul calificat – Culegere de practică judiciară 1990–2006, Ed. Moroşan,
Bucureşti, 2007, p. 331.
*6) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. pen. nr. 1388/2002, în M. Vasile, G. Moloman, G. Vasile, D.
Cheagă, R. Schmutzer, op. cit., p. 332.
*7) V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
113.
*8) V. Dongoroz, op. cit., p. 216.
*9) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 167.
*10) M. Basarab, op. cit., p. 118.
*11) A. Filipaş, op. cit., p. 379.
*12) N. Iliescu, op. cit., p. 150.
 *13) A se vedea C.A. Domocoş, Fapta omisivă şi incriminarea ei în legea penală română, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 128–136. Autoarea împărtăşeşte punctul de vedere conform căruia
infracţiunile de pură omisiune nu sunt susceptibile de tentativă, dar face o interesantă trecere în revistă şi a
punctelor de vedere contrare.
*14) A se vedea A. Cârstea, Unele consideraţii privind tentativa la infracţiunea omisivă, în CDP nr. 2–
3/2007, p. 129. Autorul face o prezentare remarcabilă a opiniilor existente în literatura de specialitate din
străinătate.
*15) C.A. Domocoş, op. cit., p. 337.
*16) A. Filipaş, op. cit., p. 374.
*17) M. Basarab, op. cit., p. 122.
*18) M. Basarab, op. cit., p. 121.
*19) Tr. Dima, Drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 259.
*20) A. Filipaş, op. cit., p. 380.
*21) Jud. Odorheiu Secuiesc, s. pen., Dec. nr. 95/2009, pe www.portal.just.ro.
*22) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1204/2002, pe www.scj.ro.
*23) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1712/2009, pe www.scj.ro.
*24) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1304/2002, pe www.scj.ro.
*25) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2333/2003, pe www.scj.ro.
*26) G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 164.
*27) F. Streteanu, Tratat de drept penal. Parte generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 626.
*28) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 167/2010, pe www.scj.ro.
*29) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2740/2004, pe www.scj.ro.
*30) M. Basarab, op. cit., p. 126.
*31) F. Streteanu, op. cit., p. 627.
*32) Expunerea de motive la Codul penal.
*33) A. Filipaş, op. cit., p. 386.
*34) N. Iliescu, op. cit., p. 157; F. Streteanu, op. cit., p. 322.
*35) A. Filipaş, op. cit., p. 387.
*36) M. Basarab, op. cit., p. 127.
*37) A. Filipaş, op. cit., p. 387.
*38) F. Streteanu, op. cit., p. 632–633.
*39) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1785/1966.
*40) F. Streteanu, op. cit., p. 639.
*41) Ibidem, p. 642–643.
*42) Ibidem, p. 206.
*43) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 38/A/2005, în Culegere de practică judiciară în materie
penală 2005–2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 280.
*44) M. Basarab, op. cit., p. 129.
*45) N. Iliescu, op. cit., p. 158.

ART. 33
Pedepsirea tentativei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Sisteme de incriminare a tentativei

În materia incriminării tentativei, în legislaţia penală şi în doctrină, sunt cunoscute două concepţii, şi
anume:
– concepţia incriminării limitate;
 – concepţia incriminării nelimitate.
Incriminarea nelimitată consacră regula că tentativa se pedepseşte întotdeauna, în timp ce
incriminarea limitată presupune sancţionarea tentativei doar atunci când legea dispune în mod expres
acest lucru.

2. Sistemul de pedepsire a tentativei adoptat de noul Cod penal

Noul Cod penal, ca şi cel anterior, a adoptat concepţia incriminării limitate a tentativei, stabilind prin art.
33 alin. (1) regula că „tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta”.
Consacrarea acestui principiu se întemeiază pe consideraţia că, în cazul infracţiunilor care nu creează o
ameninţare gravă pentru regulile de convieţuire socială, aplicarea unei sancţiuni penale pentru tentativă nu
apare ca neapărat necesară; apărarea ordinii de drept este suficient asigurată în asemenea cazuri prin
sancţionarea infracţiunii consumate*1).
Ca tehnică legislativă, s-au adoptat, de asemenea, două modalităţi: fie pedepsirea tentativei este
cuprinsă chiar în cuprinsul textului care incriminează şi sancţionează infracţiunea consumată (de exemplu,
în art. 188 – omorul, art. 189 – omorul calificat, art. 205 – lipsirea de libertate în mod ilegal, art. 218 –
violul), fie precizarea este făcută într-un articol comun pentru toate infracţiunile dintr-un capitol (de
exemplu, art. 217 care statuează pedepsirea tentativei pentru infracţiunile prevăzute în Capitolul „Traficul
şi exploatarea persoanelor vulnerabile” sau art. 232 care consacră sancţionarea tentativei pentru
infracţiunile prevăzute în Capitolul I – „Furtul” – din Titlul II ori art. 237 care menţionează sancţionarea
tentativei pentru infracţiunile prevăzute în Capitolul II al Titlului II, „Tâlhăria şi pirateria”, sau art. 248 C.
pen. care sancţionează tentativa pentru infracţiunile contra patrimoniului săvârşite prin nesocotirea
încrederii).
Aşadar, pentru a ne lămuri dacă tentativa unei anume infracţiuni se pedepseşte sau nu, este necesar a
examina atât textul incriminator al acelei infracţiuni, cât şi textele cuprinzând dispoziţiile comune din
capitolul sau titlul respectiv.
Cu privire la pedepsirea tentativei în doctrină şi în legislaţie sunt consacrate două sisteme:
– sistemul parificării pedepselor;
– sistemul diversificării pedepselor.
Sistemul parificării pedepselor presupune sancţionarea tentativei cu aceeaşi pedeapsă, ca şi
infracţiunea consumată, adică însăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, considerând că
tentativa prezintă acelaşi pericol, ca şi fapta consumată.
Deşi unii autori*2) aduc argumente interesante în susţinerea tezei de mai sus, acestea nu sunt totuşi
convingătoare. Nu se poate face abstracţie de faptul că în cazul tentativei – fie şi de omor sau cu atât mai
mult de omor – rezultatul urmărit sau dorit de infractor totuşi nu s-a produs şi decesul nu a intervenit, ceea
ce înseamnă că în lumea obiectivă exterioară modificarea nu este substanţială şi ireversibilă. Nu se poate
accepta că acest fapt nu ar avea nicio importanţă în aprecierea pericolului social al faptei şi că, privită din
punctul de vedere al infractorului, aceasta ar fi egală cu fapta consumată.
Sistemul diversificării pedepsei presupune sancţionarea tentativei cu o pedeapsă mai mică decât
infracţiunea consumată, ca urmare a pericolului social mai scăzut al acesteia prin neproducerea rezultatului.
Codul penal român a adoptat această ultimă teză de sancţionare a tentativei statuând în art. 33 alin. (2) că
„tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei
limite se reduc la jumătate”.
Aşa, de exemplu, infracţiunea de omor – art. 188 C. pen. – are fixate limitele pedepsei cu închisoarea
între 10 şi 20 de ani. Evident, tentativa la această faptă se va pedepsi cu închisoare, având limitele reduse la
jumătate, adică între 5 şi 10 ani. Tot aşa, violul în forma simplă – art. 218 C. pen. – are stabilite limitele
pedepsei între 3 şi 10 ani. Tentativa se va sancţiona cu pedeapsa închisorii între 1,5 şi 5 ani. Tâlhăria – art.
233 C. pen. –, având fixate limitele de pedeapsă între 2 şi 7 ani, sancţionează tentativa cu pedeapsa
închisorii având limitele între 1 an şi 3 ani şi jumătate.
 Neputându-se aplica regula de mai sus atunci când legea prevede pentru fapta consumată pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, art. 33 alin. (2) stabileşte că, în această împrejurare, tentativa se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani.
În literatura juridică şi în practica judiciară*3) s-a opinat cu îndreptăţire că, atunci când legea prevede
pentru fapta comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi închisoare sau închisoare şi amendă),
instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar fi aplicat-o (în raport de criteriile de
individualizare) dacă fapta era consumată, iar apoi va face aplicarea dispoziţiilor privind tentativa în raport
de pedeapsa aleasă.
Cu privire la sancţionarea tentativei comise de o persoană juridică, facem precizarea că aceasta va
trebui să ţină seama de dispoziţiile cuprinse în articolele din cadrul titlului VI al părţii generale a Codului
penal, intitulat „Răspunderea penală a persoanei juridice”. Potrivit art. 137 alin. (4) C. pen., limitele
speciale ale zilelor-amendă aplicate persoanelor juridice – care vor trebui reduse la jumătate în cazul
tentativei – sunt cuprinse între 60 şi 510 zile-amendă. Acestea sunt determinate în raport de pedepsele
aplicate persoanei fizice. Astfel, de exemplu, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată persoanei juridice pentru fapta consumată este de 60–180 zile-
amendă, iar pentru tentativa comisă de persoana juridică va fi între 30 şi 90 de zile-amendă. Când legea
prevede pentru fapta consumată pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa
amenzii, pedeapsa aplicată persoanei juridice pentru fapta consumată este de 120–240 de zile-amendă,
care, în caz de tentativă, vor fi reduse la jumătate, adică 60–120 de zile-amendă.
Conform dispoziţiilor alin. (5) din art. 137, „când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea
amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit”. Evident, în caz de tentativă
comisă de o persoană juridică, aceste limite mărite cu o treime vor fi, desigur, reduse la jumătate.

*1) V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
130.
*2) F. Streteanu, op. cit., p. 642.
*3) V. Papadopol, op. cit., p. 131; G. Antoniu, op. cit., p. 233; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2127/2003, pe
www.scj.ro.

ART. 34
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Noţiunea desistării
Desistarea constă în întreruperea voluntară a actului de executare început în baza rezoluţiei
infracţionale, deşi exista posibilitatea reală de a continua acţiunea, iar autorul era conştient de acest fapt. În
acest caz, nu se renunţă la rezoluţia infracţională, ci la actul de executare început în baza acesteia, deoarece
hotărârea a fost pusă în executare, altfel nu ar mai fi tentativă*1). S-a apreciat, de asemenea, neîntemeiat că
în acest caz nu ar mai exista tentativă*2), fapt neadevărat, deoarece tentativa nu dispare, ci intervine doar o
cauză de nepedepsire a autorului.

2. Condiţiile desistării
Desistarea nu poate deveni o cauză de nepedepsire a autorului tentativei dacă nu întruneşte cumulativ
următoarele condiţii:
– să existe o întrerupere a actului de executare înainte de obţinerea rezultatului;
– să existe o manifestare din care să rezulte voinţa autorului de a renunţa la continuarea acţiunii;
 – renunţarea la continuarea executării infracţiunii să fie de bunăvoie;
– renunţarea la continuarea executării infracţiunii să fie definitivă;
– renunţarea la acţiunea începută să aibă loc înainte de descoperirea faptei.
Prima condiţie referitoare la întreruperea actului de executare are în vedere împrejurarea că intenţia
infracţională a fost pusă în executare şi autorul a început actele de executare specifice normei de
incriminare, dar înainte de obţinerea rezultatului renunţă de bunăvoie la continuarea acţiunii. Nu au
relevanţă motivele care l-au determinat pe autor să abandoneze acţiunea începută. Ele pot fi diferite şi pot
consta în căinţă, teama de a fi descoperit, milă, remuşcări, superstiţie, frică şi altele.
În doctrină*3) s-a pus întrebarea dacă mai există desistare când cineva intervine şi-l sfătuieşte pe autorul
tentativei să renunţe la continuarea acţiunii începute, fără a exercita asupra lui nicio constrângere, iar sfatul
primit l-a făcut pe acesta să renunţe la continuarea acţiunii. Răspunsul a fost, pe bună dreptate, negativ
pentru că renunţarea nu s-a făcut înainte ca fapta să fie descoperită. Dacă realizarea acţiunii tipice s-a
încheiat şi acţiunea s-a consumat, desistarea nu mai atrage cauza de nepedepsire.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate*4), desistarea este posibilă la orice infracţiune cu privire
la care legea prevede pedepsirea tentativei. Desistarea este posibilă la tentativa întreruptă neterminată
(imperfectă), la care există o activitate în curs de desfăşurare. Ea nu este posibilă la tentativa terminată
(perfectă), deoarece în acest caz executarea nu mai poate fi întreruptă nici măcar de bunăvoie, din moment
ce ea a fost dusă până la capăt, dar a rămas fără efect. În acest din urmă caz, desistarea nefiind posibilă, va
putea interveni o altă cauză de nepedepsire, şi anume împiedicarea producerii rezultatului.
Cu privire la cea de-a doua condiţie referitoare la existenţa unei manifestări din care să rezulte
voinţa autorului de a renunţa la continuarea acţiunii, precizăm că în cele mai multe cazuri această
renunţare rezultă dintr-o manifestare pasivă, autorul renunţând unilateral la continuarea acţiunii pentru a
obţine rezultatul pe care şi-l propusese. Este cazul, de exemplu, al persoanei care îndreaptă arma spre
victimă, dar nu trage sau al persoanei care a pătruns în locuinţa părţii vătămate pentru a comite un furt, dar
făptuitorul se răzgândeşte şi pleacă.
Nu avem în vedere, desigur, situaţia în care autorul pătrunde într-o locuinţă pentru a sustrage bani şi
bunuri de valoare mare, dar nu găseşte decât o sumă insignifiantă şi pleacă fără să ia nimic. Suntem de
acord, alături de alţi autori*5), că în această situaţie motivul care a determinat desistarea nu reflectă în
niciun caz o tendinţă de îndreptare a infractorului sau o periculozitate mai scăzută, care să justifice
aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 34 C. pen.
De altfel, practica judiciară a promovat un punct de vedere asemănător, condamnând pentru tentativă la
infracţiunea de furt calificat pe un autor care a efectuat săpături pe un teren aflat în curtea casei sale, având
cunoştinţă de faptul că în locul unde a săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu
robinet existentă şi, fiind stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, fără a mai sustrage produse
petroliere*6).
În doctrină*7) s-a susţinut că manifestarea activă nu este suficientă pentru a vorbi despre desistare, ci
autorul trebuie să se manifeste activ, prin acte de retractare, anihilând eficienţa actelor de executare. Se dă
exemplul infracţiunii de distrugere prin incendiere, unde nu este suficient ca subiectul să întrerupă actele de
alimentare a focului, ci trebuie să treacă la stingerea acestuia. Opinia este discutabilă, în exemplul prezentat
operând – după părerea noastră – o altă cauză de nepedepsire, şi anume împiedicarea producerii
rezultatului, iar nu desistarea.
Nu sunt întrunite condiţiile desistării nici în cazul în care făptuitorul, după ce a făcut tot ceea ce
considera necesar pentru ca rezultatul să se producă, văzând că acesta nu s-a produs, nu repetă acţiunea, cu
toate că avea posibilitatea să o facă. Este cazul făptuitorului care, după ce a lovit victima cu un par în cap,
nu a mai repetat lovitura, deşi ar fi putut să o repete (Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1830/1973). Suntem de
acord că, în această situaţie, există o tentativă perfectă, incompatibilă cu desistarea.
Nici autodenunţarea, făcută după consumarea infracţiunii, nu echivalează cu o desistare în sensul art. 34
C. pen. În acest sens s-a pronunţat şi Trib. Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 36/1993.
 A treia condiţie pentru existenţa desistării are în vedere renunţarea de bunăvoie la continuarea
activităţii infracţionale. Asta înseamnă că ar fi putut continua acţiunea, dar nu a vrut, adică în mod nesilit
a abandonat unilateral activitatea infracţională.
Nu se va afla în această situaţie autorul care s-a desistat pentru că şi-a dat seama că nu va putea să ajungă
la obţinerea rezultatului urmărit sau dorit. Explicaţia constă în aceea că nu voinţa lui a fost determinantă în
acţiunea de împiedicare a consumării, ci el a fost silit de împrejurări străine de voinţa sa*8).
În acest sens, în practica judiciară*9) s-a decis că nu există desistare dacă inculpatul, dorind să sustragă
anumite bunuri, a încercat să pătrundă în locuinţa părţii vătămate prin efracţie, cu ajutorul unui vârf de
şurubelniţă şi a unui patent, dar nu a mai continuat activitatea, deoarece au intervenit organele de poliţie la
sesizarea unui martor. Dacă nu se poate dovedi că a existat o cauză străină de voinţa autorului sau există
îndoieli asupra naturii cauzei care a întrerupt executarea începută, va trebui să se aprecieze că
neconsumarea infracţiunii se datorează desistării de bunăvoie.
Altă condiţie pentru existenţa desistării se referă la caracterul ei definitiv, şi nu temporar. În
literatura de specialitate nu există consens cu privire la această condiţie. Opinia majoritară în doctrina
penală actuală consideră că desistarea trebuie să aibă caracter definitiv*10). Alţi autori*11) consideră că
desistarea nu este condiţionată de caracterul ei definitiv. Se susţine că nu este necesar ca autorul să fi
abandonat planul infracţional, desistarea putând fi admisă şi atunci când el renunţă la actul de executare
început, propunându-şi să reia executarea la un moment ulterior, când condiţiile vor fi mai favorabile. Se
propune următorul exemplu: autorul, în timp ce instala un dispozitiv într-o clădire, îşi dă seama că se
apropie ora la care salariaţii vin la muncă, motiv pentru care ar trebui să se grăbească. Considerând că este
mai bine să nu efectueze operaţiunea în grabă, decide să plece şi să revină a doua zi mai devreme pentru a
dispune de timpul necesar.
E greu de admis că într-o asemenea împrejurare autorul nu prezintă pericol social şi dă semne de
îndreptare, fapt pentru care ar trebui să beneficieze de impunitate rezultată din desistare. Am mai putea
adăuga că în exemplul prezentat făptuitorul se afla totuşi sub presiunea timpului, ceea ce face discutabilă
renunţarea de bunăvoie la executarea începută.
Teza este mai mult o construcţie teoretică, dar ea vine în contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi a
impunităţii asigurate de desistare – aceea de a-l determina pe autor să pună chiar el capăt infracţiunii în
această fază, pentru a nu se ajunge la urmări mai grave pentru valorile sociale vizate.
Mai degrabă am considera că, atunci când făptuitorul abandonează numai pentru un anume timp
executarea începută, cu intenţia de a o relua ulterior, în condiţii mai favorabile, nu se înfăptuieşte o
renunţare efectivă la infracţiune, ci există doar o întrerupere a executării, care exclude impunitatea pe
considerentul desistării.
În literatura de specialitate*12) s-a pus întrebarea când anume va interveni desistarea în cazul
infracţiunilor continuate? S-a răspuns, cu îndreptăţire că, din moment ce s-a produs primul act, se
realizează conţinutul infracţiunii respective, iar dacă acesta nu se repetă, infracţiunea va fi consumată, însă
în forma necontinuată. Dacă începe actul al doilea, dar infractorul se desistă, există o infracţiune consumată
continuată. În acest caz, infractorul nu va fi pedepsit pentru cel de-al doilea act (pentru care s-a desistat),
dar va fi pedepsit pentru primul act, ca infracţiune consumată necontinuată.
Ultima condiţie pentru existenţa infracţiunii este impusă de exigenţele dispoziţiilor art. 34 alin. (1),
care statuează că desistarea va opera ca o cauză de impunitate numai atunci când renunţarea de
bunăvoie la acţiunea începută se face „înainte de descoperirea faptei” (s.n. – V.D.).
Prin descoperirea faptei se înţelege că fapta a ajuns la cunoştinţa organelor de urmărire penală sau a
oricărei persoane care ar fi putut înştiinţa aceste organe. Ca atare, nu este nevoie să se fi întocmit un act
procesual de către organele de urmărire penală privind fapta săvârşită, ci este suficientă simpla cunoaştere
de către o persoană (alta decât partea vătămată) despre săvârşirea faptei. Evident, în acest caz autorul nu
mai beneficiază de impunitate.

3. Noţiunea de „împiedicarea producerii rezultatului”

 În conformitate cu art. 34, teza a II-a C. pen., „nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea
faptei, (...), a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii” (s.n. – V.D.).
Astfel redactat, textul actual, spre deosebire de cel anterior, oferă două posibilităţi pentru obţinerea
impunităţii: prima posibilitate constă în încunoştinţarea autorităţilor de către autor despre acţiunea pe care
a realizat-o, bineînţeles, înainte ca fapta să fie descoperită şi înainte să se fi produs rezultatul; a doua
posibilitate constă în împiedicarea consumării infracţiunii de către el însuşi.
De precizat că cele două modalităţi sunt posibile numai la infracţiunile de rezultat (materiale), la care se
impune obţinerea unui rezultat distinct de actele de executare. Rezultatul neproducându-se imediat după
săvârşirea faptei, ci numai după trecerea unui interval de timp, face posibilă acţiunea de împiedicare a
producerii lui, fie direct de către autor, fie prin intervenţia autorităţilor înştiinţate în acest scop.
Aşadar, împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea de către făptuitor a survenirii
urmărilor vătămătoare ale faptei penale, a cărei executare s-a terminat*13). De pildă, o persoană, dorind să
ucidă pe alta, care nu ştia să înoate, o aruncă de pe pod pentru a se îneca însă, cuprins de remuşcări, mai
înainte ca rezultatul să se fi produs, o scoate din apă şi o salvează. Evident, împiedicarea producerii
rezultatului presupune, în mod necesar, un comportament activ, dinamic, pentru că, executarea acţiunii
fiind terminată, producerea urmărilor nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate.
Autorul tentativei, care a executat în întregime acţiunea prevăzută în textul de incriminare, dar care s-a
hotărât să împiedice consumarea infracţiunii, poate folosi toate mijloacele care-i stau la dispoziţie. Astfel,
de exemplu, în cazul unei tentative de omor săvârşite prin administrarea unei substanţe otrăvitoare victimei,
autorul trebuie să-i administreze acesteia un antidot, ori să-i provoace acesteia prin alte mijloace vărsături
pentru eliminarea imediată a otrăvii. Dacă autorul nu ar putea acţiona el însuşi pentru împiedicarea
producerii rezultatului, el are şi posibilitatea să încunoştinţeze în acest sens autorităţile. Ceea ce este
important este ca autorul să aibă iniţiativa, punând în mişcare procesul cauzal care va duce la zădărnicirea
survenirii urmărilor*14). Înştiinţarea autorităţilor devine fără obiect din momentul în care acestea aveau
deja cunoştinţă de săvârşirea faptei.
Dar dacă autorul procedează la împiedicarea producerii rezultatului prin mijloace ilicite? În literatura de
specialitate părerile sunt împărţite. Unii autori*15) susţin că, în orice situaţie, împiedicarea producerii
rezultatului trebuie să se facă prin mijloace licite. Alţi autori*16) înclină să creadă că şi în situaţia în care
împiedicarea se realizează prin mijloace ilicite, efectul de impunitate se produce pentru fapta iniţială.
Alături de aceşti autori, şi noi credem că în aceste împrejurări se justifică nepedepsirea tentativei la fapta
iniţială, folosirea mijlocului ilicit urmând însă să atragă răspunderea corespunzătoare calificării sale
juridice. De pildă, autorul pune în ceaşca de cafea a victimei o substanţă otrăvitoare cu scopul de a-i
produce moartea. Impresionat de chinurile acesteia, sparge vitrina unei farmacii şi ia un antidot pe care-l
administrează victimei, salvând-o de la moarte. Ar fi greu de argumentat refuzul beneficiului impunităţii
pentru autor în aceste împrejurări.
Raţiunea pentru care s-au introdus în legislaţia penală aceste dispoziţii privind impunitatea autorului în
cazul când acesta a împiedicat producerea rezultatului – ca, de altfel, şi în cazul desistării – pot fi rezumate
astfel: s-a apreciat că din punct de vedere social, este mai util a-l stimula pe autor, asigurându-i impunitatea
– să împiedice producerea rezultatului – decât a lăsa să se obţină rezultatul şi a-l pedepsi după ce
infracţiunea s-a consumat. De asemenea, s-a avut în vedere că, în condiţiile în care făptuitorul a împiedicat
voluntar consumarea infracţiunii, actele de executare nemaifiind generatoare de pericol pentru valorile
sociale ocrotite de legea penală, nu mai există temei pentru pedepsire. În sfârşit, s-a ţinut seama de faptul
că împiedicarea producerii rezultatului caracterizează în mod pozitiv persoana făptuitorului şi pune în
lumină aptitudinea sa de a se îndrepta, fără a suporta executarea unei pedepse*17).
Existenţa cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 34 alin. (1) C. pen. impune în mod obligatoriu
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) Acţiunea desfăşurată de autor pentru a zădărnici survenirea rezultatului să fie unilaterală şi
voluntară, nesilită, nedeterminată de o cauză externă, ci de propria voinţă.
 Trebuie să se constate că autorul nu a fost constrâns de factori externi să renunţe la consumarea
infracţiunii. De exemplu, nu există o împiedicare a producerii rezultatului ca urmare a transportării minorei
la gara oraşului unde a fost abandonată, după ce încercase să o ucidă, fiindcă acţiunea nu a fost voluntară,
ci determinată de teama făptuitorului că va fi descoperită infracţiunea.
Cât priveşte motivele care l-au determinat pe autor să procedeze la împiedicarea producerii rezultatului,
acestea pot fi, ca şi în cazul desistării, foarte diferite. Pot fi motive de morală sau de conştiinţă, de exemplu,
căinţa, remuşcarea, mila, teama de pedeapsă sau pot fi motive legate de interesele pe care le-ar putea
satisface sau avantajele pe care le-ar obţine prin împiedicarea producerii rezultatului acţiunii terminate.
Câtă vreme a fost împiedicată producerea rezultatului, adică a urmării vătămătoare pentru valoarea
socială protejată prin norma de incriminare, motivele care l-au determinat pe autor nu prezintă nicio
relevanţă penală.
b) Acţiunea autorului de împiedicare a producerii rezultatului să se înfăptuiască mai înainte de
descoperirea faptei, căci numai atunci se poate discuta despre „meritul” acestuia în împiedicarea
consumării infracţiunii. Fapta se consideră „descoperită”, în mod obişnuit, atunci când organele
competente să o constate au luat cunoştinţă în orice mod despre săvârşirea ei. Avem în vedere organele
parchetului, organele de cercetare ale poliţiei, organele de cercetare speciale, garda financiară, anumite
organe de revizie şi control. De asemenea, fapta se consideră descoperită când a ajuns la cunoştinţa
unor funcţionari publici cu atribuţii de conducere sau control, care au obligaţia legală de a sesiza
procurorul sau organele de urmărire penală de îndată ce constată existenţa săvârşirii unei infracţiuni.
Această condiţie este îndeplinită chiar şi atunci când a ajuns la cunoştinţa altor persoane decât cele
implicate în săvârşirea ei. Nu se poate vorbi despre o descoperire a faptei atunci când de comiterea acesteia
au aflat alte persoane, care, în mod necesar, trebuiau să cunoască despre săvârşirea ei (persoana vătămată,
alţi participanţi), unele persoane care din cauza stării lor psihofizice nu sunt în situaţia de a denunţa, adică
de a aduce fapta la cunoştinţa autorităţilor (minori sub 14 ani, alienaţi mintal, surdo-muţi sau persoane
solicitate chiar de autor să îl ajute cu împiedicarea producerii rezultatului).
Dacă se constată că fapta fusese deja descoperită când autorul de bună-credinţă a împiedicat consumarea
infracţiunii, dar el nu avea cunoştinţă de acest fapt, cauza de nepedepsire se aplică, făptuitorul beneficiind
de impunitate.
c) Împiedicarea producerii rezultatului prin oricare din cele două modalităţi să fie efectivă,
izbutită, căci dacă autorul a făcut totul pentru zădărnicirea apariţiei rezultatului însă nu a reuşit acest lucru,
nu va beneficia de impunitate, dar va putea eventual beneficia de efectul unei circumstanţe atenuante.
Rezultatul pe care îl are în vedere art. 34 C. pen., când vorbeşte de consumarea infracţiunii, se referă la
urmarea vătămătoare pentru valorile sociale care constituie o condiţie pentru existenţa infracţiunii (de
exemplu, o pagubă materială la infracţiunea de înşelăciune sau moartea victimei în caz de omor).
Nu este vorba, aşadar, nici de rezultatul infracţiunii subsecvente ce s-a putut realiza prin efectuarea
actelor de executare până în momentul intervenţiei cauzei de impunitate – ipoteză prevăzută distinct în alin.
(2) al textului art. 34 C. pen. – nici de consecinţele civile ale faptei săvârşite*18).
Ce se întâmplă dacă împiedicarea producerii rezultatului este urmarea mai multor cauze printre care şi
acţiunea făptuitorului? Acesta va beneficia de impunitate numai dacă se va constata că acţiunea autorului,
judecată singură, era suficientă pentru împiedicarea consumării infracţiunii, iar acesta a avut convingerea
că acţiunea sa constituia singurul sau principalul factor care a împiedicat apariţia rezultatului.
Cauza de impunitate va opera numai în cazul infracţiunilor materiale, de rezultat, nu şi în cazul
infracţiunilor formale, deoarece acestea din urmă nu sunt condiţionate de obţinerea unui rezultat vătămător,
astfel că autorul nu are ce să împiedice pentru a beneficia de dispoziţiile art. 34 C. pen. Totodată,
împiedicarea este posibilă numai în cazul tentativei terminate, perfecte, căci numai această modalitate a
tentativei presupune o executare terminată, susceptibilă de a produce un rezultat vătămător*19).
Menţionăm că împiedicarea producerii rezultatului nu reprezintă acelaşi lucru cu actele prin care
încearcă să repare răul produs. Astfel, restituirea lucrului furat, restabilirea situaţiei anterioare,
transportarea victimei la spital, realizate după consumarea infracţiunii, nu vor constitui cauze de
nepedepsire a faptei, dar vor putea fi apreciate ca circumstanţe atenuante.

4. Efectele desistării voluntare şi ale împiedicării voluntare a consumării infracţiunii

Menţionăm că efectele acestor două cauze sunt explicit prevăzute în legea penală. Astfel, în conformitate
cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) C. pen., „nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a
desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii” (s.n. – V.D.). Redactat în această formă,
art. 34 C. pen. stabileşte efectul de impunitate pentru autor în împrejurările menţionate, stabilind şi natura
juridică a măsurii aplicate, aceea de cauză de nepedepsire a tentativei comise în împrejurările menţionate.
Soluţia de impunitate în împrejurările menţionate mai sus este, în general, admisă în majoritatea sistemelor
penale contemporane din motive de politică penală.

5. Regimul actelor îndeplinite până la desistare sau până la împiedicarea producerii rezultatului
Ce se întâmplă dacă actele comise de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului sunt ele însele infracţiuni, distincte de aceea în realizarea căreia s-a produs desistarea sau
împiedicarea producerii rezultatului?
Răspunsul la această întrebare este dat explicit de către art. 34 alin. (2) care statuează: „dacă actele
îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă
infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune” (s.n. – V.D.).
Practica judiciară a decis, în acest sens, că, dacă inculpatul, după ce a pătruns fără drept pe poartă în
locuinţa părţii vătămate şi cu ajutorul unui cleşte a distrus belciugul lacătului de la uşa de acces în locuinţă,
pătrunzând în interior cu intenţia de a sustrage bunuri, după care a părăsit locuinţa, dar fără a mai sustrage
ceva, nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat, deoarece s-a desistat, dar va fi tras la
răspundere pentru actele întreprinse până în momentul încetării activităţii sale*20).
Actele de executare săvârşite în scopul sustragerii bunului poartă denumirea de acte de executare
calificate, iar atunci când ele constituie o altă infracţiune – cum este cazul prezent mai sus – autorul va fi
pedepsit pentru aceasta, adică pentru infracţiunea de distrugere şi va beneficia de impunitate în raport de
tentativa de furt calificat.
Tot aşa, în săvârşirea unui omor, după ce a administrat victimei o cantitate de otravă, făptuitorul îi dă un
antidot, salvându-i viaţa, fără însă a putea evita şi vătămarea gravă a sănătăţii victimei. În această situaţie,
autorul va fi exonerat de pedeapsă pentru tentativa infracţiunii de omor, dar va fi sancţionat pentru
infracţiunea consumată de vătămare gravă a sănătăţii şi integrităţii corporale.

*1) M. Basarab, op. cit., p. 137.

*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 99 din 27 octombrie 1981, în RRD nr. 11/1982, p. 70.
*3) M. Basarab, op. cit., p. 138.
*4) A. Filipaş, op. cit., p. 395.
*5) F. Streteanu, op. cit., p. 654.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6746/2005, pe www.scj.ro.
*7) A. Filipaş, op. cit., p. 394.
*8) N. Iliescu, op. cit., p. 173.
*9) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1211/2003, în M. Vasile, G. Moloman, G. Vasile, D. Cheagă, R.
Schmutzer, op. cit., p. 337.
*10) V. Papadopol, Codul penal comentat, p. 134; N. Iliescu, în Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 172; G.
Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 251; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 446; A. Filipaş, op. cit., p. 395.
*11) F. Streteanu, op. cit., p. 655.
*12) M. Basarab, op. cit., p. 139.
*13) V. Papadopol, op. cit., p. 135.
 *14) Ibidem.
*15) N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p.
201.
*16) V. Papadopol, op. cit., p. 135.
*17) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 183.
*18) V. Papadopol, op. cit., p. 136.
*19) Ibidem, p. 137.
*20) C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 788/2002, în Culegere de practica judiciară pe anul 2002, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 457.

ART. 35
Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Unitatea de infracţiune. Concept şi caracterizare
Având în vedere denumirea Capitolului al V-lea din Titlul I al Părţii generale a Codului penal,
considerăm necesar să facem câteva referiri generale cu privire la „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”.
În literatura de specialitate s-a arătat că „în Codul penal nu există o normă care să definească unitatea de
infracţiune sau să cuprindă o clarificare a formelor de unitate infracţională, astfel că rolul de a defini
conceptul de «unitate de infracţiune», precum şi felurile acesteia îi revine ştiinţei dreptului penal”*1).
Problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni se ridică în dreptul penal atunci când există un complex
de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi persoană şi trebuie să se stabilească dacă acest complex formează
o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni*2).
Sub aspect juridic, interesul teoretic şi practic al distincţiei între unitatea şi pluralitatea infracţională este
legat de unitatea subiectului activ al infracţiunii. Deci ceea ce interesează este să ştim dacă, în raport cu
activitatea infracţională înfăptuită de o anumită persoană (subiect activ), se poate reţine în sarcina acesteia
mai multe infracţiuni sau una singură*3).
În raport de această cerinţă, în doctrină, unitatea de infracţiune a fost definită ca fiind „situaţia când o
activitate infracţională, formată dintr-o acţiune sau inacţiune ori din mai multe acţiuni sau inacţiuni, se
consideră, potrivit stării de fapt ori potrivit legii, că aceasta constituie o singură infracţiune (infracţiune
unică) pentru care se aplică o singură pedeapsă”*4).
Potrivit unei alte definiţii, „unitatea de infracţiune este acea activitate infracţională formată dintr-o
singură acţiune sau inacţiune ori din mai multe acţiuni sau inacţiuni, care decurg din natura faptei sau din
voinţa legiuitorului, săvârşite de către o persoană pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care întrunesc
conţinutul unei singure infracţiuni”*5).
În doctrina penală şi în legislaţie, unitatea de infracţiune este cunoscută sub două forme: una datorată
stării de fapt (unitatea de acţiune ori inacţiune), cunoscută sub denumirea de unitate naturală de
infracţiune şi cealaltă datorată voinţei legiuitorului, cunoscută sub numele de unitate legală de
infracţiune.
Unitatea naturală de infracţiune şi formele ei. Unitatea naturală de infracţiune există ori de câte ori o
activitate infracţională, care, prin datele ei de fapt, date obiective (acţiune/inacţiune) şi date subiective
(rezoluţie infracţională), constituie o activitate unică datorită căreia şi legea o consacră ca o infracţiune
unică şi prevede o singură pedeapsă*6). În cazul unităţii naturale de infracţiune, activitatea infracţională a
făptuitorului se subdivide, în fapt, într-o succesiune firească de acte identice sau asemănătoare, care se
îmbină între ele, în mod natural, pentru a caracteriza o singură acţiune constitutivă. Aceste acte
componente produc, toate împreuna, un singur rezultat, în care se adiţionează, integrându-se rezultatele
parţiale fragmentare produse de actele ce compun acţiunea constitutivă a infracţiunii*7).
În doctrina dreptului penal, unitatea naturală de infracţiune este cunoscută sub trei forme: infracţiune
simplă, infracţiune continua şi infracţiune deviată.
 Infracţiunea simplă este infracţiunea al cărui element material constă într-o activitate unică sau dintr-un
fapt simplu, adică dintr-o acţiune sau inacţiune momentană, care produce rezultatul tipic al infracţiunii*8).
Infracţiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un
singur rezultat, iar subiectiv printr-o singură formă de vinovăţie*9).
Infracţiunea continuă. În doctrina penală, infracţiunea continuă a fost definită ca fiind acea infracţiune
al cărei element material constă într-o acţiune sau inacţiune ce se prelungeşte (continuă, durează) în timp în
chip natural sau chiar după momentul consumării până când încetează activitatea infracţională (momentul
epuizării)*10).
În cazul infracţiunii continue suntem în prezenţa unităţii naturale de infracţiune, deoarece suntem în
prezenţa unei singure hotărâri (rezoluţii) infracţionale a unei singure acţiuni (inacţiuni), a unui singur
obiect social juridic lezat, a unei singure urmări şi a aceluiaşi făptuitor*11).
Infracţiunea deviată. Este desemnată prin această denumire infracţiunea care este săvârşită fie prin
devierea acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese
îndreptată la un alt obiect sau o altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului,
asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în
pericol*12). Infracţiunea deviată face parte din categoria unităţii naturale de infracţiune, deoarece are la
bază o unitate subiectivă completă, determinată de hotărârea producerii ei*13). Ea este întotdeauna
rezultatul intervenţiei unui factor accidental, reprezentat de un act, o activitate, o manifestare acţională
neprevăzută care, prin urmările sale, deviază în mod accidental şi întâmplător desfăşurarea normală a
acţiunii, determinând executarea greşită a acesteia (aberratio ictus) sau consumarea infracţiunii asupra altei
persoane (error in personam)*14).
Spre deosebire de unitatea naturală, unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului care,
călăuzit de unele consideraţii de politică penală, a elaborat conţinutul unor incriminări prin absorbţia în
acelaşi conţinut a unor acte sau acţiuni ori a unor rezultate care ar fi putut constituii incriminări distincte,
plurale, în lipsa unei dispoziţii lezate explicit unificatoare*15).

2. Unitatea legală de infracţiune

Art. 35 C. pen. reglementează două unităţi legale de infracţiune, şi anume: infracţiunea continuată şi
infracţiunea complexă. Aceste două forme de unitate legală de infracţiune sunt cunoscute în doctrină şi
sub denumirea de forme ale pluralităţii aparente de infracţiuni, pentru a le delimita de pluralitatea reală:
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară, prevăzute de art. 38–44 C. pen.*16).
O categorie de unitate infracţională, deosebită de unitatea naturală, o constituie unitatea legală de
infracţiune. Se numeşte unitate legală, deoarece este o creaţie a legiuitorului care, dintr-o pluralitate de
fapte ce constituie infracţiuni distincte, creează o singură infracţiune, deci o unitate de infracţiune.
Necesitatea acestei construcţii juridice este determinată de considerente de politică penală şi de tehnică
legislativă. Astfel, legiuitorul construieşte conţinuturi noi de infracţiuni, prin absorbirea într-un conţinut
unic a elementelor caracteristice altor infracţiuni.
În astfel de cazuri, unitatea infracţională, determinată de conţinutul infracţiunii creată de legiuitor, nu
corespunde unei unităţi a actului de conduită, ci unei pluralităţi de acte sau activităţi*17).
În cazul unităţii legale de infracţiune, „unitatea nu este dată de realitatea obiectivă în care se săvârşeşte
fapta, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe
acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte”*18).
Caracteristica unităţii legale de infracţiune constă în aceea că, în anumite cazuri, deşi există mai multe
acţiuni/inacţiuni, se reţine totuşi o unitate de infracţiune, dar o unitate de infracţiune dispusă de legiuitor.
Unitatea legală de infracţiune are la bază voinţa legiuitorului pentru că, aparent, există o pluralitate de
infracţiuni. El a înţeles să creeze o infracţiune unică din două sau mai multe acţiuni, care ar putea constitui
fiecare infracţiuni distincte fie datorită legăturii existente între ele în plan material, fie datorită legăturii
subiective*19).
 Dintre formele de unitate legală, noul Cod penal reglementează în mod explicit prin dispoziţiile art. 35
numai două, şi anume infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă, iar doctrina mai recunoaşte încă
două forme, şi anume infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.
Potrivit art. 35 alin. (1) C. pen., „infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.
În reglementarea Codului penal anterior, în legătură cu infracţiunea continuată a fost controversată
natura acesteia, respectiv dacă reprezintă o unitate sau o pluralitate de infracţiuni, respectiv dacă aparţine
pluralităţii reale sau pluralităţii aparente de infracţiuni.*20)
Infracţiunea continuată, în reglementarea noului Cod penal, se caracterizează printr-o pluralitate de acte
materiale legate între ele printr-o cvadruplă unitate: personală (acelaşi subiect activ), psihică (aceeaşi
rezoluţie infracţională), identitate de subiect pasiv (acelaşi subiect pasiv) şi omogenitate juridică (acţiuni
sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni). Unitatea infracţiunii continuate
derivă din poziţia psihică a autorului, raportată mereu la aceeaşi victimă, spre deosebire de infracţiunea
continuă, la care unitatea derivă din însuşi faptul material care se prelungeşte în timp.
La o analiză atentă se poate observa că infracţiunea continuată nu face altceva decât să consfinţească
faptul că o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi
care ar putea constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, datorită unor conexiuni obiective şi
subiective, legiuitorul, prin voinţa sa, a considerat că ansamblul acestor fapte să constituie o singură
infracţiune (unitate de infracţiune) şi să înlăture astfel pluralitatea de infracţiuni (concurs) care rămâne doar
aparentă.
De exemplu, o persoană a luat hotărârea de a da mită unui paznic ori de câte ori mergea să sustragă
materiale din incinta unui şantier. În felul acesta a procedat de 10 ori într-un interval de 6 luni. Rezultă că,
în speţă, inculpatul a comis mai multe acte de dare de mită (10) în baza rezoluţiei infracţionale luate. În
consecinţă, în sarcina acestuia nu se vor reţine 10 infracţiuni de dare de mită, ci doar a unei singure
infracţiuni de dare de mită, cu aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) C. pen. Fapta unui
inculpat de a confecţiona artizanal 4 arme de vânătoare, pe care apoi le vindea pe măsură ce le confecţiona
pe fiecare dintre ele, constituie o singură infracţiune de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor sub
forma continuată*21).
Infracţiunea continuată, aşa cum este ea reglementată de noul Cod penal, este o expresie legală a unei
realităţi obiective şi subiective.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, împrejurarea că acţiunile/inacţiunile individuale reprezintă prin ele însele,
fiecare în parte, toate trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni se estompează în faţa realităţii, că
ansamblul lor este atât de strâns unit, obiectiv şi subiectiv, încât, sub raportul pericolului social, apare ca o
entitate distinctă de altă calitate decât părţile componente*22). Unitatea de hotărâre infracţională primează
faţă de pluralitatea actelor săvârşite şi determină considerarea ansamblului lor ca un tot, ca o infracţiune
unică*23).

3. Condiţiile infracţiunii continuate

Din definiţia infracţiunii continuate dată de art. 35 alin. (1) C. pen. rezultă condiţiile necesare pentru
existenţa acesteia. Aceste condiţii sunt:
a) Unitate de subiect activ. Prin însăşi natura ei, ca unitate legală de infracţiune, infracţiunea continuată
nu poate fi realizată decât de acelaşi autor. Cu toate că are acest specific (unitate de subiect activ),
infracţiunea continuată nu exclude posibilitatea săvârşirii ei în participaţie penală, sub toate formele
(coautorat, instigare, complicitate). Unitatea de persoană a făptuitorului derivă din însăşi natura infracţiunii
continuate, fiindcă ideea de a se continua o activitate infracţională compusă din acţiuni repetate, săvârşite
succesiv presupune identitatea făptuitorului, a subiectului întregii activităţii*24).
b) Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la intervale de timp diferite. Pentru existenţa
infracţiunii continuate este necesar ca subiectul activ (făptuitorul) să săvârşească mai multe acţiuni sau
inacţiuni, adică o pluralitate de acte de executare. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, prin acţiune/inacţiune
se înţelege elementul material al unei infracţiuni, adică activitatea fizică prin care se realizează o
infracţiune*25). Este îndeplinită această condiţie când se săvârşesc cel puţin două acte de executare, unul
consumat, iar cel de-al doilea poate fi chiar rămas în fază de tentativă pedepsibilă*26). În doctrină s-a
arătat că acţiunile pot îmbrăca forma infracţiunii fapt consumat, dar şi a tentativei, ambele realizând, în
mod natural, continuitatea juridică a infracţiunii continuate, evident dacă la baza săvârşirii acestora a stat
aceeaşi hotărâre infracţională*27).
Legea cere ca acţiunile/inacţiunile ce alcătuiesc infracţiunea continuată să fie săvârşite la diferite
intervale de timp, fără a preciza distanţa dintre ele. De aceea, s-a considerat că acţiunile sau inacţiunile
trebuie să fie săvârşite într-un interval de timp nici prea scurt (acţiuni succesive, deoarece în această
situaţie ne putem afla în faţa unei infracţiuni simple), dar nici prea lung (deoarece în această situaţie ar
putea fi vorba de un concurs de infracţiuni).
În practica judiciară s-a decis, sub imperiul Codului penal anterior, că faptele inculpatului de a sustrage
în timpul nopţii dintr-o gospodărie o bicicletă şi mai apoi dintr-o altă gospodărie o butelie de aragaz,
constituie o singură infracţiune de furt, şi nu un concurs de infracţiuni*28).
Tot în practica judiciară s-a decis că inculpatul, care în anul 2003 a trecut fraudulos frontiera României
pentru a merge în Spania, iar în anul 2004 a fost prins de autorităţile române încercând să iasă din România
cu un paşaport fals, nu a săvârşit o infracţiune continuată de trecere frauduloasă a frontierei, ci un concurs
real de infracţiuni între o infracţiune consumată de trecere frauduloasă a frontierei şi o infracţiune de
aceeaşi natură rămasă în stadiul de tentativă. S-a argumentat că, dat fiind perioada mare de timp dintre
săvârşirea celor două infracţiuni de trecere frauduloasă a frontierei de stat, nu se poate vorbi de o singură
rezoluţie infracţională, autorul neavând de la început reprezentarea acţiunilor sale*29).
Prin cerinţa legală a săvârşirii infracţiunii la diferite intervale de timp în executarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, în cazul infracţiunii continuate, unitatea legală de infracţiune (infracţiunea continuată) se
deosebeşte de unitatea naturală de infracţiune, infracţiunea simplă, care se poate realiza prin efectuarea
unei pluralităţi de acte materiale, dar care se succed fără întreruperi sensibile, fiind săvârşite cu aceeaşi
ocazie sau împrejurare*30).
c) Unitatea de rezoluţie infracţională. Infracţiunea continuată are ca factor determinant al întregii
activităţi infracţionale o poziţie subiectivă specială a autorului, pe care art. 35 alin. (1) C. pen. o subliniază,
cerând ca acţiunile sau inacţiunile care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fie
săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Rezoluţia specifică infracţiunii continuate presupune atât un factor intelectiv de conştiinţă, în baza căruia
făptuitorul are reprezentarea în ansamblu a activităţii infracţionale – inclusiv săvârşirea de acţiuni sau
inacţiuni repetate – şi a urmărilor sale, cât şi un factor volitiv, constând în voinţa de a săvârşi treptat
acţiunile/inacţiunile componente ale acestei activităţi.
Pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională, în raport de infracţiunea continuată în general, făptuitorul are
o poziţie subiectivă separată şi cu privire la fiecare act ce-l săvârşeşte care intră în competenţa infracţiunii
continuate.
Este firesc să fie aşa, deoarece înfăptuirea fiecărei acţiuni sau inacţiuni poate avea loc numai în condiţiile
menţinerii rezoluţiei iniţiale, considerată sub ambii săi factori şi ai existenţei, de fiecare dată, a unei poziţii
subiective noi, care, reactualizând acea rezoluţie, o concretizează în acte materiale distincte*31).
În literatura juridică s-a subliniat*32) că în absenţa rezoluţiei unice, infracţiunile săvârşite la intervale de
timp diferite de către subiect ar reprezenta entităţi infracţionale independente, o pluralitate de infracţiuni
autonome aflate în concurs; dar ceea ce le uneşte, făcând ca ansamblul lor să alcătuiască o singură
infracţiune, este factorul subiectiv, unitatea rezoluţiei infracţionale. Cu privire la noţiunea de rezoluţie
unică infracţională, practica judiciară şi literatura juridică au precizat că aceasta există atunci când
făptuitorul are reprezentarea de ansamblu a acţiunilor ce urmează a le săvârşi şi a rezultatului lor. Dacă
făptuitorul ia o hotărâre generică de a săvârşi în viitor mai multe infracţiuni de un anumit tip, fără a-şi fi
reprezentat de la început, în mod concret, chiar şi la modul general, faptele pe care le va comite, această
rezoluţie nu este de natură a unifica acţiunile/inacţiunile săvârşite, într-o infracţiune continuată, ci
constituie tot atâtea infracţiuni în concurs.
Cum în cauza dedusă judecăţii nu rezultă că inculpatul N.G. a acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale
unice, în sensul că şi-a conturat în ansamblu acţiunile de a conduce pe drumurile publice fără a poseda
permis de conducere, dar fiind şi intervalul relativ mare de timp dintre cele trei acţiuni (de aproximativ 2
luni), în mod concret instanţa a reţinut săvârşirea în concurs a celor trei infracţiuni, şi nu în forma
continuată, cum s-a dispus prin actul de sesizare*33).
Pentru a putea fi unică, rezoluţia trebuie, pe de o parte, să premeargă săvârşirii tuturor
acţiunilor/inacţiunilor al căror element psihic comun îl constituie, iar, pe de altă parte, să se menţină pe
întreaga durată*34) a acestor acţiuni/inacţiuni. Fiind unică, rezoluţia este astfel şi unitară*35).
Unitatea de rezoluţie rezultă din modul în care au fost săvârşite diferite acţiuni sau inacţiuni ce compun
infracţiunea continuată, fiind dependentă şi de mărimea intervalului de timp la care acestea au fost
săvârşite*36).
În ipoteza în care făptuitorul a luat o hotărâre generică de a săvârşi în viitor mai multe infracţiuni de un
anumit tip, fără a avea reprezentarea în mod concret a faptelor pe care le va comite, nu vom fi în prezenţa
elementului subiectiv unificator al acţiunilor/inacţiunilor săvârşite, care vor constitui tot atâtea infracţiuni
autonome în concurs*37). De exemplu, nu va exista o rezoluţie unică în sensul art. 35 alin. (1) C. pen.,
atunci când făptuitorul a luat hotărârea de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca un mod de trai, de a înşela
ori de câte ori împrejurările îi vor fi prielnice sau de a trafica influenţa sa ori de câte ori se va ivi
prilejul*38).
d) Omogenitatea juridică a actelor de executare. În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) C.
pen., pentru a exista infracţiunea continuată este necesar ca actele de executare (acţiuni/inacţiuni) să
prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Deci, pentru a se integra în unitatea pe care o
reclamă infracţiunea continuată, este indispensabil ca acţiunile sau inacţiunile reiterate la diferite intervale
de timp, considerate individual, să realizeze fiecare elementul material al uneia şi aceleiaşi infracţiuni.
Legea condiţionează, aşadar, existenţa infracţiunii continuate de omogenitatea juridică a termenilor săi
constitutivi*39). Dar condiţia omogenităţii juridice nu trebuie înţeleasă în mod absolut, deoarece aceasta nu
exclude posibilitatea ca în condiţiile unităţii de rezoluţie, în cuprinsul aceleiaşi infracţiuni continuate, să
existe acţiuni/inacţiuni specifice variantei de bază simple a infracţiunii, care să coexiste cu acţiuni/inacţiuni
ce corespund uneia sau mai multor variante calificate, căci şi unele şi altele reprezintă trăsăturile aceluiaşi
tip particular de infracţiune*40).
În acelaşi sens se pronunţă şi C. Bulai, arătând că „dacă în conţinutul juridic al infracţiunii unele condiţii
sunt prevăzute în două sau mai multe variante alternative, există infracţiune unică continuată, chiar dacă în
acţiunile sau inacţiunile săvârşite au fost realizate unele sau altele dintre condiţiile alternative”*41). Prof.
V. Dongoroz, arată că infracţiunea continuată există chiar şi atunci când unele dintre acţiunile sau
inacţiunile săvârşite pot prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă în varianta calificată sau agravată a
acesteia*42). Practica judiciară nu a îmbrăţişat întotdeauna acest punct de vedere. Astfel, într-o speţă,
instanţa l-a condamnat pe un inculpat pentru săvârşirea a 54 de infracţiuni de înşelăciune, aplicând în cauză
dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, şi nu pe cele privind infracţiunea continuată*43).
Instanţa nu a reţinut în cauză dispoziţiile referitoare la infracţiunea continuată, deoarece unele dintre cele
54 de infracţiuni de înşelăciune, vizau forma calificată a acesteia, apreciind că în speţă nu sunt întrunite
condiţiile privind omogenitatea juridică a acţiunilor făptuitorului, întrucât unele fapte vizau înşelăciunea
simplă, în timp ce altele vizau înşelăciunea calificată.
Aşa cum arătam, în literatura juridică este dominant punctul de vedere potrivit căruia, în cazul în care
făptuitorul, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, săvârşeşte acţiuni sau inacţiuni dintre care unele
înfăptuiesc conţinutul variantei simple, iar altele conţinutul variantei calificate a infracţiunii – chiar dacă
acesteia i s-a dat prin lege un nomen iuris distinct, va exista o singură infracţiune continuată care se va
încadra, potrivit dispoziţiilor legale ce prevăd forma agravată*44).
 De altfel, şi fostul Tribunal Suprem, în practica sa judiciară, a îmbrăţişat acest punct de vedere. Astfel, s-
a decis că unitatea de conţinut la care se referă art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, atunci când prevede că toate
acţiunile sau inacţiunile ce alcătuiesc infracţiunea continuată trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, nu este afectată atunci când unele dintre faptele săvârşite de inculpat sunt susceptibile
de încadrare în textul care incriminează infracţiunea de bază, iar altele în textele care prevăd diferite
variante calificate ale acesteia*45).
Unitatea de încadrare juridică a infracţiunii continuate nu este afectată nici de modalităţile de executare
şi nici de cele de participare ce ar putea interveni pe parcursul diferitelor secvenţe ale infracţiunii
continuate, aceasta putând reuni în aceeaşi entitate juridică atât acte componente de natura tentativei
pedepsibile a infracţiunii consumate în forma simplă, de fapt epuizat ori de infracţiune calificată, cât şi de
acte de executare, din care numai unele sau toate la un loc au beneficiat de contribuţia unor coautori,
instigatori ori complici*46).
e) Identitatea de subiect pasiv. Identitatea de subiect pasiv este o condiţie nouă, introdusă de noul
Codul penal, pentru configurarea unei infracţiuni continuate. Impunând această nouă cerinţă, legiuitorul
consacră teza că infracţiunea continuată nu poate exista dacă prin acţiunile/inacţiunile făptuitorului,
săvârşite la diferite intervale de timp şi în executarea aceleiaşi rezoluţii, sunt vătămaţi subiecţi pasivi
diferiţi.
Prin introducerea acestei noi condiţii, s-a subliniat în doctrină că legiuitorul român consacră teza
incompatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi, punând astfel capăt chestiunii
mult controversate în doctrina şi practica judiciară, în legătură cu compatibilitatea infracţiunii continuate cu
pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului şi incompatibilitatea infracţiunii
continuate cu pluralitatea de persoane vătămate în cazul infracţiunilor contra persoanei*47).
Faţă de noua condiţie introdusă de legiuitor pentru configurarea infracţiunii continuate, în doctrină s-a
subliniat că „în realitate, regula concursului de infracţiuni în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi se va aplica
incontestabil în cazul infracţiunilor contra persoanei, dar este discutabil dacă aceeaşi soluţie este valabilă
şi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului”*48). Tot în doctrină s-a exprimat îndoiala în legătură cu
extinderea cerinţei unităţii de subiect pasiv introdusă de legiuitor pentru existenţa infracţiunii continuate şi
în cazul infracţiunilor contra patrimoniului*49). Având în vedere poziţia doctrinei, legiuitorul s-a văzut
nevoit să facă unele precizări. Astfel, prin art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
noului Cod penal s-a prevăzut că „în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, condiţia
unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul
infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor
subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”. Această dispoziţie a fost
introdusă prin Legea nr. 187/2012, de către legiuitor, pentru a da caracter unitar de aplicare a art. 35 alin.
(1) C. pen.
Potrivit acestei noi condiţii, actele săvârşite la diferite intervale de timp diferite, care au la bază aceeaşi
rezoluţie, trebuie să fie îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv. De exemplu, o tânără angajată să facă
curăţenie de două ori pe săptămână într-o vilă, într-un interval de 3 luni de zile a reuşit să sustragă un ceas
de colecţie suflat cu aur şi 12 linguriţe de argint. În această situaţie, tânăra a săvârşit o infracţiune de furt
sub forma continuată, în dauna aceluiaşi subiect pasiv (angajatorul).
Dacă faptele repetate (de exemplu, sustrageri) nu vor fi îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, nu
vom mai avea o unitate de infracţiune, ci un concurs de infracţiuni. Deja în doctrină s-a afirmat că, prin
această condiţie suplimentară pusă de legiuitor pentru existenţa infracţiuni continuate, „sfera de incidenţă a
dispoziţiilor referitoare la infracţiunea continuată se va restrânge foarte mult, urmând a fi extinse cele
referitoare la concursul de infracţiuni”*50).

4. Stabilirea datei când se consideră săvârşită infracţiunea continuată

Infracţiunea continuată, fiind o formă atipică a infracţiunii, elementul său material se repetă la intervale
de timp diferite în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Datorită acestui specific, infracţiunea
continuată cunoaşte atât un moment al consumării, cât şi un moment al epuizării care este socotit şi ca
moment al săvârşirii.
Momentul consumării infracţiunii continuate coincide cu momentul în care toate condiţiile cerute în
cazul acestui tip de infracţiune sunt întrunite. Practic acest moment se realizează odată cu efectuarea celei
de a doua acţiuni (inacţiuni) din componenţa infracţiunii continuate*51).
În conformitate cu prevederile art. 154 alin. (2) C. pen., data săvârşirii infracţiunii continuate este
aceea a săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (coincide cu momentul epuizării).
Dat fiind specificul infracţiunii continuate, „în cazul în care infracţiunea continuată a început când în
vigoare era o lege penală, dar a încetat când în vigoare este o nouă lege penală, nu se aplică dispoziţiile
privind legea mai favorabilă, ci cele din legea în vigoare la data încetării ultimei acţiuni, deoarece
infracţiunea se consideră săvârşită sub legea în vigoare”*52).
Dacă primele acţiuni/inacţiuni ale infracţiunii continuate s-au comis când făptuitorul era minor şi au
continuat şi după ce acesta a devenit major, el va răspunde pentru întreaga activitate infracţională în calitate
de major. În ipoteza în care primele acte ale infracţiunii continuate, săvârşite de un minor sub 14 ani, au
continuat şi după împlinirea vârstei când minorul răspunde penal, în aplicarea sancţiunii nu se va mai ţine
seama de actele comise în perioada în care nu avea vârsta răspunderii penale.

5. Infracţiunea complexă. Noţiune şi caracterizare

Infracţiunea complexă, ca şi infracţiunea continuată, este o formă a unităţii legale de infracţiune, aşa cum
rezultă explicit din denumirea marginală a art. 35 C. pen. – „Unitatea infracţiunii continuate şi a celei
complexe”.
Faţă de reglementarea cuprinsă în Codul penal anterior, art. 35 alin. (2) C. pen., prin definiţia dată
infracţiunii complexe, fixează mai precis valoarea faptei absorbite în conţinutul infracţiunii (element
constitutiv sau element circumstanţial agravat)*53).
Potrivit art. 35 alin. (2) C. pen., „infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravat, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală”.
Din definiţia dată de art. 35 alin. (2) C. pen. rezultă că infracţiunea complexă este o formă de unitate
legală de infracţiune care reuneşte în conţinutul său două sau mai multe acţiuni (inacţiuni), care prin
ele însele sunt incriminate de lege ca infracţiuni distincte.
În doctrina penală, infracţiunea complexă a fost definită ca un tip de unitate infracţională, creată de
legiuitor prin absorbirea*54) în conţinutul său a uneia sau a unor fapte diferite, care reprezintă fiecare în
parte conţinutul unei infracţiuni, dar care prin voinţa legiuitorului, fiind incluse în conţinutul infracţiunii
complexe, îşi pierd autonomia infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element
constitutiv în conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial în conţinutul
agravant sau calificat al acesteia*55). Deci, în conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc
comprimate conţinuturile a două sau mai multor infracţiuni*56). Din prevederile art. 35 alin. (2) C. pen.
rezultă că infracţiunea complexă se poate prezenta, din punctul de vedere al construcţiei ei de către
legiuitor, sub două modalităţi, şi anume:
a) infracţiunea complexă în formă simplă sau tipică, atunci când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv, o acţiune sau inacţiune care, prin ea însăşi, constituie o faptă prevăzută de legea penală. De
exemplu, infracţiunea de tâlhărie în varianta tip, reglementată de art. 233 C. pen.
Potrivit art. 233 C. pen., tâlhăria este definită ca fiind „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul
urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”. Observăm că în conţinutul acestei
infracţiuni unice complexe sunt reunite conţinuturile unor fapte care prin ele însele constituie infracţiuni
prevăzute în partea specială a Codului penal, cum sunt: furtul, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală şi ameninţarea. Alăturând toate aceste fapte în conţinutul art. 233 C. pen., legiuitorul a configurat
o infracţiune distinctă de toate celelalte încorporate, pe care a denumit-o tâlhărie.
În legătură cu modul în care se construiesc de către legiuitor conţinuturile simple sau tipice ale
infracţiunilor complexe, în doctrină s-a arătat că sunt folosite două sisteme: sistemul contopirii şi sistemul
absorbţiei*57).
b) Infracţiunea complexă în variantă agravată sau calificată. Infracţiunea este complexă, sub formă
agravată sau calificată, atunci când în conţinutul său intră, ca element circumstanţial agravat, o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Sunt numeroase situaţii în care forma agravată a unei infracţiuni simple (sau chiar a unei infracţiuni
complexe) este construită prin absorbirea sub formă de element circumstanţial agravat a unei alte
infracţiuni simple, operaţiune prin intermediul căreia forma agravată sau calificată a infracţiunii respective
devine o infracţiune complexă*58). De exemplu, tâlhăria este o infracţiune unică complexă, prevăzută de
art. 233 C. pen. Dacă însă tâlhăria s-a comis printr-o împrejurare care, prin ea însăşi, constituie infracţiune,
atunci tâlhăria devine calificată. Astfel, tâlhăria săvârşită prin violare de domiciliu [violarea de domiciliu
fiind infracţiune prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen.] devine calificată şi se pedepseşte cu închisoare de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Împrejurarea că un furt este comis prin efracţie
(distrugere) face furtul simplu să devină calificat, deoarece „distrugerea” constituie o infracţiune de sine
stătătoare, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. Dacă în cazul infracţiunii simple de „lipsire de libertate în
mod ilegal”, intervine un element circumstanţial agravat, cum ar fi, de exemplu, moartea victimei (omorul
fiind o infracţiune de sine stătătoare – art. 188 C. pen.), atunci infracţiunea de lipsire de libertate, în formă
tip sau simplă, devine agravată, infracţiunea din simplă devenind complexă.
De obicei, infracţiunea care este inclusă în conţinutul agravat al unei infracţiuni complexe simple
constituie de fapt o urmare specială a activităţii infracţionale, care corespunde unei alte infracţiuni mai
grave şi care nu se produce în mod obişnuit prin acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii neagravate, dar dacă se produce, infracţiunea complexă simplă capătă un caracter agravat. De
exemplu, infracţiunea de viol (art. 218 C. pen.) nu include în conţinutul său simplu, ca urmare firească,
moartea victimei. Dacă totuşi în urma violului victima a decedat, se va reţine o singură infracţiune
complexă de viol [art. 218 alin. (4) C. pen.], şi nu un concurs între infracţiunea de viol şi cea de omor. Într-
o astfel de situaţie se păstrează unitatea legală a infracţiunii, deoarece din punct de vedere subiectiv
infracţiunea a fost comisă cu praeterintenţie. Dimpotrivă, dacă moartea victimei nu se datorează violului
(să presupunem că autorul a încercat să comită violul dar nu a reuşit), ci este urmarea unor lovituri pentru
a-i înfrânge rezistenţa, în această situaţie nu mai subzistă unitatea legală de infracţiune, găsindu-ne în faţa
unui concurs de infracţiuni între tentativa de viol şi omor. Iată o speţă: S-a reţinut că, în seara zilei de 26
martie 1997, în timp ce transporta cu autoturismul său o minoră în vârstă de 13 ani şi 10 luni spre
domiciliu, inculpatul a încercat să întreţină relaţii sexuale cu aceasta prin constrângere. Pentru a scăpa de
insistenţele inculpatului care şi-a continuat acţiunea de constrângere şi a refuzat să oprească spre a-i da
posibilitatea să coboare, minora a deschis portiera şi a sărit din mersul autoturismului, suferind vătămări
corporale care i-au pus viaţa în primejdie.
Fapta inculpatului a fost încadrată ca fiind tentativă de viol, conform art. 20 raportat la art. 197 alin. (3)
teza I C. pen. anterior.
În urma recursului judecat, Curtea Supremă de Justiţie a decis că, în raport cu succesiunea momentelor
survenite, inculpatul a acţionat în baza a două rezoluţii infracţionale distincte, care impun reţinerea a două
infracţiuni concurente. Ca urmare, s-a reţinut în sarcina inculpatului atât tentativa la infracţiunea de viol
prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen. anterior, cât şi tentativa la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. anterior, săvârşită cu intenţie indirectă*59).
În doctrină s-a arătat că: „existenţa variantelor agravate ale infracţiunilor de viol şi întreruperea cursului
sarcinii (art. 201 C. pen.) este condiţionată şi de caracterul praeterintenţionat al rezultatului iniţial produs,
în sensul că făptuitorul acţionând cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de întrerupere a cursului sarcinii sau
de viol, trebuie să fie totodată în culpă cu privire la provocarea vătămării corporale sau a morţii
victimei”*60).
În concluzie, aşa cum s-a subliniat în doctrină, „crearea infracţiunii unice complexe, pe baza pluralităţii
de fapte multiple, care luate separat ar constitui tot atâtea infracţiuni, nu este o opţiune subiectivă a
legiuitorului, ci expresia unei necesităţi de politică penală şi a unor raţiuni de tehnică legislativă”*61).
Contopirea mai multor fapte penale într-o infracţiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai
precisă a activităţii infracţionale a făptuitorului, privită în ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a
gradului de pericol social şi a periculozităţii făptuitorului şi deci o mai adecvată reacţie de apărare
socială*62).

6. Complexitatea naturală
Complexitatea naturală există atunci când elementele obiective ale unei infracţiuni sunt cuprinse prin
firea lucrurilor în conţinutul altei infracţiuni*63).
Specific complexităţii naturale este existenţa unor acte de executare cu o dublă semnificaţie: pe de o
parte, ele reprezintă o infracţiune autonomă privită în mod izolat, iar, pe de altă parte, sunt trepte de
realizare a unei infracţiuni consumate*64). Astfel, infracţiunea de omor pentru a se consuma conţine
elementele infracţiunii de loviri sau alte violenţe şi ale infracţiunii de vătămare corporală gravă.
În cazul complexităţii naturale ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni simple care cuprinde în elementul
său material şi elementul material al unei infracţiuni simple mai puţin grave. Prin faptul existenţei
complexităţii naturale, infracţiunea respectivă nu devine o infracţiune complexă propriu-zisă, căci într-o
asemenea infracţiune nu sunt întrunite toate elementele unor infracţiuni diferite, cum se întâmplă în cazul
complexităţii legale*65).
În cazul complexităţii naturale există neîndoielnic o aparenţă de pluralitate provocată de faptul că din
modul concret de comitere a faptelor rezultă posibilitatea incriminării distincte a cel puţin două fapte: a
actelor de executare şi a faptei consumate. Această pluralitate este însă aparentă, deoarece în realitate există
numai o singură infracţiune (fapta consumată), care absoarbe în chip firesc actele de executare*66).
Complexitatea naturală rezultă din absorbirea în chip natural în infracţiunea fapt consumat a tentativei la
acea infracţiune, ori în cazul unor infracţiuni contra persoanei, absorbirea unor infracţiuni mai uşoare în
altele mai grave*67).

*1) I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal, Partea generală, op. cit., ed. a 3-a, p. 212.
*2) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 497.
*3) D. Pavel, Caracterele specific ale formelor de unitate infracţională, în RRD nr. 10/1960, p. 21.
*4) I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 216.
*5) A se vedea, în acest sens, I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal, Partea generală, op. cit., ed. a 3-a, p.
213.
*6) I. Oancea, op. cit., p. 218.
*7) D. Pavel, op. cit., p. 22.
*8) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 499.
*9) C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman, Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 2002, p. 231.
*10) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 499–500.
*11) M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 84.
*12) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 502.
*13) I. Tănăsescu şi colaboratorii, Elementele infracţiunii deviate, în Dreptul nr. 3/1999, p. 86.
*14) Ibidem, p. 87.
*15) I. Pascu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 213.
*16) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, coordonator G. Antoniu, vol.
I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 310.
 *17) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 504.
*18) C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 2002, p. 235.
*19) I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 221.
*20) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 336.
*21) C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 165 A din 21 octombrie 1996, în Dreptul nr. 12/1997, p. 108–109.
*22) G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Ştefănescu, Îndrumările date de plenul Tribunalului
Suprem şi noua legislaţie penală, Decizii de îndrumare din anii 1952–1968, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p. 14.
*23) V. Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea continuată şi formele de participare, în
Justiţia Nouă nr. 5/1964, p. 31; Totuşi sunt şi foarte mulţi autori români şi străini care susţin un punct de
vedere opus, şi anume că infracţiunea continuată nu constituie o unitate, ci o pluralitate reală de infracţiuni.
În acest sens, menţionăm: L. Biro, M. Basarab, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 246; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 504. Autorii consideră că, din punct
de vedere al incriminării şi calificării, toate faptele penale care compun infracţiunea continuată, formează
prin dispoziţiile legii o singură infracţiune, deşi în realitate ele reprezintă o pluralitate de infracţiuni; M.A.
Hotca, în lucrarea Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, la p. 466 arată:
din punct de vedere obiectiv, nu există nicio deosebire între infracţiunea continuată şi concursul real
omogen şi apreciază că nu se justifică recunoaşterea distinctă a acestei forme de unitatea infracţională; E.
Dersidan, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Proteus, Bucureşti, 2008, p. 91. Printre cei care critică
această opinie se numără şi C. Duvac, care susţine că legiuitorul a caracterizat infracţiunea continuată în
ansamblul ei ca o unitate de infracţiune, pluralitatea fiind numai o aparenţă – C. Duvac, Pluralitatea
aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 132.
*24) I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.
220.
*25) T. Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea generală, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 309.
*26) C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală..., op. cit., p. 235.
*27) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 284.
*28) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 329/R din 6 martie 2006, în Curtea de Apel Bucureşti,
Culegere de practică judiciară în materie penală 2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2006, p. 56.
*29) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1118 din 18 decembrie 2006, în Culegere de practică
judiciară în materie penală 2005–2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 65.
*30) D. Ciungan, Unitatea legală a infracţiunii. Aspecte practice, în Pro Lege nr. 1/1991, p. 100.
*31) G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Ştefănescu, Îndrumările date de Plenul Tribunalului
Suprem..., op. cit., p. 19.
*32) V. Papadopol, Unitatea de rezoluţie – criteriu de deosebire a infracţiunii continuate de concursul
de infracţiuni, în RRD nr. 8/1985, p. 19.
*33) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 334/A din 23 martie 2004, în Culegere de practică judiciară în
materie penală a Tribunalului Bucureşti, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 65–66.
*34) În doctrină s-a arătat că este posibil ca rezoluţia infracţională iniţială să se scindeze pe parcursul
realizării activităţii materiale, dând loc concursului de infracţiuni – F. Streteanu, Întreruperea rezoluţiei
infracţionale unice. Criterii de delimitare, în RDP nr. 4/1998, p. 71–84.
*35) V. Papadopol, Unitatea de rezoluţie..., op. cit., p. 24.
*36) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 506.
*37) V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.
235.
*38) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 347.
 *39) V. Papadopol, Notă la Decizia penală nr. 2394/9.XII.1983 a Tribunalului Municipiului Bucureşti,
secţia a II-a penală, în RRD nr. 1/1985, p. 54.
*40) Ibidem, p. 55.
*41) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 506.
*42) V. Dongoroz, op. cit., reeditarea ediţiei din 1939, p. 239.
*43) Jud. sectorului 5 Bucureşti, Sent. pen. nr. 1085/1983, în RRD nr. 1/1985, p. 54.
*44) V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de editură şi
presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 125–126.
*45) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 241/1971, în RRD nr. 4/1972, p. 67.
*46) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 346.
*47) I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal..., op. cit., p. 228.
*48) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 347.
*49) G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), în RDP nr.
4/2007, p. 18.
*50) C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 138.
*51) V. Dobrinoiu, şi colaboratorii, Drept penal, op. cit., p. 239.
*52) Trib. jud. Timiş, Dec. pen. nr. 90/1979, citată de C. Duvac, în Explicaţii preliminare..., op. cit., p.
353.
*53) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, op. cit., p. 242.
*54) În literatura juridică infracţiunea complexă este denumită infracţiunea absorbantă, iar infracţiunea
inclusă se numeşte infracţiune absorbită.
*55) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 510.
*56) Ibidem.
*57) V. Pătulea, Aspecte teoretice şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe, în RRD nr.
4/1984, p. 30–36; În acelaşi sens, a se vedea C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999.
*58) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol., p. 291.
*59) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1144/1999, în RDP nr. 4/2001, p. 156.
*60) O. Loghin, Cu privire la formele agravate praeterintenţionate ale unor infracţiuni, în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 64.
*61) C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni..., op. cit., p. 153.
*62) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 511.
*63) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 292.
*64) C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni..., op. cit., p. 239.
*65) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 292.
*66) C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni..., op. cit., p. 239.
*67) C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal, Partea generală, op. cit., p. 241.

ART. 36
Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Pedeapsa ce se aplică infracţiunii continuate

Art. 36 alin. (1) C. pen., prevede că „infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei
închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii”.
Din această reglementare rezultă că infracţiunea continuată constituie o cauză reală de agravare
facultativă a pedepsei.
 Instanţa va majora maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea ce o judecă, numai dacă
consideră că este necesar, în raport de criteriile de individualizare a pedepsei de care ţine seama în
stabilirea şi aplicarea acesteia. Deci este posibil ca instanţa să stabilească şi să aplice o pedeapsă cuprinsă
între minimul special şi maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, fără să ţină seamă
că judecă o infracţiune continuată. În eventualitatea în care instanţa, în opera de individualizare, se
orientează pentru stabilirea unei pedepse către maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea
continuată săvârşită, iar acest maxim nu ar fi îndestulător, atunci ea poate majora acel maxim cu cel mult 3
ani, urmând să stabilească şi să aplice o pedeapsă în funcţie de necesităţile reale de reeducare a
infractorului, pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi de apărare a societăţii, în conformitate cu
dispoziţiile art. 74 C. pen.
În doctrină, s-a evidenţiat faptul că legiuitorul noului Cod penal, în sancţionarea infracţiunii continuate, a
ales aplicarea unui tratament penal mai blând decât în cazul concursului de infracţiuni, pe considerentul că,
în cazul infracţiunii continuate, chiar dacă există o pluralitate de acte similare, acestea au toate la bază o
rezoluţie unică, pe când în cazul concursului de infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale*1).

2. Pedeapsa ce se aplică infracţiunii complexe

În Codul penal anterior nu exista o dispoziţie expresă care să prevadă modul de pedepsire a infracţiunii
complexe. Pedeapsa ce se aplică infracţiunii complexe era cea prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, ţinându-se seama de toate criteriile de individualizare a pedepsei. Codul penal prevede în art. 36
alin. (2) că „infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune”.
Această prevedere a fost necesară, în opinia noastră, pentru armonizarea dispoziţiilor din partea generală
a Codului penal cu principiul legalităţii incriminării sancţiunilor de drept penal. Era necesară o prevedere
generală cu privire la modul de sancţionare a infracţiunii complexe care, potrivit legii, constituie o unitate
legală de infracţiune. Tocmai de aceea, pentru infracţiunea complexă care absoarbe sau contopeşte în
conţinutul său două sau mai multe infracţiuni, legiuitorul a prevăzut pedepse mai severe. De exemplu,
pentru infracţiunea complexă de tâlhărie în formă simplă, legiuitorul a prevăzut o pedeapsă cu închisoarea
între 2 şi 7 ani, iar pentru aceeaşi infracţiune de tâlhărie, dar calificată, a prevăzut o pedeapsă cu
închisoarea cuprinsă între 3 şi 10 ani, iar în anumite condiţii pedeapsa cu închisoarea ajunge între 5 şi 12
ani.
Instanţa de judecată, în funcţie de datele existente în cauză, urmează să stabilească şi să aplice o
pedeapsă cuprinsă între minimul şi maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea complexă săvârşită.
Spre deosebire de infracţiunea continuată care, aşa cum am văzut, reprezintă o cauză reală de agravare
facultativă a pedepsei, forma complexă a unei infracţiuni reprezintă o problemă de individualizare legală, şi
nu una de individualizare judiciară a pedepsei.

3. Pedeapsa infracţiunii complexe săvârşită cu intenţie depăşită

Potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a
produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea complexă consumată”.
O astfel de dispoziţie nu o întâlnim în Codul penal anterior. Prin introducerea acestei dispoziţii s-a
urmărit aplicarea unei sancţiuni corespunzătoare, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni complexe cu
praeterintenţie rămasă în fază de tentativă şi care a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare.
Spre exemplu, să ne raportăm la infracţiunea de tâlhărie. Astfel, să presupunem că inculpaţii au exercitat
violenţe asupra victimei pentru a-i fura un obiect despre care credeau că se găseşte în sacoşa acesteia, însă
furtul nu s-a consumat, deoarece în momentul în care au desfăcut sacoşa, ei au constatat că nu conţine
obiectul pe care au voit să-l fure. În urma violenţelor dure aplicate victimei, i-au fost produse acesteia
leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În această
speţă, inculpaţii au comis o tentativă de tâlhărie, iar nu o infracţiune de tâlhărie consumată.
 Sub imperiul Codului penal anterior, ar fi urmat să se aplice sancţiunea pentru tentativa de tâlhărie,
respectiv cu limitele minimă şi maximă reduse la jumătate.
Legiuitorul noului Cod penal pune capăt prin prevederile art. 36 alin. (3) unei situaţii extrem de
controversate existente în doctrină sub imperiul Codului penal din 1968, prevăzând că infracţiunea
complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată*2).

*1) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 371.

*2) C. Duvac, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 359.

ART. 37
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată

Este posibil ca un infractor să fie condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni simple unice, despre care,
la data judecării şi condamnării acestuia, să nu se cunoască că în realitate este o infracţiune continuată şi să
se descoperă alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, împreună cu cele deja
cunoscute şi sancţionate. Întrucât aceste fapte alcătuiesc împreună o unitate infracţională, este normal ca
fapta să fie rejudecată în totalitatea acţiunilor sau inacţiunilor care o alcătuiesc şi să se stabilească pedeapsa
unică pentru întreaga activitate infracţională.
Pentru rezolvarea unor astfel de situaţii ce pot apărea în practica judiciară prin dispoziţiile art. 37 C.
pen., legiuitorul a prevăzut instituţia recalculării pedepsei pentru infracţiunea continuată. Astfel, dacă cel
condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se
stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.

2. Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea complexă

Prin dispoziţiile art. 37 C. pen. este prevăzută, ca şi pentru infracţiunea continuată, posibilitatea
recalculării pedepsei în cazul în care infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune complexă este
judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni ce intrau în conţinutul aceleiaşi infracţiuni fie ca element
constitutiv, fie ca element circumstanţial agravant, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei.
Într-o atare situaţie, în urma judecării din nou a cauzei, pedeapsa aplicată nu poate fi mai uşoară decât cea
pronunţată anterior.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea complexă priveşte două ipoteze, şi anume: prima, când există
o hotărâre definitivă pentru o parte din actele componente ale infracţiunii complexe, dar se găsesc în curs
de judecată alte componente ale aceleiaşi infracţiuni; a doua, când există două sau mai multe hotărâri
definitive privind fiecare parte din actele componente ale infracţiunii complexe.

ART. 38
Concursul de infracţiuni

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Noţiunea şi caracterizarea concursului de infracţiuni

Concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii, reprezintă situaţia în care două sau mai multe infracţiuni
au fost săvârşite prin acţiuni sau inacţiuni distincte ori printr-o unică acţiune/inacţiune de aceeaşi persoană,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
 Concursul de infracţiuni este o instituţie importantă a dreptului penal, mai ales în planul răspunderii
penale, deoarece el scoate în evidenţă gradul de pericol social pe care îl prezintă infractorul, indiferent dacă
infracţiunile concurente sunt săvârşite numai cu intenţie ori numai din culpă, ori cu intenţie şi din culpă.
Săvârşirea unor infracţiuni concurente de către un infractor denotă o periculozitate socială mai mare a
acestuia, deoarece el nesocoteşte în mod repetat legea penală. Tocmai din această cauză se justifică un
tratament penal mai sever faţă de cel ce săvârşeşte un concurs de infracţiuni.
Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni, alături de recidivă şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni.
Prevăzând cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni, noul Cod penal, în Capitolul al V-lea din Titlul al
II-lea al Părţii generale a Codului penal, cuprinde şi dispoziţiile legale care acoperă toate situaţiile în care
poate exista concurs de infracţiuni, iar, pe de altă parte, toate situaţiile în care poate exista recidivă şi
pluralitate intermediară.
Pluralitatea reprezentată de concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară este cunoscută
în doctrină şi sub denumirea de pluralitate reală de infracţiuni*1).
Sub aspectul naturii juridice a pluralităţii de infracţiuni, arătăm că aceasta reprezintă o cauză de agravare
a răspunderii penale.
Prin reglementarea de către Codul penal a instituţiei pluralităţii de infracţiuni s-a urmărit crearea cadrului
juridic necesar aplicării unui tratament sancţionator mai sever pentru persoana care s-a făcut vinovată de
comiterea mai multor infracţiuni, în raport cu săvârşirea unei singure fapte*2).

2. Concursul real de infracţiuni. Noţiune şi caracterizare

Noul Cod penal reglementează concursul real de infracţiuni în ipoteza prevăzută de art. 38 alin. (1) C.
pen. Potrivit acestui text de lege, „există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele”. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, în noul Cod penal
concursul real de infracţiuni este definit mai complet, prin adăugarea sintagmei „prin acţiuni sau inacţiuni
distincte” (care nu figura în reglementarea Codului penal anterior – s.n. – Tr.D.), având menirea de a
diferenţia mai bine acest tip de concurs real, de cel formal (ideal)*3).
Din definiţia legală dată concursului real de infracţiuni, rezultă că ceea ce este caracteristic acestei forme
a concursului de infracţiuni este faptul că infracţiunile ce-l alcătuiesc sunt săvârşite prin tot atâtea acţiuni
sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare.
Condiţiile concursului real de infracţiuni. Pentru existenţa concursului real de infracţiuni trebuie să fie
îndeplinite următoarele cerinţe:
a) să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, prin acţiuni sau inacţiuni distincte; nu interesează
natura sau gravitatea infracţiunilor săvârşite. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat sau a unei
tentative pedepsibile. Nu interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile. Astfel, unele
pot fi săvârşite cu intenţie, altele din culpă sau cu intenţie depăşită. Infracţiunile concurente pot fi de
aceeaşi natură [concurs real omogen de infracţiuni sau de natură diferită (concurs eterogen de
infracţiuni)]*4);
b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană; identitatea subiectului activ este esenţială pentru
existenţa concursului de infracţiuni. Nu este necesar ca făptuitorul să săvârşească cele două sau mai multe
infracţiuni în aceeaşi calitate, contribuţia sa putând fi diferită (autor, instigator, complice). Unele dintre
infracţiunile concurente pot fi săvârşite singur, în calitate de autor, iar altele pot fi săvârşite în participaţie
penală;
c) infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a făptuitorului pentru vreuna
dintre ele; această condiţie exprimă faptul că nu pot constitui concurs de infracţiuni decât infracţiunile
pentru care făptuitorul n-a fost condamnat încă definitiv, chiar dacă este urmărit sau trimis în judecată şi
chiar dacă s-a pronunţat împotriva lui o hotărâre de condamnare, atât timp cât aceasta nu a rămas
definitivă. De exemplu, infractorul a fost judecat şi condamnat în primă instanţă pentru o infracţiune de
furt. În intervalul de timp de la pronunţarea condamnării şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, cel condamnat săvârşeşte o infracţiune de viol. Aceasta a doua infracţiune (violul) va fi în
concurs cu infracţiunea de furt, pentru care infractorul fusese condamnat, însă hotărârea de condamnare nu
era definitivă. Rezultă că, fiind judecat pentru infracţiunea de viol, infractorul va fi sancţionat pentru
această infracţiune, după regulile concursului de infracţiuni.
d) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii; această condiţie
nu rezultă din reglementarea legală a concursului real de infracţiuni, dar ea se deduce din ansamblul
reglementării concursului real de infracţiuni şi exprimă cerinţa ca faptele ce urmează a fi reţinute ca fiind
concurente să-şi păstreze caracterul infracţional (cel puţin două dintre ele) şi să poată atrage răspunderea
penală a făptuitorului.
Astfel dacă, spre exemplu, în legătură cu una dintre cele două presupuse infracţiuni concurente, instanţa
constată existenţa unei cauze justificative, cum ar fi legitima apărare, făptuitorul va fi judecat doar pentru
săvârşirea unei singure infracţiuni, deoarece pentru cea de a doua, reţinându-se legitima apărare, aceasta nu
mai constituie infracţiune, şi deci nu va mai exista concurs de infracţiuni.
Concursul real de infracţiuni este forma cea mai obişnuită sub care se prezintă concursul de infracţiuni.
În doctrină, concursul real de infracţiuni mai este cunoscut şi sub denumirea de concurs material ori
concurs prin mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Este posibil ca infracţiunile ce compun concursul să fie toate de acelaşi fel, situaţie în care poartă
denumirea de concurs real omogen. De exemplu, fapta inculpatului care a sustras păsări din curtea
locuinţei persoanei vătămate, unde a pătruns în timpul nopţii pe poarta neasigurată, iar apoi a sustras
diverse bunuri dintr-un magazin în care a pătruns prin efracţie, constituie un concurs real omogen de
infracţiuni*5). De asemenea, faptele inculpatului care într-o noapte, cu ajutorul unei chei potrivite, a luat
autoturismul persoanei vătămate din locul unde era parcat, în scopul de a-l folosi pe nedrept şi totodată şi-a
însuşit din interiorul maşinii un radiocasetofon, constituie două infracţiuni de furt aflate în concurs real*6).
În situaţia în care infracţiunile concurente săvârşite sunt diferite, concursul de infracţiuni a primit
denumirea de concurs real eterogen. De exemplu, inculpatul, în urma unei neînţelegeri avută cu tatăl său,
l-a trântit pe patul din bucătărie şi, imobilizându-l prin apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile şi
picioarele, după care, astfel legat l-a dus în pivniţă unde, după aproximativ o oră, victima a decedat,
moartea producându-se conform concluziilor expertizei medico-legale ca urmare a hemoragiei consecutive
traumatismului, cu ruptură de splină, produsă prin comprimarea toraco-abdominală. În speţă, inculpatul se
face vinovat de săvârşirea a două infracţiuni, şi anume lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 alin. (2) C.
pen. anterior şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 183 C. pen. anterior, aflate în
concurs real eterogen*7).
În doctrină se mai face distincţie şi între concursul real simplu, atunci când între infracţiunile ce-l
compun nu există o legătură obiectivă (in rem) şi concursul real cu conexitate, format din infracţiuni între
care există o legătură obiectivă.

3. Concursul real cu conexitate etiologică şi consecvenţională

Concursul real cu conexitate etiologică presupune o legătură strânsă de ordin subiectiv, ce există între
infracţiunile săvârşite de infractor. El priveşte situaţia în care infractorul săvârşeşte o infracţiune pentru a
putea comite o altă infracţiune.
Conexitatea etiologică presupune o legătură de la mijloc la scop între infracţiunile concurente comise.
Atât infracţiunea mijloc, cât şi infracţiunea scop sunt comise cu intenţie, iar hotărârea de a fi comise este
anterioară comiterii ambelor infracţiuni.
Inculpatul care sustrage din buzunarul părţii vătămate cheia de la apartamentul acesteia, iar apoi o
foloseşte pentru a pătrunde în locuinţa de unde îşi însuşeşte mai multe bunuri, comite două infracţiuni de
furt în concurs real, caracterizat printr-o conexitate etiologică ce presupune o legătură mijloc – scop între
infracţiunile comise, o infracţiune fiind săvârşită pentru a înlesni săvârşirea alteia, rezoluţia infracţională
fiind anterioară comiterii ambelor infracţiuni. Împrejurarea că inculpatul a pus înapoi în buzunarul părţii
vătămate cheia folosită nu are nicio relevanţă asupra existenţei infracţiunii mijloc, aceasta consumându-se
în momentul în care a intrat în posesia cheii*8).
Această formă a concursului cu conexitate etiologică este reglementată în mod expres în art. 38 alin. (1)
teza a II-a C. pen., unde se prevede că „există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre
infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea (...) altei infracţiuni”.
Această prevedere a fost necesară pentru a se pune capăt unei practici judiciare neunitare, prin care se
considera că într-o asemenea situaţie nu există concurs de infracţiuni, invocându-se că există o singură
infracţiune, deoarece infracţiunea scop absoarbe infracţiunea mijloc.
Spre deosebire de conexitatea etiologică, în cazul conexităţii consecvenţionale este necesară o legătură
de la cauză la efect sau de la antecedenţă la consecinţă, între infracţiunile aflate în concurs. În acest sens, în
art. 38 alin. (1) teza a II-a C. pen. se prevede că „există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre
infracţiuni a fost comisă pentru (...) ascunderea altei infracţiuni”. Este cazul gestionarului care, pentru a
ascunde săvârşirea unei infracţiuni de delapidare, în scopul împiedicării descoperirii ei cu ocazia
inventarului ce urma să aibă loc, incendiază depozitul cu mărfuri. Din punct de vedere subiectiv, în cazul
concursului de infracţiuni cu conexitate consecvenţională, cele mai frecvente situaţii sunt acelea în care se
iau hotărâri distincte pentru comiterea fiecărei infracţiuni, hotărârea cu privire la săvârşirea infracţiunii
efect putând fi luată şi instantaneu. Forma de vinovăţie nu este obligatorie a fi aceeaşi pentru ambele
infracţiuni, cu precizarea că infracţiunea prin care se urmăreşte ascunderea altei infracţiuni trebuie să fie
întotdeauna o infracţiune intenţionată, pe când infracţiunea a cărei ascundere se urmăreşte poate fi şi o
infracţiune săvârşită din culpă. De exemplu, un conducător auto, ca urmare a nerespectării regulilor de
circulaţie, comite infracţiunea de ucidere din culpă, dar pentru a împiedica descoperirea sa fuge de la locul
faptei, săvârşind astfel o altă infracţiune, pentru a ascunde-o pe prima.

4. Concursul formal de infracţiuni. Noţiune şi caracterizare

Art. 38 alin. (2) C. pen. reglementează cea de a doua formă a concursului de infracţiuni, şi anume
concursul printr-o singură acţiune/inacţiune sau concursul formal de infracţiuni.
Există concurs formal de infracţiuni atunci când o singură acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană,
din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai
multor infracţiuni.
Ceea ce caracterizează şi diferenţiază concursul formal de concursul real este împrejurarea că cele două
sau mai multe infracţiuni care-l compun sunt săvârşite nu prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni ca în cazul
concursului real, ci printr-o singură acţiune/inacţiune în care sunt comprimate elementele caracteristice
obiective şi subiective ale acelor infracţiuni*9).
În ipoteza concursului formal o singură acţiune sau inacţiune materială săvârşită de o persoană apare ca
generatoare a mai multor infracţiuni, dar în acelaşi timp şi parte componentă a fiecăreia dintre ele*10). În
cazul concursului formal, pluralitatea de infracţiuni este generată de săvârşirea unei singure acţiuni sau
inacţiuni, legea punând în evidenţă astfel modul particular de naştere a acestuia faţă de concursul real. Dacă
concursul real se naşte prin săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, fiecare în parte făcând să se nască o
infracţiune distinctă, concursul formal apare în urma comiterii unei singure acţiuni (inacţiuni) care
determină apariţia unei pluralităţi de infracţiuni numai în contextul unor anumite împrejurări şi urmări care
dau relevanţă penală acţiunii respective*11).
Existenţa concursului formal de infracţiuni, ca o instituţie juridică cu o figură proprie, a fost contestată
de-a lungul vremii, de către foarte mulţi autori. Existenţa unei activităţi unice în cadrul acestei forme a
concursului de infracţiuni a determinat pe unii autori să susţină că, în realitate, nu există o pluralitate de
infracţiuni, ci o unitate de infracţiune*12).
Concursul formal de infracţiuni poate fi omogen, în cazul în care este încălcată de mai multe ori aceeaşi
valoare socială ocrotită de legea penală printr-o singură acţiune (inacţiune) sau eterogen, atunci când prin
aceeaşi acţiune (inacţiune) unică sunt încălcate valori sociale diferite, ocrotite prin normele dreptului penal.
 Astfel, în practica judiciară s-a decis că, pentru existenţa concursului formal de infracţiuni, nu este
necesar ca, prin activitatea unică săvârşită de infractor, să fi fost încălcate dispoziţii diferite ale legii penale,
adică să se fi comis mai multe infracţiuni diferite ca natură, concursul formal de infracţiuni putând fi
generat şi de încălcarea de mai multe ori, prin aceeaşi activitate, a aceleiaşi dispoziţii a legii penale. De
aceea, acela care, conducând imprudent un autovehicul, produce un accident în care sunt rănite grav două
persoane, comite două infracţiuni în concurs formal omogen.
Împrejurarea datorită căreia, printr-o singură acţiune sau inacţiune se săvârşesc două sau mai multe
infracţiuni, poate fi cunoscută sau prevăzută de infractor, mai ales dacă acesta îşi dă seama că mijlocul de
care se serveşte pentru comiterea acţiunii are virtual aptitudinea de a produce multiple urmări*13).
De exemplu, un făptuitor aruncă o grenadă de mână ofensivă într-o cafenea cu intenţia de a atenta la
viaţa patronului, cu care se afla în relaţii de duşmănie şi care se afla în interiorul localului. Explozia ce a
urmat a rănit pe cel vizat, dar şi încă o persoană ce se afla acolo în acel moment în cafenea, dar a provocat
şi importante distrugeri materiale. Rezultă din speţă că făptuitorul a avut intenţia să atenteze doar la viaţa
patronului şi să nu producă şi alte urmări. Totuşi acţiunea, deşi unică, a produs urmări multiple (rănirea
unei alte persoane nevizate şi producerea unor distrugeri de bunuri materiale, susceptibile de a primi
încadrări juridice diferite). Deci, în speţă, suntem în prezenţa unui concurs formal de infracţiuni eterogen.
Criteriul care permite urmărirea actului unic sub mai multe încadrări juridice este intenţia făptuitorului,
care nu se cantonează numai la voinţa de a săvârşi numai o anumită infracţiune, ci şi la prevederea
urmărilor inevitabile ale actului comis. Făptuitorul, dându-şi seama că de pe urma acţiunii sale, în afara
urmărilor voite (de exemplu, în speţă moartea patronului), vor surveni şi alte urmări (de exemplu:
vătămarea corporală a altor persoane, distrugere de bunuri etc.) în sarcina acestuia, trebuie reţinute şi
celelalte infracţiuni.
În cazul concursului formal de infracţiuni, sub aspect subiectiv, deşi avem o singură rezoluţie, o unică
hotărâre, găsim totuşi în ea comprimate elementele subiective ale mai multor infracţiuni, şi anume o
intenţie directă însoţită de o intenţie indirectă, fie de cele mai multe ori de o culpă (în oricare dintre formele
sale)*14).
În practica judiciară s-a decis că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-
şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, cât şi infracţiunea de incest în concurs formal*15).
Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent patru persoane printr-o unică acţiune de ameninţare cu
bătaia, să-i dea banii pe care îi aveau asupra lor constituie – datorită pluralităţii subiecţilor pasivi şi a
rezultatelor produse – patru infracţiuni de tâlhărie în concurs formal, şi nu una singură, chiar dacă victimele
au remis sumele în acelaşi timp*16).
În cazul în care violenţele întrebuinţate la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie au fost îndreptate împotriva
unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi se găsea în exerciţiul
funcţiunii, activitatea ilicită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi ultraj, aflate în
concurs formal de infracţiuni*17).
Concursul formal de infracţiuni se poate confunda uneori cu concursul de texte de lege, care constituie
doar o pluralitate aparentă de infracţiuni.
Fiind vorba de o pluralitate de norme reglementând o materie identică, rezultă că ne aflăm în prezenţa
unei pluralităţi aparente de infracţiuni, deoarece numai una dintre norme devine aplicabilă*18).
Atât în cazul concursului formal de infracţiuni, cât şi în cazul concursului de texte penale există un
singur element material care se poate raporta la ambele instituţii, numai că, în cazul concursului formal,
activitatea infracţională unică produce mai multe urmări juridice specifice unor infracţiuni distincte, pe
când în cazul concursului de texte penale, activitatea materială unică trebuie să producă doar o singură
urmare juridică, specifică unei anumite infracţiuni*19).
Şi în practica judiciară s-a decis că, dacă aceeaşi unică activitate materială este susceptibilă de încadrare
într-o lege specială, dar şi în Codul penal, nu există concurs de infracţiuni, ci numai un concurs de texte
incriminatorii, ipoteză în care dispoziţia specială are prioritate faţă de dispoziţia generală, iar dispoziţia
principală are prioritate faţă de dispoziţia subsidiară*20).
Nu va exista concurs formal de infracţiuni atunci când, deşi printr-o singură acţiune sau inacţiune s-au
produs două infracţiuni, amândouă fiind bine delimitate, iar una dintre infracţiuni constituie, potrivit legii,
o formă calificată a celeilalte. De exemplu, pătrunderea fără drept în apartamentul unei persoane şi
sustragerea unui bun de acolo constituie infracţiunea de furt şi violare de domiciliu. Dar nu va fi un concurs
de infracţiuni, deoarece furtul prin violare de domiciliu constituie o singură infracţiune complexă de furt
calificat [art. 229 alin. (2) lit. b) C. pen.].
În cazul concursului real de infracţiuni, înlăturarea acţiunii specifice uneia dintre infracţiunile concurente
nu afectează conţinutul celeilalte infracţiuni aflate în concurs, pe când în cazul concursului formal de
infracţiuni, dacă s-ar înlătura acţiunea constitutivă a uneia dintre infracţiunile concurente, cealaltă
infracţiune din concurs şi-ar pierde conţinutul (activitatea materială fiind unică, eliminarea ei face să
dispară latura obiectivă a tuturor infracţiunilor ce compun pluralitatea).
Într-o speţă, instanţa a reţinut că între inculpat şi concubina sa, în jurul orei 5.30–6.00, a izbucnit o
ceartă, iniţial în interiorul locuinţei, care apoi a continuat în stradă; întrucât concubina inculpatului se
ascundea în spatele maşinilor parcate pe stradă, acesta, cu ajutorul unei răngi metalice, care avea sudat la
unul dintre capete un ciocan, a aplicat numeroase lovituri autoturismelor respective, producându-le
multiple avarii. În acelaşi timp, inculpatul a tulburat liniştea publică, provocând zgomot nu doar prin
lovirea autoturismelor, ci şi prin ţipete, strigăte şi proferarea de injurii, toate acestea fiind auzite de
cetăţenii din zonă. Faţă de faptele săvârşite, instanţa a reţinut în sarcina inculpatului două infracţiuni, şi
anume distrugerea şi tulburarea liniştii publice în concurs real, şi nu formal.
În argumentarea reţinerii concursului real de infracţiuni, instanţa a motivat că, în speţă, acţiunea
inculpatului nu a fost unică pentru existenţa concursului formal de infracţiuni, ci au fost acţiuni diferite,
care au avut la bază rezoluţii infracţionale distincte care duc la existenţa concursului real de
infracţiuni*21).

*1) S-a dat această denumire acestei pluralităţi, pentru a o deosebi de pluralitatea aparentă de infracţiuni,
situaţie în care, deşi în realitate există o pluralitate de infracţiuni, prin voinţa legiuitorului, din punct de
vedere juridic, este vorba de o unitate legală de infracţiune, cum este cazul infracţiunii continuate şi
complexe.
*2) F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 9.
*3) O. Predescu, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 373.
*4) Ibidem, p. 381.
*5) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 11/1997, în RDP nr. 4/1997, p. 102.
*6) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 118/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 145.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 40/1/1996, în RDP nr. 3/1996, p. 128.
*8) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1233/A din 12 septembrie 2003, în Culegere de practică
judiciară în materie penală 2000–2004 a Tribunalului Bucureşti, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p.
72.
*9) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 524.
*10) M. Zolyneak, Concursul ideal de infracţiuni, în RRD nr. 5/1972, p. 143.
*11) Ibidem.
*12) A se vedea, pe larg, abordarea acestei chestiuni, în O. Predescu, Comentariu în Explicaţii
preliminare..., op. cit., p. 385–399.
*13) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 266.
*14) Ibidem, p. 266.
*15) ICCJ, Secţiile Reunite, Dec. nr. II/2005, publicată în M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005.
*16) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1641/1982, citată de C. Sima în lucrarea Codul penal adnotat, cu
practică judiciară 1969–2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 91.
 *17) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1504/1973, în RRD nr. 10/1973, p. 170.
*18) C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni..., op. cit., p. 56.
*19) D. Popescu, Pluralitatea de infracţiuni, în Pro Lege nr. 1/1994, p. 35.
*20) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 3949/1973, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriul alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii 1969–1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p. 92.
*21) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1021/a din 15 noiembrie 2006, în Culegere de practică
judiciară în materie penală 2005–2006 a Tribunalului Bucureşti, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, p. 55–56.

ART. 39
Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Modalităţi de aplicare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni

În concepţia noului Cod penal [art. 39 alin. (1)], tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni
presupune două momente. Mai întâi, instanţa stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune săvârşită. În
acest sens, pedeapsa stabilită poate fi închisoarea pe o durată de timp determinată, amenda sub forma
zilelor-amendă sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă. După acest moment, urmează momentul aplicării
pedepsei rezultate în condiţiile stabilite de art. 39 alin. (1) lit. a)–e) sau ale art. 39 alin. (2) C. pen.
În raport cu prevederile art. 39 C. pen., pedeapsa rezultată pentru concursul de infracţiuni va fi diferită,
după cum instanţa va aplica în cazul concret:
a) sistemul absorbţiei [ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) C. pen.];
b) sistemul cumulului juridic [ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) C. pen.] cu spor
obligatoriu;
c) sistemul cumulului aritmetic [ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen.];
d) soluţia prevăzută de art. 39 alin. (2) C. pen., când instanţa poate schimba natura pedepsei
prevăzută de lege pentru infracţiunile concurente, în speţă, pedeapsa închisorii cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă.
Este de observat că, în sancţionarea concursului de infracţiuni, legiuitorul a adoptat sisteme diferite,
după cum pedepsele stabilite pentru concursul de infracţiuni sunt omogene, adică numai pedepse privative
de libertate pe timp mărginit (închisoare) sau amenda sub forma zilelor-amendă sau eterogene, adică
închisoare şi amendă sub forma zilelor-amendă.
Dacă printre pedepsele privative de libertate figurează şi o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, conform
art. 39 alin. (1) lit. a), pedeapsa rezultată este detenţiunea pe viaţă.

2. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39

alin. (1) lit. a) C. pen.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) C. pen., în caz de concurs de infracţiuni „când s-au stabilit o pedeapsă cu
detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa
detenţiunii pe viaţă”.
Această reglementare este identică cu cea existentă în Codul penal anterior, legiuitorul, pentru rezolvarea
sancţionării concursului de infracţiuni într-o asemenea ipoteză, aplicând sistemul absorbţiei.
Este firească o asemenea soluţie de sancţionare a concursului de infracţiuni, deoarece pedeapsa
detenţiunii pe viaţă absoarbe în mod firesc toate celelalte pedepse, având în vedere natura şi gravitatea ei.

3. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39

alin. (1) lit. b) C. pen.
 Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică
pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”.
Pentru aplicarea sancţiunii în cazul concursului de infracţiuni în această ipoteză, legiuitorul a aplicat
sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix*1). Această nouă reglementare a sancţionării
concursului de infracţiuni, în ipoteza în care pentru infracţiunile concurente instanţa a aplicat numai
pedepse cu închisoarea, este, în opinia noastră, mai conformă cu realităţile din ţara noastră în ceea ce
priveşte fenomenul infracţional şi evoluţia lui, deoarece înăspreşte în mod obligatoriu pedeapsa aplicată
pentru concursul de infracţiuni. Dacă în reglementarea Codului penal anterior, în această ipoteză a
concursului de infracţiuni, sporul de pedeapsă era facultativ şi cuprins între anumite limite, acum, în baza
noului Cod penal, acest spor este fix şi obligatoriu. Prin această prevedere, instituţia concursului de
infracţiuni devine mai puternică în lupta pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Această
nouă reglementare a sancţionării concursului de infracţiuni reflectă faptul că, în plan juridic, concursul de
infracţiuni este o cauză de agravare a pedepsei.
Dacă, spre exemplu, un infractor a comis două infracţiuni concurente, pentru una instanţa stabilind
pedeapsa de 4 ani, iar pentru cealaltă pedeapsa de 3 ani, pedeapsa rezultată pentru concurs va fi pedeapsa
cea mai grea, cea de 4 ani, la care se va adăuga un spor de o treime din pedeapsa de trei ani, urmând ca
acesta să execute o pedeapsă de 4 + 1, adică 5 ani închisoare.

4. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39

alin. (1) lit. c) C. pen.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., „când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică
pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”.
O asemenea dispoziţie o întâlnim şi în Codul penal anterior, cu deosebirea că modul de calculare a
sporului ce se aplică este diferit în reglementarea din noul Cod penal. Se poate observa că şi în această
ipoteză, pentru sancţionarea concursului de infracţiuni, legiuitorul a aplicat sistemul cumulului juridic cu
spor obligatoriu şi fix, respectiv la amenda cea mai grea se va adăuga un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu amenda stabilită de instanţă pentru concursul de infracţiuni. Din această dispoziţie
rezultă că aplicarea sporului este obligatorie, şi nu facultativă, cum se întâmpla în reglementarea din Codul
penal anterior.

5. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39

alin. (1) lit. d) C. pen.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) C. pen., „când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii” (sistemul
cumulului aritmetic).
Această ipoteză vizează situaţia în care concursul se compune din doar două infracţiuni, pentru care
instanţa a stabilit o pedeapsă cu închisoarea pentru una dintre infracţiuni şi o pedeapsă cu amendă pentru
cealaltă infracţiune. În această ipoteză, legiuitorul a decis ca în sancţionarea concursului de infracţiuni să
fie aplicabil sistemul cumulului, adică pedeapsa rezultantă să fie compusă din pedeapsa închisorii la care să
se adauge pedeapsa amenzii, aşa cum a fost stabilită.
Această soluţie adoptată de legiuitor în noul Cod penal pentru sancţionarea concursului de infracţiuni în
această ipoteză, o întâlnim şi în Codul penal anterior, dar cu unele diferenţe notabile. Astfel, potrivit noului
Cod penal, adăugarea pe lângă pedeapsa principală a închisorii, a amenzii este obligatorie, în timp ce sub
imperiul Codului penal anterior, adăugarea amenzii pe lângă pedeapsa principală a închisorii era
facultativă. Pe de altă parte, potrivit Codului penal anterior, amenda ce se adăuga la pedeapsa închisorii
viza fie doar parte din ea, fie în totalitate, în timp ce noul Cod penal vizează adăugarea la pedeapsa
închisorii a amenzii în întregime.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, în cazul aplicării pedepsei pentru concursul de infracţiuni, când
pedepsele sunt de natură diferită (închisoare/amendă), cumulul aritmetic se justifică*2).
 6. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39
alin. (1) lit. e) C. pen.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., „când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai
multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform literei b), la care se adaugă în întregime
pedeapsa amenzii conform lit. c)”.
O asemenea reglementare o întâlnim şi în Codul penal anterior, cu menţiunea că noul Cod penal
stabileşte alte reguli cu privire la pedeapsa amenzii ce trebuie adăugată.

7. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39

alin. (2) C. pen.
Legiuitorul noului Cod penal, prin dispoziţiile art. 39 alin. (2), a introdus o situaţie de excepţie în ceea
ce priveşte aplicarea pedepsei pentru un concurs de infracţiuni, situaţie pe care nu o regăsim în Codul penal
anterior.
Astfel, „atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugarea la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-
ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una
dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai mare,
se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă”.
Această nouă prevedere permite ca, în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să
poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre
infracţiunile concurente.
Această prevedere, în opinia noastră, este binevenită, deoarece permite o mai bună ripostă a societăţii
faţă de multiplele fapte grave săvârşite de unii infractori, sub forma concursului de infracţiuni.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, „tratamentul
sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre
infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni
pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.
Din această reglementare rezultă că pentru toate cauzele în curs de urmărire penală sau de judecată, în
care făptuitorii sunt cercetaţi şi judecaţi pentru un concurs de infracţiuni săvârşite sub legea veche, până în
momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, vor fi aplicabile dispoziţiile sancţionatoare ale Codului din
1968, care sunt mai favorabile.

*1) Sporul fix este 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile concurente, care se
adaugă la pedeapsa de bază şi formează în final pedeapsa rezultată pentru întreg concursul de infracţiuni.
*2) M. Basarab, Comentariu în lucrarea Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 527.

ART. 40
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Importanţa reglementării contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente

Este posibil şi practica judiciară a confirmat ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie
judecate deodată de aceeaşi instanţă penală. Aşa cum s-a arătat în doctrină, se întâmplă ca o instanţă să nu
cunoască în momentul judecăţii că inculpatul a săvârşit un lanţ de infracţiuni concurente sau să cunoască
această situaţie, dar să fie nevoită să le judece separat, datorită complexităţii deosebite a uneia dintre cauze
sau a altor împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecării celorlalte cauze*1). În astfel de
situaţii, inculpatul este condamnat prin hotărâri diferite la mai multe pedepse aplicate pentru infracţiuni
concurente.
În mod normal, inculpatul trebuia să fie judecat pentru întreg ansamblul de infracţiuni concurente, pentru
a se putea da efect dispoziţiilor legale privind aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni.
Pentru a se putea aplica regulile de pedepsire a concursului de infracţiuni în situaţii ca cele mai sus
menţionate, legiuitorul a prevăzut instituţia contopirii pedepselor. Această instituţie este consacrată de
noul Cod penal prin dispoziţiile art. 40 şi vizează modul şi condiţiile de realizare a contopirii pedepselor în
diferite situaţii.

2. Contopirea pedepselor în ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (1) C. pen.

Această ipoteză vizează situaţia în care o persoană a fost judecată şi condamnată definitiv pentru
săvârşirea unei infracţiuni şi apoi se constată că mai săvârşise una sau mai multe infracţiuni, care ar fi venit
în concurs cu cea pentru care a fost judecat şi condamnat definitiv, dar acest lucru nu a fost cunoscut la
data judecării şi condamnării pentru prima infracţiune.
Într-o atare situaţie, este evident că făptuitorul trebuie să fie judecat pentru toate faptele aflate în concurs
şi să primească o pedeapsă rezultată pentru infracţiunile săvârşite.
Această situaţie care apare frecvent în practica judiciară este reglementată prin dispoziţiile art. 40 alin.
(1) C. pen., în baza cărora instanţa de judecată stabileşte şi aplică pedeapsa în ipoteza descoperirii
ulterioare a uneia sau a mai multor infracţiuni concurente, infractorul fiind judecat şi condamnat doar
pentru o singură infracţiune.
Potrivit dispoziţiei menţionate, într-o astfel de situaţie, infractorul condamnat definitiv este judecat
ulterior pentru o infracţiune concurentă, urmând ca la stabilirea şi aplicarea pedepsei să se aplice regulile
de la concursul de infracţiuni, pedeapsa rezultată urmând să cuprindă şi sporul prevăzut conform
dispoziţiilor art. 39 C. pen.

3. Contopirea pedepselor în ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (2) C. pen.

Această ipoteză, spre deosebire de ipoteza prevăzută în alin. (1), vizează situaţia în care, după ce o
hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare
definitivă pentru o infracţiune concurentă. Deci, în această ipoteză, apar două hotărâri diferite de
condamnare definitivă pentru două infracţiuni concurente, dar care au fost judecate separat.
Într-o astfel de situaţie, art. 40 alin. (2) prevede că trebuie aplicate dispoziţiile de la concursul de
infracţiuni. Prin urmare, instanţa care judecă cererea de contopire repune pedepsele în individualitatea lor
(aşa cum au fost stabilite de instanţe) şi se va opri la cea mai grea dintre ele, după care va proceda la
aplicarea sporului fix de 1/3, în conformitate cu prevederile art. 39 C. pen.
Instanţa competentă să dispună asupra cererii de contopire este instanţa de executare sau, în cazul în care
cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de
deţinere unde se găsea condamnatul la data formulării cererii.

4. Contopirea pedepselor în ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (3) C. pen.

Această ipoteză vizează o situaţie mai specială, şi anume atunci când un condamnat pentru o infracţiune
anterioară a executat integral sau parţial pedeapsa este judecat apoi pentru o altă infracţiune concurentă. În
această situaţie, legea prevede că „dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin
hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile
concurente”.
Deci, în cazul în care condamnatul, mai înainte de a avea loc contopirea, a executat total sau parţial
pedeapsa sau pedepsele prin una sau unele dintre hotărâri, va avea loc computarea pedepsei executate din
cea rezultată, urmând să se execute numai restul de pedeapsă rămas neexecutat*2).
În doctrină s-a subliniat că „în cazul când, în momentul contopirii, vreo pedeapsă s-a stins altfel decât
prin executare (de exemplu, prin graţiere sau prescripţie), acea pedeapsă nu se ia în considerare şi deci nu
se compută din durata pedepsei aplicate pentru concurs; dacă însă din pedeapsa stinsă s-a efectuat în parte
executarea, înainte de a fi intervenit cauza de stingere, partea executată se va deduce din pedeapsa
comună”*3).
Într-adevăr, potrivit practicii judiciare constante, se pot contopi doar acele pedepse care au fost ori
urmează a fi executate, nu şi cele pentru care a intervenit o cauză legală de stingere a incriminării
(dezincriminarea) ori de înlăturare a executării pedepsei (graţiere)*4). În caz de contopire, timpul arestării
preventive se deduce din durata pedepsei. Dacă, de exemplu, una dintre pedepse a fost graţiată, timpul
arestării pentru infracţiunea a cărei pedeapsă a fost graţiată se scade din durata pedepsei aplicate cu ocazia
soluţionării cererii de contopire.

5. Contopirea pedepselor în ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (4) C. pen.

Această ipoteză a fost prevăzută de legiuitor pentru a se soluţiona o situaţie ce ar putea apărea în practica
judiciară în mod excepţional. Astfel, am văzut că este posibil ca o persoană să săvârşească un concurs de
infracţiuni, dar una dintre infracţiuni să fie sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În această situaţie
se aplică infractorului doar pedeapsa detenţiunii pe viaţă, infractorul urmând să execute această din urmă
pedeapsă.
Este posibil ca, după un număr de ani de detenţie, cel condamnat să beneficieze de un act de clemenţă
prin care pedeapsa detenţiunii pe viaţă să fie comutată în pedeapsa închisorii.
Potrivit art. 58 coroborat cu art. 59 C. pen., detenţiunea pe viaţă se comută în pedeapsa închisorii pe timp
de 30 de ani. Să presupunem că pedeapsa a fost comutată după ce beneficiarul condamnării la detenţiunea
pe viaţă a executat 15 ani de detenţie. Potrivit art. 59 C. pen., în cazul comutării pedepsei detenţiunii pe
viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa
închisorii. Deci, în speţa noastră, condamnatul ar trebui să mai execute 15 ani închisoare. Dar, potrivit art.
40 alin. (4) C. pen., în momentul comutării reînvie concursul de infracţiuni iniţial, pentru care cel
condamnat nu a primit sporul prevăzut în art. 39 C. pen., deoarece el a fost absorbit în pedeapsa detenţiunii
pe viaţă. Dispărând pedeapsa detenţiunii pe viaţă, reapare sporul care trebuie aplicat pentru concursul de
infracţiuni conform art. 39 C. pen. Deci, la 15 ani închisoare pe care i-ar mai avea de executat condamnatul
din exemplul nostru, cu ocazia contopirii, instanţa va trebui să mai adauge un spor de 1/3 din totalul
celorlalte pedepse stabilite pentru concurs.

6. Contopirea pedepselor în ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (5) C. pen.

Potrivit art. 40 alin. (5) C. pen., atunci când se procedează la contopirea pedepselor pentru infracţiuni
concurente, instanţa trebuie să ia în calcul şi pedeapsa pronunţată în străinătate pentru o infracţiune
concurentă. Astfel, „în cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)–(4) se ţine seama şi de pedeapsa
aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii”.
Recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate în străinătate se face potrivit dispoziţiilor Legii nr.
302/2004*5) privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

*1) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 532.

*2) O. Predescu, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 414.
*3) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 277.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. 10/2005, publicată în M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006.
*5) Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004. A fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006
(publicată în M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006) şi prin Legea nr. 222/2008 (publicată în M. Of. nr. 758 din
10 noiembrie 2008) şi republicată în M. Of. nr. 337 din 31 mai 2011.

ART. 41
Recidiva
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Observaţii cu caracter general privind recidiva

A. Conceptul de recidivă
Ca formă a pluralităţii de infracţiuni, recidiva constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o
persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune*1).
Ceea ce caracterizează recidiva este „împrejurarea că pluralitatea de infracţiuni săvârşite de aceeaşi
persoană este realizată într-un anumit mod, şi anume după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru
o infracţiune (eventual, pentru două sau mai multe infracţiuni), mai săvârşeşte ulterior, înainte de a începe
executarea pedepsei, în timpul executării acesteia sau după ce a executat pedeapsa închisorii la care a fost
condamnat, una sau mai multe infracţiuni, în anumite condiţii”*2).
Deosebirea evidentă faţă de concursul de infracţiuni o constituie intervenţia unei hotărâri judecătoreşti
definitive de condamnare, în dispreţul căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind din
nou o infracţiune sau mai multe*3).
Existenţa recidivei, ca simptom al unui pericol social sporit al infractorului, stă la baza distincţiei care se
face între infractorul primar şi infractorul recidivist, diferenţiere care justifică un tratament sancţionator
mai sever pentru infractorul recidivist*4).

B. Modalităţile şi termenii recidivei

Prin modalităţile recidivei se înţelege felul în care se prezintă recidiva în raport cu variaţiile la care sunt
supuşi cei doi termeni ai săi*5).
Noul Cod penal consacră în plan legislativ următoarele modalităţi ale recidivei:
a) Recidiva relativă. Recidiva este relativă atunci când existenţa ei este condiţionată de o anumită
gravitate a condamnării, pronunţată pentru infracţiunea anterioară*6). Rezultă că recidiva relativă poate lua
naştere prin săvârşirea unei noi infracţiuni, numai dacă există o condamnare a infractorului de o anumită
gravitate. Această recidivă relativă se înfăţişează în noul Cod penal prin prevederile art. 41.
Astfel, pentru existenţa recidivei, este necesar ca pedeapsa pronunţată prin hotărârea de condamnare
rămasă definitivă, ce urmează să fie executată, să fie închisoarea mai mare de un an*7);
b) Recidiva postcondamnatorie este prevăzută de art. 41 şi va fi analizată pe larg;
c) Recidiva postexecutorie rezultă din prevederile art. 41 coroborat cu art. 43 alin. (5) C. pen. şi va fi
analizată, de asemenea, pe larg;
d) Recidiva internaţională rezultă din prevederile art. 41 alin. (3) C. pen. şi va fi analizată pe larg;
e) Recidiva temporară. În raport de perioada de timp scursă între executarea pedepsei pentru
infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni, recidiva se clasifică în permanentă şi temporară.
Legiuitorul noului Cod penal a reglementat prin dispoziţiile art. 41 numai recidiva temporară. Această
formă a recidivei se desprinde din reglementarea art. 41 C. pen., care prevede că, pentru a exista recidiva,
cea de a doua infracţiune trebuie să fie săvârşită până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.
Deci dacă cea de a doua infracţiune se săvârşeşte după obţinerea reabilitării pentru prima infracţiune sau în
privinţa căreia s-a împlinit termenul de reabilitare, nu mai sunt întrunite cerinţele legale pentru existenţa
recidivei. Prin urmare, starea de recidivă este raportată la factorul timp, recidiva devenind altfel temporară.
Spre deosebire de recidivă temporară, îmbrăţişată de legiuitorul român, recidiva permanentă nu este
condiţionată de săvârşirea unei infracţiuni într-un anumit termen. Aceasta înseamnă că, indiferent de timpul
scurs de la prima condamnare, dacă se va săvârşi o nouă infracţiune, va exista recidivă;
f) Recidiva generală. Codul nostru penal, prin dispoziţiile art. 41, consacră recidiva generală, deoarece
nu condiţionează existenţa ei de natura infracţiunilor comise, cum este în cazul recidivei speciale. Deci,
indiferent de natura infracţiunilor comise, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, va exista recidiva;
g) Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul aflat la
prima recidivă, cât şi pentru cel care a perseverat în recidivă (multirecidivist)*8). Potrivit noului Cod penal
(art. 43), sub aspect sancţionator, recidiva are efect unic. Spre deosebire de recidiva cu efect unic, sunt şi
sisteme de drept în care recidiva are efect progresiv, adică se agravează pedeapsa aplicată recidivistului cu
fiecare nouă infracţiune săvârşită.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, cunoaşterea modalităţilor recidivei prezintă un deosebit interes practic,
pentru că recidiva apare întotdeauna sub una dintre aceste forme şi numai astfel se poate aprecia gradul de
perseverenţă pe calea infracţionalităţii a făptuitorului, modul de sancţionare a recidivei, precum şi
concepţia legiuitorului cu privire la structura şi condiţiile de existenţă a recidivei*9).
Termenii recidivei. Din reglementarea art. 41 C. pen. rezultă că existenţa recidivei este condiţionată de
existenţa unei condamnări definitive a infractorului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa
închisorii de o anumită gravitate, pentru una sau mai multe infracţiuni săvârşite anterior, iar, pe de-altă
parte, de săvârşirea din nou cu intenţie de către acesta a unei infracţiuni de o anumită gravitate.
Condamnarea definitivă anterioară şi infracţiunea săvârşită din nou, au primit în teoria dreptului
penal denumirea de termeni ai recidivei.
Primul termen al recidivei, în conformitate cu prevederile art. 41 C. pen., este format întotdeauna fie
dintr-o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fie la pedeapsa închisorii mai mare de un
an. Poate constitui primul termen al recidivei, potrivit art. 41 alin. (3), şi o hotărâre de condamnare
pronunţată în străinătate şi recunoscută potrivit legii române.
Al doilea termen al recidivei este format în toate cazurile din săvârşirea din nou a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai
mare sau a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

2. Recidiva postcondamnatorie
Această modalitate a recidivei este reglementată de art. 41 alin. (1) C. pen., potrivit căruia „există
recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de
un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau
mai mare”.
Din reglementarea art. 41 alin. (1) şi (2) C. pen. rezultă că recidiva postcondamnatorie constă în acea
formă a pluralităţii de infracţiuni, când după rămânerea definitivă a unei condamnări la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

Condiţiile recidivei postcondamnatorii

A. Condiţii cu privire la primul termen. Potrivit art. 41 C. pen., aceste condiţii sunt:
a) Primul termen al recidivei îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii ori, în ipoteza
art. 41 alin. (2), la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Rezultă din această condiţie că o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii (oricât de mare ar fi) nu
poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii. În al doilea rând, primul termen al recidivei
postcondamnatorii trebuie să constea într-o pedeapsă cu închisoarea pronunţată printr-o hotărâre de
condamnare rămasă definitivă.
Dacă hotărârea de condamnare nu este definitivă, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni, aceasta nu
poate constitui primul termen al recidivei. Săvârşirea unei noi infracţiuni în intervalul cât procesul se
găseşte în curs de desfăşurare, nu va constitui recidivă, ci va constitui un concurs de infracţiuni.
Prin urmare, trăsătura caracteristică a recidivei postcondamnatorii constă într-o condamnare la pedeapsa
închisorii neexecutată – în întregime sau executată în parte –, iar infracţiunea care formează cel de-al doilea
termen trebuie să fie săvârşită înainte de executarea integrală a primei condamnări.
 b) Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie sau cu
intenţie depăşită.
Această condiţie se deduce din prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) lit. c). De remarcat că noul
Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, face precizarea că există recidivă în cazul în care
condamnarea definitivă (primul termen) vizează o infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită. Prin această
prevedere s-a pus capăt discuţiilor ce au avut loc în doctrină pe această temă.
c) Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea care, potrivit legii, exclud starea de recidivă.
Condamnările care nu atrag starea de recidivă sunt prevăzute în art. 42 C. pen.
d) Condamnarea definitivă, pentru a putea constitui primul termen al recidivei, trebuie să fie o
pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an ori detenţiunea pe viaţă.

B. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei. Potrivit art. 41 alin. (1) C. pen., pentru
existenţa recidivei postcondamnatorii este necesar ca cel de-al doilea termen al recidivei să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Infractorul să săvârşească o nouă infracţiune după intervenirea condamnării definitive.
Infracţiunea săvârşită ulterior condamnării poate să se prezinte sub forma unei fapte consumate, fie sub
forma tentativei. De asemenea, cea de a doua infracţiune poate să fie săvârşită de făptuitor în calitate de
autor, instigator sau complice.
Cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii îl poate constitui săvârşirea unei singure
infracţiuni sau mai multor infracţiuni. Dacă infractorul săvârşeşte mai multe infracţiuni, fiecare în parte va
forma cel de-al doilea termen al unei recidive distincte, cu îndeplinirea de bună seamă a condiţiilor
prevăzute de articolele 41 şi 42 C. pen.
b) Noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită.
În ceea ce priveşte forma vinovăţiei, al doilea termen al recidivei postcondamnatorii subzistă doar dacă
cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie fie directă, fie indirectă, fie cu intenţie depăşită.
În ceea ce priveşte săvârşirea celei de-a doua infracţiuni cu intenţie depăşită, sub imperiul vechiului Cod
penal, au existat discuţii în doctrină cu privire la faptul dacă o infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită
poate îndeplini cerinţa recidivei postcondamnatorii. Au existat opinii potrivit cărora cea de a doua
infracţiune, pentru a constitui cel de-al doilea termen al recidivei, trebuia săvârşită numai cu intenţie,
excluzându-se intenţia depăşită. Noul Cod penal, pentru prima oară, face precizarea că recidiva există şi
atunci când cea de a doua infracţiune este săvârşită cu intenţie depăşită.
c) Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune săvârşită să fie închisoarea de un an sau
mai mare.
Această cerinţă are drept scop restrângerea recidivei la infracţiunile mai grave sau foarte grave. Legea
are în vedere pedeapsa prevăzută pentru noua infracţiune în configuraţia tipică a acesteia sau, după caz,
într-o variantă agravată sau atenuată. Prin urmare, dacă noua infracţiune săvârşită este pedepsită cu
amendă, nu va exista starea de recidivă şi nici atunci când pedeapsa prevăzută de lege, pentru cea de a doua
infracţiune săvârşită, este mai mică de un an. Ce se întâmplă în cazul în care infracţiunea săvârşită cu
intenţie (al doilea termen al recidivei) este prevăzută cu pedeapsa închisorii de 2 ani alternativ cu pedeapsa
amenzii, iar instanţa alege ca sancţiune pedeapsa închisorii, mai subzistă recidiva? În doctrină s-a apreciat
că atâta vreme cât legiuitorul nu a exclus dintre infracţiunile care pot constitui cel de-al doilea termen al
recidivei pe cele pentru care este prevăzută o pedeapsă alternativă, existenţa recidivei nu trebuie pusă în
discuţie, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus*10).
Este îndeplinită această cerinţă şi atunci când infracţiunea a rămas în faza de tentativă pedepsibilă, iar
pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată este mai mare de un an, ca şi atunci când pedeapsa
prevăzută de lege este mai mare de un an, alternativ cu pedeapsa amenzii*11). Este îndeplinită cerinţa celui
de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru noua
infracţiune este detenţiunea pe viaţă [art. 41 alin. (2) C. pen.].
 d) Sub raportul timpului, intră în compunerea celui de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii
numai o infracţiune săvârşită cu intenţie, sau săvârşită cu intenţie depăşită, înainte de începerea executării
pedepsei pronunţate prin hotărârea definitivă, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

3. Recidiva postexecutorie
Din coroborarea art. 41 cu art. 43 alin. (5) C. pen., rezultă că recidiva postexecutorie există atunci
când, după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de un an sau când pedeapsa este
considerată ca fiind executată, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, fie
detenţiunea pe viaţă.
Din această definiţie putem să extragem condiţiile necesare ce trebuie îndeplinite pentru existenţa
recidivei postexecutorii.

Condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii

A. Condiţii cu privire la primul termen. Pentru existenţa primului termen al acestei modalităţi a
recidivei, trebuie întrunite următoarele condiţii:
a) Executarea integrală a unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an pentru infracţiunea
săvârşită anterior.
Deci condamnarea la pedeapsa amenzii ori la pedeapsa cu închisoarea mai mică de un an exclude primul
termen al recidivei postexecutorii.
În legătură cu îndeplinirea acestei condiţii, menţionăm că nu are importanţă modul în care condamnatul a
executat pedeapsa cu închisoarea mai mare de 1 an. Deci oricare dintre modurile de individualizare a
executării pedepsei, aplicate de instanţă, satisface primul termen al recidivei postexecutorii, cu condiţia ca
pedeapsa aplicată să fie mai mare de un an închisoare*12).
Este îndeplinită condiţia primului termen al recidivei postexecutorii şi atunci când pedeapsa mai mare de
un an închisoare, ce urma să fie executată, s-a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori
pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei. În astfel de situaţii, art. 43 alin. (5) C.
pen. consideră că pedeapsa cu închisoarea mai mare de un an este executată, cu toate că ea s-a stins în alt
mod decât executarea efectivă.
Primul termen al recidivei postexecutorii poate consta şi din pedeapsa detenţiunii pe viaţă [ art. 41 alin.
(2) C. pen.], din executarea căreia condamnatul a fost liberat condiţionat (art. 99 C. pen.) şi pedeapsa se
consideră executată, potrivit prevederilor art. 106 C. pen., ori a cărei executare s-a stins prin prescripţie,
potrivit art. 162 alin. (1) lit. a) C. pen.
b) Pedeapsa închisorii mai mare de un an, executată ori considerată ca executată trebuie să fi fost
pronunţată pentru o infracţiune care, sub aspect subiectiv, a fost săvârşită cu intenţie sau cu intenţie
depăşită.
Sub acest aspect, spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal face menţiunea expresă că, sub
aspect subiectiv, infracţiunea poate fi comisă şi cu intenţie depăşită.
c) Condamnarea care formează primul termen al recidivei postexecutorii trebuie să nu fie dintre
acelea de care se ţine seama la stabilirea stării de recidivă.
Această condiţie nu este prevăzută în mod expres, dar ea decurge din reglementarea cuprinsă în art. 41,
art. 43 alin. (5) şi art. 42 C. pen., care prevede condamnările care nu atrag starea de recidivă. Deci, pe lângă
condamnările prevăzute în art. 42 C. pen., care nu atrag starea de recidivă, nu se va ţine seama la stabilirea
stării de recidivă postexecutorie de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora
s-a împlinit termenul de reabilitare, deoarece acestea se situează în timp înainte de săvârşirea noii
infracţiuni, ce constituie al doilea termen al recidivei postexecutorii.

B. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii. Al doilea termen al recidivei
postexecutorii este dat de comiterea unei noi infracţiuni săvârşite cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Deci existenţa celui de-al doilea termen al
recidivei postexecutorii este condiţionată de existenţa unei anumite forme de vinovăţie cu care se
săvârşeşte infracţiunea ulterioară (intenţie directă, indirectă sau intenţia depăşită), cât şi de gravitatea faptei
penale ulterioare (trebuie să fie o faptă infracţională sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de un an sau
mai mare).
În ipoteza în care, ulterior realizării primul termen al recidivei postexecutorii, făptuitorul comite două
sau mai multe infracţiuni concurente (fiecare săvârşită cu intenţie directă, indirectă sau intenţie depăşită) şi,
în parte, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, fiecare infracţiune concurentă
formează al doilea termen al unei recidive postexecutorii separate; într-o asemenea situaţie, făptuitorul
devenind multirecidivist. Într-o astfel de situaţie starea de recidivă se examinează şi se stabileşte în raport
cu fiecare infracţiune în parte.
Săvârşirea infracţiunii, ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii, trebuie să aibă
loc după data terminării executării pedepsei, după data intrării în vigoare a actului normativ de graţiere
totală sau a restului de pedeapsă, respectiv după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a
executării pedepsei anterioare.

4. Recidiva în ipoteza prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., „există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin.
(1) este detenţiunea pe viaţă”.
O asemenea dispoziţie o întâlnim şi în Codul penal anterior [art. 37 alin. (2) C. pen.)].
Potrivit acestei dispoziţii, există stare de recidivă şi atunci când primul termen al recidivei
postcondamnatorii sau postexecutorii îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
De asemenea, există stare de recidivă şi atunci când al doilea termen al recidivei îl constituie o condamnare
la detenţiunea pe viaţă.
Legiuitorul, definind recidiva din alin. (1) al art. 41 C. pen., în legătură cu primul termen al recidivei
postcondamnatorii, a cerut condiţia unei condamnări rămase definitive la pedeapsa închisorii mai mare de
un an, iar în ceea ce priveşte al doilea termen, săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Dacă în alineatul al doilea al art. 41 C. pen. legiuitorul nu ar fi
menţionat că există recidiva şi în cazul când una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe
viaţă, s-ar fi putut trage concluzia că într-o asemenea situaţie nu ar exista recidivă, iar legiuitorul s-a simţit
nevoit să facă această precizare.
De exemplu, în cazul unui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care a fost liberat condiţionat şi
până la expirarea termenului de supraveghere nu a săvârşit din nou o infracţiune, potrivit art. 106 C. pen.,
pedeapsa se consideră executată. Dacă după acest moment fostul condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune, în condiţiile prevăzute de art. 41 C. pen., această infracţiune este săvârşită în stare de recidivă,
în baza prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. În lipsa unei astfel de prevederi, nu ar fi existat temei legal ca
cel în cauză, din exemplul dat, să fie considerat că a săvârşit fapta în stare de recidivă.

5. Recidiva în cazul existenţei unei hotărâri de condamnare pronunţată în străinătate

Potrivit art. 41 alin. (3), „pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare
a fost recunoscută potrivit legii”.
Această dispoziţie o întâlnim şi în Codul penal anterior, numai că era facultativă pentru instanţă. Deci şi
noul Cod penal face distincţie între recidiva teritorială şi recidiva internaţională.
Recidiva este teritorială, atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul termen să fie o
hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională*13).
Noul Cod penal, ca şi cel anterior, prevede că, pentru stabilirea stării de recidivă, se ţine seama*14) de
hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Obligativitatea instanţei de a ţine seama de
hotărârea de condamnarea pronunţată în străinătate, pentru stabilirea stării de recidivă, decurge din
prevederile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Prin această
prevedere, art. 41 alin. (3), legiuitorul român consacră recidiva internaţională în anumite condiţii.
Prin urmare, recidiva este internaţională atunci când primul termen îl constituie o hotărâre definitivă
de condamnare pronunţată în străinătate.
Hotărârile de condamnare pronunţate în străinătate sunt recunoscute conform procedurii stabilite de
Legea nr. 302/2004.

*1) I. Pascu, Drept penal, op. cit., p. 263.

*2) Ibidem, p. 264.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 534.
*4) I. Pascu, Drept penal, op. cit., p. 264.
*5) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 536.
*6) C. Mitrache şi Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, op. cit., p. 260.
*7) Codul penal anterior prevedea ca pedeapsa să fie mai mare de 6 luni.
*8) Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 144.
*9) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 537.
*10) Gh. Ivan, Comentariu în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, coordonată de G. Antoniu,
vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 425; În acelaşi sens, a se vedea şi G. Antoniu
(coordonator), C. Mitrache, Rodica Stănoiu, I. Molnar, V. Paşca, A. Filipaş, I. Ionescu, N. Iliescu, M.
Basarab, Noul Cod penal comentat, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 544.
*11) C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român..., op. cit., p. 264.
*12) Noul Cod penal introduce două noi modalităţi de individualizare judiciară a pedepsei, şi anume:
renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 C. pen.) şi amânarea executării pedepsei (art. 83 C. pen.). Cum
pedepsele în cauză pot viza o durată mai mare de un an închisoare, se pune problema dacă acestea ar putea
constitui primul termen al recidivei postexecutorii. Răspunsul este negativ, deoarece, potrivit art. 82 şi 90
C. pen., persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei (mai mare de 1 an – s.n.) nu este
supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Aceste
efecte sunt compatibile cu ale unei reabilitări (ope legis) şi, prin urmare, condamnările la care s-a renunţat
sau s-a amânat aplicarea pedepsei (mai mari de 1 an) nu pot constitui primul termen al recidivei
postexecutorii.
*13) Gh. Mateuţ, Comentariu în Codul penal comentat, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 226.
*14) Din formularea textului de lege, art. 41 alin. (3) C. pen., rezultă că instanţa este obligată să ţină
seama de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pe când în reglementarea din Codul penal
anterior, prevederea era facultativă pentru instanţă.

ART. 42
Condamnări care nu atrag starea de recidivă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Consideraţii generale
În doctrină s-a arătat că „prin condamnări care nu atrag starea de recidivă înţelegem acele condamnări
pronunţate pentru infracţiuni pe care legea penală le exceptează, în raport cu cele care pot constitui primul
termen al recidivei”*1). În timp ce pe acestea le putem denumi condiţii negative ale recidivei, pe celelalte,
privitoare la termenii recidivei, le putem denumi condiţii pozitive ale recidivei.
Pentru existenţa recidivei în diferitele sale modalităţi (postcondamnatorie şi postexecutorie), trebuie să
fie îndeplinite anumite condiţii pozitive sau negative în legătură cu cei doi termeni ai recidivei.
 Prin condiţii pozitive se înţeleg acele condiţii care trebuie îndeplinite în mod necesar pentru a exista
starea de recidivă.
Prin condiţii negative se înţeleg acele situaţii care trebuie să lipsească pentru a putea exista starea de
recidivă şi care sunt prevăzute în art. 42 C. pen. Aceste condiţii se numesc negative, deoarece existenţa sau
intervenirea lor exclud starea de recidivă.
Pentru a exista starea de recidivă, este necesar ca aceste condiţii negative să nu fie îndeplinite, să
lipsească, iar absenţa sau prezenţa lor trebuie să fie constatată de instanţa de judecată*2).
Prin urmare, prin condamnări care nu atrag starea de recidivă înţelegem cele pronunţate pentru
infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile stării de recidivă, indiferent de formele acesteia*3).
Noul Cod penal reglementează limitativ, în art. 42, trei cazuri ce exclud starea de recidivă, care se referă
întotdeauna la ambii termeni ai acesteia, indiferent de modalităţile ei şi pe care le vom examina în
continuare.

2. Condamnările privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală

Reprezintă o condiţie negativă a recidivei, prevăzută de art. 42 lit. a) C. pen. Prin fapte care nu mai sunt
prevăzute de legea penală se înţeleg faptele dezincriminate (abolitio criminis), adică faptele scoase din
sfera ilicitului penal. Acest caz de excludere a stării de recidivă este în concordanţă cu principiul
retroactivităţii legii penale prevăzut de art. 4 C. pen., potrivit căruia „legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele
penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.
Prin urmare, cum o hotărâre judecătorească de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an,
rămasă definitivă, poate da naştere stării de recidivă, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni, prin apariţia
legii dezincriminatoare, această consecinţă a hotărârii judecătoreşti de condamnare dispare şi, prin urmare,
este înlăturată starea de recidivă. Astfel, dacă o persoană săvârşeşte o nouă infracţiune după o condamnare
definitivă, executată sau nu, pentru o faptă care a fost dezincriminată, va fi considerată infractor primar*4).
În doctrină s-a subliniat că „în ipoteza în care legea de dezincriminare apare înainte de a se săvârşi o
nouă infracţiune, ea împiedică însăşi naşterea stării de recidivă, iar dacă apare după săvârşirea celui de al
doilea termen, face să se înlăture recidivă”*5).

3. Condamnările privitoare la infracţiunile amnistiate

În doctrină s-a subliniat că această condiţie negativă se justifică pe ideea că infracţiunile, constituind
recidiva, trebuie să existe ca atare, adică să-şi păstreze relevanţa, pentru că starea de recidivă există din
momentul săvârşirii celei de a doua infracţiuni intenţionate, care îndeplineşte condiţiile legale*6).
Prevederea art. 42 alin. (1) lit. b), potrivit căreia condamnarea pentru o infracţiune care a fost amnistiată
nu mai atrage starea de recidivă, se corelează cu prevederile art. 152 C. pen., care reglementează efectele
amnistiei. Astfel, potrivit acestui text de lege dacă amnistia intervine după condamnare, ea înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Amnistia ce intervine poate viza fie infracţiunea ce constituie primul termen al recidivei, fie infracţiunea
ce constituie al doilea termen al recidivei. Indiferent care din cele două infracţiuni, care constituie primul
sau al doilea termen al recidivei, sunt amnistiate, intervenirea acestui act de clemenţă face inaplicabile
dispoziţiile art. 41 C. pen.
Dacă amnistia cu privire la prima condamnare a intervenit înainte de săvârşirea celei de a doua
infracţiunii intenţionate, ea împiedică naşterea stării de recidivă, iar dacă a intervenit după executarea
pedepsei, după graţierea sau împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei aplicate pentru
prima infracţiune, făptuitorul va fi considerat infractor primar, fiind înlăturate efectele pe care eventual le-a
produs starea de recidivă*7).
Dacă amnistia a intervenit după executarea pedepsei pentru infracţiunea care formează cel de-al doilea
termen al recidivei, aceasta rămâne legal executată*8).
 Când amnistia se referă la a doua infracţiune (cel de-al doilea termen al recidivei) nu va exista starea de
recidivă, deoarece starea de recidivă există din momentul săvârşirii infracţiunii ce constituie al doilea
termen, indiferent când instanţa constată această stare.
În doctrină s-a subliniat că starea de recidivă se stabileşte în momentul judecăţii celei de a doua
infracţiuni*9). De aceea, instanţa de judecată nu va reţine starea de recidivă dacă până în momentul
soluţionării definitive a cauzei a intervenit amnistia cu privire la infracţiunea care formează obiectul primei
condamnării.

4. Condamnările privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, condamnările pentru săvârşirea din culpă a unor infracţiuni nu se iau
în considerare la stabilirea stării de recidivă, deoarece legiuitorul a socotit că în astfel de situaţii infractorul
a săvârşit fapta dintr-o lipsă de atenţie, nebăgare de seamă, lipsă de prevedere etc., procese psihice care
relevă o stare de pericol mult mai redusă a făptuitorului în raport cu cel care comite fapta cu intenţie*10).
Întrucât, aşa cum spune noul Cod penal, condamnările pentru infracţiunile săvârşite din culpă nu atrag
starea de recidivă, legiuitorul a restrâns sfera recidivei numai la infracţiunile săvârşite cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, condamnările pentru infracţiunile săvârşite din culpă la pedepse mai mari de un an, după
cum a considerat legiuitorul, nu pot constitui primul sau al doilea termen al recidivei.
În practica judiciară s-a admis că o hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracţiuni, din care
una este săvârşită din culpă, poate constitui primul termen al recidivei atunci când condamnarea pentru
infracţiunea intenţionată întruneşte condiţiile pentru recidivă*11).
Tot în practica judiciară s-a decis că săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, nu generează starea de recidivă în situaţia în care hotărârea
de condamnare anterioară constă într-o pedeapsă de 6 luni închisoare sau mai mică pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie şi o pedeapsă mai mare de 6 luni aplicată pentru o infracţiune săvârşită din culpă
(contopite în temeiul art. 34 C. pen. anterior), dacă prin descontopire se constată că pedeapsa pentru
infracţiunea cu intenţie nu îndeplineşte cerinţele pentru a fi prim termen al recidivei*12).
Cât priveşte infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie, acestea, potrivit reglementărilor recidivei în noul
Cod penal, pot constitui primul sau al doilea termen al recidivei.

*1) Gh. Ivan, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 439.

*2) Gh. Mateuţ, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 229.
*3) M. Basarab, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 561.
*4) Trib. Constanţa, Dec. pen. nr. 280 din 25 martie 1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 115.
*5) Gh. Mateuţ, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 233.
*6) M. Basarab, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 563.
*7) Ibidem.
*8) Ibidem.
*9) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 79/1978, în RRD nr. 7/1979, p. 66.
*10) M. Basarab, Comentariu în Noul Cod penal..., op. cit., p. 562.
*11) Trib. Braşov, Dec. pen. nr. 678/1974, în RRD nr. 5/1975, p. 71.
*12) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 930/1982, în Culegere de decizii pe anul 1982, p. 211.

ART. 43
Pedeapsa în caz de recidivă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii, în ipoteza în care cel de-al doilea termen al acesteia
nu este un concurs de infracţiuni
 Aplicarea pedepsei în cazul recidivei postcondamnatorii în ipoteza analizată este stabilită prin
dispoziţiile art. 43 alin. (1) C. pen. În conformitate cu prevederile acestui text, atunci când se săvârşeşte o
nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
Prin prevederea din art. 43 alin. (1) C. pen., se consfinţeşte regula cumulului aritmetic în stabilirea
pedepsei pentru recidiva postcondamnatorie.
Textul art. 43 alin. (1) C. pen. stabileşte regula cumulului aritmetic în aplicarea pedepsei pentru recidiva
postcondamnatorie, în două ipoteze, şi anume: ipoteza când, înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost
executată sau considerată ca executată, se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată, rezultând pedeapsa aplicată
pentru recidivă; ipoteza când pedeapsa anterioară pentru prima infracţiune nu a fost executată în întregime,
iar pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune săvârşită în stare de recidivă se cumulează cu restul pedepsei
rămase de executat, rezultând pedeapsa pe care condamnatul urmează să o execute în continuare.
În doctrină s-a subliniat că „noul Cod penal promovează, în cazul recidivei postcondamnatorii, sistemul
de sancţionare al cumului aritmetic sau al adiţionării, pe când Codul penal anterior promova cumulul
juridic cu spor facultativ, ca în cazul concursului de infracţiuni, cu deosebirea că sporul era mai ridicat”*1).
Din dispoziţiile art. 43 alin. (1) C. pen., rezultă foarte clar că tratamentul penal al recidivei este mai sever
decât în reglementarea din Codul penal anterior.

2. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii, în ipoteza în care cel de-al doilea termen al
acesteia este un concurs de infracţiuni
Această ipoteză a aplicării pedepsei pentru recidivă postcondamnatorie este reglementată de noul Cod
penal, prin dispoziţiile art. 43 alin. (2).
Pentru aplicarea pedepsei în această ipoteză se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
a) înainte ca pedeapsa anterioară, ce constituie primul termen al recidivei, să fi fost executată sau
considerată ca executată, condamnatul să săvârşească mai multe infracţiuni concurente;
b) dintre infracţiunile concurente cel puţin una să se afle în stare de recidivă, prin raportare la
infracţiunea a cărei pedeapsă o execută condamnatul.
Ipoteza reglementată de art. 43 alin. (2) C. pen., vizează situaţia în care un condamnat aflat în
executarea unei pedepse privative de libertate săvârşeşte un concurs de infracţiuni, care constituie al
doilea termen al recidivei postcondamnatorii. Practic, concursul de infracţiuni poate fi săvârşit de
condamnat în timp ce se află în penitenciar, în executarea pedepsei ce constituie primul termen al
recidivei postcondamnatorii sau în timpul întreruperii executării pedepsei. De asemenea, concursul de
infracţiuni poate fi săvârşit de un condamnat ce se află în stare de evadare. Ipoteza reglementată de art. 43
alin. (2) C. pen., îl vizează şi pe condamnatul care, fiind condamnat cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, înăuntrul termenului de supraveghere, săvârşeşte un concurs de infracţiuni
care constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorie, dar şi pe condamnatul care săvârşeşte un
concurs de infracţiuni înăuntrul termenului de supraveghere a liberării condiţionate. Ar mai fi de
precizat că, în cazul în care condamnatul a săvârşit numai infracţiunea de evadare, pedeapsa stabilită
de instanţă pentru această infracţiune se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării, în
conformitate cu prevederile art. 285 C. pen.
În ipoteza prevăzută de art. 43 alin. (2) C. pen., legea prevede că pedeapsa care se aplică pentru recidivă
se stabileşte astfel:
a) mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunile concurente, potrivit art. 39 C. pen. Astfel, dacă
condamnatul a săvârşit două infracţiuni concurente, instanţa stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare
infracţiune concurentă, de exemplu: pentru o infracţiune stabileşte o pedeapsă de 3 ani închisoare, iar
pentru cealaltă o pedeapsă de 4 ani închisoare. În vederea stabilirii pedepsei pentru acest concurs de
infracţiuni, instanţa se va opri la pedeapsa cea mai grea (cea de 4 ani), la care va adăuga o treime din
pedeapsa de 3 ani, adică un an, pedeapsa rezultată pentru concurs fiind de 5 ani;
 b) pedeapsa de 5 ani (pentru concursul de infracţiuni) se va adăuga la pedeapsa neexecutată ori la
restul rămas neexecutat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei, rezultând astfel pedeapsa ce
o va avea de executat condamnatul care săvârşeşte un concurs de infracţiuni, după condamnarea suferită cu
ocazia săvârşirii primei infracţiuni.
După cum se poate observa, mecanismul aplicării pedepsei pentru recidiva postcondamnatorie, stabilit
de noul Cod penal, este cu totul diferit de mecanismul stabilit de Codul penal anterior.

3. Aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă în situaţii excepţionale, în cazul recidivei

postcondamnatorii
Această ipoteză este reglementată prin dispoziţiile art. 43 alin. (3) C. pen. Astfel, dacă prin însumarea
pedepselor, în condiţiile specifice recidivei postcondamnatorii, s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul
general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În această ipoteză, cumulul pedepselor cu închisoarea se poate transforma
într-o nouă calitate a pedepsei, şi anume detenţiunea pe viaţă, deşi pentru niciuna dintre infracţiunile
săvârşite nu este prevăzută o asemenea pedeapsă. Această dispoziţie de excepţie, în cazul recidivei
postcondamnatorii, permite instanţei de judecată ca, în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave
în stare de recidivă, să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită de
legiuitor pentru niciuna dintre infracţiunile săvârşite. Ne aflăm în faţa unei situaţii excepţionale când o
instanţă de judecată, în condiţiile legii, poate aplica unui inculpat o pedeapsă care nu este prevăzută de lege
pentru infracţiunile săvârşite, ceea ce ar părea o încălcare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei,
principiu fundamental al dreptului penal.

4. Executarea pedepsei în cazul recidivei postcondamnatorii, în ipoteza specială când ambii

termeni ai acesteia sunt formaţi din pedeapsa detenţiunii pe viaţă
Art. 43 alin. (4) C. pen. reglementează o situaţie excepţională şi greu de întâlnit în practica judiciară, în
legătură cu aplicarea pedepsei în cazul recidivei postcondamnatorii, şi anume ipoteza în care primul termen
al recidivei postcondamnatorii este pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar pedeapsa pentru cel de-al doilea
termen al recidivei este tot detenţiunea pe viaţă. Rar întâlnită în practica judiciară o asemenea situaţie, dar
nu imposibil, legiuitorul a fost prevăzător şi, în textul menţionat, a stabilit cum se va executa pedeapsa în
caz de recidivă într-o astfel de situaţie.
Textul de lege sus-citat prevede că în cazul recidivei postcondamnatorie, atunci când pedeapsa anterioară
sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va
executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

5. Pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii

Regimul de sancţionare a recidivei postexecutorii este reglementat în art. 43 alin. (5) C. pen., această
formă de recidivă existând atunci când, după ce pedeapsa anterioară (primul termen al recidivei) a fost
executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune (cel de-al doilea termen al recidivei)
în stare de recidivă. Legea prevede că pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă (cea de a
doua infracţiune) se va stabili în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru cea de a doua
infracţiune săvârşită, care vor fi majorate cu jumătate. Dacă, spre exemplu, cea de a doua infracţiune
săvârşită este sancţionată cu o pedeapsă cuprinsă între 2 şi 5 ani, instanţa va stabili pedeapsa pentru
infracţiunea săvârşită pornind de la alte limite, şi anume de la 3 ani (minimul) la 7 ani şi 6 luni (maximul).
Noua reglementare a stabilirii pedepsei în cazul recidivei postexecutorie este foarte simplă, ea necreând
probleme în practica judiciară, oferind judecătorului un evantai larg de pedeapsă, în vederea stabilirii
aceleia ce urmează a fi executată, în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi a gradului de pericol al
făptuitorului.
 6. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
Deşi existentă, starea de recidivă nu este cunoscută în toate cazurile la momentul judecării unei
infracţiuni, situaţie care ridică problema individualizării post iudicium a recidivei*2). Potrivit art. 43 alin.
(6), dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca
pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se afla în stare de
recidivă, instanţa va proceda la recalcularea pedepsei, făcând aplicarea tratamentului sancţionator al
recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, după caz.
Prin descoperirea ulterioară a recidivei se înţelege situaţia când instanţa care a soluţionat o cauză penală
s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaşte că inculpatul pe care l-a judecat şi condamnat se afla în stare de
recidivă, iar pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost aceea a unui infractor primar.
Deoarece la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru ultima infracţiune nu s-a ţinut seama de starea de
recidivă, instanţa va proceda la recalcularea pedepsei. Pentru recalcularea pedepsei trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
a) Starea de recidivă să fie descoperită ulterior condamnării la pedeapsa privativă de libertate,
condamnare la care nu s-a ţinut cont de existenţa stării de recidivă;
b) Starea de recidivă să fie descoperită mai înainte ca pedeapsa aplicată să fi fost executată sau
considerată ca executată.
Dacă starea de recidivă a fost descoperită după executarea pedepsei sau după graţiere, recalcularea
pedepsei nu mai este posibilă, legiuitorul considerând ca inoportună revenirea asupra unei situaţii
definitive.
În cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere, descoperirea
stării de recidivă trebuie să aibă loc până la împlinirea termenului de supraveghere; în mod asemănător, în
cazul liberatului condiţionat, descoperirea stării de recidivă trebuie să aibă loc până la împlinirea
termenului de supraveghere.

7. Recalcularea pedepsei ca urmare a descoperirii ulterioare a stării de recidivă, în cazul comutării

pedepsei din detenţiunea pe viaţă la pedeapsa închisorii
Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei, în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă prevăzute în
art. 43 alin. (6) C. pen., sunt aplicabile şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a
fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Această dispoziţie o întâlnim şi în Codul penal anterior,
în art. 39 alin. (7).
Raţiunea acestei dispoziţii se degajă din modul în care se stabileşte şi se aplică pedeapsa în cazul
concursului de infracţiuni şi recidivei, în raport de existenţa unei infracţiuni concurente, pentru care
instanţa stabileşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) C. pen., în caz de
concurs de infracţiuni, când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse
cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar în ipoteza recidivei
postcondamnatorii, potrivit art. 43 alin. (4) C. pen., când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe
viaţă. Rezultă că în ambele situaţii, când pentru o infracţiune concurentă s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, iar infractorul era recidivist, sporul de pedeapsă ce trebuia aplicat pentru starea de recidivă nu se mai
aplică, el fiind absorbit în pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Potrivit art. 59 C. pen., în cazul comutării sau
înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune se consideră ca parte
executată din pedeapsa închisorii.
În această ipoteză a comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, în cazul
în care condamnatul care a beneficiat de comutarea sau înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă, dar în
momentul condamnării la această pedeapsă era recidivist, urmează ca dispoziţiile privitoare la recidivă să-i
fie aplicabile, potrivit art. 43 alin. (7) C. pen.
Se va reţine recidiva, deoarece produce unele consecinţe privind executarea pedepsei sau aplicarea
actelor de clemenţă (amnistia şi graţierea), precum şi alte consecinţe.
 Legea de aplicare a noului Cod penal cuprinde, în art. 9 şi 10, unele dispoziţii tranzitorii cu privire la
pluralitatea de infracţiuni. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, „pedepsele cu închisoarea
aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969 pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii nu
vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal”.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012, „tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică
potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub
legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai
favorabilă”.

*1) I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal..., op. cit., 2013, p. 259.
*2) M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 434.

ART. 44
Pluralitatea intermediară

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Conceptul de pluralitate intermediară

Prin pluralitate intermediară, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, se înţelege acea pluralitate care nu
constituie concurs de infracţiuni, întrucât infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
anterioară, iar înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare,
săvârşeşte din nou o infracţiune, fără a fi îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei*1).
De exemplu, va fi pluralitate intermediară de infracţiuni în situaţia în care făptuitorul a fost condamnat
definitiv pentru o infracţiune din culpă însă ulterior, înainte de terminarea executării pedepsei pentru acea
infracţiune, fiind în detenţie, săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată, pentru care legea penală prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an. În acest exemplu, nu există concurs de infracţiuni, deoarece a
intervenit o condamnare definitivă pentru o infracţiune anterioară, dar nu există nici recidiva, deoarece
prima condamnare este pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă, iar potrivit art. 42 alin. (1) lit. c) C.
pen., infracţiunile din culpă nu atrag starea de recidivă.
Potrivit art. 44 C. pen., „există pluralitatea intermediară de infracţiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile
pentru recidivă”.

2. Condiţiile pentru existenţa pluralităţii intermediare

Din reglementarea art. 44 C. pen. rezultă că, pentru existenţa pluralităţii intermediare, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa unei pedepse privative de libertate în baza unei hotărâri de condamnare rămase definitivă;
b) până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul să
săvârşească o nouă infracţiune;
c) atât pedeapsa ce se execută pentru prima infracţiune, cât şi pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune
să nu întrunească condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
Condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă le regăsim atât în dispoziţiile art. 42 C. pen.,
referitoare la condamnările care nu atrag starea de recidivă, cât şi în art. 41 C. pen., care reglementează
instituţia recidivei, cu privire la gravitatea pedepselor referitoare la primul şi cel de-al doilea termen al
recidivei.
În ceea ce priveşte pedeapsa menţionată la lit. a) ce se execută, aceasta poate fi pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate, praeterintenţionate, cât şi din culpă. Cu privire la pedeapsa pentru noua infracţiune
săvârşită, situaţia menţionată la lit. b), aceasta poate privi o infracţiune săvârşită cu intenţie, din culpă sau
cu praeterintenţie.

3. Pedeapsa ce se aplică în cazul pluralităţii intermediare

În conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2), „în caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru
noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni”.
Am văzut că în concepţia noului Cod penal pluralitatea intermediară nu constituie nici recidivă, nici
concurs de infracţiuni.
Deci inexistenţa stării de recidivă în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni nu poate atrage, pentru
condamnat, aplicarea pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 43 C. pen., care reglementează pedeapsa
în caz de recidivă.
În această situaţie legiuitorul a considerat că, pentru a nu-i crea o situaţie mai gravă condamnatului,
acesta să răspundă pentru pluralitatea de infracţiuni săvârşite în conformitate cu regulile de la concursul de
infracţiuni, cu toate că nu sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii.
Raţiunea pentru care legiuitorul a considerat că pluralitatea intermediară de infracţiuni să fie supusă
tratamentului penal al concursului de infracţiuni este aceea că, într-o atare situaţie, este soluţia cea mai
echitabilă, dat fiind apropierea acestei instituţii de cea a concursului de infracţiuni.
Contopirea se va face între pedeapsa anterioară, stabilită de instanţă şi pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune.
În doctrină s-a arătat că „pentru a nu se crea infractorilor, în cazul pluralităţii intermediare, o situaţie la
fel cu a recidiviştilor, sancţiunea se stabileşte ca şi pentru concursul de infracţiuni”*2).

*1) În legislaţia franceză poartă denumirea de reiterare, fiind reglementată ca o recidivă de fapt (art. 132-
30 C. pen. francez).
*2) M. Basarab, Drept penal, Partea generală, op. cit., p. 89.

ART. 45
Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de
infracţiuni

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Traian Dima)

1. Aplicarea pedepselor complementare în caz de pluralitate de infracţiuni

a) ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (1) C. pen. În art. 45 alin. (1) C. pen. este reglementată situaţia
unei pluralităţi de infracţiuni, în care doar pentru una dintre infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea s-a
stabilit o singură pedeapsă complementară. În această ipoteză, textul de lege prevede că pedeapsa
complementară se aplică alături de pedeapsa principală (închisoarea sau amenda). Executarea pedepsei
complementare aplicate începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii,
după executarea pedepsei închisorii, ori după ce aceasta a fost considerată ca executată, sau după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În ipoteza când s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei complementare începe din momentul rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare.
În ipoteza în care se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii,
se va executa după executarea pedepsei închisorii.
 Din reglementarea art. 45 alin. (1) C. pen. rezultă că, dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a
stabilit o pedeapsă complementară singulară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală
(detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda).
Aceasta înseamnă că, pe lângă pedeapsa principală rezultată a unei pluralităţi de infracţiuni, se aplică şi
pedeapsa complementară: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară sau publicarea hotărârii
de condamnare stabilită pentru una dintre infracţiuni (potrivit principiului totalizării sancţiunilor)*1).
b) ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (2) C. pen. Această ipoteză reglementează modul în care se aplică
pedepsele complementare în situaţia unei pluralităţi de infracţiuni, în care s-au stabilit de către
instanţă mai multe pedepse complementare, de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit. În această ipoteză, textul de lege prevede că se vor aplica toate pedepsele complementare
stabilite alături de pedeapsa principală.
c) ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (3) C. pen. Această ipoteză reglementează modul în care se aplică
pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut în două situaţii diferite, şi anume:
– în caz de concurs de infracţiuni şi pluralitate intermediară. În această situaţie, textul de lege
prevede că se va aplica cea mai grea dintre pedepsele complementare stabilite de instanţă pentru acest gen
de pluralitate.
Din această reglementare rezultă că, în cazul concursului de infracţiuni sau a pluralităţii intermediare,
atunci când instanţa a dispus pentru fiecare infracţiune concurentă sau aflată în pluralitate intermediară,
pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, instanţa urmează ca, la pedeapsa
rezultată a pluralităţii de infracţiuni existente în cauză, să dispună executarea doar a unei singure
pedepse complementare, şi anume pe cea mai grea, potrivit principiului absorbţiei pedepselor
complementare. De exemplu, să presupunem că instanţa a judecat două infracţiuni concurente, pentru una
aplicând o pedeapsă de 3 ani închisoare şi un an interzicerea exerciţiului drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
de stat prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi pentru cealaltă a aplicat o pedeapsă de 4 ani
închisoare şi doi ani interzicerea exerciţiului drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat prevăzute în art. 66 alin. (1)
lit. a) şi b) C. pen. În acest exemplu, pedeapsa rezultată a concursului de infracţiuni va fi de 5 ani
închisoare (4+1). Pe lângă această pedeapsă principală, instanţa urmează să facă aplicarea art. 45 alin. (3)
privind pedepsele complementare aplicate în cauză. Având în vedere că cele două pedepse complementare
sunt de aceeaşi natură şi au acelaşi conţinut, instanţa urmează ca, pe lângă pedeapsa închisorii de 5 ani, să
dispună aplicarea pedepsei complementare celei mai grele, şi anume interzicerea exercitării celor două
drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
– în caz de recidivă. În această situaţie, textul de lege prevede că partea neexecutată din pedeapsa
complementară anterioară se va adăuga la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune. Din reglementare
rezultă că, spre deosebire de situaţia prevăzută la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. unde, în cazul pluralităţii de
infracţiuni, în materia pedepselor complementare funcţionează principiul absorbţiei, în situaţia pluralităţii
de infracţiuni sub forma recidivei funcţionează principiul totalizării pedepselor complementare. De
exemplu, pentru săvârşirea primei infracţiuni (primul termen al recidivei) o persoană a fost condamnată la
3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării dreptului de a părăsi România, ca pedeapsă complementară.
După executarea pedepsei de 3 ani închisoare, la doar 6 luni, persoana în cauză săvârşeşte o nouă
infracţiune în stare de recidivă, pentru care primeşte o pedeapsă de 5 ani închisoare şi interzicerea
exercitării dreptului de a părăsi România pe o perioadă de 3 ani. Potrivit art. 45 alin. (3) lit. b) C. pen.,
rezultă că, după executarea pedepsei de 5 ani închisoare, persoana condamnată urmează să execute
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a părăsi România pe o perioadă de 3 ani, la
care se adaugă un an şi 6 luni, restul rămas din condamnarea anterioară, prin urmare, un total de 4 ani şi 6
luni.
d) ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) C. pen. Această ipoteză vizează modul de aplicare a pedepsei
complementare, în cazul unor condamnări succesive pentru infracţiuni concurente. Potrivit textului de lege,
în această ipoteză, partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor
principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.

2. Aplicarea pedepselor accesorii în caz de pluralitate de infracţiuni

Aşa cum arătam în noul Cod penal, pedeapsa accesorie are un conţinut mult mai larg decât în Codul
penal anterior. Astfel, potrivit art. 65 C. pen., aşa cum a fost modificat prin art. 245 pct. 4 din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, „pedeapsa accesorie constă în interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi lit. d)–o) a căror exercitare a fost interzisă de
instanţă ca pedeapsă complementară”.
Din această reglementare rezultă că între pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie este o strânsă
legătură, în sensul că, într-o cauză concretă, toate pedepsele complementare dispuse de instanţă în mod
automat constituie şi pedeapsa accesorie aplicată de instanţă condamnatului.
Ca şi în cazul pedepselor complementare, şi în cazul aplicării pedepselor accesorii pentru o pluralitate de
infracţiuni putem distinge mai multe situaţii. Astfel, este posibil ca pedeapsa accesorie să fie stabilită şi
aplicată doar pentru una dintre infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea sau să fie stabilite mai multe pedepse
accesorii de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit pentru mai multe din
infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea. Potrivit dispoziţiilor art. 65 C. pen., instanţa poate să interzică
exercitarea anumitor drepturi ca pedeapsă accesorie, numai în măsura în care exercitarea acelor drepturi a
fost dispusă ca pedeapsă complementară. Datorită multitudinii de drepturi, a căror exercitare poate fi
interzisă pe o anumită durată de timp ca pedeapsă complementară, apare şi situaţia ca ele să fie de natură
diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit atunci când fac obiectul pedepsei accesorii. În
acest sens, legea prevede [art. 45 alin. (5) C. pen.] că, dacă pe lângă pedepsele principale, în cazul
pluralităţii de infracţiuni, au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, aplicarea lor se va face în
conformitate cu art. 45 alin. (1)–(3), care reglementează aplicarea pedepselor complementare în caz de
pluralitate de infracţiuni.
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau
considerată ca executată.
În cazul unui cetăţean străin condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constând în
interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se pune în executare la data
liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod penal, „în cazul
succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele
accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în
raport cu infracţiunea comisă”.

3. Aplicarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni

Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul pluralităţii de infracţiuni este reglementată prin dispoziţiile art.
45 alin. (6) şi (7) C. pen.
Potrivit dispoziţiilor alin. (6), măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar
cu un conţinut diferit, în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează. Deci, într-o astfel de situaţie,
măsurile de siguranţă dispuse se vor aplica toate.
Potrivit alin. (7), dacă în cazul pluralităţii de infracţiuni s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea
mai mare. Măsurile de siguranţă luate în cazul unei pluralităţi de infracţiuni, conform art. 112 C. pen.
(confiscarea specială) se cumulează, adică se vor aplica toate.
Observăm că regulile de luare a măsurilor de siguranţă în cazul pluralităţii de infracţiuni, prevăzute de
noul Cod penal, sunt similare cu cele prevăzute în Codul penal anterior.
 Dispoziţiile mai sus citate se referă la măsurile de siguranţă ce au fost dispuse pe lângă una sau mai
multe infracţiuni, care se regăsesc în cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni. Din interpretarea textelor
citate rezultă că, în cazul în care doar pentru una dintre infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni
s-a stabilit o singură măsură de siguranţă, aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa rezultată a întregii
pluralităţi de infracţiuni.
În ipoteza în care măsurile de siguranţă dispuse pentru pluralitatea de infracţiuni sunt de natură diferită
sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, ele se vor cumula şi se vor aplica pe lângă
pedeapsa rezultată a pluralităţii de infracţiuni judecate. De exemplu, dacă pentru una dintre infracţiunile
săvârşite s-a dispus măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, iar pentru cealaltă infracţiune s-a
dispus măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, ambele măsuri
de siguranţă se vor aplica pe lângă pedeapsa principală, rezultată a pluralităţii de infracţiuni.
În ipoteza în care pentru întreaga pluralitate de infracţiuni instanţa a dispus mai multe măsuri de
siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică numai una dintre măsurile
de siguranţă, întrucât măsurile de siguranţă nu au durate proprii de executare*2).
De la sistemul absorbţiei, legiuitorul a prevăzut un regim derogatoriu pentru măsura de siguranţă a
confiscării speciale*3), în sensul că, în cazul în care pentru pluralitatea de infracţiuni au fost luate mai
multe măsuri de siguranţă dintre cele prevăzute în art. 112 C. pen., acestea se cumulează. De exemplu,
dacă pentru o infracţiune din cadrul pluralităţii instanţa a dispus confiscarea bunurilor care au fost folosite
la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, iar pentru o altă infracţiune a dispus confiscarea
autoturismului de care s-a folosit infractorul pentru a transporta bunurile sustrase, pe lângă pedeapsa
principală, rezultată a pluralităţii de infracţiuni, instanţa va dispune confiscarea specială atât a bunurilor
folosite la săvârşirea infracţiunii, cât şi confiscarea autoturismului.

*1) Gh. Ivan, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 476.

*2) Gh. Ivan, Comentariu în Explicaţii preliminare..., op. cit., p. 480.
*3) Ibidem, p. 480.

ART. 46
Autorul şi coautorii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Autorul
Potrivit art. 46 alin. (1) C. pen., autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală. În temeiul acestui text, autorul este persoana care efectuează o activitate
directă şi imediată, care se înglobează în acţiunea tipică interzisă prin norma de incriminare.
Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa participanţilor (instigator sau complice), deoarece, de
regulă, autorul săvârşeşte singur infracţiunea. Numai când participă şi alte persoane, apare necesar să se
precizeze că autorul săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, în timp ce participanţii săvârşesc
infracţiunea prin actele autorului. Precizarea că autorul săvârşeşte actele de executare în mod nemijlocit,
înseamnă că acesta acţionează în vederea producerii urmării imediate, fără să fie obligatorie intervenţia
altor persoane.
Săvârşirea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare (în cazul infracţiunilor comisive) sau
neîndeplinirea unor acte impuse de lege (în cazul infracţiunilor omisive). Persoana care efectuează actele
de executare sau care nu îndeplineşte actele la care era obligată, este autor al faptei realizate prin
comisiunea sau omisiunea astfel săvârşită.
Fapta prevăzută de legea penală se consideră săvârşită în mod nemijlocit, indiferent dacă pentru
realizarea actului incriminat foloseşte sau frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, nu
denunţă etc.) ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive,
toxice, animale periculoase etc.).
De regulă, orice persoană care execută în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală devine autor
(de exemplu, furt, tâlhărie, fals material în înscrisuri oficiale etc.); totuşi sunt infracţiuni la care nu este
suficient să se execute în mod direct activitatea materială pentru a fi autor, ci să aibă şi calitatea specială
cerută de norma de incriminare. Spre exemplu, dacă un particular sustrage împreună cu un gestionar
materiale din depozitul gestionat, el nu va fi autor la delapidare, ci, eventual, complice, pentru că nu are
calitatea cerută de lege pentru autor (cea de funcţionar public, gestionar).
Calitatea specială cerută de norma de incriminare pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei. Nu pierde calitatea de autor cel care, după săvârşirea faptei, a încetat a mai avea calitatea care
condiţiona acea calificare, după cum nu devine autor cel care a dobândit calitatea după săvârşirea faptei.
Este controversată chestiunea dacă prin autor înţelegem numai autorul material, adică acela care
realizează direct şi imediat acţiunea tipică a faptei incriminate, sau ar trebui socotiţi autori toţi cei care
realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii (care cuprinde atât elementul material, cât şi pe cel psihic),
astfel că ar trebui consideraţi autori ai infracţiunii şi autorii morali, instigatorii. Doctrina română*1) s-a
pronunţat în acest din urmă sens, spre deosebire de alte doctrine (franceză, germană), în care instigatorii
sunt consideraţi participanţi secundari. În această controversă, soluţia depinde după cum se acordă
prioritate ideii că instigatorul participă la realizarea substanţei intrinseci a infracţiunii (adică la realizarea
elementului material şi a acelui psihic) sau se dă prioritate constatării că instigatorul nu realizează
nemijlocit infracţiunea, ci prin intermediul altei persoane.
În legislaţia unde autorul este definit ca persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea, în mod
consecvent instigatorul (care realizează prin altul, şi nu nemijlocit infracţiunea) ar trebui considerat un
participant. Numai într-o legislaţie care ar defini autorul ca persoana care realizează substanţa intrinsecă a
infracţiunii, instigatorul ar fi cuprins în sfera autoratului, fiind un participant principal la infracţiune. Legea
penală română, definind autorul ca fiind acela care realizează nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,
fără a-l mai menţiona printre participanţi, sugerează doctrinei o altă concluzie, şi anume că instigatorul
este un participant, deoarece nu săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Pe de altă parte,
dacă s-ar redefini noţiunea de autor, socotind că are această calitate persoana care realizează substanţa
intrinsecă a infracţiunii (înţelegând atât elementul material, cât şi cel psihic şi ca atare cuprinzând în
noţiunea de autor şi pe instigator), caracterizarea autorului şi instigatorului ar trebui să se refere, în mod
obligatoriu, la infracţiune, şi nu la fapta prevăzută de legea penală, care este un concept pur obiectiv,
excluzând orice referire la poziţia psihică cu care se comite infracţiunea.

2. Coautorii

A. Conceptul de coautori
Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală. Aceste dispoziţii prevăzute în noul Cod penal nu au corespondent în legea
penală anterioară.
Autorii Codului penal anterior au apreciat că, atât timp cât fiecare coautor contribuie la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală în mod nemijlocit, adică având aceeaşi poziţie juridică stabilită de lege pentru
autor, nu face necesar ca în lege să se prevadă, în mod special, situaţia de coautori şi nici să folosească
acest termen.
În concepţia noului Cod penal, autorul nu mai este prevăzut printre participanţii la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, datorită deosebirii calitative între acesta, care comite în mod nemijlocit
fapta, şi instigatorii ori complicii care săvârşesc fapta în mod mijlocit prin intermediul autorului. Din acest
motiv s-a procedat la reglementarea distinctă a coautoratului prin definirea legală a coautorilor.

B. Condiţiile de existenţă a coautoratului

 Pentru existenţa coautoratului se cer a fi îndeplinite anumite condiţii, unele de ordin obiectiv, altele de
ordin subiectiv.
a) O primă condiţie de ordin obiectiv o constituie unitatea de faptă prevăzută de legea penală.
Aceasta presupune ca toţi coautorii să contribuie nemijlocit la executarea aceleiaşi fapte prevăzute de legea
penală, adică activitatea lor să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, în sensul de a leza aceleaşi
relaţii sociale ocrotite de norma de incriminare a faptei ca infracţiune. Această condiţie se realizează în
cazul faptei consumate, dar şi a tentativei pedepsibile.
b) A doua condiţie, tot de ordin obiectiv, constă în existenţa unei pluralităţi de persoane care să
săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că trebuie să se
constate că cel puţin două persoane au săvârşit nemijlocit fapta.
Prin săvârşirea nemijlocită a faptei înţelegem, în primul rând, efectuarea de acte ce se înscriu în
acţiunea tipică descrisă de norma de incriminare, acte ce se integrează în latura obiectivă a infracţiunii, fără
interpunerea altor persoane.
Întrucât aceste acte ţin de acţiunea tipică, de multe ori ele sunt identice sau similare. Există coautorat la
furt în cazul în care infractorii au executat împreună acţiunea de luare a bunurilor mobile, din posesia sau
detenţia altuia, cu scopul de a le însuşi pe nedrept*2); ori coautorat la omor, atunci când făptuitorii au
aplicat lovituri puternice, în regiunile vitale ale corpului victimei, care au condus la decesul acesteia*3);
sau când inculpaţii – înarmaţi fiecare cu câte o furcă – s-au îndreptat împreună către victimă şi i-au aplicat
lovituri asupra capului, se impune concluzia că ambii, prin activitatea lor conjugată, au suprimat viaţa
acesteia, fiind deci coautori ai infracţiunii de omor. Este lipsit de relevanţă faptul că victima a fost lovită pe
rând de cei doi inculpaţi şi că numai loviturile date de unul dintre ei i-a cauzat direct moartea*4).
În practica judiciară, situaţiile în care actele ce ţin de acţiunea tipică a infracţiunii sunt mai puţin
frecvente, de cele mai multe ori contribuţiile coautorilor nu acoperă întreaga latură obiectivă a infracţiunii,
ci realizează numai o parte din actele de executare, dar acestea se integrează în activitatea materială a
faptei, care trebuie privită în unitatea şi individualitatea ei.
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că există coautorat la omor chiar dacă numai lovitura unuia
dintre participanţi a fost mortală, întrucât ceilalţi, care au aplicat victimei lovituri de mai mică intensitate,
au contribuit implicit la reducerea posibilităţii acesteia de a se apăra, la slăbirea forţei psihice şi fizice,
consecinţe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus la moartea victimei*5).
Sunt incluse în sfera actelor de executare şi acelea care, fără a fi parte din acţiunea tipică descrisă de
norma de incriminare, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece, prin
contribuţia sa, coautorul înlătură obstacolele din calea acţiunii autorului, înlesnind acestuia săvârşirea
faptei. Această situaţie este confirmată în practica judiciară, unde s-a decis că fapta unei persoane de a
imobiliza victima, pentru ca o altă persoană să îi poată aplica lovitura de cuţit mortală, constituie un act de
coautorat, deoarece, prin fapta sa, coautorul a înlăturat un obstacol important (rezistenţa victimei) din calea
acţiunii desfăşurate de autor*6). Într-o altă cauză s-a hotărât că fapta inculpatului care, în baza unei
înţelegeri cu un alt inculpat, a sărit în spatele victimei, a doborât-o la pământ şi a imobilizat-o, pentru ca
celălalt inculpat să o poată lovi cu un cuţit, cauzându-i vătămări corporale grave, constituie o activitate de
coautorat, şi nu de complicitate la infracţiunea de vătămare corporală gravă*7). În legătură cu această
decizie, au fost formulate rezerve în literatura juridică, susţinându-se că imobilizarea nu este un act de
executare, ci de ajutor, ce caracterizează complicitatea materială.
Această opinie a fost apreciată ca neconvingătoare de către adepţii tezei extinse a coautoratului, deoarece
actele prin care victima este imobilizată şi împiedicată să se apere apar ca fiind necesare, indispensabile,
obligatorii în raport cu opoziţia victimei, având astfel caracter inevitabil.
Există coautorat şi în cazul aceluia care, fiind tot timpul alături de primul inculpat în momentul
sustragerii, a primit imediat bunul sustras din buzunarul victimei, ca să nu fie găsit asupra inculpatului*8).
Soluţia este corectă, dacă avem în vedere că mâinile sau buzunarul celui de-al doilea inculpat au
reprezentat însuşi locul unde primul inculpat a înţeles să introducă bunul, imediat după ce l-a scos din
buzunarul victimei. În loc ca primul inculpat să introducă bunul sustras în buzunarul propriu, l-a trecut în
buzunarul celui de-al doilea, care urma să se îndepărteze cu obiectul sustras. În această situaţie, activitatea
celui de-al doilea inculpat nu mai apare ca ajutor dat la ascunderea bunului după săvârşirea faptei de
către primul inculpat, ci constituie o contribuţie la realizarea furtului însuşi, adică a realizării
momentului împosedării, după deposedarea victimei de bunul sustras. Consumarea furtului implicând, în
concepţia legiuitorului român, atât momentul deposedării victimei, cât şi momentul împosedării de către
autorul furtului, contribuţia de împosedare nu poate avea, obiectiv, decât caracterul unui act de coautorat.
Nu interesează dacă inculpaţii, în mod explicit, şi-au împărţit în acest fel rolurile, fiind suficient ca, tacit,
faptele să se fi consumat în modul arătat.
Dimpotrivă, greşit s-a reţinut existenţa coautoratului şi pentru inculpatul care a stat de pază la locuinţa în
care au pătruns coinculpaţii, de unde au sustras mai multe lucruri, deoarece acest inculpat nu a participat
nemijlocit la săvârşirea furtului, ci a ajutat la comiterea faptei şi ca atare are calitatea de complice*9); tot
astfel, prezenţa coinculpatului într-un loc din imediata apropiere a vagonului unde ceilalţi coinculpaţi
comiteau furtul, spre a-i anunţa dacă se apropie o patrulă de poliţie, precum şi ruperea sigiliului de la
transcontainerul în care se aflau lucrurile sustrase de inculpaţi, în mod greşit au fost considerate acte de
coautorat, în loc de complicitate, deoarece actele inculpatului nu au reprezentat o executare nemijlocită a
sustragerii, ci acte de înlesnire, de ajutare a comiterii sustragerii de către ceilalţi inculpaţi*10).
Pe această linie de gândire, a necesităţii unor acte efective, nemijlocite de executare din partea
coautorilor s-a decis, în mod corect, că nu are calitatea de coautor la infracţiune persoana care asistă la
actele de violenţă săvârşite de concubina sa asupra copilului, după care o ajută să ascundă cadavrul,
deoarece nu a săvârşit acte de executare nemijlocită a omorului; cel în cauză ar putea răspunde pentru
infracţiunea de favorizare a infractorului*11); tot astfel, s-a decis că nu constituie coautorat simpla prezenţă
fizică a unei persoane la lovirea mortală a victimei, deoarece lipseşte activitatea materială de executare în
comun a faptei; în acest caz, inculpatul ar putea răspunde pentru infracţiunea de nedenunţare a
omorului*12).
În ipoteza infracţiunilor continue, coautoratul poate să se realizeze oricând pe parcursul săvârşirii
infracţiunii prin alăturarea succesivă, sau se pot chiar substitui coautorii (de exemplu, în cazul privării
ilegale de libertate a unei persoane în mod ilegal).
La infracţiunile continuate, coautorii pot săvârşi împreună toate actele din componenţa acesteia sau
numai unele dintre ele; răspunderea coautorilor succesivi se limitează numai la actele la a căror săvârşire
au cooperat efectiv (de exemplu, o infracţiune de furt săvârşită în mod continuat constând din cinci acte
succesive, unul dintre coautori a contribuit în mod nemijlocit la săvârşirea a patru acte, iar altul numai la
trei acte; fiecare răspunde pentru numărul respectiv de acte săvârşite).
La infracţiunile cu executare lentă (distrugere, falsificare de monedă, întrerupere de sarcină etc.),
coautorul poate interveni oricând, activitatea desfăşurată urmând a fi evaluată în raport cu situaţia creată.
În varianta infracţiunilor complexe, există coautorat când actele specifice faptei absorbante sau ale
celei absorbite sunt săvârşite nemijlocit de toţi participanţii la acea infracţiune.
Uneori, între coautori există o repartizare, premeditată sau spontană, a sarcinilor, în sensul că unul dintre
coautori poate să realizeze numai un element constitutiv sau circumstanţial de agravare a infracţiunii
complexe, iar un alt coautor să realizeze o altă activitate componentă a infracţiunii.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis constant că fapta comisă de două persoane care, după o
prealabilă înţelegere, atacă o persoană, unul săvârşind actele de violenţă, iar cealaltă actele de sustragere a
bunurilor aflate asupra acesteia, constituie o infracţiune complexă de tâlhărie săvârşită în coautorat,
indiferent dacă actele caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au fost săvârşite numai în parte de către
fiecare dintre făptuitori*13).
Tot astfel, s-a decis că acela care împinge coinculpatul spre victimă, acesta din urmă smulgându-i
lănţişorul de la gât, este coautor, şi nu complice la tâlhărie*14).
Soluţia este corectă, dacă avem în vedere că împingerea coinculpatului spre victimă are caracterul unui
act de violenţă executat nu direct de primul inculpat, ci folosind corpul celui de-al doilea. În aceste condiţii,
primul inculpat a putut să sustragă mai uşor lănţişorul de la gâtul victimei speriate şi lovite de inculpat.
 Într-o altă cauză, s-a decis respingerea apelului declarat de către inculpată, prin care aceasta solicita
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie pentru care a fost condamnată, în infracţiunea de
furt calificat, motivând că actele de agresiune au fost exercitate numai de către concubinul său; în
motivarea respingerii apelului, instanţa a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că cei doi inculpaţi
au participat în mod diferit la realizarea laturii obiective a tâlhăriei – unul executând numai violenţe, iar
celălalt acte de însuşire – din moment ce au desfăşurat în mod coordonat activităţi materiale prin care s-a
săvârşit infracţiunea, pe baza unui plan conceput în comun, ambii inculpaţi fiind coautori*15). De
asemenea, apreciem a fi corectă hotărârea instanţei prin care s-a decis că sunt coautori inculpaţii care au
pătruns în locuinţa persoanei vătămate şi au început să împacheteze bunurile care urmau să fie sustrase,
chiar dacă, auzind că se apropie un echipaj de poliţie, inculpaţii au părăsit locul faptei, instanţa a încadrat
corect faptele celor doi inculpaţi care s-au aflat în locuinţă şi au împachetat bunurile, în infracţiunea de furt
calificat consumat, în calitate de coautori, chiar dacă numai unul dintre ei a luat la plecare unele dintre
bunurile aflate în locuinţă. Pentru cel de-al treilea, care stătea de pază, fapta a fost încadrată corect în
complicitate la furt calificat*16).
c) A treia condiţie este de ordin subiectiv şi pretinde ca toţi cei care au săvârşit nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie intenţie, fie culpă. De cele
mai multe ori, coautoratul se realizează cu intenţie; coautorii prevăd urmările socialmente periculoase ale
faptelor lor şi le urmăresc sau admit posibilitatea producerii acestora. Nu prezintă relevanţă mobilurile cu
care s-a acţionat şi nici scopurile urmărite de coautori, acestea putând fi identice sau diferite, în raport cu
interesele făptuitorilor. În cazul infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul
dintre coautori să fi urmărit realizarea lui, ceilalţi însă trebuie doar să-l fi cunoscut.
Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat, în calitate de coautori, mai multe persoane, împrejurarea
că unele dintre acestea au avut şi iniţiativa comiterii faptei, propunând celorlalţi să acţioneze împreună, nu
atrage sancţionarea lor separată pentru instigare, deoarece activitatea de coautorat absoarbe pe cea de
instigare.
Existenţa coautoratului în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă este controversată.
Într-o primă opinie*17), se susţine că infracţiunile neintenţionate nu sunt compatibile cu coautoratul.
Ceea ce transformă autorii în coautori este, pe lângă cooperarea materială, latura subiectivă care se
stabileşte între ei, concretizată în conştiinţa cel puţin a unuia dintre ei, că se asociază celorlalţi la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală; în lipsa acestor legături subiective care, în cazul culpei, nu poate exista,
cei care săvârşesc fapta rămân autori.
Într-o opinie contrară*18), se promovează teza potrivit căreia atunci când, datorită unor acte efectuate
din culpă, simultan sau succesiv, de mai multe persoane, s-a produs un rezultat care întregeşte conţinutul
unei fapte din culpă prevăzute la legea penală, toate acele persoane vor fi socotite coautori ai faptei din
culpă, întrucât contribuţia fiecăruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului.
Atât doctrina penală recentă*19), cât şi practica judiciară sunt pentru această din urmă teză.
În practica judiciară s-a decis că există răspunderea penală a ambilor conducători de vehicule, dacă
actele comise succesiv sau simultan au avut la bază culpa*20).
Într-o altă speţă, s-a admis că sunt coautori la uciderea din culpă a unui pieton atât şoferul începător care
conducea efectiv vehiculul, cât şi şoferul titular aflat în maşină, dacă moartea victimei s-a datorat încălcării
de către şoferul începător a regulilor de circulaţie şi nesupravegherii acestuia de către şoferul titular*21).
Soluţia este discutabilă. Pentru a exista coautorat, ar fi trebuit să se stabilească în sarcina şoferului titular o
culpă concretă, care a contribuit concomitent cu cea a şoferului începător la producerea accidentului; dacă
s-ar fi făcut dovada că şoferul titular a atras atenţia în mai multe rânduri şoferului începător să conducă cu
respectarea regulilor de circulaţie, ar fi fost exclusă orice culpă din partea sa. În speţă, instanţa a desprins
existenţa culpei de nesupraveghere din rezultatul produs, şi nu din analiza comportării concrete a şoferului
titular.
În doctrina penală şi practica judiciară este admisă fără rezerve posibilitatea coautoratului la
infracţiunile praeterintenţionate. Aceasta se întemeiază pe un argument de text, respectiv art. 50 alin. (2)
C. pen., potrivit căruia „circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut”.
Pentru reţinerea în concret a coautoratului la o infracţiune a cărei formă de vinovăţie constă în intenţia
depăşită, este necesar să se constate existenţa intenţiei la toţi făptuitorii care au săvârşit nemijlocit
fapta iniţială şi culpa acestora în raport cu rezultatul mai grav produs. Existenţa culpei urmează să se
verifice la fiecare participant, în sensul dacă acesta nu a prevăzut rezultatul mai grav, deşi, în condiţiile
concrete în care a acţionat, trebuia şi ar fi avut posibilitatea să-l prevadă, ori dacă, deşi a prevăzut rezultatul
mai grav al faptei sale, a considerat în mod uşuratic că acesta nu se va produce.
Existând o culpă în raport cu urmarea mai gravă, în persoana fiecărui coautor în parte, toţi vor răspunde
pentru fapta comisă în ansamblul ei, forma de vinovăţie care acoperă întregul ansamblu faptic fiind
praeterintenţia.
Această soluţie este confirmată de practica judiciară*22). Inculpaţii au fost condamnaţi pentru coautorat
la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Din verificarea lucrărilor cauzei, rezultă că
inculpaţii au avut intenţia de a-i aplica victimei o corecţie, pentru că aceasta, anterior, lovise o rudă a unuia
dintre ei.
Loviturile aplicate şi căderea victimei au produs leziuni care ar fi necesitat 7–8 zile de îngrijiri medicale
pentru vindecare. Între traumatismul cranio-facial şi decesul datorat meningitei acute, există însă o legătură
de cauzalitate indirectă, secundară, complicaţiile post-traumatice determinând moartea violentă a victimei.
În aceste condiţii, s-a constatat că inculpaţii au săvârşit cu intenţie fapta de lovire, dar nu au prevăzut,
din culpă, rezultatul survenit. Ca atare, ei au acţionat cu intenţie depăşită, element subiectiv specific
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

3. Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil

Există unele infracţiuni la care coautoratul nu este posibil, acestea sunt:
a) Infracţiunile cu autor unic. În cazul acestor infracţiuni, acţiunea tipică nu poate fi realizată decât de
un singur autor. Asemenea infracţiuni sunt (cu titlu exemplificativ): mărturia mincinoasă (art. 273 C. pen.),
uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C. pen.), conducerea unui vehicul
fără permis de conducere (art. 335 C. pen.), absenţa nejustificată (art. 413 C. pen.), dezertarea (art. 414 C.
pen.), neprezentarea la incorporare sau concentrare (art. 435 C. pen.) etc.
b) Infracţiunile omisive. Nu pot fi săvârşite în forma coautoratului, întrucât elementul lor material
constă în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege şi care are un caracter personal, cum ar fi, spre
exemplu, nedenunţarea (art. 266 C. pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.), abuzul în serviciu prin
neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu [art. 297 alin. (1) C. pen.], abandon de familie prin neplata cu rea-
credinţă a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească [art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen.] etc.
Când obligaţia de a face este impusă, în raport cu aceeaşi situaţie de fapt, mai multor persoane şi acestea
rămân în inacţiune, fiecare persoană este autor al unei fapte de omisiune săvârşită individual, iar nu coautor
(de exemplu, Codul penal, în art. 203, prevede fapta de lăsare fără ajutor a unei persoane aflată în
dificultate – toţi cei care într-un astfel de caz au posibilitatea şi deci obligaţia de a da ajutor şi nu-l dau,
săvârşesc această faptă, dar fiecare în mod separat).
Dacă obligaţia „de a face”, care revine mai multor persoane, este supusă unui termen, îndeplinirea ei
în termen de către una dintre acele persoane profită tuturor (de exemplu, mai multe persoane au aflat despre
săvârşirea unei infracţiuni pentru care există obligaţia de denunţare; în acest caz, denunţarea făcută de una
dintre aceste persoane profită şi celorlalte). În schimb, neîndeplinirea în termen a obligaţiei de niciunul
dintre cei obligaţi, atrage separat răspunderea ca autor a fiecăruia dintre ei.
Dacă obligaţia de a face este impusă însă unui organ colectiv, în caz de omisiune a acestuia, membrii
colectivului vor fi coautori ai faptei. Aşadar, în mod excepţional pot exista coautori şi la infracţiunile
omisive (de exemplu, într-o societate comercială, un colectiv de trei persoane fiind însărcinat să ia măsuri
legale de securitate şi sănătate în muncă, omite să aducă la îndeplinire această obligaţie, membrii
colectivului vor fi coautori ai infracţiunii de omisiune).
 c) Infracţiuni cu subiect calificat. La infracţiunile unde legea cere ca subiectul nemijlocit (autorul) să
aibă o anumită calitate (de exemplu, funcţionar public, cetăţean român, cetăţean străin, militar, gestionar,
administrator etc.), pentru existenţa coautoratului este necesar ca toţi care au săvârşit nemijlocit fapta să
aibă această calitate. În caz contrar, cei care nu au calitatea menţionată vor fi consideraţi complici la acea
faptă.
În practica judiciară s-a apreciat că există coautorat la delapidare, când doi gestionari s-au înţeles să
valorifice bunuri din gestiunea comună, iar sumele obţinute să le împartă între ei*23). Tot astfel a fost
considerat coautor al delapidării contabilul-şef şi membru al comisiei de inventariere, care a primit de la
gestionar o parte din plusul descoperit la inventar, deoarece avea calitatea de administrator al bunurilor
unităţii; ca atare, fapta sa nu constituie luare de mită, ci infracţiunea de delapidare*24).

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 195.

*2) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. III, p. 110.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1262 din 22 mai 1997, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie
penală 1990–2000, Ed. Juris Argessis, p. 200.
*4) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 71/1979, în C. Sima, Codul penal adnotat, Ed. Atlas Lex Bucureşti,
1996, p. 35.
*5) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei Române, 1988, p. 85.
*6) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, Ed. Academiei Române, 1988, p. 21.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 42/1998, publicată în Culegerea de practică judiciară penală pe
anul 1998, Curtea de Apel Bucureşti, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 82.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 5161 din 27 noiembrie 2001, publicată în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere
de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 198.
*9) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1127/1989, în Dreptul nr. 6/1990, p. 77.
*10) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 642/1990, în RRD nr. 12/1991, p. 108.
*11) C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 27/1995, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1995.
*12) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2819 din 1982, în Repertoriu de practică judiciară în materie
penală pe anii 1981–1985, p. 40.
*13) CSJ, s. pen., Dec. nr. 719/1994, în Probleme de drept din Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie
în materie penală, 1990–2000, op. cit., p. 333; CSJ, s. pen., Dec. nr. 2953/2001, în Buletinul
Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 2001, p. 198.
*14) C. Ap. Bucureşti, s. II-a pen., Dec. nr. 15/1998, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1998, p. 87.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 719/1994, în RDP nr. 1/1995, p. 149.
*16) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 229/1989, în Practica judiciară penală, op. cit., vol. III, p. 103.
*17) V. Papadopol, Condiţiile generale ale participaţiei penale, în RRD nr. 5/1970, p. 45; T. Vasiliu, G.
Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărangă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul
penal comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 164.
*18) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 194.
*19) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 466.
*20) Trib. Argeş, Dec. pen. nr. 2567/1972, în RRD nr. 7/1973, p. 177.
*21) Trib. Alba, Dec. pen. nr. 128/1972, cu note de A. Olteanu şi O. Reindl, în RRD nr. 3/1975, p. 46.
*22) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. pen. nr. 13/A/1995, în Culegere de practică judiciară în
materie penală pe anul 1995.
*23) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2424/1971, în Culegere de decizii pe anul 1971, p. 325.
*24) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 645/1984, în RRD nr. 8/1985, p. 71.

ART. 47
Instigatorul
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Instigarea. Concept şi caracterizare

În art. 47 C. pen. se defineşte instigatorul ca fiind participant la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. Potrivit acestui text, instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Raportarea, în definiţia instigatorului, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală”, şi nu la săvârşirea unei infracţiuni, lărgeşte sfera noţiunii de
instigare şi la situaţiile la care fapta este săvârşită de un autor din culpă sau fără vinovăţie, deci la fapte
care nu constituie infracţiune (din lipsa intenţiei), deşi sunt prevăzute de legea penală, iar asemenea
persoane pot fi determinate să comită o infracţiune.
Caracteristic este faptul că instigatorul este acela care a imaginat fapta care ar urma să se comită; tot el a
luat hotărârea ca să realizeze acea faptă şi a făcut ca această rezoluţie să fie adoptată şi de un altul care şi-a
asumat rolul de executant al faptei .
Instigatorul desfăşoară, în primul rând, o activitate psihică (internă), şi anume: concepe fapta,
meditează asupra săvârşirii acesteia, decide ca acea faptă să fie săvârşită de altul; acestei activităţi interne îi
urmează o activitate fizică (externă), constând în căutarea celui care urmează să comită fapta, alegerea
mijloacelor pentru a putea convinge pe eventualul executant al faptei, obţinerea asentimentului acestuia,
determinarea lui efectivă la îndeplinirea angajamentului luat etc.
Legea penală română, în măsura în care a considerat că instigarea presupune nu numai o activitate de
determinare, ci şi o activitate exterioară concretă, prin aceea că alege persoana autorului şi mijloacele
pentru a-l convinge şi a-l corupe, ca şi de obţinerea acceptului autorului la executarea nemijlocită a faptei,
s-a adoptat concepţia după care instigarea este o participaţie secundară, deoarece instigatorul nu comite
nemijlocit fapta, ci prin eforturile celui instigat.
Într-adevăr, acţiunea de instigare are un caracter complex, presupune o activitate psihică şi alta
fizică, dar, cu toate acestea, ea nu poate fi asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor.
Această poziţie este specifică numai autorului, pe care instigatorul nu o poate dobândi dacă desfăşoară
numai acte de determinare şi nu devine el însuşi un executant nemijlocit al faptei. De altfel, şi în alte
legislaţii penale şi doctrine străine (germană, franceză), instigarea este considerată o participaţie
secundară*1).
Instigarea este posibilă la oricare dintre faptele prevăzute de legea penală. În concret, nu poate exista
faptă săvârşită fără autor; or, autorul poate să fi conceput el însuşi săvârşirea faptei (autodeterminare) sau
poate să fi fost determinat de un altul să o săvârşească (instigare).
Aşadar, instigarea este posibilă la infracţiunile intenţionate comisive sau omisive (când instigarea este
proprie), la cele din culpă (când instigarea este improprie), la cele care pot fi săvârşite de o singură
persoană, cât şi la cele cu pluralitate naturală sau constituită de subiecţi activi.
Chiar la infracţiunile la care un autor nu poate fi decât o persoană cu o anumită calitate (infracţiuni
proprii), ideea şi hotărârea de a săvârşi infracţiunea nu trebuie neapărat să fie proprii autorului, ci pot fi
rezultatul unei determinări provenite de la un altul, iar acesta poate fi orice persoană, deci şi o persoană
care nu are calitatea cerută autorului (de exemplu, un civil poate instiga pe un militar să dezerteze sau un
particular poate determina pe un funcţionar public să săvârşească un abuz în serviciu).
Instigarea, ca formă a participaţiei penale, nu trebuie să fie confundată cu alte forme de instigare
care sunt incriminate în lege ca fapte de sine stătătoare, dar care se pot converti şi în instigare ca act de
participare, atunci când autorul instigării a determinat o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
În această categorie a instigărilor incriminate ca fapte de sine stătătoare intră anumite instigări publice
(colective); spre exemplu, instigarea publică (art. 368 C. pen.), propaganda pentru război (art. 405 C. pen.).
La aceste instigări, care sunt prevăzute în Codul penal ca infracţiuni de sine stătătoare, nu este exclus ca
uneori să existe o contribuţie prealabilă, o instigare ca act de participaţie, în sensul că persoana care
săvârşeşte ca autor fapta de instigare publică, să fi fost, la rândul ei, determinată de o altă persoană să
comită acea faptă.

2. Condiţiile instigării
Pentru a se reţine instigarea ca formă de participaţie penală, trebuie să se constate întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii*2):
a) Existenţa a cel puţin două persoane: instigatorul şi instigatul. Instigatorul este persoana care
desfăşoară activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar instigatul este
cel asupra căruia se efectuează această activitate şi are calitatea cerută de lege în cazul infracţiunilor cu
subiect calificat.
Instigatorul poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale prevăzute de lege pentru a fi
subiect activ al infracţiunii.
Legea nu cere ca instigatorul să îndeplinească o calitate specială.
Instigarea poate fi săvârşită de o singură persoană, dar şi de două sau mai multe persoane
(coinstigare) care acţionează simultan (A şi B, în înţelegere, îl determină pe C să săvârşească un omor) ori
succesiv (A îl determină pe B să săvârşească un omor, însă asupra lui B se exercită o acţiune de
determinare şi din partea lui C, pentru ca B să săvârşească un omor).
Instigarea poate fi mediată, când instigatorul foloseşte o persoană pentru transmiterea instigării; dacă
aceasta se rezumă numai la rolul de a transmite instigarea, va fi complice la infracţiune; dacă depăşeşte
acest rol, acţionând el însuşi ca instigator, va exista o coinstigare.
În ipoteza în care instigatorul, după ce îl determină pe instigat să săvârşească infracţiunea, participă
alături de acesta la comiterea nemijlocită a faptei, el va deveni coautor, deoarece instigarea, fiind o formă
secundară de participaţie, în raport cu coautoratul, va fi absorbită. Această soluţie este promovată în mod
constant de jurisprudenţă*3). Astfel, s-a decis că, dacă unii dintre coautori au avut şi iniţiativa furtului,
determinând pe ceilalţi să comită fapta, vor răspunde numai în calitate de coautori, această activitate
absorbind pe cea de instigator.
Autorul instigat poate fi orice persoană, neavând relevanţă dacă îndeplineşte ori nu condiţiile de a fi
subiect activ al infracţiunii. Când sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale, ne vom afla în prezenţa
unei participaţii penale proprii; în sens contrar, participaţia este improprie.
La infracţiunile la care norma de incriminare pretinde autorului îndeplinirea unor anumite calităţi,
instigatul trebuie să îndeplinească acea calitate. De exemplu, dacă se instigă la delapidare, instigatul trebuie
să fie funcţionar public, gestionar sau administrator.
b) Efectuarea unei activităţi concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului asupra
instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Această condiţie este de esenţa instigării
ca formă a participaţiei penale şi presupune ca instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi fapta
prevăzută de legea penală, folosindu-se de mijloace adecvate, o transmite altei persoane, convingând-o s-o
accepte, să o însuşească şi s-o pună în executare.
Întrucât legea penală nu face nicio referire la mijloacele prin care se realizează instigarea, se înţelege că
acestea pot fi multiple şi variate, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la
constrângere, corupere (promisiuni de daruri sau alte foloase) etc.
Actele de instigare pot fi realizate prin cuvinte, prin scris ori chiar prin gesturi sau orice alte acte cu
semnificaţie neîndoielnică.
Pentru existenţa instigării se cere ca determinarea să se refere la o faptă concretă prevăzută de legea
penală şi pe care instigatorul o cunoaşte.
c) Instigatul să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care a fost îndemnat. Aceasta
presupune ca activitatea de determinare să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta
de către autor. Raţiunea instigării este aceea de a transmite hotărârea instigatului; dacă acesta luase deja
hotărârea de a comite acea faptă, nu se mai poate vorbi de instigare, ci eventual de o complicitate morală
manifestată prin întărirea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea.
 Practica judiciară este constantă în acest sens. Astfel, instanţa, în soluţionarea unei cauze, a decis că
activitatea infracţională a inculpatului, atât obiectiv, cât şi subiectiv, îndeplineşte condiţiile instigării; din
evaluarea probelor administrate, instanţa de apel în mod just a considerat că activitatea infracţională a
inculpatului se circumscrie contribuţiei de instigator, şi nu celei de complice, deoarece actele concrete de
executare comise de către acesta au constat în îndemnul, cu intenţie, al celuilalt inculpat, de a săvârşi
infracţiunea de tâlhărie, caracterizată prin propunere, apoi prin insistenţa de a săvârşi infracţiunea, urmată
de promiterea unei sume de bani şi prezentarea planului activităţii infracţionale*4). Într-o altă cauză s-a
decis că, dimpotrivă, în raport cu modul de derulare a faptelor, a fost evidentă complicitatea, şi nu
instigarea, deoarece a rezultat în mod neîndoielnic existenţa unui acord, stabilit anterior săvârşirii
infracţiunii de furt, potrivit căruia bunurile obţinute din sustrageri succesive urmau să fie predate unuia
dintre inculpaţi*5).
d) Activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie. Pentru existenţa instigării, ca formă a
participaţiei penale, este necesar ca actele de instigare să fie săvârşite cu intenţie, adică instigatorul să fie
conştient că îl determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau
să accepte rezultatul acelei fapte.
Nu există instigare din culpă.
Dispoziţiile art. 47 C. pen. impune condiţia, sub aspectul laturii subiective, numai în ceea ce priveşte
activitatea instigatorului, întrucât activitatea instigatului, sub aspect subiectiv, poate îmbrăca forma fie a
intenţiei (caz în care va exista participaţie proprie), fie a culpei ori chiar a lipsei totale de vinovăţie (caz în
care va exista participaţie improprie).
În practica judiciară*6) s-a decis că lipseşte intenţia, dispunându-se achitarea inculpatului pentru
infracţiunea de instigare la fals material, reţinându-se în fapt că inculpatului i s-a desfăcut contractul de
muncă disciplinar, în temeiul art. 130 lit. i) C. mun. anterior, iar decizia nu i-a fost comunicată; în
momentul în care a aflat, inculpatul s-a adresat inculpatei, care avea funcţia de şef de personal, să-l ajute să
intervină la conducerea societăţii pentru a-i schimba temeiul de drept al desfacerii contractului de muncă,
pentru a primi ajutor de şomaj. Fără a-i spune inculpatului modalitatea în care îl va ajuta, inculpata a
modificat în cartea de muncă temeiul de drept al desfacerii contractului de muncă, iar a doua zi i-a înmânat
inculpatului carnetul de muncă, aducându-i la cunoştinţă şi falsul săvârşit.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel l-au achitat pe inculpat pentru infracţiunea de instigare la fals
material, deoarece acesta nu i-a solicitat inculpatei să-i modifice cartea de muncă şi nu a cunoscut
modalitatea în care aceasta a înţeles să dea curs rugăminţii lui.
Instanţa de recurs a menţinut soluţia de achitare, respingând recursul declarat de parchet cu motivarea că
rugămintea inculpatului putea fi rezolvată şi în altă modalitate decât cea aleasă de către inculpată, respectiv
prin discuţii cu conducerea unităţii şi revenirea, pe cale administrativă, asupra temeiului de desfacere a
contractului de muncă.
În constatarea elementului subiectiv al instigării nu interesează scopul sau mobilul pe care l-a avut în
vedere instigatorul.
Persoana care acţionează pentru a-l demasca pe făptuitor şi a-l denunţa autorităţilor din proprie iniţiativă
sau ca agent acoperit nu va răspunde pentru instigare (agentul provocator). În raport cu soluţiile pronunţate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, agentul sub acoperire are dreptul să observe şi să denunţe
săvârşirea faptelor ilegale ale grupului criminal, dar nu poate să determine săvârşirea infracţiunii.
e) Activitatea de determinare să fie urmată de săvârşirea faptei de către instigat. Instigarea implică
cu necesitate ca autorul să fi dat curs instigării, fie prin săvârşirea faptei în forma consumată, fie a unei
tentative pedepsibile. Din această condiţie constitutivă a instigării rezultă că nu se realizează instigarea ca
formă de participaţie, în cazul în care instigatul, în urma determinării, a luat hotărârea de a săvârşi fapta,
dar nu a pus-o în executare sau a efectuat doar un act de pregătire, care în legislaţia noastră penală, de
regulă, nu este incriminat ori a început executarea faptei, care a rămas în stadiul tentativei, pe care legea nu
o incriminează.
 În cazul în care autorul săvârşeşte fapta în limitele în care a fost instigat (neavând relevanţă dacă aceasta
a fost comisă în forma consumată, epuizată sau a tentativei pedepsibile), răspunderea penală a
instigatorului nu ridică vreo chestiune deosebită.
În practica judiciară*7) s-a decis că este instigator cel care dă ordin să se comită o faptă care constituie
infracţiunea de abuz în serviciu; cel care execută ordinul va avea calitatea de autor al infracţiunii; casierul
care îndeamnă un funcţionar să treacă pe statul de plată persoane fictive, menţinând pentru sine banii, va
răspunde pentru delapidare, dar şi pentru instigare la fals material în înscrisuri oficiale; constituie instigare
faptul de a îndemna pe inculpat la furt, cu promisiunea că va cumpăra bunul sustras contra unei sume de
bani, ceea ce s-a şi întâmplat*8); tot astfel, fapta inculpatului de a îndemna pe ceilalţi doi inculpaţi să bată
victima, de a-i transporta pe aceştia la locul unde se afla aceasta şi unde cei doi inculpaţi au lovit-o grav cu
pumnii şi picioarele, cauzându-i o infirmitate fizică permanentă (pierderea vederii la ochiul stâng),
constituie instigare la vătămare corporală gravă*9); constituie instigare la tâlhărie, fapta inculpatului care a
instigat pe doi inculpaţi minori să deposedeze de bani pe partea vătămată, aflată în stare de ebrietate,
înarmându-i cu un spray lacrimogen pentru a anihila o eventuală rezistenţă a acesteia*10).
Dacă, cu privire la aceeaşi faptă, inculpatul comite acte de instigare şi acte de coautorat, el va răspunde
numai ca autor*11); dacă inculpatul săvârşeşte concomitent acte de instigare şi de complicitate referitor la
aceeaşi infracţiune, el va răspunde numai pentru instigare*12).
Activitatea de instigare fiind anterioară săvârşirii infracţiunii, instigatul nu poate face parte dintre
persoanele care săvârşesc împreună o infracţiune, pentru a fi aplicabilă circumstanţa agravantă „săvârşirea
faptei de trei sau mai multe persoane împreună”.
De principiu, există o concordanţă între fapta la care s-a instigat şi cea săvârşită în concret de
instigat.
Totuşi, din consultarea practicii judiciare, rezultă că este posibil ca instigatul să comită o infracţiune
mai gravă sau mai uşoară decât cea la care a fost determinat.
În cazul în care instigarea a privit o infracţiune mai uşoară, iar instigatul a săvârşit una mai gravă,
principial este ca instigatorul să răspundă pentru infracţiunea la care a instigat, iar instigatul pentru cea
comisă, apreciindu-se că infracţiunea mai gravă comisă de instigat este opera gândirii şi acţiunii sale
proprii, independent de influenţa instigatorului.
În acest sens, în practica judiciară*13) s-a reţinut că cel care i-a determinat pe coinculpaţi să fure bani şi
bijuterii din locuinţa părţii vătămate şi a stat de pază în timp ce coinculpaţii au pătruns în casa de unde, prin
violenţă asupra a două persoane vătămate, au sustras bani sau bijuterii, se face vinovat de instigare la
infracţiunea de furt calificat, în care se absorb şi actele de complicitate (asigurarea pazei celor care acţionau
nemijlocit). Fiind vorba de persoane vătămate distincte, cărora li s-au aplicat violenţe, coinculpaţii vor
răspunde pentru două infracţiuni distincte de tâlhărie, în raport cu numărul victimelor. Instigatorul care nu
a prevăzut sau cunoscut violenţele aplicate de coinculpaţi va răspunde numai pentru instigare la furt
calificat, chiar dacă banii şi bijuteriile sustrase au aparţinut unor persoane diferite. Argumentul în sprijinul
acestei soluţii îl găsim în dispoziţiile art. 50 alin. (2) C. pen., în temeiul cărora circumstanţele privitoare la
faptă se răsfrâng asupra autorului şi participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au
prevăzut.
Dacă autorul (instigatul) comite o faptă mai uşoară decât cea la care a fost determinat (de pildă, în
loc să lovească cu ciomagul, cum a fost îndemnat, loveşte cu palma, ori a fost instigat să comită o tâlhărie,
dar a săvârşit un furt), instigatorul va răspunde în raport nu cu fapta la care a instigat, ci cu fapta pe care
efectiv a săvârşit-o autorul*14).
În privinţa instigării la infracţiunile praeterintenţionate atât doctrina, cât şi practica judiciară s-au
situat pe poziţii diferite.
Într-o decizie mai veche (Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 1966/1968), instanţa supremă a statuat, cu referire
la infracţiunile praeterintenţionate, că participaţia este posibilă sub forma instigării dacă se dovedeşte că
instigatorii au avut, în raport cu rezultatul mai grav, aceeaşi poziţie subiectivă, ca şi autorii.
 Ulterior instanţa supremă s-a pronunţat cu privire la infracţiunile complexe praeterintenţionate*15), în
sensul că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârşească o tâlhărie, fără a prevedea că victima
va deceda în urma exercitării actelor de violenţă, putând însă prevedea un asemenea rezultat, iar autorul
tâlhăriei ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi constituie instigare la infracţiunea de tâlhărie care a
avut ca urmare moartea victimei, iar fapta autorului constituie infracţiune de omor deosebit de grav,
prevăzută în art. 176 lit. d) C. pen. anterior. S-a motivat că soluţia se impune ţinând seama de forma de
vinovăţie a fiecărui participant, caracterizată prin intenţie depăşită în cazul instigatorului şi prin intenţie în
cazul autorului infracţiunii.
În doctrina penală această soluţie a fost primită cu rezerve, apreciindu-se că prevederile art. 50 alin. (2)
C. pen. se referă doar la infracţiunile comise cu intenţie, fără a putea fi extinse la infracţiunile
praeterintenţionate.
Necontestând existenţa unei culpe în sarcina instigatorului, în legătură cu rezultatul mai grav produs, s-a
susţinut că răspunderea acestuia nu poate fi reţinută, pentru că instigarea nu se poate săvârşi din culpă,
urmând să răspundă doar pentru infracţiunea de bază la care a înţeles să participe.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că soluţia instanţei este legală şi temeinică, luând în seamă faptul că
instigatorul a determinat la săvârşirea tâlhăriei, adică atât la fapta de furt, ca acţiune principală, cât şi
lovirea sau alte violenţe, ca acţiune secundară, acesta putea şi trebuia să prevadă că prin aplicarea actelor de
violenţă de către autor se poate produce moartea victimei.

3. Genurile şi modalităţile instigării

Instigarea poate îmbrăca diferite forme sau modalităţi, în raport cu anumite criterii. Astfel*16):
a) În funcţie de numărul persoanelor faţă de care se efectuează activitatea de determinare, se face
distincţia între instigarea individuală şi instigarea colectivă.
Instigarea este individuală când se adresează unei sau unor persoane determinate, iar colectivă în
ipoteza în care se adresează unui număr nedeterminat de persoane. Instigarea colectivă, prin natura ei,
fiind publică, produce o tulburare a ordinii, o ameninţare a liniştii publice şi, de aceea, este incriminată
distinct ca infracţiune de sine stătătoare, sub denumirea de instigare publică (art. 368 C. pen.).
b) După modul mijlocit sau nemijlocit de determinare a instigatului la săvârşirea faptei, instigarea
poate fi mediată sau imediată.
Instigarea este imediată când ea se produce nemijlocit de la instigator la instigat, prin vorbire sau prin
scris, fără nicio interpunere de alte persoane.
Instigarea mediată există atunci când cel care a conceput ideea săvârşirii infracţiunii a recurs la o altă
persoană, pentru ca aceasta să determine pe instigat. În esenţă, instigarea mediată este o instigare la
instigare. În acest caz, distingem un instigator imediat (acela care a luat contact cu autorul) şi un instigator
mediat (acela care s-a folosit de instigatorul imediat). Primului i se mai spune şi instigator aparent, iar
celuilalt instigator ocult şi amândoi sunt coinstigatori.
Instigarea imediată este susceptibilă de pluralitate, atunci când două sau mai multe persoane au instigat
împreună şi de comun acord, pe acelaşi autor.
Când mai multe persoane separat, fără a şti vreuna de îndemnul celeilalte, au instigat pe aceeaşi persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, avem un concurs de instigări, iar nu coinstigare.
Atât în caz de instigare imediată, cât şi în caz de instigare mediată, poate exista complicitate la
instigare. De exemplu, o persoană împrumută o sumă de bani instigatorului pentru a plăti pe autor să
săvârşească o infracţiune de omor sau de vătămare a integrităţii corporale.
De asemenea, poate exista instigare la complicitate, care constă în determinarea unei persoane de a
ajuta sau înlesni pe autor la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
c) În raport cu mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală, deosebim instigare simplă şi instigare calificată.
Instigarea este simplă, când instigatorul se mărgineşte să-l determine pe instigat cu ajutorul unor
mijloace simple, obişnuite, ca, de exemplu, rugăminţi, îndemnuri, unele gesturi semnificative etc.
 Instigarea se numeşte calificată, în ipoteza în care instigatorul recurge la mijloace apte să influenţeze sau
să silească voinţa celui instigat, mijloace mai deosebite ca: oferirea de daruri, de bani, de avantaje,
utilizarea de ameninţări, amăgiri, exercitarea de presiuni etc.
d) După modul deschis ori ascuns în care acţionează instigatorul în activitatea de determinare a
instigatului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, instigarea poate fi evidentă sau deschisă,
explicită ori insidioasă sau ascunsă. Instigarea este evidentă, deschisă, pe faţă, explicită, când
instigatorul exprimă deschis scopul sau lucrează pe faţă în activitatea de convingere a instigatului în
săvârşirea faptei.
Instigarea devine insidioasă în toate cazurile în care instigatorul nu vrea să-şi dea în vileag rolul său
însă, în mod abil, strecoară în mintea celui instigat gândul infracţional şi îl face să ia o hotărâre în acest
sens, lăsând impresia că nu aceasta este intenţia instigatului.
e) După cum sunt sau nu definite precis fapta şi condiţiile în care urmează să fie săvârşită,
instigarea este determinată sau indeterminată.
Instigarea este determinată, când instigatorul precizează fapta şi condiţiile în care urmează să fie
comisă. Instigarea este indeterminată, atunci când instigatorul îndeamnă la diferite fapte prevăzute de
legea penală şi lasă instigatului posibilitatea alegerii acelei fapte care urmează a fi săvârşită (de exemplu,
un părinte alcoolic îl ameninţă cu bătaia pe fiul său, dacă nu îi aduce bani, spunându-i „fură, cerşeşte,
înşeală, numai să aduci bani”).
f) În funcţie de forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta, se face deosebire între
instigarea proprie sau perfectă şi instigarea improprie sau imperfectă. Instigarea este proprie sau
perfectă atunci când există o concordanţă, sub aspect subiectiv, între instigator şi instigat, în sensul că
acesta din urmă săvârşeşte fapta tot cu intenţie.
Instigarea improprie sau imperfectă are ca particularitate lipsa coeziunii psihice între instigator şi
instigat; instigatorul determină cu intenţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, iar instigatul
comite această faptă din culpă sau chiar fără vinovăţie (art. 52 C. pen.).
g) După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală, se face distincţia între instigarea cu efect negativ şi instigarea cu efect pozitiv, reuşită.
Instigarea este cu efect negativ sau neizbutită în situaţia în care instigatorul nu a reuşit să-l determine pe
instigat să ia hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală sau instigatul, după ce acceptă
săvârşirea faptei nu trece la comiterea acesteia, ori a început executarea însă desistă şi face să se împiedice
consumarea faptei. În acest caz, instigarea nu mai este act de participaţie, dar poate constitui o faptă de sine
stătătoare incriminată în legea penală.
Instigarea este reuşită, cu efect pozitiv, când instigatorul a izbutit să îl determine pe instigat să accepte
hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi să păşească la executarea acesteia, adică să fi comis cel puţin o
tentativă pedepsibilă.

*1) G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, în RDP nr. 3/2000, p. 29.
*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 197–198; C. Bulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 468–471; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, op. cit., p. 317–318;
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, G. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr, Drept penal, Partea generală, Ed.
Europa Nova Bucureşti, 1997, p. 364–367; Tr. Dima, Drept penal, Partea generală, op. cit., p. 394–397; I.
Pascu, Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, 2009, p. 203–205; M.A. Hotca, Codul penal.
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p. 342–344.
*3) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 86.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1202 din 17 februarie 2005, în M. Alexandru, Participaţia penală. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2008, p. 142.
*5) Trib. Braşov, Dec. pen. nr. 524 din 22 iunie 1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 112.
*6) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 531/1998, în M. Alexandru, Participaţia penală, op. cit., p. 144.
*7) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 96.
 *8) CSJ, Dec. s. pen. nr. 329 din 13 februarie 1996, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ..., op.
cit., p. 24.
*9) C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 741/2001, în Buletinul Jurisprudenţei, 2001, p. 241.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1699/1997 în RDP nr. 3/1998, p. 141.
*11) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 128/1971, în RRD nr. 11/1972, p. 171.
*12) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 278/1974, în RRD nr. 8/1974, p. 71; Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr.
2073/1972, în RRD nr. 1/1973, p. 165.
*13) C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 483/2001, nepublicată.
*14) I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne,
1992, p. 27–30.
*15) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 23/1987, în Culegere de decizii pe anul 1987.
*16) V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., reeditarea ediţiei din 1939, p. 414; C. Mitrache, Cr. Mitrache,
op. cit., p. 318; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 367; I. Pascu, op. cit., p. 205; Tr. Dima, op. cit., p.
397; M.A. Hotca, op. cit., p. 345.

ART. 48
Complicele

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Complicitatea. Concept şi caracterizare

Aşa cum am mai menţionat, o infracţiune poate fi săvârşită de un singur autor sau de mai mulţi autori, în
baza unui acord sau a unei coeziuni psihice. Autorul sau coautorii, ca participanţi principali la săvârşirea
infracţiunii, pot fi ajutaţi în mod indirect sau mediat de alte persoane care, fără a fi luat parte la executarea
activităţii tipice descrise de norma de incriminare, au înlesnit sau ajutat pe autor sau coautori.
Este un adevăr că activitatea (acţiunea, inacţiunea) descrisă de norma de incriminare, pentru a fi realizată
implică, adeseori, o pregătire de ordin material (procurarea de mijloace, adaptarea sau modificarea
instrumentelor, confecţionarea lor etc.), fie de ordin moral (îndrumări, sfaturi, încurajări de natură a pregăti
moral şi intelectual pe autori).
Realizarea acţiunii tipice a unei fapte necesită condiţii favorabile, adică acea ambianţă prielnică menită
să asigure reuşita executării (de exemplu: a sta la pândă, a aştepta cu un vehicul în apropierea locului unde
se comite fapta etc.).
Toate aceste activităţi indirecte şi mediate contribuie şi ele la săvârşirea infracţiunii, fac parte din
antecedenţa cauzală a acesteia însă, pe când activităţile directe şi imediate (care conduc la executarea
nemijlocită a faptei) constituie antecedenţa primară (principală), din contră, aceste activităţi indirecte şi
mediate (care ajută numai la înfăptuirea acţiunii incriminate) constituie antecedenţa accesorie
(secundară).
Prin urmare, persoanele care îndeplinesc vreo activitate indirectă şi mediată sunt participanţi la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală însă participanţi secundari (accesorii).
Actele de complicitate pot interveni fie înainte ca autorul să fi trecut la săvârşirea nemijlocită a activităţii
incriminate, în acest caz avem o complicitate anterioară, fie după ce s-a început executarea, dar în timpul
efectuării acesteia, caz în care complicitatea se numeşte concomitentă.
După ce infracţiunea s-a consumat (adică după ce s-a executat acţiunea tipică), nu mai poate exista
participaţie penală şi deci nu mai putem avea nici complicitate.
Complicitatea ca modalitate accesorie (secundară) de participaţie, se poate concretiza fie printr-o
contribuţie materială (sprijin, ajutor, înlesnire de ordin fizic), fie într-o contribuţie morală (îndrumare,
încurajare de ordin psihic); vom avea astfel o complicitate materială şi o complicitate morală.
Noul Cod penal nu defineşte complicitatea ca formă a participaţiei penale, ci, în art. 48, îl defineşte pe
complice. Pornind de la aceste dispoziţii, complicitatea poate fi definită ca fiind o formă a participaţiei
penale în care o persoană, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta
sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Aşa cum rezultă din textul art. 48 C. pen., prin activitatea sa, complicele nu determină o altă persoană să
săvârşească nemijlocit fapta prevăzută de legea penală şi nici nu contribuie la săvârşirea în mod nemijlocit
a unei fapte prevăzute de legea penală, ci el creează condiţii favorabile pentru ca autorul să comită fapta
mai uşor, mai repede şi mai sigur.
În cazul în care complicele, după ce a efectuat o activitate de ajutare sau înlesnire a autorului la
săvârşirea faptei (de exemplu, i-a procurat mijloacele necesare săvârşirii faptei), participă alături de
autor la executarea nemijlocită a acelei fapte, el va deveni coautor, pentru că această formă de
participaţie este principală în raport cu complicitatea şi absoarbe actele de complicitate.
Dacă o persoană, după ce determină altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, ajută
pe aceasta prin procurarea mijloacelor de săvârşire a acelei fapte sau în orice alt mod, va fi sancţionată
pentru instigare, întrucât instigarea este o formă mai cuprinzătoare în raport cu actele de complicitate.

2. Condiţiile complicităţii
Pentru a se reţine complicitatea ca formă a participaţiei penale, trebuie să se constate îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii*1):
a) Săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de o altă persoană în calitate de autor. Este o
condiţie de bază a existenţei complicităţii, deoarece numai prin săvârşirea faptei de către autor
activitatea complicelui devine relevantă din punct de vedere penal. Nu are importanţă dacă autorul a
săvârşit fapta în forma consumată ori a unei tentative pedepsibile.
Când autorul nu a depăşit faza începutului de executare a faptei, iar potrivit legii tentativa nu se
pedepseşte, nici complicitatea nu este pedepsibilă, cu excepţia cazului când actele începutului de executare
constituie, în sine, o infracţiune distinctă, pentru care autorul, cât şi complicele vor răspunde penal (de
exemplu, tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu, nu este incriminată; dacă se comit acte de
distrugere a încuietorilor, care au şi caracterul unor acte de executare a faptei de violare de domiciliu,
pentru aceste acte autorul şi complicele vor răspunde, deoarece acestea sunt incriminate distinct, ca
infracţiuni autonome).
Dacă autorul săvârşeşte o faptă mai gravă decât cea cu privire la care s-a înţeles cu complicele,
acesta din urmă va răspunde numai pentru fapta la care a intenţionat să-l ajute pe autor, dacă nu a cunoscut
sau prevăzut posibilitatea săvârşirii de către autor a faptei mai grave; dimpotrivă, dacă autorul comite o
faptă mai puţin gravă decât aceea la care s-a referit înţelegerea, complicele va răspunde pentru ceea ce
autorul a săvârşit (de exemplu, complicele îi transmite autorului informaţiile necesare pentru a comite o
tâlhărie, însă acesta comite un furt; în acest caz complice va răspunde numai pentru furt, ca şi autorul).
b) Săvârşirea de către complice a unor activităţi de înlesnire sau ajutor la comiterea faptei de către
autor. Aşa cum rezultă din definiţia legală dată complicelui, contribuţia acestuia la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală de către autor poate consta în actele de înlesnire sau de ajutor ori în promisiunea
de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea faptei sau promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar
dacă această promisiune nu este îndeplinită.
Înlesnirea, ca act de complicitate, vizează acele activităţi efectuate de complice anterior săvârşirii faptei
de către autor. Intră în această categorie cu titlu de exemplu: procurarea, confecţionarea, adaptarea sau
modificarea instrumentelor sau mijloacelor necesare săvârşirii faptei de către autor, ori darea de bani în
acest scop; crearea unor condiţii favorabile săvârşirii faptei; efectuarea activităţilor necesare pentru
înlăturarea unor obstacole sau întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi fapta; darea de sfaturi sau
instrucţiuni ori procurarea de informaţii necesare pentru orientarea autorului sau pentru luarea de
precauţiuni etc.
Ajutorul se referă la actele îndeplinite de complice chiar în cursul realizării de către autor a acţiunii
incriminate, adică în perioada cuprinsă între începerea executării şi consumarea sau, după caz, epuizarea
faptei (în cazul infracţiunilor continue, continuate, progresive). Aceste acte pot consta în: înmânarea armei
cu care autorul să săvârşească infracţiunea; asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate
fugi de la locul faptei; îndemnul de a continua săvârşirea faptei; înlăturarea sistemului de alarmă (cu
excepţia infracţiunii de furt); atragerea de-o parte, după înţelegerea prealabilă cu autorii, a persoanei ce
însoţeşte victima, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură, spre a fi mai uşor atacată şi deposedată de bunuri
etc. Actele de ajutor la executarea acţiunii incriminate de către autor constituie aşa-numita complicitate
concomitentă.
Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului constituie un sprijin de care
autorul are nevoie după executarea faptei. Acest sprijin constă fie în tăinuirea bunurilor, fie în favorizarea
infractorului, adică în fapte care, atunci când sunt săvârşite fără o înţelegere stabilită înainte ori în timpul
săvârşirii faptei, deci fără o promisiune anterioară, constituie infracţiuni de sine stătătoare, respectiv
tăinuirea (art. 270 C. pen.) şi favorizarea infractorului (art. 269 C. pen.). Luând în seamă conţinutul acestor
infracţiuni, sprijinul promis autorului, de a tăinui bunurile ar putea consta din primirea în patrimoniul
complicelui ori din dobândirea de către acesta, în orice mod, din transformarea ori din înlesnirea
valorificării unui bun provenit din săvârşirea faptei de către autor.
La rândul său, sprijinul promis autorului de a-l favoriza ar putea consta în orice ajutor dat acestuia în
scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor în cazul faptei săvârşite, a tragerii la răspundere penală,
executării pedepsei sau măsurii privative de libertate, care privesc autorul acelei fapte.
Legea a considerat ca act de complicitate promisiunea de tăinuire sau favorizare făcută anterior sau chiar
în timpul executării faptei, întrucât pe baza acestei promisiuni autorul a trecut mai sigur şi mai hotărât la
săvârşirea infracţiunii, ştiind că bunurile provenite prin infracţiune vor fi tăinuite sau că el va fi ajutat să se
sustragă răspunderii penale. De aceea legea a apreciat, cu deplin temei, că este complicitate simpla
promisiune de tăinuire sau de favorizare, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită. Este o
complicitate morală şi de aceea, îndeplinirea sau neîndeplinirea ulterioară a promisiunii nu schimbă
condiţia juridică a complicelui.
c) Contribuţia complicelui să fi folosit efectiv autorului în săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală. Contribuţia complicelui, în oricare dintre modurile prevăzute în art. 48 C. pen., trebuie să fie
efectivă şi să fi folosit efectiv autorului la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Dacă ajutorul nu este
dat, întrucât complicele este împiedicat să-l dea sau, deşi l-a dat, acest ajutor nu este folosit, fiind
considerat ca impropriu sau de prisos, contribuţia astfel dată rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără
semnificaţie juridică penală. În cazul în care autorul nu s-a folosit de ajutorul material dat de complice,
poate avea loc o convertire a complicităţii materiale într-o complicitate morală, dacă prin fapta sa
complicele a întărit rezoluţia delictuoasă a autorului. De exemplu, dacă în cazul unui furt prin efracţie,
autorul nu foloseşte instrumentele de spargere date de complice, săvârşind fapta cu alte mijloace, nu va
exista complicitate materială, însă va putea exista complicitate morală, dacă prin fapta sa, complicele a
întărit rezoluţia delictuoasă a autorului; când fapta complicelui nu are o asemenea consecinţă, răspunderea
penală a acestuia nu va fi angajată, deoarece autorul nu s-a folosit de ajutorul dat.
d) Actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-a manifestat, trebuie să fie efectuat cu
intenţie. Sub aspect subiectiv, pentru existenţa complicităţii se cere ca sprijinul să fie dat cu intenţie, fie
directă, fie indirectă.
Dacă în ceea ce priveşte fapta autorului, aceasta poate fi săvârşită cu orice formă de vinovăţie şi chiar
fără vinovăţie, art. 48 C. pen. impune în mod expres ca fapta complicelui să fie săvârşită cu intenţie.
Această condiţie presupune prevederea de către complice a urmărilor actelor sale, cât şi ale faptei
autorului şi urmărirea producerii acestora sau acceptarea posibilităţii producerii lor.
Apare astfel evidentă legătura subiectivă dintre participanţi, care în cazul complicităţii, porneşte de la
complice către autor, legătură care poate fi bilaterală atunci când între complice şi autor există o înţelegere
prealabilă, autorul cunoscând cine este complicele care l-a ajutat, sau unilaterală, când autorul nu cunoaşte
cine este complicele, care este prestaţia şi în ce constă contribuţia sa la săvârşirea faptei (legătura specifică
participaţiei improprii).
 În literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-a susţinut că participaţia sub forma complicităţii
este posibilă şi în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, dacă se dovedeşte că, în raport cu rezultatul
mai grav, complicele a avut o poziţie subiectivă similară cu cea a autorului.
Atâta vreme cât autorul care a săvârşit fapta în participaţie răspunde nu numai pentru infracţiunea
intenţionată, ci şi pentru urmarea care s-a amplificat, dacă pentru aceasta autorului i se reţine culpa, o
asemenea soluţie trebuie să opereze şi în ceea ce priveşte răspunderea complicelui, mai ales că acesta aduce
o contribuţie de seamă la săvârşirea faptei de către autor. Astfel, ar fi inechitabil ca autorul să răspundă
pentru infracţiunea mai gravă, care are limită de pedeapsă mai ridicată decât infracţiunea intenţionată
iniţială, iar complicele să răspundă doar pentru fapta iniţială.
În acest sens este şi hotărârea instanţei supreme care a decis că, în măsura în care complicele a ştiut că
autoarea avortului nu are pregătirea necesară şi că efectuează operaţia în condiţii necorespunzătoare, acesta
va răspunde şi pentru consecinţele mai grave (moartea victimei) ale faptei autoarei*2). Într-o altă cauză,
instanţa a condamnat pe inculpaţi: primul pentru săvârşirea infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte şi
cel de-al doilea pentru săvârşirea complicităţii la această infracţiune*3).

3. Felurile complicităţii
Complicitatea, în funcţie de anumite criterii, poate fi de mai multe feluri:
a) În raport de natura actelor de ajutare sau înlesnire, complicitatea este materială şi morală.
Complicitatea materială constă într-o activitate de ajutare, înlesnire sau sprijinire materială la pregătirea
sau executarea faptei săvârşite de autor. Aceasta presupune procurarea, confecţionarea, adaptarea sau
modificarea instrumentelor sau mijloacelor necesare autorului în săvârşirea infracţiunii, ajutorul material
dat în timpul comiterii faptei sau, în general, în orice alte acte pozitive sau negative care servesc autorului
la executarea activităţii incriminate, fără a avea caracter de executare a acţiunii constitutive a acesteia.
Astfel, fapta inculpatului de a transporta după o înţelegere prealabilă pe autorii infracţiunii de furt, cu
autoturismul său, de a-i aştepta şi apoi de a-i duce împreună cu bunurile sustrase la locuinţa unuia dintre ei,
unde au fost împărţite, constituie complicitate materială la infracţiunea de furt*4); ori fapta celui care
atrage de o parte, după o înţelegere prealabilă cu alţii, o persoană ce însoţea victima, în scopul de a o lăsa
singură, pentru a putea fi atacată şi deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea banilor,
constituie complicitate materială la tâlhărie*5); sau fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârşi o
tâlhărie, la stabilirea modului de a acţiona, la pândirea victimei şi urmărirea ei, urmată de participarea la
împărţirea bunurilor sustrase acesteia de către autor prin violenţă, caracterizează complicitatea la
infracţiunea de tâlhărie*6); la fel, persoana care la solicitarea autorului identifică cetăţeni străini care au
bani asupra lor, iar după săvârşirea tâlhăriei asupra acestora de către autor împiedică partea vătămată să
urmărească şi să prindă pe autorul tâlhăriei*7). De asemenea, constituie complicitate materială fapta
paznicului unităţii care permite unor persoane străine să pătrundă în magazin şi să sustragă diferite
bunuri*8); sau care lasă uşa de la magazin deschisă pentru ca o altă persoană să poată sustrage anvelope
auto*9); ori fapta aceluia care a furnizat unul dintre mijloacele frauduloase – în speţă un act fals – de care
autorul infracţiunii de înşelăciune s-a folosit pentru inducerea în eroare a victimei*10).
Complicitatea morală presupune un ajutor sau sprijin care vizează latura psihică a faptei săvârşite de
autor şi presupune acte de natură să întărească moralul acestuia în săvârşirea faptei.
Complicitatea morală poate consta în: darea de sfaturi sau instrucţiuni de către complice autorului ori
procurarea de informaţii cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul, săvârşirii faptei, despre
victimă etc.; prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei în baza unei înţelegeri prealabile cu autorul
pentru a-l ajuta în caz de nevoie; promisiunea făcută de complice înainte sau în timpul săvârşirii faptei că
va tăinui bunurile provenite din infracţiune ori că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior aceasta nu
este îndeplinită etc. Aşa, de pildă, cel care însoţeşte pe coinculpaţi în urmărirea victimei pe care plănuiau să
o jefuiască şi asistă la smulgerea lănţişorului şi a cruciuliţei de la gâtul victimei, comite acte de
complicitate morală la tâlhărie*11). Este complice moral, şi nu coautor, cel care a însoţit pe ceilalţi
coinculpaţi, cunoscând intenţia lor de a jefui victima şi s-a aflat în imediata lor apropiere, asistând la
lovirea şi la deposedarea acesteia de bunuri*12). Tăinuirea repetată a unor bunuri, ştiind că provin din
infracţiune, constituie complicitate morală la furt, şi nu tăinuire*13). Cel care a promis că va asigura paza
locului săvârşirii infracţiunii şi a plecat după un timp de la locul unde stătuse de pază, va răspunde în
calitate de complice moral*14). Activitatea unei persoane de a însoţi, înarmată cu diferite obiecte
contondente, pe inculpat – care a comis fapta de omor – cunoscând intenţia lui, constituie complicitate,
deoarece, deşi nu a avut o contribuţie materială în timpul agresiunii, acea persoană a înlesnit realizarea
faptei, prin întărirea şi întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea*15). Fapta unei persoane
care, având cunoştinţă despre intenţia inculpaţilor de a ucide victima, le-a întărit această intenţie, prin
sfaturi şi îndemnuri repetate, permanente, insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă, constituie
complicitate morală la infracţiunea de omor*16).
Fapta unuia dintre inculpaţi de a striga către ceilalţi inculpaţi – care în acel moment lovea victima cu
parul – că aceasta „trebuie omorâtă”, constituie complicitate morală, pentru că a întărit rezoluţia
coinculpaţilor de a lovi mortal victima, încurajându-i în desfăşurarea agresiunii desfăşurate de ei*17).
De asemenea, participarea la plănuirea infracţiunii şi sfătuirea unuia dintre autorii tâlhăriei în legătură cu
atragerea persoanei vătămate în locul unde a fost ulterior agresată, constituie complicitate morală la
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie*18).
b) În funcţie de momentul în care este realizată contribuţia complicelui, se face distincţia între
complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară (care poate fi materială sau morală) se caracterizează prin aceea că actele
complicelui sunt efectuate înainte de executarea faptei de către autor şi constau în crearea condiţiilor
favorizatoare, pregătitoare pentru săvârşirea acesteia. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond,
decât acte preparatorii săvârşite de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci
când autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă (care poate fi materială sau morală) presupune efectuarea de acte de ajutor
de către complice în timpul comiterii infracţiunii de către autor, ca, de exemplu: pânda la locul faptei;
încurajarea autorului în executarea infracţiunii; punerea la îndemâna autorului a unei arme; oprirea unei
persoane care vrea să intervină pentru a împiedica pe autor în executarea faptei etc.
c) Prin prisma aspectului dinamic al contribuţiei date de complice la săvârşirea faptei de către
autor, complicitatea poate fi complicitate prin acţiune şi complicitate prin inacţiune.
Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală, de către autor, ca, de exemplu: procurarea de mijloace sau instrumente necesare
comiterii faptei; culegerea de date şi informaţii; înlăturarea obstacolelor în săvârşirea faptei etc.
La complicitatea prin inacţiune contribuţia complicelui presupune neîndeplinirea de către acesta, cu
intenţie, a unor acte pe care era obligat să le efectueze, spre a ajuta astfel săvârşirea faptei de către autor (de
exemplu, portarul unei societăţi comerciale omite să închidă poarta de la intrare la o oră la care era obligat
să îndeplinească această sarcină pentru a înlesni pătrunderea unor hoţi în această societate; ori fapta unui
funcţionar care avea obligaţia să efectueze un control, dar nu îl face, pentru a înlesni actele altor angajaţi
care falsificau anumite înscrisuri în vederea comiterii infracţiunii de înşelăciune etc.).
Interesul distincţiei între complicitatea prin acţiune şi complicitatea prin inacţiune rezidă, pe de o parte,
în faptul că atrage atenţia asupra valorii cauzale a contribuţiei prin omisiunea la săvârşirea infracţiunii, iar,
pe de altă parte, în necesitatea de a deosebi complicitatea prin inacţiune de aşa-numita complicitate
negativă. Se poate vorbi de complicitate negativă în situaţia în care se află o persoană care, ştiind că se va
săvârşi o infracţiune, nu aduce acest fapt la cunoştinţa autorităţilor sau care, fiind de faţă la săvârşirea unei
infracţiuni, nu a intervenit pentru împiedicarea consumării acesteia.
În literatura de specialitate s-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui în fapt o complicitate
negativă sau o complicitate prin adeziune tacită.
O asemenea teză nu poate fi admisă, întrucât în cazul nedenunţării sau al neintervenţiei nu există o
obligaţie legală generată de nedenunţare sau împiedicare, pe care cel care rămâne inactiv să o încalce.
Numai în mod excepţional în legea noastră penală a fost incriminată nedenunţarea unor infracţiuni (art. 266
C. pen. şi art. 410 C. pen.).
În aceste cazuri, nedenunţarea constituind infracţiune, promisiunea de nedenunţare făcută anterior sau în
timpul săvârşirii faptei constituie complicitate la acea infracţiune.
Practica judiciară confirmă această soluţie. Instanţa*19), în soluţionarea unei cauze a dispus
condamnarea inculpatei A.P. pentru infracţiunea de omor calificat şi a apreciat totodată că activitatea
inculpatului I.E. nu poate fi caracterizată drept complicitate materială sau morală la infracţiunea săvârşită
de concubina sa.
d) După modul direct sau indirect în care este dată contribuţia complicelui la săvârşirea faptei, se
face deosebirea între complicitatea nemijlocită şi complicitate mijlocită. Există complicitate
nemijlocită în cazul în care sprijinul (înlesnire sau ajutor) a fost dat de complice direct autorului
infracţiunii.
Complicitatea mijlocită se realizează în ipoteza în care contribuţia complicelui a ajuns să constituie o
înlesnire sau un ajutor la săvârşirea faptei prin intermediul unui alt participant, instigator sau complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza sub trei modalităţi: complicitate la instigare, complicitate la
complicitate şi instigare la complicitate.
Există complicitate la instigare în cazul în care o persoană ajută pe instigator la determinarea autorului,
la săvârşirea unei infracţiuni. De exemplu, instigatorul, pentru a determina, prin corupere, pe autor la
săvârşirea infracţiunii, solicită şi primeşte în acest scop o sumă de bani de la o altă persoană.
Există complicitate la complicitate în cazul în care o persoană l-a sprijinit pe complice ca să-şi poată
aduce contribuţia la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cunoscând rolul şi scopul acestei
contribuţii. De exemplu, o persoană a hotărât să-l ajute pe autor la săvârşirea unui omor prin împuşcare, dar
nu posedă armă şi o procură de la o altă persoană. Aceasta din urmă, dacă îşi dă seama la ce va fi folosită
arma, este complice la actele de ajutor efectuate de prima persoană, care îşi păstrează calitatea de complice.
Instigarea la complicitate presupune determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală prin acte de complicitate de orice fel. De exemplu, A îl determină pe B să-i
procure o armă lui C, pentru a săvârşi infracţiunea de omor.
Complicitatea, indiferent dacă este nemijlocită sau mijlocită, înscriindu-se în incidenţa cauzală a faptei
săvârşite de autor, va atrage răspunderea penală. În fiecare caz concret, trebuie să se cunoască însă felul
contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei, timpul în care a fost dată, în ce mod s-a realizat, pentru că
toate acestea vor influenţa individualizarea pedepsei complicelui.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 201–203; V. Papadopol, în
Codul penal comentat, Partea Generală, op. cit., p. 180; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 473; C. Mitrache,
Cr. Mitrache, op. cit., p. 307; I. Pascu, op. cit., p. 209; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 370; M.A.
Hotca, op. cit., p. 347; Tr. Dima, op. cit., p. 402.
*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1641/1976, în RRD nr. 2/1977, p. 67; Trib. Suprem, Dec. nr. 1/1974,
în RDP nr. 1/1975, p. 66.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 250/A/1998, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1998, p. 200.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1142 din 10 mai 1996, în Probleme de drept din jurisprudenţa CSJ..., op. cit.,
p. 15.
*5) CSJ, s. pen., Dec. nr. 209/1999, în RDP nr. 2/1001, p. 184–185.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 769 din 12 februarie 2002, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 2002, p. 477.
*7) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 310 din 10 iunie 1999, în Culegere de practică judiciară penală a
Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1999, p. 46.
*8) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2476/1975, în Practica judiciară penală, vol. I, p. 101.
 *9) C. Ap. Craiova, Dec. pen. nr. 320/2003 în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară
pe anul 2003.
*10) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1249/1988, în Practica judiciară penală, vol. I, p. 100.
*11) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 334/1999, în RDP nr. 4/1999, p. 141.
*12) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 68/1994, în RDP nr. 1/1994, p. 147.
*13) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 244/1979, în RRD nr. 9/1979, p. 69; C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen.,
Dec. nr. 422/1997, în Culegerea de practică judiciară în materie penală pe anul 1997, p. 41.
*14) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 4728/1971, în RRD nr. 7/1972, p. 157.
*15) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 903/1984, în RRD nr. 8/1985, p. 72.
*16) Ibidem.
*17) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 7357/1970, în RRD nr. 10/1971, p. 176.
*18) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1334 din 29 martie 2000, în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date.
*19) Trib. Bacău, Sent. pen. nr. 140 din 1994; C. Ap. Bacău, Dec. pen. nr. 27/1995, în RDP nr. 4/1996,
p. 109.

ART. 49
Pedeapsa în cazul participanţilor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Teorii privind sancţiunea participanţilor

Referitor la tratamentul juridic al participanţilor, în doctrina penală s-au formulat două teorii generate
de modul diferit în care este concepută participaţia penală ca instituţie de drept penal*1).
Într-o primă teorie, majoritară, denumită teoria unităţii, participaţia este o instituţie care priveşte pe
subiecţii activi ai infracţiunii sau pe subiecţii activi ai faptei prevăzute de legea penală, fără a aduce, în
vreun fel atingere conţinutului juridic al infracţiunii sau conţinutului real al faptei prevăzute de legea
penală.
Prin urmare, potrivit acestei teorii, atunci când mai multe persoane au contribuit la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, există o singură faptă şi mai mulţi făptuitori, iar dacă aceştia au lucrat cu
vinovăţie, există o singură infracţiune şi mai mulţi infractori.
Modul de a raţiona al autorilor acestei teorii este acela că atât timp cât prin săvârşirea unei fapte
incriminate se produce un anumit rezultat, sau o stare considerată periculoasă ori vătămătoare pentru
relaţiile sociale, acea faptă rămâne unică, neavând relevanţă dacă a fost săvârşită de o singură persoană sau
de o pluralitate de persoane. Este logic şi firesc ca unui rezultat unic sau unei stări unice să îi corespundă o
faptă unică, o singură violare de lege, o singură infracţiune. Fără îndoială există o diferenţă în ceea ce
priveşte gravitatea faptei în concret săvârşită de o persoană, în raport cu săvârşirea aceleiaşi fapte de către
mai multe persoane, dar aceasta este o chestiune care priveşte individualizarea pedepsei, iar nu unitatea
infracţiunii.
A doua teorie, minoritară în doctrina penală, este aceea a participaţiei delict distinct sau a autonomiei
actelor de participaţie, potrivit căreia în caz de participaţie penală fiecare persoană săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală şi deci se comit atâtea fapte prevăzute de legea penală şi eventual atâtea
infracţiuni câţi subiecţi activi sunt.
Această teorie, denumită sintetic teoria pluralistă, separă în mod artificial contribuţiile participanţilor la
săvârşirea aceleiaşi fapte care, obiectiv şi subiectiv, sunt legate între ele şi nu pot fi cercetate sau evaluate
distinct, pentru că împreună au generat procesul cauzal al rezultatului relevant pentru norma de
incriminare.
Autorii teoriei pluraliste resping teoria unităţii, pe motivul că aceasta ar putea conduce uneori, la
consecinţe inadmisibile. Astfel, s-a arătat că în teoria unităţii, pentru a se putea ajunge la sancţionarea
instigatorilor şi complicilor, care nu este posibilă decât dacă fapta unică constituie o infracţiune, s-ar ajunge
să fie considerată ca infracţiune fapta unui autor iresponsabil sau a unui autor care beneficiază personal de
o cauză de neimputabilitate. Această obiecţiune, deşi serioasă, pune în lumină modul greşit în care este
concepută participaţia în dreptul penal, atât în teoria unităţii, cât şi în aceea a pluralităţii.
În teoria dreptului penal, cât şi în unele legislaţii penale, în reglementarea participaţiei penale se porneşte
de la entitatea juridică „infracţiune”, în loc să se pornească de la realitatea obiectivă, de la fenomenul
concret „săvârşirea faptei prevăzută de legea penală”. Această realitate este unică pentru toţi
participanţii, neavând importanţă dacă fapta concret săvârşită constituie sau nu infracţiune pentru autorul
acelei fapte. Fapta săvârşită rămâne unică pentru toţi cei care au contribuit la săvârşirea ei; dacă s-a
consumat, aceasta este consumată pentru toţi; dacă a rămas în forma tentativei este o tentativă pentru toţi;
în schimb, nu răspund penal de această faptă decât cei faţă de care s-a stabilit că această faptă le este
imputabilă şi au săvârşit-o cu vinovăţie.
Aşadar, în cazul în care autorul faptei săvârşite este iresponsabil sau beneficiază de o altă cauză de
neimputabilitate, rămâne în afara legii penale, iar coautorii, instigatorii şi complicii care au contribuit la
săvârşirea faptei cu vinovăţie, să fie sancţionaţi pentru fapta unică la care au participat.
Noul Cod penal, precum şi Codul penal anterior au reglementat participaţia penală în raport cu fapta
prevăzută de legea penală, consacrând legal teoria unităţii.

2. Sisteme de pedepsire a participaţiei la infracţiune

Modul în care trebuie să fie sancţionaţi participanţii la o faptă prevăzută de legea penală care îndeplinesc
condiţiile răspunderii penale, este controversat în doctrină.
Deosebirile de păreri în această chestiune nu ţin de cele două teorii (teoria unităţii şi teoria pluralistă)
examinate mai sus, ci de importanţa care se acordă fie aspectului subiectiv, fie aspectului obiectiv din
conţinutul faptei săvârşite de participanţi.
Într-un prim sistem, denumit sistemul parificării, în care se dă importanţă aspectului subiectiv al
participaţiei, se susţine că toţi participanţii, indiferent de felul contribuţiei (coautori, instigatori, complici)
trebuie să fie sancţionaţi de lege cu aceeaşi pedeapsă, urmând ca, în procesul individualizării judiciare,
pedepsele concret aplicate să se diferenţieze.
Raportarea, în stabilirea sistemului de sancţionare a participanţilor, numai la aspectul subiectiv, este în
discordanţă cu realitatea pentru că tocmai în cazul participaţiei proprii, contribuţia fiecărui participant în
realizarea cauzalităţii psihice (laturii subiective) nu este de aceeaşi valoare şi intensitate; cu atât mai mult
când participaţia este improprie, nu se poate vorbi de o identitate în latura subiectivă.
Într-un al doilea sistem, denumit sistemul diversificării, în care se dă importanţă aspectului material al
participaţiei, se subliniază existenţa unei vădite deosebiri cantitative şi calitative dintre diferitele contribuţii
aduse de participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte şi rolul deosebit pe care-l are la realizarea faptei fiecare
categorie de participanţi ar justifica faptul că sancţiunile penale prevăzute de lege să fie deosebite pentru
diferitele categorii de participanţi.
Acest sistem este criticabil pentru că stabileşte în abstract o ierarhizare a contribuţiilor diferiţilor
participanţi, calificându-le în: principale şi secundare, mai importante şi mai puţin importante, mai grave şi
mai puţin grave. Această ierarhizare, deşi logică în abstract, se dovedeşte a fi neştiinţifică în realitatea de
fapt. Se poate ca la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, contribuţia unui instigator ori a unui
complice să fie, în concret, mult mai importantă şi mai gravă decât cea a autorului.
O diferenţiere a pedepselor aplicate în concret participanţilor în raport cu importanţa reală a
contribuţiilor acestora, apare ca o necesitate absolută. Acest lucru este promovat şi de susţinătorii parificării
care sunt de acord că pedeapsa, prevăzută egală prin lege pentru participanţi, trebuie, în concret, să fie
stabilită ţinându-se seama de contribuţia reală a fiecărui participant.
Dacă în ambele sisteme se admite necesitatea diferenţierii pedepsei, în aplicarea concretă se pune
întrebarea care trebuie să fie în mod firesc şi raţional sistemul legii: al parificării sau al diversificării?
Dintre cele două sisteme este preferabil acela al parificării, întrucât, în faţa legii în abstract (normativ),
toţi cei care au contribuit la realizarea faptei prevăzute de legea penală trebuie să fie consideraţi făptuitori
susceptibili de a fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, dar, în concret,
pedeapsa trebuie să fie stabilită potrivit cu natura şi importanţa contribuţiei pe care a adus-o efectiv fiecare
participant. În sistemul diversificării o diferenţiere în aplicarea concretă a pedepsei este limitată, deoarece
legea face anticipat şi după criterii abstracte o diferenţiere care se poate dovedi nejustificată în concret.
Noul Cod penal, ca şi Codul penal anterior, în cazul participaţiei penale proprii, a consacrat sistemul
parificării, iar în cazul participaţiei improprii sistemul diversificării.

3. Pedeapsa în cazul participaţiei proprii

Potrivit dispoziţiilor art. 49 C. pen., coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu
intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor; la stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74 C. pen. Aceste dispoziţii
consacră explicit sistemul parificării pedepsei pentru toţi participanţii la o infracţiune. S-a motivat, pe
drept cuvânt, că, de vreme ce toţi participanţii, fie coautori, fie instigatori sau complici, contribuie la
punerea în mişcare a procesului cauzal al producerii rezultatului şi acţionează de pe aceeaşi poziţie
subiectivă, şi anume cu intenţia de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, este firesc ca atât coautorul,
cât şi instigatorul sau complicele să fie sancţionaţi între aceleaşi limite de pedeapsă, ca şi autorul, şi
nu diferenţiat. Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă a aplica tuturor participanţilor aceeaşi pedeapsă în
concret. Prin „pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” se înţelege numai că specia de pedeapsă –
detenţiune pe viaţă, închisoarea, amenda –, precum şi limitele minime şi maxime ale acestora, sunt aceleaşi
pentru toţi participanţii, însă pedeapsa coautorului, instigatorului sau a complicelui, în mod concret şi în
limitele de mai sus, se vor aplica potrivit art. 49 C. pen., ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia la
săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74 C. pen. privitoare la criteriile generale de
individualizare a pedepsei.
Pentru aplicarea pedepsei unui participant la o infracţiune se va ţine seama, mai întâi, de natura şi
limitele pedepsei prevăzute în norma de incriminare a acelei fapte pentru autor, apoi se va stabili în ce a
constat contribuţia efectivă la săvârşirea infracţiunii şi, în sfârşit, vor fi avute în seamă criteriile generale de
individualizare a pedepsei.
Criteriile generale care sunt aplicabile la stabilirea oricărei pedepse, nu numai în materia participaţiei,
prevăzute în art. 74 C. pen. sunt: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele
folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor
care constituie antecedentele penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
În ceea ce priveşte semnificaţia şi conţinutul fiecăruia dintre aceste criterii şi rolul lor în individualizarea
pedepsei, trimitem la comentariul de sub art. 74 C. pen.
Contribuţia participantului la săvârşirea infracţiunii este un criteriu special şi operează numai în
materia participaţiei penale.
În ceea ce priveşte pe coautori, este de observat că, deşi ei realizează în mod nemijlocit conţinutul
obiectiv şi subiectiv al infracţiunii, contribuţia lor în acest sens nu este întotdeauna egală. Astfel, uneori
infracţiunea se săvârşeşte prin acte de executare diferite, fiind posibil ca şi importanţa acestora în
ansamblul activităţii de înfăptuire a infracţiunii să fie diferită şi, pe cale de consecinţă, să se aplice pedepse
concrete pe durată ori cuantum diferite (de exemplu, în cazul unui omor, unul dintre coautori imobilizează
victima, iar celălalt aplică lovitura cu un corp dur care conduce la uciderea victimei) alteori, în situaţia în
care infracţiunea este complexă, se poate ca unul dintre coautori să efectueze acte de executare a
infracţiunii complexe în ansamblu, iar altul numai acte de executare a infracţiunii absorbite (de exemplu,
săvârşind infracţiunea de tâlhărie, unul dintre coautori loveşte victima şi îi ia banii, iar altul numai loveşte);
alte situaţii, şi anume în cazul infracţiunilor continuate sau de obicei, este posibil ca unul dintre coautori să
participe la săvârşirea mai multor acte componente ale infracţiunii, iar altul la mai puţine (de exemplu, în
cazul unei infracţiuni de furt sau de delapidare, unul dintre coautori să comită toate actele componente ale
infracţiunii, săvârşite în forma continuată, iar altul să participe numai la săvârşirea unora dintre ele).
În ceea ce-l priveşte pe instigator, contribuţia sa la comiterea infracţiunii are întotdeauna un caracter
determinant, întrucât fără îndemnurile şi stăruinţele sale autorul nu ar fi luat hotărârea de a săvârşi fapta; cu
toate acestea, de la caz la caz, el poate întâmpina din partea autorului o rezistenţă psihică mai mare sau mai
mică, în însuşirea ideii de a săvârşi infracţiunea, după cum poate depune eforturi diferite, mai mult sau mai
puţin intense pentru a înfrânge această rezistenţă. Aspectul sus-menţionat are o deosebită însemnătate în
stabilirea pedepsei instigatorului şi pentru diferenţierea ei de aceea a autorului. Gradul de rezistenţă psihică
depusă de autor şi intensitatea efortului făcut de instigator pentru a o învinge, pot fi deduse, printre altele,
din unicitatea sau pluralitatea mijloacelor de instigare utilizate, precum şi de modul folosirii lor – o singură
dată sau repetat – din durata intervalului de timp necesar pentru ca cel instigat să accepte ideea de a comite
fapta, din durata timpului scurs între momentul instigării şi acela al săvârşirii infracţiunii, din atitudinea
autorului şi a instigatorului după comiterea faptei etc. Toate aceste aspecte trebuie luate în seamă la
individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată instigatorului.
De asemenea, nu poate fi indiferentă, din acelaşi punct de vedere, nici modalitatea instigării: directă sau
indirectă, evidentă sau insidioasă, indirectă sau mediată, individuală sau colectivă etc.
În cazul unei pluralităţi de instigatori, care au acţionat împreună (coinstigare) sau separat (instigări
concurente) la stabilirea pedepselor concrete aplicabile fiecăruia, trebuie să se ţină seama de acelaşi criteriu
special (contribuţia la săvârşirea infracţiunii), ceea ce în practică poate duce la aplicarea unor sancţiuni
diferite, după cum şi specificul contribuţiei lor poate fi diferit.
În ceea ce-l priveşte pe complice, contribuţia sa la săvârşirea infracţiunii se apreciază după importanţa
reală a ajutorului dat de el la comiterea acesteia de către autor. Este în afara oricărei îndoieli că ponderea
actelor de complicitate în antecedenţa cauzală a rezultatului vătămător survenit, poate fi foarte diferită. Pot
fi cazuri în care utilitatea actelor de complicitate, apreciate în raport cu săvârşirea infracţiunii, să fie foarte
redusă, după cum pot fi situaţii în care acestea să urce până la valoarea de acte indispensabile efectuării
infracţiunii; între aceste limite, gradaţia poate fi infinită şi nu trebuie să rămână fără repercusiuni asupra
răspunderii penale a complicelui, a stabilirii în concret a pedepsei pentru contribuţia acestuia la săvârşirea
infracţiunii.
Gradul de participare al complicelui la săvârşirea infracţiunii trebuie apreciat în comparaţie cu rolul
autorului, pentru că numai o examinare comparativă a actelor de înlesnire sau ajutorare în raport cu cele de
executare poate pune în evidenţă importanţa concretă a ajutorului dat de complice.
Privită prin prisma contribuţiei concrete la comiterea infracţiunii, activitatea complicelui, care, de regulă
este mai puţin importantă decât cea a autorului sau instigatorului, poate uneori să apară tot atât de
însemnată, dacă nu chiar mai importantă decât a acestora; de aceea posibilitatea ca actele de complicitate să
fie mai grav sancţionate în concret decât ale autorului sau instigatorului, nu poate fi exclusă, în raport cu
elementele concrete de individualizare a pedepsei.
În cazul complicităţii prin promisiunea de tăinuire sau favorizare, la sancţionarea complicelui trebuie să
se ţină seama de împrejurarea dacă complicele şi-a îndeplinit sau nu promisiunea şi, în caz negativ, de
cauzele pentru care promisiunea nu a fost îndeplinită, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între situaţia
în care complicele a renunţat din proprie iniţiativă să acorde sprijinul promis şi cea în care acest sprijin nu a
mai putut fi dat din motive independente de voinţa complicelui.
În ipoteza în care în norma de incriminare a faptei săvârşite în participaţie se prevăd pedepse
alternative, se poate pune problema de a şti dacă este posibil ca pentru unii infractori să se aplice una
dintre pedepsele alternative, iar pentru alţii cealaltă pedeapsă alternativă.
Potrivit unei opinii, acest lucru nu este cu putinţă, deoarece infracţiunea fiind unică, se va aplica pentru
toţi participanţii numai pedeapsa care corespunde gravităţii infracţiunii concrete. Într-o altă opinie, pe
care o considerăm întemeiată şi în concordanţă cu voinţa legiuitorului exprimată în dispoziţiile art. 49 C.
pen., se susţine că instanţa trebuie să se fixeze, mai întâi, pentru fiecare participant asupra uneia dintre cele
două feluri de pedepse alternative prevăzute în textul de incriminare al faptei şi apoi să se stabilească
pedeapsa concretă a fiecăruia, în raport cu felul pedepsei alese, în aşa fel încât să fie aptă pentru a realiza
scopul său preventiv, special şi general.
Prin urmare, instanţa nu este obligată să se fixeze asupra unui singur fel de pedeapsă pentru toţi
participanţii şi să stabilească apoi pedeapsa concretă a fiecărui participant raportându-se la acest unic fel de
pedeapsă, ci ea poate să se fixeze asupra ambelor feluri de pedeapsă, după cum este vorba de un participant
sau de altul şi să determine apoi pedeapsa concretă a fiecăruia, ţinând seama de felul de pedeapsă asupra
căreia s-a fixat pentru fiecare.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. cu cele ale art. 49 C. pen., rezultă că în
cazul infracţiunilor sancţionate cu pedepse alternative, săvârşite în participaţie, pentru a se fixa asupra
uneia dintre pedepsele alternative, instanţa trebuie să aibă în vedere nu numai gravitatea infracţiunii
săvârşite, ci şi persoana infractorului, precum şi circumstanţele atenuante sau agravante. Aşa fiind, din
moment ce în afara gravităţii infracţiunii, care produce efecte in rem, elementele ce trebuie avute în vedere
la alegerea pedepsei alternative aplicabilă participanţilor au sau poate avea, un caracter personal, apare
normal ca instanţa să se fixeze asupra uneia dintre cele două pedepse alternative pentru fiecare
participant în parte, urmând ca după aceea, în raport cu limitele pedepsei alese, să procedeze la aplicarea
pedepsei concrete.
Această soluţie este în deplină concordanţă cu sistemul parificării pedepselor consacrat în art. 49 C. pen.,
întrucât potrivit acestui text, pedeapsa participantului nu se fixează după pedeapsa concretă a autorului, ci
după pedeapsa legală a acestuia; or, în cazul supus examinării, ambele pedepse alternative sunt pedepse
legale.
În sensul celor ce precedă, şi în ipoteza în care norma de incriminare, pentru infracţiunea săvârşită,
prevede detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea pe timp mărginit, instanţa poate alege detenţiunea pe
viaţă pentru toţi participanţii sau poate alege închisoarea pe timp mărginit pentru toţi; ori ar putea ca unora
să le aplice detenţiunea pe viaţă şi altora închisoarea pe timp mărginit.
Se impun unele precizări cu privire la sancţionarea diverşilor participanţi când unii dintre ei sunt
majori, iar alţii sunt minori.
Noul Cod penal a renunţat la sistemul mixt de sancţionare a infractorilor minori consacrat de către Codul
penal anterior. Potrivit dispoziţiilor art. 114 C. pen., faţă de minorul infractor se poate lua numai o măsură
educativă, fie neprivativă de libertate, fie privativă de libertate.
De regulă, faţă de minorul infractor se ia o măsură educativă neprivativă de libertate (stagiu de formare
civică; supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică).
Se poate lua o măsură privativă de libertate (internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru
de detenţie), faţă de minorul infractor atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită
este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, precum şi în cazul în care minorul
săvârşeşte o nouă infracţiune după ce anterior i s-a aplicat o măsură educativă.
Drept urmare, când infracţiunea este săvârşită în participaţie de către majori cu minori, în privinţa
acestora din urmă, sancţiunea aplicabilă se va stabili potrivit dispoziţiilor art. 114 C. pen., ţinând seama, pe
de-o parte, de gravitatea în abstract a infracţiunii săvârşite evaluată prin pedeapsa prevăzută de norma de
incriminare, iar, pe de altă parte, de persoana infractorului minor.
Sancţiunea în concret a participanţilor nu este legată de aceea a autorului. Aceştia sunt pedepsiţi
pentru că au cooperat cu intenţie la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Autorul s-ar putea să nu fie pedepsit,
datorită unor împrejurări personale: este reprezentant al unui stat străin şi se bucură de imunitate de
jurisdicţie (art. 13 C. pen.), a decedat, s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului (art. 34 C. pen.)
ori nu e prins. Când autorul a decedat, fapta lui va fi totuşi examinată pentru a putea fi calificată activitatea
participanţilor, deoarece raportul juridic penal se stinge numai cu privire la acesta.
În unele cazuri, participarea mai multor persoane împreună la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
constituie o circumstanţă agravantă legală generală [art. 77 alin. (1) lit. a) şi lit. d) C. pen.] sau un
element circumstanţial de agravare a infracţiunii [art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.].
 De menţionat că regulile privind sancţionarea participanţilor se aplică şi în cazul faptelor prevăzute de
legea penală, care nu pot fi săvârşite decât de o pluralitate naturală sau constituită de autori, ţinându-se
seama că în cea dintâi există, de cele mai multe ori, un iniţiator, iar un altul aflat în situaţia de dominat, de
influenţat, iar în cea de-a doua, unul sau mai mulţi dintre autori au rolul de organizatori ai grupului, iar alţii
de susţinători ai acestuia. În asemenea situaţie, chiar dacă limitele de pedeapsă sunt aceleaşi pentru toţi
componenţii cuplului sau ai grupului, la individualizarea pedepselor vor trebui avute în vedere anumite
diferenţieri între acţiunile desfăşurate de fiecare participant.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 208; C. Bulai, B.N. Bulai, op.
cit., p. 484, C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 327, I. Pascu, op. cit., p. 276, V. Papadopol în Codul
penal comentat şi adnotat, Partea generală, op. cit., p. 193, Tr. Dima, op. cit., p. 416; M.A. Hotca, op. cit.,
p. 352.

ART. 50
Circumstanţe personale şi reale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Circumstanţele privitoare la persoană

Prin circumstanţele personale sau privitoare la persoana autorului sau a unui participant se înţeleg atât
circumstanţele personale subiective, cât şi circumstanţele personale de individualizare.
Din prima categorie fac parte circumstanţele legate de poziţia subiectivă a autorului sau participantului,
cum sunt: intenţia, cupla, intenţia depăşită sau praeterintenţia, precum şi mobilul de care a fost determinat
sau scopul pe care l-a urmărit autorul sau participantul, prin producerea urmărilor acţiunii sau inacţiunii
incriminate, atunci când acestea nu devin cerinţe esenţiale ale conţinutului normei de incriminare. De
asemenea, sunt circumstanţe personale subiective cauzele de neimputabilitate prevăzute în Titlul II,
Capitolul III, art. 24–30 C. pen. (constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia şi eroarea), întrucât potrivit art. 23 alin. (2) C. pen.,
efectul acestor cauze nu se extinde asupra participanţilor.
Tot astfel, sunt circumstanţe personale subiective: retragerea mărturiei mincinoase de către autor;
împăcarea părţilor; împiedicarea de către participant a consumării infracţiunii.
În categoria circumstanţelor personale de individualizare se includ: calitatea făptuitorului
(funcţionar public, militar, medic etc.); starea civilă (căsătorit, celibatar, văduv); situaţia sa faţă de
victimă (rudă apropiată, rudă, colocatar, coleg de serviciu, prieten, vrăjmaş etc.), precum şi orice alte date
în legătură cu particularităţile autorului sau participantului (felul de viaţă, reputaţia, merite sociale,
nivel de educaţie, vârstă, starea de sănătate, situaţia familială şi socială etc.).
Este posibil ca o circumstanţă să fie personală mai multor participanţi la infracţiune, caz în care se va
ţine seama de acea circumstanţă la stabilirea pedepsei fiecăruia dintre acei participanţi. De exemplu, dacă
mai mulţi coautori majori săvârşesc o faptă, dar numai unii dintre aceştia au acţionat împreună cu un
minor, circumstanţa prevăzută în art. 77 lit. d) C. pen. (săvârşirea infracţiunii de către un infractor major,
dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor) va fi incidentă numai pentru cei dintâi care au acţionat
împreună cu minorul.
Potrivit dispoziţiilor din alin. (1) al art. 50 C. pen., circumstanţele privitoare la persoana autorului
sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, nici nu le profită, nici nu le agravează situaţia.
Prin urmare, la stabilirea pedepsei autorului şi a fiecărui participant se va ţine seama de circumstanţele
personale care îi privesc şi se va face abstracţie de circumstanţele personale ale celorlalţi participanţi. În
raport cu natura circumstanţelor, agravante sau atenuante, se va stabili pedeapsa care nu va avea nicio
înrâurire asupra pedepselor celorlalţi participanţi.
 Sunt situaţii de fapt în care o circumstanţă prin natura ei personală să capete un aspect obiectiv şi să
dobândească semnificaţia unei circumstanţe privitoare la faptă, răsfrângându-se, ca atare, asupra
participanţilor, în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. De exemplu, premeditarea este o
manifestare psihică, deci o circumstanţă personală subiectivă; totuşi când cel care a premeditat să
săvârşească o anumită faptă, să presupunem o faptă de omor, efectuează acte de pregătire împreună cu
persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanţa premeditării devine obiectivă, fiind implicit însuşită şi
de ceilalţi participanţi.
De asemenea, sunt fapte prevăzute de legea penală la care autor nu poate fi decât o persoană care are
o anumită calitate (funcţionar public, militar etc.) ori este rudă apropiată sau membru de familie. Întrucât
aceste calităţi califică subiectul activ nemijlocit al unei infracţiuni determinate, fiind elemente constitutive
sau circumstanţiale de agravare ale infracţiunii, nu mai sunt luate în seamă ca circumstanţe personale,
încetează de a mai fi astfel de circumstanţe, având regimul elementelor constitutive ale infracţiunii în
conţinutul tipic sau agravat al acesteia. De exemplu, dacă un funcţionar public gestionar, cu ajutorul unor
colegi care nu au această calitate ori cu concursul unor particulari, a sustras o importantă cantitate de
produse din depozitul unei regii autonome pe care îl gestiona, fapta va fi calificată delapidare întrucât
autorul are calitatea cerută de lege pentru această infracţiune (funcţionar public – gestionar), iar această
calificare se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor, care vor fi pedepsiţi ca fiind complici la
delapidare; tot astfel, dacă o persoană ajută pe autor la săvârşirea unui omor asupra unui membru de
familie, va fi sancţionat nu pentru omor simplu, ci pentru infracţiunea de omor prevăzută în art. 199 alin.
(1) C. pen.; sau ajută pe autor la săvârşirea infracţiunii de viol, varianta agravată prevăzută în art. 218 alin.
(2) lit. b) C. pen. (victima este rudă în linie directă, frate sau soră), va răspunde pentru viol agravat, pentru
că elementul circumstanţial de agravare a violului cerut de lege pentru autor, atât timp cât a fost cunoscut
de participant, operează şi asupra acestuia.

2. Circumstanţele privitoare la faptă

Prin circumstanţe privitoare la faptă, denumite şi reale sau obiective, se înţeleg cele exterioare persoanei
autorului sau participanţilor şi care se referă ori aparţin infracţiunii însăşi.
O primă categorie de circumstanţe privitoare la faptă o constituie cauzele justificative, prevăzute de
art. 19–22 C. pen.: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei
obligaţii şi consimţământul victimei, al căror efect, potrivit art. 18 alin. (2) C. pen., se extinde şi asupra
participanţilor.
Sunt, de asemenea, circumstanţe reale cele ce ţin de actul material al infracţiunii şi sunt în legătură cu
modul de săvârşire a faptei; mijloacele folosite în executarea acţiunii incriminate, împrejurările de loc şi
timp în care se comite infracţiunea, rezultatul produs sau care s-ar fi putut produce, aşa încât existenţa
acestora ar putea fi cunoscută de toţi cei care sunt implicaţi în activitatea infracţională.
Sunt considerate circumstanţe reale şi acele împrejurări care, prin ele însele, sunt personale, dar care
au devenit reale.
Circumstanţele reale pot fi anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei.
Circumstanţele reale anterioare sunt materializate în faza de pregătire a executării propriu-zise a
infracţiunii şi pot consta în procurarea, confecţionarea sau adaptarea de către participanţii la săvârşirea
infracţiunii a mijloacelor necesare comiterii acesteia, întocmirea de planuri de acţiune, de stabilire a
rolurilor în desfăşurarea activităţii infracţionale etc.
Circumstanţele reale concomitente săvârşirii infracţiunii sunt cele mai numeroase şi ele vizează
elemente ale conţinutului infracţiunii ori elemente circumstanţiale de agravare a infracţiunii.
Putem enumera, cu titlu de exemplu: folosirea de calităţi mincinoase în cazul infracţiunii de violare de
domiciliu [art. 224 alin. (1) lit. d) C. pen.]; efracţia sau escaladarea în caz de furt [art. 229 alin. (1) lit. d) C.
pen.]; simularea de calităţi oficiale în caz de tâlhărie [art. 233 alin. (1) lit. b) C. pen.]; folosirea de nume sau
calităţi mincinoase în caz de înşelăciune [art. 244 alin. (1) C. pen.] etc.
 De asemenea, sunt circumstanţe reale concomitente următoarele împrejurări care au valoare de
circumstanţe agravante legale generale, prevăzute în art. 77 C. pen.: săvârşirea faptei de către trei sau mai
multe persoane împreună; săvârşirea de infracţiuni prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante; săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri; săvârşirea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;
săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorită vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze.
Circumstanţele reale posterioare săvârşirii infracţiunii sunt acele împrejurări care apar după
terminarea executării faptei şi care pot consta în încercarea făptuitorului, la scurt interval, de a repeta
executarea, ori în agravarea urmărilor faptei fără intervenţia făptuitorilor care conduc la realizarea
conţinutului agravat al acesteia (de exemplu, fapta de lovire sau alte violenţe a avut ca urmare producerea
unei infirmităţi ori chiar moartea victimei).
Caracterul obiectiv al circumstanţelor reale nu este suficient pentru a justifica răsfrângerea acestora
asupra tuturor participanţilor. Aceste circumstanţe, prin natura lor, sunt reale, însă ele nu pot fi cunoscute
decât de cei care s-ar găsi concret în situaţia de a afla despre existenţa lor sau de a prevedea eventuala lor
producere.
De regulă, calitatea de autor sau participant la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, oferă
posibilitatea de a cunoaşte sau a prevedea circumstanţele care privesc acea faptă. Posibilitatea nu înseamnă
însă certitudine. În măsura în care această posibilitatea s-a transformat în realitate pentru autor sau pentru
un participant, în aceeaşi măsură circumstanţele reale trebuie avute în vedere la stabilirea pedepsei pentru
aceştia.
Aceasta este raţiunea pentru care dispoziţia din alin. (2) al art. 50 C. pen. prevede că circumstanţele
privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului (coautorului) şi a participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Cunoaşterea sau prevederea pot rezulta, uneori, din însăşi înţelegerea expresă ce a avut loc între autor şi
participanţi sau între participanţi anterior comiterii infracţiunii, alteori, ea poate fi dedusă din ansamblul
împrejurărilor de fapt care au precedat săvârşirea infracţiunii, precum şi al condiţiilor în care aceasta s-a
săvârşit (de exemplu: circumstanţele privitoare la mijloacele de săvârşire, la locul şi timpul săvârşirii, la
situaţia sau starea persoanei împotriva căreia se săvârşeşte fapta).
Când însă înaintea executării sau în timpul acesteia au intervenit modificări sau au condus la ivirea
altor circumstanţe reale, acestea nu vor fi puse în seama participanţilor care au luat parte la executare,
care nu au fost în prealabil informaţi despre eventualele modificări şi nici nu au avut posibilitatea să le
prevadă (de exemplu, un participant ştia anterior că participă la un furt care se va săvârşi ziua, dar a fost
săvârşit noaptea; sau că ajută la un furt, iar autorul a săvârşit infracţiunea de tâlhărie etc.)
Pe baza regulilor enunţate mai sus, se sancţionează toate cazurile în care autorul (coautorul) a
săvârşit fapta mai uşoară sau mai gravă decât cea la care a fost instigat sau ajutat.
Din acest punct de vedere se pot ivi următoarele situaţii:
a) Fapta comisă de autor este mai uşoară decât aceea la care instigatorul sau complicele au înţeles
să contribuie. Această situaţie va profita atât instigatorului, cât şi complicelui care vor răspunde efectiv de
fapta mai uşoară săvârşită de autor. Instigatorul şi complicele îşi păstrează calitatea, dar circumstanţele cu
caracter real care conturează răspunderea autorului uşurează întotdeauna şi propria lor situaţie. De
exemplu, dacă instigatorul l-a determinat pe autor să comită omorul prin cruzimi, însă autorul a comis un
omor simplu (art. 188 C. pen.), şi nu aceea de omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.], răspunderea
penală a instigatorului se va stabili tot pentru omor simplu.
Tot astfel, dacă, în fapt, complicele a înţeles să dea ajutor la săvârşirea unei tâlhării (art. 234 C. pen.)
însă autorul nu a comis decât un furt (art. 228 C. pen.), el va răspunde pentru complicitate la infracţiunea
de furt.
De precizat că regula de mai sus funcţionează în mod obişnuit numai în cazurile în care s-a instigat ori s-
a ajutat la comiterea unei infracţiuni varianta agravată sau calificată (omor calificat, dar s-a săvârşit omor
simplu) sau a unei infracţiuni absorbante (tâlhărie, dar s-a săvârşit furt), iar autorul a comis infracţiunea în
varianta tip sau simplă ori o infracţiune absorbită. În cazul în care între cele două infracţiuni (mai uşoară şi
mai gravă) nu există asemenea raport, deoarece autorul a comis o cu totul altă infracţiune decât aceea la
care s-a referit instigarea sau complicitatea, instigatorul şi complicele nu vor fi pedepsiţi; deoarece, pe
de-o parte, între activitatea lor şi urmările faptei săvârşite de autor, nu există un raport de cauzalitate, iar, pe
de altă parte, ei nu au înţeles să se asocieze la fapta săvârşită.
b) Fapta săvârşită de autor este mai gravă decât aceea la care autorul a fost determinat sau ajutat.
Agravarea nu se răsfrânge asupra instigatorului sau complicelui decât în cazul în care ei au cunoscut ori
au prevăzut că autorul va comite acea faptă mai gravă; de asemenea, ei vor răspunde pentru fapta
efectiv săvârşită şi atunci când şi-au dat anticipat adeziunea la comiterea acesteia fără nicio limitare, adică
atunci când au înţeles să presteze contribuţia lor fără nicio rezervă asupra locului sau timpului de săvârşire,
asupra mijloacelor ce vor fi folosite etc., ceea ce implică prevederea tuturor posibilităţilor de agravare.
Această soluţie îşi găseşte justificarea, pe de-o parte, în dispoziţiile art. 50 alin. (2) C. pen., iar, pe de altă
parte, în prevederile art. 30 alin. (3) C. pen., referitoare la efectele erorii de fapt, constând în necunoaşterea
unei circumstanţe agravante sau a elementului circumstanţial agravant.
Ca şi în prima ipoteză, această soluţie operează mai ales în cazurile în care între infracţiunea mai gravă,
efectiv comisă, şi infracţiunea mai uşoară la care s-a determinat ori ajutat, există un raport de la
infracţiune calificată la infracţiune simplă. Dacă între cele două fapte nu există o asemenea relaţie,
instigatorul şi complicele nu vor răspunde nici în raport cu fapta mai gravă, efectiv săvârşită, deoarece
reprezentarea pe care o implică intenţia lor nu s-a referit la această faptă, nici în raport cu fapta mai uşoară
la săvârşirea căreia au înţeles să-şi aducă contribuţia, întrucât acea faptă nu s-a săvârşit.
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate, instigatorul şi complicele răspund dacă trebuiau şi puteau
să prevadă consecinţele mai grave ale faptei săvârşite de autor. Această soluţie se impune pentru
motivul că rezultatul mai grav, cauzat din culpă, constituie – în raport cu infracţiunea de bază la care
participanţii au înţeles să contribuie – o circumstanţă reală, iar potrivit principiului ce se desprinde din art.
50 alin. (2) C. pen., circumstanţele privitoare la faptă se comunică participanţilor în condiţiile în care
influenţează şi asupra răspunderii autorului. Este adevărat că textul foloseşte expresia „numai în măsura în
care aceştia (autorul şi participanţii) le-au cunoscut sau le-au „prevăzut”, ceea ce înseamnă că acest text se
referă doar la infracţiunile intenţionate, ca fiind cele mai frecvente; or, extinzând această regulă şi la
infracţiunile praeterintenţionate [de care noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, se ocupă
în Partea generală prin definirea intenţiei depăşite în art. 16 alin. (5)], în baza principiului sus-menţionat,
textul art. 50 alin. (2) C. pen. ar fi trebui să aibă următoarea formulare: „numai în măsura în care aceştia
le-au cunoscut, le-au prevăzut ori au putut să le prevadă”.
În caz de error in personam, când autorul a lovit sau a ucis din eroare o altă persoană sau de aberratio
ictus, când autorul a lovit sau ucis o altă persoană prin devierea acţiunii, instigatorul şi complicele vor
răspunde în raport cu fapta comisă de autor, întrucât eroarea sau greşeala autorului, în aceste cazuri nu are
caracter esenţial şi nu influenţează regimul juridic aplicabil acestuia; aceeaşi soluţie este valabilă şi pentru
participanţi.
Când persoana contra căreia este îndreptată o agresiune trebuia, potrivit legii, să aibă o anumită calitate
(subiect pasiv calificat), de exemplu, calitatea de soţ sau rudă apropiată pentru existenţa variantei agravate
a infracţiunii, dar persoana agresată din eroare nu avea acea calitate, această împrejurare va profita tuturor
participanţilor, în sensul că nu vor răspunde pentru infracţiunea săvârşită în varianta agravată.
Tot astfel, dacă persoana agresată avea calitatea prevăzută de lege pentru existenţa variantei agravate a
infracţiunii, dar autorul nu a cunoscut această împrejurare, toţi participanţii vor răspunde pentru
infracţiunea în varianta tip, neagravată, deoarece, potrivit art. 30 alin. (3) C. pen., nu constituie element
circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii.
Din consultarea practicii judiciare publicate rezultă că dispoziţiile privitoare la circumstanţele reale şi
personale în caz de participaţie penală sunt interpretate şi aplicate unitar. Astfel, s-a decis că starea de
tulburare a mamei pricinuită de naştere constituie o circumstanţă personală a acesteia şi, ca atare, nu se
transmite participanţilor. Instigatorii şi complicii la pruncucidere vor răspunde pentru instigare sau
complicitate la infracţiunea de omor calificat*1). Tot astfel, retragerea mărturiei mincinoase de către autor
[art. 273 alin. (3) C. pen.] constituie o circumstanţă personală a acestuia; ca urmare, retragerea mărturiei nu
va folosi şi instigatorului la mărturie mincinoasă*2). Dimpotrivă, retragerea plângerii prealabile faţă de
unul sau faţă de o parte dintre participanţi nu produce niciun efect, deoarece, existând o solidaritate pasivă
între participanţi, retragerea plângerii va trebui să fie făcută în raport cu toţi participanţii, spre a produce
efectul înlăturării răspunderii penale a acestora*3). Acela care îndeamnă o persoană să lovească victima cu
un ciomag nu va răspunde pentru instigare la omor dacă nu a prevăzut sau cunoscut posibilitatea
consecinţelor mai grave ale autorului (condamnat pentru omor); instigatorul va răspunde însă pentru
lovituri cauzatoare de moarte dacă putea şi trebuia să prevadă consecinţele mai grave care s-au produs*4).
Folosirea violenţei în cazul infracţiunii de tâlhărie constituie o circumstanţă reală care se comunică
participanţilor dacă aceştia au cunoscut sau au prevăzut această împrejurare*5). Dacă inculpatul a ştiut că
furtul la care a consimţit să participe va implica punerea victimei în stare de inconştienţă cu ajutorul
narcoticelor, el va fi complice la tâlhărie, chiar dacă autorul a folosit violenţa în alt mod*6).
Dacă inculpaţii au lovit în comun victimele cu saci de nisip pentru a le jefui, ei vor răspunde pentru
tâlhărie, chiar dacă urmările prevăzute în art. 194 C. pen. (vătămarea corporală) s-au produs numai cu
privire la una dintre victime*7); dimpotrivă, dacă inculpaţii care acţionau asupra victimei au săvârşit fapte
mai grave (au ucis cu intenţie victima) decât hotărâseră în comun, aceste consecinţe nu se vor răsfrânge şi
asupra coautorului care a comis sustragerea sau asupra complicelui care a stat de pază; acesta din urmă va
răspunde pentru complicitate la tâlhărie în varianta tip sau simplă, iar coautorul, dacă trebuia şi putea să
prevadă moartea victimei, va răspunde pentru infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea
victimei*8). În legătură cu această speţă s-ar putea susţine şi un alt punct de vedere*9). Din moment ce
complicele a cunoscut că autorii vor folosi violenţa asupra victimei, el trebuia şi putea să prevadă că
victimei i s-ar putea provoca vătămări grave, inclusiv moartea. De aceea, dacă s-a săvârşit o tâlhărie urmată
de moartea victimei (rezultat intenţionat sau praeterintenţionat), complicele va trebui să răspundă pentru
săvârşirea tâlhăriei în varianta agravată.
Exercitarea de violenţe de către autor asupra persoanei vătămate, pentru ca atât autorul, cât şi complicele
să-şi asigure scăparea în urma săvârşirii faptei de sustragere, constituie o circumstanţă privitoare la faptă,
care se răsfrânge asupra complicelui, dacă acesta a acţionat în concurs cu autorul în desfăşurarea întregii
activităţi infracţionale şi a prevăzut modalitatea de a-şi asigura scăparea, între care şi aceea de a exercita
violenţe asupra persoanei vătămate*10).

*1) Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 21/1976, în RRD nr. 5/1976, p. 44.
*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1877/1976, în Culegere de decizii, p. 262.
*3) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1248/1978, în RRD nr. 1 din 1979, p. 49; Trib. Suprem, s. pen., Dec.
nr. 602/1977, în RRD nr. 1/1978, p. 49.
*4) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2355/1985, în RRD nr. 11/1985, p. 75.
*5) Trib. Timiş, Dec. pen. nr. 46 din 1982, în RRD nr. 10 din 1982, p. 66; Trib. jud. Hunedoara, Dec.
pen. nr. 210/1982, în RRD nr. 12/1982, p. 75.
*6) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2762/1974, în RRD nr. 7/1975, p. 73.
*7) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1450/1979, în Culegere de decizii, p. 310.
*8) Trib. Suprem, C7, Dec. nr. 92/1986, în RRD nr. 6/1987, p. 77; Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr.
711/1974, în RRD nr. 9/1974, p. 67.
*9) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. I, comentariu 2, p. 112.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2892/2006, în M. Udroiu, Drept penal, Partea generală. Partea specială, ed.
a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 433.

ART. 51
 Împiedicarea săvârşirii infracţiunii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Împiedicarea săvârşirii infracţiunii. Concept. Justificare

Legiuitorul, pentru a stimula pe cel care a început executarea unei infracţiuni să renunţe la aceasta ori să
împiedice producerea rezultatului prevăzut de norma de incriminare, sau pe un participant la o infracţiune
să împiedice consumarea infracţiunii, a instituit în art. 34 C. pen. şi art. 51 C. pen. cauze generale de
impunitate.
Prin dispoziţiile art. 34 C. pen., se acordă impunitate autorului care, înainte de descoperirea faptei, s-a
desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată
sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.
Aceste dispoziţii privesc exclusiv pe autorul care lucrează singur şi care, după propria voinţă, încetează
executarea începută sau împiedică, fie prin denunţarea săvârşirii infracţiunii, fie prin efort propriu,
consumarea infracţiunii. Prin urmare, impunitatea este acordată autorului a cărei activitate s-a oprit din
propria sa voinţă în faza de executare.
Când sunt mai mulţi autori, aceştia n-ar putea să recurgă la desistare decât dacă toţi manifestă în acest
sens sau toţi împiedică producerea rezultatului ca să beneficieze de impunitate. Dacă numai un autor se
desistă, nu va putea obţine impunitatea decât dacă el singur a împiedicat şi consumarea infracţiunii.
Prin dispoziţiile art. 51 C. pen., se acordă impunitate oricărui participant care împiedică, prin
voinţă proprie, consumarea infracţiunii, mai înainte de descoperirea acesteia.
Aşadar, aceste dispoziţii cuprinse în art. 51 C. pen. se referă la orice participant care şi-a adus
contribuţia la săvârşirea infracţiunii: coautor, instigator, complice.
Din examinarea prevederilor art. 51 C. pen., observăm că cele două acţiuni care reprezintă o revenire
activă, din proprie voinţă, a făptuitorului, nu mai operează alternativ, ca în cazul dispoziţiilor din art. 34 C.
pen., adică desistare sau împiedicare. Explicaţia constă în faptul că, dacă împiedicarea consumării
infracţiunii de către un participant implică desistarea acestuia; desistarea unui participant nu implică însă
împiedicarea consumării infracţiunii, pentru că procesul cauzal al producerii rezultatului infracţiunii, a fost
declanşat prin începerea executării acesteia şi nu mai poate fi oprit, de cele mai multe ori, printr-o simplă
desistare, ci numai de împiedicarea consumării infracţiunii (împiedicare ce implică însă desistare).
Pentru ca împiedicarea infracţiunii, la care se referă art. 51 C. pen., să atragă nepedepsirea
participantului, trebuie să fie eficientă, adică să aibă rezultat pozitiv, direct sau indirect. Împiedicarea
consumării infracţiunii implică, aşadar, efectuarea de către participantul care s-a desistat a unor acte care
nu numai că au curmat executarea infracţiunii, ci a făcut imposibilă consumarea acesteia.
În decursul timpului s-au dat justificări diferite soluţiei de a nu sancţiona persoana care desistă sau
împiedică consumarea infracţiunii*1).
Într-o primă concepţie s-a stabilit că în cazul renunţării la infracţiune ori al împiedicării consumării
acesteia, ar dispărea intenţia de a mai comite fapta şi ca atare ar fi un obstacol legal de sancţionare a
tentativei. Această teză este discutabilă, deoarece în acest caz cel care desistă sau împiedică producerea
rezultatului prevăzut de norma de incriminare n-ar mai trebui să răspundă penal, pentru că în favoarea lui ar
opera o cauză care înlătură vinovăţia sau imputabilitatea.
Alţi autori sunt de părere că nepedepsirea infractorului în acest caz se explică prin lipsa pericolului
social al faptei sau prin lipsa voinţei de a continua executarea faptei.
Unii autori susţin nepedepsirea infractorului în cazurile examinate cu argumentul de a da acestuia un
impuls pentru a interveni ca activitatea infracţională începută să nu ducă la finalizare, adică la producerea
rezultatului prevăzut de norma de incriminare, recompensându-l cu nepedepsirea pentru ceea ce a efectuat
până în acel moment.
Sunt autori care justifică nepedepsirea tentativei în această situaţie din raţiuni de politică penală,
legiuitorul atrage prin reglementarea desistării sau împiedicării săvârşirii infracţiunii răul cel mai mic
(nepedepsirea) spre a stimula pe subiect să renunţe la infracţiune şi să acţioneze pentru a nu se ajunge la
consumarea acesteia, societatea fiind interesată să nu se ocupe de cei care nu au dus până la capăt
infracţiunea pentru a preveni răul de a se continua executarea; nu trebuie ca infractorul să fie împins spre
finalizarea executării şi consumarea infracţiunii, ci, dimpotrivă, stimulat să renunţe şi să intervină în caz de
participaţie penală, ca infracţiunea să nu se consume.

2. Condiţiile împiedicării săvârşirii infracţiunii

Pentru ca un participant să beneficieze de cauza de nepedepsire a împiedicării săvârşirii infracţiunii,
trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
a) Să fi început executarea infracţiunii la a cărei săvârşire şi-a adus contribuţia participantul. Nu
se poate vorbi de împiedicarea săvârşirii infracţiunii dacă nu există un început de executare a acestei
infracţiuni, la care participantul a înţeles să contribuie, pentru că până în acel moment nu există o
participaţie cu relevanţă penală.
Dacă însă în urma determinării unei persoane la săvârşirea unei anumite infracţiuni ori a ajutorului dat
autorului de a comite infracţiunea, se trece la executarea acesteia, instigatorul sau complicele va putea fi la
adăpostul dispoziţiilor art. 51 C. pen. numai dacă, de îndată ce a aflat că autorul sau ceilalţi participanţi au
păşit la executare, împiedică consumarea acelei infracţiuni ori denunţă săvârşirea acesteia, astfel încât
consumarea ei să poată fi împiedicată.
Odată începută executarea, nu are relevanţă dacă acţiunea prin care participantul împiedică săvârşirea
(consumarea) este efectuată imediat după începerea executării, sau mai târziu, suficient să fi împiedicat
consumarea, adică să fi provocat oprirea executării înainte de a fi ajuns până la capăt – în cazul
infracţiunilor formale – sau chiar după executarea în întregime a elementului material, dar până să se fi
produs rezultatul – în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat la care rezultatul este posibil să se
producă mai târziu, după executare în întregime a elementului material (de exemplu, în ipoteza în care,
pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, complicele procură autorului o substanţă otrăvitoare cu acţiune
în timp, iar după ce autorul a administrat substanţa victimei, complicele intervine şi face ca rezultatul –
moartea victimei – să nu se producă).
b) Împiedicarea săvârşirii infracţiunii să aibă loc anterior descoperirii acesteia. Având în vedere
raţiunea nepedepsirii participantului în cazul în care acesta împiedică producerea rezultatului, este firesc ca
acţiunea lui să se situeze în timp anterior descoperirii infracţiunii. Împiedicarea efectuată de participant,
după acest moment este practic tardivă, lipsită de eficienţă şi apare, de cele mai multe ori, ca suspectă. În
acest caz, participantul poate cel mult înlesni activitatea de prindere a făptuitorului, circumstanţă de care se
va ţine seama la individualizarea pedepsei [art. 75 alin. (2) C. pen.].
Fapta se consideră descoperită atunci când organele competente au luat cunoştinţă despre aceasta şi
că se află în executare ori că rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs. De asemenea, fapta
se consideră descoperită şi atunci când de ea a luat cunoştinţă orice persoană care îi înţelege
semnificaţia şi ar putea să o denunţe*2). Se admite însă că nu poate fi asimilată descoperirii cunoaşterea
faptei de către anumite persoane care, în mod inevitabil, trebuie să ştie despre comiterea ei (victima sau
ceilalţi participanţi), sau care, în orice caz, nu ar fi în măsură să o denunţe sau să prevină survenirea
urmărilor (copiii mici, alienaţi mintal), precum nici încunoştinţarea cu privire la cele săvârşite, făcută de
participant unor persoane chemate a-l ajuta să împiedice consumarea infracţiunii.
Trebuie menţionat că totuşi participantul poate beneficia de dispoziţiile art. 51 C. pen. şi în unele situaţii
în care a acţionat după ce autorităţile luaseră cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii, dacă acestea n-ar fi
fost în măsură să împiedice consumarea fără contribuţia participantului la acea infracţiune. De
exemplu, organul competent a fost informat şi are date că într-o anumită noapte, într-un anumit loc de pe
frontieră, vor fi scoase din ţară mărfuri prin contrabandă; la data şi locul cunoscut nu s-a petrecut însă
nimic; dar, într-un alt loc, la scurt interval, au fost prinşi contrabandişti datorită unei informaţii date de unul
dintre ei; acest participant va beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 51 C. pen.
 c) Acţiunea de împiedicare efectuată de participant să aibă ca rezultat efectiva împiedicare a
consumării infracţiunii. Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 51 C. pen., pentru ca un participant la săvârşirea
unei infracţiuni să beneficieze de cauza de nepedepsire, este necesar ca acţiunea lui să conducă la
împiedicarea consumării infracţiunii. Prin urmare, nu este suficient ca acesta să creadă că a efectuat o
activitate de împiedicare, de exemplu: să înştiinţeze pe ceilalţi participanţi că nu mai vrea să coopereze; să
insiste pe lângă ei să renunţe cu toţii la executare; să lase să se înţeleagă că va încunoştinţa organele
competente sau să aibă manifestări de desolidarizare; ci trebuie să efectueze acte care conduc efectiv la
neconsumarea infracţiunii. Actele apte de a conduce la neconsumarea infracţiunii pot fi dintre cele mai
variate, însă acestea sunt fie directe, fie indirecte. Actele directe, care conduc nemijlocit la împiedicarea
consumării infracţiunii sunt şi ele diferite în funcţie de rolul pe care îl are participantul în raport cu ceilalţi
participanţi, ori cu posibilităţile concrete de împiedicare nemijlocită a consumării infracţiunii (de exemplu,
pentru un participant important sau cu rol hotărâtor în conlucrare cu ceilalţi, este suficientă simpla invitaţie
a acestora de a înceta executarea şi de a evita în acest fel consumarea infracţiunii a cărei executare
începuse).
Actele indirecte, prin care participantul poate împiedica rezultatul infracţiunii (consumarea acesteia),
sunt cele ce vizează denunţarea făcută organelor competente, în timp util, aşa încât intervenţia acestora
să poată avea loc mai înainte de consumarea infracţiunii.
Denunţul făcut la timp, înainte de descoperirea infracţiunii şi care a condus la împiedicarea consumării
acesteia, va atrage pentru participantul denunţător neaplicarea pedepsei, chiar dacă, datorită întârzierii cu
care a intervenit autoritatea, infracţiunea s-a consumat, fiindcă acţiunea de împiedicare a participantului
putea avea rezultat, şi dacă acesta nu s-a produs, nu este din vina denunţătorului.
Dacă doi sau mai mulţi participanţi, în înţelegere sau separat, au executat acte de natură să împiedice
direct sau indirect (prin denunţul săvârşirii infracţiunii adresat organelor competente) consumarea
infracţiunii, fiecare participant va fi apărat de pedeapsă, dacă se va constata că actele pe care el le-a
efectuat au contribuit sau erau de natură să contribuie efectiv la împiedicarea consumării infracţiunii.
În Partea specială a Codului penal sau în legile speciale sunt prevăzute, de asemenea, cauze de
nepedepsire pentru participant [de exemplu, potrivit art. 367 alin. (4) C. pen., nu se pedepsesc persoanele
care au comis infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, dacă denunţă autorităţilor
această infracţiune, înainte de a fi descoperită şi să fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care
intră în scopul grupului].

3. Efectele împiedicării săvârşirii infracţiunii şi limitele acestora

Potrivit dispoziţiilor din art. 51 C. pen., participantul care a împiedicat consumarea infracţiunii este
apărat de pedeapsă, adică de pedeapsa prevăzută pentru tentativa faptei săvârşite, pentru că prin
împiedicarea consumării infracţiunea a rămas în forma tentativei.
Împiedicarea săvârşirii infracţiunii de către coautor, instigator sau complice, fiind o circumstanţă
personală, profită numai acestuia şi nu radiază asupra celorlalţi participanţi. Aceştia vor fi sancţionaţi
pentru tentativă şi numai în cazul în care tentativa se pedepseşte. Dacă tentativa nu se pedepseşte, nu sunt
incidente dispoziţiile art. 51 C. pen., deoarece fapta nu este prevăzută de lege.
Dacă participantul a reuşit să împiedice consumarea infracţiunii, însă actele săvârşite până în acel
moment constituie prin ele însele o altă infracţiune, acestuia i se aplică pedeapsa pentru această
infracţiune. De exemplu, complicele procură autorului o substanţă otrăvitoare pentru a ucide victima, dacă
după ce autorul a administrat victimei substanţa otrăvitoare, complicele intervine direct şi împiedică
consumarea infracţiunii, dar victimei i s-au produs leziuni traumatice care necesită pentru vindecare 50 de
zile îngrijiri medicale; acesta nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea de omor, ci pentru lovire sau
alte violenţe, varianta agravată [art. 193 alin. (3) C. pen.].
Când activitatea efectuată până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului realizează
conţinutul unei alte infracţiuni, se va angaja răspunderea penală pentru aceasta.
 *1) G. Antoniu, Justificarea desistării, în Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p. 257.
*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 173.

ART. 52
Participaţia improprie

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de participaţie improprie

Potrivit art. 52 C. pen., participaţia improprie există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală
este săvârşită de mai multe persoane, fiecare acţionând cu forme de vinovăţie diferite; unii acţionează
cu intenţie, alţii din culpă sau chiar fără vinovăţie.
Prin concept, participaţia improprie presupune, pe lângă voinţa comună de cooperare (element comun şi
participaţiei proprii) un element psihic, specific, particular.
Prin urmare, în acest tip de participaţie, unul sau unii dintre participanţi acţionează, sub aspect intelectiv,
cu intenţie, adică având reprezentarea rezultatului şi urmărind sau acceptând producerea lui, iar alţii din
culpă, ori acţionează fără vinovăţie.
Prin dispoziţiile art. 52 C. pen., legiuitorul a urmărit să realizeze două obiective: pe de o parte, să
separe pe participanţi care, deşi au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nu sunt infractori, deoarece
contribuie la acea faptă fără vinovăţie, de acei participanţi care săvârşesc fapta cu vinovăţie şi sunt
infractori, iar, pe de altă parte, de a separa participaţia propriu-zisă (când făptuitorii acţionează cu o
formă de vinovăţie omogenă), de participaţia improprie (la care nu există vinovăţie omogenă).
Pentru realizarea acestor obiective, instituţia participaţiei a fost definită nu prin referire la entitatea
juridică de infracţiune, ci prin referire la entitatea obiectivă, la fenomenul concret, adică la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, aceasta fiind o realitate unică pentru toţi făptuitorii, indiferent dacă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în participaţie ar constitui ori nu infracţiune pentru autorul acelei fapte.
Art. 52 C. pen. reglementează participaţia improprie sub două modalităţi: prima, modalitatea intenţie şi
culpă şi a doua, modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.

2. Modalitatea intenţie şi culpă

Modalitatea aceasta este reglementată în art. 52 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. pen. Potrivit acestor
dispoziţii, autor al faptei prevăzute de legea penală este o persoană care a săvârşit fapta din culpă.
Aceasta presupune ca persoana care efectuează acţiunea incriminată să nu fi prevăzut rezultatul pe care
acea acţiune îl va produce, deşi în condiţiile în care era efectuată acţiunea trebuia şi putea să-l prevadă.
În această modalitate autorul execută acţiunea incriminată, fie în mod nemijlocit cu o altă persoană care
contribuie la aceasta cu intenţie, fie ca urmare a determinării cu intenţie de o altă persoană, fie că la
executarea acţiunii au putut coopera şi alte persoane înlesnind sau ajutând efectuarea acţiunii autorului.
În cazul modalităţii participaţiei improprii pe care o examinăm, contribuţia participanţilor poate consta
în executarea nemijlocită cu alte persoane a faptei, determinarea, înlesnirea sau ajutarea la săvârşirea
de către autor a faptei prevăzute de legea penală. Contribuţia trebuie să fie dată cu intenţie şi poate fi
realizată în orice mod, ca şi la participaţia propriu-zisă, cu deosebirea că în cazul acesteia din urmă ea se
efectuează în baza unei înţelegeri, adică pe faţă, pe când la participaţia improprie actele la executarea
nemijlocită a faptei de către participant, ori cele de determinare, înlesnire sau ajutare cu intenţie, sunt în aşa
fel efectuate încât persoana faţă de care sunt îndeplinite aceste acte să nu bănuiască ce se urmăreşte în
realitate prin ele şi să nu îşi dea seama că este împinsă sau atrasă la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală.
În cazul coautoratului, în modalitatea intenţie – culpă, cel mai adesea coautorul care săvârşeşte fapta cu
intenţie exploatează lipsa de experienţă, de prevedere sau credulitatea de care poate da dovadă o persoană.
 În genere, procedeele şi mijloacele de determinare folosite în cazul acestei modalităţi de participaţie
improprie sunt de natură să creeze un climat favorabil comportărilor imprudente din partea celui faţă de
care sunt folosite. Amăgiri abile, specularea unor deformări profesionale, recurgerea la temeritate etc. sunt
procedee care reuşesc uşor faţă de persoane lipsite de o serioasă disciplină internă. De exemplu, A,
urmărind uciderea lui B, îl determină pe C să tragă în glumă cu arma asupra acestuia, asigurându-l că arma
este descărcată, iar C, fără a verifica acest lucru, trage şi, deoarece în realitate arma era încărcată, îl ucide
pe B. În acest caz, participantul A şi-a dat seama de rezultatul activităţii desfăşurate de executantul C şi
acţionează dorind şi acceptând ca rezultatul – moartea lui B – să se producă; dimpotrivă, C, executantul
nemijlocit al faptei de ucidere a lui B, nu prevede rezultatul activităţii sale, deşi putea să şi-l reprezinte sau,
dacă totuşi îl prevede, socoteşte, fără temei, că nu se va produce.
Cât priveşte contribuţia prin înlesnire sau ajutare cu intenţie, aceasta, de asemenea, poate fi executată
în orice mod: prin oferirea ocaziei de a acţiona imprudent, prin procurare de materiale sau instrumente
defectuoase, prin sfaturi sau informaţii greşite, prin micşorarea riscurilor şi întărirea hotărârii de a păşi la
executarea acţiunii în care se va produce culpa.
Actele de înlesnire sau ajutor intervin, în mod firesc, după ce persoana care va deveni autorul faptei
săvârşite din culpă a luat hotărârea să efectueze acţiunea care va ocaziona producerea culpei. Cei care
înlesnesc sau ajută cu intenţie pe viitorul autor al faptei din culpă folosesc, ca şi cei care determină,
procedee insidioase, aşa încât persoana care primeşte înlesniri sau ajutoare nu-şi dă seama de rezultatul pe
care aceştia îl urmăresc în realitate. De exemplu, există participaţie improprie, modalitatea intenţie – culpă,
prin înlesnirea sau ajutarea autorului în cazul în care A, văzând că B, muncitor necalificat încearcă să pună
în funcţiune o instalaţie complicată a unei unităţi economice, deşi îşi dă seama, datorită modului în care
acţionează acesta, că se va putea produce un scurt circuit, în dorinţa de a-i face rău, îi dă sfaturi cum să
continue activitatea începută şi, ca urmare, se declanşează un incendiu care distruge instalaţia.
Activitatea participanţilor în cazul participaţiei improprii, modalitatea intenţie – culpă poate fi efectuată
faţă de o singură persoană sau faţă de mai multe persoane, care vor săvârşi nemijlocit fapta din culpă
(coautori). În cadrul acestui coautorat, unele persoane participă cu intenţie, altele din culpă, la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală.
Deşi textul art. 52 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. pen. se referă numai la contribuţia coautorului,
instigatorului sau complicelui cu intenţie, la infracţiunile comise din culpă, în doctrina penală s-a
exprimat opinia că există participaţie improprie şi când acestea se referă la o infracţiune săvârşită de
autor cu intenţie depăşită sau praeterintenţie*1). Astfel, în situaţia în care coautorul, instigatorul,
complicele au acţionat cu intenţie la săvârşirea unei infracţiuni praeterintenţionate, având deci
reprezentarea rezultatului mai grav produs pe care l-au dorit sau numai l-au acceptat, contribuţia lor
(considerată în raport cu acest rezultat mai grav, faţă de care poziţia subiectivă a autorului se caracterizează
doar prin culpă) prezintă toate caracteristicile participaţiei improprii în modalitatea reglementată în art. 52
alin. (1) teza I şi alin. (2) C. pen. De altfel, o asemenea participaţie nu ar putea fi considerată în niciun caz
proprie, din cauza lipsei de identitate în ceea ce priveşte factorul subiectiv, ca element caracterizant al
acesteia.
Prin urmare, dacă participantul (coautor, instigator, complice) acţionează cu intenţie şi cu privire la
rezultatul mai grav, el va răspunde pentru fapta săvârşită cu intenţie (de exemplu, pentru omor), în
timp ce autorul va răspunde pentru fapta săvârşită cu praeterintenţie (lovire sau vătămări cauzatoare
de moarte).
Participaţia improprie, modalitatea intenţie – culpă, este posibilă numai în cazul acelor fapte care sunt
incriminate atât atunci când sunt comise cu intenţie, cât şi atunci când sunt comise din culpă sau cu
praeterintenţie. Faptele de acest fel au, în general, aceeaşi denumire, indiferent de forma de vinovăţie cu
care sunt săvârşite [de exemplu: vătămarea corporală, art. 194 C. pen., vătămare corporală din culpă – art.
196 C. pen.; distrugere – art. 253 C. pen., distrugere din culpă – art. 255 C. pen.; înlesnirea evadării – art.
286 alin. (1)–(3) C. pen.; înlesnirea evadării din culpă – art. 286 alin. (4) C. pen. etc.]; sunt însă şi cazuri în
care denumirea infracţiunii diferă, după cum este comisă cu intenţie, din culpă sau praeterintenţie (de
exemplu: omor – art. 188 C. pen.; omor calificat – art. 189 C. pen.; ucidere din culpă – art. 192 C. pen.;
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195 C. pen.; abuz în serviciu – art. 297 C. pen.;
neglijenţă în serviciu – art. 298 C. pen.).

3. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie

Această modalitate este reglementată în art. 52 alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) C. pen. şi se diferenţiază de
cea precedentă prin aceea că autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie.
Aşadar, coautorul, instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, faptă comisă nemijlocit de o altă persoană fără vinovăţie.
Împrejurarea că autorul a acţionat fără vinovăţie este o cauză personală a acestuia; ea nu schimbă
caracterul faptei săvârşite care rămâne faptă prevăzută de legea penală şi nici nu înlătură vinovăţia
celorlalţi participanţi care au contribuit la comiterea acelei fapte cu intenţie.
Posibilităţile coautorului, instigatorului ori complicelui, în cazul acestei a doua modalitate de
participaţie penală improprie, sunt mult mai largi, ţinând seama că astfel de persoane, care lucrează
fără vinovăţie în comiterea faptei sunt, în principiu, persoane fără discernământ (alienaţi, toxicomani,
minori sub 14 ani) sau persoane care pot fi uşor induse în eroare (ignoranţi, naivi, creduli) sau puse în
situaţii de a nu afla la timp adevărul. Cei care recurg la contribuţia unor astfel de persoane sunt consideraţi
mai periculoşi pentru că exploatează anumite slăbiciuni.
În accepţiunea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) teza II şi alin. (3) C. pen., prin lipsa de vinovăţie a autorului
se înţelege lipsa acelei forme de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei săvârşite de autor. Prin
urmare, dacă infracţiunea săvârşită se poate comite numai cu intenţie, iar autorul a acţionat din culpă, în
sensul textului, trebuie să se considere că el a săvârşit fapta fără vinovăţie.
Întotdeauna fapta va fi considerată săvârşită fără vinovăţie dacă autorul a acţionat în condiţiile vreuneia
dintre cauzele de neimputabilitate.
Astfel, fapta este săvârşită fără vinovăţie dacă autorul este o persoană iresponsabilă (art. 28 C. pen.); o
persoană care nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din
cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanţe psihoactive (art. 29 C. pen.); un minor care nu
împlineşte condiţia de a răspunde penal (art. 27 C. pen.); a săvârşit fapta datorită unei erori (art. 30 C.
pen.); o persoană care a acţionat sub presiunea unei constrângeri fizice (art. 24 C. pen.); sau o persoană
care a fost supusă unei constrângeri morale (art. 25 C. pen.).
În practica judiciară s-a decis că determinarea unei persoane să participe la luarea unor bunuri, aceasta
aflându-se în eroare, neştiind că bunurile nu aparţin persoanei care îl îndeamnă să le ia şi care comite astfel
fapta de furt, constituie participaţie improprie în modalitatea intenţie – fără vinovăţie*2). Aceeaşi soluţie se
impune şi în cazul persoanei care redactează un inventar pe baza datelor eronate dictate de gestionar sau
dacă o persoană determină un minor care nu răspunde penal să comită o infracţiune*3). Comiterea actelor
de agresiune de către făptuitor, urmată de însuşirea de bunuri de către persoane încredinţate de acesta că îi
aparţin, constituie infracţiunea de tâlhărie, săvârşită în modalitatea intenţie – fără vinovăţie*4). Fapta
administratorului unei societăţi comerciale de a determina pe funcţionara subalternă, fără ca aceasta să
cunoască adevărul, să înscrie într-o adeverinţă fiscală o cantitate mai mică de marfă decât cea vândută,
precum şi o valoare a acesteia inferioară celei reale, cu scopul de a fi plătite de către cumpărător taxe
vamale mai mici decât cele cuvenite, constituie infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile
participaţiei improprii, modalitatea intenţie – fără vinovăţie*5). Aceeaşi modalitate a participaţiei improprii
există şi în cazul în care inculpatul se prezintă în faţa unui notar public, ca fiind o altă persoană – proprietar
al terenurilor înscrise într-un certificat de moştenitor – şi, sub această identitate, declară necorespunzător
adevărul că el este singurul moştenitor şi proprietar al terenurilor pe care le înstrăinează, determinând prin
acţiunile sale notarul public să întocmească un înscris oficial (actul notarial), constând în înscrierea
inculpatului ca singur proprietar al terenurilor*6).

4. Pedeapsa în caz de participaţie improprie

 În timp ce la participaţia penală propriu-zisă sistemul de sancţionare consacrat în legea penală este cel al
parificării pedepsei, în sensul că toţi participanţii sunt susceptibili, în principiu, de a fi sancţionaţi cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor (cu posibilitatea de diferenţiere în aplicarea concretă); la
participaţia penală improprie, în modalitatea intenţie – culpă, sistemul de sancţionare instituit de legea
penală este cel al diversificării pedepselor, în sensul că participanţii care au lucrat cu intenţie sunt
sancţionaţi, ca şi în participaţia propriu-zisă, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită cu
intenţie, pe când autorul (coautorul) care a săvârşit fapta din culpă, este sancţionat cu pedeapsa prevăzută
de norma de incriminare a faptei comise din culpă (de exemplu: fapta de vătămare corporală săvârşită de
mai multe persoane în participaţie improprie; persoanele care au lucrat cu intenţie vor fi pedepsite pentru
vătămare corporală, cu intenţie, prevăzută în art. 194 C. pen., iar autorul care a săvârşit fapta din culpă va fi
pedepsit pentru vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 C. pen. Dacă fapta prevăzută de legea
penală nu este incriminată în caz de culpă, autorul nu va putea fi sancţionat. Această situaţie nu schimbă
tratamentul participanţilor care au lucrat cu intenţie, acestora li se va aplica pedeapsa prevăzută pentru
fapta săvârşită cu intenţie (de exemplu: fapta de lipsire de libertate în mod ilegal – art. 205 C. pen. –
săvârşită în participaţie improprie, modalitatea intenţie – culpă; autorul care a comis fapta din culpă nu va
fi pedepsit, întrucât lipsirea de libertate în mod ilegal din culpă nu este pedepsită de lege, dimpotrivă
ceilalţi participanţi care au contribuit la săvârşirea acesteia cu intenţie, vor fi sancţionaţi cu pedeapsa
prevăzută în norma de incriminare a acestei fapte.
Participanţii care au contribuit cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în cea de-a
doua modalitate a participaţiei improprii, intenţie – fără vinovăţie, sunt sancţionaţi, ca şi în cazul
participaţiei propriu-zise cu pedeapsa prevăzută de legea penală pentru fapta săvârşită, ca şi cum autorul ar
fi comis acea infracţiune cu vinovăţie. De exemplu, dacă o persoană a determinat, cu vinovăţie, un
iresponsabil sau un minor care nu îndeplineşte condiţia de vârstă să săvârşească un furt, autorul,
iresponsabilul sau minorul, nu va fi pedepsit pentru că furtul a fost săvârşit fără vinovăţie, pe când cel care
a determinat cu intenţie la săvârşirea furtului va fi pedepsit la fel ca şi în cazul când ar fi determinat pe un
autor responsabil, adică între aceleaşi limite ale pedepsei prevăzute de lege pentru autorul unui furt săvârşit
cu vinovăţie.
Faţă de autorul care a săvârşit fapta fără vinovăţie, dacă va fi cazul, se va putea lua una dintre măsurile
de siguranţă prevăzute în art. 109 C. pen., art. 110 C. pen. şi art. 111 C. pen.
De asemenea, se aplică în mod corespunzător şi în cazul participaţiei improprii prevederile privind
transmiterea circumstanţelor între participanţi şi cele privind împiedicarea săvârşirii infracţiunii (art. 50 C.
pen. şi art. 51 C. pen.).

*1) V. Papadopol, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, op. cit., p. 212.
*2) Trib. Constanţa, Dec. pen. nr. 544/1979, în RRD nr. 2/1980, p. 61.
*3) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. I, p. 113.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2180 din 24 aprilie 2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică
judiciară, 2002, p. 479.
*5) CSJ, s. pen., Dec. nr. 153/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 140.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. pen. nr. 541/2009, în RDP nr. 1/2010, p. 151.

TITLUL III
Pedepsele

ART. 53
Pedepsele principale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

 1. Noţiunea pedepsei
Pedeapsa poate fi definită în mod diferit, în raport de perspectiva din care este analizată. Într-o
accepţiune mai largă, din punct de vedere al dreptului penal pedeapsa defineşte mijloacele de constrângere
şi forţă, precum şi motivaţia aplicării formelor supreme de sancţionare, exercitate de stat în favoarea
reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor şi/ori persoanelor juridice, consecinţă a comiterii infracţiunilor şi
necesităţii restabilirii ordinii penale de drept, prin avertizarea celor predispuşi să încalce normele penale şi
pentru oferirea posibilităţilor organizaţionale de stat, pentru resocializarea persoanelor sancţionate penal,
care să trăiască respectând valorile şi principiile fundamentale ale convieţuirii într-o societate democratică.

2. Funcţiile, caracterele, calităţile şi principiile pedepsei

Pedeapsa, conform conceptelor ce rezultă din analiza Titlului III, are mai multe funcţii:
a) Funcţia de resocializare a cetăţenilor care au comis infracţiuni. În realizarea acestei funcţii,
legiuitorul apelează din ce în ce mai frecvent şi ori de câte ori este posibil la măsuri alternative, imediat ce
există premisele recuperării fără lipsire de libertate a persoanei condamnate, stabilirea pentru minorii
infractori a unor măsuri educative, cu limite mai reduse, folosirea instituţiilor graţierii, amnistiei, a
renunţării la pedeapsă, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a
liberării condiţionate. Toate aceste măsuri tind spre folosirea în mai mică proporţie a pedepsei cu privare de
libertate, aceasta fiind realizată în mediul în care sunt şi alţi condamnaţi cu o influenţă negativă asupra
celor cu care vin în contact. Conceptul de resocializare în actualele condiţii ale executării pedepsei este mai
cuprinzător, avându-se în vedere multitudinea de variante de executare a pedepsei ce ţin de corijarea
personalităţii celui condamnat pentru a se reintegra social.
b) Funcţia de constrângere se realizează prin avertismentul deosebit de sever prin care este atenţionată
persoana condamnată, infractorul, asupra conduitei viitoare, precum şi prin limitarea exercitării drepturilor
şi libertăţilor constituţionale. Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deţinere progresive,
precum şi de stabilirea prin Legea executării pedepselor. Chiar pedeapsa care nu este aplicată ori a cărei
executare este suspendată sub supraveghere, precum şi liberarea condiţionată prevăd un termen de
supraveghere în cursul căruia sunt cuprinse măsuri şi obligaţii impuse prin hotărârea instanţei de judecată,
care presupun constrângeri speciale pentru a căror îndeplinire condamnatul trebuie să depună eforturi
susţinute pentru îndreptare, stabilite prin Legea nr. 254/2013.
Noua concepţie cu privire la realizarea constrângerii se referă la limitările drepturilor şi libertăţilor
prevăzute şi în cadrul executării sancţiunilor neprivative de libertate şi măsurile educative pentru minori în
Legea nr. 253/2013 şi condiţiile în care sunt executate celelalte pedepse (accesorie şi complementare),
precum şi măsurile neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ori
obligaţiile impuse de instanţă în cazul acordării amânării pedepsei sau întreruperii executării pedepsei.
Pentru pedeapsa care nu este aplicată ori a cărei executare este suspendată sub supraveghere, precum şi
pedeapsa ce se execută în cadrul liberării condiţionate sunt reglementate termene de supraveghere în cursul
cărora sunt cuprinse măsuri şi obligaţii impuse prin hotărârea instanţei de judecată, care presupun
constrângeri speciale, pentru a căror îndeplinire condamnatul trebuie să depună eforturi susţinute pentru
îndreptare, în caz contrar urmând a executa sancţiunea penală cu lipsire de libertate.
c) Funcţia de exemplaritate constă din stabilirea unui model de conduită obligatoriu pentru toţi
destinatarii legii penale, care, observând constrângerea la care este supus condamnatul, reflectează asupra
propriilor conduite viitoare pentru a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni, altfel riscând să primească o
pedeapsă penală, iar în caz de recidivă să fie condamnat cu o pedeapsă mai aspră.
d) Funcţia socială. Chiar şi în cazul în care unii infractori nu se corijează în urma executării pedepselor
penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalităţii, de a ţine departe de societate unele persoane
incorigibile ori care au comis fapte ce necesită excluderea din societate pe perioada vieţii ori a unei părţi
foarte însemnate din aceasta.

3. Pedepsele principale
 Potrivit art. 53 C. pen., pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
Pedepsele, în noul Cod penal, sunt clasificate în pedepse principale, accesorii şi complementare,
pedepselor principale revenindu-le rolul coercitiv dominant.
Conţinutul pedepselor detenţiunii pe viaţă, închisorii şi amenzii vor fi analizate în cadrul Capitolului II
„Pedepse principale”, art. 56–64.

ART. 54
Pedeapsa accesorie

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiunea pedepsei accesorii

Pedeapsa accesorie este o pedeapsă secundară privativă de drepturi (care însoţeşte pedeapsa
principală privativă de libertate), care se aplică de drept sau prin hotărârea instanţei de judecată, pe
durata executării până când pedeapsa a fost executată la termen ori până când se consideră
executată, privându-l pe condamnat de posibilitatea exercitării drepturilor constituţionale, civile sau
familiale, care pot forma în parte conţinutul pedepselor complementare*1).
Interzicerea exercitării unor drepturi, de drept sau prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată a
acestora, urmare a aplicării pedepsei accesorii, completează efectul coercitiv al pedepsei privative de
libertate, prin aceea că persoana pedepsită pe timpul executării pedepsei nu poate să exercite unele drepturi
constituţionale, civile sau familiale.
Este firesc ca pe timpul izolării de societate unele dintre drepturile pe care infractorul le-a exercitat
nestingherit să fie limitate, restrânse sau interzise, tocmai pentru ca să execute pedeapsa privativă de
libertate cu toate restrângerile impuse, în aşa fel încât efectul coercitiv al pedepsei concrete să ducă la
îndreptarea conduitei. Detenţiunea pe viaţă şi pedeapsa închisorii conţin implicit limitări, interdicţii şi
obligaţii, iar aplicarea pedepsei accesorii vine să întregească conţinutul restrictiv al pedepsei pe întreaga
perioadă de deţinere, chiar dacă condamnatul va beneficia de executarea pedepsei fără lipsire de libertate
prin măsuri de individualizare.

2. Conţinutul pedepsei accesorii

În textul articolului 54 C. pen. este definită pedeapsa accesorie care constă în interzicerea
exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.
Pedepsele privative de libertate (detenţiunea pe viaţă şi pedeapsa închisorii) ce urmează a fi executate în
baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive, sunt însoţite de pedeapsa accesorie în conformitate cu
stabilirea interzicerii de către instanţa de judecată a unuia sau a mai multor drepturi, conform art. 65 C. pen.
Avându-se în vedere că pedeapsa închisorii poate fi considerată ca executată după parcurgerea
termenului de supraveghere, fără lipsirea efectivă de libertate, se poate concluziona că pedeapsa accesorie
se va putea aplica de către instanţă şi în cazul pedepselor cu închisoarea la care se dă o hotărâre de amânare
a aplicării pedepsei ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 65 alin. (3) C. pen.
În acest sens înţelegem prevederea cu privire la textul executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei privative de libertate, respectiv pe întregul parcurs până la epuizarea termenului pedepsei,
indiferent dacă pedeapsa privativă de libertate se execută sub beneficiul amânării aplicării pedepsei,
suspendării executării ori liberării condiţionate, când există un termen de supraveghere cu măsuri şi
obligaţii, a cărui parcurgere stabileşte că pedeapsa se consideră definitiv executată.
 În doctrină*2) se arată că pot exista şi excepţii de la regula că pedeapsa accesorie nu poate exista decât
concomitent cu pedeapsa principală, astfel că în cazul detenţiunii pe viaţă, conform art. 65 alin. (2) C.
pen., pedeapsa accesorie începe să se execute de la data liberării condiţionate şi durează întreaga perioadă a
vieţii. Considerăm că în aplicarea regulilor privitoare la liberarea condiţionată, după executarea condiţiilor
prevăzute în termenul de supraveghere de 10 ani, art. 99 alin. (3) C. pen., şi aplicându-se efectele liberării
condiţionate, art. 106 C. pen., pedeapsa accesorie se consideră executată.
Prin Legea de punere în aplicare a noului Cod penal, în art. 12 alin. (1) se prevede că „în cazul
succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele
accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu
infracţiunea comisă”.

*1) A se vedea şi V. Paşca, Pedepsele accesorii, în M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul
penal comentat, vol. I, Ed. Hamangiu, 2007, p. 381.
*2) G. Antoniu şi colectiv, Explicaţii preliminare..., op. cit., vol. II, p. 18.

ART. 55
Pedepsele complementare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiunea pedepselor complementare

Pedepsele complementare sunt alăturate pedepsei cu închisoare sau amendă, pe care le
completează, prin pronunţarea acestora de către instanţa de judecată, în mod obligatoriu când sunt
prevăzute în norma de incriminare sau facultativ când legea acordă posibilitatea ca instanţa să
aprecieze necesitatea aplicării lor.
Prin aplicarea acestor pedepse se realizează o mai justă individualizare a pedepsei.
Din enumerarea pedepselor complementare de către legiuitor în art. 55 C. pen., rezultă că acestea pot fi
restrictive de drepturi şi libertăţi, precum şi pedepse morale (degradarea militară ori publicarea hotărârii de
condamnare), care se aplică împreună cu pedeapsa închisorii sau a amenzii.
În Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, la art. 12, se prevăd modurile de rezolvare a
situaţiilor în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, astfel:
(1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege
mai favorabilă în raport de infracţiunea comisă.
(2) Pedeapsa complementară prevăzută de art. 55 lit. c) (publicarea hotărârii de condamnare – n.a. –
I.C.) din Codul penal nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia.

2. Categoriile pedepselor complementare

Potrivit art. 55 C. pen., pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
Pedepsele complementare prevăzute de legiuitor configurează sistemul pedepselor din Codul penal,
alăturându-se pedepselor principale, şi împreună cu pedeapsa accesorie întărind atât represiunea penală, dar
şi măsurile prin care condamnatului i se oferă posibilităţi instituţionalizate de resocializare. Prin stabilirea
unui mai mare număr de pedepse complementare, sistemul penal românesc s-a putut orienta spre pedepsele
cu durată mai mică şi eliminarea în multe situaţii a pedepselor de lungă durată sau a pedepsei detenţiunii pe
viaţă, aliniindu-se sistemelor penale din Uniunea Europeană.
 ART. 56
Regimul detenţiunii pe viaţă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiunea detenţiunii pe viaţă

Denumirea marginală a art. 56 C. pen. este „Regimul detenţiunii pe viaţă” şi cuprinde conţinutul acestei
pedepse, ca fiind privarea de libertate pe durată nedeterminată. Trebuie observat că, în conţinutul
regimului detenţiunii pe viaţă sunt incluse natura şi durata acestei pedepse principale, spre deosebire de
regimul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, care se concretizează în totalitatea constrângerilor,
drepturilor, facilităţilor, obligaţiilor şi interdicţiilor stabilite prin Legea de executare a pedepselor pentru
această pedeapsă privativă de libertate.
Privarea de libertate pe durată nedeterminată are ca trăsătură principală constrângerea şi un mod de
executare de maximă siguranţă, avându-se în vedere gravitatea infracţiunii şi mai ales a periculozităţii
persoanei condamnatului. Această categorie de pedeapsă este prevăzută de legiuitor pentru realizarea
echităţii, justiţiei şi egalităţii, avându-se în vedere că este măsura ce a înlocuit pedeapsa capitală pentru
sancţionarea infracţiunilor cu grad maxim de periculozitate pentru societate.
Detenţiunea pe viaţă este însoţită de pedeapsa accesorie a interzicerii de drept a exercitării unor
drepturi constituţionale pe întreaga perioadă a privării de libertate, astfel ca efectul constrângător să devină
mai ferm. Din anul 1990, de când se aplică această pedeapsă, situaţia condamnărilor*1) a avut o evoluţie
crescătoare, liberarea condiţionată neputând opera decât din anul 2010, când s-au împlinit efectiv 20 de ani
de la trecerea la acest tip de pedeapsă principală. Începând cu anul 2011, au fost puşi în libertate, urmare a
liberării condiţionate, primii condamnaţi din această categorie, astfel că 3 condamnaţi au fost liberaţi
condiţionat de la Penitenciarul de maximă siguranţă Craiova.

2. Regimul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor prevede că regimul penitenciar de maximă siguranţă
se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi la pedeapsa închisorii mai mare
de 13 ani. Potrivit acestui act normativ*2), se arată că persoanele cărora li se aplică un astfel de regim sunt
supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere, escortare, sunt cazate de regulă individual şi desfăşoară
activităţi lucrative şi socio-educative în grupuri mici şi în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului. Pe durata pedepsei, aceşti condamnaţi nu poartă un costum specific. Legea de executare a
pedepselor stabileşte acelaşi regim de maximă siguranţă pentru mai multe categorii de infractori clasificaţi
după durata pedepsei (condamnaţi la pedepse cu închisoare mai mari de 15 ani) şi după natura infracţiunii
(condamnaţi pentru terorism, evadaţi ş.a.). Stabilindu-se acelaşi regim penitenciar pentru mai multe
categorii de condamnaţi, putem afirma că, în ceea ce priveşte aplicarea regimului de maximă siguranţă, nu
se fac discriminări pentru condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Regimul de maximă siguranţă
poate fi schimbat din oficiu sau la cererea condamnatului după 8 ani de executare efectivă, în regim de
executare închis. Toate celelalte trăsături ale detenţiunii pe viaţă se regăsesc în conţinutul material al
pedepsei închisorii.
Pentru aplicarea umanitară a regimului de maximă siguranţă, conform art. 35 alin. (1) al Legii nr.
254/2013, el nu se va aplica celor care au împlinit vârsta de 65 ani. La fel se va aplica şi femeilor
însărcinate ori care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an. Acestora li se va aplica regimul
penitenciar închis, revenindu-se la regimul de maximă siguranţă după ce situaţia pentru care s-a aplicat nu
mai este de actualitate.

3. Infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă

 Conform noului Cod penal, Partea specială, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică pentru infracţiunile
cele mai grave, şi anume dintre cele incluse în Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale, şi anume
Trădarea prin ajutarea inamicului – art. 396 lit. e); Înalta trădare – art. 398; Atentatul care pune în pericol
securitatea naţională – art. 401; Atentatul contra unei colectivităţi – art. 402; Infracţiuni contra persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională – art. 408; în Titlul XI – Infracţiuni contra capacităţii de luptă a
forţelor armate, şi anume Capitularea – art. 421; Părăsirea câmpului de luptă – art. 422; în Titlul XII –
Infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de război, respectiv în infracţiunile de Genocidul – art. 438 alin.
(1) lit. a)–e) şi alin. (2); Infracţiuni contra umanităţii – art. 439 lit. k) şi Infracţiuni de război contra
persoanelor – art. 440 alin. (1) lit. h). Pedepsele pentru aceste infracţiuni sunt alternative – detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, cu excepţia infracţiunii de
Genocid pe timp de război – art. 438 alin. (2), când se aplică ca pedeapsă unică detenţiunea pe viaţă.
Codul penal a eliminat o serie de pedepse cu detenţiune pe viaţă pentru unele infracţiuni, pentru că s-au
prevăzut pedepse cu închisoarea de lungă durată (până la 30 de ani), iar regimul de executare a pedepselor
pentru pedepsele cu închisoare mai mare de 13 ani este similar cu cel aplicat detenţiunii pe viaţă.
Diferenţele privitoare la aplicarea progresivităţii regimurilor ce se aplică, precum şi condiţiile de
acordare a liberării condiţionate fac diferenţa între pedepsele de lungă durată şi detenţiunea pe viaţă.
În materia aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă, noul Cod penal vine cu două reglementări noi, şi
anume când se poate aplica o astfel de pedeapsă, deşi legea nu o prevede pentru infracţiunile săvârşite,
respectiv în cazul reglementării pedepselor în situaţia concursului de infracţiuni şi în cazul recidivei.
Este cazul prevăzut de art. 39 alin. (2) C. pen., care reglementează pedeapsa principală ce se aplică în
cazul concursului de infracţiuni. Astfel, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă
prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea
stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una
dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se
poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În mod asemănător, legiuitorul a prevăzut posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul
recidivei, în condiţiile prevăzute de art. 43 alin. (3) C. pen., dacă prin însumarea pedepselor s-ar depăşi cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare.

*1) Administraţia Naţională a Penitenciarelor, serviciul IT, noiembrie 2013, date solicitate de autor (an
de referinţă – număr condamnaţi la detenţiune pe viaţă): 1990 – 3, 1991 – 5, 1992 – 15, 1993 – 14, 1994 –
14, 1995 – 24, 1996 – 31, 1997 – 41, 1998 – 59, 1999 – 74, 2000 – 86, 2001 – 88, 2002 – 101, 2003 – 114,
2004 – 120, 2005 – 129, 2006 – 134, 2007 – 130, 2008 – 133, 2009 – 144, 2010 – 145, 2011 – 156, 2013 –
148.
*2) Legea nr. 254/2013, art. 34, reia prevederile Legii nr. 275/2006 în ceea ce priveşte principalele
reglementări privind regimurile de executare a pedepselor.

ART. 57
Neaplicarea detenţiunii pe viaţă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Neaplicarea detenţiunii pe viaţă reprezintă o măsură de comutare obligatorie a pedepsei în

închisoare de 30 de ani, ce operează prin efectul legii, dacă la data pronunţării hotărârii de
condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 ani.
Deşi nu este trecută în Capitolul V – Individualizarea pedepselor, neaplicarea detenţiunii pe viaţă este o
măsură de individualizare legală, raţiunea fiind aceea stabilită prin dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. g)
„nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială” a făptuitorului (s.n. – I.C.). În
acest sens, cuantumul pedepsei s-a stabilit la 30 de ani, la care se adaugă şi pedeapsa interzicerii
exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
Conform dispoziţiilor legale, pedeapsa accesorie va fi aplicată în întreg conţinutul său aşa cum este
prevăzută în art. 65 C. pen., de drept, pe durata maximă, până când pedeapsa de 30 de ani a fost
executată sau considerată ca executată.
Neaplicarea detenţiunii pe viaţă, în cazul în care condamnatul a împlinit vârsta de 65 de ani se face în
mod obligatoriu de către instanţă, faţă de înlocuirea prevăzută la art. 58 C. pen., când înlocuirea este
facultativă.
Aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, chiar şi în
condiţiile liberării condiţionate, a întreruperii pedepsei pentru caz de boală, a graţierii, este de natură a mări
constrângerea penală în cazul celor cărora nu li se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ca urmare a
împlinirii vârstei de 65 de ani.

ART. 58
Înlocuirea detenţiunii pe viaţă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Natura juridică a înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă

Înlocuirea detenţiunii pe viaţă reprezintă o măsură de individualizare judiciară a executării
pedepsei, prin care instanţa de judecată, fără a constata o schimbare în ceea ce priveşte conţinutul
infracţiunii, modalităţile de înfăptuire sau vinovăţia infractorului, înlocuieşte această pedeapsă cu
închisoare pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei
maximă, ţinând seamă de împlinirea vârstei de 65 de ani a inculpatului, la data pronunţării hotărârii
de condamnare.
Deşi nu este trecută în Capitolul V – „Individualizarea pedepselor, înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu
pedeapsa închisorii”, este fără îndoială o măsură de individualizare judiciară, raţiunea fiind aceea
stabilită prin art. 74 alin. (1) lit. g) „nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială” a făptuitorului (s.n. – I.C.). În acest sens, cuantumul pedepsei s-a stabilit la 30 de ani, în cazul
înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii.
Constatăm că specificul individualizării este dat de facultatea pusă la dispoziţia instanţei de judecată
de a o acorda, precum şi condiţionarea acestei individualizări de conduita din detenţie, îndeplinirea
obligaţiilor civile şi progresele privitoare la conduita spre resocializare.
Înlocuirea presupune posibilitatea reală a trecerii de la natura nedeterminată a pedepsei detenţiunii pe
viaţă la o pedeapsă determinată, astfel ca după executarea acesteia condamnatul să trăiască fără privare de
libertate.
Avându-se în vedere că pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu 30 de ani de închisoare, iar
conform art. 100 alin. (4) C. pen., în cazul cel mai favorabil liberarea condiţionată se va putea aplica la
executarea a jumătate din pedeapsă, se presupune că, după vârsta de 65 de ani, cel condamnat nu va mai fi
dispus, prin limitările naturale fizice şi influenţele educaţionale pe parcursul executării pedepsei, să
săvârşească sau să participe la o nouă infracţiune.

2. Justificarea măsurii înlocuirii detenţiunii pe viaţă

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă complineşte dreptul la libertate a persoanei condamnate, în acest
caz aplicându-se prevederea constituţională de restrângere a dreptului la libertate*1), fără însă a se aduce
atingere existenţei acestui drept fundamental prevăzut în Constituţie la art. 53. Atât comutarea, cât şi
înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii devin astfel măsuri de aplicare a prevederilor
constituţionale, cu privire la existenţa libertăţii cetăţeneşti.
 Ridicarea vârstei de la 60 de ani la 65 de ani pentru cei care la data pronunţării hotărârii de condamnare
la detenţiune pe viaţă se explică ca urmare a situaţiei practice de împlinire a condiţiilor de liberare
condiţionată. Astfel, art. 100 alin. (2) C. pen. prevede pentru liberarea condiţionată din pedeapsa închisorii,
pentru cei care împlinesc vârsta de 60 de ani, îndeplinirea fracţiei de 2/3 pentru pedepsele mai mari de 10
ani. Pentru a se respecta regula progresivităţii în cadrul regimurilor penitenciare, s-a ridicat vârsta de
analizare a posibilităţii de liberare condiţionată la 65 de ani, pentru o diferenţiere faţă de cei care sunt
pedepsiţi cu închisoare, unde regimul trebuie să fie mai uşor.
Ridicarea cuantumului pedepsei de la 25 de ani la 30 de ani s-a făcut pentru ca pedepselor să li se aplice
limita generală superioară, care în Codul penal nou este de 30 de ani. Aceste măsuri, deşi sunt mai aspre
decât prevederile anterioare, se aplică unui număr mult mai mic de cazuri, Codul penal stabilind o simetrie
şi progresivitate a sistemului, structurii şi progresivităţii constrângerilor, dar şi a facilităţilor aplicabile
condamnaţilor, începând de la renunţarea la pedeapsă, amânarea aplicării, suspendarea executării, liberarea
condiţionată din pedepsele privative de libertate şi liberarea condiţionată din pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Aplicarea acestei prevederi se va realiza doar pentru pedepsele ulterioare punerii în aplicare a noii
legislaţii penale, deoarece, respectându-se principiul aplicării legii mai favorabile, se va aplica art. 5 alin.
(1) C. pen.

3. Umanismul măsurii înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă pe timpul condamnării este o expresie a umanismului
executării pedepsei, la fel ca şi alte instituţii de drept penal, cum sunt liberarea condiţionată, amnistia şi
graţierea, care pot opera şi pentru condamnaţii la detenţiune pe viaţă. Atenuarea caracterului descurajant al
pedepsei detenţiunii pe viaţă a dus la înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii, dând speranţa
condamnatului că, după un timp de executare a pedepsei şi în condiţiile stabilite de lege, se va putea libera
şi reîntoarce în societate, astfel ca la vârsta senectuţii să beneficieze de libertate.
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii schimbă statutul celui condamnat,
deoarece dintr-un regim de excepţie îl aduce în regimul de drept comun, obişnuit, unde are toate
posibilităţile conferite de Legea nr. 254/2013 pentru a accede spre programe de folosire la muncă,
şcolarizare, instruire, religie, cultural-educative, toate conducând spre resocializare.
În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, conform art. 40 din Legea nr.
254/2013, se dispune de către comisia de individualizare şi schimbarea regimului de detenţie în regim
închis. De altfel, regimul închis va continua, dacă el a fost deja aplicat după executarea obligatorie a 6 ani
şi 6 luni din detenţiunea pe viaţă, analizându-se conduita persoanei şi eforturile sale pentru reintegrare.

4. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de condamnat pentru dispunerea măsurii înlocuirii detenţiunii

pe viaţă
Condiţiile impuse pentru obţinerea înlocuirii detenţiunii pe viaţă sunt:
a) Împlinirea vârstei de 65 de ani, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, pe timpul executării
pedepsei. Condiţia de împlinire a vârstei se realizează chiar dacă cel condamnat este internat în spital, este
în întreruperea executării pentru caz de boală ori este internat în spital civil;
b) A avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei. Conduita bună este monitorizată
permanent în locurile de deţinere prin supravegherea permanentă a acestor categorii de condamnaţi, astfel
încât să nu comită abateri foarte grave, grave, sau uşoare pe timpul executării pedepsei, să se conformeze
programului zilnic şi să îndeplinească obligaţiile, astfel încât să fie recompensate periodic pentru aceasta.
Conduita bună este dată de trei indicatori: în primul rând, executarea pedepsei fără a fi sancţionat pentru
abateri disciplinare, în al doilea rând prin stăruinţă constantă în îndeplinirea obligaţiilor pe toată durata
executării pedepsei, care să ducă la recompensare, iar în al treilea rând să dovedească prin toate
manifestările (vizite, întâlniri cu personalul, cu voluntarii şi psihologul, în cadrul programelor de muncă
sau socio-educative, în atitudinea faţă de ceilalţi deţinuţi) că regretă sincer faptele comise;
 c) A îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare. Îndeplinirea
obligaţiilor de despăgubire a victimei sau victimelor ori a familiilor acestora, repararea prejudiciului
adus statului ori unor instituţii publice ori persoane juridice private, este o dovadă a măsurii în care
condamnatul înţelege să se pregătească pentru a obţine din partea instanţei măsura înlocuirii pedepsei,
avându-se în vedere că aceasta nu se obţine în mod automat, ci este o posibilitate acordată de către instanţa
de judecată. Îndeplinirea obligaţiilor se poate dovedi cu acte, chitanţe, înţelegeri, prin înapoierea bunurilor,
achitarea sumelor stabilite pentru cheltuielile de judecată, precum şi orice alte obligaţii cu realizare
determinată, ori prin plata periodică a unor rate. În situaţia în care condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile
civile, trebuie să dovedească că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Imposibilitatea îndeplinirii
se dovedeşte prin lipsa averii, arestarea şi executarea pedepsei înainte de a putea efectiv să îndeplinească
aceste obligaţii, lipsa unor venituri pe timpul deţinerii din moşteniri, muncă, alte câştiguri din care era
posibil să achite obligaţiile civile. Îndeplinirea obligaţiilor morale, de solicitare a scuzelor pentru fapta
comisă este un indicator că persoana condamnată are intenţia de a îndeplini obligaţiile civile;
d) A făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. Parcurgerea programelor
de învăţământ, de pregătire profesională şi instruire într-o meserie, participarea activă la activităţile
cultural-educative ori religioase, prezentarea permanentă a semnelor exterioare de respect faţă de personal
ori alţi deţinuţi, vizitatori sau voluntari, lipsa oricărei sancţiuni disciplinare şi recompensarea periodică,
sunt de natură a demonstra progresele sale. Conduita în care apar perioade cu sancţiuni disciplinare ce
alternează cu perioade cu recompense demonstrează inconstanţa conduitei şi lipsa evidentă de progres
educaţional. Progresele constante şi evidente sunt înscrise în documentele serviciului socio-educativ care
întocmeşte fişa de planificare a executării pedepsei, unde periodic se evidenţiază atitudinea faţă de
pedeapsă, nivelul de înţelegere şi asumare a vinovăţiei, creşterea gradului de responsabilitate faţă de
comunitate şi faţă de persoana sa, dorinţa de a se evidenţia cu fapte bune şi de a se remarca în cadrul
categoriei de condamnaţi, prin conformare la regulile penitenciarului şi sprijinirea administraţiei în
menţinerea disciplinei la un nivel de normalitate.
Trebuie precizat că înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii nu este o înlocuire de
drept ori obligatorie, aşa cum este instituţia neaplicării detenţiunii pe viaţă. Condamnatul având
posibilitatea să beneficieze de această măsură de individualizare, meritele sale vor fi constatate de
personalul comisiei de individualizare a regimului de deţinere din penitenciar, conform art. 40 din Legea
nr. 254/2013. Comisia va întocmi un raport scris, care va fi adus la cunoştinţa condamnatului sub luare de
semnătură. Această comisie, constatând împlinirea criteriului de vârstă, va verifica şi celelalte condiţii
stabilite de art. 58 C. pen. şi va face o propunere motivată către instanţa de judecată, care va hotărî
înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii de 30 de ani.
În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu închisoarea de 30 de ani, instanţa va emite un nou
mandat de executare, prin judecătorul delegat al instanţei de executare, în care se va specifica, conform art.
584 C. pr. pen., noua situaţie juridică. Cererea de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă se înaintează
instanţei de către procuror ori de către persoana condamnatului la instanţa la care este arondat locul de
deţinere. Modificarea pedepsei se realizează în conformitate cu art. 555–557 C. pr. pen., prin citarea
părţilor interesate, desemnarea unui avocat din oficiu, a administraţiei penitenciarului unde execută
pedeapsa condamnatul respectiv. Condamnatul este adus la judecată. Participarea procurorului este
obligatorie, iar judecata se realizează în conformitate cu prevederile generale ale legii procesual penale.

*1) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed.
Hamangiu, 2007, p. 346.

ART. 59
Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

 Din modul de executare a pedepselor privative de libertate, nu rezultă un calcul diferit al duratei
detenţiunii pe viaţă faţă de pedeapsa închisorii, deşi prima are un conţinut mai sever de executare.
Denumirea marginală a art. 59 C. pen. este „Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei
detenţiunii pe viaţă” şi cuprinde echivalenţa unor durate a două pedepse diferite.
Detenţiunea pe viaţă, deşi este o pedeapsă principală diferită, prin faptul că are o durată nedeterminată
faţă de pedeapsa închisorii care este strict determinată, durata executării începe pentru amândouă pedepsele
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Comutarea şi înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
schimbă natura juridică a pedepsei, dar nu a duratei executate, astfel că se poate face o echivalare cu durata
din pedeapsa închisorii executate, stabilită prin art. 59 C. pen.
Art. 59 C. pen. explică doar această echivalenţă a duratei executării pedepsei până la comutare sau
înlocuirea detenţiunii pe viaţă, urmând ca diferenţa rămasă de executat ori alte durate de timp, ce se
consideră ca executate din pedeapsă, să se realizeze în conformitate cu prevederile Capitolului IV –
„Calculul duratei pedepselor”.
În cazul înlocuirii detenţiunii pe viaţă, perioada executată până la înlocuire va fi dedusă din pedeapsa
închisorii după aceleaşi reguli, ca şi la deducerea reţinerii şi arestării preventive.
Computarea pedepselor şi a măsurilor preventive executate în afara ţării se vor calcula conform
prevederilor art. 73 C. pen.

ART. 60
Regimul închisorii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Închisoarea este pedeapsă principală, care are ca trăsătură distinctă constrângerea prin limitarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale, cu aptitudini funcţionale pentru aproape toate
infracţiunile, cu limite între 15 zile şi 30 de ani, cu posibilitatea de individualizare a executării prin
lipsire de libertate sau fără lipsire de libertate.
Închisoarea, ca pedeapsă, există în reglementarea noului Cod penal într-o singură modalitate, şi
anume închisoarea între 15 zile şi 30 ani, faţă de unele prevederi mai vechi când existau pedeapsa ocnei,
temniţei grele, închisorii poliţieneşti, închisorii contravenţionale, care prin modernizarea legislaţiei au fost
abandonate.
Tot cu închisoare se execută pedeapsa comutată sau înlocuită a detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă cu
limita maximă de 30 de ani, precum şi zilele-amendă transformate în zile de închisoare.
Pedeapsa închisorii se particularizează şi individualizează pentru fiecare condamnat, dar regimurile
stabilite de lege sunt specifice unor categorii clasificate, după durata pedepsei, natura infracţiunii, starea
de recidivă, receptivitatea la activitatea de resocializare ori pentru categorii speciale, cum sunt: tinerii,
femeile, străinii, bolnavii şi alţii care necesită o atenţie deosebită, datorită periculozităţii ori categoriei
sociale din care provin (foşti poliţişti, judecători, funcţionari superiori, militari ş.a.).
Cuvintele „închisoare”, „penitenciar” şi expresia „aşezăminte de deţinere” au acelaşi înţeles şi sunt
folosite spre a desemna locurile de deţinere unde se ţin în custodie condamnaţii la detenţiune pe viaţă ori
închisoare, arestaţii preventiv şi cei condamnaţi în primă instanţă. Tot aici se pot afla arestaţii care execută
închisoare în cazul înlocuirii amenzii penale, desigur în secţii separate. Referindu-ne la toate persoanele
care execută pedepse privative de libertate, le denumim „deţinuţi”.
Constrângerea, ca element principal al închisorii, se referă la restrângerea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti prevăzute în Constituţie, dar şi în înţelesul libertăţii de mişcare şi acţiune neîngrădită.
Posibilitatea de activitate fizică şi psihică nestânjenită, vocaţia şi dreptul de a alege acţiunile şi timpul în
care se efectuează, limitele personale ale acţiunilor, inacţiunile şi lipsa de deplasare voită, toate acestea fac
parte din atributele libertăţii. Constrângerea din cadrul pedepsei limitează dreptul la mişcare, stabileşte
reguli şi conduite precise cu privire la acţiuni şi inacţiuni, începând cu obligarea de a locui şi vieţui într-un
anumit loc, continuând cu separarea de familie, prieteni, cunoştinţe, excluderea din locul de muncă, din
localitate şi viaţa socială, precum şi stabilirea unor serii de comportamente obligatorii şi interdicţii, care de
cele mai multe ori produc suferinţe fizice şi morale prin însăşi existenţa lor.
În Legea nr. 254/2013 de executare a pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, constrângerea are ca formă de manifestare progresivitatea. Condamnaţii pot să treacă
dintr-un regim de executare în altul, în condiţiile prevăzute de legea de executare a pedepselor. Regula ce
se aplică celor condamnaţi este aceea că pedeapsa începe cu un regim mai sever, iar pe parcursul executării
şi a trecerii unor perioade obligatorii, regimul devine mai apropiat de regulile sociale, astfel încât, spre
finalizarea executării condamnării şi proximitatea liberării condiţionate sau la termen, sunt acordate
facilităţi de natură a conduce la o mai bună resocializare.

ART. 61
Stabilirea amenzii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Amenda penală reprezintă a treia pedeapsă principală prevăzută în norma de incriminare, fie
singură, fie alternativ ori în cumul cu pedeapsa închisorii, şi constă din o sumă de bani pe care
condamnatul este obligat să o plătească statului, ca urmare a condamnării prin hotărâre definitivă a
instanţei de judecată.
Amenda, conform art. 61 C. pen., constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească
statului.
Potrivit art. 61 alin. (2) „cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma
corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă,
care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile” (s.n. – I.C.).
Cuantumul sumei se individualizează de către instanţa de judecată, aceasta având posibilitatea legală să
determine suma de bani în raport de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale
acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa. Ca urmare, instanţa stabileşte în primul rând numărul de zile-
amendă corespunzătoare faptei comise, ulterior stabilind suma în raport de situaţia materială şi financiară a
condamnatului.
Instanţa poate stabili [art. 61 alin. (3) C. pen.] numărul zilelor-amendă, potrivit criteriilor generale de
individualizare. Prin Legea nr. 187/2012 s-a introdus criteriul suplimentar al „situaţiei materiale a
condamnatului”, deoarece în societatea actuală există diferenţieri între persoane cu privire la venit, la
avere, la standardul de viaţă, la posibilităţile date de familia din care face parte, la câştigurile obţinute prin
activităţi diverse, or introducerea sintagmei „situaţia materială” creează un sistem echitabil şi în acelaşi
timp umanitar de pedepsire pentru diferitele persoane. Introducerea unui astfel de sistem dă posibilitate
condamnatului de a returna statului veniturile de care a fost păgubit prin infracţiune, mai ales dacă acesta a
urmărit un folos material prin infracţiunea comisă.
Codul penal stabileşte în materia pedepsei amenzii limitele speciale ale zilelor-amendă raportate la
norma de incriminare. Există situaţii diferite, când norma de incriminare stabileşte amenda ca pedeapsă
unică sau când pedeapsa este amenda alternativ cu pedeapsa închisorii.
În art. 61 alin. (4) C. pen., se stabilesc următoarele limite speciale:
– 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
– 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de
cel mult 2 ani;
– 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii
mai mare de 2 ani.
 Aceste limite speciale se pot reduce cu o treime o singură dată, în cazul aplicării circumstanţelor
atenuante art. 76 C. pen. Limitele speciale maxime se pot aplica în situaţia circumstanţelor agravante, art.
78 C. pen., iar dacă acestea sunt neîndestulătoare, limitele maxime se pot majora o singură dată cu o
treime. Aceste măsuri de atenuare sau de agravare se aplică limitelor speciale prevăzute în conformitate cu
art. 61 alin. (4) şi alin. (5) C. pen.
La art. 61 alin. (5) se prevede: „Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea
acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime” (s.n. – I.C.). Şi în acest
caz, majorarea cu o treime a pedepsei nu se poate face decât o singură dată, indiferent dacă mai există şi
alte circumstanţe agravante.
Prevederile noului Cod penal se completează, în ceea ce priveşte punerea în executare a amenzii penale,
cu prevederile art. 559 C. pr. pen., care reglementează modalităţile de executare concretă a acestei
pedepse principale. Condamnatul trebuie, timp de cel mult 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, să
depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare.
În cazul în care condamnatul nu poate îndeplini hotărârea instanţei cu privire la pedeapsa amenzii, poate
cere eşalonarea plăţii prin eşalonarea sumei şi plata în rate pe timp de cel mult 2 ani de zile, conform
prevederilor art. 559 alin. (2) C. pr. pen.
În situaţia în care obligaţia nu este îndeplinită, se va trece la executare silită, conform procedurilor
privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
Prin Legea nr. 187/2012, art. 13 alin. (1), s-a stabilit că în cazul amenzilor stabilite sub imperiul Codului
penal din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii
aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) din Codul penal, prin utilizarea unui
cuantum de referinţă pentru o zi-amendă de 150 lei.

ART. 62
Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Cumulul pedepsei amenzii cu închisoarea se poate face diferenţiat, în raport de durata pedepsei
stabilite de instanţă, ce se coroborează cu prevederile art. 61 C. pen., astfel încât, în cazul cumulului,
zilele-amendă au un cuantum ce porneşte de la 120 la 180 zile-amendă, când instanţa stabileşte pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, şi 180 la 300 zile-amendă, când instanţa
stabileşte pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani [art. 62 alin. (2) C. pen.].
Trebuie subliniat caracterul facultativ al dispunerii de către instanţa de judecată a cumulului pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa având posibilitatea să considere o astfel de măsură utilă în cazul
individualizării pedepsei.
Spre deosebire de art. 61 alin. (3) C. pen., la criteriile de stabilire a sumei corespunzătoare unei zile-
amendă nu se va mai ţine seamă de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile sale legale, ci se va
aplica art. 62 alin. (3) C. pen., unde criteriul de stabilire a sumei datorate prin amendă, corespunzătoare
unei zile-amendă, este acela al valorii patrimoniului obţinut sau urmărit.
Spre deosebire de situaţia în care pedeapsa amenzii este pedeapsă unică ori instanţa optează pentru
aplicarea acestei pedepse [art. 61 alin. (5) C. pen.], în cazul cumulului de pedeapsă, dintre amendă şi
închisoare, chiar dacă infractorul a încercat să obţină un folos patrimonial, nu se va mai aplica o reducere
sau o majorare ca efect al cauzelor de atenuare sau agravare a pedepsei. Raţiunea este aceea că prin
sporirea pedepsei închisorii cu amenda, pedeapsa este deja agravată, agravarea suplimentară nu ar fi în
concordanţă cu prevederile art. 78 C. pen. – Efectele circumstanţelor agravante – alin. (2) care arată că
„majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute”.
 În legătură cu posibilitatea concretă a aplicării amenzii în cumul cu pedeapsa închisorii, aceasta se poate
dispune de către instanţa de judecată în toate situaţiile în care pedeapsa pentru infracţiune este închisoarea,
iar instanţa aplică pedeapsa privativă de libertate, dar consideră că infractorul, urmărind obţinerea
unui folos patrimonial, trebuie să fie constrâns şi prin pedeapsa amenzii în raport de valoarea
folosului patrimonial obţinut*1).
În Legea nr. 187/2012, în art. 11, se prevede că: „Dispoziţiile art. 62 din Codul penal privind amenda
care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a
acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile”.

*1) Exemplu: În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă [art. 273 alin. (2) C. pen.], dacă martorul a
făcut declaraţia mincinoasă în schimbul obţinerii unui folos material, sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 C.
pen. sau ale art. 323 C. pen. – Uzul de fals, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul despre care ştie că este
falsificat pentru a veni la moştenire.

ART. 63
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Amenda, ca pedeapsă principală neprivativă de libertate, dă posibilitate condamnatului să execute

conţinutul raportului juridic de drept execuţional penal de bunăvoie, să achite suma datorată statului şi, prin
aceasta, problemele cu organele judiciare să înceteze. Avându-se în vedere că amenda nu limitează
acţiunea liberă a condamnatului, el poate să execute cu bună-credinţă această pedeapsă, dând dovadă că a
înţeles să revină la o conduită corectă, dar poate să şi tergiverseze executarea ei din diverse motive, să
execute numai în parte amenda, considerând alte plăţi mai importante, ori să nu execute cu rea-credinţă
pedeapsa amenzii, având în continuare conduita unui infractor lipsit de răspundere pentru fapta sa.
Executarea pedepsei amenzii se realizează cu bună-credinţă în conformitate cu prevederile Legii nr.
253/2013, art. 22–24. Persoana condamnată trebuie să achite integral amenda în termen de 3 luni de zile de
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului delegat cu executarea
dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. În cazul imposibilităţii de a achita suma
datorată, judecătorul delegat cu executarea poate dispune eşalonarea acesteia în rate lunare, pe o perioadă
ce nu poate depăşi 2 ani. În situaţia în care nici în această perioadă condamnatul nu achită suma datorată,
din cauze neimputabile, instanţa de judecată va dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în
folosul comunităţii, în afară de situaţia în care nu poate presta o astfel de activitate. În situaţia în care
condamnatul nu îşi dă consimţământul pentru efectuarea muncii în folosul comunităţii, instanţa înlocuieşte
amenda cu închisoarea, în condiţiile art. 64 C. pen.
În situaţia în care, cu rea-credinţă, condamnatul nu execută pedeapsa amenzii, instanţa va înlocui
această pedeapsă cu închisoarea, conform art. 63 C. pen. coroborat cu art. 23 lit. c) din Legea nr.
253/20013.
Situaţia relei-credinţe este dată prin aceea că se pierde încrederea în voinţa acestuia de a îndeplini
cerinţele legale. Noul Cod de procedură penală stabileşte, de asemenea, situaţia relei-credinţe prin aceea
că, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, condamnatul nu a
achitat suma datorată [art. 559 alin. (1) C. pr. pen.] şi nici nu a iniţiat un demers legal să demonstreze că
îi este imposibil de a achita integral suma, cerând instanţei o eşalonare a plăţii amenzii în rate pe o
perioadă posibilă până la 2 ani [art. 559 alin. (2) C. pr. pen.], nu a îndeplinit nici măcar în parte obligaţia
de a achita suma datorată statului, condamnatul aflându-se în situaţia stabilită de art. 63 alin. (1) C. pen.
Până la constatarea relei-credinţe, organele financiare ale statului procedează în termen de 3 luni de la
data rămânerii definitivă a pedepsei cu amenda, la executarea amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind
executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
 În situaţia când condamnatul dă dovadă de rea-credinţă, urmează înlocuirea pedepsei amenzii (stabilită
în zile-amendă) cu un număr corespunzător de zile de închisoare. Pentru fiecare zi-amendă se stabileşte
executarea unei zile de închisoare, pedeapsa fiind calculată conform art. 71 C. pen.
Zilele de închisoare rezultate ca urmare a înlocuirii pedepsei amenzii, în situaţia în care amenda însoţeşte
pedeapsa închisorii, se vor adăuga aritmetic la pedeapsa închisorii deja pronunţate de instanţa de judecată,
rezultând o singură pedeapsă conform art. 63 alin. (2) C. pen.
Acest cumul de pedepse va forma o singură pedeapsă cu închisoare, care se va executa după regulile
Legii nr. 254/2013.
În Legea nr. 187/2012, art. 14 prevede:
„(1) Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, după cum urmează:
a) dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a Codului penal, înlocuirea se face în
baza art. 63^1 C. pen. din 1969, fără ca durata pedepsei închisorii să poată depăşi maximul zilelor-amendă
determinat potrivit art. 61 alin. (4) C. pen. pentru fapta care a atras condamnarea;
b) dacă amenda a fost aplicată după data intrării în vigoare a Codului penal pentru infracţiuni comise
anterior acestei date, înlocuirea se va face potrivit dispoziţiilor din legea în baza căreia s-a aplicat amenda;
(2) Dispoziţiile art. 64 C. pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării sale în
vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 din această lege”.

ART. 64
Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Unele prevederi internaţionale cu privire la munca în folosul comunităţii

Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (76) 10 cu privire
la munca neremunerată în folosul comunităţii, a recomandat tuturor ţărilor europene introducerea în
sistemele penale naţionale a acestei pedepse pentru a contribui activ la reabilitarea delincventului, prin
acceptarea acestuia de a coopera la o muncă în mod voluntar.
Elementul de constrângere al acestei pedepse îl constituie lipsa remuneraţiei pentru lucrul efectuat,
caracterul gratuit al acesteia.
Această modalitate de executare a pedepsei nu are caracter pecuniar, deci este în unele cazuri mai
avantajoasă pentru persoanele care nu au resurse financiare ori venituri care să le permită executarea
amenzii şi nici nu se răsfrânge direct asupra veniturilor familiei celui condamnat.
În conformitate cu art. 2 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată şi
obligatorie din 29 iunie 1930, prin „muncă forţată şi obligatorie” se înţelege orice muncă sau servicii
pretinse unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care individul nu s-a oferit de
bunăvoie.
În Pactul Internaţional, cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, art. 8.3, se prevede:
a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) Alin. (a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat interzicând, în ţările în care unele infracţiuni
pot fi condamnate cu detenţiunea însoţită de munca forţată, pronunţată de un tribunal competent;
c) Nu se consideră muncă forţată în înţelesul prezentului paragraf:
– orice muncă sau serviciu indicate în alin. (b) cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei
decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei astfel de decizii;
– orice serviciu cu caracter militar şi în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă, orice serviciu
naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă;
– orice serviciu cerut în caz de forţă majoră sau sinistre care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
– orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.
 În conformitate cu prevederile acestui Pact, acordul persoanei în situaţiile arătate nu este necesar. De
obicei, persoanele care cerşesc şi care sunt apte de muncă, sunt adesea amendate, dar nu plătesc niciodată
amenzile, drept pentru care o asemenea măsură este convenabilă.

2. Condiţiile executării pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii
Pentru înlocuirea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) Pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din cauze neimputabile persoanei
condamnate.
Reglementările privitoare la neexecutarea pedepsei amenzii din cauze neimputabile condamnatului sunt
cuprinse şi în Legea nr. 253/2013, Titlul II, Cap. I – Executarea pedepsei amenzii aplicabile persoanei
fizice, art. 22–24. Rolul judecătorului delegat cu executarea este acela de a constata faptul că pedeapsa
amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte şi de a sesiza instanţa de judecată pentru a se dispune
transformarea acestei pedepse în muncă în folosul comunităţii.
Judecătorul delegat cu executarea va analiza cererea persoanei condamnate şi documentele justificative
privind imposibilitatea achitării integrale a amenzii, pronunţându-se prin încheiere cu privire la: cuantumul
amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, termenul de plată.
Judecătorul delegat cu executarea sesizează instanţa de judecată care va dispune cu privire la înlocuirea
pedepsei amenzii.
Condiţiile neimputabile ţin de personalitatea infractorului, nivelul de trai, starea familială, atitudinea
acestuia faţă de muncă şi faţă de pedeapsa aplicată. Cu privire la persoana infractorului, cauzele
neimputabile vor fi puse în evidenţă de raportul de evaluare realizat de către serviciul de probaţiune. În
evaluarea situaţiei personale a condamnatului se vor aprecia posibilităţile de trai, veniturile existente la data
aplicării pedepsei, numărul persoanelor pe care condamnatul le are în întreţinere, obligaţiile financiare ale
acestuia faţă de stat sau alte persoane fizice ori juridice, starea de sănătate, şi în legătură cu modul în care
condamnatul înţelege să-şi realizeze obligaţiile.
b) Consimţământul persoanei condamnate cu privire la efectuarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii. Consimţământul se va exprima în faţa instanţei de judecată, explicit şi fără echivoc.
c) Corespondenţa dintre o zi-amendă cu o zi de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Instanţa
dispune locul de muncă, natura acesteia, iar serviciul de probaţiune stabileşte programul de muncă
împreună cu instituţia sau serviciul unde se va presta munca în folosul comunităţii.
d) În situaţia în care amenda însoţeşte pedeapsa închisorii, executarea muncii neremunerate hotărâtă de
instanţă se va executa după ce pedeapsa închisorii a fost executată, conform art. 64 alin. (2) C. pen.
e) Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se va face de către serviciul de
probaţiune.
f) După executarea muncii în folosul comunităţii, încetează orice obligaţie de a plăti amenda. Pe timpul
derulării activităţii, dacă condamnatul poate şi plăteşte amenda sau restul corespunzător zilelor
neefectuate, conform art. 64 alin. (4), obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii încetează.

3. Dispoziţii executive cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii

Instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă
neremunerată este instanţa de executare (art. 560 C. pr. pen.).
Conform cu prevederile Legii nr. 253/2013, art. 23, procedura în caz de neexecutare a amenzii, după
sesizarea instanţei de judecată de către judecătorul delegat cu executarea este următoarea:
– Instanţa de executare dispune înlocuirea amenzii cu muncă în folosul comunităţii, în afara situaţiei
când din cauza stării de sănătate nu se poate dispune aceasta;
– Instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei
publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin
informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului;
– Sesizarea instanţei de judecată se poate realiza şi de către persoana condamnată în cazul în care
constată că nu poate plăti amenda;
– O copie după hotărârea instanţei de judecată cu privire la executarea muncii în folosul comunităţii se
transmite serviciului de probaţiune competent a urmări executarea acestei activităţi;
– Munca se poate presta timp de 2 ani de la dispunerea acesteia de către instanţa de judecată şi poate
înceta prin plata sumei corespunzătoare amenzii pentru zilele rămase de executat;
Conform Legii nr. 253/2013, art. 24, în situaţia în care executarea amenzii însoţeşte pedeapsa
închisorii, munca neremunerată în folosul comunităţii, dispusă pentru executarea amenzii, se execută
după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.
Stabilirea locului şi modului de executare a muncii, a zilelor şi duratei cu privire la această muncă, se
realizează conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 2355/C din 11 septembrie 2008 pentru aprobarea
Procedurii privind supravegherea executării obligaţiei persoanei condamnate sau minorului de a presta o
activitate neremunerată într-o instituţie de interes public impusă de către instanţa de judecată.
Dacă amenda hotărâtă de instanţă este o pedeapsă unică, zilele de muncă neremunerată, vor fi executate
începând din luna în curs, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data comunicării hotărârii către serviciul de
probaţiune.
Există şi situaţii în care condamnatul nu execută munca în folosul comunităţii la care a consimţit, drept
pentru care instanţa va înlocui zilele-amendă cu zile de închisoare. La fel, în situaţia în care persoana
condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune ce este descoperită înainte de executarea integrală a muncii în
folosul comunităţii, art. 64 alin. (5) lit. b) C. pen., instanţa va înlocui zilele-amendă neefectuate cu
închisoare, care se vor adăuga la pedeapsa pentru noua infracţiune.
În situaţia în care condamnatul nu consimte să presteze muncă în folosul comunităţii şi nici nu
înţelege să plătească amenda, aceasta va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Prevederile Legii nr. 187/2012, art. 14 alin. (2), arată că: „Dispoziţiile art. 64 din Codul penal nu se
aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în
baza art. 61 din Codul penal.

ART. 65
Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiunea pedepsei accesorii

Pedeapsa accesorie, ca element al politicii de progresivitate în aplicarea pedepselor, facilitează
posibilitatea unei riguroase individualizări într-un tablou unic de măsuri de executat de către persoana
pedepsită penal, în vederea executării pedepsei principale întregite cu restricţii ale unor drepturi
constituţionale.
Pedeapsa accesorie a fost definită ca o pedeapsă secundară (alăturată), prin hotărârea judecătorească, pe
lângă pedeapsa principală, prin interzicerea exercitării unor drepturi din momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare şi până la executarea ei sau până la considerarea ca executată a pedepsei privative
de libertate*1).
În conformitate cu prevederile art. 54 C. pen., „pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării
unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate”.
Pedeapsa accesorie este o pedeapsă ce se alătură pedepselor privative de libertate, respectiv detenţiunii
pe viaţă şi pedepsei închisorii, prin menţionarea ei în hotărârea instanţei de judecată rămasă definitivă,
astfel ca în timpul în care condamnatul execută pedeapsa privativă de libertate, chiar şi pe timpul liberării
condiţionate, să execute şi pedeapsa accesorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că pedeapsa accesorie privind
dreptul de a alege [a se vedea art. 64 lit. a) C. pen. anterior], nu se aplică în mod automat, ci numai în baza
unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, dacă instanţa constată că, în raport cu gravitatea
infracţiunii comise, interzicerea dreptului de a alege respectă principiul proporţionalităţii*2). Situaţia a fost
rezolvată prin modificarea noului Cod penal, prin Legea nr. 187/2012 care conferă instanţei de judecată
dreptul de a aplica facultativ pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi în integralitatea sa ori a unora
dintre acestea.

2. Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi

A. Conţinutul pedepsei accesorii

În conformitate cu art. 65 alin. (1) C. pen. – conţinutul pedepsei accesorii constă în interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi lit. d)–o), a căror exercitare a fost interzisă de
instanţă ca pedeapsă complementară. Aceste drepturi sunt*3):
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară
activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Aceste drepturi a căror exercitare se interzice prin hotărârea instanţei, se aplică atât pe lângă pedeapsa
închisorii, cât şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă, deoarece art. 54 C. pen. arată că pedeapsa accesorie se
aplică pe lângă o „pedeapsă privativă de libertate”, iar în acest caz instanţa va arăta în hotărârea sa, în
mod expres, cărora dintre drepturi urmează a le fi interzisă exercitarea.
În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică şi interzicerea exercitării dreptului stabilit la alin. (1) lit.
c) – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, faţă de pedeapsa închisorii care nu are o astfel de
reglementare, urmând ca pedeapsa accesorie având acest conţinut să fie aplicată imediat după liberarea
condiţionată sau atunci când pedeapsa principală se consideră executată.
În Legea nr. 253/2013, Capitolul III – Executarea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi,
art. 27 – Punerea în executare a pedepsei accesorii, se arată că:
„(1) Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa închisorii se face prin trimiterea de
către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanelor şi instituţiilor
prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi d)–n), corespunzătoare conţinutului pedepsei accesorii.
 (2) Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă se face prin
trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanelor şi
instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a)–f).
(3) Comunicarea prevăzută la alin. (1) şi (2) se face de îndată după rămânerea definitivă a hotărârii.
(4) Dispoziţiile art. 31 se aplică în mod corespunzător, în cazul în care pedeapsa accesorie se execută
fără ca persoana condamnată să fie privată de libertate”.
În noul Cod penal, pedeapsa accesorie are un conţinut diferit faţă de Codul penal anterior, deoarece
această pedeapsă se aliniază conţinutului modificat în mod semnificativ al pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi. Interzicerea exercitării unor drepturi este aplicată pe parcursul
executării pedepsei închisorii ca pedeapsă accesorie, dacă exercitarea drepturilor au fost interzise în cadrul
pedepsei complementare.
Instanţa de judecată poate aplica în cazul detenţiunii pe viaţă pedeapsa accesorie privind interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi, prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)–o), sau a unora dintre acestea. Deşi pedeapsa complementară
nu se aplică decât pe lângă pedeapsa închisorii şi a amenzii, ea poate fi aplicată ca pedeapsă accesorie pe
lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, deoarece în cazurile infracţiunilor pedepsite cu detenţiune pe viaţă se
prevede obligativitatea aplicării pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi (de exemplu: art. 396, art.
398, art. 401, art. 402, art. 408 C. pen.).
În cazul dispunerii pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, judecătorul delegat cu executarea
trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă,
pentru a comunica persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze
interdicţia exercitării dreptului respectiv, aşa cum vom arăta mai jos pentru fiecare situaţie în parte, în
conformitate cu art. 29 alin. (1) lit. a)–o) din Legea nr. 253/2013.
Descrierea conţinutului drepturilor a căror interzicere poate fi dispusă ca pedeapsă accesorie urmează a
fi inclusă în cadrul analizei textului de la art. 66 C. pen.

B. Modul de executare a pedepsei accesorii

În conformitate cu art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se
execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa
principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de
executare a pedepsei de către judecătorul delegat cu executarea, în ziua când hotărârea instanţei de fond a
rămas definitivă sau când se primeşte extrasul de la instanţa ierarhic superioară, cu datele necesare punerii
în executare, în ziua pronunţării de către instanţa Curţii de Apel sau instanţa ierarhic superioară, prin
aplicarea art. 555 coroborat cu art. 553 alin. (3) C. pr. pen.
Din acest moment începe executarea şi a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi
stabilite de către instanţa de judecată pentru pedeapsa închisorii sau de drept în cazul pedepsei detenţiunii
pe viaţă.
În situaţia în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii, pedeapsa
accesorie se execută din momentul înlocuirii acesteia prin menţiunea de către instanţă a noii situaţii în
hotărârea de condamnare rămasă definitivă.
În situaţia liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie prevăzută la art.
65 alin. (2), respectiv lit. c) – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, se pune în executare
conform art. 65 alin. (4) C. pen., respectiv persoana condamnatului va fi expulzată din ţară.
În situaţia amânării executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, conform art. 589 C. pr. pen.,
pentru situaţiile în care se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă
de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, sau când o
condamnată este gravidă sau are copil mai mic de un an, pedeapsa accesorie se va executa conform
stabilirii obligaţiilor prevăzute în art. 590 C. pr. pen. Unele obligaţii trebuie respectate pentru a rezolva
situaţia pentru care s-a amânat executarea pedepsei, respectiv:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de acesta în cuprinsul
hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de
comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori de câte ori este
chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevăzut în art. 589 alin. (1) lit. a), să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care
urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b), să îngrijească copilul mai
mic de un an.
După cum se poate foarte uşor observa, măsurile sunt sensibil asemănătoare, dar nu identice, cu cele
prevăzute ca pedeapsă accesorie sau pedepse complementare. Măsuri în concordanţă cu pedeapsa accesorie
sunt cele prevăzute în art. 590 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., astfel:
a) să nu se afle în anumite locuri sau anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanţă;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
Obligaţiile prevăzute pe durata amânării executării pedepsei pot fi impuse condamnatului în măsura
în care au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în condiţiile
coroborării art. 589, 590 C. pr. pen. cu art. 65 C. pen., în condiţiile aplicării art. 66 în vederea aplicării
pedepsei accesorii.
În situaţia întreruperii executării pedepsei închisorii sau pedepsei detenţiunii pe viaţă, pedeapsa
accesorie începe să se aplice la fel ca şi în situaţia amânării executării pedepsei. Dispoziţiile legale sunt art.
592 – Cazurile de întrerupere, din noul Cod de procedură penală.
În legătură cu executarea pedepsei accesorii pe durata întreruperii executării pedepsei, art. 594 alin.
(5) C. pr. pen. prevede că: „Pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă”.

C. Considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate şi a pedepsei accesorii

Pedeapsa privativă de libertate se consideră executată în ziua în care durata pedepsei calculate în raport
de criteriile de individualizare a ajuns la termenul stabilit de către instanţă prin mandatul de executare a
pedepsei.
Pedeapsa accesorie nu se va mai executa în cazul în care s-a terminat executarea pedepsei principale cu
închisoare, la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a graţierii totale sau arestului
de pedeapsă rămasă de executat.
În cadrul unor instituţii de drept penal, executarea pedepselor privative de libertate se execută fără
aplicarea pedepsei în regim de lipsire de libertate în locurile de deţinere. Aceste instituţii de drept penal
sunt amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea
condiţionată.
În momentul punerii în libertate a condamnatului care beneficiază de continuarea pedepsei fără
executare efectivă în locul de deţinere, se pune problema dacă pedeapsa accesorie va continua sau va
înceta odată cu eliberarea definitivă sau schimbarea modului de continuare a pedepsei în regim de libertate.
Deoarece pedeapsa accesorie se aplică doar pentru pedepsele privative de libertate, din momentul aplicării
unei măsuri neprivative de libertate, pedeapsa accesorie nu se va mai executa, începând să se execute
măsurile şi obligaţiile în cadrul termenului de supraveghere.
 În conformitate cu art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se
execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
Principalul moment al terminării pedepsei este liberarea la termenul prevăzut în mandatul de
executare din pedeapsa cu închisoare.
Perioadele în care pedeapsa încă nu a fost executată sau nu se consideră executată sunt cele care încep cu
punerea în libertate a condamnatului şi până la împlinirea termenului definitiv la care expiră pedeapsa,
perioadă în care pedeapsa accesorie se execută, astfel:
– de la punerea în libertate a condamnatului, în condiţiile înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii şi până la considerarea ca executată a pedepsei de 30 de ani;
– de la punerea în libertate a condamnatului, în condiţiile comutării pedepsei în cazul detenţiunii pe
viaţă, computarea perioadei executate, stabilirea îndeplinirii condiţiilor de liberare condiţionată şi până la
împlinirea termenului de 30 de ani;
– la punerea în aplicare a renunţării aplicării pedepsei, pedeapsa accesorie nu mai funcţionează, deci
nu se mai execută, conform art. 82 alin. (1) C. pen.;
– la punerea în aplicare a amânării aplicării pedepsei, pedeapsa accesorie nu se va mai executa, fiind
stabilite măsuri specifice de supraveghere a condamnatului, conform art. 90 alin. (1) C. pen., iar persoana
nu mai este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere;
– la expirarea termenului de supraveghere, al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă
cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a dispus revocarea şi nu s-a descoperit o cauză de
anulare, pedeapsa se consideră executată, iar odată cu aceasta încetează şi pedeapsa accesorie;
– de la punerea în libertate condiţionată a condamnatului dintr-o pedeapsă privativă de libertate,
pedeapsa accesorie se execută până la expirarea termenului de supraveghere, în condiţiile în care
condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate, nu s-a
descoperit o cauză de anulare. În această situaţie, pedeapsa se consideră executată, deci şi pedeapsa
accesorie conform art. 106 C. pen.
Dacă termenul de supraveghere pe timpul liberării condiţionate este mai mic de 2 ani, conform cu art.
101 alin. (1) C. pen. nu se vor aplica măsuri de supraveghere şi alte obligaţii. Aceasta nu exclude
executarea conţinutului pedepsei accesorii aplicate de instanţa de judecată în conformitate cu art. 100 alin.
(6) C. pen., după care urmează să se continue executarea pedepselor complementare. Pedeapsa se va
considera executată doar după epuizarea totală a pedepsei principale, chiar dacă liberarea condiţionată are o
durată mai mică de 2 ani.
Cu privire la situaţia succesiunii de legi penale, prin art. 12 alin. (1) al Legii nr. 187/2012 se arată că,
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică
potrivit legii care a fost identificată mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Particularizarea conţinutului pedepsei accesorii prin individualizarea acesteia, ţinând seama de
împrejurările cauzei, urmează aceeaşi regulă prevăzută la art. 66 alin. (5) C. pen.

*1) Tr. Dima, Drept penal, Partea generală, vol. II, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2005, p. 127–130.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 623 din 2 februarie 2007, Jurisprudenţa secţiei penale pe anul 2007, vol. I,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 3–8.
*3) În art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen., dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, care se aplică
conform art. 65 alin. (4).

ART. 66
Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Potrivit noului Cod penal, pedeapsa complementară se aplică pe lângă pedeapsa închisorii sau
amenzii.
Paleta drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă pe durata aplicării pedepsei complementare s-a
lărgit în mod considerabil, dând astfel posibilitatea instanţei de judecată să aplice mai multe constrângeri
eficiente, în raport concret de împrejurările comiterii infracţiunii sau de personalitatea condamnatului, care
să îl pună pe acesta în situaţia de a nu putea într-un interval de timp, după terminarea executării efectivă a
pedepsei cu închisoare sau amendă, să se manifeste din nou cu o comportare infracţională.
Au fost introduse în noul Cod penal, în cadrul pedepselor complementare, o seamă de prevederi din
Codul penal anterior care se regăseau în conţinutul măsurilor de siguranţă, respectiv interdicţia de a se afla
în anumite localităţi, expulzarea străinilor şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată, aceste măsuri având un pronunţat caracter coercitiv, înlăturându-se starea de risc ce ar putea
exista, prevenindu-se comiterea de noi infracţiuni.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interdicţia, pe o
perioadă de la unu la 5 ani, a unuia dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară
activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Următoarelor drepturi, stabilite în art. 66 alin. (1) C. pen., le poate fi interzisă exercitarea ca
pedeapsă complementară în cazul pedepsei închisorii, în mod facultativ, prin hotărârea instanţei:
a) Dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice. Alegerea în autorităţile
publice presupune alegerea în autorităţile statului (executive şi judecătoreşti) în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. În alte funcţii publice sunt posibil de enumerat partidele, formaţiunile
politice, alte organizaţii ca forme prin care cetăţenii participă la guvernare, la propunerea candidaţilor în
alegeri. De asemenea, se includ în această categorie exercitarea unor funcţii publice în mod individual, a
unor demnităţi sau funcţii în organele de stat, pentru realizarea drepturilor fundamentale, în calitate de
primari, deputaţi, senatori, preşedinte de stat.
Pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice,
comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei
condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
b) Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Această interzicere a
exercitării dreptului se referă la o funcţie în care regula este aceea a numirii pe post în urma îndeplinirii
unor criterii sau a susţinerii unui concurs. Funcţii, cum ar fi cea de judecător, procuror, cadru în sistemul de
apărare şi ordine publică, în administraţia centrală ori locală, inspecţii ori organe de control, ori alte organe
care pot folosi autoritatea de stat ca responsabili cu aplicarea legilor ori a normelor stabilite prin actele
normative.
În cazul în care se aplică interzicerea de a ocupa o funcţie, această interdicţie se aplică cumulativ cu
interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice. În acest sens, pedeapsa accesorie se aplică în
conformitate cu art. 66 alin. (2), instanţa de judecată dispunând interzicerea ambelor drepturi.
Pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, comunicarea
se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă este cazul, instituţiei în cadrul căreia
cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. Ca pedeapsă complementară, operează în
acelaşi mod pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, conform art. 65 alin. (4) C. pen. În situaţia pedepsei
închisorii, interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României are statut de
pedeapsă complementară, fiind aplicabilă după executarea pedepsei principale ori după ce pedeapsa este
considerată ca executată. În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsă din care condamnatul de cetăţenie străină
se poate libera condiţionat, nu se mai pune problema executării acestei pedepse complementare în ţară,
persoana fiind expulzată imediat ca urmare a riscului ce-l prezintă.
În aceste situaţii, interzicerea exercitării a unor drepturi, în cazul detenţiunii pe viaţă, începe să opereze
din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, continuă până la momentul punerii în
libertate ca urmare a liberării condiţionate şi până la expulzarea condamnatului din România, ca urmare a
aplicării art. 65 alin. (2) şi (4) C. pen.
Interzicerea exercitării dreptului cetăţeanului străin de a se afla pe teritoriul României nu mai este
prevăzută ca o măsură de siguranţă în Codul penal, astfel cum această măsură era cunoscută în Codul penal
anterior la art. 117, în care se stabileau felurile măsurilor de siguranţă şi expulzarea ca măsură de
interzicere a rămânerii pe teritoriul României*1).
Referitor la interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, când prin
hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat această pedeapsă, urmează ca instanţa de
judecată să facă menţiune în mandatul de executare a pedepsei, art. 563 alin. (1) C. pr. pen., ca la data
liberării din pedeapsă, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea
sa de pe teritoriul României.
Pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră;
d) Dreptul de a alege. Această interzicere a exercitării dreptului se referă la dreptul fundamental al
cetăţenilor înscris în Constituţie, art. 36 – Dreptul de vot; art. 37 – Dreptul de a fi ales; art. 38 – Dreptul de
a fi ales în Parlamentul european.
Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de
vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Au dreptul de a fi aleşi, conform
Constituţiei României, cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 16 alin. (3),
dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3). Candidaţii trebuie să fi
împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera
Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în
Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României. În condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
Parlamentul European*2).
Pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă
este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locuieşte în străinătate, comunicarea se face
Departamentului consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre ale
Uniunii Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) Drepturile părinteşti. Ca pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor părinteşti, se
poate aplica acelora care, prin săvârşirea infracţiunii, ţinând seama de natura, gravitatea acesteia, de
împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi mai ales de interesele copilului, instanţa a hotărât că este
în favoarea copilului ca să nu mai existe influenţa nocivă a conduitei infracţionale a părinţilor.
Pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi,
dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa condamnatul;
f) Dreptul de a fi tutore sau curator. Se poate aplica celor care, pe lângă pedeapsa principală, în urma
hotărârii instanţei de judecată, sunt condamnaţi cu această pedeapsa complementară cu acest conţinut.
Tutela şi curatela sunt instituţii de drept civil şi au ca scop ocrotirea juridică a unor persoane fizice aflate în
situaţii speciale, prevăzute de lege.
Pentru interzicerea exercitării dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului local
în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul;
g) Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de
care s-a folosit pentru săvârşirea de infracţiunii. Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
sau profesie, în cazul dat de art. 66 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 65 alin. (1), ca pedeapsă accesorie, se
referă la interzicerea exercitării dreptului după executarea pedepsei cu închisoarea, care îl pune în
imposibilitate pe infractor să îndeplinească conţinutul unor acte, fapte, atribuţii ori demnităţi date
de ocuparea unui loc într-o funcţie, profesie, meserie prin care infractorul a săvârşit infracţiunea.
Pentru sporirea caracterului coercitiv al pedepsei complementare în cazul interzicerii exercitării dreptului
de a ocupa o funcţie ori de a exercita o profesie, meserie sau activitate, se adaugă pedepsei şi interzicerea
cumulativă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (2), respectiv dreptul de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, precum şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat*3).
Interzicerea exercitării unei funcţii sau profesii era prevăzută în Codul penal anterior între măsurile de
siguranţă şi se dispunea în cazul în care făptuitorul ar fi săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau
altor cauze care îl făceau impropriu ocupării unei anumite funcţii ori profesii, meserii sau ocupaţii. În noul
Cod penal interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie, profesie, meserie, ori de a desfăşura o
activitate devine o pedeapsă accesorie sau/şi complementară pentru a spori efectul de constrângere al
pedepsei principale.
În Codul penal măsura este aplicată ca pedeapsă complementară pentru că funcţia, profesia sau meseria
ori ocupaţia au fost folosite tocmai pentru a se comite mai uşor, în circumstanţe sau condiţii favorizante
fapta în legătură cu care a fost condamnat.
Prin profesie se înţelege o îndeletnicire utilă din punct de vedere social, care necesită o pregătire
teoretică şi practică specială şi a cărei exercitare este reglementată prin lege şi prin atestarea în urma
obţinerii unei diplome, atestat ori o calificare la locul de muncă (medici farmacişti, ingineri, arhitecţi,
avocaţi etc.)*4).
Meseria este o activitate profesională de deservire a populaţiei sau o activitate din domeniul industriei
sau agriculturii, care necesită o pregătire practică, precum aceea de tâmplar, electrician, zidar, zugrav,
croitor, tinichigiu, lăcătuş, sudor şi care se exercită ca urmare a absolvirii unei şcoli profesionale sau a
urmării unui curs la locul de muncă.
Ocupaţia este o activitate licită care are un caracter de durată, presupunând cunoştinţe sumare,
îndemânare, şi prudenţă, cum ar fi: crescători de animale, lucrători comerciali, pescari, muncitori
agricultori, muncitori necalificaţi.
Pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea se face persoanei juridice în
cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie, meserie sau activitate, precum şi, dacă este
cazul, persoanei juridice care asigură organizarea şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii
respective ori autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public
h) Dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme. Interzicerea exercitării dreptului de a
deţine, purta şi folosi orice categorie de arme este posibilă împotriva celor care au avut dreptul de a deţine,
purta şi folosi arme conform prevederilor legale. Aceste arme sunt dintre cele definite în Codul penal, art.
179 alin. (1), respectiv: „Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii
legale”. Art. 179 alin. (2) asimilează armelor şi „orice obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care
au fost întrebuinţate pentru atac. În această situaţie nu este vorba despre interzicerea unui drept, pentru că
orice obiect folosit pentru atac poate fi asimilat unei arme.
Dreptul de a deţine, purta şi folosi arme este reglementat prin Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor, actualizată la 21 iulie 2008. În sensul prevăzut de Codul penal, prin orice categorie
de arme trebuie să înţelegem orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea
unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare
ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Sunt denumite arme, armele de foc,
armele albe şi muniţiile.
Se pune problema dacă interzicerea exercitării dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de
arme se poate aplica de către instanţa de judecată celor care au deţinut, purtat şi folosit orice categorie de
arme în mod ilegal. În Partea Specială, Titlul VII, Capitolul III – sunt prevăzute infracţiunile cu privire la
„Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive”. Instanţa
de judecată poate să aplice pedeapsa complementară pentru infracţiunile prevăzute la art. 342 alin. (1) şi
(2), art. 343, art. 344, art. 346 alin. (1) şi obligatoriu pentru infracţiunile prevăzute la art. 342 alin. (3) şi
(4), art. 345, art. 346 alin. (2), (3) şi (4). Observăm că legiuitorul a stabilit pentru anumite infracţiuni mai
grave obligativitatea aplicării interzicerii exercitării unor drepturi, deci şi a interzicerii dreptului de a
deţine, purta şi folosi orice categorie de arme.
Aceasta nu înseamnă că, pe perioada cât persoana este cercetată sau judecată penal, poliţia nu va
întreprinde măsuri de suspendare a dreptului de deţinere a armei şi muniţiilor în conformitate cu
prevederile art. 15 şi a art. 46 din Legea nr. 295/2004. După caz, poliţia va lua măsura suspendării dreptului
de port şi folosire a armelor letale, arma şi muniţiile urmând a fi retrase de către organul de poliţie şi
depuse la un armurier autorizat, cu excepţia situaţiei în care acestea se ridică de către organele de poliţie. În
situaţia în care pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a deţine, purta şi folosi arme este aplicată,
poliţia va lua măsuri de ridicare a armei şi muniţiilor în vederea depunerii la un armurier autorizat şi de
revocare şi anulare a permisului de portarmă, conform art. 47 din Legea nr. 295/2004.
Pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, comunicarea se face
inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul,
celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţa de judecată. Dreptul de
a conduce autovehicule este stabilit atât în ceea ce priveşte categoria acestora, cât şi condiţiile ce
trebuie să le îndeplinească persoanele ce le conduc, de Codul rutier (Legea nr. 203/2012 pentru
modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, publicată în M.
Of. nr. 760 din 12 noiembrie 2012).
Interzicerea exercitării dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule, ca pedeapsă
complementară, se poate aplica în condiţiile executării unei pedepse privative de libertate după ce
pedeapsa se consideră executată. În aceeaşi idee, chiar şi Convenţia europeană cu privire la efectele
internaţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor din 3 iunie 1976,
stabileşte cu privire la combaterea infracţiunilor rutiere prin mijloace adecvate ca fiind de cea mai mare
importanţă pentru securitatea circulaţiei, ca în afara altor măsuri cu caracter preventiv sau represiv,
interzicerea exercitării dreptului de a conduce constituie un mijloc eficient, considerând că sporirea
circulaţiei internaţionale justifică intensificarea eforturilor în vederea armonizării legislaţiilor naţionale şi
pentru a asigura că deciziile de interzicere a dreptului de a conduce să producă efecte în afara statului în
care au fost pronunţate, având în vedere că această cooperare a fost deja preconizată în Rezoluţia (71) 28.
În situaţia în care cel condamnat a săvârşit o infracţiune contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice, art. 334–341 C. pen, ori a săvârşit o infracţiune prevăzută în Legea nr. 203/2012, Capitolul VI –
Infracţiuni şi pedepse, art. 84–94, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a conduce
anumite categorii de vehicule este la dispoziţia instanţei de judecată.
Pentru interzicerea exercitării dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum
şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul. În urma interzicerii de către instanţa de
judecată a pedepsei accesorii cu conţinutul prevăzut la art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 66 alin. (1) lit. i),
organul de poliţie competent va acţiona în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002, astfel:
„(1) Suspendarea exercitării dreptului de a conduce sau anularea permisului de conducere se dispune de
către poliţia rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi în cazul în care împotriva
titularului acestuia s-a hotărât o astfel de măsură de către o autoritate străină competentă pentru o faptă
savârşită pe teritoriul altui stat, în condiţiile stabilite prin Convenţia Europeană cu privire la efectele
internaţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor, adoptată la Bruxelles
la 3 iunie 1976, ratificată de România prin Legea nr. 126/1997.
(2) Hotărârea asupra suspendării exercitării dreptului de a conduce un vehicul sau a anulării permisului
de conducere se comunică titularului de către poliţia rutieră care a dispus măsura”.
În acest caz, autoritatea este o instanţă de judecată străină, hotărârea acesteia urmând a fi recunoscută de
instanţa română competentă.
j) Dreptul de a părăsi teritoriul României. Interzicerea exercitării acestui drept, ce se poate dispune de
către instanţa de judecată ca pedeapsă complementară, reprezintă interzicerea exercitării dreptului de liberă
circulaţie a cetăţenilor români în afara ţării. Dreptul de a călători, de a emigra şi de a reveni în ţară sunt
reglementate prin legi interne şi norme europene.
Libera circulaţie a cetăţenilor în spaţiul românesc ori în străinătate, reglementat prin Legea nr. 248 din
20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată prin Legea nr.
175/2013, publicată în M. Of. nr. 343 din 11 iunie 2013.
În Capitolul I – Dispoziţii generale, se stabilesc condiţiile şi limitele în care cetăţenii români îşi pot
exercita dreptul la liberă circulaţie, prevăzându-se că acest drept este garantat. Dreptul de a călători în
străinătate, de a emigra şi de a reveni oricând în ţară nu poate fi interzis niciunui cetăţean român. În art. 3 al
Legii nr. 248/2005 se stabileşte limitarea acestui drept doar temporar, în cazurile strict prevăzute de
lege, pentru care se poate suspenda sau restrânge exercitarea acestui drept. Conţinutul acestei interziceri a
dreptului de a părăsi teritoriul României este cu privire la restrângerea sa temporară pentru persoanele
fizice prin hotărârea organelor competente. Prin organe competente înţelegem instanţele de judecată care,
conform Legii nr. 248/2005, art. 3 alin. (2), au dreptul de a o aplica conform „situaţiilor prin care este
instituită măsura prin lege specială, în cazul apariţiei unor situaţii de natură să o justifice în raport cu
necesitatea asigurării apărării ţării sau securităţii naţionale”.
În acest sens, Codul penal are rol de lege specială, deoarece dispune interzicerea exercitării acestui drept
ca pedeapsă complementară, în cazul apariţiei unor situaţii de natură să o justifice în raport cu necesitatea
asigurării apărării ţării sau a securităţii naţionale.
Pe timpul exercitării dreptului la liberă circulaţie, cetăţenii români au obligaţia de a respecta legislaţia
română, de a nu compromite imaginea României şi să nu contravină obligaţiilor asumate de ţara noastră
prin documentele internaţionale. De asemenea, în călătoriile lor trebuie să respecte legislaţia statului în care
se află, să ajute alţi cetăţeni români în dificultate şi să-şi anunţe domiciliul sau reşedinţa misiunilor
diplomatice ori oficiilor consulare din ţara respectivă.
Interzicerea exercitării dreptului de a părăsi teritoriul României, ca pedeapsă complementară, trebuie să
ţină seama de reglementarea legală şi de regulile impuse de Tratatul de aderare la Uniunea Europeană,
astfel:
 – Potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, până la data aderării României la Uniunea Europeană, măsura
restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 38, trebuia să se refere la
teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor cu privire la care persoana în
cauză face dovada că are drept de intrare. Întrucât la data de 1 ianuarie 2004 România a aderat la
Uniunea Europeană, restrângerea dreptului la libera circulaţie înseamnă restrângerea dreptului la circulaţie
a cetăţenilor români, cu excepţia teritoriului României;
– Se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept
fundamental al cetăţeanului, respectiv a dreptului la libera circulaţie – reglementat de art. 25 din
Constituţie, o componentă ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României, în scopul de a circula pe
teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene*5);
– Norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii, care ar permite o astfel de măsură, şi
anume afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice;
– Art. 25 din Constituţie prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”, ceea ce
înseamnă că acest drept este garantat, dar libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să
se desfăşoare potrivit regulilor stabilite de Legea nr. 248/2005. Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ
prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului stipulează că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu
este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere
şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora (...)”;
– Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 circumscrie situaţiile expres prevăzute de art.
53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema
controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi
extern. Se precizează că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza
unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006*6).
Pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi Inspectoratului General pentru
Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini.
k) Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.
Funcţia de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public reprezintă o demnitate specială, dată
de faptul că persoanele juridice reprezintă subiecte de drept titulare de drepturi şi obligaţii, cu o organizare
de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop de funcţionare direcţionat spre îndeplinirea unei
activităţi publice. Persoane de drept public sunt: statul, unităţile administrativ-teritoriale, Parlamentul
României, organismele puterii executive, organismele puterii judecătoreşti, instituţiile de stat, partidele
politice.
O funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public este caracterizată prin aceea că
respectiva persoană organizează, îndrumă, controlează, conduce o instituţie a statului sau o autoritate
publică, părţile fiind într-un raport de îndeplinire a unor drepturi şi obligaţii stabilite prin contract de
conducere. Importanţa conducerii unei persoane juridice de drept public este aceea că există prezumţia de
legalitate a actelor conducătorului, el fiind cel care implică cu autoritatea conferită de poziţia în
organizaţie, drepturile şi funcţiile ce se aplică în raporturile cu cetăţenii.
Persoană juridică de drept public poate fi şi acea organizaţie comercială sau nu, constituită în baza unui
act emis de autoritatea publică (centrală sau locală) finanţată integral sau parţial de la bugetul de stat,
pentru atingerea scopului preconizat (inovare, invenţii, tehnologie, militare, cercetare ş.a.). Un exemplu de
reglementare cu privire la funcţiile de conducere este prevăzut în Legea nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială (publicată în M. Of. nr. 334 din 20 mai 2002) ori Legea nr. 176 din 1
septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice (publicată în M. Of. nr.
621 din 2 septembrie 2010).
 Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică se aplică de către instanţa de judecată
cumulativ cu interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,
conform art. 66 alin. (2) C. pen.
În Codul penal anterior, „interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie sau o ocupaţie” făcea parte dintre măsurile de siguranţă, din cadrul Titlului VI din Partea
generală, art. 112.
Pentru interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române;
l) Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. Această pedeapsă complementară
constă în interzicerea exercitării dreptului condamnatului de a se afla o anumită perioadă de timp în
localitatea sau localităţile stabilite prin hotărârea de condamnare şi se execută concomitent cu executarea
pedepsei privative de libertate aplicată pentru faptele comise.
Raţiunea aplicării măsurii constă în starea de risc pe care o prezintă prezenţa persoanei şi conduitei
infractorului în anumite localităţi. Pedeapsa se aplică faţă de infractorul care a comis infracţiuni în
anumite localităţi, lăsarea lui liberă, fără control ori supraveghere în localităţile respective fiind o premisă
pentru comiterea de noi fapte.
Realizarea unor infracţiuni cu frecvenţă ridicată şi cu risc public în anumite perioade, sporit din anumite
antecedente ori stare de recidivă, precum furtul, tâlhăria, ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea
liniştii publice, viol, constituie o condiţie importantă pentru ca instanţa să aprecieze că prezenţa
infractorului în localităţile unde a comis infracţiuni constituie un pericol ce poate fi evitat, apreciere care
se întemeiază pe datele şi informaţiile rezultate cu prilejul judecăţii: gravitatea faptelor, repetarea frecventă
a acestora, pericolul de răzbunare, precum şi condiţiile socio-economice ale localităţii – mari aglomerări
urbane, staţiuni de odihnă etc.
Aplicarea pedepsei complementare cu un astfel de conţinut are în vedere situaţia personală a
condamnatului, legăturile acestuia cu infractorii din localitatea respectivă, notorietatea sa ca persoană ce a
comis fapte care au deranjat ambianţa comunităţii (abateri repetate, conduite sancţionate contravenţional,
infracţiuni legate de timpul, locul, mijloacele folosite, frecvenţa săvârşirii faptelor în localitatea respectivă).
Interdicţia poate avea legătură directă cu victima sau victimele, rudele acestora ori familiile acestora cu
care sunt în duşmănie, în conflict vechi, în relaţii tensionate de dorinţa de răzbunare, ori care au un ecou
deosebit de negativ şi oprobiu în colectivitate.
Este cunoscut că unii infractori profită de cunoaşterea caracteristicilor unor localităţi, a configuraţiei
străzilor, clădirilor, a locurilor aglomerate şi puţin supravegheate, unde pot săvârşi infracţiuni ca furturi de
buzunare, furturi de autoturisme, contrabandă cu diferite produse (localităţi de frontieră).
Interdicţia de a se afla într-o anumită localitate este dată de faptul că prezenţa acolo este intolerabilă
pentru comunitate, că există o probabilitate mărită ca infractorul să comită mai multe fapte penale dacă se
permite prezenţa sa în localitatea respectivă.
Punerea în executare a hotărârii instanţei de judecată se face de către instanţa de executare. Pentru
interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, comunicarea se face
inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află localităţile vizate de interdicţie şi
Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă. Interzicerea exercitării acestui drept reprezintă pedeapsa
complementară cu un astfel de conţinut, aplicată de instanţa de judecată în legătură directă cu prezenţa în
localitatea respectivă în anumite momente, locuri ori manifestări colective stabilite prin hotărârea instanţei.
Apartenenţa la anumite grupuri culturale ori subculturale ori cu anumite preocupări în activităţi
colective, cum ar fi manifestările sportive, meciurile de fotbal ori adunările publice prilejuite de sărbători
naţionale, religioase, comemorări de evenimente în anumite locuri, (pieţe, în apropierea monumentelor, în
cimitire etc.) creează pentru persoanele „certate cu ordinea publică” prilejul de a-şi manifesta pornirile şi
teribilismul, profitând de anonimatul oferit de mulţime, de aglomeraţie sau de manifestările de bucurie,
nervozitate, de protestul sau încurajările grupului cu aceleaşi preocupări.
Interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite locuri concrete, cum sunt stadioanele sau sălile
de sport, concursurile de maşini, hipodrom ori alte adunări publice, cum sunt manifestările de protest, sunt
de natură a elimina riscul comiterii unor fapte penale, contravenţionale sau care deranjează comunitatea,
avându-se în vedere conduita anterioară sau profilul psihologic al persoanei căreia i se aplică o asemenea
pedeapsă accesorie. Manifestările sportive dintre echipe cunoscute cu rivalităţi privind palmaresul, sunt
exploatate de persoane turbulente pentru a-şi arăta „ataşamentul radical” pentru „valorile” echipei sau ale
susţinătorilor. Restricţia privind accesul la anumite manifestări sportive este infracţiune distinctă*7).
Pentru interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de
poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa
condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau adunări în afara
acestei circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea.
Comunicarea cu victima sau cu membri de familie sau alte persoane poate fi realizată prin mijloace directe,
verbal sau nonverbal prin semne, semnale, sunete sau prin mijloace moderne de transmitere a datelor,
imaginilor, scrisului, ori prin orice fel de semne şi semnale care au o semnificaţie specială ori ascunsă
pentru „parteneriatul” dintre agresor şi victimă sau membri de familie ai acesteia.
Comunicarea poate fi agresivă, mai ales în situaţia în care există deja un conflict consumat, de tipul unei
infracţiuni îndreptate împotriva unei persoane. Stilul de comunicare agresiv adoptat de infractor îl pune în
poziţia de a domina victima pentru a o supune, în scopul de a nu-şi afirma drepturile, manifestând teamă
faţă de abuzul de comunicare.
Comunicarea cu soţia agresată, copilul-victimă, victima tâlhăriei sau a furturilor, victima violului,
victima tentativei de determinare a sinuciderii şi altele asemenea, reprezintă de cele mai multe ori o
continuare sau o prelungire a infracţiunii prin efectul presiunii psihologice, care se poate baza pe lipsa
abilităţii victimei de a se apăra, dezvoltă conduite disfuncţionale sau chiar lipsite de normalitate ale
victimei sau provoacă temere, groază, renunţare la sesizarea organelor de cercetare şi urmărire penală.
În ceea ce priveşte victima, ea este asigurată şi protejată legal prin Legea nr. 211/2004, actualizată prin
O.U.G. nr. 113/2007 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor. Informarea
victimelor cu privire la drepturile lor nu este însă în măsură să asigure deplin liniştea şi siguranţa că
infractorul nu va acţiona în sensul de a face presiuni asupra victimei.
Stilul de a agresa verbal sau chiar prin prezenţă, de tipul „muşcă şi fugi” este comunicarea ce utilizează
sarcasm, ironie, ameninţare care se poate realiza prin anonimizare, folosindu-se telefonul, scrisoarea
anonimă, apariţia „întâmplătoare” în preajma locului de joacă al copiilor, în cartierul rezidenţial sau la
locuinţele părinţilor, fraţilor, familiei, locului de muncă. Comunicarea pasiv-agresivă are elemente din
toate cele trei sisteme de comunicare, care determină asupra victimei o presiune deosebită.
Comunicarea tiranică, dintre unii „capi ai familiei” care nu găsesc nicio satisfacţie în relaţiile normale,
indiferent că sunt sau nu înconjuraţi de bunuri materiale. Părinţi, tutori, profesori care suferă de crize de
furie, relaţii tensionate, supraaprecierea greşelilor, tradiţia de a supune soţia, copii la rele
tratamente, comportamentul de a umili pe cei din jur constituie un factor de risc ce poate fi evitat prin
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a comunica cu victima, ce presupune o
apărare împotriva celui care a comis o infracţiune şi continuă să reprezinte o ameninţare potenţială. În acest
sens, sporirea pedepsei prin completarea acesteia cu o pedeapsă complementară de interzicere a
comunicării este potrivită pentru ca atitudinile ameninţătoare să fie interzise pe timpul executării pedepsei
principale privative de libertate.
Legea nr. 217 din 29 mai 2003 reglementează normele privitoare la violenţa în familie, ce reprezintă
acţiunea fizică sau verbală săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi
familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Prevederea se referă şi
la împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale. Este evident că în condiţiile în
care o persoană este sancţionată contravenţional, conform art. 29, pentru încălcarea normelor privitoare la
ocrotirea relaţiilor de familie, dacă săvârşeşte o infracţiune pentru care este pedepsită cu o pedeapsă
privativă de libertate i se va aplica şi pedeapsa accesorie, conform art. 66 alin. (1) lit. n) C. pen.
În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 C. pen. săvârşite asupra unui membru de familie,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, conform art. 199 alin. (2), dar împăcarea înlătură
răspunderea penală. În aceste cazuri considerăm că pedeapsa aplicabilă infractorului va fi mai
constrângătoare prin aplicarea pedepsei complementare cu conţinutul interzicerii exercitării dreptului de
a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia.
Pentru interzicerea exercitării dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai acesteia,
cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu are dreptul să intre în legătură ori de
care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care
victima sau persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie, inspectoratelor
judeţene de poliţie de la domiciliul acestora.
o) Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată. Introducerea conţinutului
unei astfel de interdicţii în cadrul pedepsei complementare adaugă la pedeapsa principală constrângerea
privind dreptul condamnatului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoală sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţile sociale. Aplicarea este posibilă pe timpul liberării condiţionate, după ce
pedeapsa cu închisoarea a fost executată sau este considerată ca fiind executată, deoarece în aceste condiţii
condamnatul poate să circule chiar şi în apropierea victimei, a cercului social unde aceasta se manifestă, ori
în aceleaşi zone de interes. Evident că această interdicţie va fi aplicată şi ca pedeapsă complementară,
stabilind o obligaţie pentru condamnat ce se adaugă la pedeapsa penală cu închisoarea.
Pentru interzicerea exercitării dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri
unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată, comunicarea se
face victimei, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă
este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror
circumscripţie se află locurile vizate de interdicţie.
În art. 66 alin. (2) C. pen. se precizează că, atunci când în prevederile legale se face aplicarea interzicerii
dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa trebuie să dispună cumulativ interzicerea drepturilor de a
fi ales în autorităţile publice sau orice alte funcţii publice, precum şi interzicerea dreptului de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, conform art. 66 alin. (1) lit. a) şi b). Putem
exemplifica cu prevederile Codului penal, art. 289 – Luarea de mită, care prevede o pedeapsă „de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică” (s.n. – I.C.); art. 293 – Fapte
săvârşite de către membri instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia; art. 295 – Delapidarea; art. 297 –
Abuzul în serviciu; art. 299 – Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual ş.a.*8).
Interzicerea exercitării unor drepturi, ca pedeapsă complementară, se aplică şi cetăţenilor străini, aşa
cum ele se pot aplica şi cetăţenilor români, interpretare realizată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. XXIV din 16 aprilie 2007, care a arătat că „pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi, prevăzută în legea penală română în conţinutul art. 64 C. pen. anterior, se aplică în condiţiile
art. 65 din acelaşi Cod şi inculpaţilor cetăţeni străini”, desigur referitor la prevederile din Codul penal
anterior. Cu atât mai mult, prevederile art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen., privind interzicerea exercitării
„dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României”, se pot aplica cetăţenilor străini, în calitatea lor
de cetăţeni ai Uniunii Europene sau din afara acesteia. Cetăţenii Uniunii Europei, având dreptul de
circulaţie şi de şedere, precum şi dreptul de reşedinţă ca şi resortisanţii, se pune problema dacă se poate
aplica prevederea privitoare la expulzare. Prevederile Constituţiei Europei, art. II-19 „Protecţia în caz de
evacuare, expulzare sau extrădare”, arată că aceste măsuri se pot realiza în condiţiile în care nu există „un
risc deosebit de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane
sau degradante”.
În legătură cu interzicerea exercitării drepturilor părinteşti, acestea se pot hotărî de către instanţa de
judecată în legătură cu comiterea unor infracţiuni care încalcă grav obligaţiile părinteşti, cum sunt cele
prevăzute în Titlul I – Infracţiuni contra persoanei, cum sunt cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii,
cele săvârşite asupra unui membru de familie, agresiuni asupra fătului sau infracţiuni privind obligaţia de
asistenţă a celor în primejdie ş.a.
Interzicerea exercitării dreptului de a fi tutore sau curator se aplică ca pedeapsă complementară asupra
drepturilor persoanei prin îndepărtarea din această calitate sau însărcinare prin hotărârea instanţei de
judecată, în condiţiile comiterii unor infracţiuni care atrag nedemnitatea persoanei care a gestionat
fraudulos bunurile minorului, a aplicat rele tratamente acestuia sau a comis infracţiuni împotriva persoanei
celui îndreptăţit la ocrotire prin tutelă sau curatelă.
În legătură cu aplicarea pedepselor complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o), respectiv
interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite locuri, sau a comunica cu victima sau cu alte
persoane, instanţa de judecată trebuie să se pronunţe în mod concret cu privire la conţinutul acestei
pedepse, astfel încât condamnatul să cunoască precis locurile şi manifestările care îi sunt interzise a le
frecventa, cu ce persoane nu trebuie să comunice ori la ce distanţă trebuie să nu se afle în raport de
victimă sau de alte persoane. Concretizarea şi individualizarea acestei pedepse complementare vine să pună
în siguranţă victima sau alte persoane, precum şi liniştea şi siguranţa unor manifestări şi locuri, conform
art. 66 alin. (5) C. pen.
Potrivit Legii nr. 187/2012, art. 12 alin. (1), „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit
legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă”.

*1) Art. 117 C. pen. anterior – Expulzarea: „(1) Cetăţeanului străin, care a comis o infracţiune, i se poate
interzice rămânerea pe teritoriul ţării. (2) Dispoziţia alineatului precedent se aplică şi persoanei fără
cetăţenie care nu are domiciliul în ţară. (3) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii,
aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei. (4) Persoanele prevăzute în prezentul
articol nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul
în care urmează a fi expulzate”.
*2) Constituţia României, art. 36–38.
*3) CEDO, secţia a III-a, Hotărârea Rainys şi Gasparavičius c. Lituania, 7 aprilie 2005, 70665/01 şi
74345/01.
Interzicerea de a ocupa anumite funcţii
În cazul lustraţiei, Curtea a considerat că nu este admisibilă impunerea unei interdicţii de a exercita
practic un număr nelimitat de profesii. În timpul perioadei sovietice, reclamanţii au lucrat în cadrul KGB.
După proclamarea independenţei Lituaniei în 1990, primul reclamant a fost angajat ca inspector la fisc, iar
al doilea ca procuror. În aplicarea unei legi care interzicea foştilor lucrători ai KGB să lucreze în domeniul
public sau să ocupe anumite funcţii în domeniul privat, cei doi au fost concediaţi în 1999. Recursurile lor
au fost respinse. Art. 14 raportat la art. 8. Reclamanţii au fost împiedicaţi să lucreze în anumite domenii.
Astfel, li s-au redus şansele de a exercita anumite activităţi profesionale. Ţinând cont de amploarea
interdicţiei care îi privea, Curtea a considerat că aceasta ţine de viaţa lor privată, astfel încât art. 14 este
aplicabil. Adoptând legea în discuţie, Lituania a dorit să evite repetarea unor experienţe anterioare. De
aceea, Curtea a considerat că această lege are ca scop legitim protecţia securităţii naţionale şi a ordinii.
Totuşi, în raport de proporţionalitatea măsurii, statul nu a oferit nicio explicaţie coerentă pentru faptul că
este excluse exercitarea unui număr practic nedeterminat de meserii ori profesii, iar interdicţia se întinde pe
39 ani, socotind şi durata mare de timp în care s-a adoptat legea în chestiune. De aceea, Curtea a considerat
că restricţia este disproporţionată şi există o discriminare nejustificată la adresa exercitării vieţii private de
către reclamanţi.
*4) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 488.
*5) În prezent, în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, este aplicabil art. 48
din Tratatul CEE, precum şi art. 4 din Directiva nr. 2004/38/C.E.
*6) Curtea reţine că art. 55 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 prevede că solicitarea priveşte
sancţiunile în curs de executare la data intrării în vigoare a legii şi care rămân în vigoare pentru o perioadă
de 6 luni cu privire la cetăţenii români returnaţi în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu
alte state, ele putând fi transformate, înainte de expirarea acestui termen, în măsuri de restrângere a
dreptului la libera circulaţie în străinătate, ceea ce demonstrează fără echivoc caracterul neretroactiv al
textului legal. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat constant că o lege nu este retroactivă atunci
când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor
a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu
face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul
următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
*7) Legea nr. 4 din 9 ianuarie 2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor
şi a jocurilor sportive, publicată în M. Of. nr. 24 din 11 ianuarie 2008: Art. 31. (1) Fapta unei persoane,
căreia i s-a interzis accesul la unele competiţii sau jocuri sportive, de a se afla în arena sportivă unde se
desfăşoară o competiţie sau un joc sportiv de genul celor pentru care s-a dispus interdicţia constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (2) În cazul prevăzut la alin.
(1) se poate dispune faţă de învinuit sau inculpat măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile
sau jocurile sportive, pe o perioadă de la unu la 2 ani, care se adaugă la perioada pentru care s-a dispus
iniţial măsura.
*8) Conform prevederilor Constituţiei Europene, art. II-39 – Dreptul de a alege şi de a fi ales în
Parlamentul European, şi art. II-40 – Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, conferă
dreptul oricărui cetăţean al Uniunii, care au reşedinţa în ţara noastră, să exercite drepturile de a alege sau
de a fi ales prin vot universal, direct, liber şi secret, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. Ca urmare,
interdicţia acestor drepturi ca pedepse complementare au obiect (n.a.).

ART. 67
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Pedepsele complementare de interzicere a exercitării unor drepturi se aplică atât pentru pedeapsa
închisorii, cât şi pentru pedeapsa amenzii, completând astfel efectul coercitiv al pedepsei penale
principale. Se pune problema dacă pedepsele complementare se aplică în cazul detenţiunii pe viaţă.
Art. 67 C. pen. nu poate fi interpretat ca fiind aplicabil şi pedepsei detenţiunii pe viaţă, ci doar pedepsei
închisorii, chiar dacă detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă cu lipsire de libertate, spre deosebire de pedeapsa
accesorie care se aplică şi detenţiunii pe viaţă, prevederea fiind expres conţinută de art. 54 C. pen.
Împrejurarea care face posibilă înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii va fi
considerată de către instanţa de judecată în condiţiile art. 65 alin. (2) şi (3), când pedeapsa accesorie a
interzicerii unor drepturi va duce la executarea acestei pedepse „până când pedeapsa principală privativă
de libertate a fost executată sau considerată ca executată”, iar cu privire la „interzicerea dreptului străinului
de a se afla pe teritoriul României”, aceasta se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce
pedeapsa a fost considerată ca executată, potrivit art. 65 alin. (4) C. pen. În acest caz, pedeapsa accesorie
are toate caracteristicile pedepsei complementare, de fapt se continuă executarea cu efect de pedeapsă
complementară.
 În cazul neaplicării detenţiunii pe viaţă, conform art. 57 C. pen., avem de-a face cu pedeapsa închisorii
aplicată pe timp de 30 de ani, iar în acest caz pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi (ca pedeapsă
accesorie) se aplică pe durata ei maximă, până la executarea pedepsei ori până când pedeapsa se consideră
executată. În acest caz, interzicerea unor drepturi poate continua cu pedepsele complementare pe o
perioadă de la unu la 5 ani.
Dacă în noul Cod penal conţinutul pedepsei accesorii este în mare măsură acelaşi cu pedepsele
complementare, se pune problema continuităţii aplicării măsurilor de interzicere a exercitării
drepturilor pe timpul executării pedepsei şi pe timpul de executare fără lipsire de libertate, după care
poate urma aplicarea pedepselor complementare. În mod normal, atunci când instanţa dispune interzicerea
exercitării unor drepturi ca pedeapsă complementară, trebuie să dispună interzicerea exercitării dreptului
respectiv şi cu titlu de pedeapsă accesorie. Această regulă duce la aplicarea cu continuitate a interzicerii
exercitării unor drepturi, ambele pedepse, şi cea accesorie şi pedeapsa complementară cu acest conţinut.
Interzicerea exercitării unor drepturi este obligatorie când legea penală prevede această pedeapsă
pentru infracţiunea săvârşită. Astfel, spre exemplu, în cazul unor infracţiuni cum sunt cele prevăzute la art.
188 – Omorul, art. 189 – Omorul calificat, art. 191 alin. (3) – Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, se
prevede, pe lângă pedeapsa principală, şi interzicerea exercitării unor drepturi. În aceste situaţii,
interzicerea drepturilor se va aplica obligatoriu de către instanţa de judecată, iar în situaţiile în care textul
de lege nu prevede în mod expres această aplicare, instanţa de judecată are posibilitatea să aplice interdicţia
exercitării drepturilor în raport de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
infractorului.
Alin. (3) al art. 67 C. pen. prevede că pe timpul cât cetăţeanul străin execută o pedeapsă cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, nu se aplică interzicerea dreptului de a se afla pe teritoriul României.
Prin urmare, se pune problema dacă aplicabilitatea şi executarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi operează pe perioada executării pedepsei principale cu suspendare sau sub
supraveghere. În situaţia în care legea prevede aplicarea obligatorie a interzicerii exercitării drepturilor,
instanţa va aplica aceste interdicţii ţinând seama de criteriile de individualizare a pedepsei conform art. 74
C. pen. În situaţia în care aplicarea interzicerii exercitării unor drepturi este facultativă, instanţa va putea
sa dispună dacă aplică o pedeapsă complementară conform art. 67 alin. (1) C. pen. Nu are importanţă dacă
pedeapsa este executată cu lipsire de libertate sau fără lipsire de libertate, pedeapsa interzicerii exercitării
unor drepturi poate fi aplicată.

ART. 68
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Intervalul de timp în care se execută pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi
începe diferit în raport de natura pedepsei, respectiv amendă sau închisoare, precum şi cu felul executării,
respectiv pedeapsa cu lipsire de libertate executată în penitenciar sau în sistem cu supraveghere,
precum şi după momentul în care pedeapsa cu lipsire de libertate se încheie prin alte situaţii specifice
executării, astfel:
a) De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, în cazul în care
instanţa aplică pedepse complementare, acestea se vor executa pe perioada stabilită, chiar dacă amenda a
fost plătită sau urmează a fi plătită în termen de trei luni.
În situaţia în care pedeapsa amenzii însoţeşte pedeapsa închisorii, conform art. 62 alin. (1) C. pen., se
pune problema momentului începerii executării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. În
acest caz, pedeapsa complementară va începe să se execute după ce pedeapsa privativă de libertate a fost
executată ori se consideră executată după încheierea termenului de supraveghere.
 În situaţia în care pedeapsa amenzii cu zile-amendă este înlocuită cu pedeapsa închisorii, conform art.
63 C. pen., ca urmare a neexecutării pedepsei amenzii în tot sau în parte, după executarea zilelor de
închisoare va începe şi executarea acestei pedepse complementare.
În situaţia în care în locul pedepsei amenzii cu zile-amendă se execută muncă neremunerată în
folosul comunităţii, momentul începerii executării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi,
opinăm că este cel al debutului pedepsei cu prestarea unei munci în folosul comunităţii, chiar dacă ea va
înlocui zilele-amendă. Zilele de executat ca muncă în folosul comunităţii se realizează în regim neprivativ
de libertate, deci pedeapsa complementară se execută concomitent cu executarea pedepsei şi după
executarea acesteia în situaţia în care aceasta are o durată mai mare în timp decât zilele de muncă
neremunerată în folosul comunităţii. În situaţia în care instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin
muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi va începe a se executa după terminarea pedepsei privative de libertate.
b) De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere. Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 4 ani, conform art. 92 C. pen., fără însă a se stabili un
termen de supraveghere pe o durată mai mică decât pedeapsa aplicată. Avându-se în vedere că pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată pe o durată de la unu la 5 ani, executarea
acesteia începe odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare a executării şi se finalizează în
cursul executării supravegherii, concomitent sau după terminarea pedepsei, în raport cu durata concretă
a pedepsei complementare stabilită de instanţă. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi este obligatorie când legea dispune astfel sau facultativă când se dispune de către instanţa de
judecată.
În situaţia în care instanţa dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori
anularea suspendării pedepsei, urmează ca persoana condamnată să execute pedeapsa privativă de
libertate. În acest caz, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi va începe să se execute după
executarea pedepsei cu închisoare sau după ce această pedeapsă este considerată ca executată, instanţa
dispunând durata şi conţinutul interzicerii unor drepturi ce urmează a se executa. În acest fel a statuat şi
ICCJ prin dispunerea ca această sancţiune să opereze potrivit dispoziţiilor generale, indiferent de
modalitatea de individualizare a executării pedepsei principale (Dec. pen. nr. 2855/1999, în RDP nr.
2/2001, p. 174).
c) După executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de
supraveghere a liberării condiţionate.
Este situaţia clasică a executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Momentul începerii executării acestei pedepse complementare se realizează după executarea pedepsei
închisorii în conformitate cu art. 562 C. pr. pen. – Interzicerea exercitării unor drepturi, stabilindu-se că
această pedeapsă se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe
dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi
organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi”.
Executarea în termen a pedepsei închisorii duce la eliberarea din penitenciar a condamnatului, moment
de la care începe executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi aplicate de către instanţă.
În situaţia în care se revocă sau anulează „amânarea aplicării pedepsei”, se revocă „liberarea
condiţionată”, se înlocuieşte „pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii”, pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi se va executa după ce pedeapsa cu închisoarea va fi executată.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 546 din 16 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura
acordării graţierii, graţierea se acordă individual, prin decret al preşedintelui României, potrivit art. 94 lit.
d) din Constituţia României, sau prin lege organică, conform art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie şi se
referă la pedeapsa privativă de libertate întreagă sau a unui rest rămas de executat. În conformitate cu
prevederile Legii nr. 546/2002, art. 9 alin. (3) nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a
căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu
suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi accesorii. În cazul graţierii, pedepsele
complementare se execută din ziua punerii în executare a decretului de graţiere.
Executarea pedepselor complementare în cazul prescripţiei executării pedepsei începe de la data când
se împlineşte termenul stabilit de art. 162 C. pen. ori când se pot socoti aceste termene în raport de
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece, conform art. 162 alin. (6), „pedepsele
complementare aplicate persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se prescriu”. Raţiunea prescripţiei
executării pedepsei constă în aceea că trecerea unui interval de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare, fără ca pedeapsa aplicată să fie executată, face ca eficienţa acesteia să se diminueze sau
chiar să dispară*1). Prescripţiei pedepsei îi urmează executarea pedepsei complementare, deoarece, dacă
cel condamnat, din diverse motive, nu a executat pedeapsa, este firesc să suporte rigorile impuse de
interzicerea exercitării unor drepturi în scopul resocializării sale. Această raţiune este întărită şi de faptul că
pedeapsa complementară nu se prescrie, conform art. 162 alin. (6) C. pen.
Aceeaşi raţiune legiuitorul a înţeles să o adopte în cazul expirării termenului de supraveghere a
liberării condiţionate, când practic pedeapsa se consideră executată în întregime şi când începe să curgă
termenul de derulare a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi aplicate de către instanţa de
judecată.
O situaţie specială cu privire la pedeapsa complementară a „interzicerii exercitării dreptului străinului
de a se afla pe teritoriul României” se referă la îndeplinirea condiţiilor de liberare condiţionată a acestuia.
În mod firesc, pedeapsa se consideră executată la termen, dar în situaţia dată, legea prevede că această
pedeapsă complementară se pune în aplicare la data liberării. Pentru aceasta, instanţa de executare va
face menţiune pe mandatul de executare a pedepsei că la data liberării, străinul va fi predat organului de
poliţie pentru a se pune în executare îndepărtarea sa de pe teritoriul României, conform prevederilor art.
563 alin. (1) C. pr. pen.
Dacă pedeapsa complementară a „interzicerii exercitării unor drepturi” a fost pusă în executare, iar pe
timpul executării pedepsei se dispune revocarea suspendării executării pedepsei închisorii, condamnatul
urmează a executa pedeapsa privativă de libertate, iar în acest caz partea din pedeapsa complementară
care nu s-a executat se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi se realizează în
conformitate cu prevederile Legii nr. 253/2013, Cap IV – Executarea pedepselor complementare, art.
29 şi art. 30, astfel:
– judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile
a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să
supravegheze exercitarea dreptului respectiv;
– comunicarea se va face când pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi devine executabilă
şi va menţiona data de la care începe şi data la care ar trebui să înceteze executarea pedepsei
complementare.
– în cazul dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei sau a liberării condiţionate se
aplică în mod corespunzător interdicţiile dispuse de instanţa de judecată în cadrul pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi şi dispoziţiile cu privire la executarea măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor dispuse de instanţă în cadrul suspendării executării sub supraveghere, respectiv cu privire la
executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă în cadrul liberării condiţionate.
În conformitate cu art. 31 din aceeaşi lege, judecătorul delegat cu executarea poate acorda permisiuni în
executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. La cererea motivată a persoanei
condamnate judecătorul poate aproba:
a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau înhumarea unui membru de familie,
dintre cei prevăzuţi la art. 177 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
c) susţinerea unui examen;
 d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea condamnatului, a consilierului de
probaţiune, pronunţând o încheiere definitivă. Permisiunea se acordă pentru 5 zile, în afara cazului de
urmare a unui tratament sau intervenţie medicală, când se acordă o permisiune pentru rezolvarea acestei
situaţii.

*1) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, 2009, Bucureşti, p. 523.

ART. 69
Degradarea militară

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Degradarea militară este o pedeapsă complementară privativă de drepturi – pierderea gradului militar
şi a dreptului de a purta uniformă militară.
Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar şi a
dreptului de a purta uniformă de către militarii activi, în rezervă sau retragere, condamnaţi pentru
săvârşirea unei infracţiuni pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate conform prevederilor
legale.
Pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă se referă la persoanele care au sau au avut
această calitate. Dacă această calitate s-a pierdut pe timpul activităţii, prin schimbarea statutului cadrelor
poliţiei sau penitenciarelor nu se mai poate aplica această pedeapsă complementară decât pentru perioadele
de rezervă sau retragere*1). Pierderea gradului militar însumează consecinţe morale şi unele efecte
materiale cu privire la valoarea financiară a acestuia, care era în plată la data pierderii dreptului, drept
conferit celui care îl are pe toată durata vieţii. Pierderea dreptului de a purta uniformă se referă doar la
militarii în retragere sau în rezervă, cărora li s-a conferit acest drept ca o recunoaştere a meritelor
personale pe timpul activităţii. De asemenea, dreptul de a purta numai uniforma militară a armei din care a
făcut parte militarul se referă la folosirea acesteia la ceremonii speciale şi în timpul sărbătorilor naţionale,
purtarea în alte situaţii nefiind permisă.
Specificul pedepsei complementare a degradării militare este cu privire la momentul începerii aplicării
acestei pedepse, care coincide cu rămânerea definitivă a pedepsei (la fel ca la pedeapsa accesorie) şi
continuă după executarea pedepsei în mod continuu, durata perpetuă fiind întreruptă doar prin intervenţia
unei alte hotărâri cu privire la redobândirea calităţii de militar. Pedeapsa degradării militare, chiar dacă este
aplicabilă începând de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, are o valabilitate continuă,
această pedeapsă complementară operând pe perioada ulterioară în mod permanent. De aici putem observa
că efectul degradării militare şi a pierderii dreptului de a purta uniformă este aplicat pe întreaga perioada
a vieţi. Fiind un drept specific militarilor, observăm că acest drept nu se desfiinţează odată cu aplicarea
pedepsei complementare a degradării militare, ci se interzice exercitarea acestuia, la fel ca în cazul
interzicerii exercitării unor drepturi ca pedeapsă complementară.
Degradarea militară are două moduri de aplicare: obligatorie şi facultativă.
În conformitate cu art. 69 alin. (2) C. pen., degradarea militară se aplică obligatoriu în cazul în care
această pedeapsă complementară se aplică alăturat pedepsei principale cu închisoarea mai mare de 10 ani
sau detenţiunea pe viaţă.
Aplicarea facultativă, art. 69 alin. (3) C. pen., poate fi hotărâtă de instanţa de judecată în cazul
condamnaţilor militari care au comis infracţiunea cu intenţie, pedeapsa principală fiind de cel puţin 5 ani şi
cel mult 10 ani.
Efectul perpetuu al degradării militare constă şi din pierderea dreptului la pensie militară, din aceasta
excluzându-se componenta referitoare la valoarea financiară a gradului avut până la condamnare, pe
întreaga perioadă a vieţii, dacă nu intervine anularea acestei pedepse prin hotărâre judecătorească.
 Prin Legea nr. 80/1995, Capitolul V – Degradarea militară, scoaterea din şi reluarea în evidenţa militară
a ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor, art. 69, se arată că „degradarea militară se aplică, în
condiţiile prevăzute de legea penală, cadrelor militare în activitate, în rezervă şi în retragere, condamnate la
pedeapsa complementară a degradării militare prin hotărâre judecătorească”.
După aplicarea degradării militare, militarii respectivi sunt scoşi din evidenţă şi nu pot să mai aibă grad
şi să poarte uniformă, decât în cazul în care intervine o altă hotărâre judecătorească prin care se pronunţă
achitarea sau prin care nu se aplică pedeapsa degradării militare.
Acestor militari li se vor aduce reparaţiile morale şi materiale pentru prejudiciile aduse. Ei pot fi
reintegraţi în evidenţele militare, li se poate reda gradul avut prin decret al preşedintelui României sau
Ordin al şefului Marelui Stat Major, în raport de competenţele de chemare în cadrele militare.

*1) Trib. Militar Timişoara, s. pen., Dec. nr. 125 din 20 octombrie 2004, şi-a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei (plângere împotriva rezoluţiei de NUP) în favoarea Judecătoriei Arad, iar aceasta, prin
Sentinţă civilă nr. 2561 din 17 decembrie 2004, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalul Militar
Timişoara cu motivarea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 40 C. pr. pen. (vechea reglementare – n.a.) cu
motivarea că pierderea ulterioară săvârşirii faptei a calităţii de militar nu schimbă competenţa instanţei
rămânând competentă instanţa militară, dacă fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, ca
în cazul de faţă. În soluţionarea conflictului negativ de competenţă s-a avut în vedere că, după 90 de zile de
la data de 3 octombrie 2004, când a intrat în vigoare Legea nr. 293 din 30 septembrie 2004, întregul
personal militar (din care făcea parte şi făptuitorul) al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi unităţilor din
subordinea acesteia a fost demilitarizat, dobândind statutul de funcţionari publici în sistemul Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor.
ICCJ, Dec. pen. nr. 1052 din 14 februarie 2005, a stabilit competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului
2, pentru că, dacă s-ar menţine în sfera de competenţă a instanţelor militare unele infracţiuni comise de
personalul militar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, s-ar denatura principiul legii active,
precum şi reţinerea reglementărilor juridice care urmăresc adoptarea legislaţiei naţionale la legislaţia din
comunitatea europeană.
Dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. (vechea reglementare – n.a.) nu sunt aplicabile, întrucât ele
presupun ca pierderea calităţii avute la data comiterii infracţiunii să se datoreze altor motive decât voinţa
legiuitorului.

ART. 70
Publicarea hotărârii definitive de condamnare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă morală

de mare impact în opinia publică, care face publicitate negativă faptelor comise de infractor, pe
cheltuiala acestuia, avertizând publicul pentru prevenirea săvârşirii unei infracţiuni de acelaşi
gen*1).
Această pedeapsă complementară are următoarele trăsături:
– este o pedeapsă morală cu puternic impact în opinia publică;
– prin această pedeapsă se realizează avertizarea persoanei fizice asupra faptei comise, dar şi publicul
pentru prevenirea faptelor de acelaşi gen;
– prin publicarea conţinutului hotărârii de condamnare, chiar instanţa contribuie prin autoritatea sa la
repararea prejudiciului adus victimei;
– publicarea se realizează pe cheltuiala condamnatului;
– durata impactului publicării hotărârii este relativă, durează în timp în raport de interesul opiniei publice
faţă de infracţiunea produsă, consecinţele acesteia sau persoana infractorului;
 – prin publicarea hotărârii victima trebuie protejată prin forma de publicare stabilită de instanţa de
judecată;
– publicarea se face o singură dată într-o publicaţie ce apare o zi (cotidian local sau naţional);
– publicarea hotărârii definitive de condamnare poate avea şi consecinţe patrimoniale în situaţia în care
condamnatul îşi pierde credibilitatea pentru a îndeplini anumite funcţii sau servicii.
Noul Cod penal prevede această nouă pedeapsă complementară pentru ca prevenirea faptelor
infracţionale să se realizeze şi pe calea cunoaşterii într-o măsură publicistică, cu puterea de penetrare a
mijloacelor mass-media în conştiinţa cetăţenilor. O altă raţiune ar fi cea cu privire la repararea morală ce se
poate acorda persoanei vătămate care poate obţine o satisfacţie deplină, mai ales dacă infracţiunea a fost
săvârşită folosind şi mijloacele puse la dispoziţie de mass-media. În cazul în care publicitatea cazului ar
afecta victima infracţiunii, publicarea hotărârii se realizează cu anonimatul necesar pentru ca victima să nu
poată fi identificată. Acelaşi aspect este realizat şi în cazul persoanei juridice.
Publicarea hotărârii de condamnare este apreciată de către instanţa de judecată în raport de eficienţa
acesteia pentru prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni. Publicarea hotărârii este o pedeapsă
morală deosebită, dacă persoana infractorului are notorietate în localitatea respectivă, faptele
infracţionale au produs un impact major la nivel de interes al opiniei publice ori în cazul în care natura şi
gravitatea infracţiunii au suscitat un viu interes pentru comunitate. În asemenea situaţii, publicarea
hotărârii are un efect sporit în ceea ce-l priveşte pe condamnat, dar prin puterea exemplarităţii cazului
poate contribui la prevenirea altor asemenea fapte.
Instanţa de judecată poate hotărî publicarea în extras, într-o formă în care conţinutul să fie explicit şi pe
înţelesul opiniei publice, într-o formă de expunere şi de impact cât mai vizibile (pe prima pagină, cu un
anumit format de tipărire, cu o anumită mărime de literă sau chenar), în cadrul paginii unui cotidian local
sau naţional.
Plata pentru publicarea hotărârii definitive se realizează pe cheltuiala condamnatului.
Această pedeapsă complementară pentru persoanele fizice fiind nouă, urmează ca practica instanţelor
să dezvolte situaţiile în care se poate aplica pe lângă pedeapsa principală. Eficienţa unor astfel de pedepse
complementare pentru persoanele juridice, reprezentate prin persoane fizice, a dus la concluzia aplicării
măsurii direct în sarcina persoanelor fizice.
Spre deosebire de pedepsele complementare care se pun în executare după executarea pedepselor
principale, pedeapsa publicării hotărârii de condamnare se pune în executare prin trimiterea extrasului, în
forma stabilită de instanţă, unui cotidian local ce apare în circumscripţia instanţei care a pronunţat
hotărârea de condamnare sau unui cotidian naţional, în vederea publicării, pe cheltuiala persoanei
condamnate, conform art. 565 C. pr. pen.
Opinăm că momentul punerii în executare a acestei pedepse complementare este rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, indiferent dacă pedeapsa este sau nu cu privare de libertate, pentru a „contribui la
prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni”, conform art. 70 alin. (1) C. pen. În acest sens sunt şi
prevederile Legii nr. 253/2013, art. 33 – Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării
hotărârii de condamnare*2).

*1) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, op. cit., vol. I, p. 400.
*2) Art. 33 – Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de
condamnare: „(1) În vederea punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare,
judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită de instanţă, cotidianului local sau
naţional desemnat de acesta, solicitând comunicarea tarifului pentru publicare. (2) În termen de 10 zile de
la primirea răspunsului din partea conducerii cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea
comunică persoanei condamnate costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30 de
zile. (3) Cotidianul desemnat va proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare în termen de 5
zile de la data plăţii şi îl va înştiinţa pe judecătorul delegat cu executarea despre publicare, comunicându-i o
copie a textului publicat. (4) Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate
potrivit alin. (2), judecătorul delegat cu executarea nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea publicării, va
proceda la verificarea motivelor care au condus la neefectuarea acesteia. (5) În situaţia în care conducerea
cotidianului desemnat nu furnizează informaţia prevăzută la alin. (2) sau când nu ia măsurile necesare în
vederea asigurării publicării, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru
îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate depăşi 15 zile, sau desemnează un alt cotidian din aceeaşi
categorie pentru publicare. (6) Dacă se constată că neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei
condamnate, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, care nu poate
depăşi 15 zile. (7) Dacă persoana condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termenul prevăzut la
alin. (2) sau, după caz, la alin. (6), judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de urmărire penală
competent, cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 288 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare”.

ART. 71
Durata executării

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Prin durata pedepsei se înţelege intervalul de timp dintre data la care începe executarea acesteia şi
data la care executarea ia sfârşit în mod definitiv.
Durata executării pedepsei privative de libertate este reglementată prin art. 71 C. pen. şi se socoteşte
din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare.
Durata pedepselor fără privare de libertate se calculează din momentul rămânerii definitive a
hotărârii prin care se stabileşte o astfel de pedeapsă şi durează până la expirarea termenului de
supraveghere stabilit de către instanţa de judecată. Calculul duratei pedepsei pentru aceste situaţii se va
analiza în continuare în lucrarea de faţă, în cadrul analizei textelor care se referă la pedepsele care se
execută fără privare de libertate.
Ziua de închisoare se socoteşte ca zi deplin executată, indiferent la ce oră condamnatul a început
executarea şi se termină în ziua stabilită pentru eliberare indiferent de ora punerii condamnatului în
libertate.
Ziua-amendă urmează aceleaşi reguli în calcularea timpului în situaţia în care, conform hotărârii
instanţei de judecată, zilele-amendă sunt înlocuite cu zile de închisoare.
Pe timpul executării pedepsei condamnatul este posibil să se îmbolnăvească şi să se interneze în spital
pentru refacerea stării de sănătate. În art. 71 alin. (3) C. pen. se arată că: „Perioada în care condamnatul, în
cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării pedepsei, în afară de cazul
în care şi-a provocat în mod voit boala, iar în această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei”
(s.n. – I.C.).
În cazul executării pedepselor fără lipsire de libertate când condamnatul îşi provoacă boala, obligaţia
privitoare la sesizarea instanţei revine serviciului de probaţiune. Este însă puţin probabil ca persoanele
condamnate cu suspendarea executării pedepsei să-şi provoace boli pentru a nu executa obligaţiile stabilite
în conţinutul acestui fel de pedeapsă, dar art. 71 C. pen. nu arată vreo diferenţă privitoare la calculul
pedepselor pentru astfel de situaţii. În acest caz, condamnatul, dând dovadă de rea-voinţă, urmează să se
aplice instituţia revocării măsurii, astfel încât condamnatul va executa pedeapsa cu lipsire de libertate.
Calculul pedepsei în cazul întreruperii pedepsei pentru caz de boală, ce nu poate fi tratată în reţeaua
sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ori când o condamnată este gravidă sau are copil
mai mic de un an, se realizează pe durată determinată, conform art. 592 coroborat cu art. 589, art. 590 şi
art. 591 C. pr. pen. Este clar că întreruperea executării pedepsei pentru astfel de situaţii nu se consideră
executare a pedepsei privative de libertate. Conform art. 591 C. pr. pen., instanţa de executare ţine
evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare
cuprinzând noua situaţie, termenul pedepsei fiind prelungit cu perioada întreruperii pedepsei.
Administraţia locului de deţinere ţine evidenţa întreruperii executării pedepselor privative de libertate şi a
datei la care trebuie să se prezinte persoana privată de libertate, dată care se menţionează în registrul de
evidenţă a termenelor.
Evidenţa întreruperii executării pedepselor privative de libertate se ţine şi în sistem informatic.
Dacă la expirarea termenului de întrerupere persoana pusă în libertate nu se prezintă la locul de deţinere,
administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare şi de pe hotărârea judecătorească de
internare organului de poliţie pe raza căruia acesta îşi are domiciliul, în vederea arestării. Pe copia
mandatului de executare sau pe hotărârea judecătorească de condamnare la măsura educativă a internării
într-un centru de reeducare se menţionează şi restul rămas de executat din durata pedepsei sau a măsurii
educative.
Conform art. 71 alin. (4) C. pen., permisiunile de ieşire din penitenciar intră în durata pedepselor. În
aplicarea acestei prevederi, Legea nr. 254/2013, la art. 98 – Tipurile recompenselor, alin. (1) lit. e), f) şi
g), arată care sunt aceste recompense, astfel:
e) permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an;
f) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe
an;
g) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult de 30 de zile
pe an.
Recompensele se acordă la propunerea unei comisii din penitenciar prevăzute la acelaşi art. 98 alin. (2),
aprobarea permisiunii fiind dată pentru o durată de o zi de către directorul penitenciarului, iar pentru
permisiunile de 5, respectiv 10 zile de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Totalul zilelor de permisiune într-un an nu poate fi mai mare de 30 de zile, chiar dacă se modifică regimul
de deţinere al condamnatului. Directorul general poate anula aceste permisii pentru motive justificate.

ART. 72
Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Prin computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate se înţelege scăderea din
durata pedepsei privative de libertate sau a amenzii ce urmează a fi executată, a timpului cât
condamnatul s-a aflat în stare de reţinere, arest la domiciliu sau arestare preventivă, în legătură cu
infracţiunea pentru care a fost condamnat.
Măsurile preventive cu lipsire de libertate sunt:
– reţinerea de 24 de ore, art. 209 alin. (3) C. pr. pen.;
– arestul la domiciliu pe o perioadă de cel mult 30 de zile, cu prelungiri, dar fiecare prelungire nu poate
să depăşească 30 de zile, iar durata maximă nu poate depăşi 180 de zile, conform art. 222 alin. (1), (2) şi
(9) C. pr. pen.;
– arestarea preventivă în cursul urmăririi penale pe o perioadă de 30 de zile, cu prelungiri ce pot fi
dispuse pentru durate de 30 de zile, dar care nu pot depăşi 180 de zile în total, art. 233 alin. (1), 236 alin.
(2) şi (4) C. pr. pen.;
– arestarea preventivă în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu
poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul
sesizării instanţei de judecată, dar în toate situaţiile această durată nu poate fi mai mare de 5 ani.
Computarea duratei pedepsei supuse anterior unei măsuri preventive de privare de libertate se scade din
durata pedepsei închisorii stabilite de către instanţa de judecată, când este vorba de infracţiune unică, în
situaţia unor infracţiuni concurente, precum şi dacă a fost judecat pentru o altă infracţiune. Zilele de
reţinere şi arestare preventivă se însumează şi se scad din pedeapsa aplicată, făcându-se menţiune în
mandatul de executare a pedepsei.
 Există situaţii de fapt când o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni pe teritoriul mai multor localităţi
şi în perioade diferite, acestea fiind concurente. În situaţia în care persoana care a comis infracţiunile a fost
condamnată pentru o altă faptă decât pentru cea care s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă, se va
opera computarea zilelor considerate ca măsură privativă de libertate, din condamnarea ce rămâne
definitivă.
În situaţia în care condamnarea definitivă este pedeapsa amenzii, perioada de timp care s-a efectuat ca
măsură preventivă privativă de libertate, reţinere sau arestare preventivă, va fi considerată în zile-amendă,
fiind computate din pedeapsa amenzii în tot sau în parte, corespunzător cu mărimea pedepsei definitive.
În situaţia în care pedeapsa definitivă este o pedeapsă cu închisoare la care se adaugă pedeapsa
amenzii, computarea zilelor de reţinere şi arestare preventivă se realizează din pedeapsa închisorii.
În situaţia când pe timpul arestării preventive condamnatul este folosit la activităţi lucrative cu
remuneraţie sau în folosul locului de deţinere ori dacă a participat la activităţi de resocializare unde se
acordă zile considerate ca executate, conform Legii nr. 254/2013, art. 120, acestea vor fi deduse din
pedeapsa definitivă ce se execută, la fel ca şi în cazul deducerii zilelor câştigate prin muncă sau activităţi de
resocializare corespunzătoare executării pedepsei în penitenciar.

ART. 73
Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Textul nu pune probleme cu privire la computarea duratei pedepsei privative de libertate şi a măsurilor
preventive, chiar dacă se referă la zile-amendă, conform art. 73 alin. (2) C. pen.
O situaţie specială este aceea a persoanei arestate preventiv în curs de judecată, care devine arestată
preventiv în curs de urmărire penală, atunci când instanţa de judecată a dispus restituirea cauzei pentru
refacerea urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal. Atunci când
hotărârea instanţei de judecată va fi definitivă, se va ţine seama de totalul zilelor de arestare
preventivă.
În legătură cu computarea pedepsei sau măsurilor preventive din pedeapsa amenzii ori a pedepsei
închisorii însoţită de amendă, se aplică prevederile art. 72 C. pen., în sensul transformării întregii pedepse
în luni sau zile, după caz, şi apoi se compută pedeapsa sau măsura preventivă din pedeapsa închisorii.

ART. 74
Criteriile generale de individualizare a pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de criterii de individualizare a pedepsei

Legiuitorul, în norma de incriminare, descrie condiţiile obiective şi subiective ale unei fapte pentru a
constitui infracţiune, cât şi pedeapsa sub aspectul naturii şi limitelor speciale ale acesteia.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni, instanţa de judecată este singura în măsură să înfăptuiască nemijlocit
opera de individualizare a pedepsei pentru infractorul care a comis acea infracţiune, având deplina libertate
de acţiune în vederea realizării acestei operaţiuni.
Dată fiind importanţa individualizării pedepsei pentru politica penală a statului nostru, realizarea ei nu
trebuie să fie lăsată integral la aprecierea instanţei de judecată, ci aceasta trebuie să respecte
anumite reguli de natură să orienteze operaţia de individualizare. O asemenea concepţie a fost însuşită
de noul Cod penal care, prin dispoziţiile art. 74, obligă instanţa de judecată ca în procesul individualizării
pedepsei să se orienteze după anumite criterii generale.
 În temeiul acestor dispoziţii, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei de către instanţa de judecată,
într-un caz concret, se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului,
care se evaluează după următoarele criterii: „împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi
mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs
ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa
infracţiunilor care constituie antecedentele penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi
în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială”.
Când pentru infracţiunea săvârşită norma de incriminare prevede pedepse alternative, se ţine seama de
aceste criterii şi pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei pot fi definite ca fiind acele reguli, principii prevăzute în
Codul penal, de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama la stabilirea felului, duratei ori a
cuantumului pedepsei în cadrul operaţiunii de individualizare a acesteia.

2. Însemnătatea reglementării criteriilor generale de individualizare a pedepsei

Prevederea în Codul penal a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea
explicită a principiului individualizării pedepselor şi reprezintă reglementarea de bază în opera de
individualizare judiciară a pedepsei*1).
Criteriile generale de individualizare a pedepsei constituie, în sistemul reglementării din noul Cod penal,
orientări obligatorii pentru instanţa de judecată, ele indicând direcţia în care trebuie să fie căutate
datele şi elementele de individualizare. De respectarea acestor criterii depinde justa aplicare a pedepsei şi
deci, legalitatea acesteia. Stabilirea pedepsei cu nesocotirea vreuneia dintre aceste criterii va conduce la
netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate, putând fi supusă cenzurii exercitate de către instanţele de
control judiciar în cazul căilor ordinare de atac*2).
Sunt avute în vedere criteriile generale de individualizare, în primul rând, la stabilirea duratei ori a
cuantumului pedepselor principale. Ele sunt însă deopotrivă obligatorii şi pentru stabilirea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi sau să determine concret o asemenea pedeapsă, în
limitele prevăzute de lege.
De asemenea, criteriile de individualizare se aplică în acelaşi mod şi în cazul pedepselor alternative.
Când norma de incriminare prevede pedepse alternative, la stabilirea pedepsei instanţa are, pe de o parte,
posibilitatea şi obligaţia de a se opri asupra uneia dintre pedepse, iar, pe de altă parte, posibilitatea şi
obligaţia de a determina concret această pedeapsă sub aspectul duratei (în cazul pedepsei cu închisoarea) şi
al cuantumului (când pedeapsa este amenda)*3).
Criteriile generale de individualizare a pedepsei au o sferă largă de incidenţă, în sensul că de aceste
criterii trebuie să se ţină seama nu numai în toate cazurile de stabilire a duratei sau cuantumului
pedepsei, dar şi în toate cazurile de luare şi determinare concretă a măsurilor educative (a se vedea
comentariul de la art. 115).
Denumirea de criterii generale de individualizare conduce la ideea că există şi criterii speciale de
aplicare a pedepsei sau de luare a măsurii educative. Legea prevede astfel de criterii în legătură cu
stabilirea pedepsei în cazul participanţilor (art. 49 C. pen.), în cazul stabilirii amenzii [(art. 61 alin. (3) C.
pen.], aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi (art. 67 C. pen.), luarea unei
măsuri educative privative de libertate [art. 114 alin. (2) C. pen.] şi altele. În toate cazurile în care sunt
incidente astfel de criterii speciale, acestea se aplică împreună cu criteriile generale, pentru că ambele
categorii de criterii trebuie să fie avute în vedere în acelaşi timp la individualizarea pedepselor. Această
concluzie se deduce din exprimarea folosită de legiuitor, atunci când prevede că la individualizarea
pedepsei „se ţine seama” de criteriile speciale, precum şi de criteriile generale enumerate în art. 74 C. pen.
[de exemplu, art. 49 C. pen., art. 115 alin. (2) C. pen.]; pe de altă parte, ar fi de menţionat că în viziunea
doctrinei penale conceptul de criterii speciale este folosit tocmai pentru a sublinia că acestea se aplică în
unele situaţii speciale de stabilire a pedepsei (art. 49 C. pen.) sau la alegerea măsurii educative care
urmează a fi luată faţă de minor [art. 115 alin. (2) C. pen.] ori la amânarea aplicării pedepsei [art. 83 alin.
(1) C. pen.], nu pentru că ele ar deroga de la cele generale, nefiind vorba de o aplicare a principiului
specialia generalibus derogant*4).

3. Examinarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite. Împrejurările în
care a fost săvârşită infracţiunea sunt acele date, stări, situaţii sau circumstanţe de fapt care pun în
lumină conţinutul concret al acesteia şi care îi imprimă o anumită gravitate, un anumit caracter (penal
sau extrapenal), o anumită coloratură şi semnificaţie proprie, specifică.
Sfera împrejurărilor de comitere de infracţiunii este foarte variată. Constituie împrejurări în care a fost
săvârşită infracţiunea, cel mai adesea, locul şi timpul comiterii acesteia. Spre exemplu, gravitatea
infracţiunii de lovire sau alte violenţe va fi mai mare când s-a comis în public, într-o sală de spectacol, în
raport cu situaţia în care aceasta a fost săvârşită într-un loc privat. De asemenea, infracţiunea de furt
prezintă o gravitate mai ridicată când a fost comisă în timpul unei calamităţi, faţă de aceeaşi faptă săvârşită
în afara acestei situaţii. Pot fi avute în vedere şi alte împrejurări, spre exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt
asupra unei singure persoane sau asupra mai multor persoane; sau fapta s-a comis prin ori fără a se lua
anumite precauţiuni de zădărnicire a descoperirii acesteia etc. Sfera acestor circumstanţe de fapt este
practic nelimitată.
Modul de săvârşire influenţează gravitatea infracţiunii. Se are în vedere, în primul rând, modul în care a
fost pregătită comiterea infracţiunii (procurarea ilicită sau licită de instrumente, confecţionarea,
modificarea sau adaptarea instrumentelor sau dispozitivelor ce se vor folosi la săvârşirea infracţiunii,
culegerea de date privind locul şi timpul comiterii infracţiunii ori despre victimă etc.), iar în al doilea rând,
modul în care a fost executată infracţiunea (dacă acţiunea sau inacţiunea tipică prevăzută de norma de
incriminare s-a realizat printr-un singur act sau prin acte repetate, dacă infractorul a acţionat premeditat sau
spontan, singur sau în participaţie etc.).
O relevanţă în aprecierea gravităţii infracţiunii o au şi mijloacele folosite, sub aspectul naturii acestora, a
aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, a măsurii în care infractorul s-a servit în
concret de astfel de mijloace.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită. Sunt infracţiuni la care urmarea imediată constă
într-o stare de pericol pentru valoarea socială care constituie obiect de ocrotire penală, cum ar fi securitatea
naţională, siguranţa circulaţiei pe căile ferate, siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, nerespectarea
regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, capacitatea de lupta a
forţelor armate etc.*5).
Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de pericol
abstract.
Infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de incriminare a cerinţei ca
fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. De exemplu, potrivit art. 401 C. pen.,
atentatul care pune în pericol securitatea naţională există numai dacă fapta pune în pericol securitatea
naţională; ori în temeiul art. 329 C. pen., infracţiunea „Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
îndeplinirea lor defectuoasă” există numai dacă prin săvârşirea acestei fapte se pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată etc. La aceste infracţiuni de pericol
concret, rezultatul vătămător nu se produce datorită unor întâmplări care pot avea surse diferite, ca, de
pildă, deosebita abilitate a unei persoane care reuşeşte să evite producerea rezultatului, intervenţia
neaşteptată a unui fenomen natural care a împiedicat materializarea stării de pericol într-un rezultat etc.
La stabilirea gravităţii unei fapte de pericol concret, instanţa de judecată va ţine seama atât de activitatea
infractorului, cât şi de acele întâmplări care au făcut ca rezultatul vătămător să nu se producă.
Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind prezumat
prin însăşi descrierea faptei în norma de incriminare.
Este o infracţiune de pericol abstract, spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
de către o persoană care nu posedă permis de conducere (art. 335 C. pen.), ori de o persoană care are o
îmbibaţie alcoolică de peste 0.80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 C. pen.) sau mărturia mincinoasă (art.
273) ori inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268 C. pen.) etc. La stabilirea gravităţii unor
asemenea infracţiuni organul judiciar va putea lua în seamă (cu referire la exemplele de mai sus) gradul de
alcoolemie în sânge a infractorului, starea tehnică a autovehiculului condus fără permis, categoria drumului
şi aglomeraţia rutieră, conţinutul denunţului sau al plângerii în cazul inducerii în eroare a organului
judiciar, împrejurările la care s-a referit mărturia mincinoasă etc.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii. Cele mai multe
dintre incriminări conţin cerinţa ca acţiunea sau inacţiunea, descrisă de lege să lezeze sau să aducă atingere
uneia dintre valorile sociale fundamentale ocrotite prin mijloace penale, adică să determine producerea
unui rezultat care se poate înfăţişa sub formă materială (exemplu: în cazul omorului, distrugerii, vătămării
corporale, falsului etc.) sau sub formă nematerială (exemplu: în cazul abuzului în serviciu, art. 297 C. pen.,
când prin actul abuziv al funcţionarului public s-a cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime
ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice).
La infracţiunile la care rezultatul acţiunii sau inacţiunii prevăzute în norma de incriminare constă într-o
schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată activitatea infractorului, aceasta
poate fi constatată şi precis determinată. De exemplu, în cazul infracţiunii de loviri sau alte acte de
violenţă prevăzută în art. 193 alin. (2) C. pen., se cere ca prin fapta săvârşită să se producă leziuni
traumatice ori să fie afectată sănătatea persoanei a cărei gravitate să fie evaluată prin zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile, urmare ce poate fi constatată şi precis determinată prin actele medicului
legist; sau în situaţia săvârşirii unei infracţiuni contra patrimoniului, pe lângă constatarea schimbării
poziţiei fizice a bunului prin trecerea din sfera de stăpânire a subiectului pasiv în cea a infractorului ori prin
afectarea integrităţii bunului, se poate stabili şi întinderea pagubei produse în patrimoniul victimei; la fel, în
ipoteza săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, când prin fapta abuzivă a funcţionarului public s-a cauzat
o pagubă în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei persoane juridice etc.
Întotdeauna, la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei pentru infracţiunile cu urmare materială,
organul judiciar trebuie să ţină seama de gravitatea acestor urmări.
De menţionat că sunt şi infracţiuni materiale care, pe lângă producerea rezultatului cerut de norma de
incriminare, sunt susceptibile să producă şi alte consecinţe care nu conduc la reţinerea de infracţiuni
distincte, spre a se putea reţine existenţa unei pluralităţi de infracţiuni. De exemplu, furtul unor categorii de
bunuri dintre cele prevăzute la art. 229 alin. (3) C. pen. (componente ale sistemelor de irigaţii, componente
ale reţelelor electrice, cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum
şi componente de comunicaţii etc.) prin care se produc şi alte consecinţe decât cele specifice infracţiunii de
furt; ori infracţiunea de conducere a unui autovehicul fără permis sau având o alcoolemie în sânge peste
limita legală, când se provoacă un accident de circulaţie prin care s-a avariat alt autovehicul ori s-au produs
alte distrugeri. Aceste urmări, deşi exced textului incriminator ori nu cad sub incidenţa unei alte norme
penale, sunt totuşi urmări sau consecinţe dăunătoare concrete ale faptei săvârşite şi, ca atare, sunt
susceptibile să influenţeze gravitatea faptei săvârşite, motiv pentru care trebuie luate în considerare în
procesul individualizării pedepsei.
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Motivul sau mobilul constă în impulsul interior
al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârşire a infracţiunii. Pot constitui motive (mobiluri)
ale infracţiunii, de exemplu: ura, lăcomia, răzbunarea, gelozia, dorinţa de a obţine anumite avantaje,
tendinţa de îmbogăţire fără muncă etc.
La unele infracţiuni, puţine la număr, motivul este prevăzut în norma de incriminare ca element
constitutiv (de exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică etc.) sau ca element circumstanţial în conţinutul agravat al unei fapte incriminate (de exemplu,
omorul calificat săvârşit din interes material) ori ca circumstanţă agravantă legală generală [art. 77 lit. (h)
C. pen.].
La toate infracţiunile intenţionate trebuie cunoscut mobilul, deci şi la cele la care nu are valoare de
element constitutiv sau element circumstanţial de agravare, pentru că stabilirea acestuia dă răspuns la
întrebarea „de ce s-a săvârşit infracţiunea?” şi serveşte pentru a determina gradul de periculozitate a
infractorului şi individualizarea pedepsei.
Scopul urmărit prin infracţiune constă în finalitatea propusă de infractor, în obiectivul faptei aflat în
reprezentarea infractorului.
De regulă, scopul nu condiţionează existenţa faptei incriminate, aceasta subzistând indiferent de scopul
urmărit de făptuitor. De exemplu, nu interesează pentru a se reţine infracţiunea de fals material, de
delapidare ori de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională sau de falsificare de monedă
etc. Cu toate acestea, este necesar să se cunoască scopul urmărit de infractor prin săvârşirea infracţiunii
pentru că acesta se răsfrânge întotdeauna asupra gravităţii infracţiunii şi a periculozităţii subiectului şi, ca
atare, se impune a fi stabilit în vederea justei individualizări a sancţiunii penale.
În legea penală sunt însă incriminări în care scopul devine un element constitutiv al acestora, cu mai
multe semnificaţii*6). Într-o primă semnificaţie, scopul desemnează o finalitate ce se situează în afara
infracţiunii, un obiectiv spre care tinde făptuitorul. În acest sens, scopul, ca element al infracţiunii, se
consideră realizat indiferent dacă a fost atins sau nu prin săvârşirea infracţiunii. Astfel, de exemplu, pentru
existenţa infracţiunii de trădare, prevăzută în art. 394 C. pen., se cere ca intrarea în legătură a infractorului
cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţii acestora să se facă în scopul de a suprima sau ştirbi
unitatea şi individualitatea, suveranitatea sau independenţa statului; la infracţiunea de înşelăciune,
prevăzută în art. 244 C. pen., se cere ca inducerea în eroare să se facă în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos patrimonial injust etc.
Alteori, scopul este folosit în norma de incriminare, în înţelesul de a arăta destinaţia acţiunii (de
exemplu, deţinerea de informaţii secrete de stat, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine
ori agenţilor acestora, art. 395 C. pen., deţinerea de valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, art.
313 C. pen.).
De asemenea, scopul mai este folosit şi cu semnificaţia de rezultat al acţiunii [de exemplu, vătămarea
corporală săvârşită în varianta prevăzută în art. 194 alin. (2) C. pen.].
Scopul urmărit de infractor mai poate apărea în conţinutul normei de incriminare ca element
circumstanţial al variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, omorul calificat săvârşit în împrejurările
prevăzute în art. 189 lit. (c) şi (d) C. pen.].
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului. În
stabilirea periculozităţii infractorului este necesar să se examineze şi antecedentele penale ale acestuia. Să
se cunoască în ce măsură au fost ori nu respectate regulile de conduită impuse de normele de incriminare
anterior săvârşirii infracţiunii pentru care este judecat; dacă activitatea infracţională s-a întins pe o perioadă
mai îndelungată ori faptele săvârşite au fost de aceeaşi natură sau de natură diferită etc.
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Potrivit acestui criteriu general
de individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va trebui să ia în seamă, pe de o parte, conduita
infractorului după săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte, conduita acestuia în cursul procesului penal.
Privitor la conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, organul judiciar trebuie să stabilească în ce
măsură acesta a avut o atitudine pozitivă faţă de persoana vătămată (a regretat faţă de aceasta sau faţă
de alte persoane fapta săvârşită, a reparat paguba pricinuită prin comiterea faptei ori a recunoscut
producerea pagubei şi a dat asigurări credibile că o va repara sau în ipoteza cauzării unei vătămări
corporale a acordat asistenţă victimei, încercând să înlăture starea de pericol creată pentru viaţa sau
sănătatea acesteia etc.) sau, dimpotrivă, o atitudine negativă. O influenţă asupra aprecierii periculozităţii
infractorului o va avea comportarea acestuia în cursul procesului penal prin recunoaşterea sau,
dimpotrivă, negarea săvârşirii infracţiunii, prezentarea de bunăvoie la organele judiciare ori sustragerea
acestuia, atitudinea infractorului faţă de eventuali participanţi la săvârşirea infracţiunii etc.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Periculozitatea
infractorului nu poate fi apreciată fără luarea în seamă a nivelului de educaţie, vârstă, starea de sănătate,
situaţia familială şi socială a acestuia.
 Educaţia deţine un rol de bază în formarea personalităţii omului. Procesul de învăţământ, pe lângă
caracterul său informativ-formativ şi de cunoaştere, are şi un caracter afectiv-educativ, adică de modelare a
unor calităţi ale subiectului asupra căruia se exercită, precum şi de formare a unui comportament demn şi
civilizat. Când infractorul are un nivel de educaţie mai ridicat, se presupune că acesta este mai receptiv la
represiunea penală şi, în consecinţă, i se poate aplica o pedeapsă mai redusă.
Vârsta infractorului în momentul săvârşirii infracţiunii poate constitui un criteriu de care instanţa
trebuie să ţină seama la individualizarea pedepsei.
Este cunoscut că omul, în evoluţia sa, poate parcurge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea. În perioada sau etapa apreciată limitei minime a capacităţii penale (14 ani), omul este mai uşor
atras spre infracţionalitate, dar tot mai uşor poate fi influenţat în sensul respectării conduitei descrise de
legea penală. În perioada maturităţii se prezumă că persoana are capacitatea deplină pentru a fi stăpân pe
acţiunile sau inacţiunile sale, a le înţelege semnificaţia specială. În ultima perioadă a vieţii (bătrâneţea),
omului i se poate diminua capacitatea psihofizică de a înţelege şi coordona acţiunile sau inacţiunile sale.
Starea de sănătate a infractorului poate influenţa periculozitatea infractorului.
Un infractor a cărei stare psihofizică este alterată de o boală sau de alte cauze – avem în vedere acele
situaţii în care responsabilitatea sa subzistă – poate avea o mai redusă capacitate psihică de a înţelege şi de
a-şi dirija liber voinţa. Ceea ce trebuie cercetat în vederea individualizării pedepsei sunt acele stări sau
cauze care determină doar o relativă inaptitudine a infractorului de a discerne, de a dirigui voinţa (de
exemplu, alterarea parţială a facultăţilor mintale, intoxicaţia incompletă, slăbirea stării psihofizice datorită
bătrâneţii etc.).
Situaţia familială, în momentul săvârşirii infracţiunii, este de natură să influenţeze individualizarea
pedepsei. De exemplu, periculozitatea făptuitorului este diferită în ipoteza în care acesta, fiind şomer,
sustrage un bun de o anumită valoare pentru a putea asigura hrana zilnică pentru mai mulţi copii pe care îi
are în întreţinere, în raport cu împrejurarea în care fapta de sustragere a unei sume de bani este săvârşită de
o persoană pasionată de jocuri de noroc.
Situaţia familială constituie şi un criteriu special de stabilire a cuantumului unei zile-amendă. Potrivit art.
61 alin. (3) C. pen., cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinând seama şi de
obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
Situaţia socială, respectiv mediul social, de existenţă a infractorului, poate influenţa individualizarea
pedepsei. Instanţa poate avea în vedere relaţiile infractorului cu mediul social sub multiple aspecte:
profesional, familial, cultural-obştesc etc.
Sub aspectul integrării profesionale interesează dacă infractorul este integrat în muncă, dacă este
conştiincios şi disciplinat la locul de muncă, dacă schimbă ori nu frecvent locul de muncă etc.
Integrarea familială presupune stabilirea în cadrul familiei a unor relaţii la nivelul exigenţei sociale. Din
acest punct de vedere interesează, de pildă, atitudinea infractorului faţă de ceilalţi membrii ai familiei, de
modul în care se îngrijeşte de creşterea şi educarea copiilor minori, atmosfera în cadrul familiei sale etc.
În ceea ce priveşte integrarea cultural-obştească, pot interesa, printre altele, nivelul de pregătire
culturală, participarea la acţiunea comunităţii din care face parte, la viaţa culturală a acesteia etc.

*1) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 386.

*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 129.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 367.
*4) Gh. Ivan, Criteriile generale şi speciale de individualizare a pedepsei, în RDP nr. 1/2006, p. 105.
*5) F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, op. cit., p. 408.
*6) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 195; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 172; I. Pascu, op. cit.,
p. 157; Tr. Dima, op. cit., p. 190.

ART. 75
Circumstanţe atenuante
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul şi caracterizarea circumstanţelor atenuante

Circumstanţele atenuante, în accepţiunea legii penale, pot fi definite ca fiind acele stări, situaţii,
întâmplări, calităţi sau alte date ale realităţii care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar care, având
legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, atenuează sau reduce gravitatea faptei ori
periculozitatea infractorului, determinând schimbarea pedepsei, ca natură, din detenţiunea pe viaţă în
închisoare sau reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de norma de incriminare.
Art. 75 C. pen. enumeră împrejurările care constituie circumstanţe atenuante. În alin. (1) al art. 75 C.
pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale. Expresia „următoarele împrejurări constituie
circumstanţe atenuante”, folosită în acest text, pune în lumină faptul că astfel de împrejurări primesc de la
lege caracterul de circumstanţe atenuante şi se înţelege că ori de câte ori se vor ivi în realitate vor primi
acest atribut.
Prin urmare, instanţa care a constatat existenţa circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 75 alin. (1) C.
pen. nu are şi căderea de a stabili dacă ele constituie ori nu circumstanţe atenuante, această stabilire
fiind făcută prin lege.
În alin. (2) al art. 75 C. pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante judiciare. Legiuitorul, folosind
expresia „pot constitui circumstanţe atenuante judiciare”, face să se înţeleagă că circumstanţele
judiciare au caracter facultativ. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată, după ce le constată, are
facultatea de a le da ori nu valoarea de circumstanţe atenuante în soluţionarea unei cauze concrete.
Atât circumstanţele legale, cât şi circumstanţele atenuante judiciare au o sferă de aplicare generală, ele
fiind posibile în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni. Constatarea în concret şi reţinerea împrejurărilor care
constituie circumstanţe atenuante este obligatorie pentru instanţa de judecată.
Circumstanţele atenuante nu trebuie confundate cu alte cauze care conduc la o atenuare a pedepsei,
cum este, de exemplu, rămânerea infracţiunii în stare de tentativă, sau cu alte cauze de reducere a pedepsei,
cum sunt, de exemplu, cele prevăzute în art. 411 C. pen.*1).
Aceste cauze de modificare sau reducere a pedepsei exercită o influenţă de sine stătătoare asupra
acesteia, influenţă la care se poate adăuga totdeauna aceea a circumstanţelor atenuante care însoţesc
săvârşirea faptei sau care caracterizează persoana infractorului.
De asemenea, trebuie făcută deosebirea între circumstanţele atenuante şi elementele
circumstanţiale de atenuare ale unor tipuri de infracţiuni. De exemplu, în art. 190 C. pen. este incriminată
fapta de ucidere la cererea victimei, care constituie o variantă atenuantă a infracţiunii de omor determinată
de situaţia în care este săvârşită (la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferă
de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi
greu de suportat); ori infracţiunea de ucidere a nou-născutului, săvârşită de către mamă, care constituie o
variantă atenuantă a omorului, determinată de starea în care se află mama (stare de tulburare psihică); sau
infracţiunea de facilitare a şederii ilegale în România prevăzută în art. 264 alin. (3) C. pen., fiind
determinată de calitatea de „alt străin” aflat ilegal pe teritoriul României şi căruia i se facilitează rămânerea
ilegală în ţară etc.
În aceste cazuri, starea, situaţia sau împrejurarea prevăzută de norma de incriminare are o singură
semnificaţie, şi anume aceea de a conduce la calificarea sau încadrarea faptei în varianta atenuantă a unui
anumit tip de infracţiune.

2. Provocarea din partea persoanei vătămate

A. Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., provocarea din partea persoanei vătămate, ca circumstanţă
atenuantă legală, constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Prevederea acestei împrejurări ca circumstanţă atenuantă se întemeiază, pe de o parte, pe ideea că
acţiunea ilicită a provocatorului constituie cauza infracţiunii săvârşite şi că infractorul nu ar fi comis fapta
fără existenţa acţiunii provocatoare, iar, pe de altă parte, recunoscând-o ca circumstanţă atenuantă, se dă
un avertisment în plus provocatorului, care trebuie să ştie că actul lui provocator poate primi o ripostă
imediată şi că autorul ripostei va fi tratat mai blând*2).

B. Condiţii
Starea de provocare nu se prezumă, ci trebuie constatată. Pentru a se reţine provocarea, instanţele de
judecată trebuie să stabilească existenţa următoarelor condiţii*3).
a) să se fi săvârşit o infracţiune intenţionată sau cu intenţie depăşită. Circumstanţa atenuantă a
provocării nu poate opera decât dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, angajează răspunderea penală a
persoanei care a comis-o.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea provocată trebuie să fi fost săvârşită cu intenţie sau
intenţie depăşită; nu poate subzista provocarea în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă*4), întrucât
riposta la un act de provocare trebuie să fie conştientă şi voită.
O problemă discutată în literatura de specialitate a fost aceea dacă infracţiunea provocată poate fi
săvârşită cu intenţie premeditată, adică dacă este posibilă coexistenţa premeditării şi a stării de
provocare. Opiniile exprimate au fost diferite.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că în varianta în care o persoană, prevăzând că va fi victima unei acţiuni
provocatoare, se hotărăşte ca în asemenea caz să riposteze, iar previziunea s-a realizat, se pot distruge două
ipoteze: prima, când actul provocator nu a avut niciun efect asupra psihicului infractorului, astfel că
acesta a acţionat fără să fie tulburat, caz în care poate exista numai premeditare; a doua ipoteză, când actul
provocator a produs în psihicul celui care premeditase riposta o tulburare sau emoţie puternică şi, sub
stăpânirea acestei stări sufleteşti, el să fi săvârşit fapta în condiţiile în care o concepuse şi pregătise, caz în
care se poate aprecia că premeditarea a coexistat cu provocarea.
b) infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. Se cunoaşte că
emoţia ori tulburarea, la fel ca şi alte fenomene psihice, au o fază de creştere, ating un maxim, apoi scad
treptat, până ce provocatul se calmează. Pentru a se reţine provocarea este necesar ca persoana să comită
fapta între aceste limite.
Criteriile potrivit cărora instanţa stabileşte că fapta a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice
tulburări sau emoţii sunt multiple. Existenţa, intensitatea şi durata unei asemenea stări sufleteşti trebuie
verificate de fiecare dată în concret, în raport cu toate datele cauzei, implicit prin analiza particularităţilor
psihice ale infractorului, a relaţiilor între părţi şi împrejurările comiterii faptei. În practica judiciară se au în
vedere, de regulă, modul de desfăşurare a faptelor, împrejurările în care au fost săvârşite, temperamentul şi
alte trăsături care îl caracterizează pe infractor, intervalul de timp dintre momentul producerii actului
provocator şi până s-a trecut la săvârşirea infracţiunii, relaţiile anterioare dintre victimă şi autor etc.*5).
Absenţa celui provocat de la locul săvârşirii actului provocator, comis asupra altei persoane, nu exclude
posibilitatea ca el să fie puternic tulburat la aflarea faptei care a avut loc în lipsa sa; în determinarea
tulburării şi a intensităţii acesteia, un rol important îl vor avea împrejurările în care infractorul a luat
cunoştinţă despre săvârşirea faptei asupra altei persoane, de conţinutul relatărilor ce i s-au făcut privitoare
la desfăşurarea, gravitatea şi consecinţele acesteia, legăturile de afecţiune între infractor şi victima
infracţiunii. Toate aceste aspecte pot crea o stare sufletească celui care a aflat ulterior de agresiune, încât
să-i producă o tulburare intensă, ca şi când ar fi fost de faţă la producerea ei*6).
c) emoţia sau tulburarea să fi fost determinate de o provocare din partea persoanei vătămate.
Aceasta presupune ca actul de provocare să fi avut însuşirea sau aptitudinea de a produce în psihicul
infractorului o tulburare sau emoţie care l-a determinat să acţioneze. Cu alte cuvinte, trebuie să se
stabilească faptul că între actul de provocare şi emoţia sau tulburarea sub care a acţionat infractorul există
legătură de cauzalitate.
În caz contrar nu se va reţine circumstanţa provocării din partea persoanei vătămate*7).
Actul de provocare va determina tulburarea sau emoţia numai dacă a fost consumat, producând o
schimbare în psihicul făptuitorului. Nu se poate invoca provocarea dacă pretinsul act de provocare nu s-a
exteriorizat într-o formă concretă, nu a avut existenţă obiectivă. Tot astfel, nu va fi provocare dacă
făptuitorul ripostează în timp ce actul provocator este în plină desfăşurare, în acest caz riposta poate să aibă
caracterul unei apărări legitime la agresiunea victimei.
De regulă, starea de puternică tulburare sau emoţie în care acţionează inculpatul trebuie să aibă la bază
un act provocator real, săvârşit de victimă. Dacă infractorul ripostează datorită necunoaşterii ori
cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii, împrejurări din realitatea obiectivă ori care i-au alterat capacitatea
sa de a înţelege caracterul faptei împotriva căreia ripostează, atunci va beneficia de eroare de fapt. Dacă
eroarea va fi invincibilă, nu va exista răspunderea făptuitorului pentru riposta sa; dacă eroarea va fi
vincibilă, făptuitorul va răspunde pentru o faptă din culpă dacă aceasta este incriminată.
d) actul de provocare să fie produs de victimă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii sau prin
altă acţiune ilicită gravă.
Prin „violenţă” se înţelege atât violenţa fizică, dar şi violenţa psihică sau ameninţarea.
Violenţa fizică se poate manifesta sub forma oricăreia dintre infracţiunile de lovire sau alte violenţe;
(art. 193 C. pen.); ori vătămarea corporală (art. 194 C. pen.). Infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte (art. 195 C. pen.) şi omor, varianta tip sau calificată (art. 188, art. 198 C. pen.) pot fi concepute
ca acte de provocare numai în cazul în care au fost săvârşite împotriva altei persoane decât făptuitorul.
De asemenea, pot constitui act provocator produs prin violenţă fizică şi acele infracţiuni la care folosirea
unei asemenea violenţe este cerută de norma de incriminare pentru realizarea acţiunii principale, cum sunt:
violul (art. 218 C. pen.); şantajul (art. 207 C. pen.), tâlhăria (art. 233 şi art. 234 C. pen.), ultrajul (art. 257
C. pen.), purtarea abuzivă (art. 296 C. pen.) etc. Violenţa psihică constă în ameninţare (art. 206 C. pen.).
Atingerea gravă a demnităţii persoanei poate constitui act de provocare. În mod obişnuit,
demnitatea unei persoane poate fi lezată prin insulte ori calomnii, orale, scrise, prin gesturi etc., toate
acestea dacă sunt de natură să umilească, să ridiculizeze, să ponegrească ori să înjosească demnitatea celui
la care se referă.
De asemenea, provocarea se poate produce şi prin orice acţiune ilicită gravă care, cel mai adesea, are
caracter penal, cum ar fi, de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal, violarea de domiciliu*8), hărţuirea
sexuală etc., dar poate fi şi o faptă ilicită extrapenală (de exemplu, faptul de a avea relaţii intime cu soţia
infractorului)*9).
O problemă care suscită interes în doctrina şi practica judiciară este aceea dacă poate constitui act
provocator şi o activitate ilicită săvârşită din culpă sau fără vinovăţie.
În literatura de specialitate s-a optat pentru o soluţie afirmativă, cu motivarea că ceea ce interesează
sub aspectul provocării nu este atât poziţia subiectivă a provocatorului, ci numai dacă activitatea acestuia
concretizată în una dintre faptele prevăzute în art. 75 lit. a) C. pen. a produs efectiv o puternică tulburare
sau emoţie în psihicul provocatului, determinându-l astfel să reacţioneze*10).
Raţiunea atenuării răspunderii penale în caz de provocare este starea de tulburare a infractorului, şi nu
poziţia psihică a persoanei vătămate, fiind suficient ca fapta materială a acestuia să fi cauzat starea de
tulburare în care a acţionat cel provocat. De altfel, se pretinde infractorului aflat sub stăpânirea unei
puternice tulburări sau emoţii, să-şi dea seama întotdeauna, dacă victima a acţionat cu sau fără vinovăţie,
cu intenţie sau din culpă, înseamnă a-i cere aproape imposibilul, întrucât, de regulă, o apreciere corectă,
obiectivă a poziţiei subiective a victimei nu este cu putinţă decât într-o atmosferă de calm şi linişte, evident
inexistentă în condiţiile tulburării sau emoţiei caracteristice stării de provocare.
Prin urmare, atitudinea psihică a persoanei vătămate nu poate influenţa incidenţa prevederilor art. 75
lit. a) C. pen., ceea ce înseamnă că circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinută şi în cazul unui act
provocator comis din culpă sau fără vinovăţie*11).
 De precizat însă că ipoteza în care infractorul a cunoscut situaţia provocatorului, şi anume că acesta
acţionează din culpă ori că este un iresponsabil, riposta sa nu va beneficia de circumstanţa atenuantă legală
a provocării, deoarece starea lui de tulburare sau emoţie ori nu a existat, ori a existat într-o măsură mai
redusă, nesusceptibilă să justifice riposta.
e) actul de provocare să nu fie justificat de împrejurările în care a avut loc sau să nu fie imputabil
infractorului. Caracterul provocator al unei acţiuni este determinat de condiţiile concrete în care acesta s-a
desfăşurat, iar nu de simpla împrejurare că întruneşte condiţiile unei anumite fapte ilicite. De aceea,
instanţa trebuie să constate că pretinsul act de provocare, în împrejurările în care a avut loc, nu a fost cu
nimic justificat şi nici imputabil infractorului.
În practica judiciară s-a decis că nu constituie act de provocare fapta victimei de a interveni spre a salva
pe o rudă a sa lovită de faptele inculpatului, dacă actul victimei a constituit un act de legitimă apărare*12);
nu se reţine act de provocare lovirea unei persoane de către paznicul bunurilor sustrase, întrucât fapta
acestuia are un caracter necesar pentru apărarea patrimoniului*13); intervenţia organului de ordine publică
pentru a pune capăt scandalului creat de inculpat, imobilizarea acestuia şi conducerea la sediul poliţiei
pentru cercetări nu constituie provocare din partea subofiţerului de poliţie*14).
f) infracţiunea să fie comisă împotriva provocatorului, şi nu împotriva altei persoane. De esenţa
provocării este ca victima infracţiunii să fie persoana care a săvârşit actul provocator. Poate exista totuşi
provocare în cazul în care infractorul săvârşeşte fapta împotriva altei persoane, numai dacă, în condiţiile
concrete în care el a acţionat, a confundat-o cu provocatorul.
În practica judiciară s-a decis că este îndeplinită această condiţie şi în cazul în care actul provocator, în
concret, a fost săvârşit de o persoană membră a unui grup care, în întregul său, s-a manifestat provocator,
chiar dacă riposta sa fost îndreptată împotriva altei persoane din acel grup provocator*15).
Îndoiala cu privire la persoana care a efectuat actul provocator nu face posibilă aplicarea dispoziţiilor
privitoare la provocare din partea persoanei vătămate*16).

3. Depăşirea limitelor legitimei apărări

A. Noţiune şi caracterizare
Din coroborarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) şi ale art. 19 alin. (2) C. pen., depăşirea limitelor
legitimei apărări poate fi definită ca fiind acea împrejurare în care infractorul săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dar prin comiterea faptei a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului, fără ca infractorul să se afle într-o stare de tulburare sau temere generată de atac.
În cazul depăşirii limitelor legitimei apărări, este vorba de o apărare excesivă, care depăşeşte
proporţionalitatea cu gravitatea atacului, fără să fi fost cauzată de tulburarea sau temerea generată de
atac.

B. Condiţii
Pentru existenţa depăşirii limitelor legitimei apărări, ca circumstanţă atenuantă legală, se cer a fi întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune. Aceasta înseamnă că fapta concret săvârşită să corespundă
modelului legal descris în norma de incriminare, neavând relevanţă forma de săvârşire – tentativă sau faptă
consumată – şi nici calitatea în care a contribuit la comiterea acesteia.
b) fapta să fie săvârşită în legitimă apărare. Această condiţie presupune ca instanţa să constate că
infractorul s-a aflat în legitimă apărare, adică a acţionat pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, care punea în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general (a se vedea
comentariile de la art. 19).
 c) fapta săvârşită în apărare să fi depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului. Există această condiţie în toate cazurile în care se constată că acţiunile în apărare au produs
consecinţe sau rezultate care exced proporţionalităţii gravităţii atacului.
d) excesul de apărare să nu fi fost cauzat de existenţa unei stări de tulburare sau temere a
persoanei care a efectuat apărarea. Potrivit art. 26 alin. (1) C. pen. nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită de o persoană aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării
sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. Din coroborarea acestor dispoziţii cu
cele ale art. 75 alin. 2 lit. b) C. pen. se deduce cu claritate că pentru a fi incidentă circumstanţa atenuantă
legală a depăşirii limitelor legitimei apărări este necesar să se stabilească existenţa excesului de apărare, dar
şi faptul că aceasta nu se datorează temerii sau tulburării în care se află cel care înlătură atacul determinate
de împrejurările în care a avut loc atacul.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor legitimei apărări, în practica judiciară soluţiile sunt corecte.
Astfel, s-a decis că prevederile art. 73 lit. a) C. pen. anterior operează numai dacă a existat un atac în sensul
art. 44 alin. (2) C. pen. anterior, iar depăşirea limitelor apărării nu a fost determinată de existenţa unei stări
de tulburare sau temere a persoanei care se apără; dacă victima a fost lovită după ce atacul acesteia
împotriva patrimoniului încetase, nu sunt aplicabile prevederile menţionate*17); sunt aplicabile prevederile
art. 73 lit. a) teza I C. pen. anterior în cazul în care inculpatul a lovit victima aflată în stare de ebrietate, ca
ripostă la lovirea sa, determinând dezechilibrarea şi căderea ce a condus la lovirea cu capul de asfalt a
victimei, cauzând moartea acesteia*18).

4. Depăşirea limitelor stării de necesitate

A. Noţiune şi caracterizare
Depăşirea limitelor stării de necesitate este reglementată în dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. c) coroborate
cu ale art. 20 alin. (2) C. pen. şi poate fi definită ca fiind acea împrejurare în care infractorul săvârşeşte
fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori a altei persoane sau un interes general,
ori prin săvârşirea faptei s-au produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în
care pericolul nu era înlăturat, urmări de care autorul a fost deplin conştient.
La instituirea acestei circumstanţe atenuante legiuitorul a ţinut seama de situaţia excepţională în care s-a
săvârşit fapta prin care s-au pricinuit urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericol nu era înlăturat şi de care şi-a dat seama.

B. Condiţii
Pentru a se reţine depăşirea limitelor stării de necesitate ca circumstanţă atenuantă legală, trebuie să se
constate întrunite următoarelor condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune. Numai dacă fapta săvârşită constituie infracţiune,
corespunde unui model legal, poate angaja răspunderea penală şi face să se aplice circumstanţa atenuantă
pe care o examinăm. Nu are relevanţă dacă infracţiunea este săvârşită în forma consumată sau a tentativei
pedepsibile ori dacă autorul a comis-o pentru a înlătura un pericol care viza persoana sau drepturile sale ori
ale altuia;
b) fapta să fie săvârşită în stare de necesitate. Aceasta presupune ca ea să fie comisă pentru a salva
valorile sociale arătate în art. 20 alin. (2) C. pen. de la un pericol real, imediat şi inevitabil. Totodată
săvârşirea faptei să fi fost unica modalitate de înlăturare a pericolului, iar făptuitorul să nu fi avut
îndatorirea legală sau profesională de a înfrunta pericolul (a se vedea comentariul la art. 20);
c) fapta să fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce prin
neînlăturarea stării de pericol. Pentru ca o faptă, deşi comisă în condiţiile stării de necesitate, să
constituie totuşi infracţiune şi să atragă răspunderea penală, este necesar ca urmările produse să fie vădit
mai grave decât cele evitate.
 Disproporţia vădită dintre urmările produse şi cele evitate trebuie să aibă un caracter obiectiv; numai
credinţa făptuitorului că depăşeşte limitele necesităţii, fără ca o asemenea depăşire să nu fi avut loc efectiv,
nu este suficientă;
d) făptuitorul să-şi fi dat seama de existenţa disproporţiei în momentul comiterii faptei. Cerinţa ca
făptuitorul să-şi fi dat seama de disproporţia dintre urmările evitate şi cele produse duce la concluzia că,
dacă el nu şi-a reprezentat lipsa vădită de proporţie dintre acele urmări, chiar dacă putea să aibă o asemenea
reprezentare, se va considera că acţiunea de salvare a fost întreprinsă în limitele necesităţii şi nu va exista
infracţiune.
Pentru ca fapta săvârşită prin depăşirea stării de necesitate să cadă sub incidenţa legii penale, este
necesar ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţie directă sau indirectă ori din culpă, dar numai în modalitatea
uşurinţei, întrucât numai în aceste cazuri poziţia sa subiectivă implică reprezentarea disproporţiei vădite
între cele două categorii de urmări*19).

5. Acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune

A. Noţiune şi caracterizare
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, ca circumstanţă atenuantă legală,
este reglementată în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. şi poate fi definită ca fiind acea împrejurare în care
făptuitorul procedează la acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen, cu condiţia de a nu mai fi beneficiat de această
circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Această circumstanţă atenuantă legală are un element comun cu circumstanţa atenuantă judiciară
prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., în sensul că în cazul ambelor circumstanţe asistăm la o atitudine
nouă, pozitivă, a infractorului în raport cu consecinţele infracţiunii, atunci când acestea constau într-un
prejudiciu material, dar există şi o evidentă deosebire; dacă în cazul circumstanţei atenuante legale
infractorul acoperă integral prejudiciul material, în ipoteza circumstanţei atenuante judiciare, infractorul
depune eforturi pentru a înlătura sau diminua consecinţele infracţiunii, de orice natură ar fi, inclusiv când
acestea constau într-un prejudiciu material.
De asemenea, există deosebiri şi în ceea ce priveşte momentul schimbării atitudinii infractorului; în
cazul circumstanţei atenuante judiciare, eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea
prejudiciului material au loc imediat după executarea elementului material al faptei săvârşite şi mai înainte
de a se produce definitiv consecinţele acesteia, în situaţia circumstanţei atenuante legale acoperirea
integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune are loc după producerea definitivă a consecinţelor
de natură materială, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
Circumstanţa atenuantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. poate coexista cu circumstanţa
atenuantă judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., ţinând seama de elementele ce le
particularizează.

B. Condiţii
Pentru a deveni incidentă circumstanţa atenuantă legală „acoperirea integrală a prejudiciului material
cauzat prin infracţiune”, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei infracţiuni cauzatoare de prejudiciu material, cu excepţia infracţiunilor
prevăzute expres şi limitativ în art. 75 alin. (1) C. pen.
Aceasta înseamnă, pe de o parte, ca infracţiunea săvârşită să fie cauzatoare de prejudiciu material, iar, pe
de altă parte, infracţiunea să nu fie dintre cele prevăzute expres şi limitativ de lege.
Sunt cauzatoare de prejudiciu acele infracţiuni susceptibile, de asemenea, consecinţe care au fost comise
în forma consumată. De regulă, o infracţiune săvârşită în forma tentativei pedepsibile, atâta timp cât nu s-a
produs rezultatul, nu este susceptibilă de a fi incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 75 alin. (1)
lit. d) C. pen. De exemplu, dacă fapta de furt simplu a rămas în forma tentativei este firesc că nu s-a produs
un prejudiciu material, ori tentativa la înşelăciune sau la abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor etc.
Infracţiunile exceptate de către legiuitor de la incidenţa circumstanţei atenuante legale, prevăzută
la art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., sunt următoarele: infracţiuni contra persoanei, adică acele fapte
incriminate în Titlul I al Părţii speciale a noului Cod penal; furtul calificat (art. 229); tâlhăria simplă (art.
233); tâlhăria calificată (art. 234); pirateria (art. 235); fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de
plată electronice (art. 249, art. 250 şi art. 251); ultraj (art. 257); ultraj judiciar (art. 279); purtare abuzivă
(art. 296); infracţiuni contra siguranţei publice (art. 329–341); infracţiuni contra sănătăţii publice (art. 352–
359); infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate (art. 381–384);
contra securităţii naţionale (art. 394–410); contra capacităţii de luptă a forţelor armate (art. 413–437);
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război (art. 438–444); infracţiunile privind frontiera de stat
a României (art. 262–265); infracţiunile la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului (art. 32–
39 din Legea nr. 535/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 187/2012); infracţiunile de corupţie (art.
289–294); infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10–13^2 din Legea nr. 78/2000 cu
modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); a celor împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene (art. 18^1–18^5 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările efectuate prin
Legea nr. 187/2012); infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive (art. 345, art. 346); privind regimul juridic al drogurilor (art. 2–11
din Legea nr. 143/2000, cu modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); privind regimul
precursorilor (art. 22 din O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri, aprobate
cu modificări prin Legea nr. 186/2007, modificată prin Legea nr. 187/2012); a celor privind spălarea
banilor (art. 23, art. 24 din Legea pentru prevenirea şi sancţiunea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, cu modificările şi completările
efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiunile privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune
în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică (art. 98–110 din O.G. nr. 29/1997 privind Codul
aerian civil, cu modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni privind protecţia
martorilor (art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu modificările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (art. 3–6^1 din O.U.G.
nr. 31/2002, cu modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni privind traficul
de organe, ţesuturi sau celule de origine umană (art. 155–159 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni privind
prevenirea şi combaterea pornografiei (art. 9 din Legea nr. 196/2003 referitoare la combaterea pornografiei,
modificată prin Legea nr. 187/2012) şi a infracţiunilor la regimul adopţiilor (art. 92 din Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, cu modificarea efectuată prin Legea nr. 187/2012).
b) acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
După săvârşirea infracţiunii prin care s-a cauzat prejudiciu material, autorităţile judiciare competente vor
stabili întinderea acestuia pentru ca infractorul să poată proceda la acoperirea integrală a prejudiciului
material respectiv. Acoperirea integrală a prejudiciului material trebuie să fie realizată, de către infractor, în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată. Acoperirea prejudiciului
material produs prin infracţiune de altcineva decât cel care a săvârşit ori a contribuit la comiterea
infracţiunii face inaplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., deoarece nu se mai justifică în niciun
fel reducerea pedepsei pentru autorul infracţiunii sau participantul la săvârşirea acesteia, întrucât
circumstanţa dobândeşte inevitabil un caracter personal, deoarece finalitatea textului care o reglementează
are în vedere tocmai ca acoperirea integrală a prejudiciului să fie efectuată de către cel care a săvârşit
infracţiunea, pentru a fi justificată aplicarea pentru acesta a reducerii pedepsei.
c) făptuitorul să nu mai fi beneficiat de circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.,
într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
 Raţiunea acestei condiţii are ca temei faptul că atâta timp cât această circumstanţă a fost aplicată fără să
aibă efectul dorit, adică fără să conducă la corectarea conduitei infractorului faţă de valorile sociale ce fac
obiect de ocrotire penală, există temerea justificată că aceasta nu va avea efectul pozitiv nici în viitor, dacă
se va aplica din nou aceluiaşi infractor.
S-ar putea pune problema în ce măsură circumstanţa atenuantă legală a acoperirii integrale a
prejudiciului material produs prin infracţiune este constituţională, ţinând seama că alte dispoziţii din Codul
penal anterior au fost considerate neconstituţionale dacă aplicarea lor era condiţionată de repararea
integrală a prejudiciului, întrucât s-a apreciat că se creează o discriminare pe criteriul averii*20).

6. Circumstanţele atenuante judiciare

Circumstanţele atenuante judiciare sunt reglementate în art. 75 alin. (2) C. pen. şi, spre deosebire de
circumstanţele atenuante legale, caracterul lor atenuant este evaluat de judecător prin raportarea faptei
concrete la ansamblul împrejurărilor în care aceasta a fost comisă şi la persoana infractorului.
Circumstanţele atenuante judiciare au un caracter echivoc, întrucât este posibil ca aceeaşi împrejurare,
după cum este raportată la situaţii concrete diferite, să aibă uneori caracter atenuant, alteori să nu i se poată
atribui nicio semnificaţie, iar în unele cazuri să aibă chiar caracter agravant (de exemplu, starea de beţie
voluntară, ocazională, poate constitui o circumstanţă atenuantă în cazul unei infracţiuni de lovire, ori poate
să nu aibă nicio semnificaţie pentru cel care a săvârşit un furt sau un abuz de încredere, sau poate avea
valoare de circumstanţă agravantă în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de purtare abuzivă).
Din acest considerent, circumstanţele atenuante judiciare pot varia de la caz la caz, motiv pentru care
legiuitorul nu le poate preevalua şi enumera limitativ, lăsând constatarea şi evaluarea lor la aprecierea
instanţei de judecată. Caracterul atenuant al acestor împrejurări nu poate fi stabilit decât a posteriori, de
către instanţa de judecată care are obligaţia, când le reţine, să le indice în mod corect şi să le motiveze
caracterul lor.
Împrejurările susceptibile de a constitui circumstanţe atenuante sunt realităţi obiective care, atunci când
există, nu pot fi ignorate, dar constatându-le, instanţa nu este obligată să recunoască în mod automat,
caracterul lor uşurător, care să conducă la reducerea limitelor speciale ale pedepsei.
Noul Cod penal, în art. 75 alin. (2), enumeră, într-o formulare cuprinzătoare, împrejurările care pot
constitui circumstanţe atenuante judiciare, după cum urmează:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
Această circumstanţă atenuantă judiciară înseamnă o „căinţă activă” a infractorului şi poate opera, mai ales,
în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Se aseamănă cu împiedicarea producerii rezultatului sau cu
împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauze generale de nepedepsire, pentru că atât în cazul circumstanţei
atenuante, cât şi în cel al cauzelor generale de nepedepsire, infractorul revine într-un anumit fel asupra
hotărârii infracţionale iniţiale şi recurge la împiedicarea producerii rezultatului sau înlăturarea acestuia.
Deosebirea esenţială este dată de momentul şi condiţiile în care operează cauzele generale de nepedepsire
(a se vedea comentariul de la art. 34 şi art. 51) în raport cu circumstanţa atenuantă.
În cazul circumstanţei atenuante judiciare pe care o examinăm, infractorul are o intervenţie activă după
săvârşirea infracţiunii, după ce rezultatul acesteia s-a produs ori este în curs de a se produce, neavând
relevanţă dacă fapta a fost descoperită de o altă persoană sau chiar de autorităţi.
Constituie circumstanţă atenuantă judiciară, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., de exemplu, acordarea
de ajutor victimei unei vătămări corporale sau a unei tentative la infracţiunea de omor prin acordarea de
îngrijiri medicale, anunţarea sau chemarea unei ambulanţe ori prin transportarea la unitatea medicală unde i
s-a acordat ajutorul medical victimei; restabilirea situaţiei anterioare; restituirea bunului sustras; plata de
bunăvoie a unor despăgubiri băneşti etc.
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului. Împrejurările care privesc fapta comisă sunt stări, calităţi, situaţii sau alte date ale realităţii
ce au legătură cu fapta, punând în lumină relaţia dintre acestea şi mediul în care a fost săvârşită
imprimându-i o anumită gravitate ori semnificaţie proprie, specifică.
 Sfera împrejurărilor legate de săvârşirea infracţiunii este foarte variată. Acestea pot viza locul sau timpul
săvârşirii infracţiunii; de exemplu, o faptă de vătămare corporală săvârşită într-un mediu privat poate fi
apreciată ca fiind de o gravitate mai redusă în raport cu săvârşirea aceleiaşi fapte cu prilejul unei
manifestaţii publice televizate; ori sustragerea unui bun dintr-un loc public în raport cu săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni profitând de unele mişcări violente de stradă; sau sustragerea ori distrugerea unor bunuri care au
valoare, semnificaţie sau valoare de întrebuinţare diferite etc.
Pot fi avute în vedere şi alte împrejurări, ca, de exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra unei singure
persoane ori asupra mai multor persoane; sau infracţiunea a fost săvârşită de o singură persoană ori prin
cooperarea mai multor persoane; ori de o persoană în stare de intoxicaţie accidentală incompletă; sau
infracţiunea s-a comis fără a se lua anumite precauţiuni de zădărnicire a descoperirii acesteia; ori s-au
folosit mijloace mai puţin apte de a produce consecinţe grave etc.

*1) Potrivit art. 411 C. pen., dacă persoana care a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute în prezentul
titlu (este vorba de Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale) înlesneşte, în cursul urmăririi penale,
aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
*2) Şt. Daneş, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, p. 122.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 197; I. Pascu, op. cit., p. 388; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit.,
p. 433; M.A. Hotca, op. cit., p. 699; Tr. Dima, op. cit., p. 545.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 109/1995, în Culegere de practică judiciară pe anul 1995, p.
133–134; C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 436/1998, în Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.
221.
*5) A se vedea G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară în materie penală, op. cit., vol. III, p. 50–52.
*6) I. Ristea, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 164.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 146/A/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 141.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 350/1999, în RDP nr. 2/2001, p. 182; „Pătrunderea victimei la o oră târzie din
noapte în curtea inculpatului şi încercarea ei de a intra în locuinţă prin efracţie, constituie acţiuni ilicite
grave, de natură a cădea sub incidenţa legii penale, care au produs inculpatului o puternică tulburare, astfel
în mod justificat s-a reţinut existenţa circumstanţei atenuante a provocării”.
*9) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 359/2007, nepublicată.
*10) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 127.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1345 din 17 septembrie 1991, în Jurisprudenţa CSJ în materie penală, 1990–
2000, op. cit., p. 93: „În cazul în care persoana vătămată comite involuntar un gest pe care, din eroare,
inculpatul îl consideră ca fiind un act intenţionat de provocare şi, din această cauză, se află într-o stare de
puternică tulburare, se justifică aplicarea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. (anterior – n.a.)”.
*12) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 47.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3679/2003, în RDP nr. 4/2004, p. 164.
*14) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 531/1994, în RDP nr. 3/1995, p. 138.
*15) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 134.
*16) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1629/1974, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală, pe anii 1969–1975, p. 362.
*17) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 45.
*18) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 686/2008, în Jurisprudenţa secţiei penale, vol. II, 2007; vol. I, 2008, p. 3.
*19) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 122.
*20) Prin Dec. nr. 463 din 13 noiembrie 1997 (M. Of. nr. 53 din 6 februarie 1998), Curtea
Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 81 alin. (4) din
Codul penal anterior sunt neconstituţionale. În motivarea deciziei se arată că dispoziţiile art. 81 alin. (4),
condiţionând luarea unei măsuri de politică penală cu grave consecinţe, cum ar fi suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, de soluţionarea unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de discriminare
între cetăţeni şi vine în contradicţie cu prevederile art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 din Constituţie.
În acelaşi sens, a se vedea şi Dec. Curţii Constituţionale nr. 25/1998.

ART. 76
Efectele circumstanţelor atenuante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

În art. 76 alin. (1) C. pen. se reglementează efectele circumstanţelor atenuante când, în norma de
incriminare a faptei săvârşite, pedeapsa principală este închisoarea sau amenda.
Când pedeapsa principală a infracţiunii săvârşite este închisoarea sau amenda şi se reţin circumstanţe
atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime.
Dacă limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sau ale amenzii, sunt divizibile cu fracţia de
reducere, acestea se stabilesc fără dificultate; de exemplu, dacă s-a săvârşit infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.) la care pedeapsa este închisoarea de la 6 ani la 12 ani şi se
reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa va urma să fie stabilită între 4 ani şi 8 ani închisoare; ori în cazul în
care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 9 luni, pedeapsa va
urma să fie stabilită între 2 luni şi 6 luni; sau în varianta în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
săvârşită este amenda între 180 şi 300 de zile-amendă, pedeapsa va urma să fie stabilită între 120 şi 200
zile-amendă.
Când limita specială de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de
reducere ce ar urma să se aplice, potrivit art. 186 alin. (2) C. pen., fracţia se va aplica asupra termenului
transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni; luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau
în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. De exemplu, dacă pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 11 luni şi se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa pe luni se va
transforma în zile şi vor deveni 120 de zile, respectiv 330 de zile, la care se aplică fracţia de 1/3, limitele
fiind de 80 de zile, respectiv 220 de zile, care transformate în luni limitele vor fi de 2 luni şi 20 de zile,
respectiv 7 luni şi 10 zile.
În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani care nu sunt divizibile cu fracţia de reducere ce ar
urma să se aplice, termenul în ani se transformă în luni, se aplică fracţia de reducere, după care durata
obţinută se transformă în ani. De exemplu, dacă limitele speciale pentru infracţiunea săvârşită sunt de 4 ani
şi 10 ani, acestea se transformă în luni şi devin 48 de luni, respectiv 120 de luni, la care se aplică fracţia de
reducere şi devin 32 de luni, respectiv 80 de luni, care transformate în ani vor fi 2 ani şi 8 luni, respectiv 6
ani şi 8 luni.
În art. 76 alin. (2) C. pen. sunt reglementate efectele circumstanţelor atenuante în cazul în care norma de
incriminare a faptei săvârşite prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Într-o asemenea ipoteză se aplică
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante, reducerea limitelor speciale
ale pedepsei se face o singură dată.

ART. 77
Circumstanţe agravante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Noţiunea şi caracterizarea circumstanţelor agravante

 Circumstanţele agravante pot fi definite ca fiind acele împrejurări prevăzute explicit în legea penală
care reflectă totdeauna şi în mod univoc o gravitate mai ridicată a infracţiunii şi/sau o periculozitate sporită
a infractorului, determinând astfel aplicarea unei pedepse mai severe.
Instanţa de judecată, care constată existenţa vreuneia dintre împrejurările prevăzute în art. 77 C. pen.,
este obligată să o reţină ca circumstanţă agravantă şi să ţină seama de existenţa ei la individualizarea
pedepsei pe care o stabileşte. Această concluzie se desprinde din exprimarea categorică a textului:
„următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante”.
Aceste circumstanţe agravante au caracter general, putând fi aplicate, de regulă, în cazul oricărei
infracţiuni la care ele devin incidente, cu excepţia situaţiilor în care unele dintre aceste împrejurări
constituie element al conţinutului infracţiunii sau element circumstanţial de agravare a variantei calificate a
infracţiunii.

2. Examinarea circumstanţelor agravante

Potrivit art. 77 C. pen., următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:
a) Săvârşirea faptei, de trei sau mai multe persoane împreună. Această circumstanţă este
susceptibilă de a fi reţinută numai în cazul infracţiunilor intenţionate sau praeterintenţionate, întrucât
legea se referă la „săvârşirea împreună” de către trei sau mai multe persoane a aceleiaşi fapte, ceea ce
implică ideea de acţiuni deliberate*1). Dar chiar şi atunci când infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie,
dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen. nu pot fi aplicabile dacă pluralitatea de făptuitori constituie un element
obligatoriu pentru existenţa infracţiunii (ca, de exemplu, constituirea unui grup infracţional organizat (art.
367 C. pen.); acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art. 397 C. pen.); încăierarea (art. 198 C. pen.), care
presupune participarea la o încăierare între mai multe persoane etc.); ori un element circumstanţial al
variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, violul, când fapta a fost săvârşită de mai multe persoane
împreună, art. 218 alin. (2) lit. f) C. pen.; agresiunea sexuală, când fapta a fost săvârşită de două sau mai
multe persoane împreună, art. 219 alin. (2) lit. f) C. pen.)]. Justificarea neaplicării circumstanţei agravante a
săvârşirii faptei la trei sau mai multe persoane împreună în cazul altor infracţiuni se explică prin faptul că
altfel ar însemna ca aceeaşi împrejurare, respectiv numărul de făptuitori, să constituie un element al
conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de agravare a infracţiunii şi, totodată, o circumstanţă
agravantă, ceea ce, desigur, nu ar fi de conceput.
Considerarea săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, ca circumstanţă agravantă,
se întemeiază pe realitatea că ea imprimă faptei o gravitate socială sporită, întrucât conlucrarea mai multor
persoane contribuie la întărirea hotărârii acestora de a o săvârşi, măreşte forţa de acţiune a făptuitorilor, le
dă mai multă îndrăzneală şi creează condiţii care să îngreuneze descoperirea infracţiunii ori a făptuitorilor,
iar uneori poate micşora sau chiar anihila posibilităţile de apărare a victimei*2).
Pentru a se reţine circumstanţa agravantă pe care o analizăm, este necesar ca cele trei sau mai multe
persoane să săvârşească fapta împreună. O faptă este săvârşită împreună de mai multe persoane numai
dacă toate aceste persoane contribuie efectiv şi concomitent la comiterea ei.
Această condiţie este îndeplinită întotdeauna în cazul coautoratului, întrucât coautorii lucrează la
executarea nemijlocită a infracţiunii, la executarea nemijlocită a acţiunii care constituie elementul material
al acesteia.
O conlucrare efectivă şi concomitentă există, de asemenea, în toate cazurile în care autorul este ajutat sau
asistat, prin acţiuni caracteristice complicităţii care, desfăşurate simultan, îi promovează eficienţa şi îi
asigură reuşita.
Prin urmare, săvârşirea împreună a faptei prevăzute de legea penală înseamnă executarea nemijlocită a
faptei, dar şi actele de complicitate concomitentă.
Instigarea, care prin definiţie precede luarea hotărârii, nu poate avea în mod direct valoarea de
contribuţie la „săvârşirea împreună a unei fapte prevăzute de legea penală”. Uneori însă este posibil ca,
după efectuarea actelor de instigare şi determinarea autorului să comită infracţiunea, instigatorul să dea
ajutor concomitent autorului în săvârşirea acesteia sau, cu alte cuvinte, să săvârşească şi alte acte de
complicitate. Într-un asemenea caz, din punct de vedere juridic, complicitatea fiind o formă de participaţie
secundară, se absoarbe în instigare, iar persoana respectivă urmează a fi caracterizată ca instigator. Cu toate
acestea, actele sale de complicitate concomitentă, având o existenţă materială, obiectivă, nu-şi pierd fiinţa
datorită absorbţiei în instigare şi atribuie celui care le-a comis calitatea de participant, în sensul art. 77 lit.
a) C. pen.
Este în afara oricăror îndoieli că, pentru a opera circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de trei sau mai
multe persoane împreună, este necesar ca pe lângă contribuţia concomitentă a acestora să existe şi o
coeziune subiectivă între ei. Totuşi, se pune problema dacă toţi făptuitorii trebuie să acţioneze cu intenţie
sau este suficient ca unul sau unii să aibă reprezentarea participării lor la o infracţiune.
Au fost examinate opinii diferite în această problemă.
Credem că răspunsul îl găsim în modul de exprimare folosit de legiuitor în textul art. 77 C. pen.
Din examinarea acestui text, în care sunt enumerate toate circumstanţele agravante, se constată că, pe
când în definirea tuturor celorlalte agravante legea foloseşte expresia săvârşirea infracţiunii, ceea ce
implică şi existenţa laturii subiective, atunci când defineşte agravanta de la lit. a) legea utilizează expresia
săvârşirea faptei.
Având în vedere raţiunea existenţei acestei circumstanţe agravante, cât şi formularea textului de
reglementare, considerăm că dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen. devin incidente, chiar dacă numai unul
dintre făptuitori a acţionat cu intenţie, iar ceilalţi fără vinovăţie. Această soluţie este confirmată şi în
practica judiciară. Astfel, s-a decis că există agravanta săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane
împreună în cazul în care nu toţi participanţii au acţionat cu intenţie; sau dacă unul dintre participanţi era în
eroare asupra caracterului ilegal al deposedării victimei; ori dacă unul dintre coautori nu îndeplinea
condiţiile răspunderii penale*3).
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă reală şi se răsfrânge
asupra tuturor participanţilor, în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante. În
conţinutul acestei circumstanţe sunt cuprinse două împrejurări de agravare: prima, constând în săvârşirea
infracţiunii prin cruzimi; a doua, în supunerea victimei la tratamente degradante.
Prin acte de cruzime se înţeleg acele acte de violenţă de natură să provoace suferinţe şi chinuri
prelungite victimei infracţiunii, ceea ce implică faptei un caracter deosebit de grav*4). Cu alte cuvinte,
infracţiunea se comite prin cruzimi atunci când săvârşirea ei are loc prin producerea unor suferinţe
grele, prelungite victimei datorită modului feroce în care infractorul a înţeles să o comită, prin utilizarea
unor mijloace şi procedee sălbatice, nemiloase şi nenecesare, în mod normal, pentru producerea rezultatului
specific infracţiunii săvârşite*5).
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, în legea penală, constituie o circumstanţă agravantă
generală, reglementată în art. 77 lit. b) teza I C. pen., dar şi un element circumstanţial al variantei
agravante a infracţiunii de omor [art. 189 lit. h) C. pen.].
Ca circumstanţă agravantă generală, săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este susceptibilă de a fi incidentă
în cazul infracţiunilor contra persoanei, cum este vătămarea integrităţii corporale sau în cadrul infracţiunii
de distrugere prin uciderea în chinuri a unor animale*6) sau a altor infracţiuni privind protecţia animalelor
prevăzute în Legea nr. 205/2004*7).
Nu este exclus, ca şi alte infracţiuni, cum sunt cele complexe, în conţinutul cărora intră, ca acţiune
adiacentă, săvârşirea de violenţe (de exemplu, tâlhăria, violul, agresiunea sexuală), să fie comise prin acte
de cruzime.
În practica judiciară s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de omor prin cruzimi în cazul inculpatului care a
bătut-o pe concubina sa, lovind-o timp de peste o oră cu palmele, pumnii, picioarele şi cu piciorul unui
scaun în cap, pe trunchi şi membre, după câteva ore victima decedând*8); la fel, în situaţia în care
inculpatul a început să lovească cu pumnii şi picioarele pe concubina lui, în prezenţa mai multor persoane,
iar după plecarea acestora a continuat să lovească victima cu o bâtă, apoi cu o cărămidă şi cu coada unei
sape pe tot corpul, după care a turnat peste aceasta o oală cu apă fierbinte, iar în cele din urmă a luat un
topor şi a lovit victima în cap*9); ori în ipoteza în care victima a fost lovită în cap de inculpat cu pumnii
timp de 3 ore, în intervale succesive; internată în spital, victima a decedat a doua zi*10).
Pentru existenţa agravantei nu interesează dacă actele de cruzime au dus prin ele însele la producerea
rezultatului infracţional sau dacă infractorul le-a săvârşit numai pentru a chinui victima înainte sau în
timpul comiterii acţiunii nemijlocit generatoare a urmării specifice.
Din punct de vedere subiectiv, făptuitorul trebuie să îşi fi reprezentat nu numai rezultatul caracteristic
infracţiunii săvârşite, ci şi faptul că, folosindu-se de mijloace şi procedee chinuitoare, provoacă victimei
grele suferinţe*11).
A doua circumstanţă agravantă prevăzută în art. 77 lit. b) teza a II-a C. pen. o constituie săvârşirea
infracţiunii prin supunerea victimei la tratamente degradante.
Prin tratamente degradante se înţeleg acele metode, tehnici de efectuare a cercetării penale sau de
punere în executare a pedepselor incompatibile cu dispoziţiile legii şi cu normele morale, prin care se
provoacă în mod intenţionat suferinţe grave, mintale sau fizice, care în situaţii neobişnuite ar fi
nejustificate.
În opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, tratamente degradante reprezintă maltratarea menită să
trezească victimei sentimente de teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, fiind capabilă să o umilească şi
înjosească ori să stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică şi morală*12).
Folosirea oricăror acte inumane sau degradante este interzisă atât de către legislaţia noastră internă [art.
22 alin. (2) din Constituţie, art. 282 C. pen. (tortura), art. 5 din Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal]*13), cât şi de Convenţii Internaţionale la care România este parte (art. 3 Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 4 din Carta Drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante din 1987, Convenţia O.N.U. împotriva torturii şi a altor pedepse sau
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante este o circumstanţă
reală, producând efecte şi asupra altor participanţi, în condiţiile art. 50 alin. (2) C. pen.
c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori
bunuri.
Prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri se înţeleg orice
metode sau mijloace care, prin ele însele, pot pune în pericol alte persoane sau bunuri decât cele vizate prin
săvârşirea infracţiunii.
Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile, răspândirea de substanţe chimice
vătămătoare, toxice ori radioactive, infectarea surselor sau a reţelelor de apă, declanşarea unor energii
distructive, cum ar fi, de exemplu: deschiderea unui baraj şi provocarea unei inundaţii, răspândirea de
dăunători într-o cultură, dărâmarea unor clădiri sau deteriorarea unor instalaţii, dacă se pune în pericol
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea altor persoane ori integritatea sau existenţa altor bunuri.
Când folosirea metodelor sau mijloacelor de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri constituie
un element al infracţiunii (de exemplu, infracţiunea de acte de diversiune, art. 403 C. pen.) sau un
element circumstanţial al variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, distrugerea, art. 253 alin. (4) C.
pen.], atunci agravanta prevăzută în art. 77 lit. c) C. pen. nu mai poate fi incidentă.
Această agravantă are caracter real şi se răsfrânge asupra participanţilor care au cunoscut-o sau au
prevăzut-o [art. 50 alin. (2) C. pen.].
d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un
minor. Pentru reţinerea agravantei pentru major, este necesar să se constate că a săvârşit infracţiunea
împreună cu minorul, indiferent dacă acesta răspunde penal sau nu şi care a fost contribuţia sa la
comiterea infracţiunii*14).
De asemenea, trebuie stabilit că majorul a cunoscut că cel cu care cooperează este minor; în sens
contrar, operează dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. pen.
 Agravanta poate fi incidentă atât în cazul pluralităţii ocazionale (participaţie proprie sau improprie), cât
şi în cazul unei pluralităţi naturale sau constituite, întrucât antrenarea minorilor la săvârşirea unei
infracţiuni şi cooperarea, împreună cu ei, la comiterea unei fapte penale reflectă, în ceea ce-i priveşte pe
majori, o periculozitate sporită, indiferent de natura ocazională sau constituită de infractori sau făptuitori.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 77 lit. d) C. pen., nu interesează nici calitatea de autor, instigator sau
complice în care majorul sau minorul au cooperat la săvârşirea infracţiunii şi nici numărul participanţilor,
fiind necesar ca cel puţin unul dintre ei să fie minor.
Uneori, circumstanţa agravantă prevăzută în art. 77 lit. d) C. pen. se poate afla în concurs cu
circumstanţa agravantă cuprinsă în art. 77 lit. a) C. pen., dacă cel puţin una dintre cele trei sau mai multe
persoane care săvârşesc împreună fapta prevăzută de legea penală este un minor. În asemenea situaţie,
privitor la infractorul sau infractorii majori, cele două agravante operează cumulativ, atât timp cât fiecare
dintre ele au izvorul într-o altă situaţie de fapt şi împreună dau un plus de gravitate faptei săvârşite.
Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost săvârşită împreună cu un minor,
este o circumstanţă reală, se răsfrânge asupra participanţilor majori numai dacă aceştia au cunoscut sau au
prevăzut faptul cooperării cu un minor.
e) Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate,
datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze. Legea penală nu explică ce se înţelege
prin „starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate”, ceea ce înseamnă că s-a avut în vedere
înţelesul obişnuit de „persoană vulnerabilă”.
Potrivit DEX, prin „persoană vulnerabilă” se înţelege acea persoană care poate fi atacată uşor, care are
părţi slabe, defectuoase, puncte sensibile*15).
Prin urmare, starea de vădită vulnerabilitatea a persoanei vătămate presupune imposibilitatea acesteia de
a se apăra sau exprima voinţa datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze. Se află într-o
asemenea stare persoanele de vârstă fragedă, cele epuizate fizic sau la o vârstă înaintată; cele care au o stare
de sănătate precară, care prezintă infirmităţi sau se află în stare de inconştienţă din cauza unor boli psihice
ori ale somnului etc.
Agravarea răspunderii penale a infractorului într-o asemenea împrejurare se justifică pe considerentul că
fapta are un caracter mai grav datorită situaţiei speciale în care se află persoana vătămată, iar
infractorul denotă o periculozitate sporită.
Pentru a fi aplicabilă circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen., este necesar să se
constate: pe de-o parte, preexistenţa stării de vulnerabilitate a persoanei vătămate, iar, pe de altă parte,
că infractorul a fost conştient de existenţa acesteia şi a profitat de ea la săvârşirea infracţiunii.
Starea de neputinţă a victimei de a se apăra sau exprima voinţa, de care a profitat infractorul, la unele
infracţiuni, poate constitui un element al conţinutului infracţiunii (de exemplu, la infracţiunea de viol, la
infracţiunea de agresiune sexuală, la infracţiunea de tâlhărie). Această circumstanţă agravantă are caracter
real, operează şi asupra participanţilor, în condiţiile art. 50 alin. (2) C. pen.
f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe
psihoactive*16), când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii.
Intoxicaţia voluntară preordinată (produsă dinadins) constituie întotdeauna o circumstanţă agravantă,
caracterizată ca atare de legiuitor fiindcă relevă periculozitatea sporită a infractorului. Provocându-şi starea
de intoxicaţie în vederea săvârşirii infracţiunii, subiectul premeditează asupra acesteia, se pregăteşte pentru
a o comite cu mai mult curaj ori să ducă, prin viclenie, la uşurarea răspunderii penale, putând invoca starea
de intoxicaţie ca o împrejurare uşurătoare, în cazul în care infracţiunea ar fi descoperită şi el ar fi prins.
Existenţa agravantei prevăzută în art. 77 lit. f) C. pen. nu este condiţionată de caracterul complet sau
incomplet al stării de intoxicaţie; este suficient ca făptuitorul să fi consumat o cantitate de alcool sau alte
substanţe psihoactive care să-i fi creat climatul psihic necesar săvârşirii infracţiunii.
Existenţa premeditării în condiţiile în care intoxicaţia a fost completă este explicată în teoria dreptului
prin referire la aşa-numitele acţiuni libere in causa, fapta infracţională fiind dinainte gândită şi voită, chiar
dacă în momentul săvârşirii ei făptuitorul se afla în stare de inconştienţă*17). Esenţial este să se
dovedească faptul că starea de intoxicaţie a fost anume provocată în vederea săvârşirii infracţiunii. Este
un adevăr că atunci când fapta incriminată constă într-o acţiune este mai greu de conceput săvârşirea ei
într-o stare de intoxicaţie voluntară completă, provocată în vederea comiterii acesteia, datorită
imposibilităţii fizice de a acţiona; când însă este vorba de o inacţiune prevăzută de legea penală, nu există
nicio îndoială că fapta are caracter penal, deoarece cauza voluntară a stării de inconştienţă este şi cauza
voluntară a omisiunii; or această omisiune constituie însă şi elementul material al infracţiunii*18).
Starea de intoxicaţie preordinată, ca şi premeditarea, constituie o circumstanţă personală, dar se poate
converti în circumstanţă reală atunci când este cunoscută de participanţi, în condiţiile art. 50 alin. (2) C.
pen.
g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate,
de starea de asediu sau de starea de urgenţă. Calamitatea înseamnă o nenorocire mare, dezastru
provocat de obicei de un fenomen natural, care loveşte o colectivitate, cum ar fi o inundaţie, un cutremur
de pământ, erupţia unui vulcan, surparea unei mine, un incendiu de mari proporţii, o catastrofă de cale
ferată etc.
În situaţiile de acest fel, datorită condiţiilor obiective create, este posibil ca, în unele sectoare ale vieţii
sociale, activitatea organelor de apărare a ordinii să nu se poată desfăşura în condiţii adecvate, ocrotirea
bunurilor să nu mai poată fi asigurată corespunzător, funcţionarea mijloacelor de alarmare sau comunicare
să fie împiedicată, transporturile să fie mult stânjenite etc. În asemenea împrejurări se creează o ambianţă
prielnică săvârşirii de infracţiuni, de care infractorii periculoşi, insensibili la suferinţa colectivităţii,
înţeleg să profite.
Circumstanţa agravantă pe care o analizăm, pentru a fi reţinută, trebuie să se constate, pe de o parte,
existenţa situaţiei prilejuite de o calamitate, iar, pe de altă parte, faptul ca infractorul a săvârşit o
infracţiune profitând de această situaţie.
Starea de asediu este acea situaţie care impune măsuri excepţionale de natură politică, militară,
economică, socială sau de altă natură, aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave actuale sau iminente,
care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului*19).
Pe durata stării de asediu, proporţional cu gravitatea situaţiei care a determinat instituirea acesteia şi
numai dacă este necesar, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale înscrise în
Constituţie, cu acordul ministrului justiţiei.
Pentru aplicarea circumstanţelor agravante prevăzute în art. 77 lit. g) teza a II-a C. pen., este necesar să
se constate că infracţiunea a fost săvârşită după instituirea de către Preşedintele României a stării de
asediu prin decret publicat în Monitorul Oficial, dar mai înainte de încetarea acestei stări. Totodată se
impune să se stabilească faptul că infractorul a profitat de starea de asediu, adică s-a folosit de acest prilej
în săvârşirea infracţiunii.
Starea de urgenţă este acea stare în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri excepţionale de
natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale, justificate de: a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind
securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea
unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Pe durata stării de urgenţă, care poate fi de cel mult 30 de zile, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi
sau libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, cu acordul ministrului justiţiei.
Pentru agravarea răspunderii penale în temeiul dispoziţiilor art. 77 lit. g) teza a II-a C. pen., organul
judiciar trebuie să constate că infracţiunea s-a săvârşit în stare de urgenţă; adică după ce aceasta a fost
instituită şi mai înainte de a înceta, iar infractorul, în comiterea infracţiunii, a profitat de starea de urgenţă.
Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 77 lit. g) C. pen., în oricare dintre modalităţile sale, are caracter
real.
h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală
cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate
de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
Nondiscriminarea este consacrată în Constituţia României, în art. 4 alin. (2) şi în art. 16.
Discriminarea este interzisă şi prin instrumente internaţionale care reglementează drepturile
fundamentale ale omului (art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului; art. 1 din Protocolul nr. 13
adiţional Convenţiei; art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Recomandarea de politică generală nr. 7 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Interdicţiei din
Codul Consiliului Europei, la pct. 21 recomandă statelor membre să prevadă în legea penală, ca
circumstanţă agravantă, motivaţia rasistă pentru toate infracţiunile, adică infracţiunile în general, chiar
dacă ele nu sunt specifice domeniului antidiscriminatoriu.
Circumstanţa agravantă pe care o analizăm a fost introdusă pentru prima oară în Codul penal anterior
prin Legea nr. 278/2006 şi preluată în noul Cod penal într-o formulare mult mai cuprinzătoare.
Temeiul agravantei îl constituie periculozitatea ridicată a infractorului, exprimată printr-un mobil
incompatibil cu societatea contemporană.
Pentru combaterea discriminării, inclusiv prin mijloace de drept penal, a fost adoptată O.G. nr. 137 din
31 august 2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare*20). Prin dispoziţiile
art. 2 din acest act normativ se explică termenul „discriminare”. Potrivit acestui text, prin „discriminare”
se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţe, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, categorie specială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infecţie HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alte criterii, care au ca
scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Deşi are, în principiu, un caracter personal, circumstanţa agravantă prevăzută în art. 77 lit. h) se poate
converti în circumstanţa reală, care să se răsfrângă asupra participanţilor care au luat la cunoştinţă de
mobilul cu care infractorul a acţionat şi totuşi au continuat cooperarea cu el.
Discriminarea poate constitui element al infracţiunii [de exemplu, abuzul în serviciu prevăzut în art. 297
alin. (2) C. pen. sau incitarea la ură sau discriminare, prevăzută în art. 369 C. pen.], caz în care nu mai
poate avea şi valoare de circumstanţă agravantă legală generală.

*1) J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 171.

*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 161.
*3) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 59.
*4) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 21.
*5) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 151–152.
*6) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 163.
*7) Publicată în M. Of. nr. 531 din 14 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele
produse prin Legea nr. 187/2012.
*8) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 1341/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 124.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1860/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 123.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3763/1999, în RDP nr. 1/2002, p. 130.
*11) CSJ, Completul de 9 judecători, Dec. nr. 11/2001, în RDP nr. 1/2003, p. 178.
*12) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, op. cit., p. 195.
*13) Publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.
*14) C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 82/R din 4 martie 2002, în Buletinul Jurisprudenţei, 2002, p. 448;
În acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. pen. nr. 3552/1971, în RRD nr. 5/1972, p. 165.
*15) Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009,
p. 1209.
 *16) Potrivit dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 187/2012 „prin substanţe psihoactive se înţelege
substanţele stabilite de lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii”.
*17) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 167.
*18) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 160.
*19) A se vedea art. 2 din O.U.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu şi regimul
stării de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 153/2004.
*20) O.G. nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare, publicată în M. Of. nr. 431/2000, republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 324/2006, în M.
Of. nr. 99/2007.

ART. 78
Efectele circumstanţelor agravante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Caracterul facultativ al agravării pedepsei

Din examinarea dispoziţiilor art. 78 C. pen., care reglementează efectele circumstanţelor agravante,
rezultă că legiuitorul, spre deosebire de tratamentul circumstanţelor atenuante, pentru care a prevăzut o
atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante, a consacrat regula agravării
facultative a pedepsei. Aceasta rezultă cu claritate din expresiile „se poate aplica o pedeapsă până la
maximul special” sau „se poate adăuga un spor de până la 2 ani”, folosite în redactarea textului art. 78 C.
pen.

2. Limitele agravării pedepsei ca efect al circumstanţelor agravante

Potrivit dispoziţiilor art. 78 C. pen., când există circumstanţe agravante (una sau mai multe) infractorului
i se poate aplica o pedeapsă până la maximul special prevăzut de norma de incriminare a faptei săvârşite,
iar dacă acest maxim nu este îndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 2 ani,
care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul pedepsei amenzii se poate aplica un spor de
cel mult o treime din maximul special.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute.

ART. 79
Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Concursul între cauze de atenuare

Potrivit art. 79 alin. (1) C. pen., dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni devin incidente două sau mai
multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, instanţa va proceda la reducerea limitelor speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune, prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Prin urmare, în caz de concurs între cauze de atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinând seama, în primul
rând, de prevederile art. 33 alin. (2) C. pen., în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea consumată se reduc la jumătate, iar dacă norma de incriminare a faptei săvârşite
prevede detenţiunea pe viaţă, pedeapsa va fi închisoarea de la 10 la 20 de ani.
În al doilea rând, limitele de pedeapsă stabilite pentru tentativă vor fi reduse cu o treime, în baza
dispoziţiilor art. 76 C. pen., indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
 În al treilea rând, la limitele de pedeapsă reduse ca urmare a efectelor circumstanţelor atenuante se
aplică reducerea potrivit cauzei speciale de reducere a pedepsei. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o
tentativă la infracţiunea de acte de diversiune prevăzută de art. 404 C. pen., însă în favoarea infractorului
au fost reţinute circumstanţe atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi, totodată,
cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 411 C. pen., întrucât infractorul, în cursul urmăririi penale, a
avut o contribuţie deosebită la aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a participanţilor care
aveau în proiect săvârşirea altor infracţiuni împotriva securităţii naţionale; în acest caz, se vor stabili, mai
întâi, limitele speciale ale tentativei la infracţiunea de acte de diversiune prin raportare la infracţiunea
consumată, acestea fiind de 5 ani, respectiv 10 ani; în continuare, aceste limite se vor reduce cu o treime,
fiind stabilite la 3 ani şi 4 luni, respectiv 6 ani şi 8 luni, şi, în sfârşit, aceste limite se reduc, potrivit art.
411 C. pen., cu jumătate, devenind de 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni. În final, instanţa de judecată
va individualiza pedeapsa, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., între 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani
şi 4 luni.
În practica judiciară, cazurile de concurenţă între toate dispoziţiile de atenuare sau reducere a pedepsei
sunt foarte rare; mai frecvente pot fi cazurile de concurs dintre dispoziţiile privitoare la tentativă şi cele
referitoare la circumstanţele atenuante sau între cele referitoare la tentativă şi cele privind cauze de
reducere a pedepsei.

2. Concursul între cauze de agravare

Concursul între cauze de agravare este reglementat în art. 79 alin. (2) C. pen. În temeiul acestui text,
dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa
se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiunea
continuată, concurs sau recidivă. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o infracţiune de furt calificat în
formă continuată împreună cu un minor, în concurs cu o infracţiune de fals, după ce a fost condamnat la
pedeapsa închisorii de 2 ani pentru furt, pedeapsă executată, instanţa va proceda mai întâi la aplicarea art.
78 C. pen. (a se vedea comentariul de la art. 78), în continuare ale art. 36 alin. (1) C. pen. (a se vedea
comentariul de la art. 36), ale art. 39 alin. (1) C. pen. (a se vedea comentariul de la art. 39) şi ale art. 43
alin. (5) C. pen. (a se vedea comentariile de la art. 43).

3. Concursul între cauze de atenuare şi cauze de agravare

În ipoteza în care, în aceeaşi cauză, organul judiciar reţine, în procesul stabilirii pedepsei, incidenţa atât a
unor dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, cât şi a unor dispoziţii care au ca efect agravarea
răspunderii penale, potrivit art. 79 alin. (3) C. pen., va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, conform alin. (1) al art. 79 C. pen., după care limitele de
pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2) al art. 79 C. pen.
În practica judiciară este foarte puţin posibil ca în aceeaşi cauză instanţa să fie nevoită să aplice toate
dispoziţiile de reducere a pedepsei şi toate dispoziţiile de agravare a răspunderii penale.
Cel mai adesea este posibil să apară un concurs între dispoziţiile privitoare la reducerea pedepsei în cazul
tentativei cu cele referitoare la concurs de infracţiuni, recidivă, sau unele dintre circumstanţele agravante;
sau între provocare, tentativă, concurs de infracţiuni şi recidivă etc.

ART. 80
Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Natura juridică a instituţiei renunţării la pedeapsă

Renunţarea la aplicarea pedepsei este una dintre măsurile de individualizare a pedepselor şi
constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea
unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea
căreia, ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de
acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece
stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse este considerată inoportună din cauza consecinţelor
pe care le-ar avea asupra persoanei sale.
Textul art. 80 C. pen. reprezintă noutatea în materia renunţării la aplicarea pedepsei, chiar dacă
Codul penal anterior, art. 18^1, reglementa situaţia în care o faptă întrunea elementele constitutive ale unei
infracţiuni şi nu se justifica aplicarea unei pedepse. Dacă prevederile Codului penal anterior aveau ca
raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret, fapta fiind vădit lipsită de
importanţă, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate de lege, noul Cod penal introduce noi criterii
atât cu privire la faptă, cât şi cu privire la persoana infractorului, pentru a se renunţa la aplicarea unei
pedepse.
În Codul penal anterior, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia
infracţiune, pe când în noul Cod penal fapta, deşi este infracţiune, prin modalitatea specifică de
individualizare prevăzută la art. 80 nu trebuie aplicată o pedeapsă, renunţarea la aplicarea acesteia fiind la
latitudinea instanţei care va dispune măsura avertismentului, deci împotriva făptuitorului se va lua totuşi o
măsură care să-l prevină pentru viitor în legătură cu conduita sa.
Raţiunea renunţării la pedeapsă în societatea actuală o reprezintă existenţa unor fapte infracţionale care
au o gravitate redusă, care pot fi exonerate de aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea lor,
atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare.
Renunţarea la pedeapsă nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, legea stabilind
condiţii cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care
se poate aplica, faţă de prevederile art. 18^1 C. pen. anterior, care ţinea seama doar de gradul de pericol
social concret, demonstrat prin modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările
în care s-a săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Observăm că toate aceste
criterii ce ţineau de pericolul social al faptei erau apreciate de instanţă, faţă de condiţiile concrete stabilite
prin textul legii, de art. 80 alin. (2) C. pen.

2. Condiţiile în care se poate dispune renunţarea la pedeapsă

A. Condiţii cu privire la fapta săvârşită

Pentru ca instanţa să poată decide renunţarea la pedeapsă, trebuie să existe două tipuri de condiţii
pozitive*1) întrunite, ce se referă la pedeapsă şi la persoana infractorului.
Condiţiile pozitive, introduse prin alin. (1) al art. 80 C. pen., se referă la gravitatea redusă a
infracţiunii. Pentru ca o infracţiune să aibă o gravitate redusă este necesar să se aibă în vedere următoarele:
– natura infracţiunii;
– întinderea urmărilor produse;
– mijloacele folosite la săvârşirea infracţiunii;
– modul şi împrejurările comiterii faptei;
– motivul şi scopul urmărit.
Prin enumerarea elementelor, care sunt caracteristice gravităţii reduse, nu se mai pot crea confuzii
privitoare la pericolul social.
Spre deosebire de unii autori*2) care consideră că limita stabilită pentru pedeapsa aplicabilă este prea
mare, existând multe infracţiuni sancţionate cu 3 ani închisoare (după prevederile Legii nr. 187/2012, cu 5
ani de închisoare), alţii*3), cu părerea cărora suntem de acord, consideră că renunţarea la aplicarea
pedepsei îşi găseşte justificarea în realitatea socială, în care se săvârşesc infracţiuni de o gravitate redusă ce
nu reclamă aplicarea de pedepse, mai ales că noul Cod penal nu a mai menţinut trăsătura de pericol social
al infracţiunii, deci nici a faptei care nu prezintă pericol social al infracţiunii.
 B. Condiţii cu privire la făptuitor
O a doua condiţie pozitivă ţine de persoana infractorului, constatându-se că înainte de săvârşirea
infracţiunii a avut o conduită bună. Art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen. stabileşte, pentru renunţarea la pedeapsă,
condiţia ca persoana infractorului să fi avut o astfel de conduită care, împreună cu gravitatea redusă a
faptei, să creeze instanţei convingerea că se poate renunţa la pedeapsă.
Conduita pe timpul comiterii faptei, şi anume de a depune eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, denotă o atitudine de regret pentru comiterea faptei, conştientizarea gravităţii şi
ilegalităţii faptei, astfel încât există premisa îndreptării şi resocializării încă înainte de aplicarea unei
pedepse.
În legătură cu posibilităţile sale de îndreptare, înţelegem posibilităţile intelectuale, pregătirea şi
instruirea sa, educaţia de care a beneficiat până la comiterea infracţiunii, starea materială care îi permite să
trăiască fără a apela la expediente pentru procurarea celor necesare lui şi celor pe care îi are în întreţinere,
astfel încât există premisele concrete că persoana condamnată înţelege constrângerea pedepsei chiar şi fără
executarea ei concretă, astfel încât nu mai este necesară aplicarea şi executarea pedepsei corespunzătoare
faptei comise. Deşi pot exista astfel de posibilităţi de îndreptare, conduita anterioară, pentru care infractorul
s-a confruntat cu sistemul judiciar, a mai fost condamnat ori a mai executat pedepse, poate constitui o
condiţie restrictivă privind aplicarea acestei instituţii de individualizare.

C. Convingerea instanţei că infractorul se poate îndrepta şi fără aplicarea unei pedepse

Se înţelege din conţinutul acestor condiţii că renunţarea la aplicarea unei pedepse nu este un drept al
condamnatului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Din analiza
condiţiilor impuse de lege se poate constata că îndeplinirea prevederilor alin. (1) lit. a) şi b), ale art. 80 C.
pen., nu duce automat la renunţarea la pedeapsă, instanţa poate să-i aplice o pedeapsă ori să renunţe la
aplicarea unei pedepse, având convingerea că inculpatul nu prezintă încredere ori, dimpotrivă, că acesta a
înţeles să nu mai comită infracţiuni.
Din conţinutul art. 80 C. pen. nu rezultă obligaţia instanţei de judecată de a motiva neaplicarea instituţiei
renunţării la aplicarea pedepsei condamnatului, precum şi nici cu privire la luarea acestei măsuri, de unde
rezultă că instanţa va lua această măsură numai dacă apreciază că sunt cumulate ambele condiţii şi că
există suficiente elemente de a se concluziona că, prin aplicarea unei pedepse, infractorului i se poate
înrăutăţi situaţia privind resocializarea, prin consecinţele pe care le-ar avea asupra sa o perioadă de
detenţie.

3. Situaţii în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune măsura renunţării la pedeapsă

Codul penal prevede şi situaţii în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune cu privire la renunţarea la
aplicarea pedepsei, ce sunt descrise în art. 80 alin. (2) C. pen., condiţii ce ţin de persoana infractorului,
precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Conduita negativă avută anterior săvârşirii faptei este explicată în alin. (2) al art. 80 C. pen., unde se
arată ce conduite pot fi considerate incompatibile cu renunţarea la pedeapsă. Aceste condiţii negative nu
trebuie cumulate, ci este suficient ca una dintre cele prevăzute la alin. (2) lit. a)–d) să îl descalifice pe
infractor pentru a se putea aplica renunţarea la pedeapsă, legea penală stabilind situaţiile în care nu se
poate dispune acest mijloc de individualizare, astfel:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a)
faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală şi lit. b) infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. În afara cazurilor de excepţie, în celelalte cazuri se
aplică o pedeapsă, raţiunea fiind aceea că pedeapsa anterioară nu a contribuit la resocializarea sa,
condamnatul nefiind în stare să aibă o bună conduită în societate;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori
datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat. Această condiţie arată că timpul relativ scurt de la
neaplicarea altei pedepse nu a avut eficienţă, drept pentru care acesta nu mai poate beneficia de o nouă
astfel de măsură;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Lipsa de
cooperare cu organele de urmărire penală, de judecată, demonstrează lipsa de responsabilitate a
infractorului, dorinţa lui de a se sustrage de la pedeapsă;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani. Limita
de 5 ani pentru neaplicarea pedepsei trebuie coroborată şi cu conduita deosebită a infractorului pe timpul
procedurilor judiciare. Depăşirea acestei limite presupune săvârşirea unei infracţiuni care este pedepsibilă
cu o pedeapsă apreciată ca fiind de lungă durată. În acest caz, nici pe timpul executării pedepsei nu se
poate aplica un regim semideschis, limita pedepsei pentru un astfel de regim este de la 1 la 3 ani închisoare.
Aceste condiţii negative stabilite prin lege limitează posibilitatea instanţei de judecată de a avea
încredere în persoane care au mai suferit o condamnare sau care au mai beneficiat de asemenea măsură în
ultimii doi ani anteriori infracţiunii pentru care sunt judecate ori pentru infractorul care s-a sustras de la
urmărire penală, judecată sau a încercat să zădărnicească aflarea adevărului – ceea ce contravine art. 80
alin. (1) lit. b) C. pen., cu privire la posibilităţile sale de îndreptare. Dacă infractorul a încercat să
zădărnicească identificarea şi tragerea la răspundere a autorului sau participanţilor, faptul demonstrează că
se solidarizează cu ceilalţi infractori. Dacă pedeapsa prevăzută pentru infracţiune este mai mare de 5 ani,
legea stabileşte că nu mai este posibilă aprecierea gravităţii reduse a infracţiunii.
În aceste cazuri, chiar dacă se îndeplinesc unele condiţii pozitive pentru renunţarea la aplicarea pedepsei,
acest mijloc de individualizare nu se mai poate aplica.
În conformitate cu art. 80 alin. (3) C. pen., în cazul concursului de infracţiuni, renunţarea la pedeapsă se
poate dispune numai dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite separat condiţiile cu
privire la gravitatea redusă a infracţiunii şi persoana infractorului, prevăzute în alin. (1) şi (2) al art. 80 C.
pen. Instanţa de judecată va constata pentru fiecare dintre infracţiunile concurente îndeplinirea acestor
condiţii, după care va putea hotărî pentru sau împotriva folosirii acestui mijloc de individualizare a
pedepsei.
În Legea nr. 187/2012 se prevăd următoarele situaţii de aplicare a prevederilor noului Cod penal:
Art. 9 alin. (2): „Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza
dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea
pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o
infracţiune comisă ulterior condamnării definitive”.
Art. 239: „Termenul condamnare utilizat în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă şi la
hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în
care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri”.

*1) I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală, op. cit., p.
107.
*2) G. Antoniu şi colectiv, op. cit., p. 161.
*3) I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală, op. cit., p.
107.

ART. 81
Avertismentul

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

 Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat instanţa de judecată să
dispună renunţarea la aplicarea pedepsei şi să atenţioneze pe infractor asupra conduitei sale viitoare
şi asupra consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
Avertismentul este un drept şi o obligaţie a instanţei de judecată. Aceasta, constatând că sunt întrunite
condiţiile pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei şi nu există niciuna dintre situaţiile stabilite de lege în
prezenţa cărora instanţa nu poate aplica această instituţie, prezintă motivele de fapt care au determinat
convingerea instanţei să renunţe la aplicarea unei pedepse şi atrage atenţia infractorului asupra conduitei
viitoare, care ar putea atrage consecinţe dacă mai săvârşeşte infracţiuni.
Motivele de fapt ce sunt arătate de instanţă în hotărârea sa sunt dintre cele care concretizează condiţiile
arătate la art. 80 C. pen., respectiv în legătură cu fapta şi cu persoana infractorului. În legătură cu fapta,
instanţa de judecată trebuie să menţioneze în hotărârea sa gravitatea redusă a infracţiunii, natura şi
întinderea nesemnificativă a urmărilor produse prin acţiunea sau inacţiunea infractorului, cu privire la
mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta, motivul şi scopul urmărit.
Motivele în legătură cu persoana infractorului sunt legate de conduita pozitivă anterioară săvârşirii
faptei şi cu privire la diligenţele şi eforturile depuse din timpul săvârşirii faptei pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor acesteia, dar şi cu privire la posibilităţile sale concrete intelectuale şi materiale
de îndreptare.
Instanţa de judecată va constata prin hotărârea sa că nu există vreuna dintre condiţiile negative, când
legea nu permite dispunerea măsurii de renunţare la pedeapsă.
Aplicarea avertismentului împreună cu renunţarea la aplicarea pedepsei sunt ţinute în evidenţa
judecătorului cu executarea pedepselor neprivative de libertate, iar în cazul în care trebuie să se facă
aplicarea art. 80 alin. (2) lit. b) C. pen., avertismentul aplicat iniţial va fi dovada că nu se poate aplica o
nouă renunţare la pedeapsă, deoarece în ultimii 2 ani i s-a mai aplicat un avertisment pentru săvârşirea unei
infracţiuni, pentru care a beneficiat de renunţare la aplicarea pedepsei.
În situaţia în care renunţarea la aplicarea unei pedepse se realizează în cazul concursului de infracţiuni,
nu se vor aplica mai multe avertismente, ci un singur avertisment. În acest caz se va analiza posibilitatea
renunţării la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune ce se află în concurs, după care se va aplica
avertismentul.

ART. 82
Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei nu se reduc la instituirea acestei măsuri, ci la

reluarea vieţii cetăţeneşti obişnuite prin executarea hotărârii instanţei de judecată. Infractorul, deşi vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni, este scutit de răspundere penală, de vreo urmare specială, cum ar fi o
decădere din drepturile sale, o interdicţie sau o incapacitate, astfel încât infractorul îşi va relua locul între
cetăţenii cu statut liber, cu drepturi şi obligaţii depline.
Efectele renunţării la aplicarea pedepsei sunt pozitive, art. 82 alin. (1) şi (2) C. pen., şi definitive,
acestea din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. În art. 82 alin. (3) C. pen. sunt
arătate efectele negative ce conduc la anularea acestei măsuri.
Efectul imediat este reluarea activităţii obişnuite a persoanei în cadrul vieţii sociale fără nicio schimbare
de statut, fiind scutit de orice răspundere pentru fapta comisă.
Un alt efect, care ţine de viitorul său statut, este avertizarea infractorului cu privire la conduita sa
viitoare şi a consecinţele la care se expune în viitor dacă va mai comite infracţiuni. Efectele renunţării la
aplicarea pedepsei încep imediat ce hotărârea instanţei de judecată a rămas definitivă.
Avertismentul odată aplicat, persoana infractorului va şti care sunt limitele conduitei viitoare şi, fără a
mai fi controlat instituţional, va putea să acţioneze în limitele drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti.
Avertismentul odată aplicat este în măsură să-l atenţioneze cu privire la activitatea viitoare, dar nu
stabileşte o răspundere suplimentară ori vreo consecinţă în legătură cu „renunţarea aplicării pedepsei”,
în cazul în care infractorul ar săvârşi o nouă infracţiune. Renunţarea la pedeapsă nu duce la înscrierea în
cazierul judiciar a comiterii unei infracţiuni.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu este urmată de un termen de supraveghere, de executarea unei
măsuri ori a unei obligaţii, infractorul având posibilitatea de a-şi relua activitatea fără nicio restricţie.
Renunţarea la aplicarea pedepsei are urmări cu privire la executarea măsurilor de siguranţă şi a
obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre. Această soluţie adoptată de legiuitor este în legătură cu înlăturarea
stării de pericol şi prevenirea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. În art. 107 alin. (3) C. pen. se
prevede că: „Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”.
Executarea obligaţiilor civile stabilite în sarcina infractorului au ca scop repararea prejudiciului cauzat prin
fapta infracţională şi este firesc ca acestea să se execute în favoarea părţii vătămate. Renunţarea la
pedeapsă are efecte definitive, considerându-se că persoana are toate posibilităţile să se îndrepte şi să nu
mai săvârşească infracţiuni.
Cu toate acestea, art. 82 alin. (3) C. pen. stabileşte obligaţia instanţei de a relua judecata în cazul
infractorului care a ascuns situaţia comiterii unei alte infracţiuni anterior judecării infracţiunii, drept
pentru care nu s-a luat în calcul de către instanţă atunci când s-a aplicat renunţarea la pedeapsă. În acest
caz, instanţa de judecată procedează astfel:
– Constată că în termen de 2 ani de la aplicarea hotărârii cu privire la renunţarea la pedeapsă s-a
descoperit că infractorul mai săvârşise anterior o infracţiune despre care instanţa nu luase la cunoştinţă;
– Infracţiunea anterioară a fost comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la
renunţarea la pedeapsă pentru infracţiunea comisă;
– Hotărârea cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa
pentru care s-a dispus iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, chiar dacă termenul de 2 ani a trecut;
– Se aplică dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Exigenţa instanţei de judecată, de a anula şi stabili o pedeapsă în timp de 2 ani de la renunţarea la
aplicarea pedepsei, vine să stabilească un efect în timp a acestei instituţii, efect negativ ce ţine de conduita
nesinceră a condamnatului, astfel că acesta va trebui să suporte răspunderea pentru toate faptele
anterioare.
În situaţia în care au trecut 2 ani de la aplicarea hotărârii cu privire la renunţarea la pedeapsă, efectul
rămâne definitiv, chiar dacă după această perioadă se descoperă o infracţiune săvârşită anterior. În
asemenea situaţie, infractorul va fi tras la răspundere pentru comiterea infracţiunii anterioare, fără a se ţine
seama de infracţiunea pentru care i s-a aplicat renunţarea la pedeapsă. Efectul definitiv al măsurii cu privire
la renunţarea la aplicarea pedepsei se relevă şi în cazul în care infractorul comite o infracţiune ulterior
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a renunţat la pedeapsă, caz în care instanţa de judecată va hotărî
doar în legătură cu noua infracţiune, deoarece art. 82 alin. (3) C. pen. face referire doar la cazul comiterii
unei infracţiuni anterioare aplicării hotărârii definitive de renunţare la aplicarea pedepsei.

ART. 83
Condiţiile amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Natura juridică a instituţiei amânării aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei este o măsură de individualizare care constă în facultatea instanţei de
judecată de a stabili o pedeapsă cu amendă sau cu închisoare de cel mult 2 ani pentru persoana
găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi care îndeplineşte cumulativ condiţiile pozitive
stabilite de lege şi nu există nicio condiţie negativă de nedispunere a acestei măsuri şi amânarea
aplicării acesteia printr-o hotărâre definitivă, care va determina îndreptarea conduitei
condamnatului prin îndeplinirea în cadrul unui termen de supraveghere a unor măsuri şi obligaţii
stabilite de instanţă, astfel că aplicarea pedepsei nu mai este necesară.
Amânarea aplicării pedepsei are următoarele trăsături caracteristice:
– este o măsură de individualizare a pedepsei la dispoziţia instanţei de judecată;
– amânarea aplicării pedepsei se poate pronunţa pentru pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani sau în cazul
condamnării cu pedeapsa amenzii;
– infractorul trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile legale, să nu fi fost condamnat anterior cu
pedeapsa închisorii, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar conduita sa să creeze
convingerea instanţei de judecată că nu este nevoie de aplicarea pedepsei;
– să nu existe situaţii negative prevăzute de lege, în prezenţa cărora instanţa să nu poată aplica măsura
amânării aplicării pedepsei.
Amânarea aplicării pedepsei este a doua instituţie juridico-penală nouă, după renunţarea la aplicarea
pedepsei, mai severă în conţinut, pentru că în acest caz infractorului i se stabileşte pedeapsa, dar ea este
amânată la aplicare.
Amânarea aplicării pedepsei este mai puţin severă în conţinut decât suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, deoarece în cel de-al doilea caz pedeapsa aplicată este suspendată pe durata stabilită de
lege, iar dacă acesta îndeplineşte măsurile şi obligaţiile dispuse prin hotărârea instanţei de judecată, la
sfârşitul suspendării pedeapsa se consideră executată.
Aceste măsuri de individualizare funcţionează numai prin manifestarea expresă de voinţă a
infractorului de a îndeplini măsurile şi obligaţiile, precum şi de a nu produce prin conduita sa situaţii de
revocare sau de anulare a amânării aplicării pedepsei, cu efectul executării pedepsei în condiţiile privării de
libertate.
Această scară de constrângeri realizează sistemul pedepselor alternative la executarea pedepsei prin
privare de libertate, legiuitorul considerând că în cazurile în care se pot dispune măsuri alternative,
resocializarea infractorului poate să se realizeze în afara penitenciarului, fără influenţa mediului închis, şi
cu ajutorul organelor specializate în control şi sprijin în resocializare.

2. Condiţiile pozitive în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie care poate fi dispusă de instanţă şi funcţionează în anumite
condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, conform art. 83 alin. (1) C. pen., astfel:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel
mult 2 ani. În raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei, art. 74 C. pen., instanţa stabileşte
pedeapsa pentru infracţiune sau pentru infracţiunile concurente, constatând că aceasta este amenda sau
închisoarea de până la 2 ani inclusiv;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor când
faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală ori infracţiunile au fost amnistiate sau pentru care a
intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Acordul pentru prestarea unei munci neremunerate nu înseamnă alegerea tipului şi a duratei acesteia, ci
doar manifestarea voluntară cu privire la prestarea acesteia. Munca neremunerată va fi stabilită în conţinut
şi durată de către instanţa de judecată, conform prevederilor art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen.;
d) în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile
depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară,
dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Dacă în cazul renunţării la
pedeapsă instanţa consideră inoportună aplicarea unei pedepse, în cazul amânării aplicării pedepsei,
instanţa consideră că aplicarea imediată a pedepsei nu se impune, ci este nevoie doar de o perioadă de
timp determinată în care conduita acestuia să fie supravegheată.
 Conduita avută anterior săvârşirii faptei explicată în alin. (1) lit. d), şi anume de a depune eforturi
pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, denotă o atitudine de regret pentru faptă,
conştientizarea gravităţii şi ilegalităţii faptei astfel încât există premisa îndreptării şi resocializării prin
amânarea aplicării pedepsei, care după termenul de supraveghere nici nu se va mai executa. Prin întregul
tablou al comportării anterioare comiterii infracţiunii, precum şi pe timpul săvârşirii acesteia, infractorul
dovedeşte că are posibilităţi de îndreptare, astfel încât nu mai este necesară executarea unei pedepse.

3. Condiţiile negative în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune măsura amânării aplicării
pedepsei
Se înţelege, din conţinutul măsurii, că amânarea aplicării unei pedepse nu este un drept al
condamnatului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că executarea pedepsei ar fi
inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Din analiza condiţiilor impuse de lege, se poate constata că îndeplinirea condiţiilor de la art. 83 C. pen.
nu duce automat la amânarea aplicării pedepsei, instanţa poate să hotărască aplicarea pedepsei, având
convingerea că inculpatul nu prezintă încredere.
Îndeplinirea condiţiilor pozitive nu va avea consecinţe privitoare la amânarea aplicării pedepsei, ci
numai dacă există convingerea instanţei că aceasta este soluţia optimă şi necesară şi că nu există şi alte
condiţii negative stabilite de lege, conform art. 83 alin. (2) C. pen.
Dacă existenţa unor condiţii pozitive oferă posibilitatea instanţei de judecată de a hotărî amânarea sau nu
a pedepsei, art. 83 alin. (2) C. pen. stabileşte condiţiile negative ce nu lasă dreptul de opţiune a instanţei de
judecată, considerând că infracţiunea este gravă sau infractorul prezintă un grad de risc care trebuie să fie
urmat de aplicarea de drept a pedepsei.
Condiţiile negative ce nu permit, de drept, aplicarea instituţiei amânării aplicării pedepsei,
prevăzute în art. 83 alin. (2) C. pen., sunt următoarele:
– pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare;
– infractorul s-a sustras de la urmărire penală sau de la judecată;
– infractorul a încercat zădărnicirea aflării adevărului;
– infractorul a încercat împiedicarea identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
În situaţia în care pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii, amenda va fi amânată de
asemenea, conform cu art. 83 alin. (3) C. pen., ţinându-se seama de prevederile art. 62 C. pen., privitoare la
urmărirea obţinerii unui folos patrimonial. Considerăm că pedeapsa închisorii în această situaţie, împreună
cu zilele corespunzătoare de închisoare rezultate din înlocuirea pedepsei amenzii, trebuie să nu fie mai
mare de 2 ani [art. 63 alin. (2) C. pen.].

4. Motivarea amânării aplicării pedepsei

Din conţinutul art. 83 alin. (4) C. pen. rezultă obligaţia instanţei de judecată de a-şi motiva hotărârea de
amânare a aplicării pedepsei.
Instanţa va atenţiona infractorul asupra conduitei sale viitoare, precum şi a faptului că, în cazul în care
nu îndeplineşte măsurile de supraveghere şi obligaţiile, urmează să se revină la executarea pedepsei. Între
condiţiile amânării aplicării pedepsei, textul legii nu arată că instanţa de judecată va aplica celui condamnat
un avertisment, la fel ca în cazul art. 81 C. pen. Amânarea aplicării pedepsei, prin ea însăşi, reprezintă
un avertisment deosebit de elocvent, existând şi condiţia la alin. (4) al art. 83, unde se arată că „sunt
obligatorii (...) atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune
dacă va mai comite infracţiuni (...)”.
Atenţionarea are chiar un conţinut mai sever decât avertismentul, deoarece instanţa trebuie să atragă
atenţia şi asupra consecinţelor la care se expune dacă „nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va
executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere”.
 Considerăm că în cazul amânării aplicării pedepsei rolul instanţei de judecată este cu mult mai activ
decât în cazul renunţării la pedeapsă, deoarece se va explica nu numai motivul beneficiului unor astfel de
măsuri, dar şi consecinţele neexecutării măsurilor şi obligaţiilor de către condamnat, neexecutare care îl va
pune în situaţia de a executa pedeapsa pentru care este condamnat. Explicarea detaliată a conţinutului
măsurii amânării aplicării pedepsei este de natură a-l atenţiona pe infractor că exigenţele condamnării nu se
termină, ci sunt doar plasate în timp şi condiţionate de conduita sa conformă, pe perioada termenului de
supraveghere, cu măsurile legale şi obligaţiile ce i le stabileşte instanţa, altfel condamnatul va trebui să
suporte rigorile executării pedepsei. De asemenea, cu ocazia acestei atenţionări i se va face cunoscut că
măsurile nu sunt facultative, ci sunt obligatorii în integralitatea lor, iar obligaţiile sunt impuse sub
sancţiunea revenirii la aplicarea pedepsei şi executarea acesteia. Hotărârea instanţei de judecată are în acest
caz elemente multiple de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, deoarece măsura amânării aplicării
pedepsei presupune respectarea unei largi game de activităţi obligatorii, stabilite ca măsuri de drept sau ca
obligaţii impuse de către instanţă. Resocializarea condamnatului se poate înfăptui în mod concret prin
supunerea la un control ulterior condamnării şi prin colaborarea personală a infractorului cu instituţiile
specializate.

ART. 84
Termenul de supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Termenul de supraveghere începe să curgă de la data când hotărârea cu privire la amânarea aplicării
pedepsei a rămas definitivă şi se dispune pe o durată de 2 ani, avându-se în vedere că amânarea aplicării
pedepsei se face pentru pedepse cu amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. Durata de doi ani este
considerată suficientă pentru ca cel condamnat să fie resocializat, mai ales că pedeapsa este, de cele mai
multe ori, mai mică de 2 ani ori amenda.
În conţinutul măsurii luate de către instanţa de judecată, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei are două categorii de activităţi de îndeplinit. Acestea sunt măsurile de supraveghere
obligatorii, de drept, prin prevederea acestora în textul legii penale, art. 85 alin. (1) C. pen., şi obligaţiile
stabilite de către instanţă, prin selecţionarea şi individualizarea conţinutului uneia, mai multora sau a
tuturor celor stabilite ca posibile dintre cele prevăzute în art. 85 alin. (2) C. pen.
În Legea nr. 253/2013, Capitolul II – Amânarea aplicării pedepsei, art. 47, cu privire la punerea în
executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor, se arată obligaţia judecătorului delegat cu
executarea de a trimite o copie de pe hotărârea instanţei serviciului de probaţiune, cu menţiunea că toate
măsurile de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C. pen. se execută integral, potrivit legii. În situaţia
în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei una sau
mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 85 alin. (2) C. pen., judecătorul delegat cu executarea
comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 al Legii nr.
253/2013.

ART. 85
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiunea măsurilor de supraveghere şi obligaţilor

Măsurile de supraveghere reprezintă suma tuturor activităţilor obligatorii de executat de către
condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse individualizat prin hotărârea instanţei
de judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului de supraveghere de 2 ani, în
perioada amânării aplicării pedepsei şi prin a căror executare instanţa de judecată apreciază că se
realizează resocializarea, urmând ca pedeapsa neaplicată să fie considerată executată.
Natura acestor măsuri obligatorii şi obligaţii individualizate, una sau chiar în totalitate, reprezintă
activităţi de resocializare în sarcina persoanei supravegheate, sub controlul instituţiilor statului,
măsuri de drept penal şi execuţional penal, ce fac parte din individualizarea pedepsei, infractorul fiind
evaluat în raport de faptă şi periculozitate, după criteriile stabilite la art. 74 C. pen.
Prevederile art. 85 C. pen. reglementează pentru pentru instituţia amânării aplicării pedepsei măsurile de
supraveghere şi obligaţiile condamnatului pentru perioada până la împlinirea termenului de 2 ani de la
data rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei. Termenul de 2 ani nu poate fi mai mic,
deşi pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată poate fi mai mică sau cel mult de 2 ani, aşa cum rezultă din
art. 83 alin. (1) lit. a) C. pen.
Aceste măsuri privind supravegherea şi obligaţiile pe timpul amânării pedepsei sunt aplicate cu aceeaşi
raţiune juridică ca şi măsurile şi obligaţiile stabilite în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ori a liberării condiţionate, în vederea realizării următoarelor deziderate principale:
– instituirea unui control pentru prevenirea săvârşirii unor noi fapte care să afecteze societatea ori
comiterea unor fapte infracţionale;
– realizarea unui sprijin constant şi calificat instituţional în vederea resocializării efective a
condamnatului;
– executarea pedepsei printr-o modalitate care nu expune, la consecinţe şi influenţele privării de
libertate, persoana condamnatului;
– realizarea condiţiilor pentru îndeplinirea integrală în timpul cel mai scurt a obligaţiilor civile stabilite
prin hotărârea instanţei de judecată.
Spre deosebire de măsurile amintite mai sus, există obligaţii specifice acestei instituţii, şi anume cele
prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. j) – să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Aceste obligaţii sunt similare cu măsurile
de siguranţă prevăzute la art. 107 alin. (3) C. pen. şi la art. 108 lit. c), cu deosebirea că aceste măsuri se
referă la toate tipurile de ocupaţii posibile folosite de infractor pentru realizarea conţinutului concret al
infracţiunii (funcţie, profesie, meserie, activitate).

2. Măsurile de supraveghere obligatorii*1)

Măsurile obligatorii stabilite de Codul penal sunt de natură să întărească autoritatea şi competenţa
materială a serviciului de probaţiune, pentru ca acesta să poată controla situaţia de fapt a persoanei
condamnate în mod periodic şi inopinat, astfel:
– prezentarea condamnatului la data şi ora stabilite la serviciul de probaţiune;
– agenţii de probaţiune să poată vizita pe cel supravegheat, conform art. 85 alin. (3) C. pen.;
– să verifice mijloacele de existenţă ale celui supravegheat, astfel încât să se poată face în orice
moment o evaluare obiectivă a conduitei celui faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei.
Măsurile de supraveghere sunt prevederi legale, care nu pot fi contestate ca imixtiune în viaţa particulară a
unei persoane, fiind o restrângere legală a drepturilor constituţionale pe timpul executării pedepsei în
modalitatea stabilită prin art. 83 C. pen.;
– să comunice schimbarea locuinţei, a deplasărilor ce depăşesc 5 zile şi schimbarea locului de muncă;
– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă,
astfel încât să constate buna-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de supraveghere ori dacă se
încearcă sustragerea de la împlinirea integrală a acestora, îngreunând controlul sau încercând să îl eludeze.

3. Obligaţiile dispuse de către instanţa de judecată

Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată celui faţă de care s-a dispus măsura amânării
aplicării pedepsei sunt de natură a individualiza şi personaliza activităţile în vederea resocializării, astfel
că ele sunt la dispoziţia instanţei, dintr-o listă cuprinzătoare din care se poate individualiza una, mai multe
sau toate obligaţiile cu conţinuturi specifice, astfel:
a) Cursurile de pregătire şcolară sau de calificare profesională, art. 85 alin. (2) lit. a) C. pen., se vor
stabili pentru continuarea cursurilor începute şi care trebuie continuate, ori pentru ca cel condamnat să
înceapă o activitate legală pentru susţinerea financiară sau materială a vieţii sale. Serviciul de probaţiune
este obligat să ofere celor trimişi la cursuri, variante de şcolarizare sau calificare profesională ori programe
de reintegrare socială.
b) Prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de
zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, datorită stării de sănătate, persoana nu poate
presta această muncă*2).
c) Să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. Această obligaţie se duce la îndeplinire
cu cooperarea serviciului de probaţiune care iniţiază programe de resocializare, desfăşoară astfel de
programe sau repartizează persoana supravegheată spre o instituţie ce realizează astfel de programe,
conform Legii nr. 253/2013, art. 53.
d) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Aceste măsuri sunt dintre cele
care se întreprind, ca măsuri de siguranţă, prin art. 108 C. pen., dar în condiţiile amânării aplicării pedepsei
intră în conţinutul obligaţiilor şi în durata termenului de supraveghere. Ele sunt impuse pentru restabilirea
stării de sănătate, sub un control de specialitate, pe perioada de tratament stabilită de organele de
specialitate medicală şi pentru îngrijirea medicală care să prevină îmbolnăvirile celor cu care vine în
contact ori ale comunităţii unde locuieşte şi trăieşte. Aceste măsuri se realizează periodic în vederea
stabilirii dacă s-a renunţat la consumul de alcool, droguri, substanţe halucinogene, dacă urmează
tratamentele necesare vindecării unor boli transmisibile (lues, TBC, hepatită virală, SIDA) ori dacă
îngrijirile speciale nu au rezultate şi trebuie propuse alte măsuri adecvate. Consilierul de probaţiune
transmite, prin decizie, instituţiei medicale persoana care trebuie să se supună măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală, primind copia hotărârii judecătoreşti, comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în
hotărâre. Instituţia medicală are obligaţia de supraveghere a tratamentului stabilit. Costurile tratamentului
sunt acoperite de către bugetul de stat.
e) Să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea. Această măsură
specifică pentru amânarea aplicării executării pedepsei constrânge pe cel condamnat să nu facă presiuni
psihice asupra victimei sau asupra membrilor de familie, să nu frecventeze şi să nu comunice cu anturajul
infracţional, ori cu alte persoane cu influenţă negativă asupra conduitei sale. Limitarea apropierii de acestea
creează o protecţie specială ca să nu se producă altercaţii, agresiuni, ameninţări, alte abuzuri care, chiar
dacă nu sunt infracţiuni, sunt de natură a afecta liniştea şi viaţa normală a celorlalţi membri ai comunităţii.
În cazul impunerii, faţă de persoana supravegheată, a obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)–j) C.
pen., judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz, autorităţilor,
instituţiilor sau persoanelor prevăzute în Legea nr. 253/2013, la art. 29 alin. (1) lit. g)–j), m) şi n). În
situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile impuse, autorităţile sau instituţiile abilitate să
supravegheze modul de îndeplinire a acestor obligaţii sesizează serviciul de probaţiune care, prin atribuţiile
sale, va sesiza instanţa de judecată.
f) Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice
stabilite de instanţă;
g) Să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Această măsură este specifică
categoriilor de obligaţii din cadrul instituţiei amânării aplicării pedepsei, precum şi a liberării condiţionate;
 i) Să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei. Faţă de obligaţiile stabilite pentru
condamnat în cadrul aplicabil după aplicarea instituţiei liberării condiţionate, în cadrul acestei categorii de
obligaţii, părăsirea teritoriului este totuşi posibilă cu acordul instanţei.
Cu privire la perioada tranzitorie, determinată de succesiunea celor două coduri penale, se poate aplica
instituţia amânării aplicării pedepsei, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi în ceea ce priveşte
infracţiunile săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în condiţiile stabilite pentru
incidenţa mitior lex*3).

4. Individualizarea obligaţiilor de către instanţa de judecată

Instanţa de judecată are o paletă largă de obligaţii pe care le poate impune persoanei supravegheate,
multitudinea acestora fiind cuprinsă în alin. (2) al art. 85 C. pen. Instanţa va particulariza aceste obligaţii
ţinând seama de posibilităţile concrete de muncă pe plan local, posibilităţi la dispoziţia serviciului de
probaţiune, aşa cum sunt ele arătate la alin. (3), sau va particulariza obligaţiile în funcţie de împrejurările
cauzei. Toate programele de reintegrare, tratamentul medical, comunicarea cu membrii de familie sau alte
persoane, prezenţa în anumite locuri, conducerea de autovehicule, portul sau folosirea de arme, părăsirea
teritoriului ţării, ocuparea sau exercitarea unor meserii ori activităţi, vor fi particularizate în funcţie de
infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi periculozitatea conduitei sale, de necesităţile de îngrijire
medicală şi prevenire a îmbolnăvirilor. Consultarea cu serviciul de probaţiune trebuie să aibă lista
activităţilor, posibilităţile concrete ale instituţiilor, orarul de desfăşurare al programelor de reintegrare ce se
realizează, pentru ca instanţa să poată aprecia câte obligaţii trebuie să fie îndeplinite de către cel
supravegheat, pe durata celor 2 ani, precum şi conţinutul concret al interdicţiilor unor activităţi. În legătură
cu obligaţiile civile, instanţa va stabili concret care sunt acestea şi va hotărî îndeplinirea lor integrală cel
mai târziu cu 3 luni înaintea expirării celor 2 ani de supraveghere.

*1) Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune va fi
denumită în continuare, în prezenta lucrare, Legea nr. 252/2013.
*2) Legea nr. 253/2013, art. 52 – Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii: (1)
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6 luni de la data începerii
prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor
activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a
încetat, situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea
termenului de supraveghere. (2) Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă. (3)
În cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate remunerată sau urmează cursuri de
învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de
maximum două ore. La solicitarea persoanei supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită de
către consilierul de probaţiune cu până la două ore de muncă. (4) În zilele nelucrătoare sau în cazul
persoanelor care nu desfăşoară o activitate remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de
calificare profesională, durata muncii prestate într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore. (5) Munca
neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în zilele de duminică şi în zilele
declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei şi în măsura în care acest lucru este
posibil. (6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, datorită cultelor
religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus decât duminica. (7) Munca neremunerată în folosul
comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate
la locul de muncă. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi executată în locuri vătămătoare,
periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor. (8) După
executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii, instituţia din comunitate unde persoana
supravegheată a executat munca neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia de a emite şi de a
comunica serviciului de probaţiune şi persoanei supravegheate un document care atestă că munca
neremunerată în folosul comunităţii a fost executată.
 *3) M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior – Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 92–93.

ART. 86
Supravegherea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Faţă de art. 85 C. pen., unde sunt enumerate măsurile şi obligaţiile în sarcina infractorului, în art. 86 C.
pen. se prevăd obligaţiile pe care instanţa le stabileşte în sarcina serviciului de probaţiune, în legătură
cu îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor de către infractor.
Regulile cu privire la respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor nu sunt lăsate în
modalităţile în care serviciile de probaţiune şi-ar organiza activitatea ori persoana infractorului ar considera
că trebuie să le îndeplinească, ci sunt dispuse în mod special, prin atribuţii ale serviciului şi a altor organe
abilitate.
Prevederile art. 86 C. pen. fac trimitere la atribuţiile organelor abilitate, impunându-le să sesizeze
organul de probaţiune cu orice încălcare din zona lor de responsabilitate, dând astfel serviciului de
probaţiune competenţa materială de a sesiza instanţa de judecată.
Noul Cod de procedură penală, art. 582 alin. (2), prevede că „dacă până la expirarea termenului prevăzut
la art. 86 alin. (4) lit. c) din Codul penal persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei
nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea, serviciul de
probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării
acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului
de supraveghere”. După cum se poate constata, supravegherea condamnatului se realizează de către toţi cei
interesaţi ca acesta să execute măsurile şi obligaţiile impuse de către instanţa de judecată, iar în cazul
nerespectării acestora să sesizeze instanţa, ori ca organe de stat cu atribuţiuni în domeniu, ori ca parte
interesată în realizarea conţinutului măsurilor şi obligaţiilor stabilite.
Supravegherea se realizează pe o paletă deosebită de activităţi, diferite de la o persoană la alta, deoarece
instanţa are posibilitatea de a adapta măsurile şi obligaţiile, în raport de conduita şi personalitatea
infractorului, de necesităţile de resocializare direcţionate proporţional cu deficienţele comportamentale, ori
să dispună la propunerea serviciului de probaţiune încetarea unor măsuri, alegerea altora, toate pentru
creşterea şanselor îndreptării infractorului.
Supravegherea are drept scop şi realizarea în cel mai scurt timp a obligaţiilor faţă de victima infracţiunii,
dar şi protecţia acesteia sau a altor persoane, în raport de nocivitatea unor relaţii de duşmănie, antagoniste,
primejdioase sau doar deranjante din partea infractorului.
Activitatea de supraveghere se derulează permanent pe termen de 2 ani, aplicat de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Sunt stabilite următoarele reguli cu privire la activitatea serviciului de probaţiune:
1. Instanţa de judecată comunică serviciului de probaţiune, prin trimiterea unei copii după hotărârea
judecătorească prin care s-au stabilit măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse persoanei
supravegheate*1), informaţiile cu privire la persoana celui supravegheat, precum şi alte date necesare, cum
sunt adresa infractorului, locul de muncă şi informaţiile cu privire la mijloacele de existenţă a celui
supravegheat, art. 85 alin. (1) lit. c)–e) C. pen.;
2. După luarea la cunoştinţă a datelor comunicate, serviciul de probaţiune trebuie să întreprindă toate
activităţile necesare executării de către persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a
măsurilor şi obligaţiilor stabilite prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, să coopereze cu
supravegheatul pentru asistarea adaptată nevoilor persoanei, riscului de săvârşire de noi infracţiuni şi
particularităţilor cazului. Prin grija serviciului de probaţiune se va realiza înscrierea şi urmarea cursurilor
de şcolarizare ori pregătire profesională, organizarea şi urmărirea modului în care se execută programul de
activitate şi muncă neremunerată în folosul comunităţii (30–60 zile). Serviciul de probaţiune poate să
propună instanţei de judecată diminuarea sau renunţarea la această măsură, în condiţiile în care cel
supravegheat este bolnav, inapt de vârstă sau boală cronică. De asemenea, trebuie să urmărească
veniturile celui supravegheat şi să ia măsuri ca, în cel mai scurt timp, dar nu mai mult de 3 luni de la
stabilirea termenului de supraveghere, să îndeplinească integral obligaţiile civile, art. 85 alin. (2) lit. a)–c)
şi alin. (5);
3. Înscrierea la cursuri, la programele de pregătire profesională, la unitatea repartizată pentru
efectuarea muncii în folosul comunităţii, măsurile de control, tratament sau îngrijire medicală, trebuie să
se realizeze imediat ce s-a stabilit termenul de supraveghere şi hotărârea a rămas definitivă, art. 85 alin.
(2) lit. a)–d).
Serviciul de probaţiune trebuie să urmărească în mod constant, prin măsuri de control, activităţile celui
supravegheat, dacă urmează tratamentul la care este obligat sau dacă îşi îngrijeşte sănătatea în conformitate
cu prescripţiile medicale şi hotărârea instanţei. Această sarcină trebuie îndeplinită sub controlul organelor
abilitate. Prin organe abilitate înţelegem toate organele de stat, instituţii din comunitate definite în Legea
nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
4. Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executarea unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite,
obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3
luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

*1) Legea nr. 252/2013, Secţiunea a 2-a – Procesul de supraveghere a persoanelor majore, art. 49–
68, arată modalităţile de lucru pentru realizarea activităţilor stabilite pentru persoanele majore cărora li s-au
aplicat măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de către instanţa de judecată în cazul amânării
aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate.
Aceste măsuri sunt similare pentru serviciul de probaţiune, drept pentru care le vom menţiona aici (în
extras), iar în continuare vom aminti despre ele la analiza articolelor 93–98 şi 101–105 C. pen., după cum
va fi cazul, astfel:
– După primirea hotărârii judecătoreşti, cuprinzând dispoziţia de supraveghere a unei persoane, serviciul
de probaţiune numeşte un consilier de probaţiune manager de caz;
– În termen de 5 zile, consilierul de probaţiune convoacă persoana supravegheată, stabilind cu aceasta
datele de prezentare la sediul serviciului de probaţiune;
În cazul în care persoana nu se prezintă, se procedează pentru anunţare prin scrisoare recomandată sau
agenţi procedurali, iar în caz de neprezentare se apelează la organele de poliţie. În cazul în care persoana nu
este găsită, se face încunoştiinţarea organului judiciar că nu se poate pune în executare hotărârea instanţei.
În acelaşi mod se procedează când persoana refuză să se prezinte;
– Consilierul de probaţiune poate cere organelor de poliţie date cu privire la persoana în cauză;
– Coordonarea procesului de supraveghere se realizează pentru fiecare persoană supravegheată de către
consilierul de probaţiune desemnat manager de caz, după cum urmează:
a) informează persoana cu privire la procesul de supraveghere;
b) evaluează iniţial persoana;
c) planifică procesul de supraveghere;
d) derulează activităţile de control şi derulează sau coordonează asistarea în procesul de supraveghere;
e) colaborează cu judecătorul delegat cu executarea, cu instituţii din comunitate, precum şi cu alte
autorităţi sau instituţii publice;
f) monitorizează procesul de supraveghere;
 g) evaluează final procesul de supraveghere.
– Pentru fiecare caz consilierul de probaţiune va întocmi un dosar de probaţiune care cuprinde acte şi
documente cu relevanţă pentru activităţile derulate; dosarul poate fi consultat de judecătorul delegat cu
executarea sau alte persoane, cu acordul persoanei supravegheate. În cursul procesului penal, consilierul de
probaţiune pune la dispoziţia instanţei datele din dosar, acordul persoanei supravegheate nefiind necesar;
– În cazul în care persoana supravegheată are de executat obligaţii a căror îndeplinire este verificată de
către alte organe abilitate decât serviciul de probaţiune, consilierul informează persoana despre acestea;
– Conform evaluării iniţiale şi a planului de supraveghere, se derulează activitatea de probaţiune cu
implicarea persoanei supravegheate;
– Consilierul de probaţiune manager de caz controlează nemijlocit respectarea de către persoana
supravegheată a măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C. pen., pe toată durata termenului
de supraveghere;
– În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul stabileşte şi derulează
întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de probaţiune, efectuează vizite anunţate sau
inopinate la locuinţa persoanei sau în alte locuri, în funcţie de specificul situaţiei, solicită documente
privind structura familiei, a persoanelor care se află în întreţinerea sa sau în a căror întreţinere se află,
documente privind situaţia locativă, a locului de muncă şi a mijloacelor de existenţă, verifică periodic
datele furnizate de persoana supravegheată şi îndeplineşte orice alte măsuri de control adaptate cazului.
– Consilierul de probaţiune stabileşte conţinutul concret al obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b)
C. pen., în funcţie de evaluarea iniţială a persoanei supravegheate şi de posibilităţile concrete de executare
existente la nivelul comunităţii.
– În vederea punerii în executare a obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de situaţia şi de nevoile persoanei,
identifică un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională în cadrul unei instituţii din comunitate,
după care emite o decizie pentru executarea obligaţiei
– În vederea punerii în executare a obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, consilierul de probaţiune, în funcţie de situaţia şi nevoile persoanei şi în funcţie de utilitatea
activităţilor pentru comunitate, stabileşte în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în
hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia, după care emite o decizie către instituţia
respectivă pentru executarea obligaţiei. La finalizarea activităţii documentul de atestare a muncii se depune
la dosarul de probaţiune;
– În vederea executării obligaţiei de frecventare a unui program de reintegrare socială, consilierul de
probaţiune, identifică acest program, îl derulează el sau repartizează cazul unui alt consilier, ori unei
instituţii specializate la nivel naţional;
– Pentru realizarea obligaţiei de supunere la un tratament sau îngrijire medicală, consilierul de
probaţiune procedează prin verificarea luării în evidenţă a persoanei în cadrul instituţiei medicale,
executarea obligaţiei de tratament, supraveghează şi monitorizează derularea activităţii;
– În vederea executării obligaţiilor a căror îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate decât
serviciul de probaţiune, consilierul de probaţiune informează organele competente stabilite potrivit Legii
nr. 253/2013, cu privire la obligaţia pe care acestea o au cu privire la persoana supravegheată şi modul de
executare a obligaţiilor şi de a sesiza serviciul de probaţiune dacă persoana supravegheată încalcă
obligaţiile.
– În vederea îndeplinirii obligaţiilor civile de către persoana supravegheată, cu 6 luni înainte de
împlinirea termenului de supraveghere solicită persoanei dovada îndeplinirii obligaţiilor. Dacă nu a
îndeplinit obligaţiile civile solicită persoanei supravegheate ca să îndeplinească aceste obligaţii cel puţin cu
3 luni înainte de terminarea duratei supravegherii. În raportul de evaluare va specifica dacă această
obligaţie a fost îndeplinită sau nu, sesizând instanţa de executare.

ART. 87
 Modificarea sau încetarea obligaţiilor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Titlul marginal – Modificarea sau încetarea obligaţiilor, arată posibilitatea că, în anumite împrejurări,
obligaţiile impuse de către instanţă se pot modifica.
Măsurile de supraveghere stabilite de legiuitor în art. 85 C. pen. nu pot fi modificate, ele făcând parte
din substanţa şi raţiunea amânării aplicării pedepsei, în contextul controlului asupra persoanei căreia i se
aplică măsura.
Obligaţiile pot fi modificate în conţinut sau să înceteze, deoarece ele sunt individualizate şi
personalizate de către instanţa de judecată, iar executarea acestora este în directă legătură cu conduita spre
resocializare, care presupune o mai mare elasticitate, nevoia de adaptare în timpul celor 2 ani la totalitatea
problemelor de viaţă, muncă, situaţie din familie ori în legătură cu calitatea şi funcţia avută.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor nu este o instituţie specifică doar în cadrul amânării aplicării
pedepsei, ci şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere, precum şi liberării condiţionate. Astfel de
reglementări găsim în noul Cod penal, în art. 87, 95, 103, dar şi în art. 122, cu privire la regimul măsurilor
educative neprivative de libertate pentru minori. Obligaţiile specifice fiind controlate şi supravegheate de
serviciul de probaţiune*1), conţinutul prevederilor articolelor este în cea mai mare parte acelaşi, cu privire
la modificarea şi cu privire la încetarea obligaţiilor pentru cei care sunt obligaţi să le execute.
Noul Cod penal intervine prin reglementări în direcţia procesului de reintegrare pe timpul derulării
termenului de supraveghere de 2 ani, când s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Este reglementată
posibilitatea instanţei de a modifica sau chiar înceta obligaţiile impuse prin hotărârea iniţială. Observăm în
acest caz că o hotărâre poate fi modificată sau completată prin altă hotărâre a instanţei de executare, care
poate schimba obligaţiile iniţiale stabilite.
În perioada executării măsurilor de supraveghere, acestea nu pot fi modificate, ci îndeplinite integral
adaptate la noile condiţii. Executarea măsurilor de supraveghere fiind date în atribuţiunile serviciului de
probaţiune, ele sunt dintre cele care fac posibil controlul conduitei condamnatului şi nu pot fi „aduse la zi”
prin apariţia unor motive. Prezentarea la serviciul de probaţiune, vizitele consilierului de probaţiune,
schimbarea locuinţei, deplasările ce depăşesc 5 zile, schimbarea locului de muncă, comunicarea de
informaţii sunt supravegheate în mod obligatoriu de către organele abilitate prin prevederile legii.
Când pe parcursul termenului de supraveghere a intervenit o situaţie sau chiar mai multe, prin care se
justifică impunerea unor noi obligaţii, sporirea, diminuarea sau încetarea unora, instanţa, la
propunerea serviciului de probaţiune va dispune în cunoştinţă de cauză noi obligaţii, menţinerea sau
încetarea altora, schimbarea naturii sau întinderii altora, particularizarea unor obligaţii, astfel încât să se
asigure şanse sporite de îndreptare pentru infractor.
În situaţiile în care obligaţiile nu mai sunt oportune, se va hotărî numai de către instanţă încetarea
acestora, deoarece serviciul de probaţiune nu poate să-l scutească pe condamnat de executarea obligaţiilor
şi nici condamnatul nu poate renunţa la executarea lor. Observăm flexibilitatea în adaptarea obligaţiilor pe
timpul derulării îndeplinirii acestora, implicarea instanţei pe întreaga perioadă a supravegherii, astfel încât,
pe parcursul executării obligaţiilor, acestea sporesc sau se diminuează în noi condiţii, în raport cu situaţia
concretă privitoare la posibilităţile persoanei supravegheate. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
pentru persoana pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei se pot hotărî în interiorul termenului de
supraveghere, pe parcursul derulării acestora.

*1) Legea nr. 252/2013, art. 66: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, în funcţie
de evoluţia cazului, consilierul de probaţiune manager de caz constată că au intervenit motive care justifică
fie modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţii, întocmeşte un raport de evaluare
conform art. 44 şi sesizează instanţa de executare. (2) La solicitarea judecătorului delegat cu executarea,
consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44, în care
consemnează constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie modificarea obligaţiilor
prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie
încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le are de executat persoana supravegheată”.

ART. 88
Revocarea amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Revocarea amânării aplicării pedepsei presupune retragerea acestui beneficiu prin hotărârea
instanţei de judecată, ca urmare a nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor ce
trebuiau executate de către persoana faţă de care s-a dispus această măsură, neîndeplinirea integrală
a obligaţiilor civile ori a săvârşirii unei noi infracţiuni, iar ca urmare instanţa dispune aplicarea şi
executarea pedepsei.
Această atitudine, de rea-credinţă, este condiţia revocării măsurilor alternative a pedepsei amânate,
suspendate ori din care condamnatul s-a liberat condiţionat, conform art. 88, art. 96, art. 104 C. pen.
Revocarea se dispune numai de instanţa de judecată, în situaţia când măsurile şi obligaţiile, pe durata
termenului de supraveghere, nu sunt îndeplinite în totalitate ori conduita este din nou producătoare de
infracţiuni.
Codul penal stabileşte parcurgerea celor 2 ani de supraveghere, în condiţiile în care infractorul se
supune măsurilor de supraveghere şi îndeplineşte obligaţiile concretizate de către instanţă şi controlate de
către serviciul de probaţiune în colaborare cu instituţiile specializate. Parcurgerea acestei etape este în
favoarea celui supravegheat pentru ca să se realizeze resocializarea în termen cât mai scurt, iar acesta să-şi
achite obligaţiile civile faţă de cei îndreptăţiţi. Parcurgerea măsurilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă,
chiar dacă ele nu se concretizează în îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, nu duce la revocarea
măsurii, condamnatul având posibilitatea să dovedească că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească
[art. 88 alin. (2) C. pen.].
Art. 88 C. pen. reglementează situaţia în care, contrar prevederilor legale, persoana în favoarea căreia
s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei, cu rea-credinţă, nu îndeplineşte cerinţele măsurilor de
supraveghere şi obligaţiile impuse de către instanţă. În acest caz, instanţa revocă amânarea pedepsei şi
dispune aplicarea şi executarea acesteia.
Din conţinutul art. 88 C. pen. rezultă trei situaţii în care instanţa revocă amânarea aplicării
pedepsei şi dispune executarea pedepsei:
1) Pe timpul termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune constată că infractorul, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse*1). În concret, cel
supravegheat nu se prezintă la serviciul de probaţiune, ignoră datele fixate, refuză vizitele consilierului sau
nu se află la domiciliu, schimbă locuinţa, reşedinţa sau adresa, părăseşte localitatea mai mult de 5 zile, nu
se ocupă de serviciu ori nu comunică în timp util informaţiile cu privire la mijloacele sale de existenţă,
creându-se suspiciunea că trăieşte din surse ilegale.
În legătură cu îndeplinirea obligaţiilor, abandonarea studiilor, a cursurilor profesionale, a programelor de
resocializare începute ori nesupunerea la control medical, tratament sau îngrijire medicală, care pot crea
situaţii periculoase pentru comunitate, sau abordarea victimei infracţiunii ori a membrilor de familie sau a
persoanelor pe care instanţa le-a indicat să nu fie tulburate prin comunicarea cu cel supravegheat pot fi
motive pentru serviciul de probaţiune să propună revocarea aplicării pedepsei.
Desigur că nu se pune problema, ca pe timpul supravegherii, să se încalce toate măsurile şi obligaţiile, ci
este suficient ca încălcarea să fie de natură a crea convingerea consilierului de probaţiune că cel
supravegheat este de rea-credinţă în demersurile sale, că nu este capabil să înţeleagă că măsurile şi
obligaţiile trebuie îndeplinite, iar amânarea aplicării pedepsei nu este un drept, ci o facilitate venită din
partea instanţei de judecată.
2) Pe timpul amânării aplicării pedepsei, în conformitate cu art. 85 alin. (5) C. pen., persoana
supravegheată trebuie să îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel târziu cu 3 luni înainte
de expirarea termenului de supraveghere. Dacă în acest timp cel supravegheat nu-şi onorează obligaţiile
civile, revocarea poate fi propusă până la expirarea termenului de supraveghere, art. 88 alin. (2) C. pen.
Neîndeplinirea acestei condiţii reprezintă dovada concretă că cel supravegheat nu regretă infracţiunea
comisă, consecinţele acesteia şi nu are dorinţa de reparare materială a daunelor produse victimei, părţii
vătămate sau statului. Condiţia impusă, de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite de către instanţa
de judecată, a fost reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării obligaţiilor de plată,
înainte de expirarea termenului de supraveghere. Scopul achitării obligaţiilor civile este acela de a dovedi
concret că cel condamnat a înţeles valorile morale şi materiale ale societăţii, că reparaţia pricinuită de
comiterea infracţiunii nu a rămas în urma activităţii de resocializare. Repararea integrală nu admite plata
parţială a obligaţiilor civile, dând posibilitate condamnatului „să uite”, odată pus în libertate, de aceste
obligaţii datorate, creându-se un risc de amânare sau neexecutare a obligaţiilor civile. Prevederea
imperativă nu admite nicio tranzacţie pentru condamnat, în vederea achitării în viitor, după expirarea
termenului de supraveghere, a obligaţiilor, ci executarea acestora ca o condiţie a amânării aplicării
pedepsei.
Totuşi, instanţa de judecată nu va revoca amânarea aplicării pedepsei, dacă cel condamnat demonstrează
că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile. El va dovedi că nu are în
proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea obligaţiilor civile, nu are sume de bani ori
titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele necesare achitării obligaţiilor, deşi a
încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de bună-credinţă. Instanţa poate să ţină seama de
aceste eforturi pentru a demonstra că nu a avut nicio posibilitate de îndeplinire în totalitate a obligaţiilor
civile sau să considere că acestea nu sunt atât de importante încât să ducă la revocarea amânării aplicării
pedepsei. Este posibilă situaţia în care partea vătămată să renunţe la cheltuielile solicitate, astfel încât
obligaţiile civile să nu mai existe până la expirarea termenului de supraveghere.
3) Amânarea aplicării pedepsei va fi revocată de instanţă în cazul în care persoana supravegheată a
săvârşit o nouă infracţiune. În acest caz, condiţiile revocării sunt următoarele:
– noua infracţiune să fie comisă cu intenţie, art. 16 alin. (3) lit. a) şi b), sau intenţie depăşită, art. 16
alin. (5) C. pen.;
– fapta să fie descoperită în termenul de supraveghere (2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de
amânare a aplicării pedepsei);
– s-a pronunţat o condamnare, chiar şi după termenul de supraveghere.
Pedeapsa aplicată, ca urmare a revocării, se calculează conform dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni, art. 39 C. pen.
Revocarea este imperativă în toate cazurile în care se constată nerespectarea măsurilor de supraveghere
sau a obligaţiilor ori a comiterii unei noi infracţiuni, caz în care instanţa nu poate decât să dispună
revocarea, aplicarea şi executarea pedepsei, fără a mai putea să aplice o altă măsură alternativă pedepsei.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa are posibilitatea să aprecieze menţinerea
sau revocarea amânării aplicării pedepsei. Este singura posibilitate stabilită de lege, ca instanţa de judecată
să poată opta pentru revocarea amânării aplicării pedepsei sau menţinerea acestei măsuri, caz în care se
aplică dispoziţiile de la concursul de infracţiuni. Deci, în această ipoteză revocarea este facultativă, şi nu
obligatorie pentru instanţă.

*1) Legea nr. 252/2013, art. 67: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au
determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte
un raport de evaluare conform art. 44 şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii. (2) În situaţia
neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte
de expirarea termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare conform art. 44, în care consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează instanţa. (3) Pentru
încălcări minore care nu aduc atingere scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau
obligaţiile persoanei supravegheate, consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente.
Condiţiile de emitere şi modalităţile de aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de
aplicare al prezentei legi”.

ART. 89
Anularea amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea amânării aplicării pedepsei intervine în situaţia în care instanţa de judecată nu a

cunoscut că infractorul mai săvârşise o infracţiune până la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, chiar după expirarea termenului de supraveghere, astfel
încât instanţa de judecată va proceda potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară, pedeapsa urmând a se aplica şi executa.
Anularea amânării aplicării pedepsei se impune în următoarele condiţii:
1) descoperirea unei infracţiuni comise de către persoana supravegheată, comisă până la rămânerea
definitivă a hotărârii a amânare;
2) pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune comisă este închisoarea;
3) pedeapsa s-a aplicat chiar după expirarea termenului de supraveghere;
După anularea amânării aplicării pedepsei se aplică dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă ori pluralitate intermediară.
Chiar dacă cel supravegheat a terminat perioada de supraveghere, dar a ascuns situaţia privitoare la
comiterea unei infracţiuni înainte de hotărârea de amânare a aplicării pedepsei, chiar până la rămânerea
definitivă a hotărârii, iar infracţiunea este descoperită şi condamnată cu închisoare, cel supravegheat nu
prezintă încredere că s-a resocializat, drept pentru care instanţa anulează amânarea aplicării pedepsei şi
decide executarea acesteia.
În situaţia concursului de infracţiuni, cu îndeplinirea condiţiilor privind amânarea aplicării pedepsei,
art. 83 C. pen., instanţa poate dispune amânarea, stabilind ca termenul de supraveghere să înceapă de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei.

ART. 90
Efectele amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziţia infractorului
care, în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii şi obligaţiile individualizate
prin hotărârea instanţei de judecată, fără privare de libertate, primeşte ajutorul, controlul şi
asistenţa necesare din partea serviciului de probaţiune şi a organelor specializate pentru a îndeplini
măsurile şi obligaţiile impuse, în aşa fel încât, după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai
aplice.
Practic, persoana condamnată se poate manifesta liber în limitele stabilite concret prin aplicarea acestei
măsuri favorabile de individualizare a pedepsei.
 Faţă de efectele renunţării la pedeapsă, care sunt definitive, efectele amânării aplicării pedepsei sunt
provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, şi definitive, după acest termen.
Efectele provizorii sunt:
– infractorului i se amână aplicarea pedepsei pe un termen de 2 ani, dacă îndeplineşte cumulativ
condiţiile stabilite în art. 83 C. pen.;
– Infractorul începe să execute măsurile de resocializare obligatorii prevăzute prin lege şi obligaţiile
individualizate stabilite prin hotărârea instanţei de judecată;
– Un alt efect este acela al colaborării cu consilierul manager de caz şi cu organele abilitate pentru a
îndeplini cerinţele de control şi de resocializare;
– Infractorul, în mod provizoriu, nu va fi supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi şi nu i se va
înscrie în cazierul judiciar antecedente penale.
Aceste efecte îl pun pe cel condamnat în postura unui cetăţean liber, dar care are de îndeplinit măsurile
şi obligaţiile stabilite de instanţa de judecată şi îi impun acestuia o conduită bună pentru resocializare.
Efectele definitive sunt:
Pedeapsa stabilită nu este aplicată şi nu se va mai aplica, iar ulterior depăşirii termenului de
supraveghere persoana supravegheată nu va fi supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar
putea decurge din infracţiunea săvârşită. Condiţiile prevăzute de lege, conform art. 90 alin. (1) C. pen.,
sunt:
a) să nu fi săvârşit o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere,
b) să nu se fi dispus revocarea amânării pentru că a manifestat rea-credinţă în executarea obligaţiilor sau
măsurilor, ori nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile;
c) să nu se fi descoperit o cauză de anulare, respectiv săvârşirea unei infracţiuni până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea.
Efectele provizorii încep imediat ce hotărârea instanţei este definitivă şi continuă pe parcursul
termenului de supraveghere, iar efectele definitive încep după terminarea celor 2 ani de supraveghere, dacă
nu există temeiuri pentru revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei.
Efectele amânării pedepsei nu se referă la executarea măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre.
Dacă instanţa a hotărât să oblige pe cel condamnat la tratament medical, la internare medicală, să-i
interzică ocuparea unei funcţii sau exercitării unei profesii, nu ca obligaţii, conform cu art. 85 alin. (2) lit.
d) şi j) C. pen., ci ca măsuri de siguranţă, conform art. 108 C. pen., ori confiscarea specială, acestea vor
avea regimul stabilit în art. 90 alin. (2), amânarea aplicării pedepsei neproducând efecte asupra acestora,
acestea fiind executate conform prevederilor din Capitolul II – Regimul măsurilor de siguranţă, art. 109–
111 C. pen.
Cu privire la obligaţiile civile, ele trebuie îndeplinite integral sau cel mai târziu cu 3 luni înainte de
terminarea celor 2 ani de supraveghere.

ART. 91
Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Conceptul de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este instituţia de drept penal la dispoziţia
instanţei de judecată care, prin însăşi hotărârea de condamnare, aplică o pedeapsă cu închisoarea de
cel mult 3 ani infractorului şi, constatând capacitatea acestuia de a se îndrepta fără executarea
efectivă a pedepsei, dispune suspendarea executării pedepsei pe un termen de supraveghere între 2 şi
4 ani, dar nu mai mic decât durata pedepsei aplicate*1).
 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură alternativă la pedeapsa privativă de
libertate, cu parcurgerea unei etape obligatorii care dă posibilitatea condamnatului să dovedească că
încrederea acordată de către instanţă este întemeiată pe posibilitatea de îndreptare, chiar dacă este pus sub
supraveghere pe un termen cel puţin egal cu durata pedepsei sau mai mare, între 2 şi 4 ani.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere face parte dintre modalităţile de individualizare a
pedepsei, prin măsuri alternative la pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii însoţită de pedeapsa
amenzii, alături de alte instituţii, cum sunt renunţarea la pedeapsă, amânarea aplicării pedepsei, precum şi
liberarea condiţionată, acestea constituind concretizarea unei concepţii moderne cu privire la găsirea unor
mijloace adecvate pentru ca pedepsele să fie executate, pe cât posibil, prin măsuri care să limiteze privarea
condamnatului de libertate în mediul penitenciar.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu este considerată o altă pedeapsă, instanţa de
judecată fiind implicată în stabilirea unor obligaţii concrete, măsură care se execută cu consimţământul
persoanei condamnatului, cu implicarea acestuia în muncă neremunerată în folosul comunităţii, supunerea
la control, tratament sau îngrijire pentru sănătate şi pentru resocializare şi prin executarea integrală a
tuturor măsurilor şi obligaţiilor, situaţie în care pedeapsa suspendată este considerată executată.
Cu privire la condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute în art. 91 C.
pen., acestea se împart în condiţii pozitive şi condiţii negative.

2. Condiţiile pozitive în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere
Condiţii pozitive sunt cele prevăzute în art. 91 alin. (1) C. pen.:
a) Pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;
b) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu
excepţia condamnărilor prevăzute în art. 42 C. pen. (faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală,
infracţiunile amnistiate, infracţiunile săvârşite din culpă) sau condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) Instanţa va aprecia, în baza unor criterii prevăzute enumerativ de legea penală (conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi posibilităţile sale de îndreptare), că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără
executarea acesteia în regim de deţinere, condamnatul nu va mai comite infracţiuni, însă este necesară
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii, în condiţiile art. 62 C. pen. (amenda
aplicată ca urmare a faptului că infractorul a urmărit prin infracţiunea săvârşită obţinerea unui folos
patrimonial), amenda sub forma zilelor-amendă transformate într-o sumă de bani corespunzătoare, amenda
se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere*2).
În legătură cu natura şi mărimea pedepsei a cărei executare urmează a fi suspendată sub supraveghere,
observăm că aceasta trebuie să fie de cel mult 3 ani. Se poate constata că limita maximă a pedepsei
aplicate cu închisoare este mai mare cu un an decât în cazul când instanţa de judecată hotărăşte amânarea
aplicării pedepsei. Indulgenţa legii cu privire la pedeapsa de 3 ani este justificată de voinţa condamnatului
de a se supune de bunăvoie unor măsuri de control stricte pe durata termenului de supraveghere, care
creează convingerea instanţei că cel condamnat nu va mai săvârşi o nouă infracţiune. În legătură cu
pedeapsa aplicată de către instanţă, art. 91 C. pen. arată că aceasta trebuie să fie de cel mult 3 ani, chiar
dacă limitele maxime ale pedepsei sunt mai mari, aplicarea concretă se realizează în această limită
pentru toate infracţiunile ce pot fi condamnate astfel. Noul Cod penal stabileşte că pedeapsa aplicată este
de 3 ani de închisoare chiar şi pentru infracţiunile în concurs, spre deosebire de Codul penal anterior, care
prevedea limite diferite, 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii unice şi 3 ani închisoare în cazul
unui concurs de infracţiuni. Raţiunea stabilirii pedepsei aplicate de 3 ani, rezultă din diminuarea limitelor
speciale ale pedepselor, precum şi a aplicării sistemului de cumul şi sporului fix de o treime din totalul
celorlalte pedepse stabilite în cazul concursului de infracţiuni, conform art. 39 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsa cu închisoare poate fi şi rezultatul unui concurs de
infracţiuni, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Legiuitorul a apreciat că infractorul poate să
execute măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă a comis mai multe infracţiuni
în concurs, dar a limitat pedeapsa închisorii la cel mult 3 ani, ceea ce înseamnă că infracţiunile sunt uşoare,
fără o gravitate deosebită. Dacă pentru o infracţiune concurentă s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea până
la 3 ani, iar pentru altă infracţiune concurentă o pedeapsă mai mică, pedeapsa mai mică fiind absorbită în
substanţa celei mai mari, se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă nu se
aplică un spor care face ca pedeapsa rezultată să fie mai mare de 3 ani*3).
În situaţia în care pedeapsa cu închisoare stabilită este de 3 ani însoţită şi de pedeapsa amenzii, această
pedeapsă compusă din 3 ani şi zilele-amendă, în situaţiile când zilele-amendă se transformă în închisoare,
ar depăşi limita stabilită la art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen. Situaţia este rezolvată de faptul că textul legii
stabileşte clar că pedeapsa închisorii trebuie să fie de cel mult 3 ani, fără să se arate cuantumul amenzii.
Prin aplicarea art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., condiţia este ca infractorul să-şi fi manifestat acordul de a
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei
închisorii a fost suspendată.
În legătură cu persoana infractorului, condiţiile vizează activitatea infracţională trecută, precum şi
infracţiunea a cărei suspendare a executării urmează a fi hotărâtă de către instanţa de judecată, astfel:
– Cu privire la condamnările anterioare, acestea nu pot fi mai mari de un an. Condamnatul poate avea
antecedente penale, dar nu este acceptabilă condiţia de recidivist, conform art. 41 C. pen. (condamnatul a
mai săvârşit anterior o infracţiune pentru care a fost pedepsit cu închisoare mai mare de un an). Dacă a
săvârşit infracţiuni pentru care se aplică prevederile art. 42 (faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală,
infracţiunile amnistiate, infracţiunile săvârşite din culpă), precum şi condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, se poate face aplicarea art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen.;
– O condiţie specială cu privire la conduita condamnatului este aceea a manifestării acordului în faţa
instanţei de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă cel condamnat nu-şi
exprimă în faţa instanţei acordul de a munci neremunerat*4) pentru comunitate, instanţa nu poate să
hotărască suspendarea executării pedepsei, ci doar executarea pedepsei;
– O altă condiţie este cu privire la conduita anterioară săvârşirii infracţiunii, care trebuie să se încadreze
în limitele stabilite de lege, ceea ce nu înseamnă că a avut o conduită bună, ci că nu a săvârşit infracţiuni
grave până la judecarea infracţiunii căreia urmează a-i fi suspendată executarea sub supraveghere, că a
depus eforturi imediat după săvârşirea faptei pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
având posibilităţi personale de îndreptare. Aceste condiţii ţin, pe de o parte, de modul de manifestare a
persoanei condamnatului până la condamnare, de experienţa infracţională, antecedentele penale,
posibilităţile sale intelectuale de a înţelege faptele, împrejurările, condiţiile şi modurile de executare a
infracţiunii, poziţia sa ca autor ori participant la infracţiune;
– Constatarea instanţei de judecată, că şi fără executarea pedepsei condamnatul are posibilităţi să nu
mai comită altă infracţiune, reprezintă voinţa motivată a acesteia de a nu expune pe cel condamnat unui
mediu care nu ar contribui la îndreptarea sa. Condamnarea, după care urmează suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, este un avertisment deosebit de sever, care atrage atenţia condamnatului să
nu mai săvârşească infracţiuni. În acest caz nu este vorba despre acordarea unui drept al condamnatului, ci
despre posibilitatea instanţei de judecată de a avea sau nu încredere în persoana condamnatului. Instanţa
poate sau nu să acorde beneficiul unei astfel de măsuri, pentru că ea trebuie să motiveze atât condamnarea,
cât şi măsura suspendării. Deşi executarea pedepsei nu mai este necesară, există o condiţie care creează o
garanţie că infractorul, pentru o perioadă fixată de către instanţa de judecată prin termenul de supraveghere,
va îndeplini măsurile şi condiţiile stabilite de lege. Garanţia este dată de supravegherea condamnatului
prin organele specializate numite, serviciul de probaţiune şi alte organe de specialitate care exercită
controlul, organizează programele, munca în folosul comunităţii, tratamentul sau îngrijirile medicale
necesare sau supraveghează îndeplinirea integrală a conţinutului altor obligaţii sau interdicţii care
demonstrează resocializarea celui condamnat.

3. Condiţiile negative în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune măsura suspendării executării
pedepsei sub supraveghere
Condiţiile negative cu privire la nedispunerea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 alin.
(3), sunt următoarele:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
În prezenţa uneia dintre condiţiile negative prevăzute de lege în prezenţa cărora instanţa de judecată nu
poate să aplice suspendarea executării pedepsei, urmează aplicarea şi executarea pedepsei, conform cu
art. 91 alin. (3) C. pen.

4. Atenţionarea condamnatului asupra conduitei viitoare

Dacă legea stabileşte libertatea instanţei de a suspenda executarea pedepsei pe baza convingerii în
posibilităţile de îndreptare şi resocializare ale condamnatului, tot legea stabileşte, în cazul în care s-a dat
hotărârea, că acest mod de executare urmează să fie supravegheat, iar manifestările şi conduita
condamnatului vor fi monitorizate pentru că încrederea în acesta este limitată, supravegherea este în
măsură să protejeze societatea, să uşureze procesul de reintegrare, dar şi să oblige pe condamnat să suporte
măsurile legale şi să-şi îndeplinească obligaţiile civile.
Pentru atenţionarea condamnatului şi pentru înţelegerea clară a beneficiului măsurii, a necesităţii
îndeplinirii integrale a măsurilor, obligaţiilor şi a obligaţiilor civile, instanţa de judecată, conform art. 91
alin. (4) C. pen., în cadrul hotărârii sale cu privire suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, este
obligată să prezinte motivele pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor care au
determinat suspendarea executării pedepsei. În sarcina instanţei de judecată este şi atenţionarea
condamnatului asupra conduitei viitoare, precum şi a consecinţelor la care se expune dacă comite o nouă
infracţiune ori dacă nu respectă măsurile sau obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Această motivare obligatorie este şi de natură a crea o practică unitară cu privire la aplicarea măsurilor
alternative.
Una dintre situaţiile în care suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se aplică diferit de
prevederile art. 91 C. pen. este prevăzută prin condiţiile speciale din art. 378 C. pen. – Abandonul de
familie. Cuprinsul alin. (5) arată: „Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul
îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
aceasta”.
Raţiunea reglementării diferite rezultă din dorinţa legiuitorului ca inculpatul să-şi îndeplinească
obligaţiile legale de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la aceasta, oferindu-i posibilitatea, chiar peste
condiţiile prevăzute la art. 91 C. pen., să nu i se aplice pedeapsa privativă de libertate. Considerăm că, în
situaţia în care inculpatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de cel îndreptăţit, până la rămânerea definitivă a
hotărârii, dar îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 91 C. pen., i se poate aplica suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, la fel ca şi altor condamnaţi.
Considerăm că neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege se referă la:
– Durata pedepsei aplicate, art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen., corelată cu starea de recidivă, când pedeapsa
este mai mare de 3 ani pentru abandon de familie;
– Condiţii privind conduita condamnatului prevăzute la art. 91 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. pen.;
 – Condiţia prevăzută la art. 91 alin. (1) lit. d) este înlocuită de voinţa legiuitorului, instanţa nemaiavând
posibilitatea de a-şi forma propria apreciere cu privire la suficienţa suspendării executării pedepsei sub
supraveghere;
– Condiţia privind acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată trebuie să fie îndeplinită,
altfel ne găsim în faţa muncii obligatorii sau forţate.
Prin Legea nr. 187/2012, art. 9 alin. (2), se arată că „infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru
care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru
dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării
pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive”.
În aceeaşi lege, la art. 16 alin. (1), se arată că „măsura suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal,
până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare”, iar la art. 16 alin. (2) se
arată că „pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse
condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de
încercare sau supraveghere”.

*1) A se vedea, în acest sens: I. Pascu, în Noul Cod penal – coordonator G. Antoniu, vol. II (art. 57–
171), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 263–264; G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi
procedură penală, Ed. Hamangiu, 2011, p. 876.
*2) G. Antoniu şi colectiv, Explicaţii preliminare..., op. cit., vol. II, p. 184. Există părerea că
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune şi în cazul în care amenda se adaugă
la pedeapsa închisorii, în condiţiile art. 39 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen., referitor la pedeapsa principală în
caz de concurs de infracţiuni. Deoarece suspendarea sub supraveghere se aplică numai pentru pedepsele cu
închisoarea, iar amenda se adaugă la pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni, ar fi normal ca în
acest caz să se poată aplica suspendarea executării pedepsei, iar amenda să se execute.
*3) Tr. Dima, Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 592.
*4) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 4 par. 3 lit. a),
stabileşte că în domeniul dreptului penal nu se consideră muncă forţată sau obligatorie „munca impusă în
mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în
timpul în care se află în libertate condiţionată”. Constituţia României interzice munca forţată prin
dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b).

ART. 92
Termenul de supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Termenul de supraveghere este durata de timp stabilită de lege în care cel condamnat trebuie să
îndeplinească măsurile şi obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească, în care serviciul de
probaţiune şi alte organe abilitate observă, controlează şi verifică conduita celui condamnat pentru a
se putea constata dacă face dovada resocializării.
În cadrul acestui termen, i se acordă sprijin celui supravegheat pentru îndeplinirea acestor măsuri
şi obligaţii, se verifică îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, în aşa fel încât la expirarea acestuia,
pedeapsa să fie considerată executată.
În cazul în care se constată reaua-credinţă cu privire la îndeplinirea cerinţelor legale ori cel
supravegheat săvârşeşte o nouă infracţiune, prin hotărârea instanţei de judecată se revine, prin
revocare sau anularea măsurii, la executarea pedepsei cu privare de libertate.
 Această perioadă de timp este un avertisment deosebit pentru infractor că, cel puţin pe perioada
corespunzătoare termenului final al condamnării la pedeapsa cu închisoare, măsurile şi obligaţiile trebuie
îndeplinite, la fel şi obligaţiile civile, pentru ca măsura pedepsei să fie considerată executată.
Termenul de supraveghere cuprinde perioada întreagă de suspendare a executării pedepsei cu
supraveghere. Observăm că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru pedeapsa
închisorii aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani, art. 91 alin. (1) lit. a) C.
pen., deci această durată face parte din termenul de supraveghere. Mărimea duratei se raportează la
pedeapsa aplicată de instanţa de judecată, chiar dacă din aceasta se execută partea rămasă după deducerea
unor durate de arestare preventivă, timpul reţinerii ori alte durate considerate necesare a fi deduse din
pedeapsa aplicată.
Cu toate acestea, instanţa de judecată poate stabili un termen de la 2 la 4 ani de supraveghere, dar nu
mai mic decât durata pedepsei aplicate. Este posibil ca termenul de supraveghere să depăşească durata
pedepsei aplicate până la o durată de maxim 4 ani, tocmai pentru ca măsurile şi obligaţiile să aibă o
eficienţă mai mare, mai ales că suspendarea executării s-a făcut chiar în condiţiile în care infractorul era
posibil să fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii de până la un an sau chiar pedepse mai mari,
dar faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, au fost amnistiate sau au fost săvârşite din culpă (art. 42
C. pen.).
Durata de timp care face parte din termenul de supraveghere, care depăşeşte durata pedepsei aplicate,
are o natură deosebită, de prelungire a efectelor pedepsei aplicate. În acest caz, exigenţa legii penale este de
a prelungi restrângerea unor drepturi şi libertăţi, în condiţiile controlului, dar şi a sprijinirii celui căruia
i s-a aplicat pedeapsa, care mai are de îndeplinit măsuri şi obligaţii.
Toate pedepsele aplicate, mai mici de 2 ani, este obligatoriu să aibă termen de supraveghere de minim 2
ani sau până la maxim 4 ani.
Pedepselor aplicate, de peste 2 ani, li se stabileşte termen de supraveghere echivalent cu durata
pedepsei şi maxim până la 4 ani.
Observăm că termenul de supraveghere este uneori egal sau mai mare decât pedeapsa aplicată, de 2 ani
sau mai mare, până la 4 ani.
În această situaţie, măsurile şi obligaţiile trebuie îndeplinite pe o durată mai mare decât pedeapsa
aplicată, în scopul resocializării celui căruia i s-a acordat suspendarea executării pedepsei, deoarece este
nevoie de intensitate, perseverenţă şi durată în aplicarea măsurilor de resocializare. În condiţiile în care el a
mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii de până la un an sau este în perioada de după reabilitare,
termenul de supraveghere egal cu durata pedepsei poate fi insuficient pentru corijarea deplină a
infractorului. Creşterea exigenţei prin monitorizarea conduitei persoanei supravegheate, în condiţii strict
stabilite de lege, duce la crearea convingerii că efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub
supraveghere sunt urmare a îndreptării reale a conduitei condamnatului.
Calculul duratei termenului de supraveghere este necesar să se realizeze pe zile pline. Evidenţa
executării pedepsei în sistemul suspendării este necesară pentru situaţia în care intervine revocarea sau
anularea suspendării executării pedepsei, când se pot menţine măsurile stabilite de instanţa de judecată,
art. 96 alin. (6) şi art. 97 alin. (2) C. pen.
Termenul de supraveghere începe şi se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
Termenul de supraveghere, ca element al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, „trebuie
privit, pe de o parte, ca o garanţie împotriva infractorilor care ar încerca să continue activitatea
infracţională, iar, pe de altă parte, ca o perioadă de verificare considerată de lege ca fiind în general
suficientă pentru confirmarea sau infirmarea încrederii acordate condamnatului”*1).

*1) I. Pascu, Termenul de încercare, în lucrarea Noul Cod penal, vol. II, (art. 57–171), coordonator G.
Antoniu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 275.
 ART. 93
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Conceptul măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor din cadrul suspendării executării pedepsei

sub supraveghere
Măsurile de supraveghere reprezintă totalitatea activităţilor obligatorii de executat de către
condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse individualizat prin hotărârea instanţei
de judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului de supraveghere cuprins între 2
şi 4 ani, în perioada suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi prin a căror executare se
realizează resocializarea, urmând ca pedeapsa să se considere executată.
Natura acestor măsuri obligatorii şi obligaţii individualizate – una sau chiar în totalitate – reprezintă
activităţi de resocializare în sarcina persoanei supravegheate sub controlul instituţiilor statului,
măsuri de drept penal şi execuţional penal, ce fac parte din individualizarea pedepsei, infractorul fiind
evaluat în raport de faptă şi periculozitate, după criteriile stabilite la art. 74 C. pen.
Prevederile art. 93 C. pen. reglementează un domeniu cu multe modificări faţă de Codul penal
anterior, pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, respectiv măsurile de supraveghere şi
obligaţiile condamnatului pentru perioada până la împlinirea termenului de 2–4 ani, ca urmare a pedepsei
stabilite de către instanţa de judecată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni.
Aceste măsuri de supraveghere şi obligaţii sunt aplicate din aceeaşi raţiune juridică, ca şi măsurile şi
obligaţiile stabilite în cazul amânării aplicării pedepsei ori a liberării condiţionate, cu scopul instituirii
unui control şi a unui sprijin instituţional în vederea resocializării efective a condamnatului.

2. Măsurile de supraveghere
Măsurile de supraveghere stabilite de noul Cod penal, dispuse de către instanţă faţă de
condamnat, sunt în măsură să întărească autoritatea şi competenţa materială a serviciului de
probaţiune.
În aceste condiţii, serviciul de probaţiune are competenţa să ceară prezentarea condamnatului în faţa sa,
consilierii de probaţiune să viziteze pe cel supravegheat, să verifice mijloacele de existenţă a celui
supravegheat la instituţiile sau agenţii economici unde sunt păstrate astfel de date, astfel încât să se poată
face în orice moment o evaluare obiectivă a conduitei celui faţă de care s-a luat măsura suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.
Pe lângă aceste măsuri de supraveghere, ce conţin drepturi şi, în mod corelativ, obligaţii ale
condamnatului, acesta este obligat, conform legii, să comunice schimbarea locuinţei, a deplasărilor ce
depăşesc 5 zile şi schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de existenţă, astfel încât serviciul de probaţiune să constate buna-credinţă cu
privire la acceptarea măsurilor de supraveghere ori dacă se încearcă sustragerea de la împlinirea integrală a
acestora, îngreunând controlul sau încercând să scape de acesta.
Reglementarea activităţilor de organizare şi realizare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
prevăzute pentru a fi îndeplinite de către persoanele cărora li s-a aplicat suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere se regăsesc în cadrul Legii nr. 252/2013, Capitolul IV, Secţiunile 1 şi 2. Astfel, la art.
48 se arată scopul acestor măsuri de supraveghere şi a obligaţiilor:
„(1) Procesul de supraveghere cuprinde ansamblul activităţilor şi intervenţiilor derulate în mod direct de
către serviciul de probaţiune sau sub coordonarea acestuia, în scopul reabilitării sociale a persoanei
supravegheate, al reparării prejudiciului adus comunităţii prin săvârşirea faptei şi al creşterii gradului de
siguranţă în comunitate.
 (2) Procesul de supraveghere prevăzut la alin. (1) se realizează prin exercitarea controlului asupra
respectării măsurilor şi executării obligaţiilor impuse în sarcina unei persoane supravegheate şi asistarea
adaptată nevoilor persoanei, riscului de săvârşire de infracţiuni şi particularităţilor cazului”.
La art. 49, arătând procesul de supraveghere a persoanelor majore, se stabileşte că „serviciul de
probaţiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor de supraveghere şi executării
obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina persoanelor faţă de care s-a dispus:
a) amânarea aplicării pedepsei;
b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) liberarea condiţionată, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai
mare”.

3. Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată

Obligaţiile impuse de către instanţă în situaţia în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere sunt de natură a individualiza şi personaliza activităţile în vederea resocializării,
prin faptul că ele vor fi concretizate de către instanţa de judecată, prin stabilirea în mod concret a
obligaţiilor, stabilite generic la art. 93 alin. (2) C. pen. prin dispoziţia instanţei, din lista de obligaţii:
a) Cursurile de pregătire şcolară sau de calificare profesională, art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., se vor
stabili pentru continuarea cursurilor începute şi care trebuie continuate, ori pentru ca cel liberat să poată să
înceapă o activitate legală pentru susţinerea financiară sau materială a vieţii sale. Serviciul de probaţiune
este obligat să ofere celor susţinuţi prin cursuri variante de şcolarizare sau calificare profesională ori
programe de reintegrare socială;
b) Frecventarea unuia sau a mai multora dintre programele de reintegrare derulate de către
serviciul de probaţiune sau cele în colaborare cu alte instituţii din comunitate (şcoli, universităţi, organizaţii
de voluntari, organizaţii antidrog sau dezalcoolizare, organizaţii religioase sau ştiinţifice, de pregătire a
populaţiei pentru diferite situaţii);
c) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Aceste măsuri se realizează
periodic în vederea stabilirii dacă s-a renunţat la consumul de alcool, droguri, substanţe halucinogene, dacă
cel condamnat urmează tratamentele necesare vindecării unor boli transmisibile (lues, TBC, hepatită virală,
SIDA) ori dacă îngrijirile speciale nu au rezultate şi trebuie propuse alte măsuri adecvate;
d) Să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei. Obligaţia de a nu părăsi teritoriului
României, fără acordul instanţei, presupune implicit că există posibilitatea acestei deplasări, faţă de
prevederea care poate fi pedeapsă complementară, art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen., care este o „interzicere a
exercitării unui drept”.
Potrivit art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul va presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile
stabilite de instanţă, afară de cazul în care, datorită stării de sănătate, persoana nu poate presta această
muncă. Acordul cu privire la prestarea muncii în folosul comunităţii este obligatoriu, fiind una dintre
condiţiile pozitive pentru care condamnatului poate să i se aplice suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, şi este prevăzut la art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., astfel că în art. 93 nu mai era nevoie de o
astfel de prevedere. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin Legea de executare a pedepselor*1).
Stabilirea unor obligaţii, ca interzicerea prezenţei în anumite locuri, la manifestări sportive, culturale
ori adunări publice, interdicţia comunicării cu victima, cu membrii familiei, participanţii la infracţiune ori
alte persoane, conducerea de autovehicule, deţinerea sau folosirea oricărei categorii de arme pot fi
impuse condamnatului pe toată durata termenului de supraveghere, în aşa fel încât comunitatea să fie
ferită de o eventuală activitate ce l-ar predispune pe cel condamnat să săvârşească o infracţiune ori să
lezeze comunitatea printr-o conduită necorespunzătoare, dacă nu se aplică de către instanţă, conform art. 66
C. pen., ca pedepse complementare. Aceste obligaţii impuse de către instanţa de judecată sunt în măsură să
limiteze eventualele conduite negative ale condamnatului, să îl pună în imposibilitatea de a alege o
variantă, alta decât cea prevăzută de lege, atunci când ar opta pentru un mod de conduită ce ar fi contrar
măsurii de care beneficiază.
Cu privire la perioada tranzitorie de aplicare a noului Cod penal, în cazul infracţiunilor săvârşite înainte
de intrarea în vigoare a acestuia, urmează să se aplice vechea reglementare, privitoare la individualizarea
pedepsei – suspendarea executării pedepsei sub supraveghere din Codul penal anterior, fiind mai favorabilă
decât în noua reglementare*2).
Instanţa de judecată are la dispoziţie o paletă largă de obligaţii pe care le poate impune persoanei
supravegheate, multitudinea acestora fiind cuprinsă în alin. (4) al art. 93 C. pen. Instanţa va particulariza
aceste obligaţii, ţinând seama de posibilităţile concrete de muncă pe plan local, posibilităţi la dispoziţia
serviciului de probaţiune, aşa cum sunt ele arătate la alin. (3) al art. 93 C. pen. sau va particulariza
obligaţiile în funcţie de împrejurările cauzei.
Toate programele de şcolarizare sau formare profesională, programele de reintegrare, tratamentul
medical, părăsirea teritoriului ţării vor fi particularizate în funcţie de infracţiunea săvârşită, de persoana
infractorului şi periculozitatea conduitei sale, de necesităţile de îngrijire medicală şi prevenire a
îmbolnăvirilor. Consultarea cu serviciul de probaţiune, care trebuie să aibă lista activităţilor, posibilităţile
instituţiilor, orarul de desfăşurare al programelor de reintegrare, se face pentru ca instanţa să poată aprecia
câte obligaţii trebuie să fie îndeplinite, pe ce durată în cadrul termenului de supraveghere între 2 şi 4 ani,
conţinutul concret al activităţilor şi al interdicţiei de a părăsi România. În legătură cu obligaţiile civile
instanţa va stabili concret care sunt acestea şi va hotărî îndeplinirea lor integrală, cel mai târziu cu 3 luni
înaintea expirării termenului de supraveghere.

*1) Legea nr. 253/2013, art. 57 – Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
stabilite de instanţă în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere: „(1) Munca
neremunerată în folosul comunităţii dispusă în cazul persoanei condamnate la o pedeapsă cu suspendarea
sub supraveghere a executării se execută într-un interval de cel mult un an de la data începerii prestării
muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi
dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat,
situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de
supraveghere. (2) Dispoziţiile art. 24 alin. (2), respectiv art. 47–54 şi 56 se aplică în mod corespunzător”.
*2) M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior..., op. cit., p. 106.

ART. 94
Supravegherea condamnatului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Supravegherea condamnatului este activitatea obligatorie a serviciului de probaţiune şi a altor

organe abilitate, care cooperează şi sprijină pe cel condamnat pentru îndeplinirea măsurilor şi
obligaţiilor stabilite prin hotărârea instanţei de judecată, precum şi îndeplinirea obligaţiei de
sesizare a instanţei de judecată despre necesitatea modificării sau încetării unor obligaţii ori în
vederea luării măsurilor legale când condamnatul nu execută măsurile şi obligaţiile în condiţiile
stabilite.
Textul art. 94 C. pen. dispune metodologia supravegherii persoanei faţă de care s-a luat măsura
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute în articolele precedente, în cadrul perioadei de
la 2 la 4 ani, stabilită pentru această activitate. Supravegherea nu este facultativă, ci o obligaţie legală, iar
sesizarea instanţei de judecată în vederea luării unor măsuri din competenţa acesteia este, de asemenea,
obligatorie.
 Faţă de art. 93 C. pen., unde sunt enumerate tipurile de măsuri şi obligaţii în sarcina infractorului, în
art. 94 C. pen. se prevăd obligaţiile pe care instanţa le stabileşte în sarcina serviciului de probaţiune,
în legătură cu îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor de către infractor.
Regulile cu privire la respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor sunt stabilite prin lege,
concretizarea acestora se realizează de către instanţa de judecată, astfel că infractorul trebuie să le
îndeplinească, nu în modul în care el ar considera că este posibil, ci sub supravegherea serviciului de
probaţiune şi a altor organe abilitate.
Prevederile art. 94 C. pen. fac trimitere la atribuţiile organelor abilitate, impunându-le să sesizeze
organul de probaţiune cu orice încălcare din zona lor de responsabilitate, dând astfel serviciului de
probaţiune competenţa materială de a sesiza instanţa de judecată. Noul Cod de procedură penală, art. 583
alin. (2), prevede că „dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal,
condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune
competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia.
Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la
expirarea termenului de supraveghere”.
Supravegherea se realizează pe o paletă deosebită de activităţi, diferite de la o persoană la alta, deoarece
instanţa are posibilitatea de a adapta în raport de conduita şi personalitatea infractorului, de necesităţile de
resocializare direcţionate proporţional cu deficienţele comportamentale ori prin încetarea unor măsuri,
alegerea altora, toate pentru creşterea şanselor îndreptării infractorului.
Sunt stabilite următoarele reguli*1) cu privire la activitatea serviciului de probaţiune:
1. Instanţa de judecată trebuie să comunice o copie după hotărârea de suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere serviciului de probaţiune, unde vor fi înscrise măsurile şi obligaţiile
impuse condamnatului, pentru ca acesta să poată monitoriza în mod concret persoana, adresa
infractorului, orice schimbare a acesteia, locul de muncă şi orice schimbare a acestuia, informaţiile cu
privire la mijloacele de existenţă a celui supravegheat, art. 93 alin. (1) lit. c)–e) C. pen.;
2. Serviciul de probaţiune trebuie să supravegheze, dar şi să coopereze cu supravegheatul pentru
înscrierea şi urmarea cursurilor de şcolarizare, pregătire profesională, organizarea şi urmărirea modului în
care se execută programul de activitate şi muncă neremunerată în folosul comunităţii (60–120 zile), să
propună instanţei de judecată diminuarea sau renunţarea la această măsură, în condiţiile în care cel
supravegheat este bolnav, inapt de vârstă sau boală cronică. De asemenea, serviciul de probaţiune trebuie
să urmărească veniturile celui supravegheat şi să ia măsuri ca în cel mai scurt timp, dar nu mai mult de 3
luni până la expirarea termenului de supraveghere, să îndeplinească integral obligaţiile civile, art. 93 alin.
(2) lit. a)–b), precum şi alin. (3) şi alin. (5) C. pen.;
3. Înscrierea la cursuri, la programele de pregătire profesională, la unitatea repartizată pentru efectuarea
muncii în folosul comunităţii, măsurile de control, tratament sau îngrijire medicală trebuie să se
realizeze imediat ce s-a stabilit termenul de supraveghere şi hotărârea a rămas definitivă, art. 93 alin. (2) lit.
a)–b), precum şi alin. (3) C. pen.;
4. De asemenea, trebuie să urmărească în mod constant, prin măsuri de control, activităţile celui
supravegheat, dacă urmează tratamentul la care este obligat sau dacă îşi îngrijeşte sănătatea în
conformitate cu prescripţiile medicale şi hotărârea instanţei. Această sarcină trebuie îndeplinită sub
controlul serviciilor de probaţiune şi de către organele abilitate. Prin organe abilitate înţelegem toate
organele de stat care au ca atribuţiuni controlul cetăţenesc, cum sunt procurorii, consilierii de probaţiune şi
agenţii poliţiei de proximitate din circumscripţia în care se află domiciliul, reşedinţa sau locuinţa persoanei
condamnate.
5. Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată, art. 94 alin. (4) C. pen.,
dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executării unora dintre acestea;
 b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3
luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

*1) Supravegherea condamnatului se face în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute la art. 86 C. pen., prin
implicarea serviciului de probaţiune conform prevederilor Legii nr. 252/2013 şi a prevederilor privind
măsurile de supraveghere din Legea nr. 253/2013.

ART. 95
Modificarea sau încetarea obligaţiilor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Prin textul art. 95 C. pen. se intervine, prin reglementări concrete, în direcţia îmbunătăţirii procesului de
reintegrare pe timpul derulării termenului de supraveghere de la 2 ani la 4 ani, când s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere.
Dacă cu privire la măsurile de supraveghere nu se poate modifica nicio prevedere, ele fiind aplicate
prin lege, textul art. 95 C. pen. face referiri numai cu privire la obligaţiile condamnatului, putând
dispune modificarea sau chiar încetarea unora dintre cele impuse prin hotărârea iniţială. Observăm în
acest caz că o hotărâre poate fi modificată prin altă hotărâre a instanţei de executare, care poate schimba
obligaţiile iniţial stabilite.
Când pe parcursul termenului de supraveghere a intervenit o situaţie sau chiar mai multe, prin care se
justifică impunerea unor noi obligaţii, sporirea, diminuarea sau încetarea unora, instanţa, la propunerea
serviciului de probaţiune, va dispune în cunoştinţă de cauză noi obligaţii, menţinerea sau încetarea altora,
schimbarea naturii sau întinderii altora, combinarea unor obligaţii, astfel încât să se asigure şanse sporite de
îndreptare pentru infractor.
În situaţiile în care obligaţiile nu mai sunt oportune, se va hotărî încetarea acestora. Observăm
flexibilitatea în adaptarea obligaţiilor pe timpul derulării îndeplinirii acestora, implicarea instanţei pe
întreaga perioadă a supravegherii, astfel încât sporesc sau se diminuează condiţiile de executare.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor pentru persoana pentru care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere se pot hotărî de către instanţa de judecată în interiorul termenului de
supraveghere, pe parcursul executării acestora. Modificările realizate de către instanţă trebuie să fie
realizate în următoarele situaţii:
Necesitatea sporirii sau diminuării obligaţiilor condamnatului cu privire la parcurgerea unor cursuri
şcolare, altele decât cele stabilite iniţial, o nouă calificare sau parcurgerea altor programe de reintegrare
socială, care s-au înfiinţat între timp şi s-au demarat în perioada de după rămânerea definitivă a hotărârii
instanţei cu privire la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori au încetat şi noile cursuri se
desfăşoară în alte condiţii de timp şi loc.
De asemenea, este posibil să fie necesară deplasarea în străinătate pentru un contract de muncă,
pentru susţinerea financiară a familiei sau plata obligaţiilor civile, deplasare ce se poate efectua doar cu
aprobarea instanţei de judecată, conform art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor dispuse de către instanţa de judecată se realizează în scopul unei
mai bune reintegrări sociale. Este situaţia în care programele de urmat nu ar mai fi necesare, nu ar
produce efecte de reintegrare sau resocializare mai bună, ori care ar necesita resurse financiare sau eforturi
deosebite pentru care infractorul nu ar fi pregătit ori pentru care ar trebui să consume resurse din mijloacele
de trai.
Pentru supravegherea condamnatului, serviciul de probaţiune va face evaluarea iniţială în
conformitate cu art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 252/2013, la solicitarea instanţei de judecată sau a
judecătorului delegat cu executarea. Această evaluare va fi necesară mai ales pentru stabilirea de
măsuri în situaţia în care, conform cu alin. (4) al art. 94 C. pen., au intervenit motive ce justifică
modificarea obligaţiilor ori dacă persoana supravegheată nu mai respectă măsurile şi nu execută
obligaţiile ori nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată.
Rezultatele evaluării vor fi înaintate printr-un raport către instanţă pentru a se putea lua măsurile
necesare, în vederea reducerii riscului de producere a unei noi infracţiuni. Instituţiile abilitate vor
pune la dispoziţia consilierului de probaţiune toate datele necesare pentru evaluare în termen de 7
zile de la solicitare.

ART. 96
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere presupune retragerea beneficiului

acestei măsuri de individualizare, prin hotărârea instanţei de judecată, urmare a nerespectării cu
rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor ce trebuiau executate, neîndeplinirea integrală a obligaţiilor
civile, neexecutarea pedepsei amenzii, care a însoţit pedeapsa închisorii, ori ca urmare a săvârşirii de
către cel condamnat a unei noi infracţiuni, pentru care s-a pronunţat o condamnare, descoperită
până la împlinirea termenului de supraveghere sau chiar după expirarea acestui termen, astfel încât
pedeapsa urmează a fi executată în regim cu lipsire de libertate.
Din textul art. 96 C. pen. rezultă mai multe situaţii în care instanţa revocă suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere şi dispune executarea pedepsei:
1) Pe timpul termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune constată că infractorul, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse. În concret, cel
supravegheat nu se prezintă la serviciul de probaţiune, ignoră datele fixate, refuză vizitele consilierului sau
nu se află la domiciliu, schimbă locuinţa, reşedinţa sau adresa, părăseşte localitatea mai mult de 5 zile, nu
se ocupă de serviciu ori nu comunică în timp util informaţiile cu privire la mijloacele sale de existenţă,
creându-se suspiciunea că trăieşte din surse ilegale.
În legătură cu îndeplinirea obligaţiilor, abandonarea studiilor, a cursurilor profesionale, a programelor de
resocializare începute ori nesupunerea la control medical, tratament sau îngrijire medicală, care pot crea
situaţii periculoase pentru comunitate, pot fi motive pentru ca serviciul de probaţiune să propună revocarea
aplicării pedepsei.
Desigur, nu se pune problema ca pe timpul supravegherii să se încalce toate măsurile şi obligaţiile, ci
este suficient ca încălcarea să fie de natură a crea convingerea consilierului de probaţiune că cel
supravegheat este de rea-credinţă în demersurile sale, că nu este capabil să înţeleagă măsurile şi
obligaţiile ce trebuie îndeplinite şi că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu este un drept,
ci o facilitate deosebită venită din partea instanţei de judecată*1).
2) Pe timpul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în conformitate cu art. 93 alin. (5) C.
pen., persoana supravegheată trebuie să îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel târziu
cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. Dacă în acest timp cel supravegheat nu-şi
onorează obligaţiile civile, revocarea poate fi propusă până la expirarea termenului de supraveghere, art. 96
alin. (2). Neîndeplinirea acestei condiţii reprezintă dovada concretă că cel supravegheat nu regretă
infracţiunea comisă şi consecinţele acesteia şi nu are dorinţa de reparare materială a daunelor produse
victimei, părţii vătămate sau statului.
Condiţia impusă, de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată, a fost
reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării obligaţiilor, înainte de expirarea
termenului de supraveghere. Scopul achitării obligaţiilor civile este acela de a se dovedi concret că cel
condamnat a înţeles valorile morale şi materiale ale societăţii, că reparaţia pricinuită de comiterea
infracţiunii nu a rămas în urma activităţii de resocializare. Repararea integrală nu admite plata parţială a
obligaţiilor civile, dând posibilitate condamnatului „să uite”, odată pus în libertate, de aceste obligaţii
datorate, creându-se un risc de amânare sau neexecutare a obligaţiilor civile. Prevederea imperativă nu
admite nicio tranzacţie pentru condamnat în vederea achitării în viitor a obligaţiilor, ci executarea acestora
ca o condiţie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Totuşi, instanţa de judecată nu va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă
cel condamnat demonstrează că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile.
El va dovedi că nu are în proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea obligaţiilor civile, nu
are sume de bani ori titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele necesare achitării
obligaţiilor, deşi a încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de bună-credinţă. Instanţa poate
să ţină seama de aceste eforturi pentru a demonstra că nu a avut nicio posibilitate de îndeplinire a
obligaţiilor civile sau să considere că acestea nu reprezintă valori atât de importante încât să ducă la
revocarea amânării aplicării pedepsei. Este posibilă situaţia în care partea vătămată să renunţe la
cheltuielile solicitate, astfel încât obligaţiile civile să nu mai existe până la expirarea termenului de
supraveghere.
3) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se va pronunţa de către instanţa de
judecată, în situaţia în care pedeapsa amenzii, care a însoţit pedeapsa închisorii (în cazul infracţiunii
prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial), nu a fost executată în condiţiile legii şi s-a
dispus de către instanţă să fie înlocuită cu pedeapsa închisorii:
– amenda neexecutată se înlocuieşte cu zile de închisoare corespunzătoare, pentru fiecare zi-amendă se
aplică câte o zi de închisoare;
– zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii se transformă într-un număr
corespunzător de zile de închisoare;
– condamnatul nu şi-a dat consimţământul la înlocuirea pedepsei cu amendă, în muncă în folosul
comunităţii, când se face înlocuirea acesteia cu zile de închisoare.
După revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanţa va dispune executarea
pedepsei, la care adaugă pedeapsa închisorii, care a înlocuit amenda.
4) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere va fi pronunţată de instanţă în
cazul în care persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune. În acest caz, condiţiile revocării
sunt următoarele:
– infracţiunea a fost descoperită până la îndeplinirea termenului de supraveghere;
– pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea
acestui termen. Cu atât mai mult instanţa va pronunţa revocarea şi în cazul în care pentru noua infracţiune
s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
5) Pedeapsa aplicată, ca urmare a revocării, se stabileşte şi se execută conform dispoziţiilor referitoare la
recidivă sau la pluralitatea intermediară.
6) În cazurile arătate revocarea este imperativă, în conformitate cu prevederile legii. Instanţa de
judecată va dispune obligatoriu revocarea suspendării executării pedepsei, după care va dispune şi
executarea pedepsei rezultate.
Există o excepţie în cazul săvârşirii infracţiunii ulterioare din culpă, când instanţa are posibilitatea să
aprecieze şi să opteze pentru menţinerea sau revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Instanţa este obligată să revoce suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar atunci când
infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, dacă există şi condiţiile relei-credinţe cu privire la
respectarea măsurilor şi obligaţiilor, aplicându-se prevederile art. 96 alin. (5) C. pen. cu privire la
pluralitatea intermediară, respectiv art. 44 alin. (2) C. pen., astfel că pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.
Activitatea de sesizare în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
conform Legii nr. 253/2013, art. 56 şi art. 57, se realizează de consilierul de probaţiune care verifică
motivele care au determinat această nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-
credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Sesizarea poate fi făcută de procuror, în cazul comiterii unei noi infracţiuni, de către judecătorul delegat
cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după ce a consultat raportul
de evaluare întocmit de consilierul de probaţiune manager de caz.
Termenul de sesizare a instanţei este de 3 zile de la data sesizării de către consilierul de probaţiune sau
poliţiei de proximitate a judecătorului delegat cu executarea hotărârilor.

*1) Legea nr. 252/2013 art. 67: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au
determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte
un raport de evaluare conform art. 44 şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii. (2) În situaţia
neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte
de expirarea termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare conform art. 44, în care consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează instanţa. (3) Pentru
încălcări minore care nu aduc atingere scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau
obligaţiile persoanei supravegheate, consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente.
Condiţiile de emitere şi modalităţile de aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de
aplicare al prezentei legi”.

ART. 97
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă hotărârea instanţei de

judecată, care nu a cunoscut că infractorul mai săvârşise o infracţiune până la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii
chiar după expirarea termenului de supraveghere, astfel că urmează anularea măsurii de
individualizare şi stabilirea unei noi pedepse, procedând potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul
de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Anularea suspendării pedepsei sub supraveghere este practic o măsură de remediere ce constă din
desfiinţarea dispoziţiei de suspendare a executării pedepsei din cauze anterioare, care, dacă ar fi fost
cunoscute de către instanţa de judecată, înlăturau pe condamnat de la vocaţia de a beneficia de
neexecutarea pedepsei în regim de deţinere.
Instanţa nu a cunoscut în momentul aplicării suspendării executării pedepsei, din cauze ce nu îi sunt
imputabile, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în ceea ce priveşte antecedentele penale ale
condamnatului*1). În aceste condiţii, va anula şi termenul de supraveghere, măsurile şi obligaţiile, iar
pedeapsa se va calcula în conformitate cu prevederile legale privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă
sau pluralitate intermediară. Dacă şi în aceste condiţii se va aplica art. 91 C. pen. (o nouă suspendare a
executării pedepsei sub supraveghere), se va stabili un nou termen de supraveghere, măsurile prevăzute în
art. 93 C. pen. se vor relua, iar obligaţiile pentru condamnat vor fi adaptate la noua situaţie.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se impune în următoarele condiţii:
1) descoperirea unei infracţiuni săvârşite de către persoana supravegheată comisă până la rămânerea
definitivă a hotărârii a suspendare;
2) pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă anterior este închisoarea, nu amenda;
3) pedeapsa s-a aplicat chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Chiar dacă cel supravegheat a terminat perioada de supraveghere, îndeplinind măsurile sau
obligaţiile, dar a ascuns situaţia privitoare la comiterea unei infracţiuni înainte de hotărârea de suspendare
a executării pedepsei sub supraveghere, chiar până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar infracţiunea
este descoperită şi condamnată cu închisoare, prevederile legii atestă că cel supravegheat nu prezintă
încredere, că nu întruneşte condiţiile prevăzute pentru resocializare. În această situaţie trebuie să se
includă în calculul pedepsei şi pedeapsa pentru infracţiunea descoperită ulterior. Instanţa este obligată să
anuleze suspendarea şi să aplice o nouă pedeapsă, după care urmează executarea acesteia în condiţiile
lipsirii de libertate;
4) după anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se aplică dispoziţiile privitoare la
concursul de infracţiuni, recidivă ori pluralitate intermediară.
În situaţia concursului de infracţiuni, cu îndeplinirea condiţiilor privind suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, art. 91 C. pen., instanţa poate dispune această măsură de individualizare,
stabilind ca termenul de supraveghere să înceapă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-
a pronunţat anterior suspendarea pedepsei sub supraveghere. Această nouă suspendare a executării
poate să fie stabilită cu noi obligaţii modificate, ca urmare a necesităţii sporirii acestora în condiţiile
descoperirii noii infracţiuni, ori să se renunţe la obligaţiile ce deja nu se mai justifică pentru resocializarea
condamnatului.
Sesizarea instanţei cu privire la anularea suspendării executării pedepsei se poate face din oficiu sau la
sesizarea procurorului, conform art. 583 alin. (1) C. pr. pen. Instanţa competentă este instanţa care a judecat
în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1812 din 30 iulie 1997, în Codul penal şi legile speciale – doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 151.

ART. 98
Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă suma facilităţilor puse la
dispoziţia condamnatului care continuă, în cadrul termenului de supraveghere, executarea pedepsei
într-o modalitate lipsită de privare de libertate, primeşte controlul şi asistenţa necesare din partea
serviciului de probaţiune şi a organelor specializate pentru a îndeplini măsurile şi obligaţiile impuse
de către instanţă, în aşa fel încât la termenul final al pedepsei să fie resocializat, iar pedeapsa să fie
considerată executată.
Faţă de situaţia infractorului căruia nu i se aplică pedeapsa şi se poate manifesta ca un om liber în
limitele stabilite de instanţa de judecată, condamnatul a cărui pedeapsă a fost suspendată are cazier,
beneficiul direct al măsurii de individualizare fiind acela că nu execută pedeapsa privativă cu lipsire de
libertate în termenul de supraveghere, iar sub condiţia unui comportament conform cu cerinţele impuse
prin hotărârea instanţei de judecată, pedeapsa se consideră executată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere produce efecte imediate, unele provizorii şi altele
definitive, în legătură cu pedeapsa aplicată şi cu persoana condamnatului.
Efectele provizorii încep din momentul aplicării suspendării executării pedepsei rămase definitive,
astfel încât aceste efecte durează pe întreaga perioadă a termenului de supraveghere, când pedeapsa cu
privare de libertate nu se va mai executa, astfel:
1. Primul efect este acela al demarării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de către
instanţa de judecată;
2. Suspendarea executării pedepsei obligă pe cel condamnat să execute o muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 60 la 120 de zile, sub controlul serviciului de probaţiune;
3. În cadrul termenului de supraveghere urmează a se îndeplini integral obligaţiile civile. Repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune este o expresie a voinţei condamnatului, de a se reintegra în societate;
 4. În cadrul termenului de supraveghere, pedeapsa accesorie se va executa conform art. 65 alin. (3) C.
pen., „din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată” (s.n. – I.C.);
5. În situaţia în care, conform art. 67 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi este obligatorie, când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea
săvârşită, instanţa dispune executarea acestei pedepse, deoarece nu este înlăturată obligaţia instanţei de a
aplica pedeapsa complementară odată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Mai întâi
instanţa aplică pedeapsa principală şi complementară, dacă este obligatorie în speţă ori dacă apreciază că
aceasta este necesară, după care va aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
6. O situaţie specială a efectelor provizorii o reprezintă posibilitatea menţinerii suspendării executării
pedepsei sub supraveghere în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a
săvârşit o nouă infracţiune din culpă. În această situaţie, instanţa poate să menţină suspendarea
executării pedepsei, ţinând seama de prevederile art. 91 C. pen. Acest efect provizoriu va începe din
momentul primei suspendări a executării pedepsei, dar pedeapsa va fi recalculată potrivit dispoziţiilor
referitoare la recidivă sau la pluralitate intermediară. În acest caz, dacă pedeapsa este mai mare şi termenul
de supraveghere va fi aliniat la durata noii pedepse, între limitele de la 2 la 4 ani. Efectele provizorii nu mai
sunt prezente în situaţia în care durata suspendării s-a terminat prin epuizarea termenului de supraveghere
şi îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 98 alin. (1) C. pen.
Efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere se produc în condiţiile art. 98
C. pen., astfel:
1. Efectul definitiv şi firesc al acestei măsuri alternative este considerarea ca executată a pedepsei
închisorii, soluţionându-se problemele răspunderii penale ale condamnatului. Acest efect se produce în
condiţiile în care cel supravegheat nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a revocat suspendarea executării,
nu s-a anulat suspendarea executării conform prevederilor legale. Având în vedere că termenul de
supraveghere poate fi de la 2 la 4 ani, de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă, dar nu mai mică decât durata pedepsei aplicate,
efectele definitive se produc la epuizarea termenului de supraveghere, care poate fi egal cu pedeapsa, sau
chiar mai mare, conform art. 92 C. pen.;
2. Măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată vor produce efectele
lor, avându-se în vedere raţiunea diferită a aplicării acestora faţă de raţiunea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere.
Diferit de prevederile Codului penal anterior, art. 86^6, care considera pe cel condamnat reabilitat de
drept, în noua reglementare suspendarea executării pedepsei nu desfiinţează condamnarea, care va fi
susceptibilă de reabilitare de drept, conform art. 165 C. pen., după parcurgerea termenului de
supraveghere „dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune”. Reabilitarea
judecătorească urmează a se face conform art. 166 C. pen.

ART. 99
Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Raţiunea şi justificarea liberării condiţionate

Noul Cod penal a modificat substanţial instituţia liberării condiţionate, printr-o concepţie nouă*1), atât
sub aspectul condiţiilor de acordare, cât mai ales cu privire la procesul de reintegrare socială a
condamnaţilor, prin implicarea directă a instituţiilor statului, prin serviciile de probaţiune în acordarea
sprijinului calificat pentru fiecare situaţie concretă. Dacă instituţia liberării condiţionate, în legislaţia
anterioară, nu obliga pe condamnat ca în perioada de la liberarea condiţionată până la terminarea pedepsei
să realizeze paşi spre reintegrarea concretă, ci doar să nu săvârşească noi infracţiuni, noul Cod penal are o
viziune novatoare, continuând activităţile de reeducare prin îndeplinirea de către cel liberat a unor măsuri
şi obligaţii sub controlul serviciilor de probaţiune, în aşa fel încât, până la termenul stabilit pentru expirarea
pedepsei, să se realizeze reintegrarea efectivă în societate.
Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării detenţiunii pe viaţă şi a
pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată,
urmare a îndeplinirii condiţiilor impuse conduitei condamnatului pe timpul executării fracţiei
obligatorii din pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de
probaţiune, pe durata termenului de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor.
Dacă cel condamnat nu mai comite o nouă infracţiune, nu s-a dispus revocarea şi nu s-a descoperit
o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Scopul aplicării şi executării pedepselor nu mai poate fi acelaşi în secolul al XXI-lea, când cetăţenii
condamnaţi au drepturi ce le conferă posibilitatea de a acţiona şi în detenţie, desigur sub rezerva limitării
libertăţii de mişcare, în aceleaşi condiţii ca în libertate. Scopul pedepselor se schimbă radical, iar liberarea
înainte de epuizarea termenului pedepsei este considerată un beneficiu moral, de comunicare şi de
resocializare.
Liberarea condiţionată, ca mod de individualizare a pedepsei în noul Cod penal, are cele mai restrictive
condiţii pentru executarea pedepsei fără lipsire de libertate, faţă de celelalte măsuri neprivative de
libertate, deoarece cuprinde o gamă de etape obligatorii cum sunt:
– aplicarea pedepsei privative de libertate prin condamnare definitivă;
– trecerea la executarea efectivă a pedepsei în locul de deţinere;
– stabilirea unei fracţii obligatorii de executat în cadrul unor regimuri diferenţiate şi progresive până la
regimul deschis şi semideschis;
– urmărirea unei bune conduite pe toată durata executării pedepsei;
– acordarea liberării condiţionate şi stabilirea unui termen de supraveghere;
– îndeplinirea măsurilor legale şi obligaţiilor impuse prin hotărârea instanţei de judecată până la
epuizarea termenului condamnării.
În cazul în care condamnatul, pe timpul liberării condiţionate, nu a săvârşit o nouă infracţiune şi a
îndeplinit integral măsurile şi obligaţiile, pedeapsa se consideră executată.
Prin liberarea condiţionată, legea penală constată că pedeapsa poate fi individualizată, stabilind criterii
(art. 74 C. pen.) cu privire la gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, la fel ca şi îndeplinirea
condiţiilor cu privire la modul concret de manifestare a condamnatului pe timpul executării pedepsei, prin
lipsire de libertate (art. 99–100 C. pen.).
În aceste condiţii, noua instituţie a liberării condiţionate este o parte de pedeapsă executată în
continuarea lipsirii de libertate, cu multiple condiţii, pe care condamnatul trebuie să şi le asume, sub
sancţiunea revocării acesteia.
Scopul liberării condiţionate este dat de modalitatea de a o obţine, precum şi de felul cum este parcursă
până la terminarea pedepsei. Îndeplinirea de către condamnat a numeroase condiţii pe timpul deţinerii,
precum şi parcurgerea tuturor condiţiilor, de trecere dintr-un regim de maximă siguranţă sau închis în
regim semideschis sau deschis, creează condamnatului, din prima zi de detenţie, un program progresiv de
asumare a responsabilităţilor, ce îl determină să conştientizeze că numai acumularea de rezultate pozitive
poate duce la convingerea instanţei de judecată că astfel de condiţii pot fi îndeplinite şi fără lipsire de
libertate.
Continuitatea îndeplinirii unor condiţii, încă de la începutul executării pedepsei până la termenul final de
executare a pedepsei, situează liberarea condiţionată în etapa de asumare a responsabilităţilor cetăţenilor
liberi, dar sub controlul serviciilor de probaţiune pentru garantarea eficienţei pedepsei. Această
continuitate diferenţiază liberarea condiţionată de pedeapsa accesorie şi cea complementară, deoarece
condiţiile liberării îl pun pe condamnat în poziţie mult mai activă, de a îndeplini cerinţele impuse, faţă de
pedeapsa accesorie sau complementară constituite din restricţii şi interdicţii, care îl pun pe condamnat în
postura de a nu face anumite lucruri, de a se abţine cu privire la exercitarea unor activităţi.
 Liberarea condiţionată nu dă garanţia că cel liberat nu va mai săvârşi o nouă infracţiune, dar statuează
suficiente măsuri pentru ca, pe timpul executării pedepsei în acest mod, cel condamnat să fie controlat
eficient, să fie atenţionat permanent cu privire la conduita sa, sub sancţiunea revenirii la un mod de
executare cu lipsire de libertate, în cazul în care nu respectă măsurile de supraveghere.

2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă este o modalitate de individualizare a
executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de
judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, urmare a îndeplinirii tuturor
condiţiilor impuse conduitei sale pe timpul executării fracţiei efective de 20 de ani din pedeapsă,
precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale sub controlul serviciului de probaţiune în termenul de
supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor.
Dacă cel liberat condiţionat nu mai comite o nouă infracţiune, pedeapsa se consideră executată.
Condiţiile cumulative pentru ca liberarea condiţionată să se poată dispune sunt prevăzute în art.
99 C. pen., fiind următoarele:
a) Cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune. Această prevedere nu lasă beneficiul
scăderii zilelor considerate executate ca urmare a muncii din timpul executării pedepsei. Acestea pot fi
luate în calcul pentru situaţia în care detenţiunea pe viaţă a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii de 30 de
ani, situaţie în care din durata pedepsei vor fi deduse perioadele efectiv executate şi cele câştigate ca
urmare a zilelor muncite ori ca urmare a participării la programele de instruire.
În raport de vârsta la care cel condamnat începe executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, acesta poate să
aprecieze când se împlinesc cei 20 de ani de executare efectivă, dacă există situaţia de împlinire a vârstei de
65 de ani în această perioadă, când pedeapsa poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii de 30 de ani. În
această situaţie, nu se mai pune problema executării efective a pedepsei, ci aplicării condiţiilor liberării
condiţionate din pedeapsa închisorii.
b) Cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei. Conduita bună se
referă la perioada până la luarea hotărârii de liberare condiţionată, precum şi pe perioada de supraveghere
ulterioară.
Pentru cei 20 de ani de executare efectivă a pedepsei, conduita bună trebuie să se caracterizeze prin:
– respectarea regulilor impuse de regimul de maximă siguranţă sau a regimului închis în sensul
executării obligaţiilor impuse, a restricţiilor şi a interdicţiilor ce compun aceste regimuri;
– conformarea la viaţa de penitenciar, fără abateri disciplinare, care să determine aplicarea unor sancţiuni
prevăzute în Legea de executare a pedepselor;
– evidenţierea constantă şi stăruinţa în activităţile de regim, activităţile socio-culturale, de instruire sau
pregătire, în activităţile lucrative la care este folosit, îndeplinirea sarcinilor din programele de muncă,
pentru care să primească recompensele stabilite de lege;
– păstrarea cu grijă a bunurilor încredinţate spre folosinţă, menţinerea curăţeniei colective şi a igienei
personale;
– respectarea regulilor de convieţuire civilizată, a modului de acordare a respectului pentru personalul
penitenciarului şi a persoanelor cu care vine în contact, utilizarea unui limbaj cuviincios faţă de ceilalţi
condamnaţi;
– participarea voluntară la activităţile de deservire interioară a penitenciarului, la unele activităţi
ocazionate de producerea de incidente ce se produc, cum ar fi înzăpeziri, inundaţii, incendii, cutremure,
donaţii de sânge ori alte asemenea, prin care să dovedească intenţiile sale de schimbare într-un cetăţean
responsabil;
– refuzul de a participa la orice iniţiere de abateri colective, cum sunt proteste, răzvrătiri, producerea de
pagube sau distrugeri de obiecte, larmă sau deranjarea programului zilnic al locului de deţinere;
 – informarea personalului cu aspecte ce ţin de viaţa de penitenciar, neajunsuri ce pot produce evenimente
negative, precum şi intervenţia pentru acordarea primului-ajutor celor care sunt ameninţaţi, agresaţi ori care
se autoagresează, până la intervenţia personalului;
– să se manifeste în toate împrejurările că a înţeles consecinţele faptei sale, că regretă conduita
infracţională anterioară şi încearcă să dovedească că s-a îndreptat, în sensul că nu va mai săvârşi în viitor o
altă infracţiune.
Conduita bună pe toată durata executării pedepsei se poate constata şi prin aceea că persoana
condamnată la detenţiune pe viaţă a fost trecută, după 6 ani şi 6 luni*2) de executare efectivă, de la
regimul de maximă siguranţă la regimul închis, regim imediat inferior ca grad de severitate, care se poate
dispune dacă persoana condamnată a avut o bună conduită şi a făcut eforturi serioase pentru reintegrare
socială, în special în cadrul activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi în cadrul muncii prestate.
Perioada de 20 de ani de executare efectivă a pedepsei reprezintă un timp îndelungat de reflexie şi
meditaţie pentru condamnat, iar conduita bună într-o lume de infractori este deosebit de dificilă, mai ales că
infractorul a avut o lungă perioadă de conduită negativă anterioară condamnării şi îi este cu atât mai greu să
se schimbe radical. De aceea, o prelungire în mai multe etape a discutării în comisia de liberare
condiţionată va duce la îndeplinirea dezideratului legal de executare a 20 de ani efectivi de conduită
bună.
Deoarece în prima parte a pedepsei, în primii doi, trei ani, condamnatul nu poate să renunţe în mod
radical la conduita sa de infractor, discutarea liberării condiţionate, ulterior celor 20 de ani de executare
efectivă nu sunt o excepţie, ci un mod de asigurare că mesajul transmis prin pedeapsă a fost receptat, iar
legea va fi respectată în viitor oricât de greu va fi pentru cel ce trebuie să opteze pentru litera şi spiritul
legii. Perioadele de amânare de la liberarea condiţionată sunt noi etape de încercare a conduitei bune, chiar
în condiţiile în care nu se împlinesc aşteptările şi speranţele condamnatului. Anii premergători discutării
situaţiei sale, chiar dacă sunt caracterizaţi printr-o comportare exemplară în penitenciar, vor fi analizaţi
împreună cu întreaga perioadă de detenţie.
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Această condiţie este
o nouă prevedere a Codului penal şi reprezintă dovada concretă a regretului condamnatului faţă de
infracţiunea comisă, faţă de consecinţele acesteia şi a dorinţei de reparare materială a daunelor produse
victimei sau părţii vătămate. Condiţia impusă, de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite de către
instanţa de judecată, a fost reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării obligaţiilor de
plată, înainte de liberarea condiţionată şi chiar în timp util, pentru a nu se conferi fracţiei de 20 de ani
executaţi efectiv un rol mai mare decât achitarea cheltuielilor la care condamnatul este obligat. Scopul
achitării obligaţiilor civile este acela de a se dovedi concret că cel condamnat a înţeles valorile morale şi
materiale ale societăţii, că reparaţia pricinuită de comiterea infracţiunii nu a rămas în urma activităţii de
resocializare. Repararea integrală nu admite plata parţială a obligaţiilor civile, dând posibilitate
condamnatului „să uite”, odată pus în libertate, de aceste obligaţii datorate, creându-se un risc de amânare
sau neexecutare a obligaţiilor civile. Prevederea imperativă nu admite nicio tranzacţie pentru condamnat în
vederea achitării în viitor a obligaţiilor, ci executarea acestora ca o condiţie a liberării condiţionate.
Totuşi, instanţa de judecată poate acorda beneficiul liberării condiţionate şi fără îndeplinirea acestei
condiţii, dacă cel condamnat demonstrează că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral
obligaţiile civile. El va dovedi că nu are în proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea
obligaţiilor civile, nu are sume de bani ori titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele
necesare achitării obligaţiilor, deşi a încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de bună-
credinţă. Instanţa poate să ţină seama de aceste eforturi refuzând liberarea condiţionată sau să considere că
această obligaţie nu este atât de importantă încât să ducă la amânarea sau neacordarea liberării
condiţionate. Este posibil ca partea vătămată să renunţe la cheltuielile solicitate, astfel încât obligaţiile
civile să nu mai existe până la discutarea cererii de liberare condiţionată;
 d) Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate. Pentru ca instanţa să poată să-şi întemeieze convingerea cu privire la posibilităţile de reintegrare
a condamnatului la detenţiune pe viaţă în societate, trebuie să aprecieze situaţia concretă a acestuia din cel
puţin două puncte de vedere.
Un prim aspect este acela al analizei celor 20 de ani de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, prin
observarea opiniei Comisiei de propunere a liberării condiţionate, care întocmeşte un proces-verbal de
discutare a conduitei şi condiţiilor îndeplinite de către persoana condamnată, pentru propunerea de liberare
sau de amânare a discutării liberării condiţionate.
Un al doilea aspect analizat de către instanţa de judecată este posibilitatea condamnatului de a
respecta măsurile şi obligaţiile în termenul de supraveghere, în perioada îndelungată a următorilor 10
ani, după punerea în libertate, conform art. 101 C. pen. Conduita bună pe întreaga perioadă a executării
pedepsei este asigurată prin stăruinţa pe timpul celor 20 de ani să se conformeze regulilor penitenciare şi să
îndeplinească condiţiile legale. Nu sunt de neglijat nici condiţiile materiale şi financiare ale celui liberat
condiţionat, care trebuie avute în vedere, mai ales dacă ele lipsesc după o perioadă îndelungată de
executare a pedepsei.
Dacă prin liberarea condiţionată prevăzută în Codul penal anterior condamnatului nu-i reveneau obligaţii
după punerea efectivă în libertate, decât să nu comită o altă infracţiune, nefiind o reglementare privitoare la
supravegherea activităţii sale, în actualul Cod penal există astfel de obligaţii pe care instanţa trebuie să le ia
în considerare, pentru că în situaţia în care condiţiile nu sunt îndeplinite, serviciul de probaţiune trebuie să
propună modificarea, încetarea, revocarea sau anularea liberării condiţionate. Această situaţie se va
prezenta în lucrarea de faţă, la analiza art. 102–106 C. pen.
În legătură cu analizarea conţinutului pedepsei detenţiunii pe viaţă în vederea propunerii liberării
condiţionate, în penitenciar este organizată o Comisie pentru individualizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, art. 97 din Legea nr. 254/2013. Comisia pentru liberare condiţionată este
alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul
penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru
educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune
competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigură de
către şeful serviciului evidenţă din penitenciarul respectiv.
În cadrul activităţii săptămânale, comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a
condamnatului, ţinând seama de:
a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei, care este considerată ca
executată;
b) regimul de executare a pedepsei privative de libertate;
c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte
că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) conduita condamnatului şi eforturile sale pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii
prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi responsabilităţile încredinţate,
recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate;
e) antecedentele sale penale.
Procesul-verbal întocmit de comisia de liberare se înaintează judecătoriei din raza teritorială a locului
de deţinere, împreună cu documentele care atestă menţiunile cuprinse în acesta. În situaţia în care comisia
respinge propunerea de liberare condiţionată, comunică aceasta condamnatului, sub semnătură, că poate să
se adreseze direct instanţei cu cerere de liberare condiţionată. Termenul de amânare a rediscutării
propunerii de liberare condiţionată este de cel mult un an.
Consilierul de probaţiune anexează procesului-verbal, privind propunerea de liberare condiţionată,
recomandările cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute de art. 101 C. pen., ce
urmează a fi aplicate prin hotărârea instanţei de judecată.
 Condamnatul care se adresează cu cerere de liberare condiţionată, trimisă instanţei de judecată, va avea
ataşată la aceasta procesul-verbal întocmit de către comisia de propuneri de liberare condiţionată, cu toate
menţiunile şi documentele care atestă situaţia condamnatului. Instanţa, pentru edificare cu privire la situaţia
concretă a condamnatului, poate să ceară dosarul individual al persoanei condamnate.
Instanţa de judecată din circumscripţia unde se află locul de deţinere va analiza cererea de liberare
condiţionată a condamnatului sau propunerea comisiei de individualizare a regimului penitenciar şi va
dispune, în conformitate cu art. 587 – Libertatea condiţionată, din noul Cod de procedură penală, liberarea
condiţionată sau rediscutarea după un nou termen, dar nu mai mare de un an. Acest termen curge din
momentul în care hotărârea devine definitivă. Această hotărâre poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul
în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia
procurorului, înaintată tribunalului, este suspensivă de executare.
Dacă instanţa dă o hotărâre de liberare condiţionată care rămâne definitivă, aceasta se comunică
penitenciarului şi câte o copie serviciului de probaţiune şi poliţiei de proximitate, care urmează să
întreprindă măsurile necesare privind primirea condamnatului în sistemul de supraveghere pe timpul celor
10 ani de la punerea în libertate.
În conformitate cu art. 99 alin. (2) C. pen., instanţa de judecată trebuie să prezinte motivele de fapt cu
privire la hotărârea de liberarea condiţionată, dar şi să atenţioneze pe condamnat cu privire la
„conduita sa viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va
respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere”.

3. Termenul de supraveghere
Art. 99 alin. (3) C. pen. stabileşte un termen de supraveghere de 10 ani pentru condamnaţii la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, care s-au liberat condiţionat. Opinăm că termenul de supraveghere începe să curgă de
la data punerii efective în libertate condiţionată.

*1) Expunere de motive: Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Liberarea
condiţionată este reglementată în Capitolul VIII şi aduce o nouă abordare acestei instituţii. Astfel, se
instituie, pe de o parte, obligativitatea liberării condiţionate numai din regimurile deschis sau semideschis,
ceea ce presupune un efort mai mare, atât din partea administraţiei penitenciarului, cât şi din partea
deţinuţilor, în sensul resocializării şi îmbunătăţirii comportamentului acestora din urmă încă din timpul
executării pedepselor. În felul acesta se subliniază, o dată în plus, caracterul facultativ al liberării
condiţionate.
Propunerea de liberare condiţionată se face de o comisie formată din judecătorul de supraveghere a
privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru
siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un
consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia
se află penitenciarul. În activitatea sa, comisia ţine cont şi de rezultatele aplicării instrumentelor standard
de evaluare a activităţilor desfăşurate de deţinuţi, aprobate prin decizie a directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Totodată, proiectul, în ansamblu, impune o viziune unitară şi integratoare asupra instituţiei liberării
condiţionate, în sensul că sunt avute în vedere pentru acordarea liberării condiţionate şi criteriile prevăzute
de noul Cod penal. Astfel, comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate,
ţinând seama de fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care este
considerată ca executată, regimul de executare a pedepsei privative de libertate în care este repartizată,
îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a
avut nicio posibilitate să le îndeplinească, conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru
reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate, a activităţilor educative, moral-religioase, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale,
precum şi responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate şi
antecedentele sale penale.
*2) Legea nr. 254/2013, art. 40 alin. (2): „Comisia prevăzută la art. 32 are obligaţia ca, după executarea
a 6 ani şi 6 luni, în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi din durata pedepsei cu
închisoarea, precum şi în situaţia prevăzută la art. 35 alin. (3), să analizeze conduita persoanei condamnate
şi eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei
condamnate, sub semnătură”.

ART. 100
Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiune şi caracterizare
Liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii este o modalitate de individualizare a
executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de
judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, urmare a îndeplinirii condiţiilor
impuse conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, care se află în regim de
executare a pedepsei semideschis sau deschis, a îndeplinit obligaţiile civile, precum şi sub rezerva
îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, în termenul de supraveghere a
măsurilor şi obligaţiilor.
Dacă în perioada de supraveghere condamnatul pus în libertate condiţionată nu mai comite o
nouă infracţiune, pedeapsa se consideră executată.
Din analiza prevederilor legale cu privire la condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii,
observăm caracteristicile acestei instituţii, astfel:
– liberarea condiţionată are un caracter general*1), oricărui dintre condamnaţii la pedeapsa închisorii
poate să-i fie aplicată de către instanţa de judecată, indiferent de natura, durata, gravitatea infracţiunii ori de
personalitatea infractorului. Liberarea condiţionată nu este discriminatorie, astfel ca, în cazul îndeplinirii
condiţiilor cerute de lege, orice condamnat să poată avea beneficiul ei;
– acordarea liberării condiţionate urmează unui parcurs individual al pedepsei privative de libertate,
instanţa de judecată analizând întreaga conduită, comportarea şi atitudinea faţă de pedeapsă, victimă,
activitatea de resocializare, antecedentele penale şi starea de recidivă, liberarea având un pronunţat
caracter individual. În cazul în care condamnatul nu întruneşte toate condiţiile cerute de lege el va
executa efectiv întreaga pedeapsă;
– liberarea condiţionată nu este un drept al condamnatului, ci o vocaţie a acestuia, acordarea liberării este
strict atributul instanţei de judecată. Caracterul facultativ al acordării liberării condiţionate este dat de
posibilitatea analizării periodice a condiţiilor legale până la îndeplinirea lor, astfel încât instanţa de judecată
să aibă convingerea că cel condamnat prezintă încredere, că în termenul de supraveghere şi apoi în
condiţiile libertăţii nu va mai comite alte infracţiuni;
– liberarea condiţionată se poate aplica în toate cazurile numai după executarea efectivă a unei părţi în
regim de lipsire de libertate. Partea care este executată efectiv poate fi mai scurtă, prin deducerea unor zile
considerate ca executate prin participare voluntară la programele lucrative şi de instruire a celui
condamnat, ce demonstrează caracterul stimulativ, de încurajare a condamnatului pentru accedere spre
o conduită pozitivă;
– liberarea condiţionată are şi un caracter revocator, deoarece în cazul în care persoana condamnată, cu
rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere şi nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă
liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
 2. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate în cazul pedepsei cu închisoarea
Liberarea condiţionată din pedeapsa închisorii se poate acorda numai prin hotărârea instanţei de
judecată, ca urmare a propunerii comisiei de individualizare a pedepselor existentă în penitenciar.
Condiţiile de acordare a liberării sunt de natură diferită, conform art. 100 C. pen., astfel:
– îndeplinirea fracţiilor obligatorii de executat din pedeapsa privativă de libertate, conform alin. (1) lit.
a);
– executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, conform alin. (1) lit. b);
– îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul în
care dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, conform alin. (1) lit. c);
– convingerea instanţei că cel condamnat s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, conform alin.
(1) lit. d);
– condiţii cu privire la împlinirea vârstei de 60 de ani pe timpul executării pedepsei, conform alin. (2);
– condiţii privitoare la deducerea din pedeapsă a unei părţi, ca urmare a muncii prestate, alin. (3) şi (4).
Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât cel pus în libertate condiţionată să prezinte
garanţia că va îndeplini pe timpul termenului de supraveghere, până la epuizarea pedepsei la termen,
măsurile de supraveghere, precum şi obligaţiile stabilite, cooperând cu serviciul de probaţiune şi organele
abilitate în vederea reintegrării sociale.

3. Condiţiile privind executarea fracţiunilor de pedeapsă

Cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu
depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în
cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Durata minimă obligatorie este în legătură cu un principal mijloc de resocializare stabilit pe plan
internaţional, dar şi prin legea română, şi anume munca prestată pentru care se consideră o parte din
durata pedepsei ca fiind executată. Şi în acest caz, chiar dacă cel condamnat a participat la activităţi
productive pe întreaga durată a pedepsei, iar ca urmare s-a considerat un număr de zile ca fiind executat,
care s-a dedus din pedeapsă, totuşi legea prevede o perioadă minimă, sub durata căreia nu se consideră
îndeplinită fracţia obligatorie de executat.
Durata minimă obligatorie de executat este în legătură şi cu vârsta condamnatului, cei care pe timpul
deţinerii împlinesc vârsta de 60 de ani au un calcul diferit cu privire la fracţia obligatorie, aceasta
coroborându-se şi cu participarea sau nu la programele de muncă pe baza cărora li se consideră ca
executată o durată din pedeapsă. În legătură cu aceasta este de remarcat faptul că în cazul celor care au fost
condamnaţi la detenţiune pe viaţă şi a căror pedeapsă a fost înlocuită sau comutată cu pedeapsa închisorii,
ei trebuie să împlinească 65 de ani pentru a li se putea aplica înlocuirea sau comutarea pedepsei, după caz.
În această situaţie, ei trebuie să îndeplinească şi celelalte condiţii în mod cumulativ, ca şi condamnaţii la
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Din coroborarea condiţiilor privitoare la durata pedepsei aplicate, a participării la muncă pentru
care se consideră o parte ca fiind executată, precum şi a vârstei celui condamnat rezultă următoarele
fracţii minime de executat din durata pedepsei aplicată prin hotărârea instanţei de judecată, astfel:
(1) Condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cărora li s-a înlocuit detenţiunea cu pedeapsa
închisorii de 30 de ani, la împlinirea vârstei de 65 de ani, vor executa minim jumătate din pedeapsă.
Aceeaşi situaţie se aplică şi celor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cărora li s-a comutat
detenţiunea prin aplicarea pedepsei închisorii la 30 de ani, la împlinirea vârstei de 65 de ani;
(2) Condamnaţii la închisoare de la 15 zile la 10 ani, care nu au muncit pe perioada închisorii ori nu
au participat la activităţi de instruire pentru care să li se considere zile deduse din pedeapsă, vor executa
minim două treimi din pedeapsă;
(3) Condamnaţii la închisoare peste 10 ani, care nu au muncit pe perioada închisorii ori nu au
participat la activităţi de instruire pentru care să li se considere zile deduse din pedeapsă, vor executa
minim trei pătrimi din pedeapsă;
 (4) Condamnaţii la închisoare de la 15 zile la 10 ani, care au muncit şi li s-a dedus o parte din
pedeapsă, ca urmare a muncii, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din
pedeapsă a unei perioade, vor executa minim jumătate din pedeapsa închisorii;
(5) Condamnaţii la închisoare mai mare de 10 ani, care au muncit şi li s-a dedus o parte din pedeapsă,
ca urmare a muncii, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din pedeapsă a unei
perioade vor executa minim două treimi din pedeapsa închisorii;
(6) Condamnaţii la închisoare de la 15 zile la 10 ani, care au muncit şi li s-a dedus o parte din
pedeapsă, ca urmare a muncii prestate, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere
din pedeapsă a unei perioade, şi au împlinit vârsta de 60 de ani, vor executa minim o treime din
pedeapsă;
(7) Condamnaţii la închisoare peste 10 ani, care au muncit şi s-a dedus o parte din pedeapsă, ca
urmare a muncii, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din pedeapsă a unei
perioade, şi au împlinit vârsta de 60 de ani, vor executa minim jumătate din pedeapsă.
După cum se poate observa, liberarea condiţionată este strâns legată de activităţile din programele de
folosire la muncă a celor condamnaţi, aceştia având beneficiul unui câştig de zile considerate ca executate
şi care se deduc din pedeapsă conform legii. Această deducere nu este absolută în ceea ce priveşte
calculul perioadei obligatorii pentru discutarea în comisia de propuneri pentru liberare condiţionată, legea
prevăzând perioade minime efective de executat, la care se iau în calcul zilele câştigate, dar nu în situaţia
în care zilele efectiv executate ar fi mai puţine decât cele prevăzute de Codul penal. Teoretic, deşi posibile
astfel de situaţii, în practică zilele câştigate ca urmare a muncii prestate şi care se deduc din pedeapsă nu
sunt în situaţia de a determina un astfel de calcul.
Cu privire la zilele considerate ca executate, ca urmare a muncii prestate sau a instruirii şcolare şi
formării profesionale, în perioada executării pedepsei închisorii, art. 96 din Legea nr. 254/2013
prevede următoarele situaţii:
(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării
profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de
muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi
de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se
consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile
executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de
zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a
instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

4. Condamnatul să se afle în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis

Când am analizat conţinutul pedepsei închisorii (art. 60 C. pen.), am arătat că în conformitate cu
prevederile Legii nr. 254/2013, art. 30 alin. (2), regimurile de executare a pedepselor privative de libertate
sunt progresive, începând cu regimul de maximă siguranţă ce se aplică condamnaţilor cu pedepse de
peste 13 ani închisoare, precum şi acelora care prezintă un risc pentru siguranţa locului de deţinere,
regimul închis ce se aplică celor cu pedepse de peste 3 ani până la 13 ani închisoare, regimul
semideschis ce se aplică celor cu pedepse cuprinse între 1 şi 3 ani şi regimul deschis ce se aplică celor cu
pedepse sub un an de închisoare. Celor cărora li s-au aplicat pedepse până la 13 ani, în raport de natura
infracţiunii şi persoana condamnatului pot fi introduşi de la începutul executării pedepsei într-un regim
imediat inferior ca grad de severitate.
Executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis este un deziderat pentru fiecare condamnat,
condiţia impusă de lege făcând posibilă liberarea condiţionată numai în aceste condiţii. Chiar cei
condamnaţi la detenţiune pe viaţă, urmând regula progresivităţii executării pedepsei, sunt interesaţi să
acceadă la regimuri inferioare ca grad de severitate, ca ulterior, când există posibilitatea comutării pedepsei
în pedeapsa închisorii, să poată accede spre regimul semideschis sau deschis, în vederea liberării
condiţionate din pedeapsa închisorii. Pentru aceştia, după 6 ani şi 6 luni de executare efectivă se poate
aproba trecerea la un regim închis, iar ulterior, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute în Legea nr.
254/2013, pot să execute pedeapsa în regim semideschis sau deschis conform art. 40 alin. (5) care prevede
că: „Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca
grad de severitate se poate dispune, ţinându-se seama de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă
persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiunile aplicate şi nu a
recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi
intervenţie educativă şi terapeutică”.
Pentru ceilalţi condamnaţi, trecerea spre un alt regim de deţinere, mai uşor, se poate realiza în condiţiile
arătate şi a executării obligatorii a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea. Comisia de
individualizare a regimului de executare a pedepselor, caracteristicile regimurilor de deţinere sunt descrise
de Legea de executare a pedepselor.

5. Condiţii privind comportarea condamnatului până la acordarea liberării condiţionate

a) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
b) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
Procesul-verbal întocmit cu ocazia propunerii comisiei de individualizare a regimului de executare a
pedepsei pentru liberarea condiţionată, care se trimite instanţei de judecată, ori cererea condamnatului de
liberare condiţionată adresată instanţei de judecată, însoţită de caracterizarea de la locul de deţinere, conţin
informaţiile necesare cu privire la formarea convingerii că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate.
Condiţiile de analiză sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
dar în situaţia condamnării la pedepse cu închisoarea trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte în
plus:
– pe timpul pedepsei cu închisoare se derulează cu condamnaţii activităţile specifice de educaţie şi
intervenţie psihosocială, pe baza planificării executării pedepsei, care au drept scop asistenţa în vederea
reintegrării sociale.
Acest plan cuprinde următoarele arii de intervenţie:
a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;
b) instruire şcolară şi formare profesională;
c) activităţi educative şi recreative;
d) asistenţă socială;
e) asistenţă psihologică;
f) asistenţă religioasă;
g) pregătirea pentru liberare.
Aceste activităţi se desfăşoară individual sau în comun cu alte persoane private de libertate, iar reacţia la
aceste activităţi, modul în care condamnatul îşi însuşeşte cunoştinţele, cum le aplică în practică, cum
reacţionează la acţiunile întreprinse îi aduc recompense, stimulente şi facilităţi, schimbarea regimului în
direcţie regimului cu minimum de interdicţii, astfel că apropierea de viaţa normală din societate este
probată de conduita sa în regim semideschis sau deschis. Neajunsurile sau abaterile comise pe timpul
activităţilor productive, de regim, de respectare a programului zilnic, al activităţilor de intervenţie
psihosocială sunt sancţionate disciplinar şi consemnate în caracterizarea perioadei executate ca fracţie
obligatorie. În aceste condiţii, aplicarea unor termene succesive de amânare a liberării condiţionate pune la
încercare pe condamnat cu privire la voinţa acestuia de a se îndrepta, de a nu demobiliza ori de a demonstra
că îndreptarea şi dorinţa de reintegrare în societate nu este doar una de conformare la regimul impus
pentru a se ajunge la punerea în libertate.
Analiza posibilităţilor de a îndeplini măsurile stabilite în art. 101 C. pen., de supraveghere după punerea
în libertate este, de asemenea, un criteriu necesar de analizat de către instanţă, pentru a se concluziona
asupra continuării pedepsei în libertate până la termen.
După ce instanţa este convinsă că toate condiţiile impuse de lege sunt îndeplinite, în conformitate cu art.
100 alin. (5) C. pen. va prezenta motivele de fapt care au format convingerea că liberarea condiţionată
poate fi acordată. De asemenea, instanţa de judecată va atenţiona pe condamnat asupra conduitei sale pe
timpul perioadei de supraveghere, precum şi asupra consecinţelor la care se expune dacă va comite o nouă
infracţiune sau nu va respecta condiţiile impuse în termenul de supraveghere.

6. Termenul de supraveghere
Termenul de supraveghere este cuprins în intervalul dintre punerea în libertate şi data împlinirii duratei
pedepsei. Dacă luăm în considerare că acest termen este de 10 ani pentru cei liberaţi din pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, credem că nici în cazul pedepsei închisorii mai mari de 10 ani nu se poate impune un
termen maxim mai mare, chiar în cazul pedepselor cu închisoare de 30 de ani.

*1) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, Examinarea instituţiilor fundamentale ale Dreptului penal,
potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, 2009, p.
410.

ART. 101
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Consideraţii cu privire la măsuri şi obligaţii pe timpul liberării condiţionate

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile reprezintă suma tuturor activităţilor obligatorii de
executat de către persoana liberată condiţionat, pe timpul termenului de supraveghere, dacă restul
de pedeapsă rămas neexecutat este de 2 ani sau mai mare, dispuse prin hotărârea instanţei de
judecată, astfel:
– Măsurile de supraveghere încep odată cu punerea în libertate, ca urmare a liberării
condiţionate, şi se execută pe timp de o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai
mult de 2 ani, fiind obligatorii prin prevederile legii;
– Obligaţiile reprezintă activităţile individualizate în conţinut în mod concret, în raport de
prevederile legale şi ţinându-se seama de împrejurările cauzei, dacă ele nu au fost prevăzute în
conţinutul pedepselor complementare.
Prevederile art. 101 C. pen. reglementează un domeniu nou pentru liberarea condiţionată, respectiv
măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pentru perioada până la epuizarea pedepsei prin
împlinirea termenului stabilit ca urmare a pedepsei aplicate de către instanţa de judecată.
Aceste măsuri de supraveghere şi obligaţii sunt aplicate din aceeaşi raţiune juridică ca şi măsurile şi
obligaţiile stabilite în cazul amânării aplicării pedepsei ori a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, în vederea instituirii unui control şi a unui sprijin instituţional, în vederea resocializării
efective a condamnatului.
Măsurile nu sunt necesare pentru cei care după liberarea condiţionată au durate scurte până la terminarea
pedepsei, pentru că instituirea acestora pe durată mică de timp ar fi ineficiente sau inutile. Ele sunt însă
importante în situaţia în care, de la punerea în libertate, urmează parcurgerea unei perioade de 2 ani sau
mai mare până la terminarea pedepsei, astfel că legea stabileşte măsuri obligatorii de supraveghere, dar şi
obligaţii care vor fi impuse de către instanţă. Perioadele de 2 ani sau mai mari corespund şi unor
pedepse mai mari, respectiv unor infracţiuni săvârşite cu un mai mare grad de risc pentru acordarea
liberării condiţionate a condamnatului.
Măsurile şi obligaţiile se vor aplica în aşa fel încât să nu îngreuneze inutil pe cel liberat condiţionat,
riscând să fie neproductive în procesul de resocializare.
Măsurile de supraveghere nu vor fi executate decât o treime din durata termenului de supraveghere,
dar nu mai mult de 2 ani.
Astfel, obligaţiile de urmare a unui curs de pregătire şcolară sau calificare, precum şi frecventarea unuia
sau mai multor programe de resocializare nu vor dura decât o treime din durata termenului de
supraveghere şi nu mai mult de 2 ani, dacă această durată este mai mare.
De asemenea, aplicarea unor obligaţii care în conţinut ar putea fi asemănătoare cu pedepsele
complementare ar fi de natură a suprapune activităţile destinate resocializării, în condiţiile în care instanţa
de judecată are suficiente posibilităţi de a particulariza activităţile de resocializare necesare celui liberat
condiţionat şi pe care să le execute pe întreaga perioadă a termenului de supraveghere.
Măsurile şi obligaţiile completează prin conţinut pedepsele complementare stabilite de către norma de
incriminare acolo unde acestea sunt prevăzute, în cazul în care instanţa consideră necesar să întregească
tabloul interzicerii exercitării unor drepturi cu măsuri de supraveghere şi obligaţii ce vor fi date în controlul
serviciului de probaţiune.
Punerea la dispoziţia instanţei de judecată a instrumentelor de sporire a constrângerii şi controlului pe
timpul liberării condiţionate determină ca pedeapsa să fie continuată şi în libertate, sporind siguranţa că
fostul condamnat va înţelege că liberarea sa din penitenciar este într-adevăr condiţionată, atât de conduita
avută pe timpul executării pedepsei privative de libertate, cât şi pe timpul executării măsurilor şi
obligaţiilor până la epuizarea termenului condamnării.

2. Măsurile de supraveghere
Măsurile obligatorii stabilite de Codul penal sunt în măsură să întărească autoritatea şi competenţa
materială a serviciului de probaţiune, pentru ca acesta să poată cere condamnatului:
– să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
– să primească vizita agenţilor de probaţiune desemnaţi să-l supravegheze;
– să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
– să comunice schimbarea locului de muncă;
– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.
Aceste măsuri de supraveghere sunt drepturi de cooperare cu serviciul de probaţiune, dar şi în mod
corelativ obligaţii ale condamnatului, legăturile permanente ale acestuia cu consilierul probaţiune creând
convingerea că cel liberat condiţionat este de bună-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de
supraveghere ori că, dimpotrivă, încearcă să se sustragă acestora, îngreunând controlul sau încercând să
scape de supraveghere.

3. Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată

Obligaţiile impuse de către instanţă celui liberat condiţionat permit individualizarea şi
personalizarea activităţii de resocializare, astfel că ele sunt lăsate la dispoziţia instanţei, dintr-o listă
cuprinzătoare de obligaţii:
 a) cursurile de pregătire şcolară sau de calificare, art. 101 alin. (2) lit. a) C. pen., ce pot fi stabilite în
mod concret pentru prima treime din perioada de liberare condiţionată, dar nu mai mult de 2 ani,
conform art. 101 alin. (5) C. pen., vor continua dacă ele au fost începute chiar pe timpul deţinerii;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. Durata în timp a acestor programe
trebuie să fie, de asemenea, limitate la o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de
2 ani;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri, manifestări sportive, culturale ori adunări publice stabilite de către
instanţa de judecată;
e) să nu comunice cu victima, cu membri familiei acesteia, participanţii la infracţiune ori alte persoane,
stabilite de către instanţă, ori să nu se apropie de aceştia;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină sau să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Aceste obligaţii pot fi impuse condamnatului pe toată durata termenului de supraveghere, iar unele
dintre acestea până la finalizarea activităţii (cursurile şi programele), în aşa fel încât comunitatea să fie
ferită de o eventuală activitate ce l-ar predispune pe cel condamnat să săvârşească o infracţiune ori să
lezeze comunitatea printr-o conduită necorespunzătoare. Obligaţiile de la alin. (2) lit. c)–g) se vor aplica în
măsura în care nu au fost aplicate în conţinutul pedepselor complementare.
Pentru obligaţiile stabilite la alin. (4) C. pen., instanţa de judecată va stabili în concret conţinutul
acestora, ţinând seama de împrejurările cauzei.

ART. 102
Supravegherea condamnatului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Supravegherea condamnatului cuprinde verificarea modului de îndeplinire a măsurilor, precum şi

a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată prin hotărârea de liberare condiţionată, de către
serviciul de probaţiune sprijinit de organele abilitate, care poate sesiza instanţa de judecată despre
necesitatea modificării sau încetării unor obligaţii sau în vederea luării măsurilor legale, când
condamnatul nu execută măsurile şi obligaţiile în condiţiile stabilite.
Supravegherea condamnatului este o activitate restrictivă de libertăţi şi drepturi în perioada liberării
condiţionate, dând posibilitate instanţei prin instituţiile competente să cunoască de modul în care
condamnatul liberat condiţionat depune eforturile necesare şi reuşeşte să se reintegreze în comunitate,
precum şi despre cum înţelege să respecte sau nu măsurile de supraveghere legale ce decurg din postura de
condamnat liberat condiţionat şi obligaţiile impuse de către instanţă pentru completarea şi personalizarea
tabloului restricţiilor ce vor proteja societatea de eventualele deficienţe de comportament.
Condamnatul va comunica serviciului de probaţiune adresa unde poate fi găsit şi unde locuieşte în mod
permanent, precum şi dacă intenţionează să facă o schimbare de locuinţă, precum şi să întreprindă o
deplasare din localitate ce depăşeşte 5 zile.
De asemenea, serviciul de probaţiune va fi informat cu privire la locul de muncă, programul de lucru, în
aşa fel încât agenţii de probaţiune să poată verifica prezenţa acestuia la serviciu, precum şi dacă cel liberat
condiţionat lucrează, modul de integrare în activitate sau dacă şi-a schimbat activitatea şi din ce cauză
anume. Schimbarea locului de muncă trebuie comunicată agentului de probaţiune cu care condamnatul este
în legătură. Toate acestea trebuie comunicate pe întreaga durată a termenului de supraveghere, conform
prevederilor art. 102 alin. (1) lit. c)–e) C. pen.
Serviciul de probaţiune are atribuţii stabilite prin Legea nr. 253/2013, art. 58–60*1), pentru punerea în
executare a supravegherii persoanei liberate condiţionat, conform art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen.
condamnatul liberat condiţionat poate să fie integrat într-un curs de şcolarizare sau calificare ori într-un
program de reintegrare socială, programe pe care serviciul de probaţiune le organizează împreună cu
instituţii specializate ale Ministerului Învăţământului, Cercetării, Tineretului şi Sportului, precum şi cu
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, dar şi alte instituţii de voluntari, organizaţii nonguvernamentale, de
caritate sau de protejare şi resocializare a foştilor deţinuţi. La aceste programe stabilite recomandate de
către serviciul de probaţiune, condamnatul va participa, obligaţia fiindu-i impusă de instanţa de judecată,
iar serviciul de probaţiune va supraveghea modul în care această participare este realizată, rezultatele şi
progresele făcute sau deficienţele sau lipsa de la aceste programe. Organele abilitate, pentru a supraveghea
activităţile de mai sus, au obligaţia, conform art. 102 alin. (2) C. pen., să sesizeze de îndată serviciul de
probaţiune cu privire la încălcarea obligaţiilor stabilite pentru persoana liberată condiţionat.
Cu privire la verificarea măsurilor stabilite cu privire la interdicţia părăsirii teritoriului României,
prezenţa în anumite locuri, manifestări sportive, culturale ori adunări publice, interdicţia comunicării cu
victima, cu membri familiei, participanţii la infracţiune ori alte persoane, conducerea de autovehicule,
deţinerea sau folosirea oricărei categorii de arme, aceste operaţiuni de control se realizează de către
agenţii de poliţie din structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care comunică
serviciului de probaţiune constatările cu privire la încălcările obligaţiilor stabilite pentru a se sesiza instanţa
de judecată, art. 102 alin. (2) C. pen.
Supravegherea cu privire la obligaţia de a nu se afla în anumite locuri, manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice ce au fost stabilite de către instanţă, precum şi realizarea obligaţiei de a se
abţine cu privire la comunicarea cu victima, cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea
infracţiunii sau cu alte persoane cu care instanţa a stabilit că nu trebuie să comunice sau nu trebuie să se
apropie de acestea, organele specializate ale poliţiei în colaborare cu structurile specializate cu aprobările
necesare pot să supravegheze prin mijloace electronice*2), conform art. 102 alin. (3) C. pen., pe cel liberat
condiţionat.
În art. 102 alin. (4) C. pen. se prevăd obligaţii legale ale serviciului de probaţiune cu privire la
sesizarea instanţei, cu privire la situaţia concretă a modului de executare a măsurilor de
supraveghere şi a obligaţiilor de către cel liberat condiţionat, astfel:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executării unora dintre acestea. Unele dintre aceste motive ar fi terminarea cursurilor sau programelor, a
survenit o boală gravă care îl pune în imposibilitate pe cel liberat să execute unele dintre obligaţii, a
intervenit împăcarea dintre victimă şi condamnat, făcând inutilă interdicţia de comunicare ş.a.
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin.
Serviciul de probaţiune este sesizat de către organele abilitate cu privire la neîndeplinirea unor obligaţii
ori se sesizează ca urmare a constatărilor agenţilor de probaţiune, astfel că se va face sesizare către instanţa
de judecată pentru a se lua măsurile legale.
Celelalte atribuţii şi sarcini ale serviciului de probaţiune şi a consilierilor de probaţiune sunt similare cu
cele arătate în analiza textului art. 94 C. pen. – Supravegherea condamnatului, din cadrul instituţiei
suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

*1) Art. 58 – Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de

instanţă: „(1) În cazul acordării liberării condiţionate, instanţa de judecată care a dispus liberarea
condiţionată transmite serviciului de probaţiune o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, cu
menţiunea că toate măsurile de supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, se execută integral, potrivit legii, şi cu indicarea perioadei de
executare a măsurilor de supraveghere, respectiv a obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) din
Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când este cazul, calculată potrivit art.
101 alin. (5) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În situaţia în care
instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată una sau mai multe
dintre obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c)–g) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, instanţa de judecată care a dispus liberarea condiţionată comunică o copie de pe
hotărârea prin care s-a acordat liberarea, după caz, şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 alin.
(1) lit. h)–j), m) şi n), abilitate să supravegheze îndeplinirea acestor obligaţii.
Art. 59 – Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) din Legea nr.
286/2009 privind Codul penal: „(1) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a
cărui circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti prin care s-a acordat liberarea condiţionată, decide, pe
baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează să
aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a acordat liberarea,
precum şi decizia sa. (2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire
şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia
stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent. (3) În cazul în care persoana supravegheată va
urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei
întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor”.
Art. 60 – Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. b) din Legea nr.
286/2009 privind Codul penal: „(1) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a
cărui circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de
reintegrare socială, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei,
programul sau programele care trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile
din comunitate în care urmează să aibă loc acestea, comunicând acestor instituţii o copie de pe dispozitivul
hotărârii, precum şi decizia sa. (2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai
multe programe de reintegrare socială, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia din
comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent”.
*2) Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 28 – Situaţii în care
pot fi utilizate sistemele electronice şi art. 29 – Procedura de utilizare a sistemelor electronice.

ART. 103
Modificarea sau încetarea obligaţiilor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Modificarea sau încetarea obligaţiilor condamnatului liberat condiţionat reprezintă posibilitatea

instanţei de judecată care prin hotărâre definitivă poate dispune, pentru motive justificate, să le
diminueze, să înceteze, să nu mai menţină, să sporească sau să impună obligaţii noi, în interiorul
termenului de supraveghere, astfel încât să asigure şanse mai mari de resocializare condamnatului.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor se realizează în cazul în care cel liberat condiţionat este confruntat
cu probleme de viaţă care îl pun în situaţia de a nu putea îndeplini integral conţinutul obligaţiilor, dar nu
din rea-credinţă, ci din intervenţia unor factori externi ori a acţiunii unor persoane. În aceste cazuri,
obligaţiile impuse condamnatului vor fi analizate de către serviciul de probaţiune care poate face, conform
art. 102 alin. (4) lit. a) C. pen., sesizarea instanţei de judecată.
În acest caz, obligaţiile noi sau încetarea acestora vor fi derulate în acelaşi termen de supraveghere, fără
a interveni revocarea sau anularea liberării condiţionate. Chiar condamnatul poate solicita intervenţia
serviciului de probaţiune pentru modificarea sau încetarea unor obligaţii ori poate sesiza instanţa cu o astfel
de cerere.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor se pot dispune de către instanţa de judecată*1) dacă:
– au intervenit motive care justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor;
 – modificările prin sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare se realizează ca urmare a
imposibilităţii respectării acestora ori pentru că nu mai sunt necesare;
– modificarea obligaţiilor se realizează în scopul măririi şanselor de resocializare a condamnatului;
– încetarea unor obligaţii se dispune de către instanţă atunci când menţinerea lor nu mai este necesară.
În perioada executării măsurilor sau obligaţiilor au intervenit motive care justifică impunerea unor noi
obligaţii, cum ar fi dintre cele prevăzute în art. 93 alin. (2) C. pen. Un nou curs de pregătire care ar fi util
condamnatului, deschiderea unui program ocupaţional, lucrativ sau de altă natură, începerea unui program
de reintegrare socială ţintit spre cauzele infracţiunii pe care a comis-o cel liberat ori deteriorarea stării de
sănătate, a capacităţii muncii, a posibilităţii de deplasare sau comunicare ar fi motive care ar putea conduce
la necesitatea modificării obligaţiilor iniţiale.
Obligaţii dintre cele care pot evolua în sensul necesităţii modificării sunt:
– necesitatea urmării unor cursuri, altele decât cele stabilite iniţial, iniţierea într-o calificare sau a altor
programe de reintegrare socială care s-au înfiinţat între timp, au demarat în perioada de după punerea în
libertate ori au încetat şi noile cursuri se desfăşoară în alte condiţii de timp şi loc;
– necesitatea deplasării în altă localitate pentru un contract de muncă ori modificarea hotărârii cu
privire la integrarea într-o comunitate sportivă considerată pozitivă, ori nu mai este necesar să se interzică
prezenţa la anumite manifestări culturale, de societate sau sportive, deoarece conduita celui liberat
condiţionat s-a îmbunătăţit;
– împăcarea şi reluarea relaţiilor cu victima ori îmbunătăţirea convieţuirii cu alte persoane la iniţiativa
victimei sau altor persoane ori înrăutăţirea acestor relaţii, fiind necesare impunerea unor noi obligaţii, ori
normalizarea relaţiei dintre victimă şi infractor (împăcare între rude, intervenirea căsătoriei, a recunoaşterii
unui copil ş.a.);
– în legătură cu obligaţiile privind conducerea unor vehicule ori cu privire la deţinerea sau folosirea unor
arme, acestea pot înceta în raport de starea de sănătate a persoanei liberate care, în anumite condiţii, nu
mai poate primi autorizare medicală pentru astfel de activităţi.
Obligaţiile care nu ar produce o resocializare mai bună ori care ar necesita resurse financiare ori eforturi
deosebite pentru care condamnatul liberat condiţionat nu ar fi pregătit ori pentru care ar trebui să consume
resurse din mijloacele de trai nu vor putea fi aplicate.

*1) Legea nr. 253/2013, art. 61 – Modificarea sau încetarea obligaţiilor: „(1) În situaţia în care, pe
parcursul supravegherii, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora
dintre obligaţii, stabilirea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, va sesiza
instanţa, potrivit art. 103 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Sesizarea
instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea celui liberat sau a persoanei
vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune”.

ART. 104
Revocarea liberării condiţionate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Revocarea liberării condiţionate presupune retragerea obligatorie a beneficiului acestei măsuri de

individualizare, prin hotărârea instanţei de judecată, urmare a nerespectării cu rea-credinţă a
măsurilor şi obligaţiilor ce trebuiau executate ori ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni
descoperită până la împlinirea termenului de supraveghere sau chiar după expirarea acestui termen,
de către cel condamnat, astfel încât noua pedeapsă urmează a fi executată în regim cu lipsire de
libertate.
Măsurile de revocare, aşa cum sunt ele prevăzute în noul Cod penal, sunt strict legate de neexecutarea cu
rea-credinţă a măsurilor de supraveghere, precum şi a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată.
 În noul Cod penal, prevederile privitoare la revocarea liberării condiţionate sunt strict legate de conduita
pe timpul perioadei de supraveghere, astfel:
– nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor;
– după liberarea condiţionată, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită în termenul de
supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o pedeapsă, chiar după expirarea acestui termen.
În acest caz, revocarea pedepsei priveşte restul de pedeapsă care se consideră neexecutat. Restul de
pedeapsă se va executa împreună cu pedeapsa pentru noua infracţiune, potrivit dispoziţiilor privitoare la
recidivă sau pluralitate intermediară.
Revocarea operează şi în cazul liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, după aceleaşi
reguli.
Legea nr. 253/2013 reglementează activitatea serviciului de probaţiune privitor la situaţiile privind
revocarea liberării condiţionate*1). Sesizarea serviciului de probaţiune poate fi făcută şi de persoana
vătămată, precum şi de o persoană interesată, în situaţia în care nu se respectă prevederile art. 101 alin. (2)
lit. c)–g) C. pen. În situaţia în care persoana liberată săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită în perioada
termenului de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o pedeapsă cu închisoare, sesizarea instanţei de
judecată în vederea revocării liberării condiţionate va fi făcută de procuror şi de către judecătorul delegat
cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau altei persoane interesate, conform Legii nr. 253/20013,
art. 62 alin. (4).

*1) Art. 62 – Sesizarea instanţei pentru revocarea liberării condiţionate: „(1) În cazul în care
constată nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă
pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat
această nerespectare şi întocmeşte un raport. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă,
sesizează instanţa, în vederea revocării liberării condiţionate”.

ART. 105
Anularea liberării condiţionate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea liberării condiţionate reprezintă hotărârea instanţei de judecată care nu a cunoscut că

infractorul mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării condiţionate, pentru care i s-a
aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Instanţa de judecată urmează a anula măsura de individualizare şi a stabili o nouă pedeapsă, procedând
potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Anularea liberării condiţionate se poate hotărî de către instanţa de judecată pentru situaţia în care, pe
parcursul termenului de supraveghere, se descoperă că persoana condamnată a mai săvârşit o infracţiune
până la acordarea liberării. Raţiunea acestei măsuri se află în faptul că instanţa constată că nu au fost
îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 şi art. 100 C. pen., pentru ca să se poată acorda liberarea
condiţionată. Infracţiunea descoperită a fost săvârşită pe timpul deţinerii sau chiar înainte de prima
condamnare, dar înainte de aplicarea liberării condiţionate. Se întrunesc astfel condiţiile concursului de
infracţiuni ori ale recidivei sau pluralităţii intermediare.
În această situaţie se va judeca şi aplica o pedeapsă, care este posibil să fie executată în condiţiile
fracţiunii minime obligatorii pentru propunerea comisiei de individualizare a regimului, în vederea liberării
condiţionate. Dacă şi celelalte condiţii impuse de lege sunt îndeplinite, conform art. 105 alin. (2) C. pen.,
instanţa poate să acorde liberarea condiţionată, termenul de supraveghere calculându-se de la data
acordării primei liberări. Urmează a se executa în libertate noua pedeapsă rezultată până la termen, cu
condiţiile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă condamnatului, instanţa având posibilitatea de a
completa supravegherea cu obligaţii noi, care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii unor drepturi, conform art. 101 alin. (3) C. pen.
Este posibil ca instanţa să constate că după anularea liberării condiţionate, prin noua pedeapsă aplicată,
nu mai sunt întrunite condiţiile fracţiei obligatorii ori instanţa nu mai are convingerea că persoana
condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, caz în care va dispune executarea pedepsei
rezultate. Pedeapsa rezultată urmează să fie executată până la îndeplinirea condiţiilor pentru liberare
condiţionată sau până la termen.
Partea din pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, executată în perioada în care cel
condamnat s-a aflat în libertate, nu se va mai executa. Urmează ca durata rămasă din pedeapsa
complementară să se execute după terminarea pedepsei închisorii, în conformitate cu prevederile art. 105
alin. (3) C. pen.
Sesizarea instanţei de judecată, în vederea anulării liberării condiţionate, va fi realizată în condiţiile
stabilite de art. 62 alin. (4) din Legea nr. 253/2013.

ART. 106
Efectele liberării condiţionate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Efectele liberării condiţionate reprezintă suma facilităţilor puse la dispoziţia condamnatului care
continuă, în cadrul termenului de supraveghere, executarea pedepsei într-o modalitate lipsită de
privare de libertate, primeşte controlul şi asistenţa necesare din partea serviciului de probaţiune şi a
organelor specializate pentru a îndeplini măsurile şi obligaţiile impuse de către instanţă, în aşa fel
încât la termenul final al pedepsei să fie resocializat, iar pedeapsa să fie considerată executată.
În condiţiile în care se îndeplinesc cerinţele art. 106 C. pen., pedeapsa se consideră executată dacă:
1. condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune;
2. nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate;
3. nu s-a descoperit o cauză de anulare.
Beneficiul direct al măsurii de individualizare este acela că pedeapsa privativă de libertate nu se mai
execută, iar după termenul de supraveghere, sub condiţia unui comportament conform cu cerinţele impuse
prin hotărârea instanţei de judecată, pedeapsa se consideră executată.
Liberarea condiţionată produce efecte imediate, unele provizorii şi altele definitive, în legătură cu
pedeapsa şi cu persoana condamnatului.
Efectele provizorii încep din chiar momentul liberării condiţionate prin hotărârea instanţei rămase
definitive, astfel încât aceste efecte durează pe întreaga perioadă a termenului de supraveghere, când restul
de pedeapsă nu se va mai executa efectiv, astfel:
– primul efect este acela că persoana condamnatului se poate integra în societatea liberă, reluându-şi
statutul de cetăţean cu drepturi şi obligaţii, desigur limitate de hotărârea instanţei de judecată;
– un alt efect este acela al demarării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de către
instanţa de judecată;
– în cadrul termenului de supraveghere, pedeapsa accesorie se va executa conform art. 65 alin. (3) C.
pen., „din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată (s.n. – I.C.);
– în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie, prevăzută în Codul penal la art. 65 alin. (2) lit. c)
„interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României”, se pune în executare
imediat la data liberării condiţionate, conform cu art. 65 alin. (4) C. pen. În acest caz, efectul celorlalte
interdicţii nu mai operează, efectul devenind definitiv;
– măsura cu privire la „interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României” se
va aplica imediat şi în cazul liberării condiţionate din pedeapsa închisorii, în situaţia în care această
interdicţie este aplicată ca pedeapsă complementară, conform art. 68 alin. (2) C. pen. În acest caz, efectul
celorlalte interdicţii nu mai operează, efectele devenind definitive.
Efectele provizorii nu mai sunt prezente în situaţia în care liberarea condiţionată s-a terminat prin
epuizarea termenului de supraveghere şi îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 100 C. pen. Aceste efecte
provizorii vor fi anulate dacă pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul a mai săvârşit o
infracţiune, s-a dispus revocarea ori s-a descoperit o cauză de anulare a acestei măsuri.
Efectele definitive ale liberării condiţionate se produc în condiţiile art. 106 C. pen., astfel:
– efectul definitiv şi firesc al acestei măsuri alternative este considerarea ca executată a pedepsei,
soluţionându-se definitiv problemele răspunderii penale ale condamnatului. Acest efect se produce în
condiţiile în care cel supravegheat nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a revocat suspendarea executării,
nu s-a anulat suspendarea executării, conform prevederilor legale;
– măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată vor produce efectele lor,
avându-se în vedere raţiunea diferită a aplicării acestora faţă de raţiunea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere;
– după epuizarea termenului de supraveghere, curge termenul de reabilitare, precum şi alte consecinţe
legate de stingerea executării pedepsei;
– după epuizarea termenului de supraveghere ori după liberarea condiţionată, în cazul în care restul de
pedeapsă este mai mic de 2 ani, începe executarea pedepselor complementare.
Foştii condamnaţi rămân în evidenţele operative şi a cazierului judiciar cu antecedente penale sau
recidivişti.

TITLUL IV
Măsurile de siguranţă

ART. 107
Scopul măsurilor de siguranţă

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

1. Noţiunea şi necesitatea măsurilor de siguranţă

Măsurile de siguranţă au fost definite în literatura de specialitate ca reprezentând „sancţiuni de drept
penal, cu caracter preventiv, prevăzute de lege şi luate de instanţele de judecată (uneori, provizoriu, în
cursul urmăririi penale sau judecăţii) faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală şi cu
privire la care există temerea justificată că şi în viitor vor comite asemenea fapte, datorită unor situaţii, stări
care au fost relevate prin săvârşirea faptei”*1).
Codul penal în vigoare, ca şi cel anterior, nu defineşte măsurile de siguranţă, dar, indicând în art. 107
principiile de reglementare şi de aplicare a acestora, realizează o conturare a noţiunii, acestea fiind
sancţiuni de drept penal constând din măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop
înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală, nejustificate.
Necesitatea măsurilor de siguranţă este determinată de faptul că apărarea împotriva infracţiunilor nu ar
putea fi asigurată în mod eficient dacă în acest scop s-ar folosi numai pedepsele sau măsurile educative,
deoarece săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală scoate în evidenţă deseori existenţa unor realităţi
umane sau sociale care, la rândul lor, pot contribui la săvârşirea de fapte antisociale*2). Între aceste stări
sau situaţii sunt enumerate: alienaţia mintală, toxicomania, procurarea de instrumente în vederea falsificării
de monedă etc.
Aceste realităţi umane sau sociale, privite prin prisma personalităţii infractorului, au caracterul unor stări
de pericol a căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea de pedepse, întrucât izvorăsc din realităţi
care nu pot fi influenţate prin pedepse*3). Din această împrejurare rezultă şi necesitatea creării sistemului
măsurilor de siguranţă.
 2. Natura juridică a măsurilor de siguranţă
În teoria dreptului penal, chestiunea naturii juridice a măsurilor de siguranţă a reprezentat întotdeauna o
chestiune controversată*4).
Într-o primă opinie, s-a susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri administrative, chiar şi în cazul în
care sunt prevăzute de legea penală şi aplicate de instanţele de judecată, deoarece nu intervin pentru
reprimarea unui fapt săvârşit, ci pentru a preveni săvârşirea lui*5).
Într-o altă opinie, s-a susţinut identitatea dintre măsuri de siguranţă şi pedepse, ambele fiind considerate
măsuri de apărare socială ce se pot aplica în funcţie de necesităţi, pedepsele fiind aplicate infractorilor
responsabili, în timp ce măsurile de siguranţă sunt aplicabile iresponsabililor şi celor aflaţi în situaţii
speciale*6).
Într-o a treia opinie, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, ca şi pedepsele, natura şi
funcţiile lor fiind elementele care fac diferenţa între cele două categorii*7).
Noul Cod penal al României, ca şi Codul penal anterior, îşi însuşeşte un sistem dualist în care măsurile
de siguranţă şi pedepsele coexistă. În acelaşi timp, natura juridică a măsurilor de siguranţă este stabilită, în
opinia noastră, prin intermediul art. 2 C. pen., atunci când defineşte „legalitatea sancţiunilor de drept
penal” (s.n. – M.G.), textul legal citat indicând că „legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile
educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce
se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală” (s.n. – M.G.).
În acest fel, în opinia noastră, legiuitorul a indicat natura juridică de sancţiuni de drept penal pe care o
au măsurile de siguranţă*8).

3. Scopul măsurilor de siguranţă

Scopul expres indicat de art. 107 alin. (1) C. pen., în ceea ce priveşte măsurile de siguranţă, este acela de
înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
În literatura de specialitate este acceptat că măsurile de siguranţă au drept finalitate imediată şi directă
înlăturarea stării de pericol şi crearea unei stări de siguranţă, iar ca finalitate mediată şi indirectă
preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală*9).
Din momentul în care se constată că există vreuna dintre stările de pericol prevăzute de lege, măsurile de
siguranţă pot fi luate faţă de orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent
dacă fapta constituie sau nu infracţiune, dacă nu este justificată şi dacă făptuitorul este adult sau minor cu
capacitate penală.
Aşadar, prin luarea măsurilor de siguranţă faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală se urmăreşte un scop direct (imediat), dar şi un scop indirect (mediat).
Finalitatea imediată (directă) a luării oricărei măsuri de siguranţă este înlăturarea unei stări de pericol,
ce nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii. În acest fel, măsura de siguranţă apare ca un remediu,
ca un mijloc prin care starea de pericol este înlăturată şi înlocuită cu o stare de siguranţă pentru ordinea de
drept. Nu este necesar ca prin luarea măsurii de siguranţă să se realizeze şi înlăturarea cauzei obiective care
generează starea de pericol, ci numai ca acea stare obiectivă să fie pusă sub control, pentru a nu mai genera
starea de pericol pentru valorile ocrotite de legea penală. Spre exemplu, prin luarea măsurii internării
medicale, deşi se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate a făptuitorului, nu înseamnă că boala poate fi
vindecată, fiind suficient să se îmbunătăţească simptomatologia pentru ca manifestările făptuitorului să nu
mai genereze pericol pentru ordinea de drept*10).
Scopul mediat (indirect) priveşte viitorul, măsurile de siguranţă fiind menite a preîntâmpina săvârşirea
faptelor prevăzute de legea penală. În acest fel, ele au o funcţie de prevenţie specială împiedicând reiterarea
comportamentului ilicit de către făptuitorul faţă de care se iau astfel de măsuri. Finalitatea indirectă
(mediată) se realizează şi decurge din realizarea scopului direct imediat, înlăturarea stării de pericol
presupune înlăturarea sau îngrădirea posibilităţii de repetare a comportamentului ilicit.
 Preîntâmpinarea de fapte prevăzute de legea penală înseamnă realizarea unor obstacole în calea realităţii
din care decurge starea de pericol, mergându-se până la suprimarea definitivă a acestora”*11).

4. Condiţiile generale ale măsurilor de siguranţă

Pentru luarea măsurilor de siguranţă este necesar să se îndeplinească unele condiţii generale.
În primul rând, este obligatoriu să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Nu are relevanţă
forma de comitere a acesteia (atipică pedepsibilă sau consumată) şi nici natura sau gravitatea acesteia. De
asemenea, nu are relevanţă dacă persoanei i s-a aplicat sau nu o pedeapsă [art. 107 alin. (3) C. pen.] şi nici
dacă a beneficiat sau nu de vreuna dintre cauzele de neimputabilitate reglementate de art. 23–31 C.
pen.*12). Este important totuşi ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie justificată, adică să nu fie
comisă în condiţii care să atragă incidenţa vreuneia dintre prevederile cuprinse în art. 18–22 C. pen.*13).
Condiţia negativă la care ne-am referit reiese din prevederea art. 107 alin. (2) teza finală C. pen. –
„măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată” (s.n. – M.G.). În acest caz, fapta nu prezintă pericol pentru societate şi, în consecinţă,
legiuitorul a considerat că nu este necesar ca legea penală să intervină în cazurile concrete.
În al doilea rând, trebuie să se constate existenţa unei stări de pericol cu privire la persoana care a
comis fapta prevăzută de legea penală sau cu privire la anumite bunuri. Starea de pericol avută în vedere nu
este aceeaşi cu pericolul social al infracţiunii, deoarece ele nu ţin de faptă, ci de persoana făptuitorului ori
de anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârşită de acesta*14). Din acest motiv, nu se iau în considerare
criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., pentru stabilirea şi individualizarea
acestor măsuri, ci natura, gravitatea stării de pericol şi posibilităţile de înlăturare atât a acesteia, cât
şi a cauzelor care generează faptele prevăzute de legea penală.
Starea de pericol, la prevenirea căreia se referă art. 107 C. pen., este o realitate şi un efect al unei cauze
anterioare*15). O stare de pericol poate fi prezentată de o persoană care suferă de o boală psihică sau de o
intoxicaţie cronică ori este slab pregătită profesional (periculozitate subiectivă) şi prin combaterea bolii,
intoxicaţiei sau prin creşterea nivelului de instruire, implicit se combate şi starea de pericol care se
desprinde din această cauză*16). În egală măsură, starea de pericol poate fi prezentată de anumite bunuri
care se află într-un anumit fel de relaţie cu o faptă prevăzută de legea penală (periculozitate obiectivă), iar
combaterea acesteia presupune scoaterea bunului respectiv din sfera detenţiei, posesiei sau a proprietăţii
persoanei care a comis o faptă prevăzută de legea penală, înlăturând pericolul ca bunul să fie folosit la
comiterea în viitor a unei alte fapte de acelaşi tip.
În al treilea rând, datorită stării de pericol, trebuie să existe temerea justificată că în viitor persoana va
săvârşi din nou fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol generează starea de temere cu privire la repetarea faptei prevăzute de legea penală doar
în aparenţă; în concret, aceasta izvorăşte tot din cauză imediată care determină ivirea stării de pericol*17).
Datorită cauzei lor specifice, stările de pericol nu pot fi combătute prin aplicarea pedepselor, fiindcă nu se
pune problema transformării conştiinţei făptuitorului, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, este
vorba de fapte săvârşite fără vinovăţie sau de stări ce nu ţin de conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Aşadar,
stările de pericol care justifică luarea unei măsuri de siguranţă constau în anumite realităţi umane sau
sociale care, fiind implicate într-un fel sau altul, în cauzalitatea unor fapte prevăzute de legea penală şi puse
în evidenţă prin săvârşirea acestora, pot contribui la săvârşirea unor noi fapte antisociale.

5. Caracterele măsurilor de siguranţă

Măsurile de siguranţă au, în principal, un caracter preventiv*18). Aceasta deoarece ele sunt destinate
să înlăture stările de pericol care au generat săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală. În acest fel este
înlăturat şi pericolul de repetare a comportamentului antisocial. Măsurile de siguranţă prezintă totuşi şi un
caracter coercitiv subsidiar, pentru că sunt dispuse de organele judiciare împotriva voinţei persoanei care a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi pentru că implică o limitare a exerciţiului unora dintre drepturile
acesteia.
 Aplicarea unei măsuri de siguranţă este determinată de constatarea existenţei unei stări de pericol pe
care o prezintă persoana ce a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Luarea acestor măsuri se poate face numai cu respectarea principiului legalităţii (art. 2 C. pen.).
Măsurile de siguranţă sunt revocabile, revocarea intervenind imediat ce a încetat să mai existe starea de
pericol ce a determinat luarea respectivei măsuri.
Măsurile de siguranţă au un caracter imprescriptibil, nu pot fi înlăturate prin trecerea timpului, atât
timp cât starea de pericol persistă [art. 162 alin. (6) C. pen.].

*1) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 481.
*2) G. Dărângă, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.
Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p. 574.
*3) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare din 2003, p. 257.
*4) C. Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 35
şi urm.
*5) I. Rădulescu, Curs de drept penal, Ed. Cultura Poporului, Bucureşti, 1937, p. 301.
*6) V. Paşca, Măsurile de siguranţă – Sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 32–33.
*7) V. Dongoroz, Drept penal, 1939, reeditare anul 2000, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, p. 510.
*8) Pe de altă parte, în art. 288 alin. (1) C. pen., legiuitorul le numeşte sancţiuni penale prin raportare la
denumirea normei de incriminare: „Neexecutarea sancţiunilor penale”. Credem că nu trebuie să înţelegem
prin aceasta că măsurile de siguranţă ar avea două naturi juridice diferite – de sancţiuni penale şi de
sancţiuni de drept penal. Aceasta deoarece, în opinia noastră, nu trebuie să se caute vreo deosebire între
cele două noţiuni, chiar dacă în literatura juridică de specialitate s-a arătat că sistemul măsurilor de
siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, şi cadrul special al sancţiunilor penale (pedepse) alcătuiesc împreună
cadrul general al sancţiunilor penale (G. Dărângă, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D.
Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, op. cit., vol. II, Ed. Academiei Române şi
Ed. All Beck, Bucureşti, reeditare 2003, p. 266–267).
*9) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 540.
*10) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 620.
*11) Al. Boroi, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 433.
*12) A se vedea comentariul de la art. 23–31 C. pen.
*13) A se vedea comentariul de la art. 18–22 C. pen.
*14) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 542.
*15) G. Antoniu, C. Bulai, V. Paşca, G. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Pascu, F. Streteanu, Şt. Daneş, I.
Molnar, V. Theodorescu, Noul Cod penal – Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
413.
*16) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare din 2003, p. 263.
*17) A. Posdarie, Măsura de siguranţă a confiscării speciale, Ed. Waldpress, Timişoara, 2000, p. 16.
*18) I. Pascu, op. cit., p. 480.

ART. 108
Categoriile măsurilor de siguranţă

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

Norma juridică regăsită în art. 108 C. pen. are rolul de a indica în mod expres componentele sistemului
măsurilor de siguranţă, fără a propune o ierarhizare a acestora în funcţie de poziţia în care apar în
enumerare*1).
 Putem astfel afirma că sistemul măsurilor de siguranţă, în conformitate cu prevederile art. 108 C. pen.,
este format din următoarele măsuri: a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicală; c)
interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii; d) confiscarea specială; e) confiscarea
extinsă.
În literatura de specialitate sunt cunoscute şi alte sistematizări care privesc domeniul măsurilor de
siguranţă şi care folosesc diferite criterii*2).
O astfel de clasificare, utilizând criteriul naturii stării de pericol, cunoaşte: a) măsuri de siguranţă
personale – în cazul cărora starea de pericol priveşte persoana făptuitorului (periculozitate subiectivă,
endogenă, in personam); b) măsuri de siguranţă reale – în cazul cărora starea de pericol pe care o prezintă
anumite bunuri ce au într-un fel sau altul legătură cu fapta prevăzută de legea penală (periculozitate
obiectivă, exogenă, in rem).
Dintre măsurile de siguranţă reglementate de noul Cod penal, doar confiscarea specială şi confiscarea
extinsă au caracter real, celelalte fiind măsuri cu caracter personal.
În raport cu statutul persoanelor, faţă de care se iau măsurile de siguranţă, se pot identifica: a) măsuri
care se iau faţă de făptuitorii cu capacitate juridică; b) măsuri care se pot lua şi faţă de incapabili. În
noul Cod penal, toate măsurile de siguranţă sunt măsuri care se pot lua şi faţă de incapabili (cu excepţia
minorilor care nu răspund penal, pentru că în cazul lor se iau măsuri de ocrotire)*3). În Codul penal
anterior erau reglementate şi măsuri care presupuneau în mod obligatoriu să existe o pedeapsă, ceea ce
presupunea capacitatea juridică penală a celui care prezintă starea de pericol – interzicerea de a se afla în
anumite localităţi (art. 116 C. pen. anterior) şi interzicerea revenirii în locuinţa familiei (art. 118^1 C. pen.
anterior).
În raport cu scopul urmărit prin luarea măsurilor de siguranţă, acestea pot fi: a) măsuri curative – care
se iau pentru vindecarea unei boli sau pentru eliminarea unei intoxicaţii cronice cu substanţe psihoactive.
Sunt astfel de măsuri: obligarea la tratament medical (art. 109 C. pen.) şi internarea medicală (art. 110 C.
pen.); b) măsuri de educare, care se iau pentru a elimina nepregătirea, nepriceperea în exercitarea unei
profesii sau activităţi şi care generează starea de pericol – interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării
unei profesii (art. 111 C. pen.); c) măsuri eliminatorii, care se iau pentru a elimina starea de pericol care
motivează luarea măsurii (confiscarea specială – art. 112 C. pen.).
Prin raportare la principiul naturii drepturilor şi libertăţilor asupra cărora intervin, se distinge între: a)
măsuri privative de libertate (internarea medicală – art. 110 C. pen.); b) măsuri restrictive de libertate
(obligarea la tratament medical – art. 109 C. pen.); c) măsuri privative de drepturi (interzicerea ocupării
unei funcţii sau a exercitării unei profesii – art. 111 C. pen.); d) măsuri patrimoniale (confiscarea specială –
art. 112 C. pen., confiscarea extinsă – art. 112^1 C. pen.).
Sub aspectul duratei lor, măsurile de siguranţă sunt: a) măsuri care se iau pe durată nedeterminată şi
care durează atât timp cât persistă starea de pericol care a motivat luarea lor (obligarea la tratament
medical – art. 109 C. pen., interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii – art. 111 C.
pen.); b) măsuri care se iau pe o perioadă determinată, în cazul cărora legea stabileşte un maxim al
duratei în timp a acestor măsuri (noul Cod penal nu mai reglementează astfel de măsuri, aşa cum făcea
Codul penal anterior în art. 118^1 – interdicţia de a reveni pe o perioadă determinată în locuinţa familiei);
c) măsuri irevocabile, care se iau în mod definitiv, aşa cum sunt confiscarea specială (art. 112 C. pen.) şi
confiscarea extinsă (art. 112^1 C. pen.), întrucât bunul, odată confiscat, nu mai este restituit celui de la care
a fost luat.

*1) I. Pascu, op. cit., 2009, p. 479–480.

*2) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 551–552.
*3) Reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată
în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.

ART. 109
 Obligarea la tratament medical

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

1. Luarea măsurii de obligare la tratament medical

În temeiul art. 107 C. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, ca măsură cu caracter
medical curativ*1), se ia faţă de cel care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dacă se constată printr-
un examen medical de specialitate*2) că a săvârşit fapta datorită unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, şi că prezintă pericol pentru societate tocmai
datorită situaţiei în care se află.
Această măsură se poate lua numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă fapta este sau nu
infracţiune. Măsura poate fi luată chiar dacă în legătură cu ea se va constata că există o cauză de
nepedepsire sau chiar o cauză de neimputabilitate (cu excepţia minorităţii), dar nu poate fi luată dacă există
o cauză justificativă;
b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate. Pericolul pentru societate este reprezentat de
posibilitatea ca făptuitorul să repete comportamentul antisocial de gravitate ridicată şi în viitor;
c) starea de pericol să fie generată de constatarea unei boli, intoxicaţii cronice cu alcool ori cu alte
substanţe psihoactive. În general, este acceptat că substanţele psihoactive sunt cele care au capacitatea de
a schimba starea de conştienţă, starea psihică şi modul de gândire*3).
Într-o definiţie juridică recentă, substanţa psihoactivă reprezintă „o substanţă, un produs, un preparat, o
plantă, o ciupercă sau un organism natural, care are, atunci când este consumată de către o persoană,
capacitatea de: a) a produce stimularea sau depresia sistemului nervos central al persoanei, cauzând
halucinaţii sau o perturbare semnificativă a capacităţilor motorii, a gândirii, comportamentului, percepţiei,
conştientizării sau a stării de spirit, ori; b) a determina o stare de dependenţă, indiferent dacă aceasta este
fizică sau psihică*4).
d) starea de pericol să fie dovedită printr-o expertiză medico-legală, neputând rezulta din simpla
comitere a faptei prevăzute de legea penală.
Luarea măsurii este facultativă, legea indicând că făptuitorul, „poate fi obligat să urmeze un tratament
medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol” (s.n. –
M.G.). Luarea devine însă obligatorie, în măsura în care fapta comisă de autor este cea prevăzută de art.
353 C. pen. – contaminarea venerică –, întrucât alin. (2) al acestui text dispune, într-o manieră imperativă:
„instanţa de judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament medical” (s.n. – M.G.).
Când faţă de făptuitor a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză,
asistenţa juridică devine obligatorie [art. 90 lit. a) C. pr. pen.*5)].
Măsura se ia pe perioadă nedeterminată. Singura limitare pe care o indică textul legal este cea care se
referă la faptul că măsura poate dura numai atât timp cât durează starea care a generat pericolul repetării
comportamentului infracţional – „poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire
sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol”. Din această cerinţă reiese
faptul că tratamentul aplicat nu trebuie să fie îndreptat neapărat înspre însănătoşire (fapt imposibil în
anumite cazuri), ci poate viza o ameliorare a stării de sănătate, care să fie de natură să ducă la aprecierea că
făptuitorul nu mai prezintă pericol pentru societate.
Deşi art. 107 C. pen. nu mai indică expres acest lucru, măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical se poate lua şi în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Împrejurarea reiese
din prevederile Codului de procedură penală. Art. 245 C. pr. pen. stabileşte care sunt condiţiile de aplicare,
dar şi conţinutul măsurii. În conformitate cu acest text legal, judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe durata
urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau
instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau
inculpatului, dacă se află în situaţia prevăzută de art. 109 alin. (1) C. pen. Măsura constă în obligarea
suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de
specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurii în
camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere motivată.
Pentru a se putea dispune această măsură în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale sau al procedurii de
cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară, de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, o propunere motivată de luare faţă de inculpat a
măsurii obligării provizorii la tratament medical. Propunerea va fi însoţită de expertiza medico-legală din
care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical. Judecătorul sesizat fixează
termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea
suspectului sau inculpatului. Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face
numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se
soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat,
dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie. Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii
de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de
acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are
dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.
Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la
pronunţare, dar contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau
inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost deja depusă. În
cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o
ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea
procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru
de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate. Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin
rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către
instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.
În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul
poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza,
care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale.
Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament medical,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în
faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu,
internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului.
Luarea definitivă a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical se poate face de către instanţă,
fiind identificate două situaţii: măsura a fost luată în prealabil în mod provizoriu şi măsura nu a fost luată în
mod provizoriu în cursul urmăririi penale.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate însoţi o pedeapsă sau poate fi luată
singură.

2. Executarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical

Conform art. 566 C. pr. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre
definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de
expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana
faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă
de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze
tratamentul.
Pentru aceasta, instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se
efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune
internarea medicală. Dacă obligarea însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o
persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea se face către administraţia locului de deţinere.
Unitatea sanitară are o serie de obligaţii care decurg din luarea măsurii de siguranţă a obligării la
tratament medical. Aceasta este obligată să comunice instanţei: a) dacă persoana obligată la tratament s-a
prezentat pentru a urma tratamentul; b) dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea
tratamentului după prezentare; c) dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a
luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală; d) dacă, datorită ameliorării
stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical,
efectuarea tratamentului medical nu se mai impune. Când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia
instanţei care a dispus executarea, comunicarea se face către judecătoria în a cărei circumscripţie se află
unitatea sanitară (art. 567 C. pr. pen.).

3. Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical

În temeiul art. 568 C. pr. pen., primind comunicarea de la unitatea sanitară, în funcţie de conţinutul
acestei comunicări, instanţa de executare sau instanţa de circumscripţie poate lua două decizii diferite:
– va dispune înlocuirea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical cu măsura de siguranţă a
internării medicale, dacă persoana obligată la tratament nu s-a prezentat pentru a urma tratamentul sau dacă
persoana se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare;
– va dispune să se efectueze o expertiză medico-legală cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă
de care este luată măsura de siguranţă, pentru cazurile în care, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a
persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală, ca
şi în cazul în care datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă
a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune. În aceste două situaţii,
persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate
desemnat de ea, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei. Dacă persoana obligată la tratament medical
refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării expertizei, se emite un mandat de aducere în scopul
prezentării la comisia medico-legală psihiatrică [art. 184 alin. (4) C. pr. pen.]. După primirea raportului de
expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în şedinţă publică, ascultă
concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia,
precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie
încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie înlocuirea sa cu internarea medicală.
Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu.
O copie de pe hotărârea definitivă a judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară se
comunică instanţei de executare.

*1) V. Paşca, op. cit., p. 118.

*2) În interpretarea art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat, spre exemplu, că atunci când internarea medicală este determinată de o tulburare mintală,
aceasta trebuie să fie dovedită în faţa autorităţilor competente prin expertiză obiectivă şi să aibă o amploare
care să justifice luarea acestei măsuri (Cauza Winterwerp c. Olandei, 24 octombrie 1979, în V. Berger,
Jurisprudenţa CEDO, Institutul Român pentru Drepturile Omului, p. 107).
*3) World Health Organization, Report Neuroscience of Psychoactive Substance Use and Dependence,
2004, p. 7.
*4) Irish Criminal Justice (Psychoactive Substances) Bill, 2010, p. 25–30.
 *5) Noul Cod de procedură penală a fost adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din
15 iulie 2010.

ART. 110
Internarea medicală

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

1. Luarea măsurii internării medicale

Ca şi în cazul obligării la tratament medical, internarea medicală se ia faţă de persoana care a comis o
faptă prevăzută de legea penală nejustificată, este un bolnav psihic, consumator cronic de substanţe
psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă, cauze care îl pun în situaţia de a reprezenta un
pericol pentru societate. Starea de boală sau de intoxicaţie trebuie să fie dovedită printr-o expertiză şi nu
rezultă din simpla comitere a faptei prevăzute de legea penală. Prin internarea persoanei se doreşte
prevenirea pericolului săvârşirii de noi infracţiuni, dar se şi obţine vindecarea sau ameliorarea stării de
sănătate a făptuitorului.
Pentru luarea măsurii de siguranţă a internării medicale este obligatoriu să se îndeplinească următoarele
condiţii speciale:
a) persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Este îndeplinită condiţia şi
dacă fapta este comisă în condiţiile unei cauze de neimputabilitate.
b) persoana să fie bolnavă psihic, consumatoare cronică de substanţe psihoactive sau să sufere de o
boală infecto-contagioasă. Termenii utilizaţi de art. 110 C. pen. nu sunt definiţi de legea penală, dar
verificarea îndeplinirii condiţiei se va face oricum prin intermediul expertizelor de specialitate, astfel încât
nu putem să o indicăm ca reprezentând o lipsă a reglementării penale.
În literatura de specialitate, „boala psihică este o modificare organică sau funcţională prin care se
deformează forma specifică de reflectare a realităţii produsă de activitatea sistemului nervos şi prin care se
deformează structura sufletească proprie unui individ”*1).
c) persoana să prezinte, datorită bolii psihice sau intoxicaţiei, pericolul de a reitera comportamentul
antisocial de gravitate deosebită. Dacă nu există un astfel de pericol, măsura de siguranţă nu se justifică.
Internarea medicală se dispune pe o perioadă nedeterminată, dar poate fi menţinută doar până la
însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol ce a determinat luarea
sa.
Ca şi în cazul obligării la tratament medical, internarea poate fi luată şi provizoriu, sub denumirea
„internarea medicală provizorie”, în condiţiile art. 247, art. 248 C. pr. pen. Conform primului text, dintre
cele citate, judecătorul de drepturi şi libertăţi (în cursul urmăririi penale), judecătorul de cameră
preliminară (pe durata procedurii de cameră preliminară), sau instanţa (în cursul judecăţii), poate dispune
internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic
de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual
pentru siguranţa publică. Măsura constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului sau inculpatului
într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la însănătoşire sau până la ameliorarea care înlătură
starea de pericol ce a determinat luarea măsurii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra măsurii în camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă
asupra măsurii prin încheiere motivată.
În temeiul art. 248 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă
apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării
medicale provizorii. Propunerea trebuie să fie însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza
medico-legală psihiatrică.
 Judecătorul sesizat fixează de îndată termen de soluţionare a propunerii şi dispune aducerea cu mandat a
suspectului sau a inculpatului. Soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau
inculpatului, dacă starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Când
suspectul sau inculpatul se află deja internat într-o unitate de asistenţă medicală şi deplasarea sa nu este
posibilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul
unde se află. Când propunerea de luare a măsurii internării medicale, nu este însoţită de expertiza medico-
legală psihiatrică, instanţa sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, şi măsura internării
necesare pentru efectuarea expertizei. Participarea procurorului este obligatorie, iar suspectul sau inculpatul
are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării medicale ori la alcătuirea concretă a
planului terapeutic să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate
judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere care poate fi contestată în 5
zile de la pronunţare, dar contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau
inculpatului şi ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost
deja făcută. Dacă dispune internarea medicală provizorie, se iau şi măsurile de ocrotire prevăzute la art.
229 C. pr. pen.
Dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o
ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a
medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia,
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate. Când după
dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.
În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, faţă de inculpat se poate dispune internarea medicală
provizorie, la propunerea procurorului ori din oficiu, de către instanţa în faţa căreia se află cauza, pe baza
expertizei medico-legale psihiatrice.

2. Executarea măsurii internării medicale

În temeiul art. 569 C. pr. pen., măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă
se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză
medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care
s-a luat această măsură.
Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a
cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în
vederea luării în supraveghere. După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni,
dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune
efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se
află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoştinţând despre aceasta instanţa
de executare [art. 570 alin. (1) C. pr. pen.].
În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării,
executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executării măsurii
internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de sănătate
publică sesizează organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la
punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al sesizării adresate organelor de poliţie se trimite instanţei de
executare.
Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că internarea nu mai
este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară.

3. Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale

Judecătoria, după primirea încunoştinţării cu privire la faptul că internarea nu mai este necesară, dispune
efectuarea unei expertize medico-legale.
Instanţa se pronunţă asupra sesizării judecătorului delegat cu executarea cu privire la menţinerea,
înlocuirea sau încetarea măsurii [art. 569 alin. (3) C. pr. Pen. ] sau asupra încunoştinţării unităţii sanitare în
care se arată că se consideră că internarea nu mai este necesară [art. 570 alin. (4) C. pr. pen.], după
ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când
aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit
expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării
medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical.
Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În
acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale. După primirea raportului de expertiză
medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile
procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi
ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie încetarea
măsurii internării medicale, fie menţinerea măsurii.
Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu, iar o copie de pe hotărârea
definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei
de executare.
În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod
provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată care a luat această măsură, cu respectarea tuturor condiţiilor
stabilite pentru aceasta (art. 572 C. pr. pen.).

*1) http://www.nistea.com/prsuciu/teza/boala.htm.

ART. 111
Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

1. Luarea măsurii interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii, prevăzută de art. 111 C. pen., se ia atunci când făptuitorul a
săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei
anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi.
Pentru luarea acestei măsuri trebuie să se constate îndeplinirea unor condiţii speciale:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă este sau nu
imputabilă.
b) fapta să fie săvârşită cu ocazia exercitării unei funcţii, unei profesii sau meserii ori cu ocazia
desfăşurării unei alte activităţi.
„Funcţia” desemnează o activitate administrativă pe care o prestează o persoană în mod regulat şi
organizat într-o instituţie, în schimbul unui salariu*1). În acelaşi timp, ea desemnează şi o anumită poziţie
deţinută într-o ierarhie administrativă, în literatura de specialitate fiind acceptat că în contextul
reglementării măsurii de siguranţă definită de art. 111 C. pen. se include şi funcţia publică*2).
 „Profesia” este o îndeletnicire utilă din punct de vedere social, care necesită o pregătire teoretică şi
practică specială şi a cărei exercitare este reglementată prin lege (medic, farmacist, avocat etc.).
„Meseria” este şi ea o activitate utilă din punct de vedere social, care se realizează prin muncă manuală
şi necesită o pregătire preponderent practică (tâmplar, fierar, zugrav).
Prin sintagma „alte activităţi”, legiuitorul acoperă orice altă îndeletnicire care reclamă un minim de
îndemânare, prudenţă, în sensul că exercitarea lor de către persoane necorespunzătoare ar putea prilejui
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana care, din acest motiv, prezintă pericol.
c) fapta să fie consecinţa incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru
ocuparea acelei funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte
activităţi. Este obligatoriu deci să se constate că inaptitudinea se datorează incapacităţii (neputinţa de a
exercita în condiţii bune activitatea respectivă), nepregătirii (lipsă de pregătire teoretică sau de experienţă
practică) sau altor cauze care îl pun în această postură (de exemplu, vârsta înaintată, împrejurarea că o
perioadă îndelungată de timp nu a mai desfăşurat-o etc.)*3). Este, de asemenea, obligatoriu să se constate
că situaţia făptuitorului este cea care a condus în mod determinant la comiterea faptei prevăzute de legea
penală şi, în plus, este şi cea care generează pericolul ca în viitor să se mai comită acte asemănătoare. Din
acest motiv, luarea măsurii este facultativă – „se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a
ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate” (art. 111 C. pen.).
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii nu se confundă cu pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. Temeiul celor
două sancţiuni este diferit, incidenţa lor cumulativă fiind legal posibilă. În cazul pedepsei complementare
prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., temeiul este vinovăţia sporită a făptuitorului care s-a dovedit
nedemn să ocupe acea funcţie sau să exercite profesia, meseria sau activitatea respectivă, întrucât le-a
folosit ca pe o oportunitate de a comite o infracţiune. În contrapondere, măsura de siguranţă are ca temei
incapacitatea făptuitorului, datorată necunoaşterii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru
ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte
activităţi.
Măsura de siguranţă se ia pe timp nedeterminat, fiind dificil de anticipat cât va dura starea de pericol
pe care făptuitorul o prezintă. Durata măsurii poate fi permanentă sau doar temporară, până când
făptuitorul va dobândi calificările sau cunoştinţele necesare pentru exercitarea în condiţii de siguranţă a
activităţii respective.
Interdicţia poate însoţi o pedeapsă principală sau poate fi luată şi singură, după cum poate însoţi şi o
altă măsură de siguranţă.

2. Punerea în executare a măsurii interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în executare prin
comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să
supravegheze respectarea lor (art. 573 C. pr. pen.).
Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală
în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. De altfel, sustragerea de la executarea acestei
măsuri de siguranţă va constitui o infracţiune distinctă – după caz, infracţiunea prevăzută de art. 288
neexecutarea sancţiunilor penale [„sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii (...) a măsurii
de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste
sancţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă”], exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi (art. 348 C. pen.), dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, sau chiar uzurparea de calităţi oficiale (art. 258 C. pen.).

3. Revocarea interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii

În temeiul art. 111 alin. (2) C. pen., măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui
termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. Soluţionarea
cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor avocatului
acesteia şi ale procurorului.
Dacă instanţa respinge cererea de revocare a măsurii, o nouă cerere nu se poate face decât după trecerea
unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

*1) Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.

*2) I. Pascu, op. cit., p. 488.
*3) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare 2003, p. 283.

ART. 112
Confiscarea specială

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

1. Luarea măsurii confiscării speciale

Legiuitorul a ales, ca şi în reglementarea anterioară, să indice categoriile de bunuri care sunt supuse
confiscării speciale. Enumerarea care se regăseşte în art. 112 alin. (1) C. pen., citat anterior, are un caracter
generic, dar limitativ, semnificaţia noţiunii de „bunuri” fiind sinonimă cu cea pe care aceasta o are în
dreptul civil.
În general, bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de siguranţă a confiscării în practica
judiciară sunt bunuri mobile, dar posibilitatea confiscării unor bunuri imobile nu ar putea fi exclusă,
important fiind ca bunul să fie dintre cele enumerate limitativ de art. 112 C. pen. Spre exemplu, nu s-ar
putea spune că nu este supus confiscării imobilul transmis în proprietate infractorului în scopul de a-l
determina să comită infracţiunea sau pentru a-l răsplăti pentru fapta comisă. În cazul bunurilor frugifere,
sunt supuse confiscării dobânzile produse de sumele de bani date infractorului pentru a-l de termina să
comită infracţiunea, deoarece şi acestea au o provenienţă ilicită şi lăsarea lor în proprietatea infractorului
generează o stare de pericol, putând să-l încurajeze în comiterea unor noi fapte penale.
Este posibil ca măsura confiscării speciale să fie dispusă în temeiul unui text inclus în Partea specială
a Codului penal [de exemplu, art. 289 alin. (3) C. pen.] sau chiar în temeiul unei prevederi din
legislaţia specială. Atunci când există o prevedere specială, fundamentarea măsurii trebuie să facă referire
la textul special, şi nu la cel general*1).
În materia confiscării speciale se precizează faptul că nu este permisă aşa-numita „dublă
confiscare”*2). Cu alte cuvinte, nu se poate dispune în mod cumulativ confiscarea bunului în natură şi
în echivalent. Aceasta deoarece cele două posibilităţi sunt alternative, se exclud una pe cealaltă, incidenţa
confiscării în echivalent fiind subordonată imposibilităţii ca lucrul să fie confiscat în natură. Dacă acelaşi
bun intră de două sau mai multe ori în sfera de incidenţă a art. 112 C. pen., datorită săvârşirii, de către
inculpat, a mai multor infracţiuni, iar acest lucru se găseşte în natură, el va fi confiscat fără ca făptuitorul să
poată fi obligat şi la plata echivalentului, iar dacă nu se găseşte, suma ce va trebui plătită ca echivalent va fi
egală cu valoarea lui, luată în considerare o singură dată. Atunci când în urma săvârşirii unor infracţiuni
conexe, în sfera de incidenţă a art. 112 C. pen. intră bunuri diferite, fiecare ca urmare a comiterii uneia
dintre aceste infracţiuni, se procedează la confiscarea tuturor acelor lucruri – sau obligarea la plata
echivalentului lor bănesc – fără a se putea vorbi despre o dublă confiscare.
În doctrina de specialitate sunt prezentate unele trăsături caracteristice acestei măsuri*3):
a) Confiscarea specială este o măsură cu caracter patrimonial (fiind de altfel singura dintre cele
definite de Codul penal, care are un astfel de caracter), care constă în trecerea forţată şi gratuită în
patrimoniul statului a unor bunuri aparţinând persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
nejustificată şi care au legătură cu o astfel de faptă sau care sunt deţinute contrar dispoziţiilor legii penale.
 b) Luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale îşi are justificarea în starea de pericol pe care o
prezintă lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri, stare care creează convingerea că acestea ar putea fi
folosite şi în viitor la comiterea de fapte de acelaşi gen.
c) Luarea măsurii este obligatorie atunci când condiţiile generale sunt îndeplinite, iar bunul se
încadrează în vreuna dintre categoriile indicate de art. 112 C. pen. Deşi în jurisprudenţa mai veche s-au
exprimat şi opinii contrare*4), caracterul obligatoriu a fost admis de doctrină*5), argumentul fundamental
fiind cel care rezultă din interpretarea expresiei: „sunt supuse confiscării speciale”, pe care şi art. 112 C.
pen. o utilizează în această materie. Norma este văzută ca fiind o normă imperativă, o interpretare contrară
fiind justificată doar de o altă formulare, „pot fi supuse confiscării speciale”, formulare pe care legiuitorul
nu o foloseşte însă. Se afirmă chiar că este vorba despre o prezumţie*6) care priveşte starea de pericol
generată de simpla încadrare a unui bun în una dintre categoriile enumerate de art. 112 C. pen. Prezumţia
este calificată ca fiind una absolută în ceea ce priveşte unele dintre categoriile de bunuri (cum sunt cele
deţinute împotriva dispoziţiilor legii), dar se acceptă că îşi pierde din intensitate pentru alte categorii (cum
sunt cele care au servit sau au fost destinate să servească la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală).
În alte opinii, prezumţia este întotdeauna relativă, acest caracter fiind relevat de faptul că uneori legiuitorul
condiţionează confiscarea bunului de împrejurarea ca proprietarul bunului (altul decât făptuitorul) să fi
cunoscut modul de folosire a acestuia. În aceste situaţii, se afirmă că dacă persoana în cauză dovedeşte că
nu a cunoscut situaţia reală, măsura confiscării nu mai poate fi aplicată*7).
În opinia noastră, confiscarea specială a bunurilor care s-ar încadra la un moment dat în vreuna dintre
categoriile indicate de art. 112 C. pen. poate fi considerată obligatorie numai în măsura în care condiţiile
generale ale acestei sancţiuni sunt şi ele îndeplinite.
Cu alte cuvinte, nu credem că se poate considera că există o prezumţie (nici măcar relativă) cu privire la
starea de pericol pe care aceste bunuri o prezintă, ci că o astfel de stare trebuie să fie dovedită de fiecare
dată de către organul judiciar, fără a se putea răsturna sarcina probaţiunii către persoana căreia îi aparţine
bunul folosit de făptuitor.
d) Confiscarea specială are un caracter irevocabil, ea nefiind susceptibilă de revocare datorită
încetării stării de pericol.
e) Măsura de siguranţă a confiscării speciale are caracterul unei sancţiuni de drept penal, şi nu de
despăgubire civilă. Din acest motiv, participanţii la comiterea faptei prevăzute de legea penală nu pot fi
obligaţi în solidar la plata sumelor confiscate, ci fiecare va plăti în raport cu partea care i-a revenit*8).

2. Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale [prevăzute de art. 112 alin. (1) C. pen.]

A) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală [art. 112 alin. (1) lit. a) C.
pen.]
Pentru a opera confiscarea specială în temeiul acestui text legal, se impune constatarea îndeplinirii unor
condiţii speciale*9):
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Actuala reglementare permite
confiscarea bunurilor produse printr-un comportament antisocial grav, incriminat de legea penală, chiar
dacă acesta nu constituie în concret o infracţiune. Din acest motiv, bunul poate fi confiscat chiar dacă în
legătură cu fapta din care a rezultat operează o cauză generală sau specială de neimputabilitate (de
exemplu, una dintre cele prevăzute de art. 23–31 C. pen.), dar trebuie să se constate că fapta nu este
justificată (nu există nicio cauză justificativă dintre cele prevăzute de art. 18–22 C. pen.).
b) bunul să fie produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, vor fi supuse
confiscării în acest caz doar bunuri care nu au avut o existenţă anterioară infracţiunii şi care au fost create
prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al faptei săvârşite (monede false, titluri de credit
falsificate etc.). Sunt incluse în această categorie şi bunurile care au căpătat, prin săvârşirea unor astfel de
fapte, o calitate, o poziţie de fapt pe care nu ar fi putut să o dobândească decât pe căi ilegale (lucruri
introduse în ţară prin contrabandă, medicamente conţinând doze importante de stupefiante etc.)*10). În
Partea Specială a Codului penal sunt incriminate fapte care au printre modalităţile normative şi acte de:
„producere” de substanţe toxice – (art. 359), „producere” de materiale explozive (art. 346), „confecţionare”
de arme (art. 342), „falsificarea” de alimente ori alte produse (art. 357), „contrafacerea” unei înregistrări
tehnice (art. 324), „confecţionarea” de monedă autentică” (art. 315) etc.
Dacă materialele sau materiile prime folosite la producerea lucrului provin din sustrageri (furt,
delapidare), bunul produs prin fapta penală se va confisca şi nu va fi atribuit persoanelor vătămate prin
activitatea de sustragere, deoarece, pe de o parte, lucrul produs, de cele mai multe ori, nu mai corespunde
cu folosinţa şi destinaţia componentelor folosite pentru realizarea sa, neputând constitui o justă şi deplină
despăgubire a persoanelor vătămate, iar, pe de altă parte, lăsarea acestor bunuri în circuitul civil ar prezenta
o stare de pericol*11).
Nu sunt bunuri produse prin fapta penală bunurile care, având existenţă materială anterioară, au fost
dobândite de infractor prin însuşirea acestora de la alte persoane, prin sustragere, delapidare sau alte
asemenea fapte. Aceste bunuri nu sunt produse prin fapta prevăzută de legea penală, ci sunt dobândite prin
săvârşirea unei infracţiuni şi sunt destinate, în principal, despăgubirii persoanei vătămate şi numai în
subsidiar confiscării, dar în temeiul articolului 112 alin. (1) lit. d) C. pen., şi nu în temeiul art. 112 alin. (1)
lit. a) C. pen.
În general, este acceptat că prevederile art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen. sunt aplicabile în cazul
următoarelor categorii de bunuri: mijloacele de plată străine falsificate, cecurile falsificate, biletele de tren
false*12), dar şi că nu se va mai lua o astfel de măsură dacă bunul a fost distrus de către făptuitor înainte
de descoperirea faptei (nici măcar cu privire la echivalentul în bani a bunului), deoarece prin distrugere
starea de pericol reprezentată de bun a dispărut, el nemaiputând fi folosit la comiterea de fapte antisociale
în viitor*13).
De altfel, însuşi art. 112 alin. (5) C. pen. exclude din această ipoteză bunurile la care se referă art. 112
alin. (1) lit. a) C. pen.

B) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor [art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Comiterea unor fapte prevăzute de legea penală implică deseori folosirea unor bunuri care, deşi nu
prezintă o periculozitate în sine, capătă o asemenea caracteristică prin utilizarea în activitatea infracţională
sau chiar prin destinarea lor unui astfel de scop, iar lăsarea pe mai departe în posesia infractorului creează
temerea că acesta ar putea comite noi fapte antisociale prin folosirea lor.
Pentru ca aceste bunuri să poată fi confiscate, se cer realizate cumulativ următoarele condiţii:
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă ea constituie sau nu în
concret o infracţiune;
b) fapta, la comiterea căreia au fost folosite bunurile, să nu fi fost o comisă prin presă. Condiţia rezultă
din prevederea art. 112 alin. (4) C. pen., iar raţiunea impunerii este aceea de a preveni îngrădirea libertăţii
presei*14);
c) bunurile supuse confiscării să fi servit în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
sau doar să fi fost destinate a fi folosite în acest scop.
Între fapta săvârşită şi bunurile susceptibile de a fi confiscate în temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.
trebuie să se constate o legătură, în sensul că acestea au servit la săvârşirea infracţiunii, existând astfel o
conexitate etiologică între mijlocul folosit (bunurile supuse confiscării) şi scopul urmărit (fapta
săvârşită)*15) sau să fi fost destinate a servi la comiterea unei fapte de acelaşi tip. Diferenţa dintre cele
două situaţii este relevată în plan subiectiv. Cu alte cuvinte, când bunurile sunt folosite la comiterea faptei
prevăzute de legea penală, sunt utilizate în starea lor naturală, există varianta servirii la săvârşirea faptei,
iar dacă bunurile sunt transformate, pregătite, modificate, adaptate scopului urmărit, confiscarea urmează
să se facă în temeiul aceluiaşi text – art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., dar cu referire la bunuri care au fost
destinate să folosească la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
 În literatura de specialitate se arată că aceste bunuri destinate, prin modificările făcute, săvârşirii
infracţiunii denotă intenţia infractorului, motiv pentru care confiscarea bunurilor care au fost destinate
săvârşirii infracţiunii poate fi luată doar în cazul infracţiunii intenţionate*16). Din acest motiv, se acceptă
că „în cazul în care fapta a fost comisă din culpă, nu poate avea loc confiscarea, fiindcă deţinerea în
continuare nu prezintă pericol social – de exemplu, nu se va confisca autoturismul pe care îl conducea
făptuitorul care a comis o faptă de ucidere din culpă”.
În sens contrar, s-au adus argumente fundamentate pe soluţii din practica judiciară în conformitate cu
care, în cazul luării acestei măsuri de siguranţă legea penală nu distinge între infracţiunile săvârşite din
culpă sau cu intenţie şi nici nu se impunea o asemenea distincţie, câtă vreme scopul măsurilor de siguranţă
este înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Făcându-se
aplicarea acestui principiu, în practică s-a dispus confiscarea armei de vânătoare care a servit la săvârşirea
unei infracţiuni din culpă”*17). Soluţia a fost combătută prin aceea că, în acest caz, confiscarea nu s-a făcut
în temeiul textului care guverna confiscarea specială, ci în baza prevederilor din legea specială în domeniu
– Legea nr. 295/2004 care stabileşte regimul armelor şi muniţiilor.
Argumentul determinant în sprijinul celei dintâi dintre opiniile citate s-a dovedit a fi cel de interpretare
literală, întrucât exprimarea art. 112 lit. b) C. pen. are în vedere „bunurile folosite sau destinate să fie
folosite”, terminologia folosită fiind de natură să înlăture posibilitatea comiterii faptei din culpă, întrucât
termenii folosiţi sunt incompatibili cu ideea de culpă.
Pentru a fi supus confiscării speciale, bunul trebuie să fi fost unul dintre mijloacele de care făptuitorul s-
a folosit efectiv pentru a săvârşi infracţiunea*18) şi lăsarea sa la libera dispoziţie a făptuitorului sau a altor
persoane să genereze o stare de pericol, ca el să fie folosit din nou la săvârşirea altor infracţiuni.
În cazul ipotezei analizate sunt supuse confiscării, de pildă: arma sau instrumentul folosit de infractor
pentru săvârşirea unui omor, arma de vânătoare folosită la săvârşirea infracţiunii de braconaj, chiar dacă
făptuitorul posedă permis de port-armă, autoturismul folosit pentru săvârşirea unei infracţiuni de
contrabandă, aparatura electronică în cazul răspândirii de materiale obscene*19).
d) bunurile respective să aparţină făptuitorului sau unei altei persoane care a cunoscut scopul
folosirii lor.
Proprietatea asupra bunurilor poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate să existe proprietate comună a
acestuia şi a altei persoane. Pentru a se dispune confiscarea specială, nu interesează forma coproprietăţii,
deoarece legea nu distinge cu privire la modalităţile dreptului de proprietate, căci, şi în cazul coproprietăţii,
bunul aparţine, în sensul legii civile, titularului acestui drept*20). În sens opus, invocându-se prevederile
art. 44 din Constituţie, în cazul în care bunul folosit la comiterea infracţiunii este coproprietatea
infractorului împreună cu o altă persoană, care nu ştia despre modul ilicit de folosire, el nu poate fi
confiscat*21). În această situaţie, pentru echitate, considerăm că trebuie să se procedeze la confiscarea
echivalentului bănesc al cotei autorului, cu respectarea limitărilor impuse prin art. 112 alin. (2) C. pen. – în
cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit
disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent
bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta.
Doar dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea
penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
Dacă bunul este proprietatea altei persoane, trebuie să se dovedească faptul că acea persoană a cunoscut
scopul în care bunul va fi folosit. Pe de altă parte, aşa cum s-a observat şi în literatura de specialitate*22),
dacă acea persoană cunoştea faptul că bunul său va fi folosit la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală, devine complice, iar ipoteza de confiscare va fi aceea că bunul aparţine făptuitorului.
Cu privire la această ipoteză, în jurisprudenţă şi în doctrină s-a pus adeseori problema confiscării
mijloacelor de transport folosite la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală*23). S-a apreciat cu
privire la acest aspect că se impune confiscarea vehiculului atunci când, datorită volumului lor mare,
bunurile nu pot fi însuşite decât prin încărcarea lor într-un vehicul cu care sunt apoi transportate la
domiciliu sau atunci când inculpatul a conceput săvârşirea furturilor*24) sau dacă săvârşirea faptei a avut
ca element determinant folosirea vehiculului*25). În egală măsură s-a afirmat şi că activitatea de transport
a obiectului material al faptei nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, motiv pentru care nu
se justifică aplicarea măsurii confiscării speciale în mijlocului de transport.*26) Într-o decizie pronunţată
într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie*27) a statuat că: măsura de siguranţă a
confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, raportat la art. 112 lit.
b) teza I C. pen., numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective
a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2–10 din Legea nr. 143/2000,
precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul
realizării laturii obiective a acestor infracţiuni.

C) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau
păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor [art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Referirea la această categorie de bunuri este un element de noutate al Codului penal în vigoare, iar în
expunerea de motive ce însoţeşte actul normativ s-a arătat că includerea acestei categorii de bunuri, în sfera
celor supuse confiscării speciale, a fost reclamată de practica judiciară şi de necesitatea combaterii
fenomenului criminalităţii, prin lărgirea sferei bunurilor supuse confiscării speciale cu referire specială la
cele care au fost folosite pentru împiedicarea sau îngreunarea descoperirii infracţiunilor şi a asigurării
folosului infracţiunii. În acest fel, s-a arătat că se doreşte să se pună capăt practicii neunitare în ceea ce
priveşte folosirea vehiculului pentru transportul bunurilor sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a
vehiculului folosit pentru a transporta la domiciliul făptuitorului bunurile sustrase.
În contextul dat, pentru a se putea dispune confiscarea specială a unui bun care se înscrie în această
categorie, trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii speciale:
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă ea constituie sau nu în
concret o infracţiune;
b) bunurile să fi fost utilizate imediat după comiterea faptei prevăzute de legea penală, pentru a
asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut;
c) bunurile să aparţină făptuitorului sau unei alte persoane care a cunoscut scopul folosirii lor.
În măsura în care utilizarea unui anumit lucru, pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea, sau păstrarea
bunului face parte din însuşi conţinutul faptei prevăzute de legea penală, confiscarea nu se mai poate
dispune în temeiul art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen., ci eventual ca bun folosit la comiterea faptei [art. 112
alin. (1) lit. b) C. pen.]. Spre exemplu, obiectul cu care au fost aplicate lovituri unei persoane care a
încercat să îl împiedice pe cel care a sustras un bun de la un vecin al său devine instrument cu care s-a
comis infracţiunea de tâlhărie şi se confiscă în aceste condiţii.

D) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
sau pentru a răsplăti pe făptuitor [art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen.]
Pentru ca această categorie de bunuri să poată fi supusă confiscării speciale, trebuie să se constate
îndeplinirea unor condiţii*28):
a) bunurile să fie date în scopul de a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau
pentru a răsplăti pe făptuitor.
Cerinţa se îndeplineşte indiferent dacă fapta comisă de el îi este sau nu imputabilă, atât timp cât este
nejustificată. Mai mult decât atât, cerinţa este considerată ca fiind îndeplinită şi dacă determinarea nu a fost
una izbutită, esenţial fiind doar ca cel care a dat bunurile să le fi destinat acestui scop. Bunurile pot fi bani
sau alte valori, având semnificaţie patrimonială. În cazul bunurilor date pentru a determina la acest tip de
comportament, ele pot fi remise făptuitorului până cel mai târziu la momentul comiterii actelor de
executare ale acesteia*29).
 Bunurile sunt date pentru a-l răsplăti pe făptuitor după comiterea faptei, dar în ambele ipoteze ele au
fost de natură să dinamizeze activitatea făptuitorului şi, prin aceasta, prezintă pericol social care reclamă
confiscarea.
În unele cazuri, instanţele judecătoreşti au considerat că bunurile date pentru a determina săvârşirea unei
infracţiuni sunt în raport cu primitorul – lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dispunând
confiscarea acestora în temeiul art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen., soluţie ce a fost criticată de doctrină,
arătându-se distincţiile dintre cele două categorii de bunuri*30). Astfel, s-a argumentat că bunurile
dobândite prin săvârşirea infracţiunii au ajuns în posesia făptuitorului ca urmare a activităţii sale proprii de
deposedare a persoanelor vătămate, prin însăşi executarea faptei penale şi ca un produs sau rezultat al
însăşi consumării infracţiunii, pe când bunurile date pentru săvârşirea infracţiunii sunt primite de la o
persoană implicată în săvârşirea actului infracţional. De fiecare dată trebuie observat că bunurile au fost
date efectiv.
b) bunurile să fie date voluntar, şi nu sub imperiul unei constrângeri, induceri în eroare sau au fost
sustrase. Nu interesează dacă bunul a fost dat din proprie iniţiativă sau la cererea făptuitorului (ca o
condiţie la trecerea la săvârşirea faptei); dacă însă darea a avut loc sub presiunea unei constrângeri – adică
a unei ameninţări de natură a suprima sau restrânge în mod serios capacitatea de autodeterminare a
persoanei asupra căreia este exercitată – confiscarea nu poate deveni incidentă, iar lucrul se restituie celui
care l-a dat.
La fel, în cazul în care cel care remite avantajul consideră că plăteşte un beneficiu legal, confiscarea nu
mai poate fi dispusă. În concret, dacă pentru a i se elibera un document de identitate o persoană plăteşte o
sumă de bani mai mare decât este în realitate taxa pentru un astfel de serviciu, dar a fost indusă în eroare cu
privire la acest cuantum, nu se justifică dispunerea confiscării speciale*31).
Atunci când bunurile susceptibile a fi confiscate au fost sustrase, ele nu pot fi confiscate, pentru că vor fi
restituite persoanei de la care au fost luate.
c) fapta, în considerarea căreia au fost date aceste bunuri, trebuie să fie o faptă prevăzută de legea
penală, aşa cum am mai precizat, fără să fie nevoie ca în concret aceasta să constituie infracţiune. Bunurile
se confiscă şi în ipoteza instigării neurmate de executare, când cel instigat nu a trecut la executarea faptei
sau a denunţat autorităţilor oferta ce i s-a făcut (de exemplu, funcţionarul care denunţă şi face să fie prins în
flagrant delict acela care îi oferă mită).

E) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia [art. 112 alin. (1) lit. e)
C. pen.]
Pentru a se lua măsura confiscării speciale în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., se impune a fi
constată îndeplinirea următoarelor condiţii*32):
a) fapta săvârşită să reprezinte o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, fără a mai fi necesar ca
aceasta să fie şi imputabilă sau sancţionată în concret.
b) bunurile să fie dobândite prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Se vor afla în această
situaţie bunurile care ajung în posesia făptuitorului, ca urmare a consumării faptei prevăzute de legea
penală.
Se vor afla în această postură bunurile însuşite prin furt sau tâlhărie sau cele obţinute prin ameninţare,
şantaj, înşelăciune. Această categorie de bunuri nu se confundă cu cea a bunurilor „produse” printr-o faptă
prevăzută de legea penală [art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.] şi nici cu bunurile care au fost date pentru a
„determina” ori a „răsplăti” [art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen.]. Dacă bunurile „produse” prin fapta prevăzută
de legea penală, care sunt „create” de făptuitor în cursul săvârşirii faptei, neavând o existenţă anterioară,
bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii există şi anterior săvârşirii faptei, obţinerea lor ilegală
reprezentând chiar scopul urmărit când trece la realizarea actului interzis. Bunurile date pentru a determina
sau răsplăti nu sunt bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii, ci lucruri primite pentru infracţiune.
c) bunurile să nu fie restituite persoanei vătămate sau nu servească la despăgubirea acesteia.
 Cu privire la această categorie de bunuri, situaţia cea mai des întâlnită este aceea a găsirii lor în natură
asupra făptuitorului, caz în care, de obicei, sunt restituite persoanei vătămate, fie la cerere prin constituire
de parte civilă, fie din oficiu, când este vorba de o persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă însă persoana vătămată nu este cunoscută sau a decedat fără
succesori ori din diferite motive nu solicită să fie desdăunată, bunurile nefiind restituite acesteia, vor fi
confiscate. În cazul în care făptuitorul a transformat bunurile sustrase şi nu mai poate face obiect al unei
restituiri echitabile, soluţia este de a obliga inculpatul la desdăunarea persoanei vătămate, fără confiscare.
Dacă până la descoperirea faptei făptuitorul a înstrăinat bunurile dobândite, fără a se cunoaşte persoana
la care acestea se află, iar persoana vătămată exercită acţiunea civilă, instanţa va obliga pe făptuitor să
plătească un echivalent. Dacă nu există parte civilă şi nici vreuna dintre situaţiile în care acţiunea civilă se
exercită din oficiu, echivalentul în bani sau bunuri se va confisca în întregime.
Dacă până la descoperirea faptei făptuitorul a înstrăinat bunurile dobândite prin comiterea ei către o
persoană identificată, la care ele se găsesc în natură obţinând în schimb bani sau alte obiecte, soluţia este
diferită după cum dobânditorul este de rea-credinţă sau de bună-credinţă. În ipoteza dobânditorului de rea-
credinţă – de exemplu, un tăinuitor – bunul urmează a fi restituit în natură persoanei vătămate, fără ca terţul
dobânditor să mai poată pretinde vreo despăgubire de la infractor. În acelaşi timp, echivalentul în lei sau în
bunuri, obţinut pentru bunul pe care s-a transmis, va fi confiscat, ca lucru dobândit prin infracţiune*33).
În ipoteza dobânditorilor de bună-credinţă a unor bunuri supuse confiscării, aceştia nu pot fi subiecţi
ai măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 C. pen.*34). De la această regulă se admit două excepţii:
pentru bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, care potrivit art. 136 din Constituţia României
sunt inalienabile, deci nu pot fi dobândite de alţi titulari şi în niciun mod, ca atare, nici de posesorii de
bună-credinţă şi pentru bunurile furate sau pierdute.
c) lăsarea bunurilor în posesia făptuitorului să fie de natură a releva pericolul de repetare a
comportamentului antisocial*35). Cerinţa rezultă din analiza comparativă a dispoziţiilor art. 107 şi 112
C. pen., pentru că, între altele, măsura de siguranţă a confiscării speciale se întemeiază şi pe starea de
pericol ce decurge din faptul ca infractorul, devenit posesorul unor lucruri în mod ilicit, este încurajat ca şi
pe viitor să comită astfel de fapte prevăzute de legea penală.

F) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală [art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.]
În jurisprudenţă s-a statuat că măsura de siguranţă a confiscării speciale trebuie aplicată întotdeauna,
neavând caracter facultativ, în cazul unor bunuri deţinute contrar dispoziţiilor legale [actual art. 112 alin.
(1) lit. f) C. pen.]*36). Acceptăm această opinie, însuşită şi de către doctrină*37), deşi între condiţiile
generale ale confiscării speciale se numără şi aceea a constatării existenţei stării de pericol, stare care
trebuie apreciată de la caz la caz şi nu doar prezumată.
Pentru a se dispune confiscarea în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., trebuie să se constate
îndeplinirea următoarelor condiţii speciale:
a) bunul să facă parte din acele categorii care sunt supuse unui regim juridic special, datorită faptului
să deţinerea sau transmiterea lor implică o stare obiectivă de pericol. Se află în această situaţie: armele,
muniţiile, substanţele explozive, substanţele toxice, drogurile etc.;
b) bunul este deţinut în contra dispoziţiilor legii penale. Pentru verificarea acestei cerinţe, trebuie să
existe o interdicţie de a deţine bunurile în legătură cu care nu s-a obţinut anterior autorizarea sau licenţierea
şi că această interdicţie izvorăşte din legea penală sau să se constate că, datorită nerespectării unor
prevederi legale, persoana care deţinea autorizaţia sau licenţa a pierdut această postură (de exemplu, nu a
făcut demersurile legale pentru prelungirea perioadei de valabilitate a permisului de port-armă). În temeiul
art. 173 C. pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice,
ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Este vorba
despre o accepţiune extinsă a conceptului de lege penală, care va justifica luarea măsurii confiscării de
fiecare dată când printr-o normă penală, indiferent unde îşi are sediul aceasta (în dreptul intern), deţinerea
unei categorii de bunuri este ilegală. Deţinerea unor astfel de lucruri de către persoane neautorizate, contrar
dispoziţiilor legale, creează o stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului
judiciar, prin măsura confiscării lucrurilor respective în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. De exemplu,
deţinerea unei arme de vânătoare nu prezintă pericol atât timp cât posesorul său face parte dintr-o asociaţie
specializată şi deţine permis de port-armă eliberat de organul competent. Pericolul apare abia atunci când
arma este deţinută în scopul săvârşirii unei infracţiuni sau după ce deţinătorului i se anulează permisul de
armă.
Confiscarea specială, în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., se dispune totdeauna oricare ar fi soluţia
care s-ar da cauzei sub aspect penal*38). Datorită specificului acestei categorii de bunuri, este indiferent
dacă intervine o condamnare sau nu pentru infracţiunea comisă sau dacă aceasta este sau nu infracţiune în
concret. Vor fi şi cazuri în care măsura nu se mai justifică, pentru că nu se poate considera că deţinerea mai
este în conflict cu prevederile legale: de exemplu, când făptuitorul este achitat pentru că a făcut dovada că
are permis sau autorizaţie legală de a deţine bunul.

3. Limitarea confiscării speciale

Regula cu privire la confiscarea specială o reprezintă confiscarea în întregime şi în natură a bunului care
s-ar încadra în oricare dintre categoriile enumerate de art. 112 alin. (1) lit. a)–f) C. pen. Totuşi, de la
această regulă există şi situaţii de excepţie.
În conformitate cu prevederile art. 112 alin. (2) C. pen., în cazul bunurilor la care se referă art. 112 alin.
(1) lit. b) şi lit. c) C. pen.*39), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată
faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama
de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Natura şi gravitatea
faptei pot fi identificate foarte uşor ţinând cont de obiectul juridic generic indicat de legiuitor în cazul
fiecărei infracţiuni în parte, dar şi de intervalul special de sancţionare indicat în fiecare normă de
incriminare. Urmarea produsă va fi cuantificată în orice situaţie pentru a stabili nivelul de pericol sociale
concret pe care fapta îl prezintă. Cu privire la criteriul contribuţiei bunului la urmarea produsă sau care s-ar
fi putut produce, în literatura de specialitate se arată că este un criteriu specific individualizării confiscării
speciale, care va determina într-o măsură considerabilă întinderea acesteia*40). Aceasta deoarece dacă,
spre exemplu, bunul a fost indispensabil pentru consumarea faptei prevăzute de legea penală sau pentru
asigurarea scăpării sau păstrării folosului obţinut, este justificată confiscarea sa într-o cotă-parte consistentă
sau chiar în întregime. Când însă pentru transportarea unei cantităţi reduse de substanţe interzise se
utilizează un camion, confiscarea acestui mijloc de transport în integralitatea sa nu ar mai fi justificată. În
literatura de specialitate se admite că acest criteriu este uşor de aplicat în cazurile în care urmările imediate
sunt de tip patrimonial, dar că atunci când valorile sociale afectate sunt de alte tipuri proporţionalitatea este
dificil sau chiar imposibil de stabilit*41). Spre exemplu, dacă pentru uciderea unei persoane se utilizează
un autovehicul de valoare foarte mare, se constată că una dintre valorile sociale afectate (viaţa persoanei)
nu poate fi raportată la vreo formă de cuantificare patrimonială. În aceste situaţii se acceptă că instanţa va
trebui să decidă cu privire la proporţia confiscării ţinând cont de alte criterii: împrejurările săvârşirii faptei,
mobilul, scopul, persoana şi conduita autorului şi că, având în vedere importanţa valorii sociale afectate, se
poate justifica chiar confiscarea în întregime a bunului respectiv*42).
Totuşi, dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de
legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime, indiferent de proporţia existentă între valorile sociale
implicate. Spre exemplu, dacă un vehicul a fost modificat prin crearea unui compartiment special sub
bancheta din spate pentru a servi la ascunderea de substanţe interzise, acesta va fi confiscat în întregime,
indiferent care este proporţia dintre valoarea sa şi ce a substanţelor interzise transportate ilegal.
În art. 118 alin. (6) C. pen. anterior se arăta că „instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă
acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului
sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale”, instituind în acest fel încă o
măsură de limitare a ariei de incidenţă a textului legal citat. În art. 112 C. pen. actual nu se mai regăseşte o
astfel de limitare expresă, dar, în opinia noastră, limitarea este valabilă în continuare. Aceasta deoarece, aşa
cum este acceptat, raţiunea introducerii unei astfel de limitări are la bază motive umanitare, întrucât pot
exista cazuri în care autorul faptei să aibă o putere financiară redusă, iar confiscarea să îi afecteze existenţa
cotidiană*43). O astfel de raţiune îşi menţine valabilitatea şi sub incidenţa Codului penal actual, iar în
conformitate cu legea civilă, între „bunurile neurmăribile”, în materia executării silite se numără şi
„bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult,
dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; (...) alimentele necesare debitorului şi familiei (...)”*44).

4. Confiscarea specială prin echivalent

În regulă generală, confiscarea specială priveşte bunul în integralitatea sa, totuşi, în conformitate cu art.
112 alin. (3) C. pen., în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b)*45) şi lit. c)*46), dacă bunurile nu pot fi
confiscate, întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor,
se va confisca echivalentul în bani (la valoarea pieţei) al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2) din
acelaşi articol. Cu alte cuvinte, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă
de natura şi gravitatea faptei, se va dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Când însă bunurile au
fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune
confiscarea lor în întregime.
Tot cu privire la confiscarea specială prin echivalent, în temeiul art. 112 alin. (5) C. pen., dacă
bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)–e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri
până la concurenţa valorii acestora. Excepţie de la această regulă face doar categoria de la art. 112 alin. (1)
lit. a) C. pen. (bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală), care, în acest fel, nu pot fi
confiscate decât în natură.

5. Confiscarea specială a bunurilor obţinute din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse
confiscării
Conform art. 112 alin. (6) C. pen., se confiscă şi bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor
supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea. Excepţie fac doar bunurile prevăzute în art. 112
alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. pen., din motivul că acestea aparţin de drept autorului sau participanţilor la
infracţiune şi de aceea eventualul folos material obţinut în urma exploatării sau folosirii este unul firesc şi
care, dacă nu are legătură cu infracţiunea comisă, nu are de ce să facă obiectul confiscării.

6. Executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale

În temeiul art. 574 C. pr. pen.*47), măsura de siguranţă a confiscării speciale, luată prin hotărârea
instanţei de judecată, se execută după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;
b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, judecătorul
delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea
copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
dispoziţiilor legii;
c) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea
executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea bunurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat
cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
Confiscarea specială este definitivă, neputând fi revocată pe motiv că starea de pericol a încetat şi nu
se confundă cu confiscarea ca sancţiune contravenţională complementară (art. 5 din O.G. nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor). Ambele sancţiuni sunt justificate de existenţa unei stări de
pericol social decurgând din natura bunurilor care au o legătură etiologică sau de consecutivitate cu o faptă
şi privesc bunuri limitativ şi expres delimitate de lege.
 Ca element de diferenţiere, dacă în cazul confiscării speciale bunul are legătură cu o faptă prevăzută de
legea penală, în cazul confiscării contravenţionale, fapta trebuie să constituie o contravenţie. Mai mult,
confiscarea administrativă poate fi luată de organele cu atribuţii de constatare a contravenţiilor, în temeiul
legii care asigură reglementarea cadru a domeniului – O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor – sau a unor legi care cuprind referiri speciale la competenţe specializate în acest domeniu –
de exemplu, Legea nr. 46/2008, Codul silvic – şi există posibilitatea contestării lor la instanţele de judecată.
În schimb, confiscarea specială, ca măsură de siguranţă, este justificată de comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală şi poate fi luată de instanţă sau de procuror.

*1) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 473/2006, pe www.scj.ro.

*2) V. Papadopol, Confiscarea specială în practica judiciară, în RRD nr. 5/1983, p. 32.
*3) I. Pascu, op. cit., p. 499.
*4) Trib. Constanţa, Dec. pen. nr. 822/1984, citată în A. Posdarie, op. cit., p. 84.
*5) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare 2003, p. 301.
*6) A. Posdarie, op. cit., p. 85.
*7) D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 146.
*8) A. Posdarie, op. cit., p. 92.
*9) I. Pascu, op. cit., p. 499.
*10) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare 2003, p. 302.
*11) T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu,
V. Rămureanu, op. cit., p. 602.
*12) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 591.
*13) I. Pascu, op. cit., p. 500.
*14) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 630.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3933/2003 în RDP nr. 1/2006, p. 171.
*16) I. Pascu, op. cit., p. 501.
*17) C. Sima, op. cit., p. 157.
*18) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2653/2009, pe www.scj.ro.
*19) I. Pascu, op. cit., p. 500.
*20) V. Paşca, op. cit., p. 232.
*21) M. A. Hotca, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 680.
*22) I. Pascu, op. cit., p. 501.
*23) A. Posdarie, op. cit., p. 109.
*24) A. Ungureanu, Recurs. Confiscare specială, în RDP nr. 2/1998, p. 111.
*25) CSJ, s. pen., Dec. nr. 104/1992, cu aprecieri în C. Turianu, Sinteză teoretică şi practică referitoare
la confiscarea vehiculelor care au fost folosite pentru comiterea de infracţiuni, în Dreptul nr. 4/1992 şi cu
critici în M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 177.
*26) C. Crişu şi colaboratorii, Repertoriul de jurisprudenţă şi doctrină română, Ed. Argessis, Curtea de
Argeş, 1995.
*27) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVIII/2005, publicată în M. Of. nr. 285 din 29 martie 2006.
*28) I. Pascu, op. cit., p. 503.
*29) M. A. Hotca, op. cit., p. 681.
*30) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 601.
*31) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare 2003, p. 304.
*32) I. Pascu, op. cit., p. 504.
*33) CSJ, s. pen., Dec. nr. 243/1992, în M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 604.
*34) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3244/2000, în RDP nr. 2/2002, p. 167.
 *35) În literatura de specialitate există opinia în conformitate cu care starea de pericol pe care o
generează lăsarea acestor bunuri în posesia făptuitorului este prezumată absolut (M. Basarab, V. Paşca, Gh.
Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 604).
*36) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 106/A/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 142.
*37) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 305.
*38) I. Pascu, op. cit., p. 506.
*39) Art. 112 alin. (1) lit. b) şi c) C. pen. se referă la următoarele categorii de bunuri: „b) bunurile care
au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c)
bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea
folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor”.
*40) I. Pascu, op. cit., p. 506.
*41) D. Niţu, Modificările aduse în materia confiscării speciale prin prevederile Legii nr. 278/2006, în
CDP nr. 3/2006, p. 50.
*42) I. Pascu, op. cit., p. 507.
*43) Ibidem.
*44) Art. 716 C. pr. civ., Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010.
*45) b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor
*46) c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau
păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane,
aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
*47) În forma modificată prin art. 102 pct. 332 din Legea nr. 255/2013, publicată în M. Of. nr. 515 din
14 august 2013.

ART. 112^1
Confiscarea extinsă

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)

1. Raţiunea reglementării
Raţiunea introducerii în legislaţia penală românească a unui text care să reglementeze confiscarea
extinsă este determinată de faptul că prin tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România şi-a asumat
obligaţia de a transpune în integralitate acquis-ul comunitar, obligaţie care subzistă şi în ceea ce priveşte
transpunerea Deciziei-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor şi altor bunuri
aflate în legătură cu criminalitatea.
În mod special, este vizat art. 3 al acestui instrument juridic european, în conformitate cu care fiecare
state membru trebuie să ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită să confişte în totalitate sau în parte
bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune de criminalitate organizată*1) sau una de
terorism*2), infracţiune care să fie prevăzută în legislaţia internă cu un anumit nivel de gravitate*3) şi care
să fie de natură să genereze câştiguri financiare.
Remarcăm aici, că faţă de infracţiunile la care se referă instrumentele juridice indicate de Decizia-cadru
nr. 2005/212/JAI, legiuitorul român a ales să extindă lista şi asupra altor categorii. Sunt astfel de
infracţiuni, spre exemplificare: cele de evaziune fiscală, cea de bancrută frauduloasă sau cele contra
patrimoniului. Dintre infracţiunile contra patrimoniului, unele nu vor putea fi incluse în categoria celor care
justifică luarea măsurii confiscării extinse, întrucât nu îndeplinesc criteriul de gravitate, cele două criterii
fiind folosite combinat.
 2. Constituţionalitatea textului
În expunerea de motive care a însoţit Legea prin care textul art. 112^1 din Codul penal a fost introdus, s-
a arătat că instituţia confiscării extinse nu este incompatibilă cu prezumţia caracterului licit al averii,
cuprinsă la art. 44 pct. 8 din Constituţia României, deoarece ea va opera exclusiv în proceduri penale,
vizează o listă de infracţiuni deosebit de grave şi se aplică exclusiv unei persoane deja condamnate.
Prin introducerea acestei instituţii se produce o simplificare a sarcinii probaţiunii, fără însă a opera o
răsturnare de plano a regulii „actor incubit probatio”. În cazuri concrete, procurorul, împreună cu organele
de cercetare penală, ar fi obligaţi doar să probeze faptul că o persoană anume, într-un interval de timp, a
fost implicată în săvârşirea anumitor infracţiuni, spre exemplu, fapte de criminalitate organizată. Din acel
moment, judecătorul ar putea prezuma că bunurile dobândite sunt rezultatul unor activităţi infracţionale
desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării stabilită de către lege.
În această ipoteză, ar reveni persoanei condamnate sarcina probei privind caracterul licit al averii
dobândite. Dacă judecătorul ajunge la concluzia că valoarea bunurilor deţinute este disproporţionată în
raport cu veniturile legale, poate dispune confiscarea acestora de la persoana condamnată.
În literatura de specialitate*4) se arată că, în reglementarea actuală, despre o „persoană care este
suspectă” nu se poate afirma că ar avea o avere ilicită. Doar dacă a suferit o condamnare, instanţa este
aceea care va stabili întinderea pagubei şi păgubitul. Prejudiciul se va întoarce mai întâi în patrimoniul
persoanei vătămate civil (de unde a plecat) dezdăunând, în natură sau posibil prin echivalent (potrivit legii
civile). În aceste condiţii, numai o instanţă, în cadrul unui proces penal, constatând săvârşirea unei
infracţiuni, poate dispune (definitiv şi irevocabil) confiscarea extinsă, ca măsură de siguranţă. O avere
trebuie să fie constatată judiciar ca fiind ilicită şi numai de la data hotărârii averea este declarată ca fiind
ilicită. Nimeni nu are nicio cale judiciară să conteste caracterul (declarat, constatat) ilicit al averii.
În doctrină, s-a afirmat că reglementarea privind confiscarea extinsă este nu numai neconstituţională, ci
şi inutilă, pentru că încalcă anumite dispoziţii constituţionale şi toate ipotezele ce intră în sfera de aplicare a
acesteia sunt încadrabile în prevederile art. 112^1 C. pen*5). Afirmaţia se fundamentează pe unele
observaţii privind textul de reglementare: încălcarea dispoziţiile constituţionale şi convenţionale (prevăzute
în CEDO), referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a
normei; încălcarea prevederilor art. 124 din Constituţie, potrivit cărora: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în
numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii”, motiv pentru care dispoziţia care reglementează condiţia ca instanţa să aibă
„convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)”
este neconstituţională, pentru că judecătorul trebuie să se supună „numai legii”.
În aceeaşi opinie se arată că, în ceea ce priveşte corelaţia dintre dispoziţiile privind confiscarea extinsă şi
cele care reglementează confiscarea specială, aceasta trebuie conturată, deoarece este necesară delimitarea
câmpului de aplicare a celor două sancţiuni. Din lectura normelor juridice, care stabilesc conţinutul acestor
măsuri de siguranţă, rezultă o concluzie inacceptabilă. Practic, toate ipotezele în care s-ar putea aplica
măsura confiscării extinse sunt încadrabile în prevederile referitoare la confiscarea specială, ceea înseamnă
că dispoziţiile privind confiscarea extinsă sunt inutile, întrucât au caracter redundant.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a prevederilor referitoare la confiscarea extinsă, în doctrină*6) se
arată că măsura va putea fi dispusă numai după intrarea în vigoare a legii*7), iar o instanţă sesizată cu o
astfel de infracţiune nu va putea dispune confiscarea unor bunuri provenite dintr-o activitate anterioară
săvârşirii infracţiunii, dar şi datei de intrare în vigoare a textului legal. În cazul în care se va proceda la
confiscare în aceste condiţii, se vor încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, în conformitate cu
care „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

3. Natura juridică a confiscării extinse

Natura juridică indicată de Legea nr. 63/2012 pentru confiscarea extinsă este aceea de măsură de
siguranţă, întrucât ea a fost inclusă în capitolul rezervat acestui tip de sancţiuni penale. În opinia noastră
însă, confiscarea extinsă nu prezintă trăsăturile unei măsuri de siguranţă, şi în special pe cea care priveşte
caracterul preventiv al acestora, iar caracterul său puternic represiv o apropie mai mult de specificul
pedepselor complementare. De altfel, în legislaţia românească ideea de confiscare totală sau parţială a
averii unei persoane, ca sancţiune penală, nu este nouă. În forma iniţială a Codului penal în vigoare, art. 68
reglementa „confiscarea parţială şi confiscarea totală a averii” ca pedepse complementare. În conformitate
cu acest text, pedeapsa complementară a confiscării parţiale a averii consta în trecerea în proprietatea
statului a unuia sau mai multor bunuri ale condamnatului, anume determinate prin hotărârea de
condamnare, în timp ce confiscarea parţială a averii se aplica în mod facultativ şi numai în cazul
infracţiunilor pentru care este prevăzută în partea specială*8).
Dat fiind modul în care confiscarea extinsă este reglementată, se pot identifica elemente de asemănare
între ea şi pedeapsa complementară a confiscării parţiale a averii.
În reglementarea actuală, s-a dorit ca ea să fie o varietate a confiscării speciale. Ca şi aceasta din urmă,
confiscarea extinsă reprezintă o trecere silită şi gratuită în proprietatea statului (care ar trebui să aibă un
caracter preponderent preventiv) a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală, faptă de o anumită gravitate individualizată de legiuitor (este prevăzută de lege o pedeapsă de
4 ani sau mai mare şi este susceptibilă de procurarea unor foloase materiale), ce aparţin persoanei
condamnate sau unui terţ, care a transferat bunuri unui membru al familiei, unor persoane cu care
făptuitorul are în fapt relaţii asemănătoare cu cele de familie sau unei persoane juridice asupra căreia
deţinea controlul. Spre deosebire de unele dintre ipotezele avute în vedere de confiscarea specială, în cazul
confiscării extinse este obligatoriu ca persoana să fi fost condamnată pentru comiterea unei infracţiuni sau
a unor infracţiuni dintre cele care se încadrează în descrierea legiuitorului – exprimarea fiind în toate
cazurile în acest sens: „în cazul în care persoana este condamnată”, „valoarea bunurilor dobândite de
persoana condamnată”, „transferarea de către persoana condamnată” etc.
Raportul dintre confiscarea specială şi confiscarea extinsă este un raport gen – specie. Din acest motiv,
textul de lege prevede că aplicarea confiscării trebuie să excepteze bunurile dobândite licit, în respectarea
principiului consacrat la nivel european „criminalitatea nu aduce venituri”*9), dar şi pentru a asigura
securitatea sistemului constituţional şi penal naţional.

4. Luarea măsurii confiscării extinse

Măsura confiscării extinse nu poate fi luată decât dacă sunt îndeplinite anumite condiţii speciale:
a) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală care constituie în concret o infracţiune
Condiţia reiese din prevederile art. 112^1 alin. (1) C. pen., conform cărora sunt supuse confiscării şi alte
bunuri decât cele menţionate la art. 112 C. pen., în cazul în care persoana este condamnată pentru
comiterea uneia dintre infracţiunile enumerate în mod expres de acelaşi text.
În acest fel, regula instituită prin art. 111 alin. (2) C. pen. în materia măsurilor de siguranţă nu este
incidentă în cazul confiscării extinse, deoarece art. 112^1 alin. (1) C. pen. derogă de la regulile generale
aplicabile măsurilor de siguranţă.
În situaţii concrete, atât timp cât fapta comisă nu constituie în concret o infracţiune, nu se va putea
dispune confiscarea extinsă, deci nici în cazul în care se constată existenţa unei cauze justificative sau a
uneia de neimputabilitate.
b) Infracţiunea comisă să fie dintre cele limitativ enumerate de art. 112^1 C. pen.
Cerinţa are în vedere faptul că art. 112^1 alin. (1) C. pen. prevede că sunt supuse confiscării şi alte
bunuri decât cele menţionate la art. 118 C. pen. anterior, în cazul în care persoana este condamnată pentru
comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos
material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 5 ani sau mai mare:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori. Acestea sunt infracţiunile definite de Legea nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului de droguri, precum şi cele prevăzute de O.U.G. nr.
121/2006 privind regimul precursorilor*10).
 b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, definite de textele de incriminare
incluse în Capitolul VII, din Titlul I al Părţii Speciale a Codului penal (art. 209–217 C. pen.)*11);
c) infracţiuni la regimul frontierei de stat a României, prevăzute de art. 262–265 C. pen.*12);
d) infracţiunea de spălare a banilor, definită de art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării
terorismului*13);
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei*14);
f) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea terorismului*15);
g) constituirea unui grup infracţional organizat, infracţiune prevăzută de art. 367 C. pen.;
h) infracţiuni contra patrimoniului, definite de Codul penal sub această denumire în art. 228–256;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, definite
de Codul penal în articolele 342–346;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori (art. 310–316 C. pen.);
k) divulgarea secretului economic*16), concurenţa neloială*17), nerespectarea dispoziţiilor privind
operaţiile de import sau export, deturnarea de fonduri (art. 307 C. pen.), infracţiuni privind regimul
importului şi al exportului, precum şi al introducerii sau scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc, definite de O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi
desfăşurarea jocurilor de noroc*18);
m) infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene*19);
n) infracţiuni de evaziune fiscală*20);
o) infracţiuni privind regimul vamal*21);
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi alte mijloace de plată electronice*22);
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană*23).
Dacă infracţiunea săvârşită este alta decât cele enumerate în prevederile art. 112^1 C. pen., confiscarea
extinsă nu poate fi dispusă. Mai mult, cu privire la aceste infracţiuni mai trebuie îndeplinită cerinţa potrivit
căreia fapta este susceptibilă să îi procure persoanei condamnate un folos material, iar pedeapsa prevăzută
de lege să fie închisoarea de 4 ani sau mai mare.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de înşelăciune, în varianta de bază prevăzută de art. 244 alin. (1) C.
pen., nu se va putea dispune măsura confiscării extinse, deoarece pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
c) Existenţa unei hotărâri de condamnare a infractorului
O altă condiţie pentru a putea fi dispusă măsura confiscării extinse este ca infractorul să fie condamnat în
concret, aşa cum rezultă din prevederile art. 112^1 alin. (1) C. pen. – sunt supuse confiscării şi alte bunuri
decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana în cauză este „condamnată”.
Din nou, se constată că măsura confiscării extinse are regim diferit faţă de celelalte măsuri de siguranţă,
deoarece conform art. 107 alin. (3) C. pen.: „măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care
făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”, în timp ce în cazul confiscării extinse nu este suficient ca fapta
să fie infracţiune, ci trebuie ca infractorul să fie condamnat. Condiţia are în vedere faptul că nu în toate
cazurile în care o faptă constituie infracţiune, persoana care a comis-o este condamnată. Spre
exemplificare, nu se va putea aplica măsura confiscării extinse pentru cazurile în care intervine prescripţia
răspunderii penale.
d) Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă
este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei,
depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit
Cerinţa este expres înscrisă în art. 112^1 alin. (2) lit. a) C. pen. şi presupune compararea valorii
bunurilor dobândite de persoana condamnată cu nivelul veniturilor dobândite în mod licit de către aceasta.
Pentru a se putea dispune o astfel de măsură este obligatoriu ca între cele două valori comparate să existe o
diferenţă „vădită”, termen lipsit de precizie, care poate genera dificultăţi serioase de aplicare a textului
indicat. În încercarea de a corecta acest aspect, alin. (3)–(8) ale art. 112^1 C. pen. aduc unele clarificări:
– Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către
persoana condamnată sau de un terţ unui membru al familiei, sau unei persoanelor juridice asupra căreia
persoana condamnată deţine controlul [art. 112^1 alin. (3) C. pen.];
– Prin bunuri se înţelege şi sumele de bani [art. 112^1 alin. (4) C. pen.];
– La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere
valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată şi de membrii
familiei acesteia [art. 112^1 alin. (5) C. pen.];
– Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa
valorii acestora [art. 112^1 alin. (6) C. pen.];
– Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse
confiscării, precum şi bunurile produse de acestea [art. 112^1 alin. (7) C. pen.];
– Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care
excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate [art. 112^1 alin. (8) C. pen.].
e) Convingerea instanţei că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracţiuni de natura
celor pentru care este condamnat infractorul
Condiţia este înscrisă în mod expres în art. 112^1 alin. (2) lit. b) C. pen., în conformitate cu care
confiscarea extinsă se dispune dacă instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi
infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1). Această formulare a textului legal este unul dintre
motivele pentru care în doctrină se afirmă că prevederea este neconstituţională*24), afirmaţia fiind
fundamentată şi pe împrejurarea că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României s-a statuat deja că
„judecătorii trebuie să se supună numai legii, iar nu şi intimei lor convingeri”*25).

5. Executarea măsurii confiscării extinse

Executarea confiscării extinse se face în acelaşi fel ca şi în cazul confiscării speciale, în temeiul art. 574
C. pr. pen.*26).

*1) Dintre cele indicate de anumite instrumente juridice expres referite în textul pe care îl analizăm –
Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale şi de
altă natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro; Decizia-cadru
2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea,
sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii; Decizia-cadru 2002/629/JAI a
Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane; Decizia-cadru 2002/946/JAI a
Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării,
tranzitului şi şederii neautorizate; Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind
combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile; Decizia-cadru 2004/757/JAI a
Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime privind elementele constitutive ale
infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri.
*2) Dintre cele prevăzute de Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
combaterea terorismului.
*3) Pentru infracţiunile de spălare de bani, maximul special al pedepsei cu închisoarea să fie de cel puţin
4 ani, iar pentru celelalte infracţiuni de criminalitate organizată dintre cele indicate, de cel puţin 5 ani.
*4) D. Ciuncan, Averea dobândită licit nu poate fi confiscată, pe www.dorin.ciuncan.com.
*5) M. A. Hotca, Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglementează confiscarea
extinsă, pe www.juridice.ro.
*6) V. Paşca, Curs de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 516.
*7) Este vorba despre prevederile Legii nr. 63/2012, care a introdus în Codul penal anterior articolul
118^2.
 *8) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, reeditare din 2003, p. 92–104.
*9) Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, Produsele provenite din activităţi de
criminalitate organizată – garantarea principiului potrivit căruia „criminalitatea nu aduce venituri”,
Bruxelles, 20 noiembrie 2008 COM(2008) 766 final, pe http://eur-lex.europa.eu.
*10) Ambele modificate prin Legea nr. 187/2012.
*11) Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, infracţiunile de trafic de persoane erau definite de
Legea nr. 678/2001. Prin efectul Legii nr. 187/2012, textele de incriminare din Legea nr. 678/2001 au fost
expres abrogate.
*12) Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, aceste infracţiuni erau definite de O.U.G. nr.
105/2001 privind regimul frontierei de stat, respectiv în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România.
*13) În forma modificată de Legea nr. 187/2012.
*14) Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, în forma modificată prin Legea
nr. 187/2012.
*15) În forma modificată de Legea nr. 187/2012.
*16) Referirea la divulgarea secretului economic nu este în concordanţă cu prevederile noului Cod penal
care nu mai defineşte o astfel de infracţiune. Ea era definită de art. 298 C. pen. anterior sub această
denumire. În noul Cod penal se regăsesc ca infracţiuni de serviciu divulgarea informaţiilor secrete de stat
(art. 303) şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau publice (art. 304), dar nu şi o divulgare a
secretului economic.
*17) Definită de art. 5 din Legea nr. 11/1991 pentru prevenirea şi combaterea concurenţei neloiale, cu
modificările operate inclusiv prin Legea nr. 187/2012.
*18) În forma modificată prin Legea nr. 187/2009.
*19) Definite de Codul penal în art. 289–294 şi de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea şi combaterea
faptelor de corupţie, în forma modificată prin Legea nr. 187/2012.
*20) Definite de Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în forma
modificată prin Legea nr. 187/2012. Opinăm în sensul în care infracţiunile vizate de reglementarea de faţă
sunt doar cele din art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, adică cele de evaziune fiscală, fiind excluse cele în
legătură cu evaziunea fiscală definite de art. 3–7 din acelaşi act normativ. Afirmaţia noastră are la bază
modul în care a fost interpretată incidenţa art. 10 din Legea nr. 241/2005 asupra infracţiunilor din acelaşi
act normativ. Astfel, prin Decizia în recurs în interesul legii nr. VIII/2008, referire la „infracţiuni de
evaziune fiscală” a fost interpretată ca privind doar art. 9 din Legea nr. 241/2005. Extinderea şi asupra art.
8 din acelaşi act normativ o facem prin referire la forma pe care a primit-o alin. (1) al art. 10 din Legea nr.
241/2005 în urma modificării operate prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de
procedură penală: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral
pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate” (s.n. – M.G.).
*21) Definite de art. 271–274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal.
*22) Referirea la această categorie de infracţiuni poate fi considerate redundantă pentru că ele erau deja
incluse în categoria „infracţiuni contra patrimoniului” în conformitate cu prevederile noului Cod penal.
*23) Definite de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma modificată prin
Legea nr. 187/2012.
*24) M. A. Hotca, Drept penal, Partea generală, Răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 155.
*25) Curtea Constituţională, Decizia nr. 171/2001, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor
prevederi similare cuprinse în art. 63 alin. (2) C. pr. pen., în forma anterioară modificării aduse prin Legea
nr. 281/2003.
*26) În forma modificată prin art. 103 pct. 332 din Legea nr. 255/2013, publicată în M. Of. nr. 515 din
14 august 2013.
TITLUL V
Minoritatea

ART. 113
Limitele răspunderii penale

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Condiţiile angajării răspunderii penale a minorului

Reglementând răspunderea penală a minorului şi limitele acestei răspunderi, legiuitorul a împărţit vârsta
minorităţii în trei perioade distincte:
a) până la vârsta de 14 ani funcţionează prezumţia absolută de nevinovăţie, minorul fiind considerat ca
total lipsit de discernământ şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea,
excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască prevederile legii penale;
b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, funcţionează
prezumţia relativă de nevinovăţie, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic, şi anume
discernământul, respectiv prezenţa sau absenţa acestuia în momentul comiterii infracţiunii; cu privire la
acest aspect, instanţa de judecată este obligată să dispună efectuarea expertizelor psihologice şi psihiatrice,
precum şi a anchetei sociale, urmând ca, în baza rezultatelor care se stabilesc, să se pronunţe asupra
existenţei sau nu a discernământului în momentul comiterii faptei.
Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică şi intelectuală) a persoanei de a înţelege
semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta
voinţa neconstrânsă de a le săvârşi.
c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală are vârsta peste 16 ani,
aceasta răspunde penal. Dar, chiar dacă această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a
putut să-şi dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente periculoase ale
acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe deplin formată, fapt care justifică
regimul sancţionator diferit al faptelor penale comise de minori.
Din analiza normelor juridice care reglementează limitele răspunderii penale a minorilor rezultă că
vârsta şi discernământul reprezintă criteriile de distingere între minorii care răspund penal şi cei care nu
răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.
Minorii sub 14 ani, care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, cad sub
incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 272 din 2004*1), care reglementează protecţia şi promovarea
drepturilor copilului. În Capitolul V, intitulat „Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu
răspunde penal”, se prevăd măsurile care pot fi luate de Comisia pentru Protecţia Copilului:
– menţinerea copilului în propria familie;
– supravegherea specializată;
– plasamentul copilului în familia extinsă ori în cea substitutivă;
– plasamentul copilului într-un serviciu rezidenţial specializat.
Odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, minorul devine major. Conform prevederilor art. 186 C. pen.,
vârsta majoratului începe cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care s-a făcut înregistrarea
civilă a naşterii unei persoane.
Stabilirea capacităţii penale a minorului în raport cu vârsta are relevanţă şi în cazul săvârşirii
infracţiunilor continue, continuate şi de obicei. Astfel, în doctrina penală s-a statuat că în cazul
infracţiunilor continue, continuate şi de obicei nu au relevanţă penală faptele comise înainte de împlinirea
vârstei care condiţionează răspunderea penală a minorului (vârsta de 14 ani)*2).
 De asemenea, fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care nu avea capacitate penală la
data săvârşirii acesteia, ale cărei urmări de care depinde existenţa infracţiunii sau care agravează fapta
(infracţiune cu urmări progresive) se produc după ce minorul a împlinit vârsta de 14 ani, nu constituie
temei pentru a atrage răspunderea penală a minorului*3). Unitatea de infracţiune nu se fragmentează, dar
nu se iau în considerare faptele prevăzute de legea penală săvârşite înainte de împlinirea vârstei de 14 ani.

2. Aspecte procesual penale ale angajării răspunderii penale a minorului

Reglementării penale a minorităţii îi corespunde şi o reglementare procesual penală, prin instituirea unei
proceduri speciale de urmărire şi judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziţii speciale se justifică prin
faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea
eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege*4).
Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure minorilor un plus de garanţii
procesuale care să-şi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului
penal*5).
Noul Cod de procedură penală conţine dispoziţii speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori
minori.
Astfel, în Cap. I, Secţiunea a 8-a (art. 243–244), intitulată „Dispoziţii speciale privind măsurile
preventive aplicate minorilor. Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive”, se
prevede:
• reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional, numai
dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt
disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii;
• la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de
la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri;
• când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi
228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în
îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul;
• regimul special de detenţie al minorilor se stabileşte în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât
măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală.
În Cap. III, care reglementează procedura în cauzele cu infractori minori (art. 504–520), se prevăd,
printre altele:
• când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare
a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea;
• cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite de către
judecători anume desemnaţi, potrivit legii. Instanţa rămâne competentă să judece potrivit dispoziţiilor
procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în
cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani;
• la judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele,
curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul;
• cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu precădere. Şedinţa de judecată este nepublică;
• când inculpatul este minor cu vârsta mai mică de 16 ani, instanţa, dacă apreciază că administrarea
anumitor probe poate avea o influenţă negativă asupra sa, poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă. În
aceleaşi condiţii pot fi îndepărtate temporar din sala de judecată şi părinţii sau persoanele cu drept de
reprezentare.
 Noul Cod de procedură penală, fără a aduce elemente de noutate absolută în reglementarea procedurii
penale în cauzele cu infractori minori, accentuează problematica respectării drepturilor acestora în procesul
penal.

*1) M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.

*2) B. Matei, Aspecte teoretice şi practice privind îmbunătăţirea răspunderii penale a minorilor, în
Studia Universitaria Babeş-Bolyai, Jurisprudentia XXXVII, 1, 1992, pp. 50–51.
*3) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 238.
*4) G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 954–955.
*5) R. M. Stănoiu, în V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 375.

ART. 114
Consecinţele răspunderii penale

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură
educativă neprivativă de libertate [art. 114 alin. (1) C. pen.].
Se poate aplica şi o măsură educativă privativă de libertate însă numai în cazul în care minorul a mai
săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă care a fost executată ori a cărei executare
a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat sau atunci când pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă [art. 114
alin. (2) C. pen.]. Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei (art. 187 C. pen.).
Deşi dispoziţiile noului Cod penal sunt mai favorabile minorului infractor, stabilind ca sistem
sancţionator numai măsuri educative, în situaţiile tranzitorii trebuie să se procedeze la o analiză atentă a
textelor din vechiul Cod penal, în scopul aplicării legii mai blânde. De altfel, Legea nr. 187/2012 de punere
în aplicare a Codului penal, prevede în art. 17 că o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit
Codului penal anterior, este mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de
Codul penal.

ART. 115
Măsurile educative

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Măsuri educative neprivative de libertate

Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la un
program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se
expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac
sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta programul şcolar sau profesional al acestuia.
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului
său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura
participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi
locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în
care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite
activităţi impuse de instanţă. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de
serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile
impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
În materie execuţional penală, prin Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal*1), în Titlul IV, intitulat „Dispoziţii privind executarea măsurilor educative neprivative de
libertate”, legiuitorul îşi propune să răspundă cerinţelor actuale de reorganizare pe baze noi, moderne, a
măsurilor educative dispuse în cazul minorilor care au săvârşit infracţiuni.
Reglementările prevăzute în acest titlu reprezintă, alături de prevederile specifice din noile coduri (penal
şi de procedură penală), un cadru modern, în care statul îşi îndeplineşte misiunea de reeducare a celor care
au comis fapte antisociale grave şi care au nevoie de o îngrijire specială. Astfel, se recunoaşte şi în această
materie prioritatea aplicării măsurilor educative neprivative de libertate. Legea cuprinde, în Capitolul II al
acestui titlu, detalierea măsurilor specifice ce pot fi dispuse în cazul aplicării, de către instanţă, a măsurilor
prevăzute de legea penală pentru infractorii minori.
Prin executarea măsurilor educative se urmăreşte reintegrarea în societate a minorilor şi
responsabilizarea acestora, în vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

2. Măsuri educative privative de libertate

Codul penal prevede două măsuri educative privative de libertate – internarea într-un centru
educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi, respectiv, internarea într-un centru de detenţie, pe o durată
de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani. Măsura internării într-un centru de detenţie se
dispune pe o perioadă de la 5 la 15 ani, doar în ipoteza comiterii unor infracţiuni foarte grave, pentru care
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin 20 de ani. Durata măsurii
este compatibilă cu reglementările şi practicile internaţionale*2).
Renunţarea la pedepse în cazul minorilor şi executarea măsurilor privative de libertate în instituţii
specializate oferă premisele obţinerii unor rezultate optime în activitatea educativă şi de reintegrare socială
a minorilor. Existenţa unor instituţii specializate permite încadrarea centrului cu personal cu pregătire
corespunzătoare în munca cu minorii, organizarea unor programe educative şi de formare profesională
adecvate vârstei acestora, evitând contactul minorilor cu infractorii majori în timpul executării.
Regimul prevăzut pentru executarea măsurilor educative privative de libertate este astfel conceput
încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui
minor pe durata executării.

3. Alegerea măsurii educative

Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face potrivit criteriilor generale de
individualizare a pedepsei, respectiv: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii şi mijloacele
folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor
care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Pe durata executării măsurilor educative se asigură menţinerea şi dezvoltarea legăturilor minorului cu
familia şi comunitatea, precum şi implicarea acestuia în programele derulate. Activităţile sunt desfăşurate
de către personal specializat în protecţie, educaţie, asistenţă medicală, psihologică, socială, religioasă. De
asemenea, se asigură pregătire şcolară şi profesională.

*1) Publicată în M. Of. nr. 513 din 14 august 2013.

 *2) Rezoluţia Congresului Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal adoptată la Beijing în 2004
recomandă statelor să nu prevadă, în cazul minorilor, sancţiuni privative de libertate care să depăşească 15
ani.

ART. 116
Referatul de evaluare

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

În vederea efectuării evaluării minorului, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui
referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare
socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către
instanţă. Referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a
obligaţiilor impuse se întocmeşte în toate cazurile în care instanţa dispune asupra măsurilor educative ori
asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea executării măsurii
educative.
În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră
necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui
circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii.
În schimb, în aceleaşi cauze, instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de
evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa
minorul, potrivit legii [art. 506 alin. (2) C. pr. pen.]. În situaţia în care efectuarea referatului de evaluare a
fost solicitată în cursul urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de către
instanţă este facultativă.
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului din
perspectivă psihocomportamentală. Referatul de evaluare se realizează în conformitate cu structura şi
conţinutul prevăzute de legislaţia specială ce reglementează activitatea serviciilor de probaţiune. Prin
referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile
educative ce pot fi luate faţă de minor.
În cazul schimbării regimului de executare, dacă persoana internată în centrul educativ sau de detenţie a
împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de
recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, pentru a putea dispune continuarea executării
pedepsei într-un penitenciar, instanţa de judecată dispune efectuarea unui referat de evaluare, care nu va
mai fi întocmit de serviciul de probaţiune, ci de centrul educativ sau de detenţie.

ART. 117
Stagiul de formare civică

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Conceptul de formare civică

Prin formare civică se înţelege instruirea şi educarea unei persoane pentru a conştientiza şi asimila
normele morale şi de convieţuire socială pozitive şi dominante în societate. Formarea civică reprezintă
obiectivul socializării primare a copilului şi revine, în principal, familiei şi şcolii.
Cauze diverse, între care grupul de socializare negativă a minorului, dezorganizarea familială ori
incapacitatea educativă a părinţilor, pot conduce la inadaptarea socială a adolescenţilor care nu mai
asimilează norme şi valori pozitive, aderând la antinorme şi nonvalori. Rezultatul acestor situaţii sociale
este reprezentat de orientarea negativă, adeseori antisocială, a personalităţii adolescenţilor, care adoptă
soluţii de comportament care contravin normelor morale şi civice, ajungând finalmente să încalce legea
penală.
Soluţia propusă de legiuitor prin reglementarea prevăzută în art. 117 C. pen. are drept scop readaptarea
socială a minorului infractor prin măsuri de educare morală şi civică, organizate şi transpuse în realitate de
instituţii specializate ale statului, cum este serviciul de probaţiune din subordinea Ministerului Justiţiei.
Obiectivul aplicării măsurii stagiului de formare civică constă în sprijinirea minorului în a conştientiza
consecinţele juridice şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi a-l responsabiliza pe
acesta cu privire la comportamentul său.

2. Activităţi ce se pot desfăşura pe durata cursului de formare civică

Măsura educativă a stagiului de formare civică se concretizează în programe educaţionale care trebuie
să includă prelegeri, dezbateri interactive, întâlniri cu tineri performanţi, întâlniri cu foşti infractori care au
devenit persoane respectabile, activităţi aplicative cu scop civic, concursuri etc. Paleta activităţilor de acest
tip depinde de calitatea şi capacitatea profesională a instituţiei organizatoare care ar putea fi o şcoală, un
institut specializat, serviciile sociale din primării, o organizaţie nonguvernamentală etc.
Atât aprobarea programelor educaţionale, cât şi supravegherea desfăşurării efective a acestora revine
serviciului de probaţiune. Evaluarea minorului pe parcursul şi la finalul programului educaţional nu este
prevăzută de lege, dar credem că este necesară serviciului de probaţiune pentru un alt referat de evaluare, în
cazul în care minorul nu se va reeduca şi va continua să comită infracţiuni.
Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică trebuie programată astfel încât să nu afecteze
programul şcolar sau de pregătire profesională al minorului. Participarea minorului este obligatorie.
Perioada prevăzută de lege pentru executarea acestei măsuri educative este de 4 luni.

3. Măsuri procesual penale şi execuţional penale

În cazul în care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative de libertate, după
rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi
chemarea reprezentantului serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate.
Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate, înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură
educativă neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă
privativă de libertate, în cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi
obligaţiile impuse, se dispune de instanţa care a pronunţat această măsură.
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata stagiului de formare civică se
realizează de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială locuieşte
minorul.
Cursurile de formare civică se elaborează în baza unei programe-cadru aprobate prin ordin comun al
ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei naţionale, în conformitate cu standardele minime de lucru în
probaţiune pentru instituţiile din comunitate.
Consilierul de probaţiune sau, după caz, persoana desemnată din cadrul instituţiei din comunitate
organizează, efectuează demersurile necesare în vederea participării minorului şi supraveghează minorul pe
durata stagiului de formare civică.
Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau periodice, derulate pe
durata a cel mult 4 luni, şi include unul sau mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate
vârstei şi personalităţii minorilor incluşi în respectivul stagiu şi ţinând seama, pe cât posibil, de natura
infracţiunii comise. În desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în vedere un număr lunar de 8
ore de formare civică.
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte minorul,
care trebuie să frecventeze cursul de formare civică, decide, pe baza evaluării iniţiale a minorului, instituţia
din comunitate în care urmează să aibă loc cursul, comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul
hotărârii, precum şi decizia sa.
 Desfăşurarea cursului de formare civică se realizează de către un reprezentant al instituţiei din
comunitate stabilite. Instituţia din comunitate desemnată sau serviciul de probaţiune, după caz, adaptează
conţinutul concret al stagiului, potrivit programei-cadru, în funcţie de particularităţile minorului, cu
aprobarea consilierului de probaţiune.

ART. 118
Supravegherea

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Obligaţii impuse minorului şi supraveghetorului pe durata executării măsurii educative a

supravegherii
Măsura educativă prevăzută de art. 118 C. pen. presupune obligarea supraveghetorului (părinte, tutore,
înfietor) de a-l controla pe minorul delincvent pe parcursul programului său zilnic, atât cu privire la
activitatea şcolară, cât şi extraşcolară, pe o perioadă cuprinsă între două şi 6 luni.
Controlul şi supravegherea trebuie să asigure:
– participarea minorului la cursurile şcolare sau de pregătire profesională;
– prevenirea desfăşurării unor activităţi ilicite;
– prevenirea intrării în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Cu privire la participarea minorului la cursurile şcolare sau de pregătire profesională, supraveghetorul
trebuie să se asigure, atât în mod direct, cât şi indirect, prin legătura permanentă cu cadrele didactice
responsabile, că minorul participă efectiv la cursuri. Nu rezultă necesitatea obţinerii, de către minor, a unor
performanţe şcolare, dar controlul permanent îl va ajuta în acest sens. Orice absenţă a minorului va trebui
justificată, inclusiv în faţa serviciului de probaţiune care, legal, are obligaţia de supervizare a măsurii
educative analizate.
În privinţa prevenirii desfăşurării unor activităţi ilicite de către minor şi a prevenirii intrării acestuia în
legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia (anturaj necorespunzător),
supraveghetorul are opţiuni limitate, în sensul că nu se va putea afla tot timpul, analizând obiectiv situaţiile
de viaţă posibile, în apropierea minorului.
Minorului îi revin obligaţii corelative celor care revin supraveghetorului său, sub ameninţarea unei
sancţiuni mai severe pe care instanţa o va putea lua în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a acestor
obligaţii.
Serviciului de probaţiune îi revin sarcini de coordonare, fapt care presupune contactul periodic cu
minorul, cu supraveghetorul acestuia şi cu cadrele didactice care desfăşoară procesul de învăţământ cu
minorul sancţionat penal.
Perioada prevăzută de lege pentru executarea acestei măsuri educative este prevăzută între două şi 6 luni.

2. Măsuri procesual penale şi execuţional penale

Măsura educativă a supravegherii are ca obiectiv participarea minorului la cursuri şcolare sau de formare
profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau a intrării în legătură cu anumite persoane care ar
putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a supravegherii se realizează de
către părinţii minorului, cei care l-au adoptat sau tutore. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în
condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp,
unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate a minorului, la cererea acesteia.
În cazul în care persoana care supraveghează şi îndrumă minorul nu este desemnată prin hotărârea
instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent sau temporar,
supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de probaţiune desemnează persoana ce
urmează să exercite supravegherea.
 Controlul executării măsurii educative a supravegherii şi controlul îndeplinirii atribuţiilor de către
persoana care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune.
Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic presupun verificarea modului în
care acesta îşi respectă obligaţiile care decurg din statutul său familial, şcolar sau profesional.
În situaţia în care instanţa a dispus în conţinutul măsurii educative a supravegherii participarea minorului
la un curs şcolar sau de formare profesională, iar minorul nu este înscris într-o astfel de formă de
învăţământ, consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte
persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, primind copia
hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din
comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire
şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia
stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.

ART. 119
Consemnarea la sfârşit de săptămână

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Conceptul de consemnare la sfârşit de săptămână

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi
locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a
participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv evitarea contactului cu persoane
care ar putea să-l influenţeze în sens negativ pe minor sau a prezenţei acestuia în locuri care ar putea să-l
predispună la manifestarea unui comportament infracţional. Această măsură poate fi luată pe o perioadă
cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Supravegherea se realizează de către serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte minorul,
prin vizite regulate sau inopinate ale consilierului de probaţiune la domiciliul minorului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 187/2012, în situaţiile tranzitorii privind executarea
pedepsei amenzii de către minorul infractor, aplicată anterior intrării în vigoare a noului Cod penal şi
neexecutată în tot sau în parte, aceasta va fi înlocuită cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de
săptămână, ţinând seama şi de partea care a fost executată din amendă. Art. 22 din aceeaşi lege prevede că
în cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu amenda se revocă din alte cauze decât comiterea
unei noi infracţiuni, pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuieşte cu măsura
educativă a consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni.

2. Măsuri procesual penale şi execuţional penale

Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează începând cu ora 0,00 a zilei de sâmbătă şi
până la ora 24,00 a zilei de duminică. Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care,
datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au alte zile de repaus decât sâmbătă şi duminică.
Măsura educativă se execută pe durata unor sfârşituri de săptămână consecutive, în afară de cazul în care
instanţa sau judecătorul delegat cu executarea, la propunerea consilierului de probaţiune, a dispus altfel, de
regulă, sub supravegherea persoanei majore cu care locuieşte minorul ori a altei persoane majore
desemnate de instanţa de judecată.
În cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află executarea măsurii nu este desemnată
prin hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent sau temporar,
supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de probaţiune desemnează persoana ce
urmează să exercite supravegherea.
 Controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână şi controlul îndeplinirii
atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune
sau, după caz, de persoana desemnată de acesta din cadrul unei instituţii din comunitate.
În vederea exercitării controlului, minorul care locuieşte singur sau, după caz, persoana majoră cu care
locuieşte minorul are obligaţia de a permite persoanei desemnate cu controlul executării şi supravegherii
executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la locuinţa minorului, în zilele în care
minorul trebuie să se afle în acel spaţiu potrivit hotărârii instanţei. Nerespectarea acestei obligaţii de către
minor atrage prelungirea sau înlocuirea măsurii consemnării la sfârşit de săptămână, potrivit art. 123 C.
pen.
În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii educative sau consilierul de
probaţiune a stabilit în sarcina minorului participarea la un curs şcolar ori de formare profesională sau
participarea la un program de reintegrare, consilierul de probaţiune, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care
urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia stabilită, se efectuează
de serviciul de probaţiune competent.
Consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult 15 zile de la momentul
prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului delegat cu executarea
în condiţiile art. 511 C. pr. pen.

ART. 120
Asistarea zilnică

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Conceptul de asistare zilnică

Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de
serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile
impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Programul zilnic pe care trebuie să-l respecte minorul este conceput pe baza unui orar stabilit de comun
acord de către părinţii minorului împreună cu consilierul responsabil de caz din cadrul serviciului de
probaţiune competent să exercite supravegherea. Orarul întocmit va ţine cont de nevoile reale ale
minorului, iar atunci când este cazul, şi de obligaţiile şi interdicţiile impuse acestuia de către instanţă pe
perioada executării măsurii.
În caz de dezacord, programul se stabileşte de către judecătorul delegat cu executarea.

2. Măsuri procesual penale şi execuţional penale

Programul zilnic pe care trebuie să-l respecte minorul trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă a
personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun relaţionare socială, organizarea
modului de petrecere a timpului liber şi valorificarea aptitudinilor sale.
În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii educative sau consilierul de
probaţiune a stabilit în sarcina minorului, în conţinutul programului zilnic, participarea la un curs şcolar ori
de formare profesională sau participarea la un program de reintegrare, consilierul de probaţiune, primind
copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi
instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe
dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un
curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu
privire la instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la momentul prezentării
minorului în faţa judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art. 511 C. pr. pen., iar asistarea zilnică
începe cel mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului.
În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă de libertate, stabilirea
programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile de la punerea în libertate a minorului.

ART. 121
Obligaţii ce pot fi impuse minorului

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Obligaţiile pe care instanţa le poate impune minorului, alături de una dintre măsurile educative
neprivative de libertate, sunt similare cu cele impuse infractorului adult care beneficiază de o modalitate de
individualizare a pedepsei neprivative de libertate. Conţinutul acestor obligaţii va fi adaptat de instanţă în
funcţie de conduita minorului şi de specificul infracţiunii comise. Acestea pot fi:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; această obligaţie va fi impusă
minorilor infractori care au întrerupt activitatea şcolară înainte sau după împlinirea vârstei de 14 ani, în
cazul în care minorul nu a absolvit cursurile gimnaziale poate fi obligat să le finalizeze sau, dacă le-a
absolvit, i se poate cere să urmeze cursurile unei instituţii şcolare de arte şi meserii. Instanţa nu poate
decide executarea acestei obligaţii decât prin consultarea serviciului de probaţiune şi a susţinătorilor legali
ai minorului, care cunosc cel mai bine aptitudinile, disponibilităţile şi interesele de perspectivă ale
minorului sancţionat;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă;
instanţa poate stabili, la propunerea serviciului de probaţiune, o zonă teritorială care va include domiciliul
minorului şi locaţia instituţiei de învăţământ la care acesta este înscris, precum şi traseele de deplasare.
Scopul acestei obligaţii este acela de a-l împiedica pe minor să frecventeze locaţiile favorite ale anturajului
său;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă; obligaţia presupune interdicţia de afiliere şi participare. Minorul, în funcţie
de infracţiunea săvârşită, nu va mai putea să frecventeze anumite spaţii de interes public (restaurante,
baruri, cluburi, stadioane, cinematografe, săli de spectacol etc.) unde obişnuia, alături de prietenii săi, să
comită acţiuni care contravin normelor penale;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea de infracţiuni ori cu alte persoane stabilite de instanţă; interdicţia de
„comunicare” cu persoanele stabilite de instanţă reprezintă o obligaţie care nu ridică probleme de adoptare.
În schimb, legiuitorul nu a fost suficient de precis în privinţa interdicţiei de „apropiere” (la ce distanţă?)
faţă de aceleaşi persoane. În consecinţă, legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei [art. 121 alin. (2) C. pen.]
să hotărască modul concret de aplicare a acestei obligaţii. Scopul măsurii este acela de a-l împiedica pe
minorul delincvent să ia legătura cu persoanele din anturajul său, să ameninţe sau să şicaneze victima sau
pe membrii de familie ai acesteia. Instanţa va trebui să procedeze extrem de sever în aplicarea acestei
obligaţii impuse minorului, atenţionându-l că nerespectarea acesteia va conduce la impunerea unor noi
obligaţii sau chiar la aplicarea unei măsuri educative cu privare de libertate;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; prezentarea periodică (de regulă,
săptămânal) la serviciul de probaţiune este o obligaţie tipică aplicată persoanelor care au primit o sancţiune
penală neprivativă de libertate. Este o măsură de control necesară pentru stabilirea evoluţiei persoanei
sancţionate şi pentru evitarea unor costuri suplimentare în sarcina serviciului de probaţiune;
 f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; credem că obligaţia impusă
de legiuitor se referă numai la aspectul medical al îngrijirii minorului. De aceea, prin „control”, în acest
context, nu trebuie să se înţeleagă altceva decât controlul medical periodic la care minorul poate fi obligat
prin hotărârea instanţei.
Supravegherea executării obligaţiilor impuse minorului de către instanţă revine în sarcina serviciului de
probaţiune [art. 121 alin. (3) C. pen.]. De asemenea, pe durata executării măsurii educative, serviciul de
probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa [art. 121 alin. (4) C. pen.], dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

ART. 122
Modificarea sau încetarea obligaţiilor

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Ca o consecinţă a obligaţiei serviciului de probaţiune de a informa instanţa cu privire la comportamentul

minorului sancţionat penal, aceasta poate decide modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru
a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
Sesizarea instanţei poate fi făcută de către consilierul delegat cu probaţiunea ori de către judecătorul
delegat cu executarea, la cererea minorului, părinţilor, tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află
minorul ori a persoanei vătămate, după consultarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de
probaţiune.
Instanţa dispune fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că
menţinerea acestora nu mai este necesară, fie diminuarea condiţiilor de executare, fie impunerea unor noi
obligaţii.

ART. 123
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Legiuitorul a luat în considerare posibilitatea ca minorul să nu respecte, cu rea-credinţă, condiţiile de

executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse de instanţă, ceea ce presupune că rolul educativ şi
preventiv al acestora nu s-a produs. În consecinţă, legiuitorul a decis luarea altor măsuri educative, mai
aspre, cu speranţa obţinerii unor rezultate mai bune, astfel:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
instanţa poate decide această măsură doar dacă minorul a fost sancţionat penal în conformitate cu
prevederile art. 118, art. 119 sau art. 120 C. pen. şi numai dacă sancţiunea nu a fost decisă de instanţă la
maximul prevăzut de noua lege penală. În condiţiile stabilirii relei-credinţe a minorului, apărarea socială
împotriva acţiunilor ilicite ale acestuia devine iluzorie;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
legiuitorul a stabilit o ordine ierarhică a măsurilor educative neprivative de libertate aplicabile minorului.
La o analiză riguroasă a condiţiilor de executare a acestora rezultă că ele sunt măsuri educative alternative,
relativ egale din punct de vedere coercitiv şi cu efecte care depind de gradul de orientare antisocială a
personalităţii minorului delincvent. Ordinea de severitate stabilită de legiuitor vizează mai ales nivelul de
intruziune a fiecăreia dintre măsurile educative neprivative de libertate în viaţa personală a minorului;
 c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat
măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.
Dacă, în primele două cazuri, nu sunt respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a
obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-
un centru educativ [art. 123 alin. (2) C. pen.].
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa dispune [art. 123
alin. (3) C. pen.]:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
Atât în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3) lit. a) şi lit. b), instanţa poate
impune noi obligaţii în sarcina minorului ori poate spori condiţiile de executare a celor existente.

ART. 124
Internarea într-un centru educativ

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Condiţiile luării măsurii

Măsura educativă prevăzută de art. 124 C. pen. constă în internarea minorului într-un centru educativ.
Conform legii, aceste centre sunt instituţii specializate în recuperarea minorilor, cu programe de pregătire
şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor acestora, precum şi cu programe specializate de
reintegrare socială a minorilor delincvenţi. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani.
Pe parcursul executării măsurii educative a internării în centrul educativ, minorul va fi supus unui program
riguros de activitate, program care va avea ca obiectiv dobândirea educaţiei necesare şi a unei pregătiri
profesionale conform cu aptitudinile acestuia.
Legiuitorul a luat în considerare posibilităţi multiple privind comportamentul minorului şi a stipulat
deciziile pe care le poate lua instanţa. Astfel, dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine
măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de
lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie. În cazul în care, pe durata
internării, minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut
progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării,
instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile
prevăzute în art. 121 C. pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau
obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas
neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu
a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu
măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei
acesteia până la maximul prevăzut de lege;
 b) internarea într-un centru de detenţie.

2. Aspecte procesual penale şi execuţional penale

În ceea ce priveşte executarea măsurilor educative privative de libertate, Legea nr. 254 din 19 iulie 2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal dispune înfiinţarea de centre educative şi centre de detenţie, ca instituţii specializate în
recuperarea minorilor condamnaţi, unde aceştia urmează un program de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor lor, precum şi programe de reintegrare socială.
Conform legii [art. 8 alin. (1)], „preşedintele curţii de apel în a cărei rază teritorială funcţionează un
penitenciar, un centru de reţinere şi arestare preventivă, un centru de arestare preventivă, un centru educativ
ori un centru de detenţie desemnează, anual, unul sau mai mulţi judecători de supraveghere a privării de
libertate, de la instanţele din raza curţii de apel”.
Centrul educativ este instituţia specializată în recuperarea persoanelor internate, unde acestea urmează
un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor lor, precum şi programe de
reintegrare socială. Centrul educativ este condus de un director, ajutat de un director adjunct pentru
asistenţă psihosocială.
Internarea într-un centru educativ aduce o serie de elemente de noutate. În primul rând, regimul de
executare este comun tuturor persoanelor internate, cuprinzând însă componente distincte, specifice,
adaptate fiecărei persoane internate în parte, astfel încât să răspundă cât mai bine necesităţilor persoanei
respective de dezvoltare fizică şi psihică. Măsura educativă a internării într-un centru educativ se execută în
regim deschis. Persoanele internate care execută măsura educativă a internării într-un centru educativ sunt
cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul centrului şi pot desfăşura activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială sau pot presta muncă atât în interiorul,
cât şi în exteriorul centrului, fără supraveghere.
Drepturile şi obligaţiile minorilor internaţi corespund, în mare măsură, celor privind majorii, cu
adaptările ce decurg din faptul că aceste persoane, având o altă vârstă, au alte moduri de exercitare a
drepturilor şi alte necesităţi. O atenţie deosebită este acordată în proiect activităţilor şi programelor de
reintegrare socială, asistenţa psihosocială, instruirea şcolară şi formarea profesională constituind elemente
de bază ale resocializării minorilor.
În al doilea rând, legea prevede constituirea în fiecare centru a unui consiliu educativ în vederea stabilirii
şi schimbării regimului de executare a măsurilor educative, prin individualizarea asistenţei psihosociale
acordate fiecărei persoane internate. Componenţa acestui consiliu este distinctă de cea a altor comisii
similare, fiind adaptată vârstei şi cerinţelor specifice persoanelor care sunt analizate în cadrul acestuia.
Astfel, consiliul educativ este alcătuit din directorul centrului, directorul adjunct pentru asistenţă
psihosocială, medicul şef, educatorul responsabil de caz, învăţătorul sau dirigintele, un consilier de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află centrul educativ şi un
reprezentant al Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Copilului, iar, în cazul în care persoanele internate au
împlinit 18 ani, nu participă în consiliu învăţătorul sau dirigintele şi nici reprezentantul Direcţiei Judeţene
pentru Protecţia Copilului. Această componenţă specială este caracteristică şi comisiei care stabileşte sau
schimbă regimul de executare într-un centru de detenţie.
În sfârşit, spre deosebire de centrele de detenţie care, potrivit prevederilor noului Cod penal, se
caracterizează prin regimul de pază şi supraveghere, centrele educative, destinate executării unor măsuri
educative speciale, concentrate îndeosebi pe sprijinirea persoanei în sensul dezvoltării fizice şi psihice
corespunzătoare, vor beneficia de măsuri minime de siguranţă, în condiţii ce urmează a fi detaliate în
regulamentul ce se va emite în aplicarea acestei legi.
Centrele educative sunt instituţii specializate în recuperarea minorilor, care se înfiinţează prin hotărâre a
Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Organizarea şi funcţionarea centrelor educative se stabilesc prin regulament, aprobat prin ordin al
ministrului justiţiei.
 În cadrul centrelor se pot înfiinţa, prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, secţii interioare sau exterioare, în raport cu regimurile de executare a măsurilor educative
privative de libertate, categoriile de minori internaţi şi nevoile de protecţie şi educaţie ale acestora.
Minorul execută măsura internării în centrul situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu, potrivit
arondării stabilite de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, separat de persoanele internate, care
rămân în centre după împlinirea vârstei de 18 ani.

Punerea în executare a internării într-un centru educativ

În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru educativ, punerea în
executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află
minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii.
Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului.
Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane, fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei
persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru educativ nu este găsit,
organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează de îndată organele competente
pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un
exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va face internarea.
Copia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului educativ în care minorul este
internat.
Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea
internării.

Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ

Menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ, prelungirea ori înlocuirea acesteia cu
internarea într-un centru de detenţie, în cazurile prevăzute la art. 125 alin. (3) C. pen., se dispune de
instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită
anterior.
Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice, liberarea din centrul educativ la
împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către
instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ, corespunzătoare în grad instanţei de
executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în care acesta nu respectă, cu rea-credinţă,
condiţiile de executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispun, din oficiu sau la sesizarea
serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) C. pen., revenirea asupra înlocuirii se dispune de instanţa căreia îi
revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor.
Conform prevederilor art. 19 din Legea nr. 187/2012, măsura educativă a internării într-un centru de
reeducare dispusă în baza legii anterioare se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru
educativ pe o durată egală cu timpul rămas din momentul rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a luat
măsura internării în centrul de reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu mai mult de 3 ani.
Perioada executată din măsura educativă a internării în centrul de reeducare, precum şi durata reţinerii şi
arestării preventive se computează din durata măsurii educative a internării în centrul educativ. Dacă,
anterior, s-a dispus prelungirea duratei măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, aceasta se
va executa într-un centru educativ.
În cazul revocării măsurii educative a libertăţii supravegheate pronunţate potrivit reglementării
anterioare, această măsură se execută conform dispoziţiilor legii anterioare (art. 18 din Legea nr.
187/2912). Dacă această măsură se revocă după intrarea în vigoare a Codului penal din altă cauză decât
comiterea unei infracţiuni, libertatea supravegheată se înlocuieşte cu internarea într-un centru educativ pe o
perioadă de un an. În cazul revocării libertăţii supravegheate datorită săvârşirii unei noi infracţiuni, instanţa
va dispune, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, o măsură educativă privativă de libertate
prevăzută de Codul penal (internarea într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie).
De asemenea, în art. 22 din Legea nr. 187/2012 este reglementată situaţia măsurii suspendării executării
pedepselor aplicate minorilor potrivit reglementării anterioare şi revocarea acestei suspendări. Potrivit alin.
(1) al art. 22, măsura suspendării executării pedepselor aplicate pentru infracţiuni comise în timpul
minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal. În cazul în care suspendarea executării
unei pedepse cu închisoarea se revocă din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa
închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu
durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani.

ART. 125
Internarea într-un centru de detenţie

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

1. Condiţiile luării măsurii

Conform noii legi penale, măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va
urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale. Centrele de detenţie vor trebui asigurate cu personal cu calificare
profesională adecvată şi cu dotare materială de specialitate care să asigure îndeplinirea scopului major –
resocializarea şi reintegrarea socială a minorilor care săvârşesc infracţiuni de o gravitate deosebită.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când
internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani. Prevederea legală stipulează că, în cazul în care
minorul infractor săvârşeşte o faptă penală sancţionată cu o pedeapsă cu închisoarea mai mică de 20 de ani,
el va fi sancţionat cu maximum 5 ani de detenţie. Dacă a săvârşit o infracţiune care se sancţionează cu
peste 20 de ani sau cu detenţiunea pe viaţă, minorul infractor va fi internat pentru o perioadă cuprinsă între
5 şi 15 ani. Rămâne la aprecierea instanţei care va fi durata optimă pentru reeducarea şi resocializarea
acestuia.
Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin.
(2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile
săvârşite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.
Legiuitorul a luat în considerare şi situaţiile în care minorul condamnat dă dovezi temeinice de
îndreptare. Astfel, dacă pe durata internării minorul dovedeşte interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi face progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după
executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa poate impune respectarea uneia sau mai multora dintre
obligaţiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii internării.
Per a contrario, dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului
rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie.
 În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu
a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie
cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie;
b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. (3).

2. Aspecte procesual penale şi execuţional penale

Centrul de detenţie este instituţia specializată în recuperarea persoanelor internate, cu regim de pază şi
supraveghere, unde aceştia urmează programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de
pregătire profesională şi formare profesională potrivit aptitudinilor lor. Centrul de detenţie este condus de
un director, ajutat de un director adjunct pentru asistenţă psihosocială şi de un director adjunct pentru
siguranţa deţinerii.
Centrul de detenţie dispune de personal specializat pentru activităţile de asistenţă psihologică şi socială,
religioasă, culturale, sportive, recreative, asigurarea asistenţei medicale, de pază, supraveghere şi însoţire,
precum şi de personal tehnico-administrativ. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, prin inspectoratele
şcolare judeţene, asigură personal specializat pentru activităţile de şcolarizare şi profesionalizare, în cadrul
centrelor.
Regimurile de executare a măsurii educative privative de libertate a internării în centrele de detenţie se
vor clasifica în 2 regimuri: regim închis şi deschis. Schimbarea regimurilor de executare se va face o dată
la 6 luni, iar contestarea regimului stabilit sau a deciziei cu privire la schimbarea regimului se face după o
procedură similară celei prevăzute în cazul executării pedepselor.

Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie

Măsura educativă a internării minorului într-un centru de detenţie se pune în executare prin trimiterea
unei copii a hotărârii definitive prin care s-a luat această măsură organului de poliţie de la locul unde se
află minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat
preventiv.
Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenţie,
judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice minorului să părăsească ţara. Dispoziţiile privind
întocmirea şi conţinutul ordinului în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii se aplică în mod
corespunzător.
Dacă executarea măsurii revine organului de poliţie, dispoziţiile art. 514 alin. (2)–(4) C. pr. pen. se
aplică în mod corespunzător.
Copia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului de detenţie în care minorul este
internat.
Conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea
internării.
Regimul de executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenţie poate fi închis
sau deschis.
Conform Legii nr. 254/2013, regimul închis se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mare de
3 ani [art. 149 alin. (1)], iar regimul deschis se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mică de 3
ani [art. 150 alin. (1)].

Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie

Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenţie, în cazurile prevăzute la art. 125 alin. (3)
C. pen., se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune sau infracţiunea
concurentă săvârşită anterior.
Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice, precum şi eliberarea din centrul de
detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor,
de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie, corespunzătoare în grad instanţei
de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în care acesta nu respectă, cu rea-credinţă,
condiţiile de executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea
serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat în primă instanţă pe minor.
În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) C. pen., revenirea asupra înlocuirii şi prelungirea duratei internării
se dispun de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor.
Cu privire la situaţiile tranzitorii, art. 17 din Legea nr. 187/2012 stabileşte că în aprecierea dispoziţiilor
referitoare la legea penală mai favorabilă, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit legii
penale anterioare este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută
de Codul penal, iar pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru
infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de
detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii (art. 21).
De asemenea, pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul
minorităţii, se va înlocui cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani. În cazul
pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea se face cu privire la pedeapsa rezultantă.

ART. 126
Schimbarea regimului de executare

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Prevederile art. 126 C. pen. exclud posibilitatea transferării minorului care nu a împlinit 18 ani dintr-un
centru de detenţie în penitenciar. În schimb, în cazul tinerilor care au împlinit 18 ani şi se află într-un
centru de detenţie, în caz de purtare neadecvată (au un comportament prin care influenţează negativ sau
împiedică procesul de recuperare şi reintegrare socială a celorlalte persoane internate), instanţa poate
dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.
Continuarea executării măsurii educative privative de libertate într-un penitenciar, de către persoana
internată care a împlinit vârsta de 18 ani, se poate dispune, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea
pedepselor, de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ sau centrul de detenţie,
corespunzătoare în grad instanţei de executare.

ART. 127
Calculul duratei măsurilor educative

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Art. 127 C. pen. se referă la modul de calculare a perioadei de executare, data de la care se consideră
începută măsura educativă privativă de libertate, ziua în care încetează, precum şi regulile referitoare la
computare.
Durata executării măsurii educative privative de libertate începe din ziua în care condamnatul a început
executarea hotărârii definitive de condamnare. Ziua în care începe executarea măsurii educative şi ziua în
care încetează se socotesc în durata executării.
Dacă minorul, în cursul executării măsurii educative privative de libertate, se află bolnav în spital,
perioada intră în durata executării, în afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala.
În cazul infracţiunilor cu elemente de extraneitate, partea din sancţiunea privativă de libertate, precum şi
durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se computează din
durata măsurii educative privative de libertate aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.

ART. 128
 Efectele cauzelor de atenuare şi agravare

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Art. 128 C. pen. reglementează incidenţa circumstanţelor care determină atenuarea sau agravarea
sancţiunii penale.
În conformitate cu prevederile art. 74 lit. g) C. pen., nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate,
situaţia familială şi socială pot constitui criterii de care instanţa trebuie să ţină seama la individualizarea
sancţiunii penale. Toate aceste criterii, dar mai ales vârsta şi nivelul de educaţie, sunt aplicabile în cazul
infractorilor minori.
Dintre împrejurările pe care legiuitorul le instituie în calitate de circumstanţe atenuante legale, credem
că, în mod frecvent, în cazul minorilor infractori, este incidentă prevederea din art. 75 alin. (1) lit. a)*1).
Adolescenţii şi tinerii, datorită proceselor biologice fireşti, specifice vârstei, sunt mult mai emotivi, iritabili
şi orgolioşi decât adulţii. Din acest motiv, reactivitatea lor este mai înaltă. În bună măsură, ei sunt geloşi,
orgolioşi şi furioşi. În consecinţă, gesturile sau cuvintele provocatoare din partea altor tineri determină, cu
frecvenţă înaltă, conflicte violente între aceştia, uneori cu consecinţe foarte grave.
În privinţa împrejurărilor care constituie circumstanţe agravante, apreciem că instanţele judecătoreşti vor
lua în considerare mai ales prevederile art. 77 lit. a), b) şi c)*2). Această apreciere se bazează pe faptul că
minorii infractori acţionează, de regulă, în grup, dau dovadă de multă cruzime şi nu le pasă de consecinţele
faptelor lor.
A se vedea, în acest sens, şi comentariile de la articolele 74–79 C. pen.

*1) Art. 75: „(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare
din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau
printr-o altă acţiune ilicită gravă”.
*2) Art. 77: „Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;
c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri”.

ART. 129
Pluralitatea de infracţiuni

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Prin reglementarea prevăzută în art. 129 C. pen., legiuitorul stipulează măsurile pe care trebuie să le ia
instanţa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de un minor. Astfel, în caz de concurs de infracţiuni
săvârşite în timpul minorităţii, instanţa stabileşte şi ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în
condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74 C. pen. (a se vedea comentariile la acest
articol).
În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru
infracţiunea comisă în timpul minorităţii, instanţa va lua măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită
după majorat va stabili o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică
pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii
educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după
majorat;
 c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se
execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura
educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege
pentru aceasta.
În cazul prevăzut în art. 129 alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din
momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării.
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente, se aplică mai întâi regulile
referitoare la concursul de infracţiuni, după care se face aplicarea dispoziţiilor alin. (2). Pedeapsa stabilită
potrivit dispoziţiilor alin. (2) lit. b) nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării
executării sub supraveghere.

ART. 130
Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Reglementarea prevăzută de art. 130 C. pen. ia în considerare ipotezele în care adultul a săvârşit o
infracţiune pentru care instanţa a hotărât amânarea aplicării pedepsei sau pedeapsa a fost suspendată sub
supraveghere ori, deşi infractorul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare, ulterior a fost
liberat condiţionat. În toate aceste ipoteze, organele judiciare pot stabili că infractorul mai săvârşise o
infracţiune în timpul minorităţii, pentru care instanţa a hotărât luarea unei măsuri educative privative de
libertate. În acest caz, instanţa va decide anularea hotărârii anterioare privind, după caz, amânarea aplicării
pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori liberarea condiţionată a infractorului.
Totodată, instanţa va aplica dispoziţiile art. 129 alin. (2)–(4) C. pen. Probabilitatea cea mai mare este ca
instanţa să aplice prevederile art. 129 alin. (2) lit. b) C. pen.

ART. 131
Prescripţia răspunderii penale a minorilor

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Prin dispoziţiile din art. 131 C. pen. se consacră regula tradiţională că termenele de prescripţie a
răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii faptei erau minori. Aceleaşi raţiuni
care justifică renunţarea la pedeapsă ca sancţiune pentru infracţiuni săvârşite de minori sunt invocate în
general şi cu privire la reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale a acestora. În schimb,
cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale, ca şi efectele acestora,
sunt aceleaşi şi cu cele prevăzute pentru majori şi cu privire la prescripţia răspunderii penale a
minorilor*1).
În situaţii tranzitorii, pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se analizeze
reglementarea în materia termenelor de prescripţie pentru infractorii majori.

*1) G. Antoniu, Al. Boroi, B. N. Bulai, C. Bulai, Şt. Daneş, C. Duvac, M. K. Guiu, C. Mitrache, Cr.
Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăşceanu, Explicaţii preliminare ale
noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 363.

ART. 132
Prescripţia executării măsurilor educative
 COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

În art. 132 C. pen., legiuitorul reglementează acele situaţii în care, din diverse motive, măsurile
educative hotărâte de instanţă nu se execută. În astfel de situaţii, în conformitate cu principiul umanismului
aplicării legii penale, devine incidentă prescripţia executării măsurilor educative.
Motivele previzibile pentru care măsurile educative nu ar putea fi puse în executare pot fi diverse. Astfel,
în cazul măsurilor educative neprivative de libertate ar fi posibil ca, din lipsa dotărilor materiale, a
susţinerii financiare precare ori lipsa personalului calificat aceste măsuri să nu poată fi organizate şi puse în
executare, chiar dacă părinţii minorilor infractori ar dori aceasta.
În cazul măsurilor educative neprivative de libertate, acestea se prescriu într-un termen de 2 ani de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.
Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative
luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
Legiuitorul a reglementat, în art. 132 alin. (3) C. pen., întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei
executării măsurilor educative hotărând că, în astfel de cazuri, sunt incidente condiţiile prevăzute de lege
pentru majori. În consecinţă, vor fi aplicabile prevederile art. 163 şi art. 164 C. pen.
În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea şi
curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.

ART. 133
Efectele măsurilor educative

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Prevederile art. 133 C. pen. reprezintă o confirmare a măsurilor de politică penală prin care regimul
sancţionator este atenuat în cazul delincvenţei juvenile. Conform noii reglementări, executarea măsurilor
educative nu desfiinţează condamnarea anterioară, dar face ca această realitate să înceteze a mai genera
consecinţele privative sau restrictive de drepturi (decăderi, interdicţii, incapacităţi).
Consecinţele penale derivă totuşi din prevederile art. 239 din Legea nr. 187/2012. Astfel, termenul
condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal se referă şi la hotărârile prin
care, faţă de inculpatul adult, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în care au
trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri. Dacă nu au trecut
2 ani de la data executării măsurii educative, nu se poate dispune, în condiţiile noii reglementări, renunţarea
la aplicarea pedepsei, nefiind îndeplinite condiţiile inexistenţei unei condamnări anterioare.
În situaţii tranzitorii, conform art. 9 din Legea nr. 187/2012, pedepsele cu închisoarea aplicate în baza
dispoziţiilor legii anterioare pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la
stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal. De asemenea, infracţiunile comise în timpul
minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie
impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării
executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.

ART. 134
Minorul devenit major

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)

Prevederile art. 134 C. pen. reglementează situaţiile în care instanţele judecă majori care au săvârşit
infracţiuni între 14 şi 18 ani, deci în timpul minorităţii. Acestora le sunt aplicabile dispoziţiile Titlului V
„Minoritatea”, cu deosebirea că instanţa, dacă hotărăşte aplicarea unei măsuri educative privative de
libertate şi luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunii penale prevăzute în art. 74 C. pen.,
va putea dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.
Această prevedere legală se justifică prin faptul că vârsta şi dezvoltarea fizică a majorilor ar putea avea
un efect negativ asupra minorilor internaţi în centrele speciale.

TITLUL VI
Răspunderea penală a persoanei juridice

ART. 135
Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

1. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice

A. Personalitatea juridică
1. Aspecte comune. Una dintre condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei
morale (juridice) este ca aceasta să aibă personalitate juridică. Existenţa condiţiei rezultă din folosirea de
către legiuitor a expresiei „persoana juridică”. Persoana juridică este o formă de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Orice persoană juridică trebuie să
aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi
moral, în acord cu interesul general.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la
data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege.
Conform art. 219 C. civ., „faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana
juridică, cât şi faţă de terţi”.
Potrivit art. 220 alin. (1) C. civ., „acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor,
directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,
aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea
cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare”.
În ceea ce priveşte entităţile în curs de constituire sau cele care şi-au încetat existenţa prin dizolvare,
acestea nu răspund penal, deoarece entităţile în curs de înfiinţare, până la data recunoscută ca fiind
momentul dobândirii personalităţii şi cele care nu se mai regăsesc în categoria persoanelor juridice, întrucât
nu au dobândit ori şi-au pierdut fiinţa juridică, mai exact nu au capacitate juridică penală.
Într-adevăr, apreciem că persoanele juridice în curs de constituire, dacă până la constituirea lor valabilă
săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, cu toate că din punct de vedere civil li se recunoaşte o
personalitate juridică limitată, ele nu pot răspunde penal, deoarece personalitatea juridică limitată, existentă
în timpul înfiinţării entităţilor colective, este recunoscută exclusiv în considerarea constituirii valabile a
persoanelor juridice în cauză.
În doctrină s-a considerat că, în ceea ce priveşte persoanele juridice aflate în faza lichidării, poate fi
angajată răspunderea penală a acestora pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze*1), argumentându-se,
la fel ca în doctrina franceză, că persoanele juridice lichidate îşi păstrează capacitatea juridică necesară
pentru prefacerea bunurilor în bani şi plata pasivului*2).
 Răspunderea penală a persoanei juridice este directă şi personală, ceea ce înseamnă că eventualul drept
de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excede raportului juridic penal de conflict*3).
Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice, care este răspunzătoare de comiterea
infracţiunii, poate viza alte forme de răspundere (de pildă, răspunderea civilă delictuală).
Într-o altă ordine de idei, în temeiul principiului teritorialităţii legii penale, trebuie să admitem că şi
persoanele juridice străine, care comit infracţiuni pe teritoriul României, vor răspunde penal potrivit legii
penale române*4).
2. Aspecte particulare. Persoanele juridice de drept privat dobândesc personalitate juridică în funcţie de
specificul fiecăreia, acestea fiind clasificate, de regulă, în două mari categorii: persoane juridice cu scop
lucrativ şi persoane juridice fără scop lucrativ (non-profit).
În cazul societăţilor, societăţilor cooperative, societăţilor agricole, organizaţiilor cooperatiste, grupurilor
de interes economic, grupurilor europene de interes economic, companiilor naţionale şi regiilor autonome,
personalitatea juridică este dobândită, de regulă, începând cu data înmatriculării la registrul comerţului.
O situaţie specială o au societăţile nelegal constituite, dar înmatriculate în registrul comerţului. Având
în vedere faptul că societăţile nelegal constituite au dobândit personalitate juridică, iar eventuala constatare
a nulităţii, conform art. 58 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor, produce efecte numai pentru viitor,
considerăm că poate fi angajată răspunderea penală a acestora*5). În schimb, persoana juridică de fapt nu
poate fi subiect al răspunderii penale, deoarece nu are personalitate juridică, aceasta fiind o condiţie care
trebuie să existe „în drept”, iar nu în fapt, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală*6).
Persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ sunt entităţi colective înfiinţate cu finalitate
nonprofit, fiind constituite pentru a desfăşura anumite activităţi de interes nepatrimonial general, al unor
colectivităţi ori al unor persoane fizice. Este vorba despre asociaţii, fundaţii, sindicate, patronate, partide
politice, organizaţii religioase sau etnice.
Potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000*7) cu privire la asociaţii şi fundaţii, asociaţiile şi fundaţiile
dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut la grefa
judecătoriei, iar federaţiile din momentul înscrierii în registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului.
Pierderea personalităţii juridice a acestor persoane juridice are loc în momentul dizolvării.
Precizăm că asociaţiile, fundaţiile şi alte persoane juridice fără scop lucrativ răspund penal chiar
dacă au fost declarate de utilitate publică, deoarece prin această calitate ele nu devin autorităţi sau instituţii
publice.
Partidele politice sunt, conform art. 1 din Legea nr. 14/2003*8) a partidelor politice, persoane juridice
de drept public. Acestea dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin
care se admite cererea de înregistrare (art. 22). Partidele politice îşi încetează existenţa juridică prin
dizolvare sau prin hotărâre a Curţii Constituţionale ori prin hotărâre judecătorească, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege. Cu toate că prin lege partidele politice sunt persoane juridice de drept public, legiuitorul
nu le-a exceptat de la răspunderea penală, ci a exclus numai aplicarea împotriva acestora a anumitor
pedepse complementare, şi anume dizolvarea şi suspendarea activităţii.
Sindicatele şi patronatele dobândesc şi pierd personalitatea juridică în condiţiile prevăzute de lege. Ca
şi în cazul partidelor politice, nici sindicatelor sau patronatelor nu li se pot aplica dizolvarea şi suspendarea
activităţii.
Organizaţiile religioase şi cele aparţinând minorităţilor naţionale au un regim juridic similar cu cel
aplicabil partidelor politice, sindicatelor şi patronatelor, deoarece nici în cazul acestora nu se poate dispune
pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendării activităţii. Cultele religioase pot fi recunoscute ca
persoane juridice prin hotărâre a guvernului, iar pierderea acestei calităţii are loc tot printr-o asemenea
hotărâre, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor). În afara cultelor religioase, pot fi înfiinţate asociaţii religioase, care dobândesc
personalitate juridică în momentul înscrierii lor în Registrul asociaţiilor religioase, ţinut la judecătorie.
Persoanele juridice care desfăşoară activităţi în domeniul presei, indiferent de forma juridică [de
drept public (de pildă, Societatea Română de Radiodifuziune – a se vedea Legea nr. 41/1994*9) privind
organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune) sau
de drept privat], răspund penal, dar nu li se pot aplica trei dintre pedepsele complementare: dizolvarea,
suspendarea activităţii şi închiderea unor puncte de lucru.

B. Capacitatea juridică
a) Precizări preliminare. A doua condiţie generală pentru a putea fi angajată răspunderea penală a
persoanei juridice este ca aceasta să nu facă parte din categoria celor excluse, deoarece nu toate persoanele
juridice răspund penal.
În primul rând, statul şi autorităţile publice nu răspund penal, întrucât nu au capacitate juridică
penală, fiind excluse de plano din sfera persoanelor juridice care răspund penal, astfel că nu pot intra în
raporturi de conflict, în calitate de subiecţi pasivi ai acestor raporturi.
De asemenea, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei
activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Menţionăm că, din cuprinsul art. 135 C. pen. reiese că persoanele juridice, în afara celor anume
exceptate, răspund penal indiferent dacă sunt de drept public sau de drept privat. De altfel, potrivit art. 221
C. civ., „dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele
licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat”.
b) Statul. Referitor la excluderea statului din sfera persoanelor juridice care răspund penal, aceasta se
justifică, pe de o parte, prin aceea că, în contextul concepţiei actuale, statul este, dacă nu singura, printre
singurele persoane juridice care nu pot fi desfiinţate, iar, pe de altă parte, acesta este unicul subiect
activ al raporturilor de răspundere penală. De asemenea, statul nu se impune a fi sancţionat, întrucât în
cazul amenzii, care este unica pedeapsă principală aplicabilă persoanelor juridice, acesta şi-ar face singur o
plată*10). Mai mult, nici pedepsele complementare nu-şi pot găsi aplicare când este vorba de stat, deoarece
activitatea statului nu poate fi suspendată, acesta nu poate fi dizolvat, el nu participă la licitaţii publice etc.
Prin urmare, în sistemul nostru de drept, statul nu răspunde penal şi nici nu există raţiuni pentru a
propune, de lege ferenda, instituirea unei atare răspunderi, indiferent de faptele care i s-ar putea imputa.
Precizăm că statul poate răspunde pe terenul altor ramuri de drept (civil, internaţional etc.).
De altfel, cu excepţia Danemarcei, în al cărei Cod penal, în art. 27, este prevăzută posibilitatea angajării
răspunderii penale a statului pentru infracţiuni care nu au fost comise în exercitarea atribuţiilor referitoare
la puterea publică*11) şi a unor state de common law*12), celelalte state exclud de plano răspunderea
penală a statului.
Excluderea statului din categoria persoanelor juridice care răspund penal se fundamentează şi pe
dispoziţiile celui de-al doilea Protocol al Convenţiei privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene. În art. 1 lit. d) din acest protocol se prevede că „persoana juridică” este orice
entitate care are acest statut în temeiul dreptului naţional aplicabil, cu excepţia statelor sau a altor entităţi
publice în exerciţiul prerogativelor lor de putere publică şi a organizaţiilor internaţionale publice.
c) Autorităţile publice. Conform art. 240 din Legea nr. 187/2012, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C.
pen., prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în Titlul III, precum şi la art.
140 şi 142 din Constituţia României, republicată.
Prevederi importante referitoare la autorităţile publice sunt cuprinse în Constituţie. Legea fundamentală
prevede că sunt „autorităţi publice”: Parlamentul (Capitolul I, art. 61–79), Preşedintele României
(Capitolul II, art. 80–101), Guvernul (Capitolul III, art. 102–110), Administraţia publică (Capitolul V, art.
116–123), Autoritatea judecătorească (Capitolul VI, art. 124–134).
Genul autorităţilor publice care aparţin administraţiei publice centrale de specialitate cuprinde
ministerele, organele de specialitate organizate în subordinea Guvernului, organele de specialitate
organizate în subordinea ministerelor, organele de specialitate organizate ca autorităţi administrative
autonome, forţele armate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 116–119), Curtea de Conturi şi Curtea
Constituţională.
 Din categoria autorităţilor publice care aparţin administraţiei publice locale fac parte consiliile locale
alese din comune, oraşe şi din subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor (art. 120), primarii
aleşi (art. 121), consiliile judeţene alese (art. 122) şi prefectul (prefectura), numit în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti, care este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale (art. 123).
Din „Autoritatea judecătorească” fac parte instanţele judecătoreşti (art. 126–130), parchetele care
funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti (art. 131–132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art.
133–134).
Expresia „autoritate publică” este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, conform căruia autoritatea publică este „orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim
public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în
regim de putere publică”. Credem că asimilarea nu poate fi extinsă şi în domeniul dreptului penal.
d) Instituţiile publice. Potrivit art. 135 alin. (2): „Instituţiile publice nu răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat” (s.n. –
M.A.H.). În redactarea existentă în Codul penal anterior se prevede că nu răspund penal instituţiile publice
„care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat” (s.n. – M.A.H.). Se observă că
redactorii noului Cod penal au ţinut seama de sugestia făcută în literatura de specialitate, referitoare la
formularea anterioară, care era considerată necorespunzătoare*13).
Care sunt instituţiile publice ce desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat? Aceste
instituţii publice sunt persoane juridice care derulează activităţi excluse iniţiativei private, ceea ce înseamnă
că nu pot fi desfăşurate de persoane fizice şi nici de persoane juridice de drept privat*14).
Practic, asemenea instituţii sunt relativ greu de identificat, deoarece cel puţin o parte din instituţiile care
desfăşoară activităţi ce nu pot constitui obiect al iniţiativei private pot fi incluse şi în categoria autorităţilor
publice. Credem că, în fiecare caz, organele judiciare trebuie să verifice dispoziţiile legale aplicabile
persoanei juridice în cauză, iar dacă se constată că infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi
ce nu poate face obiectul domeniului privat, va exclude posibilitatea răspunderii penale, iar dacă
infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul domeniului privat, organul
judiciar va socoti ca fiind îndeplinită cerinţa legală, dispunând în consecinţă.
Sunt instituţii publice, de pildă, Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul de Medicină Legală „Mina
Minovici”, Institutul de Expertize Criminalistice, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea
Avocaţilor, Banca Naţională a României, Uniunea Naţională a Barourilor din România, Uniunea Naţională
a Notarilor Publici, Institutul de Sănătate Publică din Bucureşti etc.*15). Spre exemplu, nu intră în sfera
persoanelor juridice excluse de la răspundere penală universităţile de stat sau alte instituţii de drept public,
care derulează activităţi ce pot face obiectul iniţiativei private*16).
Regiile autonome, de asemenea, nu pot fi incluse în categoria instituţiilor publice, chiar dacă acestea au
o natură juridică mixtă (de drept privat şi de drept public), deoarece art. 136 din Constituţie le prevede în
mod distinct, astfel că pot răspunde penal toate regiile, indiferent dacă desfăşoară sau nu activitate într-un
domeniu care este exclus iniţiativei private. De pildă, regiile de transport local, Regia Autonomă
„Monetăria Statului”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” etc.*17).
Pe de altă parte, persoanele juridice de drept privat pot răspunde penal, indiferent de tipul de
activitate pe care-l desfăşoară, cu observarea limitărilor stabilite de lege. Astfel, spre exemplu, conform art.
141 C. pen., dizolvarea şi suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice „nu pot fi
aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor,
constituite potrivit legii şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei”.
 Vor răspunde penal, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, de pildă, următoarele
categorii de persoane juridice: asociaţiile; fundaţiile; sindicatele; societăţile comerciale; societăţile
cooperative; societăţile agricole; grupurile de interes economic; regiile autonome etc.

C. Săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele

persoanei juridice
A treia condiţie generală pentru antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice este ca infracţiunea să
fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice*18). Se
observă că legiuitorul român a reglementat răspunderea penală a persoanei juridice după sistemul clauzei
(răspunderii) generale sau modelul răspunderii generale, întâlnit în special în common law, potrivit
căruia persoana juridică poate răspunde penal pentru orice infracţiune, fără excluderea de plano a unor
infracţiuni. Bineînţeles că anumite infracţiuni, cum sunt violul, mărturia mincinoasă etc. conceptual nu pot
fi comise, cel puţin în calitate de autor, de persoana juridică.
De asemenea, infracţiunile cu subiect calificat, în ipoteza în care circumstanţierea vizează o calitate pe
care nu o poate avea o entitate colectivă, nu pot fi comise de persoanele juridice, cel puţin în forma
autoratului sau coautoratului. Spre exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu poate fi comisă numai de către
un funcţionar public. Or funcţionarul public este întotdeauna o persoană fizică.
Sunt şi cazuri în care, deşi infracţiunea are subiect activ circumstanţiat, aceasta poate fi comisă în calitate
de autor atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică. De pildă, infracţiunea prevăzută de art. 3
din Legea nr. 241/2005 poate fi comisă de orice contribuabil, indiferent că este persoană fizică sau
persoană juridică.
Privitor la condiţia examinată trebuie rezolvată chestiunea conţinutului legăturii între persoana fizică
care efectuează actul de conduită propriu-zis al infracţiunii şi persoana juridică, deoarece, potrivit art. 135
C. pen., pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice, este necesar ca infracţiunile să fie
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Textul
legal nu cuprinde criterii pe baza cărora să se identifice persoanele care săvârşesc infracţiuni fie pentru
transpunerea în practică a obiectului de activitate, fie numai în folosul sau interesul persoanei juridice.
Prin săvârşirea, de către persoana juridică, a unei infracţiuni în realizarea obiectului de activitate trebuie
să înţelegem că un organ, prepus*19) sau reprezentant al persoanei juridice, a comis o infracţiune cu
prilejul transpunerii în practică a activităţilor pe care, potrivit legii, actelor constitutive sau actelor de
organizare şi funcţionare, persoana juridică le poate derula. Vor intra aici, de pildă, infracţiunile la regimul
concurenţei, infracţiuni din domeniul muncii etc.
În orice caz, aşa cum s-a remarcat în doctrină, faptele evaluate trebuie să aibă legătură cu „politica
generală a persoanei juridice” sau cu „activităţile principale menite să ducă la realizarea obiectului
social, şi nu de fapte care au fost doar ocazionate de activităţi legate indirect de acest obiect”*20).
Prepusul este o persoană care îndeplineşte o însărcinare sau funcţie în interesul persoanei juridice, iar
persoana juridică va răspunde penal dacă fapta săvârşită de acesta are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate.
Legiuitorul român, pornind de la regula specialităţii capacităţii de folosinţă, a avut în vedere numai
activităţile specifice obiectului de activitate al persoanei juridice, fie că acesta este cel principal, fie că este
unul dintre obiectele secundare. De pildă, dacă o persoană juridică care are ca obiect de activitate
impresariatul artistic săvârşeşte fapte de trafic de persoane pentru obţinerea de materiale pornografice.
O infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile când folosul – material sau
moral – obţinut prin infracţiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice, deşi infracţiunea nu este
comisă în realizarea obiectului de activitate. Pe bună dreptate, se consideră că o infracţiune este săvârşită în
interesul persoanei juridice şi atunci când folosul constă în evitarea unei pierderi*21). Dintre infracţiunile
ce pot fi comise în interesul persoanei juridice, menţionăm traficul de droguri, traficul de persoane,
contrabanda, spălarea banilor etc.
 O problemă de drept, analizată deja în doctrina noastră, este aceea a stabilirii soluţiei legale în ipoteza în
care o persoană fizică săvârşeşte o infracţiune în realizarea obiectului de activitate, dar în beneficiul
exclusiv al persoanei fizice respective ori a unei alte persoane*22). Pornind de la ideea că cele trei ipoteze
– săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul persoanei
juridice sau în numele persoanei juridice – nu sunt condiţii cumulative, ci sunt trei situaţii alternative,
considerăm că ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile a cel puţin uneia dintre ipoteze poate fi angajată
răspunderea penală a persoanei juridice, indiferent de împrejurarea că fapta a fost sau nu comisă şi în
interesul persoanei juridice ori dacă a fost sau nu săvârşită în numele acesteia, bineînţeles cu îndeplinirea
condiţiilor obiective şi subiective prevăzute de lege pentru infracţiunea imputată.
În sensul legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei juridice dacă persoana fizică ce
efectuează elementul material al faptei acţionează în calitate de organ, prepus sau reprezentant al persoanei
juridice, învestit în mod oficial, fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în
folosul persoanei juridice în cauză.
Potrivit proiectului Corpus Iuris, pentru ca activitatea ilicită a unei persoane fizice să poată atrage
angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, nu se cere condiţia unei învestiri oficiale într-o funcţie
decizională, reprezentare sau control, fiind suficient numai ca persoana fizică să fi acţionat în numele
persoanei juridice ori să fi avut o asemenea putere de drept sau de fapt.
O altă problemă de drept este aceea a stabilirii soluţiei legale în ipoteza în care o persoană fizică
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, în numele unei persoane juridice, dar contrar interesului
acesteia. Spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni de spălare a banilor exclusiv în numele unei societăţi, de
către un reprezentat al acesteia, fără legătură directă cu realizarea obiectului de activitate, în interesul unuia
dintre acţionarii societăţii.
În ceea ce ne priveşte, cele trei ipoteze prevăzute de art. 135 C. pen., fiind necumulative, apreciem că
soluţia legală este aceea că nu are relevanţă nici lipsa legăturii cu obiectul de activitate şi nici împrejurarea
că fapta a fost comisă contrar intereselor persoanei juridice, atât timp cât fapta respectivă a fost comisă în
numele persoanei juridice. Precizăm însă că, deşi o faptă prevăzută de legea penală este comisă în numele
unei persoane juridice, este posibil ca aceasta să angajeze exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice, în
special în cazurile în care, prin săvârşirea infracţiunii, sunt vătămate interesele persoanei juridice, dar nu
pentru că fapta este împotriva intereselor acesteia, ci pentru că este posibil să nu se realizeze conţinutul
elementului subiectiv, deoarece vinovăţia, aşa cum vom vedea, se raportează la atitudinea unor
persoane fizice din cadrul persoanei juridice.
În urma analizei textului legal, aşa cum s-a constatat deja în doctrină, se observă că cele trei categorii de
infracţiuni – în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul persoanei juridice sau în
numele persoanei juridice – se întrepătrund*23), deoarece sunt fapte care sunt săvârşite în realizarea
obiectului de activitate, în folosul şi în numele persoanei juridice. De pildă, săvârşirea unei infracţiuni de
trafic de persoane de către administratorul unei societăţi care are ca obiect de activitate transport de
persoane este o infracţiune ce poate fi inclusă în oricare dintre cele trei categorii.

2. Vinovăţia penală a persoanei juridice

Pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, art. 19^1 C. pen. anterior prevedea că fapta
trebuie săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Aşa cum am mai spus, noul Cod penal
nu a mai reluat această menţiune, dar nu pentru că vinovăţia nu este o condiţie pentru angajarea răspunderii
penale a persoanei juridice, ci pentru că menţiunea nu este necesară, deoarece art. 16 alin. (1) C. pen.
stabileşte că „fapta (indiferent dacă este comisă de o persoană fizică sau de o persoană juridică – n.a. –
M.A.H.) constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”.
Vinovăţia persoanei juridice se raportează la organele şi organizarea acesteia, putându-se spune,
bineînţeles cu o uşoară rezervă, că stabilirea vinovăţiei persoanelor fizice ce alcătuiesc organele persoanei
juridice echivalează cu stabilirea vinovăţiei persoanei juridice în cauză. Dacă fapta nu este comisă de
organele persoanei juridice, ci de reprezentanţi sau prepuşi, vinovăţia persoanei juridice se stabileşte prin
raportare la atitudinea organelor acesteia. Existenţa vinovăţiei sau a formei ori modalităţii acesteia se va
desprinde din aspectele obiective ale modului în care au fost adoptate hotărârile de către organele de
conducere ale persoanei juridice sau din practicile existente, cunoscute, acceptate sau tolerate, în cadrul
activităţii persoanei juridice. Deşi, în principiu, se poate afirma că vinovăţia persoanei fizice din
conducerea persoanei juridice relevă şi vinovăţia acesteia, credem totuşi că organele judiciare trebuie să
stabilească regulile şi practicile existente în cadrul organizării şi funcţionării persoanei juridice respective
şi, pe baza constatărilor, dacă rezultă că organele persoanei juridice au decis, au ştiut sau nu au împiedicat,
pe baza pârghiilor avute la îndemână, săvârşirea unor infracţiuni, urmează a se constata că poate fi angajată
răspunderea penală a persoanei juridice, dacă este realizată forma de vinovăţie cerută de lege pentru
infracţiunea examinată.
În ceea ce priveşte faptele intenţionate, este necesară preexistenţa unei decizii a persoanei juridice pe
baza căreia a fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală. În cazul infracţiunilor din culpă, vinovăţia se
stabileşte prin verificarea obligaţiilor persoanei juridice. De exemplu, dacă infracţiunea a fost determinată
de o organizare necorespunzătoare. În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte
săvârşite din culpă, se consideră că aceasta este posibilă, indiferent dacă este sau nu stabilită vinovăţia unei
persoane fizice, deoarece culpa se raportează la atitudinea organelor entităţii colective în cauză*24).
Referitor la infracţiunile comise de către alte persoane decât organele persoanei juridice, pentru
existenţa infracţiunii este necesar ca acestea să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie despre activitatea
infracţională desfăşurată de persoana fizică. Prin urmare, este exclusă răspunderea penală a persoanei
juridice atunci când infracţiunea este comisă pe neaşteptate de către un prepus al persoanei juridice sau
dacă fapta infracţională nu se încadrează într-o practică tolerată ori consimţită de persoana juridică (prin
raportare la organele sale). De asemenea, dacă persoana juridică şi-a creat un sistem bine organizat de
supraveghere şi control care, în mod rezonabil, era apt să prevină comiterea de infracţiuni, răspunderea
persoanei juridice trebuie exclusă.
În doctrină se consideră că, atât timp cât vinovăţia persoanei juridice este un element distinct de
vinovăţia persoanei fizice, deoarece este analizată separat, trebuie să admitem că vinovăţia celor două
persoane poate fi la fel (de aceeaşi formă sau modalitate) sau diferită*25).
Se poate vorbi de aceeaşi formă de vinovăţie când atât persoana juridică, cât şi cea fizică acţionează
ambele din culpă sau ambele cu intenţie. Spre exemplu, dacă membrii consiliului de administraţie al unei
persoane juridice au luat decizia deturnării obiectului de activitate în vederea derulării unor activităţi de
trafic de persoane, aceeaşi atitudine subiectivă faţă de această activitate având şi persoanele fizice implicate
în transpunerea în practică a hotărârii consiliului de administraţie. Un alt exemplu care poate fi reţinut aici
este acela când, la cauzarea unui accident de muncă ce a produs moartea mai multor persoane, au avut o
atitudine culpabilă atât persoana fizică, care a pus în funcţiune utilajul ce s-a defectat şi din cauza căruia a
survenit accidentul, cât şi organele de conducere ale societăţii, care nu au efectuat instructajul privind
protecţia muncii.
În doctrină sunt date şi exemple în sensul că forma de vinovăţie cu care acţionează persoana juridică şi
persoana fizică poate fi diferită. De pildă, angajatul care deversează constant cu intenţie deşeuri care
poluează, iar persoana juridică pentru care acesta lucrează nu ştie (prin organele sale) despre activitatea
prepusului său, însă se constată o neglijenţă repetată în ceea ce priveşte supravegherea activităţii
angajaţilor.
În cazurile date ca exemple, în rândurile ce preced, autorul material – angajatul neglijent sau angajatul de
rea-credinţă – va răspunde penal fie în calitate de participanţi, fie în calitate de unic autor, după caz,
deoarece este posibil ca persoana juridică să nu răspundă penal, după cum este posibilă şi situaţia ca
persoana din conducerea persoanei juridice să nu poată fi trasă la răspundere penală.
Deci, răspunderea penală a persoanei juridice poate coexista împreună cu răspunderea persoanei fizice,
care are calitatea de organ al persoanei juridice, şi cu cea a persoanei fizice care a efectuat elementul
material al infracţiunii, dar cele trei categorii de subiecţi se pot afla şi în alte poziţii. De exemplu, persoana
juridică nu răspunde penal, dar răspund cele două persoane fizice. Sau persoana juridică şi autorul material
răspund penal, fără ca persoana fizică ce conduce persoana juridică să răspundă penal. De asemenea, este
posibil ca numai persoana juridică să răspundă penal*26).
Referitor la proba vinovăţiei, în doctrină se arată că aceasta se face indirect, prin probarea vinovăţiei
organelor persoanei juridice, între cele două existând un raport de identitate.

3. Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice

Subliniem faptul că, prin introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, legiuitorul român nu a
dorit să construiască o „umbrelă” sub care să se adăpostească persoanele fizice care au realizat elementul
material al infracţiunii. Dimpotrivă, în art. 135 alin. (3) C. pen. se precizează că „răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi
fapte”.
Analizând ipotezele în care se poate pune problema răspunderii penale a persoanei juridice, bazându-ne
pe experienţa practică a altor state şi a practicii judiciare din ţara noastră, constatăm că, excluzând anumite
situaţii excepţionale, de regulă, persoana fizică în privinţa căreia sunt întrunite aspectele obiective ale faptei
prevăzute de legea penală răspunde penal singură, în timp ce persoana juridică în legătură cu care s-a comis
infracţiunea răspunde penal uneori şi, foarte rar, sunt situaţii în care persoana juridică răspunde penal în
mod exclusiv*27).
Posibilitatea răspunderii penale exclusive a persoanei juridice rezultă din prevederile art. 135 alin. (3) C.
pen., conform cărora răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice.
Pe baza acestor prevederi legale se poate spune că răspunderea penală a persoanei juridice se poate
cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu o presupune, astfel că pot exista cazuri în care persoana juridică să
răspundă penal, deşi organele judiciare nu au reuşit să reţină în sarcina vreunei persoane fizice condiţiile
răspunderii penale. În asemenea situaţii, în doctrină se discută referitor la modul cum se poate stabili
existenţa condiţiilor răspunderii penale a persoanei juridice, în lipsa raportării la o persoană fizică*28).
În ceea ce ne priveşte, apreciem că stabilirea răspunderii penale a persoanei juridice presupune în toate
cazurile raportarea la una sau mai multe persoane fizice care au realizat elementul material al faptei
prevăzute de legea penală. Fără o asemenea raportare, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice ar
fi arbitrară. Spre exemplu, în cazul în care decizia aparţine unui organ colectiv şi nu se poate stabili care
dintre persoanele fizice au participat la luarea deciziei, persoana juridică răspunde penal numai dacă o
persoană fizică a transpus în practică rezoluţia organului colectiv al persoanei juridice. „Executantul” –
persoana fizică – răspunde penal numai dacă a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dar
persoana juridică va răspunde penal, indiferent de situaţia penală a persoanei fizice, deoarece fapta în ceea
ce o priveşte a fost comisă, în mod cert, cu vinovăţie. De asemenea, dacă decizia organului colectiv
realizează în sine elementele obiective ale unei infracţiuni, elementul material al faptei este atribuit tot unor
persoane fizice, astfel că îndeplinirea aspectelor obiective ale faptei se apreciază în funcţie de persoanele
fizice participante la luarea deciziei în cauză. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală este
atribuită unui organ colectiv şi nu se poate stabili că cel puţin o parte dintre persoanele fizice care
alcătuiesc acest organ au comis fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege, pe cale de consecinţă va fi
exclusă şi răspunderea penală a persoanei juridice.
Menţionăm că, deşi răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reţinerea răspunderii
penale a cel puţin unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel
puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective,
de pildă).
Spre deosebire de alte legislaţii, care prevăd regula excluderii cumulului răspunderii penale a persoanei
juridice şi a răspunderii penale a persoanei fizice, credem că legislaţia noastră consacră regula potrivit
căreia răspunderea penală a persoanei fizice şi a persoanei juridice nu se exclud, ci se cumulează*29).
În virtutea principiului caracterului personal al răspunderii penale, persoana juridică nu se poate regresa
pentru a solicita plata amenzii penale plătite, dar va putea solicita de la făptuitorii persoane fizice
despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale. De asemenea, asociaţii persoanei juridice nu pot fi
obligaţi să răspundă pentru amenzile penale aplicate entităţii faţă de care au calitatea de asociaţi, deoarece
s-ar încălca principiul personalităţii răspunderii penale, soluţia fiind aceeaşi inclusiv în cazul acelor
persoane juridice în cadrul cărora asociaţii răspund nelimitat sau solidar*30).
Referitor la infracţiunile reţinute în sarcina persoanelor juridice, în practica judiciară au fost
identificate infracţiuni de evaziune fiscală, deturnare de fonduri, înşelăciune, vătămare corporală din culpă,
infracţiuni prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, spălare de bani,
concurenţă neloială, distrugere, trafic de droguri, delapidare, sprijinire a unui grup infracţional organizat
etc.*31).

4. Participaţia penală
În practică se pot ivi situaţii în care să se ridice problema stabilirii tipului de contribuţie la săvârşirea
infracţiunii comise de persoana juridică. În ceea ce ne priveşte, apreciem că soluţiile pentru participaţia
penală, în cazul în care o infracţiune este comisă de către mai multe persoane fizice, trebuie să se aplice
mutatis mutandis şi atunci când la săvârşirea unei infracţiuni participă persoane juridice. De exemplu, va
exista coautorat atunci când două persoane juridice se înţeleg să efectueze împreună o activitate care
realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale sau a infracţiunii de spălare a banilor.

*1) A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 122.
*2) Ibidem, p. 123.
*3) I. Poenaru, Problemele legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.
55–56.
*4) D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 273.
*5) Ibidem, p. 282. În acest sens, a se vedea şi G. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor
societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 51.
*6) Pentru aceeaşi opinie, a se vedea D.M. Costin, op. cit., p. 284.
*7) Publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
*8) Publicată în M. Of. nr. 550 din 6 august 2012.
*9) Publicată în M. Of. nr. 636 din 27 decembrie 1999, republicată.
*10) M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed.
Hamangiu, p. 104.
*11) S. Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas, Bosch, Barcelona, 1998, p. 336.
*12) Unele state care aparţin sistemului common law permit, în mod excepţional, cum este, de pildă,
Marea Britanie, unde Coroana (statul, guvernul şi ministerele) poate răspunde penal în cazul infracţiunilor
create pe cale jurisprudenţială şi în alte cazuri prevăzute de lege.
*13) F. Streteanu, Câteva consideraţii privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit
proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, în CDP nr. 1/2005, p. 42. În acest
sens, a se vedea şi F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a II-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p. 395.
*14) F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală..., op. cit., p. 395.
*15) Potrivit definiţiei date de prof. univ. dr. D. Apostol Tofan, instituţiile publice sunt: „structurile
subordonate ale unor autorităţi ale administraţiei publice care funcţionează din venituri bugetare, dar şi din
surse extrabugetare” (Drept administrativ, vol. I, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 6).
*16) A se vedea Legea nr. 213/1998.
*17) Pentru această opinie, a se vedea F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 396–397.
*18) În practica judiciară s-a considerat că fapta a fost comisă în realizarea obiectului de activitate,
reţinându-se următoarele: „referitor la contractul de licenţiere pentru programul Autodesk Map 3D 2006,
societatea inculpată avea dreptul să instaleze şi să utilizeze doar pe un singur calculator programul în
cauză, cu posibilitatea actualizării (upgrade) la ultima versiune anuală în condiţiile achitării subscripţiei.
Inculpatul B.I. a susţinut că programele identificate cu ocazia controlului de către organele de poliţie au
fost instalate de el pentru a le testa funcţionalitatea; de asemenea, a arătat că el personal a procedat la
reproducerea programelor de calculator pe unităţile funcţionale din incinta punctului de lucru. Tot
inculpatul B.I. a susţinut că doar el se ocupa de administrarea efectivă a societăţii” (ICCJ, s. pen., Dec. nr.
4034/2009, pe www.scj.ro).
*19) Conform art. 1.373 alin. (2) C. civ.: „Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul
legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia”.
*20) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 400.
*21) Ibidem. A se vedea şi D.M. Costin, op. cit., p. 356.
*22) A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 138.
*23) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 401.
*24) D.M. Costin, op. cit., p. 373.
*25) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 403. În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia
vinovăţia persoanei juridice este identică cu vinovăţia persoanei fizice (M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ,
C. Butiuc, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, p. 126–127).
*26) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 406. Autorii dau, ca exemplu, cazul în care decizia la nivelul
persoanei juridice s-a luat prin vot secret, cu majoritate de voturi şi nu se poate stabili identitatea
persoanelor care au fost de acord cu decizia respectivă.
*27) În prezent, doctrina a identificat peste 60 de hotărâri definitive pronunţate de instanţele
judecătoreşti autohtone faţă de persoane juridice inculpate. A se vedea A.R. Ilie, Şapte ani de răspundere
penală a persoanei juridice în România, articol disponibil pe site-ul juridice.ro. Referitor la câmpul de
aplicare a răspunderii penale a persoanelor juridice, autoarea citează că situaţia se prezintă potrivit celor
arătate mai jos. În cauzele analizate au fost cercetate 44 de persoane juridice, dintre care 37 sunt societăţi
cu răspundere limitată (84,09%), 3 sunt societăţi pe acţiuni (6,18%) iar restul sunt reprezentate de: o
societate agricolă, o asociaţie composesorală, o societate profesională cu răspundere limitată şi un spital
public.
*28) A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 148.
*29) Spre exemplu, în dreptul belgian, în cazul infracţiunilor din culpă, cumulul răspunderii penale a
persoanei juridice cu a răspunderii penale a persoanei fizice este exclus, deoarece într-o atare situaţie se
aplică regula răspunderii exclusive a persoanei care are culpa cea mai gravă (pentru mai multe date, a se
vedea A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 148). De pildă,
conform art. 5 C. pen. belgian: „Atunci când responsabilitatea persoanei juridice este angajată exclusiv ca
urmare a intervenţiei unei persoane fizice identificate, numai persoana care a comis fapta cea mai gravă
poate fi condamnată. Dacă persoana fizică identificată a comis fapta cu bună ştiinţă şi în mod voit, ea poate
fi condamnată în acelaşi timp cu persoana juridică responsabilă”.
*30) A se vedea şi F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 408–409. Autorii arată că, în măsura în care
asociaţii în cauză au fost şi ei sancţionaţi penal pentru fapta respectivă, s-ar încălca şi regula non bis in
idem.
*31) Pentru o statistică bazată pe hotărâri pronunţate în practica judiciară din ţara noastră, a se vedea
A.R. Ilie, op. cit., pe www.juridice.ro.

ART. 136
Pedepsele aplicabile persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

 În ceea ce ne priveşte, considerăm că cel puţin una dintre pedepsele complementare – respectiv
dizolvarea – ar fi trebuit calificată pedeapsă principală, deoarece este cea mai severă dintre pedepsele
aplicabile persoanelor juridice, aplicarea acesteia determinând dispariţia entităţii colective sancţionate cu
această pedeapsă din peisajul persoanelor juridice. Pe de altă parte, în cazul în care se impune pedeapsa
dizolvării, toate celelalte pedepse sunt inutile, deoarece nu se mai poate pune problema necesităţii
prevenirii săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală, acest lucru realizându-se în mod cert prin
dizolvarea persoanei juridice în cauză.
Menţionăm că, în condiţiile stabilite de noul Cod de procedură penală, faţă de persoanele juridice
urmărite penal se pot lua anumite măsuri preventive, dintre care unele se aseamănă cu pedepsele
complementare, dar nu trebuie confundate nicidecum cu acestea, indiferent de conţinut. Astfel, conform
art. 493 C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea
procurorului, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana
juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a
procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, începută anterior sau în cursul
urmăririi penale;
b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută
anterior sau în cursul urmăririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial
sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate obliga
persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de
10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţate în
cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin
hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau măsurilor
preventive luate, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în
cauză.
Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă
se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
Măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera
de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Măsurile preventive se revocă la cererea procurorului sau
persoanei juridice, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau
menţinerea acestora.

ART. 137
Stabilirea amenzii pentru persoana juridică

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Amenda penală este singura pedeapsă principală ce poate fi aplicată persoanelor juridice care răspund
penal şi constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului. Aşa cum
am văzut, cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă, o zi-amendă valorând între 100 şi
5.000 lei.
Tehnica aplicării amenzii are două etape: prima este stabilirea de către instanţă a numărului zilelor-
amendă, cu luarea în considerare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.),
precum şi a limitelor speciale [art. 137 alin. (4) C. pen.]; a doua se referă la stabilirea valorii sumei
corespunzătoare unei zile-amendă, care se determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei
juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice,
precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice.
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau
alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau
detenţiunea pe viaţă.
Prin expresia „legea prevede pedeapsa” sau alte expresii echivalente se înţelege pedeapsa menţionată în
textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de
reducere sau de majorare a pedepsei (art. 187 C. pen.).
Actualul Cod penal prevede un tratament penal special în cazul când, prin infracţiunea săvârşită,
persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. Într-o asemenea ipoteză, limitele speciale
ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se
depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului
patrimonial obţinut sau urmărit.
În finalul explicaţiilor, facem precizarea că, spre deosebire de persoana fizică, care beneficiază de
anumite forme de individualizare a pedepsei aplicate (spre exemplu, suspendarea executării), în cazul
pedepselor aplicate persoanelor juridice nu există niciun instrument juridic în acest sens.
Potrivit art. 497 alin. (1) C. pr. pen.: „Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să
depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”. În conformitate cu dispoziţiile art. 497 alin. (2) C. pr.
pen.: „Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în
termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate
dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare”. În cazul neîndeplinirii obligaţiei de
plată a amenzii în termenul legal sau de neplată a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare
comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor
competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale.

ART. 138
Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Dând satisfacţie regulii aplicării facultative a pedepselor complementare, incidentă şi în cazul

persoanelor fizice, în art. 138 alin. (1) C. pen. se prevede că aplicarea uneia sau mai multor pedepse
complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum
şi de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Regula de mai sus nu este valabilă atunci când
norma de incriminare derogă de la aceasta şi stipulează că aplicarea uneia sau mai multor pedepse
complementare este obligatorie. De exemplu, în cazul infracţiunii de constituire de structuri informative
ilegale (art. 409 C. pen.).
Permite legea aplicarea tuturor pedepselor complementare? Conform art. 138 alin. (3) C. pen., pedepsele
complementare prevăzute se pot aplica în mod cumulativ, cu excepţia dizolvării. În ceea ce priveşte
raţiunea excluderii cumulului cu dizolvarea, aceasta rezidă în aceea că aplicarea dizolvării face inutilă sau
lipsită de obiect aplicarea celorlalte pedepse complementare.
 Din motive de prudenţă, deoarece credem că, aşa cum s-a subliniat în doctrină, precizarea nu era
necesară, în art. 138 alin. (4) C. pen. se prevede că executarea pedepselor complementare începe după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare*1). De altfel, pedepsele complementare, la fel ca în cazul
persoanelor fizice, pot fi aplicate numai pe lângă pedeapsa principală.
În cazul răspunderii penale a persoanei juridice nu este posibilă aplicarea unor pedepse accesorii,
deoarece acestea sunt adiacente unor pedepse principale cu executare succesivă. Or, pedeapsa amenzii fiind
cu executare uno ictu, lipseşte suportul juridic care permite aplicarea unor asemenea pedepse.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea
pedepselor aplicate, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, dizolvarea, lichidarea sau reducerea capitalului
social al acesteia.

*1) A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 155.

ART. 139
Dizolvarea persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Dizolvarea persoanei juridice – ca pedeapsă complementară – este modalitatea juridico-penală prin care
aceasta, în condiţiile stabilite de lege, îşi încetează fiinţa juridică din cauza săvârşirii unei infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice este „pedeapsa cu moartea” a acesteia, deoarece persona juridică
condamnată la pedeapsa complementară a dizolvării urmează să înceteze din punct de vedere juridic. Fiind
similară pedepsei capitale aplicabilă persoanelor fizice, dizolvarea persoanei juridice nu este acceptată în
privinţa unor categorii de persoane juridice, a căror existenţă nu poate înceta fără punerea în pericol a unor
fundamente ale statului de drept (cum sunt partidele politice, spre exemplu). Dizolvarea persoanei juridice
poate fi aplicată în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave sau în situaţia în care o persoană
juridică condamnată anterior la o altă pedeapsă complementară a continuat săvârşirea de infracţiuni.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică în următoarele cazuri:
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni. Pedeapsa complementară a
dizolvării persoanei juridice poate fi aplicată, în primul rând, în cazurile în care aceasta a fost înfiinţată cu
finalitatea săvârşirii de infracţiuni, adică cu intenţia desfăşurării unor activităţi ilegale de natură penală,
care nu pot forma obiectul de activitate al unei persoane juridice. De exemplu, constituirea unei societăţi
pentru activităţi de contrabandă, trafic de persoane sau trafic de droguri.
În doctrină, se discută dacă, pentru aplicarea pedepsei dizolvării, este necesar ca toţi membrii fondatori
să fi fost de rea-credinţă la constituirea persoanei juridice*1). Faptul că unii dintre cei care au înfiinţat
persoana juridică nu cunoşteau scopul ilicit avut în vedere de ceilalţi cofondatori, nu împiedică posibilitatea
dispunerii dizolvării persoanei juridice, dacă scopul real al constituirii a fost, în principal, derularea unei
activităţi infracţionale*2). De asemenea, având în vedere faptul că ceea ce are relevanţă în cadrul acestei
ipoteze de aplicare a sancţiunii dizolvării este scopul (obiectul) principal de activitate, faptul că, pe lângă
acesta, persoana juridică derulează şi alte obiecte de activitate licite, dar secundare sau mai puţin
importante din punct de vedere financiar, nu schimbă, în principiu, soluţia*3). Spre exemplu, dacă o
spălătorie auto a fost înfiinţată în scopul spălării de bani, poate fi aplicată pedeapsa complementară a
dizolvării, cu toate că aceasta derulează şi anumite activităţi licite, cum ar fi prestarea de servicii.
Un criteriu relevant pentru stabilirea importanţei activităţii ilicite îl reprezintă criteriul cifrei de afaceri.
Dacă activitatea ilicită de natură penală a unei societăţi a avut de la început o „cifră de afaceri” mai mare
decât activitatea legală, de regulă se poate spune că aceasta a fost constituită în scopul săvârşirii de
infracţiuni.
Nu trebuie confundat scopul declarat, care poate fi legal, cu finalitatea reală, care poate fi legală sau
ilegală. Numai în cazurile în care se stabileşte că scopul constituirii persoanei juridice sau scopul principal
a fost de a săvârşi infracţiuni, se poate aplica pedeapsa dizolvării acestei entităţi juridice. Elementul
subiectiv va îmbrăca forma intenţiei.
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani. În al doilea rând,
dizolvarea persoanei juridice se poate dispune dacă obiectul său de activitate a fost deturnat pentru
săvârşirea de infracţiuni. Această ipoteză este aplicabilă în cazul în care persoana juridică care răspunde
penal a fost constituită într-un scop licit, pe care eventual la şi urmărit o perioadă, dar ulterior înfiinţării,
scopul este schimbat într-unul ilegal, prin comiterea de infracţiuni. Ca şi în cazul ipotezei înfiinţării
persoanei juridice în scopul săvârşirii de infracţiuni, şi în ipoteza deturnării scopului acesteia, legea are în
vedere activitatea unică sau principala activitate, iar nu activităţile secundare. Elementul subiectiv va
îmbrăca forma intenţiei.
c) în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în
art. 136 alin. (3) lit. b)–e). Este vorba despre celelalte pedepse complementare, cu excepţia afişării sau
publicării hotărârii de condamnare şi, evident, a pedepsei dizolvării.

ART. 140
Suspendarea activităţii persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi care formează obiectul său de activitate.
Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau
a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia infracţiunea a fost săvârşită.
Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de timp prea mare, deoarece,
indirect, s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei persoanei juridice în cauză. De asemenea, în cazul în
care activitatea suspendată este principalul obiect de activitate al persoanei juridice condamnate, efectele
pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra salariaţilor acesteia, deci a unor persoane care, de cele
mai multe ori, nu au participat la comiterea infracţiunii pentru care pedeapsa a fost aplicată.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii este comparabilă cu pedeapsa interzicerii exercitării
unei profesii sau funcţii aplicabilă persoanei fizice, de aceea, ca şi în cazul acestei pedepse, credem că
trebuie să fie o strânsă legătură între infracţiunea săvârşită şi activitatea care urmează a fi suspendată. Dacă
persoana juridică desfăşoară mai multe activităţi, pedeapsa complementară a suspendării întregii activităţi
va putea fi dispusă numai dacă infracţiunea comisă are legătură cu toate activităţile derulate de persoana
juridică în cauză*1).
Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea contravenţională complementară a
suspendării activităţii agentului economic, prevăzută de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor*2). Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice sau uneia dintre
activităţile sale trebuie deosebită şi de sancţiunea contravenţională complementară privind închiderea
unităţii, reglementată, în mod general, de O.G. nr. 2/2001. Diferenţa esenţială dintre pedeapsa
complementară şi sancţiunile contravenţionale complementare constă în faptul că prima se aplică în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, iar secundele se aplică în cazul comiterii unor contravenţii. De aici rezultă şi un
regim juridic diferit, aplicabil celor două categorii de sancţiuni juridice.
Deşi, de regulă, această pedeapsă complementară este facultativă, dacă în norma specială se prevede
aplicarea ei, instanţa va fi obligată să o aplice. De asemenea, aplicarea pedepsei examinate este obligatorie
în cazul prevăzut de art. 140 alin. (2) C. pen., respectiv când instanţa dispune suspendarea activităţii sau a
uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu
mai mult de 3 luni, dacă nu execută, cu rea-credinţă, pedeapsa complementară a afişării sau publicării
hotărârii de condamnare.
 Dacă până la împlinirea termenului stabilit pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa
dispune dizolvarea persoanei juridice.
Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice nu poate fi aplicată instituţiilor
publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor
naţionale, constituite potrivit legii şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul
presei.
Potrivit art. 499 C. pr. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat
persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi
organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.

*1) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 419.

*2) Publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001.

ART. 141
Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Nu insistăm asupra raţiunilor legiuitorului din spatele acestui text de lege, care ni se par evidente. Ce
consecinţe de natură penală există în cazul în care o persoană juridică, în privinţa căreia se aplică celelalte
pedepse complementare, altele decât dizolvarea şi suspendarea activităţii, refuză executarea cu rea-credinţă
a acestora, iar persoana juridică respectivă face parte din categoria celor prevăzute în cuprinsul art. 141 C.
pen.?
Având în vedere conţinutul actual al textului care incriminează nerespectarea hotărârilor (art. 287 C.
pen.), în primul rând considerăm că este realizat conţinutul art. 288 C. pen., care incriminează fapta de
neexecutare a sancţiunilor penale. Potrivit art. 288 alin. (3) C. pen., neexecutarea, de către mandatar sau
administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141
se pedepseşte cu amendă.
Surprinzător este faptul că, aşa cum s-a remarcat deja în doctrină, partidele politice sunt excluse de la
aplicarea pedepsei complementare a dizolvării, dar pot fi dizolvate pe cale civilă*1). Astfel, potrivit art. 46
din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească:
a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 40 alin. (2) şi (4) din Constituţia
României, republicată, de către Curtea Constituţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) din prezenta lege;
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii
publice;
d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale acestuia;
e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti conform art. 47 alin. (1)*2);
f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 şi 2, constatată de Tribunalul Bucureşti
conform art. 48*3);
g) ca urmare a aplicării art. 26*4).
Şi asociaţiile religioase pot fi dizolvate pe cale civilă, în condiţiile Legii nr. 489/2006, în conformitate cu
art. 45 din această lege, dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când,
prin activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei
publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop
decât cel pentru care s-a constituit.
 *1) A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 163.
*2) Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 14/2003: „Inactivitatea unui partid politic se poate constata în
următoarele situaţii:
a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare succesive, în
cel puţin 18 circumscripţii electorale”.
*3) Potrivit art. 48 din Legea nr. 14/2003: „(1) Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid
politic, conform art. 1 şi 2, se poate constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale
succesive un număr minim de voturi.
(2) Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1 şi 2 este de cel puţin 50.000 de
voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii
judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor, Senat”.
*4) Conform art. 26 din Legea nr. 14/2003: „În cazul în care modificările nu sunt comunicate (...) sau
dacă instanţa a respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, iar partidul politic în cauză
acţionează în baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Bucureşti încetarea
activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul partidelor politice”.

ART. 142
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

O parte dintre persoanele juridice îşi desfăşoară activitatea în mai multe localităţi sau în mai multe
puncte de lucru (locaţii) ale aceleiaşi localităţi. Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru
ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând
persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
Aplicarea pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru presupune îndeplinirea condiţiei ca
persoana juridică în cauză să aibă cel puţin două localuri (puncte) de lucru, deoarece textul legal
foloseşte expresia „unuia (...) dintre punctele de lucru”. În plus, dacă întreaga activitate a persoanei juridice
se derulează într-un singur loc, soluţia care se impune este suspendarea activităţii acesteia, nemaiavând
nicio justificare închiderea unicului stabiliment al persoanei juridice*1).
Într-o altă ordine de idei, dacă persoana juridică are mai multe puncte de lucru, acestea nu pot fi
închise toate. Este necesar ca cel puţin unul să rămână deschis, deoarece legiuitorul utilizează expresia
„mai multora din punctele de lucru”, iar, pe de altă parte, dacă toate punctele de lucru se impune a fi
închise, apreciem că se justifică aplicarea sancţiunii suspendării activităţii persoanei juridice.
O a doua condiţie este ca persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea să aibă scop lucrativ (societate pe
acţiuni, societate cooperativă etc.), ceea ce înseamnă că sunt excluse instituţiile publice şi persoanele
juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc.)*2). În ceea ce ne priveşte, apreciem că aplicarea acestei
pedepse persoanelor juridice fără scop lucrativ, chiar dacă acestea derulează şi anumite activităţi
aducătoare de profit, este exclusă de plano*3).
Având natura de pedeapsă, această sancţiune are caracter personal, iar nu real, ceea ce înseamnă că
localul respectiv poate fi ulterior dat spre folosinţă altor persoane sau poate fi folosit cu alte destinaţii*4).
Dobânditorul localului, nefiind afectat de pedeapsă, va putea utiliza spaţiul în orice mod legal, inclusiv
pentru derularea activităţii în legătură cu care a fost aplicată pedeapsa complementară a închiderii punctului
de lucru*5).
În doctrină, se discută în legătură cu raportul dintre această pedeapsă complementară şi suspendarea
activităţii, arătându-se că prima este exclusă de cea de-a doua*6). Acest punct de vedere a fost
combătut*7). În opinia noastră, considerăm că legiuitorul, permiţând cumulul pedepselor complementare,
cu excepţia dizolvării, a lăsat deschisă instanţelor judecătoreşti posibilitatea aplicării unei singure persoane
juridice atât suspendarea activităţii, cât şi închiderea unui punct de lucru. Această soluţie se impune, de
pildă, dacă infracţiunea are legătură strânsă cu un local şi cu desfăşurarea unei activităţi, alta decât cea
derulată în punctul de lucru în cauză. Sigur că suspendarea întregii activităţi a persoanei juridice implică
oprirea şi a punctelor de lucru, astfel că, cel puţin într-o asemenea ipoteză, cumulul celor două este exclus
sau cel puţin inutil.
În conformitate cu prevederile art. 500 C. pr. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare
prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat
persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi
organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.

*1) Pentru opinia că şi unicul punct de lucru poate fi închis, a se vedea A. Jurma, Persoana juridică –
subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 167.
*2) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 420.
*3) Pentru opinia că pedeapsa poate fi aplicată, în anumite condiţii, şi persoanelor juridice fără scop
lucrativ, a se vedea A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 164.
*4) F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 422.
*5) Ibidem, p. 222.
*6) Ibidem, p. 423.
*7) A se vedea A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 167.

ART. 143
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

În principiu, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor specifice, orice persoană juridică poate participa la
achiziţia publică. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în excluderea
posibilităţii de a lua parte, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii
publice prevăzute de lege, pe o durată de la unu la 3 ani. Raţiunea interzicerii dreptului de participare la
procedurile de achiziţii publice rezidă în aceea că produsele sau serviciile publice sunt de interes general,
iar o persoană juridică care a comis o infracţiune nu mai prezintă credibilitatea necesară. Facem precizarea
că pedeapsa complementară nu afectează contractele de achiziţii publice aflate în derulare.
Pedeapsa complementară examinată produce efecte atât în cazul contractelor de achiziţii publice directe,
cât şi în cazul subcontractelor*1) încheiate prin interpunere de persoane. Referitor la subcontracte, facem
precizarea că sunt avute în vedere numai acelea care maschează existenţa unei atribuiri directe, deoarece
subcontractele care nu disimulează o participare indirectă pot fi încheiate de orice persoană. În cazul în
care o persoană care a participat la o procedură de achiziţie publică a şi câştigat, aceasta rămâne obligată
faţă de autoritatea contractantă, indiferent de împrejurarea că a executat prin forţe proprii lucrarea
contractată sau a subcontractat-o altei persoanei, cu excepţia situaţiei în care, cu respectarea condiţiilor
legale, autoritatea contractantă consimte. Aşadar, dacă persoana juridică sancţionată penal prin aplicarea
acestei pedepse complementare se înţelege cu altă persoană juridică, în vederea depunerii unei oferte
pentru ca aceasta din urmă să câştige licitaţia, iar ulterior să subcontracteze obiectul achiziţiei publice
persoanei juridice sancţionate penal cu pedeapsa interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice,
se va constata că persoana juridică subcontractantă a încălcat interdicţia impusă de pedeapsa
complementară şi va putea fi angajată răspunderea penală a acesteia pentru săvârşirea infracţiunii de
neexecutarea a sancţiunilor penale prevăzută de art. 288 alin. (3) C. pen.
 Reglementarea generală a organizării licitaţiilor publice şi condiţiilor de participare la acestea este
realizată prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii*2). Conform art. 1 din O.U.G. nr.
34/2006: „Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează regimul juridic al contractului de achiziţie publică,
al contractului de concesiune de lucrări publice şi al contractului de concesiune de servicii, procedurile de
atribuire a acestor contracte, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva
actelor emise în legătură cu aceste proceduri”.
Conform art. 3 li. f) din O.U.G. nr. 34/2006, contractul de achiziţie publică este contractul care include
şi categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2)*3), cu titlu oneros, încheiat în
scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mulţi operatori
economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de
servicii. O.U.G. nr. 34/2006 reglementează, pe lângă achiziţiile publice, şi contractele de concesiune de
lucrări şi servicii*4).
În acest context, apare ca inevitabilă întrebarea: interzicerea participării la procedurile de achiziţii
publice se referă numai la „contractele de achiziţii publice”, astfel cum sunt acestea definite de O.U.G.
nr. 34/2006 sau priveşte şi „contractele de concesiune”?
Din preambulul O.U.G. nr. 34/2006 reiese că toate contractele reglementate de acest act normativ au ca
obiect achiziţii publice, deoarece achiziţiile publice nu sunt făcute întotdeauna prin contracte de achiziţii
publice, de vreme ce legiuitorul vorbeşte despre: „(...) necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru
elaborarea şi promovarea unei noi legislaţii în domeniul achiziţiilor publice (...)” (s.n. – M.A.H.).
Această soluţie se desprinde şi din alte dispoziţii ale O.U.G. nr. 34/2006, inclusiv din normele
interpretative care definesc diferitele categorii de contracte reglementate de Ordonanţă.
Potrivit art. 501 din noul Cod de procedură penală, o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a
aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se
comunică, la data rămânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul
comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul naţional al
persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de
publicitate;
d) administratorului sistemului electronic de achiziţii publice.
De asemenea, o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii
definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana
juridică, pentru a lua măsurile necesare.

*1) În doctrina franceză se susţine şi opinia că pedeapsa se referă numai la contractele directe. Pentru
referinţe doctrinale şi de drept comparat, a se vedea F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 424.
*2) Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006.
*3) Contractul sectorial este contractul de achiziţie publică care se atribuie în scopul efectuării unei
activităţi relevante în sectoarele de utilitate publică: apă, energie, transport, poştă.
*4) Potrivit art. 3 lit. g), contractul de concesiune de lucrări publice este contractul care are aceleaşi
caracteristici ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul,
în calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a
exploata rezultatul lucrărilor pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani
prestabilite. Iar potrivit art. 3 lit. h) din O.U.G. nr. 34/2006, contractul de concesiune de servicii este
contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida
serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în
calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de
plata unei sume de bani prestabilite.

ART. 144
Plasarea sub supraveghere judiciară

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Din textul legal reiese că mandatarul desemnat va supraveghea desfăşurarea activităţii ce a ocazionat
săvârşirea infracţiunii, fără a avea dreptul să se implice în administrarea propriu-zisă a persoanei
juridice*1).
Mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat
măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni, iar dacă sesizarea este întemeiată,
instanţa dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa dizolvării.

*1) A se vedea şi A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p. 254.

ART. 145
Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Condamnarea persoanelor juridice pentru comiterea de infracţiuni este mai eficientă, putând produce un
impact social foarte puternic, dacă hotărârea de condamnare este adusă la cunoştinţă publică, pentru ca
cei care ar putea intra în relaţii cu persoanele juridice aflate în conflict cu legea penală să fie avertizaţi de
această împrejurare. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare este o pedeapsă cu efecte pozitive pe
planul scopului pedepsei, deoarece ea afectează imaginea pe piaţă a persoanei juridice. Această sancţiune
este o pedeapsă prin care se realizează şi o puternică prevenţie generală, având în vedere consecinţele
publicării unei hotărâri de condamnare referitoare la relaţiile de afaceri ale persoanei juridice în cauză.
În jurisprudenţa franceză s-a decis că nu se poate aplica această pedeapsă complementară dacă „ar putea
avea consecinţe fatale pentru supravieţuirea întreprinderii”*1). În ceea ce ne priveşte, credem că
trebuie făcută delimitarea între infracţiunile foarte grave şi cele mai puţin grave. În cazul infracţiunilor
deosebit de grave, mai ales când se aplică pedeapsa dizolvării sau suspendării activităţii, interesul general
al încunoştinţării terţilor îl depăşeşte pe cel particular, aparţinând persoanei juridice care răspunde penal.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei
juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită
identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o
perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma
stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare
audiovizuală, desemnate de instanţă.
Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu
poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate
depăşi 3 luni.
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare se face
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. Conform art. 502 C. pr. pen., un extras al hotărârii de
condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare se comunică, la data rămânerii definitive,
persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de
judecată. Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a publicării
hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a
publica hotărârea în forma stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau
audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă. Persoana juridică
astfel condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz,
dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii,
dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale. O
copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii
definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana
juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu
atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
În doctrină se discută în legătură cu elementele pe care trebuie să le cuprindă extrasul hotărârii
judecătoreşti de condamnare a persoanei juridice, fiind făcută recomandarea ca acesta să aibă forma unui
comunicat de presă*2).
Având în vedere că, pe de o parte, legea vorbeşte de „extras”, al cărui conţinut este stabilit în principiu în
practica judiciară, iar, pe de altă parte, se menţionează că extrasul poate avea „forma stabilită de
instanţă”, considerăm că documentul ce va face obiectul publicării sau difuzării trebuie să cuprindă
dispozitivul hotărârii şi anumite elemente pe baza cărora publicul ţintă să-şi poată face o imagine despre
infracţiunea comisă, identitatea persoanei juridice şi alte elemente menite să întregească un tablou fidel,
protejând identitatea altor persoane, inclusiv a victimei.

*1) Soluţie citată de F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 426.

*2) A se vedea: E. Drăguţ, Sancţiunile aplicabile persoanelor juridice în lumina noului Cod penal, în
Dreptul nr. 12/2005, p. 167; A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, op. cit., p.
174.

ART. 146
Recidiva în cazul persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu
intenţie depăşită. Prin trimiterea la dispoziţiile art. 42 C. pen., legiuitorul a înţeles, la fel ca în cazul
persoanei fizice, să includă în domeniul recidivei exclusiv condamnările pentru fapte intenţionate sau
praeterintenţionate.
Aşa cum am văzut mai sus, tratamentul sancţionator al recidivei este diferit, în funcţie de modalitatea
acesteia. Pentru recidiva postexecutorie, legea prevede că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii, iar în
cazul recidivei postcondamnatorii este reglementat sistemul cumulului aritmetic.
Cu toate că art. 151 C. pen. permite angajarea răspunderii penale a persoanei juridice absorbante, nou
create prin fuziune sau a celei nou înfiinţate prin divizare, apreciem că dispoziţiile acestui text nu permit
interpretarea potrivit căreia persoanele juridice care au participat la fuziune, divizare sau absorbţie vor
prelua şi „biografia” penală a persoanelor juridice antecesoare, astfel că primul termen al recidivei nu
va putea fi o condamnare pronunţată împotriva persoanei juridice care a intrat în reorganizare.

ART. 147
Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

 În sfera de reglementare a art. 147 intră atât stările de agravare, cât şi stările de atenuare. În categoria
stărilor de agravare trebuie incluse infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni, pluralitatea
intermediară şi circumstanţele agravante. Recidiva nu poate fi inclusă, întrucât este reglementată în mod
special. În categoria stărilor de atenuare intră tentativa şi circumstanţele atenuante.
Potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., în caz de concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară sau cauze de
agravare ori de atenuare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de
lege pentru persoana fizică. Practic, în aceste ipoteze, urmează să fie aplicate dispoziţiile art. 61 şi art. 76
sau art. 78, după caz, din noul Cod penal, astfel că, pentru analiza acestor dispoziţii (art. 61, 76 şi 78),
facem trimitere la comentariile făcute cu ocazia examinării acestora.
În cazul pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni şi pluralitate intermediară), pedepsele
complementare se aplică după următoarele reguli:
– dacă sunt de natură diferită sau, deşi sunt de aceeaşi natură, au conţinut diferit, se cumulează, cu
excepţia dizolvării;
– dacă sunt de aceeaşi natură şi au acelaşi conţinut, se va aplica cea mai grea.
„Natura” diferită a pedepsei rezultă din poziţia pe care aceasta o are în cadrul enumerării existente în art.
136 alin. (3) C. pen. De exemplu, suspendarea activităţii are natură diferită faţă de interzicerea de a
participa la procedurile de achiziţii publice.
În schimb, de exemplu, interzicerea participării la procedurile de achiziţii publice pe durată de 1 an şi 2
luni are aceeaşi natură cu pedeapsa complementară care presupune aceeaşi interdicţie, dar pe o durată de 2
ani. Într-o asemenea ipoteză, cele două pedepse complementare având aceeaşi natură, dar un conţinut
diferit, se va aplica cea mai grea, şi anume interzicerea participării la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de 2 ani.
Referitor la aplicarea măsurilor de siguranţă, art. 147 alin. (3) C. pen. prevede că în caz de pluralitate de
infracţiuni (concurs de infracţiuni şi pluralitate intermediară), acestea se cumulează. Este vorba despre
confiscare.

ART. 148
Prescripţia răspunderii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Noul Cod penal prevede termene de prescripţie a răspunderii penale identice pentru persoana fizică şi
persoana juridică.
În ceea ce priveşte întreruperea sau suspendarea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale,
de asemenea, legiuitorul, pe bună dreptate, reglementează identic în privinţa persoanelor fizice şi juridice.

ART. 149
Prescripţia executării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

În cazul persoanei juridice, legiuitorul prevede două termene de prescripţie a executării pedepsei. Unul
aplicabil în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, iar celălalt aplicabil în cazul pedepselor complementare.
Este vorba de termenul de 5 ani şi, respectiv, 3 ani. Precizăm că dispoziţiile privind întreruperea şi
suspendarea cursului termenelor de prescripţie sunt aplicabile şi persoanelor juridice.
Momentul de la care curge termenul de prescripţie al executării pedepsei este diferit, în funcţie de felul
pedepsei. Astfel, în cazul pedepsei principale (amenda) termenul de prescripţie a executării pedepsei curge
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar dacă este vorba despre pedepse
complementare, termenul curge de la data executării pedepsei amenzii sau stingerii acesteia în alt mod (de
exemplu, prin graţiere).

ART. 150
Reabilitarea persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

În ceea ce priveşte persoanele juridice, reabilitarea este întotdeauna de drept. Aceasta este incidentă
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– împlinirea unui termen de 3 ani;
– calcularea termenului de reabilitare să fie făcută cu luarea în considerare a două momente:
a) dacă pedeapsa amenzii a fost executată, data ce trebuie reţinută este tocmai această dată;
b) dacă pedeapsa amenzii s-a stins în alt mod (de exemplu, prin prescripţie), data ce trebuie avută în
vedere este momentul când pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, sub
condiţia suplimentară ca pedeapsa complementară să fie stabilită.

ART. 151
Efectele comasării şi divizării persoanei juridice

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

La prima vedere, textul legal comentat ar putea fi considerat că reprezintă o excepţie de la regula
personalităţii răspunderii penale, deoarece, deşi din punct de vedere juridic o entitate colectivă şi-a
încetat existenţa, răspunderea se transmite către alte persoane juridice.
Un examen serios al elementelor persoanei juridice relevă faptul că persoanele juridice nu trebuie tratate
din punct de vedere legal în mod identic cu persoanele fizice pentru că acestea din urmă, prin moarte, îşi
încetează realmente existenţa, în timp ce fuziunea, absorbţia sau divizarea unor persoane juridice sunt
numai alte forme de existenţă a acestora, deoarece de multe ori sunt preluaţi angajaţii, este continuat
obiectul de activitate etc.
Prin introducerea art. 151 în Codul penal, de fapt, legiuitorul a urmărit să prevină sustragerea unor
persoane juridice de la răspundere penală.
Conform art. 151 alin. (2) C. pen., la individualizarea pedepsei se va ţine seama de cifra de afaceri,
respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi de
partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune.
Conform art. 495 alin. (4) C. pr. pen., persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în
termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a
capitalului social. În temeiul art. 496 C. pr. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a
persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea,
dizolvarea, lichidarea sau reducerea capitalului social al acesteia.
Potrivit art. 493 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale,
la propunerea procurorului, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura
buna desfăşurare a procesului penal, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al
persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale.

TITLUL VII
Cauzele care înlătură răspunderea penală
 ART. 152
Efectele amnistiei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

1. Noţiune şi caracterizare
Amnistia este o cauză care stinge raportul penal de conflict sub aspectul pedepselor şi măsurilor
educative, fiind un act de clemenţă al legiuitorului care, din considerente de politică penală, renunţă la
dreptul de a aplica sancţiuni penale persoanelor care au comis anumite infracţiuni nominalizate în legea de
amnistie.
Se impune precizarea potrivit căreia amnistia exclude numai răspunderea penală, iar nu şi infracţiunea,
deoarece fapta rămâne în continuare interzisă de legea penală, astfel că cei care comit asemenea fapte după
intrarea în vigoare a actului de clemenţă sau cei care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de acesta (dacă
este vorba despre amnistie condiţionată) urmează a fi traşi la răspundere penală potrivit dreptului comun.
Deşi, de regulă, amnistia este incidentă in rem, unele consecinţe pot surveni numai dacă sunt îndeplinite
anumite condiţii personale. Pe de altă parte, legiuitorul poate reglementa amnistia cu caracter mixt, real şi
personal. Un astfel de exemplu îl reprezintă Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni,
graţierea şi reducerea unor pedepse*1), prin care au fost amnistiate infracţiunile săvârşite de cetăţenii sau
foştii cetăţeni români care, la data adoptării legii, erau stabiliţi în străinătate.

2. Felurile amnistiei
a) După sfera de aplicare. După sfera de incidenţă, amnistia este generală şi specială. Amnistia
generală se acordă pentru orice infracţiune, indiferent de gravitatea ei şi fără a avea relevanţă dacă sediul
materiei îl constituie Codul penal sau legile penale speciale. Amnistia este specială când se acordă pentru
anumite infracţiuni sau persoane.
b) După impunerea sau nu a unor condiţii speciale. În funcţie de existenţa sau nu a unor condiţii
speciale, distingem: amnistia necondiţionată şi amnistia condiţionată.
Amnistia este condiţionată atunci când actul de clemenţă cuprinde şi alte cerinţe, în afara celor privitoare
la obiectul amnistiei şi data comiterii infracţiunii, cum ar fi: perioada în care infracţiunea a fost comisă;
conduita infractorului după comiterea infracţiunii (de exemplu, să nu se sustragă de la urmărire);
antecedentele penale ale infractorului (de pildă, să nu fie recidivist); consecinţele faptei (spre exemplu,
cuantumul prejudiciului, numărul persoanelor vătămate) etc.
Amnistia este necondiţionată în ipoteza în care actul de clemenţă cuprinde exclusiv condiţii privitoare la
obiectul amnistiei (faptele cărora li se aplică actul de clemenţă) şi data comiterii infracţiunii.
c) După momentul intervenirii sale faţă de stadiul raportului penal de conflict. În funcţie de
momentul incidenţei faţă de stadiul raportului penal de conflict, amnistia este antecondamnatorie (înainte
de condamnare sau propriu-zisă) şi postcondamnatorie (după condamnare sau improprie).
Amnistia este antecondamnatorie când este incidentă până la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. Această specie de amnistie este denumită amnistie propriu-zisă.
Amnistia este postcondamnatorie când intervine după data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de condamnare. Amnistia după condamnare se mai numeşte în doctrină şi amnistie improprie. Practica
legislativă oferă exemple în care amnistia priveşte exclusiv fapte nedefinitiv judecate (de pildă, Decretul nr.
315/1959 privind graţierea unor pedepse şi încetarea procesului penal pentru unele infracţiuni, Legea nr.
8/1957 pentru graţierea unor pedepse şi încetarea procesului penal pentru unele infracţiuni).

3. Efectele amnistiei şi limitele acestora

Consecinţa juridică cea mai importantă produsă de incidenţa unui act de amnistie este excluderea
răspunderii penale pentru infracţiunile ce intră sub incidenţa sa. Efectele amnistiei sunt totuşi limitate,
deoarece ea produce efecte asupra pedepselor şi măsurilor educative, dar nu şi asupra măsurilor de
siguranţă sau cu privire la drepturile persoanelor vătămate.
În ceea ce priveşte pedepsele şi măsurile educative, amnistia – indiferent că este antecondamnatorie sau
postcondamnatorie – produce efecte totale, fiind excluse ori înlăturate pedepsele aplicate (principale,
complementare sau accesorii) sau măsurile educative luate.
Efectele amnistiei se produc asupra tuturor persoanelor care au comis infracţiunea, indiferent de felul
contribuţiei (autori, instigatori sau complici), dar nu se extind, sub rezerva unei dispoziţii contrare, asupra
tăinuitorilor sau favorizatorilor. Precizăm că, dacă în actul de clemenţă există stipulate condiţii personale
referitoare la incidenţa amnistiei, în caz de pluralitate de infractori vor beneficia de efectele acesteia numai
acei membri ai pluralităţii care îndeplinesc cerinţele legii (de exemplu, dacă una dintre condiţii se referă la
inexistenţa recidivei, vor beneficia numai persoanele care nu sunt recidiviste).
Dacă procesul penal se află în faza de urmărire penală sau în etapa actelor premergătoare, amnistia se
constată printr-o soluţie a procurorului. Astfel, dacă nu a fost începută urmărirea penală, soluţia este
neînceperea urmăririi penale, iar dacă urmărirea penală a fost demarată, procurorul va dispune încetarea
urmăririi penale. În faza de judecată, instanţa pronunţă soluţia încetării procesului penal.
Rezolvarea cauzei penale, în modalităţile de mai sus, are loc numai dacă din probele existente în speţă
nu rezultă un caz care lasă fără temei acţiunea penală, respectiv dintre cele prevăzute la art. 16 lit. a)–d) C.
pr. pen. Existenţa vreunuia dintre aceste cazuri determină rămânerea fără obiect a actului de amnistie,
deoarece are „nevoie” de clemenţă numai o persoană care a săvârşit o infracţiune aptă să angajeze
răspunderea penală. Pentru aceste situaţii, legiuitorul, din raţiuni ce ţin de inutilitatea încărcării rolului
organelor judiciare cu cauze care nu vor atrage răspunderea penală, credem că a dat preferinţă încetării
procesului penal datorită incidenţei amnistiei în toate cazurile în care stabilirea vinovăţiei nu este posibilă
în baza probelor existente la dosarul cauzei.
Conform art. 18 C. pr. pen., în caz de amnistie, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal. Dacă, urmare a cererii de continuare a procesului penal, se constată vreunul dintre
cazurile prevăzute în art. 16 lit. a)–d) C. pr. pen., instanţa de judecată pronunţă achitarea. Dacă nu se
constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 16 lit. a)–d) C. pr. pen., instanţa de judecată pronunţă
încetarea procesului penal. Din prevederile legale mai sus menţionate (art. 18 C. pr. pen.) rezultă că
interesul general, neangajarea organelor judiciare în activităţi inutile, este corelat cu cel particular.
Solicitarea de continuare a procesului penal poate fi adresată organului judiciar (procurorului sau
instanţei) care a dispus soluţia prin care a fost reţinută amnistia. Inculpatul poate cere continuarea
procesului penal în orice stadiu, cu excepţia cazului în care a solicitat instanţei să se ia act de incidenţa
actului de clemenţă*2), deoarece într-o atare situaţie considerăm că el a uzat de dreptul prevăzut de lege, în
sensul că şi-a manifestat dorinţa de a nu cere continuarea procesului penal.
În cazul incidenţei amnistiei, dacă acţiunea civilă nu este admisă sau nu există o asemenea acţiune
promovată, inculpatul nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată*3). Dacă partea civilă este constituită în
procesul penal, aflat în faza de judecată, iar instanţa constată amnistia, acţiunea civilă urmează a fi
rezolvată conform regulilor acestei acţiuni, deoarece amnistia nu produce efecte asupra răspunderii
civile*4).
În situaţia particulară a infracţiunilor continuate, continue, complexe şi de obicei, incidenţa amnistiei se
stabileşte în funcţie de data încetării elementului material. Astfel, dacă acţiunea sau inacţiunea a încetat
anterior intrării în vigoare a legii de amnistie, în cazul infracţiunilor continue şi continuate, sau dacă
ultimul act a fost efectuat, în ipoteza infracţiunii de obicei, ori dacă toate acţiunile au fost efectuate, în
cazul infracţiunii complexe, amnistia se va aplica. Dacă o persoană începe comiterea unei fapte prevăzute
de legea penală când era minoră, dar continuă săvârşirea şi după împlinirea vârstei de 18 ani, ea va
răspunde penal ca o persoană majoră, iar actul de amnistie nu va interveni, cu toate că fusese intrat în
vigoare când făptuitorul era minor. Aceasta este regula unicităţii ilicitului penal. În cazul infracţiunilor
progresive, incidenţa amnistiei se stabileşte în funcţie de data executării elementului material al laturii
obiective a infracţiunii*5). Într-adevăr, data săvârşirii infracţiunilor progresive coincide cu data executării
acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă elementul material.
Amnistia nu produce efecte juridice în privinţa altor forme de răspundere juridică (civilă, disciplinară,
materială etc.). De pildă, amnistia nu înlătură răspunderea disciplinară sau materială a funcţionarului public
în cazul unei infracţiuni de serviciu.
Pe de altă parte, amnistia are ca efect excluderea oricărei forme a pluralităţii de infracţiuni, respectiv a
recidivei, pluralităţii intermediare şi a concursului de infracţiuni. Dacă amnistia intervine după
condamnarea definitivă pentru un concurs de infracţiuni, rezultanta urmează a fi desfăcută şi recalculată,
iar dacă a mai rămas numai o pedeapsă în „concurs”, sporul aplicat va fi înlăturat. Calea de atac este în
acest caz contestaţia la executare*6). În situaţia concursului de infracţiuni, incidenţa amnistiei se stabileşte
în funcţie de fiecare infracţiune în parte.
Deşi, sub aspect penal, amnistia stinge orice efecte legate de executarea unei pedepse principale, precum
şi decăderile, incapacităţile sau interdicţiile determinate de o condamnare penală, ea nu are efecte atât de
extinse, cum sunt cele ale reabilitării*7). Pe de altă parte, spre deosebire de reabilitare, care produce efecte
şi asupra măsurilor de siguranţă, amnistia nu este incidentă în privinţa acestora.
Subliniem că, pentru a fi reţinută amnistia, de regulă, este necesar ca infracţiunea să se fi consumat şi
epuizat la data în raport cu care se aplică actul de clemenţă. Dacă legea de amnistie intră în vigoare după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta nu produce efecte referitoare la pedeapsa
complementară a degradării militare, întrucât această pedeapsă se consideră executată la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. De asemenea, într-un astfel de caz, amenda încasată anterior amnistiei
nu se restituie.
La aplicarea legii de amnistie trebuie să fie luate în considerare limitele de pedeapsă prevăzute pentru
fapta consumată, chiar dacă în speţă este vorba de tentativă*8). Această soluţie este prevăzută în
dispoziţiile art. 187 C. pen., conform cărora: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei” (s.n. – M.A.H.). În ceea ce priveşte
limitele de pedeapsă (dacă legea de amnistie condiţionează incidenţa sa de un maxim de pedeapsă) care
trebuie avute în vedere, în doctrină se consideră că, în toate situaţiile, se au în vedere limitele de pedeapsă
prevăzute de lege în momentul publicării în Monitorul Oficial a actului de clemenţă, iar nu cele prevăzute
de lege ulterior acestui moment, deoarece numai acestea puteau fi avute în vedere de legiuitor la data
elaborării actului de amnistie*9). Nu îmbrăţişăm acest punct de vedere, deoarece considerăm că, într-o
asemenea ipoteză, trebuie respectate regulile privind aplicarea legii penale mai favorabile, reguli care
trebuie să fie incidente indiferent de instituţia de drept în discuţie. Astfel, de exemplu, dacă în actul de
clemenţă se prevede condiţia ca pedeapsa prevăzută de lege să nu fie mai mare de 10 ani închisoare, iar la
data publicării în Monitorul Oficial limita maximă a pedepsei pentru infracţiunea în discuţie era de 12 ani
închisoare, însă ulterior, până la soluţionarea definitivă a cauzei, intervine o lege care sancţionează
infracţiunea cu pedeapsa închisorii de 10 ani, urmează a se reţine aplicarea amnistiei.
În ipoteza în care, pe durata graţierii condiţionate, cel condamnat comite o infracţiune amnistiată,
graţierea nu poate fi revocată*10).

*1) B. Of. nr. 113 din 28 decembrie 1967.

*2) A se vedea: Trib. Galaţi, Dec. pen. nr. 1112/1969, în RRD nr. 7/1970, cu notă II de I. Ciupe, p. 163;
N. Bonchiş, op. cit., p. 31. În sens contrar, a se vedea Trib. Galaţi, Dec. pen. nr. 1112/1969, în RRD nr.
7/1970, cu notă I de V. Munteanu, p. 160.
*3) A se vedea S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 186.
În acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1958/1956, în Culegere de decizii pe anul
1956, vol. II, p. 596. A se vedea, în sens contrar, N. Bonchiş, op. cit., p. 41.
*4) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2513/1987, în RRD nr. 7/1988, p. 70.
*5) A se vedea Trib. Suprem, Dec. de îndreptare nr. 1/1987, în RRD nr. 8/1987, p. 45.
 *6) A se vedea Plenul Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 5/1961, în Culegere de decizii pe anul 1961,
p. 59.
*7) De pildă, art. 4 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice
prevede că nu poate fi gestionar timp de 2 ani de la aplicarea actului de amnistie persoana care a săvârşit o
infracţiune amnistiată.
*8) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 98/1984, în RRD nr. 11/1985, p. 72.
*9) A se vedea V. Teodorescu, în Noul Cod penal, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 479.
*10) A se vedea: Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1985/1984, în RRD nr. 9/1985, p. 78; A. Filipaş,
Practică judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990, p. 218.

ART. 153
Prescripţia răspunderii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu
a fost soluţionat într-o perioadă de timp rezonabilă. Cu alte cuvinte, prescripţia răspunderii penale nu este o
cauză care exclude infracţiunea, ci o cauză care determină imposibilitatea aplicării sau luării
sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranţă).
Nu necesită vreo explicaţie specială faptul că, pentru a fi eficientă, răspunderea penală trebuie să aibă
loc, din punct de vedere temporal, cât mai aproape de data săvârşirii infracţiunii. Funcţiile sancţiunilor
penale se realizează în mod real numai dacă aplicarea acestora se face cu promptitudine, deoarece prin
trecerea unei perioade mari de timp, de la săvârşirea infracţiunii, exemplaritatea pedepsei dispare.
Dacă anumite raporturi penale de conflict nu au fost soluţionate într-un timp rezonabil, este necesar ca
legea să prevadă că, după expirarea termenelor stabilite de lege, răspunderea penală să nu mai poată fi
angajată, punându-se astfel capăt incertitudinii sau nesiguranţei.
Înfăptuirea tardivă a justiţiei penale înseamnă, totodată, şi o nouă aducere în cadrul spiritului social a
faptei ce deja fusese uitată de societate. De asemenea, nu trebuie neglijată ideea că, odată cu trecerea
timpului, grupul social în cadrul căreia s-a comis şi victima uită fapta infracţională, iar teama sau mustrările
de conştiinţă ale infractorului, existente pe o durată mare de timp, de multe ori determină reeducarea
acestuia, pedepsirea lui devenind inutilă. Dacă infractorul a mai comis în perioada curgerii termenelor de
prescripţie alte infracţiuni, el nu va mai beneficia de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, deoarece
încep să curgă noi termene de prescripţie în raport cu infracţiunile nou săvârşite.
Un alt argument, deloc de neglijat, este cel privind dispariţia sau deteriorarea probelor cauzei,
existând riscul unor condamnări sau absolviri de răspundere incorecte.
Nu este deloc de ocolit nici argumentul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie prin care, în
mod indirect, este sancţionat şi titularul acţiunii penale – statul – care s-a dovedit a fi ineficient.
Argumentele prezentate mai sus nu sunt însă acceptate în ceea ce priveşte infracţiunile grave, cum sunt
infracţiunile de genocid, cele contra umanităţii şi de război, omorul şi omorul calificat. Cu privire la aceste
infracţiuni există, de altfel, tratate internaţionale prin care statele semnatare s-au obligat să le declare
imprescriptibile. În acest sens, prin Decretul nr. 547/1969 România a ratificat Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite*1).
Conform art. 18 C. pr. pen., în caz de prescripţie suspectul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal. Dacă, urmare a cererii de continuare a procesului penal se constată vreunul dintre cazurile
prevăzute în art. 16 lit. a)–d) C. pr. pen., instanţa de judecată dispune achitarea. Dacă nu se constată
incidenţa unuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 lit. a)–d) C. pr. pen., instanţa de judecată dispune
încetarea procesului penal.
 Solicitarea de continuare a procesului penal poate fi adresată organului judiciar (procurorului sau
instanţei) care a dispus soluţia prin care a fost incidentă prescripţia răspunderii penale. Inculpatul poate
cere continuarea procesului penal în orice stadiu, cu excepţia cazului în care a solicitat instanţei să se ia act
de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, deoarece într-o atare situaţie considerăm că el a uzat de dreptul
prevăzut de lege, în sensul că şi-a manifestat dorinţa de a nu cere continuarea procesului penal.

*1) Decretul nr. 547/1969 a fost publicat în B. Of. nr. 83 din 30 iulie 1969. Conform art. I din această
convenţie: „Oricare ar fi data la care au fost comise, crimele următoare sunt imprescriptibile:
a) crimele de război, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg
din 8 august 1945 şi confirmate prin Rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi
95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946 şi, în special «infracţiunile grave» enumerate în
convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război;
b) crimele contra umanităţii, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, aşa cum
sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg din 8 august 1945 şi confirmate
prin Rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11
decembrie 1946, evicţiunea prin atac armat sau ocupaţie şi actele inumane care decurg din politica de
apartheid, precum şi crima de genocid, aşa cum este definită în Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi
pedepsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu constituie o violare a dreptului intern al ţării în care
au fost comise”.

ART. 154
Termenele de prescripţie a răspunderii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, mai exact de
la momentul în care au fost realizate actele de executare, fără a avea vreo importanţă dacă participanţii au
efectuat activităţile specifice înainte, în timpul sau chiar ulterior executării elementului material (de
exemplu, dacă este vorba despre o promisiune de tăinuire sau favorizare ţinută).
Modul de calcul al termenelor de prescripţie a răspunderii penale este cel prevăzut în dispoziţiile art. 186
C. pen., respectiv luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care
au început să curgă.
În cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de
obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
Tot astfel, trebuie stabilit şi începutul termenului prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile
progresive, şi anume data executării acţiunii sau inacţiunii, iar nu data apariţiei rezultatului*1), dar se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de
împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.
În ipoteza existenţei unui concurs real de infracţiuni, pentru fiecare infracţiune curge termenul specific
separat.
În toate cazurile, pentru stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie să fie avută în
vedere pedeapsa prevăzută de lege, cu ignorarea eventualelor cauze de atenuare sau agravare*2). Conform
art. 187 C. pen., prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei.
 Când constată că s-au falsificat acte oficiale ori sub semnătură privată, cu toate că este incidentă
prescripţia, instanţa este obligată, potrivit art. 580 C. pr. pen., să dispună din oficiu anularea acestora,
indiferent dacă acţiunea penală a fost soluţionată prin condamnare, achitare sau încetarea procesului
penal*3).
Dacă pentru infracţiunea respectivă sunt prevăzute pedepse alternative, pentru stabilirea termenului se ia
în considerare maximul special al pedepsei mai grele.

*1) A se vedea Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 1/1987, în RRD nr. 8/1987. Pentru punctul de
vedere exprimat sub imperiul Codului penal anterior, conform căruia în cazul infracţiunilor progresive
termenele de prescripţie ar trebui să se calculeze în funcţie de data apariţiei rezultatului, a se vedea C.
Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 335–336; Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr.
1828/1974, în Culegere de decizii pe anul 1974, p. 366. Pe de altă parte, remarcăm faptul că disputa este
mai degrabă teoretică, deoarece practica judiciară nu consemnează, după ştiinţa noastră, vreun caz în care
să fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru o infracţiune progresivă, întrucât termenul s-a calculat
de la data acţiunii sau inacţiunii.
*2) A se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 18/1971, în RRD nr. 2/1972, p. 168.
*3) A se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5761/2003, pe www.scj.ro.

ART. 155
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură
în cauză, iar după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Întreruperea cursului
prescripţiei produce efecte atât faţă de autori, cât şi faţă de participanţii la infracţiune (in rem), chiar dacă
actul de întrerupere a termenului de prescripţie priveşte numai pe unul sau unii dintre aceştia.
Termenele de prescripţie, dacă au fost depăşite cu încă o dată durata lor, vor fi socotite împlinite oricâte
întreruperi ar interveni. În acest caz este incidentă aşa-numita prescripţie specială.

ART. 156
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o
împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal (de exemplu, izolarea unei zone a ţării din cauza unei calamităţi). Este, de asemenea, un
caz de suspendare a termenului prescripţiei, suspendarea procesului penal. Cauzele de suspendare, spre
deosebire de cele de întrerupere, produc efecte in personam.
Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Prescripţia specială nu este
incidentă în domeniul suspendării termenului de prescripţie a răspunderii penale, cu toate că raţiunile sunt
aceleaşi ca cele din materia întreruperii*1).

*1) A se vedea N. Bonchiş, op. cit., p. 60. C. Bulai susţine că, întrucât legiuitorul nu admite
imprescriptibilitatea decât în mod excepţional, în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii şi în cazul
suspendării operează prescripţia specială prevăzută pentru întreruperea prescripţiei (C. Bulai, op. cit., p.
338).
 ART. 157
Lipsa plângerii prealabile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

În anumite cazuri, legiuitorul a lăsat la dispoziţia persoanei vătămate iniţiativa tragerii la răspundere
penală a infractorului, astfel că punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de formularea unei
plângeri prealabile.
Potrivit art. 288 C. pr. pen., când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia, iar acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare.
Potrivit art. 295 C. pr. pen., plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau
procurorului, potrivit legii. Art. 296 C. pr. pen. prevede că plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în
termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Când persoana
vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a
aflat despre săvârşirea faptei. În cazul în care plângerea prealabilă este formulată împotriva
reprezentantului legal al acestora, termenul menţionat curge de la data numirii unui alt reprezentant legal.
Plângerea prealabilă greşit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul
judiciar necompetent. Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu „plângerea” – modalitate de sesizare a organelor judiciare
– reglementată de art. 289 C. pr. pen., care constă în încunoştinţarea acestora de către persoana vătămată
despre săvârşirea infracţiunii căreia i-a căzut victimă.
Diferenţa dintre cele două este că organele judiciare, în cazul în care nu este necesară plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, pot să pună în mişcare acţiunea penală în lipsa sesizării victimei, dar în
cazul în care plângerea este o condiţie de procedibilitate şi pedepsibilitate, acţiunea penală nu poate fi
pornită în lipsa plângerii prealabile. Plângerea prealabilă nu se identifică nici cu denunţul penal, care este
un act al unei persoane ce deţine date despre săvârşirea unei infracţiuni, de încunoştinţare a organelor
judiciare.
Titularul plângerii prealabile este persoana – fizică sau juridică – vătămată prin infracţiunea pentru care
se cere tragerea la răspundere penală.
Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, a căror neîntrunire
atrage inexistenţa sau nevaliditatea plângerii.
Plângerea prealabilă lipseşte:
– când persoana vătămată nu a formulat deloc plângere;
– când plângerea a fost formulată după expirarea termenului de 3 luni;
– când plângerea a fost formulată de o altă persoană decât persoana vătămată;
– când din conţinutul său lipseşte manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, în sensul tragerii la
răspundere penală a infractorului.
Depunerea plângerii la un organ judiciar necompetent nu afectează valabilitatea acesteia, deoarece
organul necompetent este obligat să trimită petiţia la organul care are, potrivit legii, abilitarea să o
soluţioneze*1).
Cu toate că legea nu prevede anume acest lucru, plângerea prealabilă formulată în faţa organelor
judiciare trebuie să se sprijine pe fapte reale, adică cel care o depune să se bazeze pe fapte petrecute în
lumea obiectivă.
Dacă plângerea este formulată cu rea-credinţă, petentul poate fi tras la răspundere penală pentru
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare.
Dacă a fost formulată în termen, plângerea prealabilă incompletă poate fi completată cu anumite date
care nu contrazic conţinutul iniţial*2). Nu este o greşeală care să afecteze existenţa plângerii prealabile
eroarea cu privire la datele de identificare a făptuitorului, în situaţia în care din conţinutul plângerii rezultă
date suficiente pentru stabilirea persoanei făptuitorului, neexistând niciun dubiu în acest sens*3).
Depunerea unei plângeri prealabile de către un mandatar general nu îndeplineşte cerinţa legală, astfel
încât plângerea este considerată inexistentă. Pentru valabilitatea plângerii, mandatul trebuie să fie special
(ad litem), iar procura se ataşează plângerii. Plângerea prealabilă poate fi redactată şi semnată de către
avocat dacă persoana vătămată i-a dat mandat special, concretizat în cuprinsul împuternicirii avocaţiale*4).
De lege lata, dacă persoana vătămată a decedat în urma comiterii infracţiunii de omor, fiind totodată şi
victima infracţiunii de tentativă de viol, comisă cu acelaşi prilej, inculpatul poate fi tras la răspundere
penală şi pentru această din urmă infracţiune, chiar dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei
vătămate*5).
În ipoteza în care prin infracţiune sunt vătămate mai multe persoane, dreptul de a introduce plângere
aparţine oricărora dintre victime. Depunerea plângerii prealabile numai de către una dintre persoanele
vătămate echivalează cu situaţia în care toate victimele ar fi formulat plângere. Această soluţie reprezintă
regula indivizibilităţii active.
În situaţia în care există o singură victimă şi mai mulţi făptuitori, în baza aceleiaşi reguli a
indivizibilităţii, dar pasive de data aceasta, plângerea împotriva unuia dintre făptuitori este considerată
introdusă împotriva tuturor, însă în cazul în care competenţa după calitatea persoanei este diferită, iar
disjungerea nu este posibilă, cauza va reveni spre soluţionare organului de urmărire penală competent după
calitatea făptuitorului, instanţa urmând a fi sesizată cu rechizitoriu*6).
Dacă persoana vătămată este o persoană fără capacitate de exerciţiu sau care are capacitate de exerciţiu
restrânsă, plângerea prealabilă nu este practic necesară, deoarece organele judiciare se pot autosesiza.
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de
expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare din oficiu.
În toate cazurile prevăzute de art. 157 alin. (4) C. pen., procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală,
indiferent de existenţa sau nu a unei plângeri prealabile, iar, odată pusă în mişcare acţiunea penală din
oficiu, aceasta este guvernată de principiul oficialităţii, astfel că nu este posibilă retragerea plângerii
prealabile.
În cazul părinţilor, plângerea este valabilă dacă este introdusă de unul singur dintre părinţi, chiar dacă
făptuitor este celălalt. Într-o asemenea ipoteză, acesta nu poate retrage plângerea depusă de celălalt soţ,
deoarece nu poate avea în aceeaşi cauză dubla calitate – reprezentant al părţii adverse şi inculpat.
Cu toate că legea nu prevede o atare posibilitate, dacă persoana vătămată nu a putut introduce plângerea
prealabilă în termenul de 3 luni, din motive mai presus de voinţa sa, este posibilă repunerea în termenul de
introducere a plângerii, aplicându-se, pe baza suplimentului analogic, art. 411 C. pr. pen*7).
Repunerea în termen operează, de asemenea, dacă în timpul procesului penal este schimbată încadrarea
juridică pentru o faptă dintre cele care presupun formularea plângerii prealabile, când persoana vătămată
este chemată şi întrebată dacă înţelege să depună plângere penală. De la data când organul judiciar a
anunţat persoana vătămată, aceasta are un termen de 3 luni*8).
Şi în cazul în care făptuitorul nu este cunoscut, termenul de 3 luni curge de la data când persoana
vătămată a aflat despre „săvârşirea faptei”, indiferent dacă ştie sau nu cine este făptuitorul.
O situaţie specială există în cazul infracţiunilor flagrante pedepsite la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, caz în care organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa
plângerii prealabile. După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana
vătămată şi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar,
organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
Plângerea prealabilă depusă în termen la oficiul poştal sau orice altă unitate care efectuează trimiteri
poştale (Cargus, DHL, Fan Curier etc.), prin scrisoare recomandată, este valabil formulată, iar recipisa va
constitui dovada depunerii, dacă înregistrarea la organul competent a avut loc după expirarea termenului de
2 luni.
 Dacă înăuntrul termenului de introducere a plângerii prealabile, dar înainte de formularea acesteia,
intervine o lege care amnistiază fapta prevăzută de legea penală, organul judiciar va dispune aplicarea
actului de clemenţă. Soluţia va fi menţinută chiar dacă ulterior, în termenul prevăzut de lege, persoana
vătămată depune plângere, deoarece s-a consumat o cauză care lasă fără obiect acţiunea penală*9).
Posibilitatea unui concurs între amnistie şi lipsa plângerii prealabile este exclusă, deoarece, dacă plângerea
nu a fost depusă în termen, ea lipseşte, iar dacă a fost depusă în termen se aplică soluţia de mai sus.
În ipoteza în care în aceeaşi zi se împlineşte termenul prescripţiei şi, totodată, expiră termenul pentru
depunerea plângerii (făptuitorul a fost identificat târziu), se consideră că prevalează incidenţa prescripţiei
răspunderii penale*10).
În situaţia în care, după introducerea plângerii prealabile, persoana vătămată decedează, acţiunea
penală nu se stinge, exerciţiul său urmând a fi preluat de procuror.

*1) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1860/1981, în RRD nr. 8/1982, p. 63.
*2) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1408/1981, în RRD nr. 1/1982, p. 65.
*3) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1157/1984, în RRD nr. 2/1985, p. 74.
*4) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1069/1971, în RRD nr. 10/1971, p. 176.
*5) Pentru soluţiile existente în practica judiciară şi pentru discuţiile purtate în doctrină cu privire la
această problemă de drept, a se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 4385/1971, în Culegere de decizii pe
anul 1971, p. 466; N. Bonchiş, op. cit., p. 78.
*6) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1416/1984, în RRD nr. 10/1985, p. 76.
*7) A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca,
Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român, partea specială, vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1976, p. 100.
*8) A se vedea N. Bonchiş, op. cit., p. 124.
*9) În doctrină a fost propusă şi soluţia, cu care nu suntem de acord, a constatării lipsei plângerii (A se
vedea Jud. Sighetul-Marmaţiei, Sent. pen. nr. 262/1974, în RRD nr. 5/1976, cu notă de I. Munteanu, p. 6).
Indiferent când intervine, înainte sau după depunerea plângerii prealabile, amnistia va produce efectul
prevăzut de art. 10 lit. g) C. pr. pen. anterior. A se vedea şi N. Bonchiş, op. cit., p. 97–98.
*10) A se vedea, în acest sens, N. Bonchiş, op. cit., p. 126.

ART. 158
Retragerea plângerii prealabile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, formularea
unei asemenea plângeri nu înlătură părţii vătămate dreptul de a dispune în viitor, în condiţiile prevăzute de
lege, de soarta acţiunii penale. Depunerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă revocabilă.
Una dintre modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea acesteia. Se poate spune că în
această materie funcţionează regula simetriei, conform căreia plângerea prealabilă poate fi retrasă în cazul
infracţiunilor pentru care este necesară, dar numai în cazul acestor infracţiuni. Excepţie fac cazurile când
legea permite promovarea acţiunii penale şi din oficiu, iar organele judiciare s-au autosesizat.
Retragerea plângerii prealabile este un act juridic unilateral personal prin care persoana vătămată, ce a
formulat plângere prealabilă, retractează această plângere în mod irevocabil, astfel că ea nu va mai putea
reveni asupra retragerii. Retragerea plângerii prealabile poate avea loc fie personal, fie prin mandatar
special. Considerăm însă că retragerea plângerii se poate face şi prin declaraţie autentică (sau chiar
atestată de avocat), care este înaintată la dosarul cauzei. Dacă declaraţia de renunţare a ajuns la registratura
instanţei în ziua procesului, dar dintr-o eroare a funcţionarilor aceasta nu a intrat la dosar, cauza aflându-se
în recurs, singura soluţie este promovarea unei contestaţii în anulare.
 În jurisprudenţă şi doctrină se discută dacă actul juridic al retragerii plângerii prealabile poate fi anulat în
cazul în care este afectat de vreun motiv de nulitate (violenţă, dol, eroare etc.). În general, răspunsul este
pozitiv, în sensul că anularea retragerii poate fi obţinută în condiţiile statornicite pentru nulităţile relative,
dacă este vorba despre o încălcare a normelor care disciplinează procesul penal, s-a produs o vătămare, iar
aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului*1).
La cererea inculpatului, instanţa va continua procesul penal pentru a-i da dreptul acestuia să-şi
dovedească nevinovăţia sa. Dacă până la sfârşitul procesului acesta probează nevinovăţia, el va fi achitat.
În caz contrar, va rămâne eficientă retragerea plângerii prealabile.
Pentru a fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;
– să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retractare;
– să fie totală şi necondiţionată. O eventuală tranzacţie sub aspectul laturii civile rămâne în afara
regimului juridic al retragerii plângerii prealabile, astfel că, dacă făptuitorul nu-şi îndeplineşte
obligaţiile asumate prin tranzacţie, el nu poate reveni asupra retractării, deoarece retragerea a fost totală şi
necondiţionată. Singura posibilitate este aceea ca persoana vătămată să-şi valorifice pretenţiile civile pe
cale unei acţiuni la instanţa civilă;
– să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii*2);
– în cazul în care există mai multe persoane vătămate prin aceeaşi faptă, retragerea plângerii să fie făcută
de către toate victimele.
Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă, inclusiv în
ipoteza în care este făcută de persoana juridică prin reprezentanţii legali sau convenţionali.
Retragerea plângerii penale în faza urmăriri penale poate determina soluţia neînceperii urmăririi penale
sau a încetării urmăririi penale, după caz, iar în faza de judecată instanţa va dispune încetarea procesului
penal. Retragerea plângerii prealabile este posibilă cât timp există un proces penal în curs sau sunt derulate
acte premergătoare. După emiterea unei soluţii definitive, retragerea plângerii prealabile nu mai poate fi
făcută, deoarece lipseşte acţiunea penală.
Contestarea în recurs de către un părinte a retragerii plângerii prealabile făcută de celălalt nu poate avea
loc, deoarece ambii părinţi exercită drepturile părinteşti*3).

*1) N. Bonchiş, op. cit., p. 136.

*2) Sub reglementarea anterioară, în cazul mai multor infractori, retragerea trebuia făcută faţă de toţi.
Retragerea numai faţă de unul dintre făptuitori era lipsită de eficienţă (a se vedea Trib. Suprem, s. pen.,
Dec. nr. 1248/1978, în RRD nr. 1/1979, p. 50).
*3) A se vedea Trib. Hunedoara, Dec. pen. nr. 31/1983, în RRD nr. 6/1984, p. 68.

ART. 159
Împăcarea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)

Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, în cazul căreia funcţionează regula simetriei, împăcarea
părţilor nu este posibilă decât dacă este prevăzut acest lucru în mod expres*1).
Pentru a produce efecte juridice, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să aibă loc în cazurile prevăzute de lege (de regulă, când acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu);
– să intervină direct între partea vătămată şi infractor sau prin mandatar special;
– să fie totală şi necondiţionată;
– să intervină până la citirea actului de sesizare în faţa instanţei.
 În caz de reluare a procesului penal dintr-o etapă procesuală anterioară citirii actului de sesizare,
împăcarea redevine posibilă.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit. Pentru persoanele lipsite
de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate
de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional ori de
către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit
infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea
aceleiaşi fapte. Dacă infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispoziţiile
art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
Când împăcarea presupune şi încheierea unei tranzacţii, dacă vreuna dintre părţi nu o respectă, partea
îndreptăţită are la îndemână o acţiune civilă. O eventuală cauză de nulitate a tranzacţiei nu poate fi
rezolvată decât pe baza unei acţiuni civile în anularea înţelegerii*2), iar în caz de câştig putând fi iniţiată o
cerere de revizuire.
Când există pluralitate de făptuitori, iar partea vătămată se împacă numai cu unii dintre aceştia,
circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună poate fi reţinută, cu toate
că urmează să răspundă penal mai puţin de trei dintre făptuitori*3).
Conform art. 23 C. pr. pen., referitor la pretenţiile civile, în cursul procesului penal, inculpatul, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii. De
asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte,
pretenţiile părţii civile.
În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu
privire la pretenţiile civile nerecunoscute, pot fi administrate probe.

*1) În Codul penal anterior exista o excepţie, şi anume infracţiunea de seducţie, în cazul căreia era
posibilă împăcarea, deşi nu era necesară plângerea prealabilă.
*2) A se vedea Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 58/1980, în RRD nr. 7/1980, p. 57.
*3) A se vedea Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 188/1981, în RRD nr. 1/1982, p. 49.

TITLUL VIII
Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

ART. 160
Efectele graţierii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de graţiere şi natura juridică a graţierii

Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei
aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară (art. 1 din Legea nr. 546/2002 privind
graţierea şi procedura acordării graţierii)*1). Aşa cum rezultă din definiţia legală, graţierea presupune
renunţarea din partea statului la pretenţia de a executa o pedeapsă aplicată de instanţă, renunţare care poate
fi totală sau parţială, ori comutarea pedepsei în una mai uşoară.
Aşa fiind, s-ar putea pune întrebarea dacă o asemenea renunţare sau comutare este posibilă şi
întemeiată din punct de vedere juridic, întrucât infracţiunea s-a săvârşit, iar instanţa a pronunţat o
pedeapsă în conformitate cu legea penală. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, deoarece instituţia
graţierii este consacrată de Constituţie şi reglementată de legea penală şi se acordă tot printr-un act al
puterii de stat, aşa încât înlăturarea executării pedepsei sau schimbarea duratei ori felului pedepsei se
efectuează în virtutea şi temeiurile legii.
Graţierea este o cauză de înlăturare a unora dintre consecinţele condamnării şi un mijloc de
individualizare a constrângerii juridice penale*2). Ţinând seama de efectele sale, graţierea este, de
principiu, o cauză personală de înlăturare sau modificare a executării pedepsei, întrucât se referă la
pedeapsa ce se execută şi, implicit, la persoana celui care execută.
Pentru acest considerent, graţierea se acordă şi operează in personam. Dacă principial graţierea
funcţionează ca o măsură cu caracter personal (individual), nimic nu împiedică să fie acordată in rem
pentru anumite condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au
fost pronunţate. Graţierea, în acest caz, capătă caracter real şi se acordă unui număr nedeterminat de
persoane.
Graţierea are o dublă natură juridică: de drept constituţional şi de drept penal*3). În Constituţie sunt
prevăzute autorităţile publice care au dreptul de a acorda graţierea. În art. 73 alin. (3) lit. i) Constituţie,
revizuită, se prevede că „prin lege organică se acordă graţiere colectivă”, iar în art. 94 lit. d) se prevede că
„Preşedintele României acordă graţierea individuală”.
Ca instituţie de drept penal, graţierea este reglementată prin dispoziţiile art. 160 C. pen., unde sunt
stabilite efectele pe care această măsură le produce, şi prin dispoziţiile Legii nr. 546/2002 privind graţierea
şi procedura acordării graţierii.

2. Clasificarea graţierii
Graţierea se clasifică în raport cu anumite criterii:
a) în raport cu persoanele beneficiare, graţierea este individuală şi colectivă.
Graţierea este individuală atunci când se acordă intuitu personae, chiar dacă actul de graţiere se referă
la un grup de persoane, şi numai pentru pedepse aplicate prin hotărâri definitive; cererea anterioară
condamnării este inadmisibilă.
Graţierea este colectivă atunci când este acordată pentru una sau mai multe categorii de condamnări şi
nu are în vedere persoane determinate. Are caracter real, putând profita tuturor participanţilor, dacă
pedepsele aplicate se încadrează în limita stabilită de legea de graţiere şi nu operează vreo cauză personală
de exceptare. Poate fi acordată şi pentru pedepse neaplicate, dar care vizează infracţiuni săvârşite înainte
de graţiere.
b) după condiţiile în care se acordă, graţierea este necondiţionată şi condiţionată.
Graţierea este necondiţionată (pură şi simplă) atunci când legea de graţiere, în conţinutul său, nu
stabileşte niciun fel de condiţii, mai puţin cele referitoare la obiectul său şi la data săvârşirii faptelor penale.
Graţierea este condiţionată în măsura în care, în conţinutul legii de graţiere, sunt prevăzute anumite
cerinţe privitoare la: persoana condamnatului (vârsta, situaţia familială)*4); antecedentele penale (de
exemplu, condamnatul să nu fie recidivist); urmarea infracţiunii (de exemplu, prejudiciul cauzat prin
săvârşirea anumitor infracţiuni să nu depăşească un anumit plafon valoric)*5); conduita după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare (condamnatul să nu se fi sustras de la executarea pedepsei);
comportarea după acordarea beneficiului clemenţei înăuntrul unei perioade, de regulă de 3 ani de la data
aplicării actului de graţiere, denumită termen de încercare sau termen de condiţie.
Condamnatul care se bucură de o astfel de graţiere condiţionată, dacă săvârşeşte o infracţiune
intenţionată în termenul prevăzut în actul de clemenţă, va executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea
infracţiune şi pedeapsa neexecutată ca urmare a actului de graţiere*6).
c) după întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală sau parţială ori poate avea forma comutării.
Graţierea este totală când, potrivit legii de graţiere, se înlătură integral executarea pedepsei
pronunţate*7).
Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executarea pedepsei pronunţate, determinată,
de regulă, prin indicarea unei fracţii, prin referire la pedeapsa de executat ori prin arătarea cuantumului
reducerii (în ani, luni), îndeosebi la graţierile individuale. Întotdeauna, coeficienţii de reducere a pedepselor
sunt invers proporţionali cu cuantumul pedepsei pronunţate*8).
Graţierea constituie o comutare atunci când prin actul de clemenţă se înlocuieşte felul pedepsei, în
sensul că pedeapsa mai gravă ca natură se înlocuieşte cu o pedeapsă mai uşoară ca natură. De exemplu, în
locul detenţiunii pe viaţă urmează să se execute pedeapsa cu închisoarea pe durata ei maximă sau în locul
pedepsei închisorii se va executa pedeapsa cu amenda. De regulă, comutarea, ca formă a graţierii, se poate
acorda individual, la cerere sau la propunere, dar se poate acorda şi colectiv*9).

3. Obiectul graţierii şi caracterul obligatoriu al graţierii

Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o anumită infracţiune şi nu pedeapsa rezultată pentru un
concurs de infracţiuni*10). De aceea, dacă cel condamnat a săvârşit un concurs de infracţiuni, instanţa
trebuie să verifice incidenţa graţierii în raport cu fiecare pedeapsă stabilită pentru infracţiunile concurente,
urmând să recalculeze pedeapsa rezultantă în raport cu pedepsele care au rămas de executat.
Graţierea, prin esenţa ei, nu poate privi decât pedepse neexecutate. În consecinţă, în cazul în care
inculpatul a fost arestat preventiv şi i s-a aplicat o pedeapsă egală sau mai mică decât perioada arestării
preventive, nu se va putea constata că pedeapsa este graţiată, deoarece ea este stinsă prin executarea
efectivă. Dacă pedeapsa a fost executată ori a intervenit prescripţia executării pedepsei, graţierea este
exclusă*11).
Graţierea are ca obiect pedepse aplicate pentru infracţiuni săvârşite până la data intrării în vigoare a
actului de graţiere, dispoziţie prevăzută în însuşi actul de clemenţă*12).
Graţierea poate fi acordată şi pentru pedepse aplicate după adoptarea şi intrarea în vigoare a actului de
clemenţă, dar pentru infracţiuni săvârşite anterior acestuia, caz în care graţierea produce efecte de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Dacă, dimpotrivă, actul de graţiere intră în vigoare ulterior
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, efectele graţierii se produc la data când legea de graţiere a
devenit activă, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească pentru aplicarea efectelor actului de
graţiere*13).
Actul de graţiere îşi va produce efecte oriunde se va aplica în cazul infracţiunilor continue, continuate
sau de obicei numai dacă momentul încetării activităţii infracţionale se situează în timp anterior datei
menţionate în conţinutul legii de graţiere.
Determinarea obiectului graţierii în legea de graţiere se poate face prin:
a) referire la cuantumul pedepsei aplicate. Este modul cel mai frecvent folosit pentru a stabili ce
pedepse urmează a fi graţiate printr-o anumită lege de graţiere. De regulă, sunt graţiate integral pedepse
mai reduse şi doar parţial cele cu durată mai mare.
b) indicarea naturii infracţiunilor săvârşite. În legea de graţiere se face menţiunea explicită şi
limitativă a infracţiunilor a căror pedepse rămase definitive sunt graţiate*14).
c) stabilirea, atât a cuantumului pedepsei aplicate de instanţă, cât şi a naturii infracţiunii pentru
care s-a aplicat pedeapsa. Este un criteriu de determinare a pedepselor care fac obiectul graţierii mai rar
folosit. A fost utilizat de Decretul nr. 421/1955, care în art. 1 prevedea că sunt graţiaţi în întregime cei
condamnaţi la pedepse privative de libertate până la 10 ani inclusiv pentru săvârşirea de crime de război
împotriva păcii şi umanităţii, prevăzute în unele legi speciale.
d) precizarea elementului subiectiv al infracţiunii. Poate fi avut în vedere şi elementul subiectiv în
determinarea obiectului graţierii. Ţinând seama că o faptă săvârşită din culpă prezintă a gravitate mai
redusă, legiuitorul poate recurge la graţierea pedepselor aplicate pentru astfel de infracţiuni. Acest criteriu
de determinare a obiectului graţierii a fost folosit în Legea nr. 25/1967 prin care au fost graţiaţi cei
condamnaţi pentru infracţiuni neintenţionate.
Graţierea are caracter de măsură obligatorie, beneficiul ei neputând fi refuzat de către cei cărora li se
acordă sau de cei cărora le este destinată, indiferent dacă graţierea a fost cerută sau acordată din oficiu ori
la propunerea organelor în drept.
 4. Procedura acordării graţierii
a) Graţierea individuală poate fi acordată prin decret al Preşedintelui României, la cerere sau din
oficiu, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Cererea de graţiere individuală, împreună cu actele anexate, se adresează Preşedintelui României şi
poate fi făcută de: a) persoana fizică condamnată, apărătorul ori reprezentatului legal al acesteia; b) soţul
persoanei fizice condamnate, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de
aceleaşi rude ale soţului persoanei condamnate; c) reprezentantul legal sau apărătorul persoanei juridice
condamnate (art. 4 din Legea nr. 546/2002). Cererea de graţiere conţine în mod obligatoriu datele de
identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se solicită graţierea [art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 546/2002].
La cererea de graţiere formulată în cazul persoanei fizice se anexează, în copie legalizată, hotărârea
definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz, acte de stare civilă, certificate
medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le consideră necesare în susţinerea
cererii sale. La cererea de graţiere formulată în cazul persoanei juridice se anexează, în copie legalizată,
hotărârea definitivă de condamnare, adeverinţă emisă de organul care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice sau care a înregistrat persoana juridică, din care să rezulte antecedentele penale ale acesteia,
precum şi alte acte pe care solicitantul le consideră necesare în susţinerea cererii sale [art. 5 alin. (3) din
Legea nr. 546/2002].
În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poate solicita, atunci când
consideră necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei, care este obligat să le înainteze în termen
de 30 de zile de la data solicitării.
De asemenea, atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate solicita informaţii cu privire
la persoana fizică organelor administraţiei publice, conducătorului locului de detenţie, organelor
judecătoreşti şi ale parchetelor, organelor de poliţie şi altor instituţii publice, precum şi comandantului
unităţii, pentru condamnaţi militari.
În cazul cererilor de graţiere formulate pentru persoana juridică, Preşedintele României poate solicita,
atunci când consideră necesar, informaţii de la registrul comerţului, de la autorităţile cu atribuţii de control
în domeniul fiscal şi vamal, de la organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice sau care a
înregistrat persoana juridică, de la organele administraţiei publice locale, precum şi de la orice altă
instituţie publică (art. 6 din Legea nr. 546/2002).
Decretul de graţiere individuală se publică în Monitorul Oficial şi trebuie să conţină: a) datele de
identificare a persoanei condamnate: numele, prenumele, prenumele părinţilor, data şi locul naşterii în
cazul persoanei fizice, respectiv denumirea, sediul, cod de înregistrare fiscală, actul prin care s-a aprobat
înfiinţarea persoanei juridice; b) elementele de identificare a hotărârii judecătoreşti de condamnare; c)
pedeapsa aplicată de instanţă care face obiectul graţierii; d) modalitatea graţierii – totală sau parţială,
indicându-se partea de pedeapsă graţiată, pentru graţierea parţială (art. 8 din Legea nr. 546/2002).
Graţierea individuală se acordă necondiţionat. În situaţia respingerii cererii de graţiere, actul de
respingere va fi comunicat persoanei care a introdus cererea, în termen de 30 de zile de la data adoptării
deciziei de către Preşedintele României.
Poate fi refuzată graţierea individuală de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de o altă
persoană, afară de cazul când condamnatul este minor. Decretul de graţiere individuală nu poate fi revocat
(art. 11 din Legea nr. 546/2002).
Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse.
Graţierea individuală în cazul persoanei fizice se acordă numai pentru pedepse sau măsuri educative
private de libertate.
Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza
sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu suspendarea executării pedepsei, precum şi
pedepsele complementare şi cele accesorii aplicate persoanei fizice.
 În cazul persoanei juridice pot fi graţiate atât pedeapsa principală, cât şi pedepsele complementare
prevăzute în art. 139 şi 140 C. pen.
Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative pronunţate într-
o cauză penală (art. 9 din Legea nr. 546/2002).
b) Graţierea colectivă se acordă de către Parlament, prin lege organică, fie din oficiu, fie la
iniţiativa Guvernului. În cazul iniţierii legii de către Guvern, sarcina elaborării proiectului de lege revine
Ministerului Justiţiei. Administraţia Naţională a Penitenciarelor poate face propuneri motivate Ministerului
Justiţiei, în vederea iniţierii unei legi de graţiere (art. 15 din Legea nr. 546/2002).

5. Efectele graţierii asupra pedepsei principale şi a măsurilor educative

A. Efectele graţierii asupra pedepsei principale

În art. 160 alin. (1) C. pen. se prevede: „Graţierea are ca efect înlăturarea, în total sau în parte, a
executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară”. Este adevărat că textul de lege nu face
nicio menţiune în privinţa efectelor graţierii, după cum aceasta este condiţionată sau necondiţionată,
dar în practică, în majoritatea actelor de graţiere, se condiţionează aplicarea efectelor de conduita de viitor
a condamnatului, puţine fiind cele care nu prevăd obligaţia condamnatului de a nu comite infracţiuni într-o
anumită perioadă pentru a fi iertat de pedeapsă. Având în vedere că sunt unele particularităţi în privinţa
efectelor graţierii, după cum aceasta este ori nu condiţionată, vom proceda la examinarea acestora diferit.
a) Efectele graţierii necondiţionate. În cazul graţierii totale, pedeapsa va fi considerată ca executată
fie la data aplicării actului de clemenţă, în ipoteza graţierii după condamnare, fie la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti, în situaţia graţierii înainte de condamnare. Dacă persoana graţiată va
săvârşi o nouă infracţiune, se va găsi în stare de recidivă postexecutorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile
acesteia.
În cazul graţierii parţiale, trebuie făcută distincţia în funcţie de împrejurarea dacă, în concret, inculpatul
sau condamnatul mai are de executat ori nu un rest de pedeapsă. Executarea pedepsei va fi înlăturată dacă,
în situaţia graţierii după condamnare, fusese deja executată o fracţiune din pedeapsă egală sau mai mare
decât partea graţiată (de exemplu, dacă inculpatul a fost condamnat la 5 ani închisoare, iar pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa a fost graţiată cu jumătate, iar el executase 3 ani din pedeapsă, restul de
pedeapsă nu se mai execută). De asemenea, în situaţia graţierii înainte de condamnare, dacă perioada
arestării preventive este mai mare sau egală cu restul negraţiat, pedeapsa nu va mai fi pusă în executare.
Inculpatul va începe, iar condamnatul va continua executarea, în măsura în care, după aplicarea graţierii,
va mai rămâne de executat un rest de pedeapsă.
b) Efectele graţierii condiţionate. Graţierea totală produce efecte identice celor ale graţierii
necondiţionate, dar cu caracter provizoriu, fostul condamnat fiind supus unui termen de încercare prevăzut
în actul de graţiere.
În cazul graţierii înainte de condamnare, termenul de încercare începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. Dacă graţierea intervine după condamnare, termenul de încercare
va începe să curgă de la data intrării în vigoare a actului de clemenţă.
Graţierea parţială condiţionată produce efecte distincte în raport cu stadiul executării pedepsei. Va
avea loc înlăturarea pedepsei în cazul în care condamnatul executase o parte din pedeapsă egală sau mai
mare decât fracţiunea graţiată. Executarea pedepsei va începe sau va continua dacă, după reducerea
pedepsei, rămâne un rest de executat.
c) Efectele graţierilor succesive. Întrucât este posibil ca în cursul executării unei pedepse de mai lungă
durată să intervină mai multe acte de graţiere parţială, se pune problema dacă aceste acte de clemenţă pot
reduce succesiv pedeapsa aplicată condamnatului. Aşa cum s-a arătat în doctrina penală, aceste reduceri
sunt posibile şi utile*15). De aceea, un condamnat poate beneficia de mai multe graţieri.
 Autoritatea care acordă graţierea poate să prevadă, din raţiuni de politică penală, că nu beneficiază de
graţiere condamnaţii care au mai beneficiat de graţierea parţială a aceleiaşi pedepse într-un anumit
interval*16) sau că beneficiază de dispoziţiile de graţiere mai favorabile*17).

B. Efectele graţierii asupra măsurilor educative

Întrucât în noul Cod penal, potrivit art. 114, faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune, se poate lua
numai o măsură educativă, este logic ca măsura graţierii să poată produce efecte şi asupra acestor sancţiuni
penale, putând opera în mod asemănător situaţiei în care a fost aplicată o pedeapsă principală.
Prin urmare, graţierea măsurilor educative poate fi totală, parţială (ţinând seama că şi la măsurile
educative sunt prevăzute limite speciale), condiţionată sau necondiţionată.
Ca o particularitate a efectelor graţierii asupra măsurilor educative, în raport cu efectele graţierii asupra
pedepsei principale, este aceea că în privinţa măsurilor educative neprivative de libertate, prin actul de
graţiere, se pot înlătura efectele graţierii, dacă se apreciază că aceasta ar fi în beneficiul minorului şi se
prevede în mod expres în actul de graţiere.

6. Limitele efectelor graţierii

În art. 160 C. pen. sunt prevăzute, pe de o parte, cazurile în care graţierea nu are efecte asupra unor
sancţiuni de drept penal sau a altor consecinţe ale infracţiunii, iar, pe de altă parte, cazurile în care
graţierea nu are efecte asupra unor sancţiuni de drept penal, în afară de cazul când se dispune altfel
prin actul de graţiere.
a) Potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (3) C. pen., graţierea nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Măsurile de siguranţă sunt exceptate întotdeauna de
la graţiere, fiindcă acestea se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât timp cât
există aceste stări. Prin urmare, chiar dacă pedeapsa principală este stinsă prin graţiere, fostul condamnat
este obligat să execute măsura de siguranţă, indiferent de natura acesteia.
Graţierea nu are efecte nici asupra drepturilor persoanei vătămate, adică asupra despăgubirilor civile, ori
a cheltuielilor de judecată ocazionate de culpa făptuitorului.
b) Potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2) şi alin. (4) C. pen., graţierea nu are efecte asupra pedepselor
complementare şi a măsurilor educative neprivative de libertate, precum şi a pedepselor a căror
executare este suspendată sub supraveghere, afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de
graţiere.
Dacă în actul de graţiere nu se face nicio menţiune cu privire la pedepsele complementare, înseamnă că
acestea nu sunt graţiate şi urmează să fie executate*18).
În privinţa măsurilor educative neprivative de liberate, s-a instituit regula potrivit căreia graţierea să nu
aibă efecte în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere, dând în acest fel posibilitatea
autorităţii abilitate să aprecieze dacă este ori nu în beneficiul minorului graţierea acestor măsuri educative.
În concepţia noului Cod penal, graţierea nu mai are efecte asupra pedepselor a căror executare este
suspendată sub supraveghere, afară de cazul în care se dispune astfel prin actul de graţiere. În această din
urmă ipoteză, graţierea va avea efect, în primul rând, asupra duratei pedepsei, iar, în al doilea rând,
termenul de încercare se reduce în măsura în care graţierea a operat asupra pedepsei principale.

*1) Publicată în M. Of. nr. 755 din 16 octombrie 2002, modificată şi completată prin Legea nr. 187/2012
de punere în aplicare a Codului penal.
*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 345.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 637.
*4) De exemplu, Decretul nr. 155/1953 prevede că se graţiază pedepsele privative de libertate aplicate
pentru infracţiunile menţionate în acest act normativ, dacă aceste pedepse se execută de către femei gravide
sau care au copii sub 7 ani şi de către bătrâni peste 60 de ani.
 *5) De exemplu, Decretul nr. 5/1963 prevede, printre altele, că se graţiază pedepsele privative de
libertate aplicate pentru infracţiuni neintenţionate prin care s-a cauzat o pagubă avutului obştesc de până la
50.000 lei.
*6) De exemplu, Decretul nr. 290/1984, în art. 13 prevede că cei graţiaţi, care în curs de 3 ani săvârşesc
o infracţiune intenţionată, vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune şi pedeapsa
neexecutată ca urmare a aplicării prezentului decret.
*7) De exemplu, Legea nr. 543/2002, în art. 1, prevedea: „Se graţiază în întregime pedepsele cu
închisoarea până la 5 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă aplicate de instanţele de judecată”.
*8) De exemplu, Decretul nr. 222/1996, în art. 2, prevedea: „Se graţiază în parte, cu 1/4 pedeapsa cu
închisoarea între 2 şi 5 ani inclusiv şi cu 1/6 pedeapsa cu închisoarea între 5 şi 8 ani inclusiv”.
*9) De exemplu, Decretul nr. 5/1963, la art. 7, prevedea: „Pedepsele celor condamnaţi la muncă silnică
pe viaţă se transformă în 25 de ani de muncă silnică”.
*10) Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 546/2002, în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au
aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni şi nu pedeapsa rezultantă.
*11) I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 386.
*12) De exemplu, în art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor
măsuri şi sancţiuni se prevede: „Dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile
aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
*13) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 640.
*14) De exemplu, Decretul nr. 20/1959, în art. 1, prevedea că se graţiază integral pedepsele privative de
libertate rămase definitive, aplicate pentru anumite infracţiuni determinate prin indicarea textului de
incriminare.
*15) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 351.
*16) Decretul nr. 543/1970 privind graţierea unor pedepse prevedea în art. 6 că dispoziţiile privind
graţierea nu se aplică celor care au beneficiat, după data de 1 ianuarie 1967, de graţiere totală sau parţială.
*17) Decretul nr. 115/1977 prevedea în art. 11 că în cazul aplicării, în mod succesiv, a unor decrete de
graţiere cu privire la aceeaşi pedeapsă, se vor lua în considerare numai dispoziţiile de graţiere mai
favorabile condamnatului.
*18) Decretul nr. 155/1953 prevedea în art. 9: „graţierea în întregime, condiţionată sau necondiţionată,
aplicată în temeiul său, are ca efect şi stingerea pedepselor complementare”.

ART. 161
Prescripţia executării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul şi natura juridică a prescripţiei executării pedepsei

Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea forţei executive a unei hotărâri definitive
de condamnare, prin trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege, fără ca ea să fie
executată*1). Prescripţia executării pedepsei face să se stingă atât obligaţia condamnatului de a executa
pedeapsa, cât şi dreptul statului de a pretinde ca acea pedeapsă să fie executată.
Raţiunea prescripţiei executării pedepsei constă în aceea că trecerea unui anumit interval de timp de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca pedeapsa aplicată să fie executată, face ca eficienţa
acesteia să se diminueze sau chiar să dispară. Punerea în executare a unei pedepse după un îndelung
interval de timp de la aplicarea ei nu mai poate contribui cu nimic la îndeplinirea funcţiilor sau la realizarea
scopului acesteia. Faptul că cel condamnat, după trecerea unui timp, uneori destul de îndelungat, nu a mai
săvârşit o altă infracţiune, iar în toată această perioadă a fost permanent sub ameninţarea pedepsei, duce la
prezumţia că el s-a reeducat.
 Prescripţia executării pedepsei, sub raportul naturii sale juridice, este o cauză de stingere a executării
pedepsei pronunţate printr-o hotărâre de condamnare definitivă şi apare ca o renunţare anticipată la dreptul
de a cere executarea pedepsei pronunţate după trecerea unui anumit interval de timp, stabilit de lege*2).

2. Efectele prescripţiei executării pedepsei

Potrivit art. 161 alin. (1) C. pen., prescripţia înlătură executarea pedepsei principale aplicate prin
hotărârea de condamnare rămasă definitivă. Înlăturarea executării pedepsei principale are loc indiferent de
infracţiunea pentru care s-a pronunţat pedeapsa ori natura sau durata pedepsei principale (detenţiunea pe
viaţă, închisoarea, amenda).
Prescripţia executării pedepsei înlătură sau stinge pedeapsa principală, dar nu şi condamnarea, care
rămâne şi constituie antecedent penal. Prescripţia operează numai asupra pedepsei principale; pedepsele
complementare, în fapt, interzicerea exerciţiului unor drepturi (celelalte pedepse complementare, adică
degradarea militară şi publicarea hotărârii definitive de condamnare pot fi executate şi în lipsa
condamnatului) urmează să fie executate după prescripţia executării pedepsei principale.
Prescripţia executării pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, pe motiv că acestea se
iau în vederea înlăturării unei stări de pericol şi pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea
penală.
Prescripţia executării măsurilor educative este reglementată în Titlul V „Minoritatea”, Capitolul IV
„Dispoziţii comune”, art. 132 C. pen.

3. Infracţiuni la care prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale

Potrivit dispoziţiilor art. 161 alin. (2) C. pen., prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în
cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise;
b) infracţiunile prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea
victimei.
Legiuitorul penal român a exceptat de la prescripţia executării pedepsele principale aplicate pentru
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, prevăzute în Titlul XII din Partea specială a Codului
penal, ca urmare a obligaţiilor asumate prin convenţiile internaţionale în materie, ratificate de România,
care îşi găsesc temeiul în semnificaţia politico-istorică a unor asemenea fapte de o gravitate aparte, prin
care se lezează interesele popoarelor lumii şi pun în primejdie însăşi civilizaţia umană. Astfel de fapte nu se
pot da uitării sau şterge din memoria oamenilor oricât timp ar trece de la comiterea lor. Aceasta este
raţiunea pentru care pedeapsa principală aplicată pentru asemenea infracţiuni să nu poată să se prescrie,
indiferent de timpul care a trecut de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În Codul penal român, de puţin timp, au fost exceptate de la prescripţia executării pedepsele principale
pentru infracţiunile de omor şi omor calificat, prevăzute la art. 188 şi 189 C. pen., şi infracţiunile
intenţionate urmate de moartea victimei, ca, de exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.
195 C. pen.), violul care a avut ca urmare moartea victimei [art. 218 alin. (4) C. pen.], lipsirea de libertate
în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) C. pen.], tâlhăria sau pirateria
urmată de moartea victimei (art. 236 C. pen.), tortura [art. 282 alin. (3) C. pen.], ultrajul, când lovirile sau
vătămările au cauzat moartea unui funcţionar public [art. 257 alin. (1) C. pen.], ultrajul judiciar, când
lovirile sau vătămările au cauzat moartea unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu [art. 279 alin. (1) C. pen.] etc.
În expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă, devenită ulterior Legea nr. 27/2012 şi care
stă la baza consacrării în Codul penal român a exceptării de la prescripţia executării pedepsei principale
aplicate pentru omor simplu, omor calificat şi pentru infracţiuni intenţionate, urmate de moartea victimei,
se evidenţiază, pe de o parte, importanţa dreptului la viaţă a omului, iar, pe de altă parte, corelarea legii
penale române cu norme şi soluţii de drept penal comparat.
 Dreptul la viaţă este cel dintâi drept pe lista drepturilor fundamentale ale omului, atâta vreme cât acesta
stă la temelia cea mai profundă şi mai stabilă a societăţii civilizate. Din acest considerent, obligaţia statului
de a ocroti prin orice mijloace, inclusiv prin cel al represiunii penale, dreptul la viaţă este o obligaţie
primordială, cu totul specială.
Dacă infracţiunile intenţionate, care duc la moartea victimei, devin imprescriptibile, funcţia de prevenţie
a legii penale este mult mai eficientă. Sub acest aspect, suprimarea vieţii unei singure persoane are aceeaşi
gravitate şi trebuie sancţionată cu aceeaşi rigurozitate ca şi crimele comise împotriva unei colectivităţi sau
a unui grup.
În multe ţări europene precum Germania, Marea Britanie, Austria, Finlanda, Danemarca, Olanda,
Estonia, Cehia, Malta, Cipru, pedeapsa pentru infracţiunea de omor este imprescriptibilă. Şi în afara
Europei există ţări cu sisteme democratice consolidate, în care pedeapsa pentru infracţiunea de omor nu se
prescrie, de exemplu, Statele Unite ale Americii (în niciunul dintre state pedeapsa pentru omor nu este
prescriptibilă), Canada sau Japonia.
Imprescriptibilitatea este prevăzută în art. 161 alin. (3) C. pen. şi pentru pedepsele aplicate infracţiunilor
de omor şi celor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care nu s-a împlinit termenul prevăzut de
lege la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012. Această soluţie a fost adoptată şi de Parlamentul Suediei
în 2010.
Nu se poate vorbi despre o retroactivitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (3) C. pen. Retroactivitatea este
interzisă numai în cazul în care s-ar sancţiona o persoană pentru o faptă care, la data când a fost săvârşită,
nu era prevăzută ca infracţiune ori s-ar aplica unei persoane o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută de
lege la data comiterii unei infracţiuni, or, prin aplicarea acestor dispoziţii, nu se încalcă principiul legalităţii
incriminării şi nici cel al legalităţii sancţiunilor de drept penal.
În concluzie, prelungirea sau înlăturarea termenelor de prescripţie, câtă vreme nu s-au împlinit, este
posibilă şi se întemeiază pe obligaţia legală a autorului infracţiunii, de a răspunde oricând pentru
consecinţele faptei sale.
Din această raţiune, dacă termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit la data intrării în
vigoare a legii noi, această nouă lege poate reglementa consecinţele, încă neepuizate, ale faptei trecute, deci
poate reglementa, ca lege activă, şi nu retroactivă, regimul prescripţiilor aflate în curs.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului*3) a decis că extinderea termenului de prescripţie (a răspunderii
penale şi a executării pedepsei principale) pentru infracţiunile săvârşite anterior, dar pentru care, la data
intrării în vigoare a legii noi, nu se împlinise încă termenul prevăzut de lege, este în acord cu prevederile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu încalcă principiul neretroactivităţii [art. 7 alin. (1)].
Eliminarea prescripţiei pentru executarea pedepselor în cazul infracţiunilor de omor şi a celor
intenţionate urmate de moartea victimei se impune, întrucât simpla condamnare a autorului acestor
infracţiuni, dacă nu este urmată de executarea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare, nu ar
reprezenta decât o măsură iluzorie de protecţie a valorilor sociale, respectiv a vieţii umane, a ideii de
justiţie şi a încrederii în justiţie.
După modul în care sunt formulate dispoziţiile care consacră imprescriptibilitatea executării pedepsei
principale aplicate infracţiunilor prevăzute în art. 188 şi 189 C. pen., lasă neclar dacă această reglementare
priveşte şi pedepsele principale aplicate pentru acele infracţiuni în conţinutul cărora intră, ca element
constitutiv, omorul simplu sau omorul calificat, cum ar fi atentatul care pune în pericol securitatea
naţională (art. 401 C. pen.), infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, când
vizează viaţa unui reprezentant al unui stat străin [art. 408 alin. (1) C. pen.], actele de terorism prevăzute la
art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea şi combaterea terorismului, modificată prin
Legea nr. 187/2012 etc., ori şi pedepsele aplicate pentru tentativă la infracţiunile de omor simplu sau
calificat.
Se pot invoca şi alte aspecte care ridică unele semne de întrebare referitoare la conţinutul dispoziţiilor
art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., pe care însă nu ne propunem să le dezvoltăm în acest comentariu.
În doctrina penală recentă, privitor la aceste dispoziţii, s-a apreciat că ele nu ar fi constituţionale*4).
 *1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 366; C. Bulai, B.N. Bulai, op.
cit., p. 645.
*2) M.A. Hotca, op. cit., p. 829.
*3) Cauza Coéme and Others c. Belgiei, Hot. din 22 iunie 2000, definitivă la 18 octombrie 2000.
*4) F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal prin Legea nr. 27/2012, în CDP nr.
1/2012, p. 15.

ART. 162
Termenele de prescripţie a executării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Termenele de prescripţie a executării pedepsei

Din examinarea dispoziţiilor art. 162 alin. (1) C. pen. rezultă că anumiţi termeni ai prescripţiei executării
pedepsei sunt precis determinaţi (20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda) ori relativ
determinaţi (5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul
celorlalte pedepse cu închisoarea), cunoscute fiind numai limita minimă şi limita maximă. Stabilirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei în fiecare caz în parte nu ridică nicio dificultate.

2. Calcularea termenelor de prescripţie a executării pedepsei

Termenele de prescripţie a executării pedepsei se calculează în raport cu pedeapsa concret aplicată
pentru o singură infracţiune sau în funcţie de pedeapsa rezultantă în caz de pluralitate de infracţiuni şi se
socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Pentru stabilirea datei când hotărârea rămâne definitivă şi începe să curgă termenul de prescripţie a
executării pedepsei, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 551 C. pr. pen. şi art. 552 C. pr. pen.
Potrivit art. 551 C. pr. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive: 1) la data pronunţării, când
hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; 2) la data expirării termenului de apel sau de
introducere a contestaţiei; 3) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei dacă aceasta s-a
produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; 4) la data pronunţării
hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
În temeiul art. 552 C. pr. pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării
acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel; hotărârea
pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când
contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.
În art. 162 alin. (3), alin. (4) şi alin. (5) C. pen. sunt prevăzute cazuri speciale de calculare a termenului
de prescripţie a executării pedepsei.
Astfel, în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de
revocare sau anulare a rămas definitivă [art. 162 alin. (3)]. De exemplu, dacă un infractor a fost condamnat
la pedeapsa închisorii de 2 ani şi s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen
de 5 ani, iar cel condamnat, cu rea-credinţă, în acest termen nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege, în temeiul art. 96 C. pen., instanţa revocă executarea
pedepsei sub supraveghere şi dispune executarea pedepsei, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare. În
această situaţie, termenul de prescripţie a executării acestei pedepse va începe să curgă de la data când
hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei de 2 ani închisoare a rămas definitivă.
De asemenea, în cazul revocării liberării condiţionate, în condiţiile art. 104 alin. (1) C. pen., termenul
de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în
raport cu durata pedepsei închisorii [art. 162 alin. (4)]. De exemplu, dacă cel condamnat la pedeapsa
închisorii de 5 ani, după executarea efectivă a 3 ani, a fost liberat condiţionat, iar acesta, pe durata
supravegherii (formată din restul de pedeapsă neexecutată, respectiv 2 ani), cu rea-credinţă, nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea
restului de pedeapsă. În această împrejurare, termenul de prescripţie al pedepsei de 2 ani rămas neexecutat
începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii de revocare a liberării condiţionate.
Dacă instanţa a procedat la înlocuirea, în condiţiile art. 63 C. pen., a pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă
şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii.
Data la care expiră termenul de prescripţie a executării pedepsei se va stabili potrivit art. 186 C. pen.,
care stabileşte calculul timpului.

ART. 163
Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Cauzele de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei

Potrivit art. 163 C. pen., cursul termenului de prescripţie se întrerupe în următoarele cazuri:
a) începerea executării pedepsei. Aceasta înseamnă depunerea condamnatului în penitenciar, deci
încarcerarea lui, ori plata unei rate a amenzii, în cazul eşalonării executării acestei pedepse. Odată cu
începerea executării pedepsei, termenul de prescripţie se întrerupe, deoarece nu este posibilă prescripţia
pedepsei în timp ce aceasta se execută.
b) sustragerea de la executare. După începerea executării pedepsei, sustragerea de la aceasta face să
curgă un nou termen de prescripţie (de exemplu, condamnatul evadează din penitenciar sau nu continuă
să plătească amenda, când acesta a fost eşalonată). Este justificată anihilarea efectelor de până atunci ale
trecerii timpului şi impunerea trecerii unui nou termen de prescripţie a executării pedepsei.
c) săvârşirea din nou a unei infracţiuni. În cazul în care condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune, este firesc să se întrerupă termenul scurs până la săvârşirea unei noi infracţiuni, atât timp cât
condamnatul dovedeşte perseverenţă pe calea infracţionalităţii.
d) înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (3) C. pen., cursul termenului de prescripţie a executării
pedepsei amenzii se întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, urmând să curgă un nou termen.

2. Efectele întreruperii prescripţiei executării pedepsei

În toate cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, timpul scurs până la apariţia cauzei
de întrerupere nu se mai ia în calcul. Pentru prescripţia executării pedepsei nu există o prescripţie
specială, ca în cazul prescripţiei răspunderii penale, ci, oricâte întreruperi ar fi, termenul de prescripţie
trebuie să curgă neîntrerupt, în întregime.

ART. 164
Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Cazurile care determină suspendarea prescripţiei executării pedepsei

Potrivit art. 164 alin. (1) C. pen., cursul prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi
condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Aceste cazuri sunt:
 a) cazul contestaţiei în anulare. În temeiul art. 430 C. pr. pen., cu denumirea marginală „Suspendarea
executării”, până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului,
poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
b) cazurile de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Conform
prevederilor art. 589 alin. (1) C. pr. pen., executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi
amânată în următoarele cazuri: a)*1) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că
persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu
permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă
instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea
publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; b) când o
condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an, în aceste cazuri, executarea pedepsei se
amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
În cazul prevăzut la lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a
provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin
acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării
expertizei medico-legale.
c) cazurile de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Potrivit art. 592
alin. (1) C. pr. pen.*2), executarea pedepsei privative de libertate poate fi întreruptă în cazurile şi condiţiile
prevăzute în art. 589 C. pr. pen., la cererea procurorului sau condamnatului, iar în cazul prevăzut la art. 589
alin. (1) lit. a), şi la cererea administraţiei penitenciarului.

2. Efectele suspendării cursului prescripţiei executării pedepsei

În cazurile de suspendare a prescripţiei executării pedepsei, curgerea termenului de prescripţie încetează
până la soluţionarea cauzei sau până când condamnatul este în măsură să înceapă sau să continue
executarea pedepsei, prescripţia urmând să-şi reia cursul în ziua în care cauza de suspendare a încetat [art.
164 alin. (2) C. pen.]. Dacă intervin mai multe suspendări succesive, după fiecare suspendare termenul
reîncepe să curgă.

*1) Lit. a) de la alin. (1) al art. 589 C. pr. pen. este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. 102
pct. 342 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii
procesual penale.
*2) Alin. (1) al art. 592 a fost modificat prin art. 102 pct. 345 din Legea nr. 255/2013.

TITLUL IX
Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

ART. 165
Reabilitarea de drept

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Condiţiile reabilitării de drept

Din analiza dispoziţiilor art. 165 C. pen. rezultă că, pentru a opera reabilitarea de drept, este necesară
întrunirea anumitor condiţii privitoare la condamnare, la termenul de reabilitare şi la conduita
condamnatului.
 a) Condiţii privitoare la condamnare. Reabilitarea de drept a persoanei fizice operează numai în cazul
condamnărilor la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul ei, sau la pedeapsa închisorii de maxim 2 ani,
aplicate pentru orice infracţiune ori pentru pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere.
Reabilitarea de drept este posibilă şi în cazul condamnărilor succesive, dar numai dacă pentru fiecare
condamnare în parte sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege*1).
În ipoteza în care, dintre pedepsele aplicate aceleiaşi persoane, unele sunt susceptibile de reabilitare de
drept, iar altele de reabilitare judecătorească, reabilitarea de drept nu operează, urmând să se ceară
pentru toate condamnările reabilitarea judecătorească. În acest caz, termenul după expirarea căruia
condamnatul poate fi reabilitat este acela prevăzut de lege pentru pedeapsa cea mai grea şi curge de la data
când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse*2). Soluţia se justifică, deoarece nu se poate admite cererea
de reabilitare numai pentru una sau pentru unele dintre condamnări pentru care să se constate intervenirea
reabilitării de drept, fiindcă reabilitarea priveşte persoana condamnatului, iar nu faptele care el le-a comis
ori sancţiunile ce i s-au aplicat*3).
b) Condiţiile referitoare la termenul de reabilitare. Pentru a opera reabilitarea de drept, este necesar
să se constate că a trecut un termen de 3 ani de la data executării pedepsei sau de la data când aceasta s-a
stins ca urmare a graţierii sau a prescripţiei executării pedepsei ori au trecut 3 ani de la împlinirea
termenului de supraveghere.
Termenul de 3 ani este unic, fără a face distincţie după cum pedeapsa este închisoarea sau amenda în
cazul persoanei fizice.
c) Condiţii privitoare la conduita condamnatului. În timpul termenului de 3 ani, condamnatul trebuie
să nu fi săvârşit o altă infracţiune. Dacă în acest interval condamnatul comite o nouă faptă penală,
reabilitarea de drept nu operează, indiferent de natura şi gravitatea faptei săvârşite, întrucât lipseşte dovada
că el s-a reeducat şi că în viitor va avea o conduită bună.
În practica judiciară şi doctrina penală s-a ridicat întrebarea de a şti dacă operează reabilitarea de drept în
cazul în care, pentru infracţiunea comisă înăuntrul termenului de 3 ani, condamnatul a beneficiat de
amnistie.
Într-o primă opinie*4), s-a susţinut că ceea ce întrerupe cursul termenului de reabilitare este săvârşirea
unei infracţiuni. Or amnistia înlătură răspunderea penală, nu şi existenţa infracţiunii constatată printr-o
hotărâre judecătorească.
În practica judiciară s-a adoptat însă şi o altă soluţie, statuându-se că, în cazul în care
condamnatul a săvârşit înăuntrul termenului de reabilitare o altă infracţiune pentru care i s-a
aplicat o pedeapsă, reabilitarea de drept operează totuşi, dacă în privinţa acestei din urmă infracţiuni
condamnatul a beneficiat de amnistie, deoarece amnistia înlătură, pe lângă executarea pedepsei şi celelalte
consecinţe ale condamnării, printre care şi aceea de a face inaplicabile dispoziţiile referitoare la reabilitarea
de drept*5).
Apreciem a fi întemeiată prima opinie, întrucât, aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate*6),
după amnistie, fapta îşi păstrează, atât din punct de vedere legal, cât şi în concret, caracterul de infracţiune.
Săvârşirea ei, chiar dacă nu atrage executarea pedepsei aplicate ca urmare a amnistiei, evidenţiază
împrejurarea că fostul condamnat nu este reeducat şi, prin urmare, nu poate beneficia de reabilitare. În
acest caz, va începe să curgă un nou termen de reabilitare, corespunzător pedepsei pentru infracţiunea
amnistiată, de la data actului de clemenţă.

2. Constatarea reabilitării de drept

Reabilitarea de drept se caracterizează prin faptul că persoana condamnată are un drept subiectiv
conferit de lege. Trecerea timpului şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 165 C. pen. atrage
reabilitarea sa ope legis, fără îndeplinirea niciunei formalităţi.
 În art. 528 C. pr. pen. se prevede că la împlinirea termenului de 3 ani menţionat în art. 165 C. pen., dacă
persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar
va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului.
Atunci când cel condamnat este interesat să dovedească faptul că a fost reabilitat de drept pentru a avea
acces la o anumită funcţie pentru care se cere ca persoana să nu aibă antecedente penale, poate să se
adreseze instanţei pentru a i se constata reabilitarea de drept. Instanţa urmează să pronunţe o hotărâre
de constatare a reabilitării de drept care, astfel constatată, nu constituie drepturi pentru condamnat*7).
Condamnatul poate, în acest fel, să facă proba reabilitării de drept pe baza copiei de pe hotărârea
judecătorească de constatare a reabilitării.

*1) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 69/1985, în RRD nr. 10/1986, p. 85.
*2) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 152/2002, în Buletinul Jurisprudenţei, 2002, p. 71; În acelaşi sens, a se
vedea C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 59/2005, în Buletinul Jurisprudenţei, 2004–2005, p. 28.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 654.
*4) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 408.
*5) Trib. Timiş, Dec. pen. nr. 78/1978, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală
pe anii 1976–1980, p. 339.
*6) I. Mândru, op. cit., p. 358.
*7) C. Bulai, Noul Cod penal, comentariu pe articole, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 530.

ART. 166
Reabilitarea judecătorească

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Noţiunea şi caracterizarea reabilitării judecătoreşti

Reabilitarea judecătorească este acea modalitate a reabilitării care poate fi obţinută numai prin
intervenţia organelor judecătoreşti, la cererea condamnatului.
Caracteristic reabilitării judecătoreşti este faptul că, pentru reabilitarea unui condamnat, nu este suficient
să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci este necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii
acestora şi pronunţarea reabilitării lui prin hotărârea instanţei de judecată. Această constatare pe cale
judecătorească este justificată de împrejurarea că, în sfera de aplicaţie a reabilitării judecătoreşti, intră
condamnări la pedepse mai grave, aşa încât prezumţia de îndreptare a fostului condamnat nu poate fi
acceptată ca temeinică decât atunci când îndeplinirea condiţiilor de reabilitare a fost amănunţit
verificată*1).
Reabilitarea judecătorească are o sferă de aplicaţie foarte largă, deoarece poate fi acordată în toate
cazurile în care nu operează reabilitarea de drept, întrucât ea reprezintă forma normală sau obişnuită de
reabilitare. Reabilitarea judecătorească nu este conferită sau dăruită de instanţă, ci recunoscută juridic când
instanţa constată, la cererea condamnatului, îndeplinirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru obţinerea
acesteia*2).

2. Termenele reabilitării judecătoreşti

Dacă la reabilitarea de drept legea cere un termen de 3 ani, pentru reabilitarea judecătorească sunt
prevăzute mai multe termene, în funcţie de natura şi durata pedepsei pe care condamnatul a executat-o
sau care este considerată ca executată. Aceste termene sunt stabilite în dispoziţiile art. 166 alin. (1) C. pen.
Astfel, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani, termenul
este de 4 ani; în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani,
termenul este de 5 ani; în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, termenul este de 7 ani; în cazul
condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii
termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate, termenul de reabilitare este de
10 ani.
Din examinarea dispoziţiilor prin care se stabilesc termenele de reabilitare judecătorească rezultă că
legiuitorul are în vedere orice condamnare suferită de cel care solicită reabilitarea, indiferent de natura sau
durata pedepsei, cu excepţia celor pentru care are loc reabilitarea de drept.
Nu are relevanţă dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată de o instanţă română sau de una
străină, dacă produce efecte pe teritoriul României, ori dacă pedeapsa a fost pronunţată pentru o singură
infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, deoarece în urma contopirii pedepselor stabilite pentru
infracţiunile concurente condamnatul a executat o singură pedeapsă.

3. Interesul condamnatului de a obţine reabilitarea judecătorească

Reabilitarea judecătorească poate fi obţinută de condamnat numai la cererea acestuia adresată
instanţei de judecată, motivată de un interes imediat şi personal al condamnatului de a ocupa o funcţie
sau de a desfăşura o activitate pentru care se cere să nu aibă antecedente penale.
Solicitarea reabilitării judecătoreşti poate fi determinată şi de un interes pe plan social, care poate face
ca fostul condamnat fie să apară ca demn de încredere şi de respect în relaţiile cu ceilalţi membrii ai
societăţii, fie să recapete sentimentul demnităţii şi dreptul de a nu i se mai reproşa trecutul în urma
încetării decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor decurgând din calitatea de fost condamnat.
Având în vedere acest din urmă interes în obţinerea reabilitării judecătoreşti, aceasta se justifică nu
numai atât timp cât condamnatul este în viaţă, dar şi după decesul acestuia, făcând ca el să rămână în
memoria celor care l-au cunoscut ca un om care s-a reintegrat social în urma condamnării sau eventual al
condamnărilor suferite. Aceasta este şi raţiunea pentru care în art. 166 alin. (2) C. pen. s-a prevăzut că
poate fi reabilitat condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare, dacă instanţa, evaluând
comportamentul lui până la deces, apreciază că merită acest beneficiu*3).

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 409.
*2) C. Bulai, op. cit., p. 533.
*3) Potrivit art. 530 alin. (1) C. pr. pen., cererea de reabilitare judecătorească, după moartea
condamnatului, se formulează de către soţ sau rudele apropiate acestuia.

ART. 167
Calculul termenului de reabilitare

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Data de la care se socotesc termenele de reabilitare

În art. 167 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. sunt prevăzute regulile cu privire la socotirea termenelor de
reabilitare, inclusiv pentru termenul de 3 ani privitor la reabilitarea de drept.
În alin. (1) al art. 167 se prevede că termenele de reabilitare se socotesc de la data când a luat sfârşit
executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.
Întrucât un prim mod de stingere a pedepsei este executarea acesteia, legiuitorul se ocupă mai întâi de
acest mod, arătând că termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei
principale.
În cazul pedepsei închisorii, data executării acesteia este data punerii în libertate a condamnatului
din locul de deţinere. În situaţia în care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate
egală cu durata detenţiunii preventive, termenul de reabilitare se socoteşte de la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare.
 Când condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de reabilitare se socoteşte de la împlinirea
durate pedepsei din a cărei executare a fost liberat condiţionat, iar nu de la data liberării condiţionate*1).
Un al doilea mod de stingere a executării pedepsei este prescripţia. În acest caz, în lege se prevede că
termenul de reabilitare se socoteşte de la data la care s-a împlinit termenul prescripţiei executării
pedepsei, ţinându-se seama de eventualele întreruperi ale cursului acesteia (a se vedea comentariul de la
art. 163 C. pen.).
Este posibil ca o persoană să fi suferit mai multe condamnări succesive, ipoteză în care termenul de
reabilitare prevăzut de lege curge pentru toate condamnările de la data când a luat sfârşit executarea
ultimei pedepse şi se socoteşte în raport cu durata pedepsei cele mai grele*2).
În temeiul art. 167 alin. (2) C. pen., pentru condamnaţii la pedeapsa amenzii, termenul de reabilitare
curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod. Un asemenea
mod ar putea fi prescripţia executării pedepsei, în care caz termenul de reabilitare se socoteşte de la data
când s-a împlinit termenul de 3 ani de la condamnarea definitivă prevăzut în art. 162 alin. (1) lit. c) C. pen.
Conform art. 167 alin. (4) C. pen., în caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul
de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere.

2. Calcularea termenului de reabilitare în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de

pedeapsă
Prin dispoziţiile art. 167 alin. (3) C. pen. a fost reglementat modul de calculare a termenului de
reabilitare, în cazul stingerii executării pedepsei cu închisoarea prin graţierea acesteia.
Legiuitorul a avut în vedere numai graţierea totală sau a restului de pedeapsă, pentru că numai în
cazul lor pedeapsa cu închisoarea se consideră a fi executată, nu şi în cazul graţierii parţiale care constă în
reducerea duratei pedepsei ce se execută ori trebuie să se execute, urmând ca cel condamnat să execute
restul de pedeapsă rămas negraţiat, în care caz termenul de reabilitare se socoteşte de la data terminării
executării.
Termenul de reabilitare se socoteşte diferit, după cum actul de graţiere are ca obiect o pedeapsă pentru
care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior intrării în vigoare a legii de graţiere sau se
referă la infracţiuni în curs de judecată.
Astfel, în cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă rămas neexecutat, termenul de reabilitare se
socoteşte de la data intrării în vigoare a legii de graţiere, în cazul graţierii colective, sau data
publicării decretului Preşedintelui României, în cazul graţierii individuale, când graţierea operează
asupra unei pedepse definitive.
În varianta graţierii colective anticipate, termenul de reabilitare se socoteşte de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare pentru care s-a aplicat legea de graţiere. Se justifică o asemenea
soluţie, întrucât pedeapsa nu există la data intrării în vigoare a legii de graţiere, motiv pentru care nu se
poate vorbi de stingerea executării ei la această dată.

3. Calcularea termenului de reabilitare în caz de suspendare sub supraveghere a executării

pedepsei sau în cazul condamnărilor succesive
Potrivit prevederilor art. 167 alin. (4) C. pen., termenul de reabilitare, în caz de suspendare sub
supraveghere a executării pedepsei, curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. Conform
dispoziţiilor art. 92 C. pen., termenul de supraveghere pentru condamnat este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a
putea fi mai mic decât durata pedepsei aplicate.
Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea
executării sub supraveghere a rămas definitivă.
Termenul de reabilitare în cazul condamnărilor succesive se calculează în raport cu pedeapsa cea mai
grea la care a fost condamnat cel care cere reabilitarea, indiferent dacă aceasta a fost aplicată pentru o
singură infracţiune sau ca pedeapsă rezultantă a unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului,
recidivei postcondamnatorii ori pluralităţii intermediare.
 *1) CSJ, Dec. s. pen. nr. 1011 din aprilie 1998, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în materia
penală, 1990–2000, p. 164; CSJ, s. pen., Dec. nr. 5603/2003, în RDP nr. 2/2003, p. 166.
*2) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 91/2004, în RDP nr. 4/2004, p. 168.

ART. 168
Condiţiile reabilitării judecătoreşti

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

Instanţa de judecată competentă poate proceda la verificarea întrunirii condiţiilor de reabilitare numai la
cererea condamnatului, iar după moartea lui, la cererea soţului sau unei rude apropiate.
Pentru admiterea cererii de reabilitare, instanţa trebuie să constate, mai întâi, dacă s-a împlinit termenul
cerut de lege de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei aplicate acestuia.
Împlinirea termenului de reabilitare constituie premisă şi cadru în care urmează să fie îndeplinite diferite
acte de conduită şi acţiuni din care rezultă îndreptarea condamnatului şi inserţia lui socială şi care
constituie condiţii pentru admiterea cererii de reabilitare.
Prin urmare, instanţa de judecată, privind cererea de reabilitare judecătorească va proceda, mai întâi, la
verificarea împlinirii termenului de reabilitare stabilit potrivit art. 166 C. pen. şi art. 167 C. pen., iar
apoi va verifica dacă sunt întrunite condiţiile reabilitării judecătoreşti formulate în art. 168 C. pen.
Potrivit acestui din urmă text, condiţiile reabilitării judecătoreşti sunt:
a) Nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166 C. pen. Pentru a verifica
dacă această condiţie este sau nu îndeplinită, instanţa stabileşte, în primul rând, dacă a fost împlinit
termenul de reabilitare.
În cererea de reabilitare, condamnatul menţionează condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta
pentru care a fost pronunţată acea condamnare, cât şi data la care a fost pronunţată acea condamnare,
precum şi data la care a luat sfârşit executarea pedepsei sau data când aceasta s-a prescris. De exemplu,
dacă în cererea formulată de condamnat se menţionează că acesta a executat o pedeapsă cu închisoarea de 6
ani şi s-a eliberat din penitenciar la data de 1 martie 2006, iar cererea de reabilitare a depus-o la instanţă la
20 martie 2011, înseamnă că termenul de reabilitare a fost îndeplinit, întrucât, potrivit art. 166 alin. (1) C.
pen., în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, termenul
de reabilitare este de 5 ani.
Dacă se stabileşte că în termenul de reabilitare cel condamnat nu a săvârşit nicio infracţiune,
constituie o dovadă certă că aceasta s-a îndreptat în urma executării pedepsei anterioare şi, în consecinţă,
cererea de reabilitare poate fi admisă.
În varianta în care cel condamnat, în acest interval de timp, săvârşeşte o nouă infracţiune (neavând
relevanţă natura, gravitatea, locul săvârşirii infracţiunii, în ţară sau în străinătate, când sunt aplicabile
dispoziţiile art. 9 C. pen.), nu va putea fi reabilitat, cererea acestuia de reabilitare va fi respinsă.
b) A achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le
îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
Reabilitarea, în mod justificat, nu poate fi admisă decât în cazul în care a fost executată în întregime
hotărârea de condamnare, atât sub aspectul laturii penale prin executarea pedepsei principale, cât şi a
laturii civile prin plata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile. Numai prin stingerea completă a
conflictului de drept penal generat de condamnat prin infracţiunea săvârşită, se poate vorbi de reabilitare,
de o reală stabilire a ordinii de drept.
În reglementarea acestei condiţii, legiuitorul se arată însă îngăduitor faţă de cel condamnat şi admite ca
acesta să fie reabilitat, chiar dacă nu a achitat integral cheltuielile de judecată ori nu a îndeplinit
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, când partea civilă a renunţat la despăgubiri, ori
cel condamnat dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească.
În ceea ce priveşte renunţarea la despăgubiri de către partea civilă, aceasta poate fi considerată ca
stingere a obligaţiei numai dacă a fost expresă şi de bunăvoie, ea neputând fi prezumată.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a pus problema dacă stingerea prin prescripţie a
dreptului de a urmări despăgubirile civile este echivalentă cu renunţarea părţii vătămate, în sensul
îndeplinirii condiţiei pe care o analizăm.
Într-o opinie dominantă în doctrină*1) şi confirmată de practica judiciară*2), s-a spus că prescripţia
dreptului părţii vătămate de a cere executarea silită condamnatului debitor nu poate constitui dovada
renunţării la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât prescripţia priveşte numai urmărirea silită a executării
creanţei, fără să afecteze valabilitatea obligaţiei.
În consecinţă, pentru obţinerea reabilitării, condamnatul trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de plată
a despăgubirilor civile. Instanţa trebuie, aşadar, să examineze cu atenţie dacă a avut loc sau nu o renunţare
a părţii vătămate la plata despăgubirilor civile, care este asimilată de lege cu împlinirea condiţiei de
achitare a acestora.
În cazul în care cel condamnat sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu
putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare (datorită lipsei surselor materiale de a plăti),
instanţa, potrivit art. 534 C. pr. pen., apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde
un termen, care nu poate depăşi 6 luni, pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate.
Când instanţa de judecată este sesizată cu cererea de reabilitare a fostului condamnat, constată că toate
condiţiile analizate mai sus sunt îndeplinite, este obligată să admită cererea de reabilitare.

*1) C. Bulai, op. cit., p. 544; I. Stoenescu, Condiţia achitării despăgubirilor civile în vederea admiterii
reabilitării judecătoreşti, în RRD nr. 5/1970, p. 114.
*2) Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 17/1976, în RRD nr. 10/1976, p. 67, a decis că prescripţia executării
despăgubirilor este lipsită de relevanţă pentru admiterea cererii de reabilitare.

ART. 169
Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Efectele reabilitării
Condamnarea pentru săvârşirea unei infracţiuni determină o restrângere a capacităţii juridice a
condamnatului, care nu încetează odată cu executarea pedepsei ori cu stingerea raportului juridic de
drept penal în altă modalitate (graţiere necondiţionată, amnistie, prescripţia executării pedepsei). Ulterior
acestui moment, vor continua să subziste anumite consecinţe extrapenale, prevăzute în legi speciale sau în
alte acte normative, decurgând din simplul fapt al existenţei condamnării definitive.
Consecinţele derivate din orice condamnare pronunţată pentru săvârşirea infracţiunii de către un major
interesează dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul familiei ori dreptul muncii şi
constau în efectele juridice de ordin penal sau extrapenal, perpetue sau de lungă durată, care decurg din
însuşi faptul condamnării penale şi creează condamnatului o situaţie dezavantajoasă*1). Aceste
consecinţe, denumite în art. 169 alin. (1) C. pen. decăderi, interdicţii şi incapacităţi, fiecare în parte, două
sau toate împreună, restrâng capacitatea juridică a persoanei condamnate.
Prin decădere se înţelege lipsirea unei persoane de unele dintre drepturile sale civile sau politice ca
urmare a condamnării pentru săvârşirea anumitor infracţiuni. Incapacitatea presupune starea sau situaţia
unei persoane care nu are posibilitatea legală de a se bucura de anumite drepturi, iar prin interdicţie se
desemnează prevederea legală care interzice săvârşirea anumitor fapte juridice sau încheierea unor acte
juridice*2).
 Deşi delimitarea între cele trei categorii de noţiuni (decădere, interdicţie, incapacitate) este uneori destul
de anevoioasă, utilizarea lor se datorează scopului urmărit de legiuitor, anume acela de a cuprinde într-o
formulare exhaustivă toate consecinţele condamnării, care constau în existenţa antecedenţei penale*3)
(de exemplu, consecinţele condamnării pot constitui temeiul recidivei sau al pluralităţii intermediare ori un
criteriu de individualizare a pedepsei); interdicţia de a ocupa anumite funcţii (de exemplu, potrivit Legii
nr. 304/2004 privind executarea judecătorească, nu poate fi numit magistrat persoana care are antecedente
penale); interdicţia de a exercita anumite profesii (de exemplu, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat prevede că nu poate fi avocat cel condamnat definitiv pentru săvârşirea unor
infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei); interdicţia de a obţine permis
de port-armă sau autorizaţie pentru a deţine sau purta arme de orice fel (Legea nr. 295/2004 interzice
persoanelor care, datorită antecedentelor penale, prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa statului
sau pentru viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, să deţină, să poarte şi să folosească arme şi muniţii);
interdicţia de a fi ales (Legea privind alegerile locale nr. 70/1991, cu modificările ulterioare, prevede că
nu pot fi aleşi cei condamnaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru anumite infracţiuni); interdicţia
de a fi tutore (Codul familiei prevede că nu poate fi tutore acela căruia i s-a restrâns exerciţiul unor
drepturi politice sau civile prin hotărâre judecătorească); interdicţia de a constitui societăţi comerciale
(potrivit Legii nr. 31/1990 cu modificările ulterioare, nu pot fi fondatori persoanele care, conform legii,
sunt incapabile ori au fost condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii,
infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală şi infracţiuni prevăzute
în Legea nr. 565/2002) etc.
Reabilitarea are ca efect încetarea decăderilor, interdicţiilor şi a incapacităţilor care rezultă din
condamnare, dar nu stinge condamnarea; aceasta rămâne o realitate care nu poate fi desfiinţată decât în
cazul admiterii unei căi extraordinare de atac prin care s-a recunoscut nevinovăţia celui condamnat.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 187/2012, decăderile, interdicţiile şi incapacităţile decurgând
din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept
sau dispunerea reabilitării judecătoreşti, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea este
prevăzută şi de legea penală nouă şi dacă decăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege.

2. Limitele efectelor reabilitării

În art. 169 alin. (2) C. pen. se prevede că reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în
funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.
Potrivit acestor dispoziţii, repunerea prin reabilitare a fostului condamnat în deplinătatea drepturilor
politice şi social economice pe care le-a avut înainte de condamnare nu înseamnă că acesta va fi repus şi în
funcţia avută înainte de condamnare ori că va obţine gradul militar avut, deoarece reabilitarea nu este o
restitutio în integrum*4). Totuşi, atât funcţia avută, cât şi gradul pierdut prin condamnare pot fi însă
redobândite de fostul condamnat prin căi obişnuite, fiindcă legea nu îi interzice accesul la ele, ci numai
redobândirea lor automată, ca efect al reabilitării*5).
Această limitare a efectelor reabilitării vine să opereze stabilitatea funcţiilor ocupate între timp de alte
persoane, în condiţiile legii, fostul condamnat neavând un drept la rezervarea funcţiei pe care a pierdut-o ca
urmare a săvârşirii infracţiunii şi a condamnării suferite*6).
În temeiul art. 169 alin. (3) C. pen., reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă luate faţă
condamnat. Este motivată această limitare a efectelor reabilitării judecătoreşti, ţinând seama de faptul că
măsurile de siguranţă, prin natura lor, sunt sancţiuni care au, în principal, caracter preventiv şi trebuie să
dureze atât timp cât există starea de pericol care a generat luarea lor.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. III, p. 405.
*2) Dicţionarul explicativ al Limbii române, Academia Română, ed. a 2-a revizuită, Bucureşti, 2009, p.
515.
*3) I. Mândru, op. cit., p. 353.
 *4) C. Bulai, op. cit., p. 546.
*5) V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, p. 404; I. Pascu, op. cit., p. 534.
*6) M.A. Hotca, op. cit., p. 851; Tr. Dima, op. cit., p. 717.

ART. 170
Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Reînnoirea cererii de reabilitare respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond

Reînnoirea cererii de reabilitare, după ce o cerere anterioară a fost respinsă, este reglementată diferit, în
art. 170 alin. (2) şi alin. (3) C. pen., după cum, respingerea cererii anterioare a fost motivată de lipsa
condiţiilor de fond sau de neîndeplinirea condiţiilor de formă.
Modalitatea de reînnoire a cererii de reabilitare depinde, aşadar, de motivarea reţinută în considerentele
hotărârii prin care s-a respins cererea anterioară: o modalitate, atunci când considerentele privesc
condiţiile de fond şi o altă modalitate, când se referă la condiţiile de formă*1).
Reînnoirea cererii de reabilitare respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond cerute de lege se
poate face atunci când:
a) a curs un termen de un an care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotărâre
definitivă. În ipoteza în care acest termen nu s-a împlinit, instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea
cererii o va respinge ca prematură, cu posibilitatea pentru condamnat de a o repeta după împlinirea
termenului;
b) pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere (un an), cel condamnat să nu fi săvârşit o
altă infracţiune şi să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi să fi îndeplinit obligaţiile civile stabilite
prin hotărârea de condamnare, afară de cazurile prevăzute de lege.
Dacă petiţionarul a săvârşit o nouă infracţiune înăuntrul termenului de un an, urmează să curgă un nou
termen din cele prevăzute în art. 166 C. pen.

2. Reînnoirea cererii de reabilitare respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă

În cazul în care cererea de reabilitare anterioară a fost respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor de
formă, reînnoirea cererii de reabilitare, conform art. 170 alin. (3) C. pen., poate avea loc potrivit Codului de
procedură penală.
În art. 532 C. pr. pen. sunt prevăzute cazurile în care cererea de reabilitare se respinge pentru
neîndeplinirea condiţiilor de formă. Aceste cazuri sunt: lipseşte adresa condamnatului, iar când cererea
este făcută de altă persoană, adresa acesteia, şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;
lipsesc localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul de timp de la
executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă,
de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; nu sunt precizate temeiurile
cererii ori nu au fost date indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea
cererii, iar petiţionarul, în aceste cazuri, nu a completat cererea cu datele care lipseau, până la termenul de
înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
Când cererea de reabilitare a fost respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, ea poate fi repetată
oricând.

*1) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 420.

ART. 171
Anularea reabilitării
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Condiţiile anulării reabilitării judecătoreşti

Este posibil ca instanţa de judecată să admită o cerere de reabilitare fără să cunoască faptul că acela care
a solicitat reabilitarea mai săvârşise o infracţiune în termenul de reabilitare. Întrucât, în asemenea situaţii,
reabilitarea s-a acordat fără a fi îndeplinită o condiţie de fond esenţială, hotărârea de reabilitare trebuie
anulată.
Pentru rezolvarea unei asemenea situaţii, legiuitorul a prevăzut în art. 171 C. pen. că reabilitarea
judecătorească va fi anulată dacă, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o
infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.
Această dispoziţie se referă numai la reabilitarea judecătorească, fiindcă numai ea este constatată printr-o
hotărâre judecătorească. Reabilitarea de drept, dobândindu-se automat, nu se pune problema anulării,
pentru că ea nu formează obiectul unui act juridic.
Pentru a opera anularea reabilitării judecătoreşti, trebuie să se constate, pe de-o parte, că cel care a
solicitat reabilitarea mai săvârşise o infracţiune în termenul de reabilitare, iar, pe de altă parte, că
existenţa ei a fost descoperită ulterior datei la care a fost acordată reabilitarea.

2. Procedura anulării reabilitării judecătoreşti

Instanţa de judecată, în cazul în care s-a acordat fostului condamnat reabilitarea judecătorească fără să se
fi cunoscut că anterior acordării acesteia cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, va proceda la anularea reabilitării judecătoreşti.
În acest sens, instanţa competentă, învestită pentru a anula reabilitarea, potrivit art. 533 C. pr. pen., la
termenul fixat, în şedinţă nepublică, ascultă persoanele citate prezente, concluziile procurorului şi ale celui
reabilitat şi verifică dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru anularea reabilitării
judecătoreşti. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii dispune anularea reabilitării.
După rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a reabilitării, instanţa dispune să se facă menţiune
despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea (art. 537 C. pr. pen.).
Anularea reabilitării face inoperantă hotărârea judecătorească prin care a fost admisă o cerere de
reabilitare fără îndeplinirea uneia dintre condiţiile de fond, şi anume ca în termenul de reabilitare să nu fi
săvârşit o altă infracţiune.

TITLUL X
Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală

ART. 172
Dispoziţii generale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Necesitatea textelor explicative

În elaborarea normelor juridice penale, ca de altfel în elaborarea oricăror norme juridice, legiuitorul
foloseşte diferiţi termeni sau diferite expresii pentru a da formal conţinutul acestor norme.
În înţelesul curent, „termenul” este un cuvânt care a căpătat un înţeles precis în exprimarea unei idei,
iar „expresia” o îmbinare concisă de cuvinte pentru a exprima o idee complexă.
În redactarea normelor penale, legiuitorul foloseşte termeni sau expresii în înţelesul lor obişnuit,
ţinând seama de sfera largă a destinatarilor acestora. Cu toate acestea, este posibil ca un termen sau o
expresie folosită în conţinutul normei penale să aibă un conţinut variat ori să capete convenţional o
întrebuinţare susceptibilă de a conferi un înţeles specific, caz în care se cere lămurirea înţelesului
acestora dorit de legiuitor.
În domeniul dreptului penal, abaterile de la înţelesul comun al termenilor şi expresiilor, prin restrângerea
sau lărgirea acestui înţeles, sunt impuse de necesitatea de a da un conţinut precis normelor juridice
penale.
De asemenea, explicaţiile lămuritoare a unor termeni sau expresii în Codul penal au fost determinate şi
de folosirea repetată a acestora în formularea normelor penale, astfel că explicarea înţelesului lor într-o
subdiviziune a legii penale generale apare ca necesară pentru a evita darea de explicaţii separat, în
fiecare dispoziţie din Cod sau din alte legi penale, în care aceşti termeni sau expresii şi-au găsit utilizarea.
Preocuparea legiuitorului a fost, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 172 C. pen., de a lămuri care este
accepţiunea pentru legea penală a anumitor termeni sau expresii. Această preocupare a fost realizată prin
formularea unor texte separate ce alcătuiesc conţinutul Titlului X al noului Cod penal, Partea generală.

2. Incidenţa normelor explicative prevăzute în Titlul X al Părţii Generale a noului Cod penal
Potrivit dispoziţiilor art. 172 C. pen., în toate cazurile în care legea penală foloseşte un termen sau o
expresie dintre cele prevăzute în Titlul X, înţelesul acesteia este cel arătat în acest titlu, afară de cazul
când legea penală dispune altfel.
Aceasta înseamnă că practica judiciară sau lucrările juridice nu vor putea atribui alte înţelesuri decât
accepţiunea pe care însăşi legea penală a atribuit-o acestor termeni sau expresii. Caracterul obligatoriu al
normelor explicative vizează numai dispoziţiile legii penale, nu şi pe cele ale legislaţiei civile, ale dreptului
administrativ, dreptului muncii etc., deoarece conţinutul unor expresii sau termeni folosiţi de legea penală
poate diferi de acela întrebuinţat de alte ramuri de drept.
Prin normele explicative, legiuitorul înfăptuieşte o operaţie de interpretare autentică contextuală sau
o interpretare autentică ulterioară, în funcţie de momentul când intervine.
Interpretarea autentică contextuală, în noul Cod penal, se realizează în două modalităţi: prima, când
înţelesul termenului sau al expresiei este explicat prin norme generale edictate anume în acest scop
(normele cuprinse în Codul penal, Titlul X, art. 171–187) şi a doua, când termenul sau expresia îşi are
explicat înţelesul în însăşi dispoziţia de lege în care este folosit [de exemplu, în art. 8 alin. (2) şi (3); în art.
213 alin. (4); în art. 254 alin. (2); în art. 367 alin. (4)] sau uneori într-un text distinct (de pildă, în art. 333).
Textele explicative generale cuprinse în art. 172–187 C. pen. sunt incidente numai în măsura în care,
printr-o normă cu caracter special, nu se dispune altfel (de exemplu, termenul de „funcţionar public”, la
infracţiunea de ultraj sau la infracţiunea de tortură, este limitat la acea categorie de funcţionari publici care
îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat). Atât normele explicative generale, cât şi
normele explicative speciale au caracter obligatoriu.

ART. 173
Legea penală

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „legea penală”

În doctrina penală mai recentă*1) s-a exprimat opinia că definirea noţiunii de „lege penală”, într-un text
explicativ, apare inutilă faţă de prevederile Constituţiei [art. 73 alin. (3) lit. h)] care conferă caracter de lege
penală organică oricărei legi care conţine dispoziţii penale (incriminări, pedepse, regimul de executare a
acestora) ca şi faţă de faptul că expresia „lege penală” este suficient explicată în doctrina penală, legea
penală neputând însemna decât un act normativ adoptat de Parlament ca lege organică ce conţine dispoziţii
penale. Eventualele excepţii de la aceste reguli (decrete de graţiere individuală ale Preşedintelui României,
ca şi decretele cu incriminări şi pedepse care aparţin legislaţiei penale anterioare anului 1989 şi care sunt pe
cale de dispariţie, ca şi dispoziţiile penale din cuprinsul legilor extrapenale) nu justifică atribuirea unui alt
înţeles decât cel de mai sus expresiei „lege penală”.
Alţi autori*2) consideră ca fiind justificată existenţa unei norme explicative a expresiei „lege
penală” din cel puţin două considerente.
În primul rând, că această expresie apare inevitabil în orice reglementare juridică cu caracter penal.
Legea penală descrie faptele care sunt considerate infracţiuni, prevede sancţiunile care se pot aplica sau lua
în cazul săvârşirii lor (pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă), reglementând astfel integral
incidenţa reacţiunii represive.
În al doilea rând, prin explicarea expresiei „lege penală” s-a urmărit a se trage linia de demarcaţie între
noţiunea de normă penală şi noţiunea de normă de drept penal; prima priveşte incriminările, răspunderea
penală şi sancţiunile penale; cea de-a doua priveşte orice regulă menită să servească la realizarea scopului
şi funcţiilor normelor penale.
Principiul legalităţii incriminărilor, cât şi cel al legalităţii sancţiunilor de drept penal, impun ca singur
izvor legea penală, în înţelesul pe care îl dă norma explicativă.
Autorii noului Cod penal au considerat, de asemenea, justificată menţiunea normei explicative a
expresiei „legea penală”, ca o cerinţă a principiului legalităţii incriminării şi a principiului legalităţii
sancţiunilor de drept penal, însă au procedat la reformularea conţinutului acesteia pentru punerea de acord
cu prevederile constituţionale în vigoare.

2. Limitarea actelor normative care conţin dispoziţii cu caracter penal

Din punct de vedere formal, textul explicativ al expresiei „legea penală” (art. 173) conţine o riguroasă
limitare a actelor normative care pot conţine dispoziţii cu caracter penal. Acestea sunt:
a) Legea organică. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României, prin lege organică se
reglementează infracţiunile, pedepsele (inclusiv măsurile educative şi măsurile de siguranţă) şi regimul
executării acestora;
b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, adoptată în condiţiile art. 115 din Constituţia României,
revizuită;
c) Alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. S-au inclus în această
categorie de acte normative acele legi care au fost adoptate până la adoptarea noii Constituţii a României,
în măsura în care conţinutul lor nu contravine prevederilor acesteia, şi decretele care conţin încriminări şi
pedepse care au fost adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, în măsura în care nu
contravin dispoziţiilor acesteia (este vorba despre decretele adoptate până în 1989 de către fostul Consiliu
de Stat al României sau de Decretele-legi adoptate după 22 decembrie 1989 de către Consiliul Frontului
Salvării Naţionale şi după aceea de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională).
După 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţii cu caracter penal se pot
regăsi şi în actele normative comunitare cu caracter obligatoriu, ce vor avea prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne.

*1) G. Antoniu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Privire comparativă, Partea generală, în RDP
nr. 4/2004, p. 32.
*2) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 432–433; Şt. Daneş, Codul penal comentat şi
adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 694.

ART. 174
Săvârşirea unei infracţiuni

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „săvârşirea unei infracţiuni”

 Legiuitorul, în reglementarea instituţiilor fundamentale ale dreptului penal, foloseşte relativ des
expresia „săvârşirea unei infracţiuni”, în sensul de infracţiune în abstract, nedeterminată, în accepţiunea
de faptă descrisă de legea penală.
Astfel, această expresie este folosită în Titlul I „Legea penală şi limitele ei de aplicare” (aproape la toate
textele acestui titlu); în reglementarea infracţiunii (unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, autorul şi
participanţii); în reglementarea pedepsei (individualizarea pedepselor, circumstanţele atenuante şi
circumstanţele agravante, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere); minoritatea, răspunderea penală a persoanei juridice, cauzele care
înlătură răspunderea penală etc.).
De asemenea, este folosită şi în Partea specială a Codului penal, dar cu referire la o infracţiune
determinată, fie în sensul de faptă descrisă de legea penală [de exemplu, omorul săvârşit în următoarele
împrejurări (...); furtul săvârşit în următoarele împrejurări (...)], fie în sensul de faptă concret săvârşită
(de exemplu, actul sexual săvârşit asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani).
Expresia „săvârşirea unei infracţiuni” este folosită şi în legi penale speciale (de exemplu, în art. 10, art.
11 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie*1); art. 10,
art. 19^1 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri*2); art. 96 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002*3); art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr.
31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a
promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii*4); ori în
legi penale speciale complinitoare [de exemplu, art. 13 alin. (1), art. 14 din Legea nr. 546/2002 privind
graţierea şi procedura acordării graţierii]*5); sau în legi speciale cu dispoziţii penale [de exemplu, art. 10
alin. (1) şi (2), art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale*6); art. 272
alin. (2), art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile]*7).
Expresia „comiterea unei infracţiuni” este folosită de legiuitor rar în textele noului Cod penal [art.
189 alin. (1) lit. e)]; este mai frecvent folosită în legi penale speciale sau în legi speciale cu dispoziţii
penale [de exemplu, este folosită în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului]*8).
Pe de o parte, după cum se poate observa din cele ce precedă, expresia „săvârşirea unei infracţiuni” sau
„comiterea unei infracţiuni” este deseori folosită în reglementările Codului penal, cât şi cele cuprinse în
legi penale speciale sau legi speciale cu dispoziţii penale, dar nu întotdeauna cu acelaşi înţeles, iar, pe de
altă parte, de multe ori există tendinţa de a se da expresiei „săvârşirea unei infracţiuni” înţelesul de
„consumarea infracţiunii”.
Prin explicarea înţelesului expresiei „săvârşirea unei infracţiuni” este înlăturată eventualitatea unor
interpretări greşite şi se asigură totodată respectarea principiului legalităţii incriminării şi al legalităţii
sancţiunilor de drept penal.

2. Conţinutul expresiei „săvârşirea unei infracţiuni”

Aşa cum s-a precizat în doctrina penală*9), prin textul explicativ al expresiei „săvârşirea unei
infracţiuni” s-a urmărit o dublă lămurire, şi anume: prima, când se consideră că a fost săvârşită o
infracţiune (sensul material); a doua, care persoane sunt considerate că au săvârşit o infracţiune (sensul
personal).
Referitor la prima lămurire, în art. 174 C. pen., se prevede că „prin săvârşirea unei infracţiuni” sau
„comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă”.
Prin cuvintele „săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte”, din textul explicativ, se
înţelege faptele pedepsibile indiferent dacă acestea se prezintă sub forma infracţiune faptă consumată
(forma perfectă) sau sub forma infracţiune faptă tentată (forma imperfectă), fiecare formă pedepsibilă,
luată separat, constituie o infracţiune.
Prin infracţiune faptă consumată se înţelege orice faptă descrisă şi pedepsită de legea penală care,
săvârşită în concret, corespunde modelului legal, adică în fapt au fost realizate toate condiţiile obiective şi
subiective prevăzute de norma de incriminare. O faptă este săvârşită în forma tentativei (formă
imperfectă) când au fost realizate condiţiile obiective şi subiective ale normei de incriminare în varianta sa
tipică, mai puţin rezultatul sau urmarea imediată descrisă în norma de incriminare.
În legătură cu a doua lămurire pe care o face textul explicativ şi care se referă la determinarea
persoanelor considerate că au săvârşit o infracţiune, se apreciază că toţi cei care au participat la săvârşirea
infracţiunii au calitatea de coautori, instigatori sau complici. Fiecare dintre aceştia este considerat că „a
săvârşit o infracţiune”, întrucât contribuţia sa la săvârşirea unei infracţiuni este pedepsită, iar pedeapsa nu
poate fi aplicată decât celui care a săvârşit o infracţiune.
În comentariile pe marginea Codului penal anterior s-a exprimat opinia că lămuririle textului explicativ
al expresiei „săvârşirea unei infracţiuni” au aplicare doar în cazurile în care o dispoziţie legală se referă
în mod indeterminat la săvârşirea unei infracţiuni*10).
Alţi autori apreciază că prevederile textului explicativ al expresiei „săvârşirea unei infracţiuni” se
aplică în toate cazurile în care legea penală foloseşte această expresie*11).
Aceste păreri diferite au fost generate, în special, de împrejurarea omorului deosebit de grav prevăzută
în art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, potrivit căruia omorul era deosebit de grav când a fost săvârşit de
o persoană care a mai săvârşit un omor.
În noul Cod penal, această dispută a fost rezolvată legal, în sensul că s-a prevăzut ca element
circumstanţial de agravare a omorului când acesta a fost săvârşit de o persoană care a mai comis anterior o
infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor [art. 189 alin. (1) lit. e)].
În consecinţă, credem că prevederile art. 174 C. pen. sunt aplicabile în toate cazurile în care legea
penală foloseşte expresia „săvârşirea unei infracţiuni”.

*1) Publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
*2) Publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
*3) Publicată în M. Of. nr. 534 din 22 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
*4) Publicată în M. Of. nr. 214 din 28 martie 2002, aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr.
107/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
*5) Publicată în M. Of. nr. 755 din 16 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
*6) Publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.
*7) Publicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
*8) Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
*9) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 437; Şt. Daneş, Codul penal comentat şi
adnotat, Partea generală, op. cit., p. 698.
*10) Şt. Daneş, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, op. cit., p. 698; Autorul precizează că
explicaţia dată de art. 144 C. pen. anterior are utilitate în acele cazuri în care dispoziţia legală se referă în
mod indeterminat la săvârşirea unei infracţiuni, şi nu la acele cazuri în care o anumită faptă penală este
nominalizată în cuprinsul textului respectiv, ca, de exemplu, „a mai săvârşit un omor [art. 176 lit. c) C. pen.
anterior].
*11) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 437.

ART. 175
Funcţionar public

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea înţelesului expresiei „funcţionar public”

Explicarea expresiei „funcţionar public” este necesară, deoarece în reglementările din noul Cod penal,
din legile penale speciale sau legi speciale cu dispoziţii penale aceasta este deseori folosită, astfel că
lămurirea înţelesului pe care îl are se cere să fie făcută printr-o dispoziţie penală generală.
 Prin expresia „funcţionar public” se denumeşte calitatea specială a persoanei, calitate care poate privi
diferitele situaţii de care s-a ţinut seama fie la incriminarea faptelor, fie la sancţionarea acestora.
Astfel, calitatea de funcţionar public priveşte, de cele mai multe ori, persoana subiectului activ
nemijlocit al infracţiunii, cum este cazul infracţiunilor: omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.); cercetarea
abuzivă (art. 280 C. pen.); supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.); tortura (art. 282 C. pen.); luarea
de mită (art. 289 C. pen.); delapidarea (art. 295 C. pen.); purtarea abuzivă (art. 299. C. pen.) etc.
De asemenea, calitatea de funcţionar public este folosită de noul Cod penal pentru a desemna
subiectul pasiv calificat al unor infracţiuni, cum ar fi ultrajul (art. 257 C. pen.) sau ultrajul judiciar (art.
279 C. pen.).
În alte situaţii, calitatea de funcţionar public a făptuitorului constituie un element circumstanţial
agravant, de exemplu, violarea secretului corespondenţei [art. 302 alin. (3) C. pen.], falsul material în
înscrisuri oficiale [art. 320 alin. (2) C. pen.] etc.
În noul Cod penal, calitatea de funcţionar public intră şi în conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii exerciţiului unor drepturi [art. 66 lit. a), b) şi k)].

2. Conţinutul expresiei „funcţionar public” în accepţiunea legii penale

Dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. pen., arătând care este înţelesul expresiei „funcţionar public”, prevăd în
ce condiţii o persoană poate dobândi calitatea de „funcţionar public”.
Potrivit dispoziţiei explicative, în înţelesul legii penale, „funcţionar public” este persoana care, cu
titlu permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
puterii legislative, executive sau judecătoreşti.
Atribuţia semnifică o sferă de autoritate, de competenţă, de activitate a unei persoane*1), iar prin
responsabilitate se înţelege sarcină, răspundere pe care şi-o asumă o persoană*2), obligaţia de a efectua un
lucru, de a da socoteală de ceva*3).
Prerogativa presupune o împuternicire, un privilegiu, acordat în exclusivitate şefului unui stat sau unui
demnitar. Conform prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României revizuită*4), statul este organizat
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale.
Puterea legislativă în România este asigurată de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare
de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
Deputaţii sau senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte,
sub condiţia validităţii alegerii şi a depunerii jurământului. Calitatea de deputat sau de senator încetează la
data întrunirii legale a Camerelor nou-alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de
incompatibilitate ori de deces.
Pe durata mandatului, parlamentarii sunt funcţionari publici în sensul art. 175 C. pen.
Puterea executivă este deţinută de Preşedintele României şi de Guvern.
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării. Acesta veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
Mandatul preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului şi până
la depunerea jurământului de Preşedintele nou-ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit
prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi execută conducerea generală a
administraţiei publice. Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică.
 Puterea judecătorească este deţinută, în principal, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege, care asigură realizarea justiţiei în România. Alături de instanţele
judecătoreşti, la realizarea puterii judecătoreşti, o contribuţie de seamă o aduc Ministerul Public şi
Consiliul Superior al Magistraturii.
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare în condiţiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei şi îndeplineşte rolul de instanţă
de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit
procedurii stabilite prin legea sa organică, hotărârile acestuia putând fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură.
Constituţia României în art. 16 alin. (3) prevede că „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”. Aceste
dispoziţii nu pot reflecta o identitate a statutului juridic al persoanelor care le deţin existând atât
convergenţe, cât şi diferenţieri notabile*5).
În literatura de specialitate*6) s-a exprimat părerea că persoanele care exercită (deţin, ocupă) demnităţi
publice – alese sau numite – trebuiau să fi constituit, juridic şi logic, o categorie aparte, cu statut special,
a căror activitate ar trebui reglementată într-o concepţie unitară, printr-o lege-cadru prin care, pe de o parte,
să se indice analitic „demnităţile publice” în înţelesul Constituţiei, iar, pe de altă parte, să se normeze
statutul juridic al fiecărei subcategorii de persoane fizice care exercită (ocupă) demnităţile publice.
În lipsa unor reglementări cadru a acestei categorii de persoane care ocupă sau deţin demnităţi publice,
în doctrină*7) s-a subliniat că anumite caracteristici ale acestei categorii funcţionale pot fi desprinse
din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice*8).
Potrivit art. 2 alin. (3) din această lege, intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul
încadrat în baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi
personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care
beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special.
Funcţia de demnitate publică, în sensul acestui act normativ, este acea funcţie publică ce se ocupă prin
mandat obţinut direct, prin alegeri organizate sau indirect, prin numire, în condiţiile legii.
Sunt funcţii de demnitate publică alese conform prevederilor Constituţiei României: Preşedintele
României; Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor; Vicepreşedinţii Senatului şi ai
Camerei Deputaţilor, Secretarii şi chestorii Senatului şi Camerei Deputaţilor; Preşedinţii comisiilor
permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor; Liderii grupurilor parlamentare ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor; Vicepreşedinţii comisiilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor; Secretarii
comisiilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor; senatori şi deputaţi.
Funcţii de demnitate publică numite potrivit legii sunt: Prim-ministru; Viceprim-ministru; Ministru
de stat, Ministru delegat, Secretar de star membru al Guvernului, Secretar de stat, Subsecretar de stat;
Preşedinte Curtea Constituţională; Judecător Curtea Constituţională; Preşedinte Consiliu Legislativ,
Preşedinte de secţie Consiliul Legislativ; Avocatul Poporului; Adjunct al Avocatului Poporului; Preşedinte
Curtea de Conturi; Vicepreşedinte Curtea de Conturi; Preşedinte Autoritatea de Audit; Vicepreşedinte
Autoritatea de Audit; Consilieri conturi; Secretar General al Guvernului; Secretar general adjunct al
Guvernului; Consilier de Stat; Consilier prezidenţial; Consilier de stat; Secretar general la Camera
Deputaţilor şi la Senat; Secretar general adjunct la Camera Deputaţilor şi la Senat; Preşedinte Consiliul
Concurenţei; Vicepreşedinte; Consilier de concurenţă; Preşedinte Consiliul Naţional al Audiovizualului;
membri; Preşedinte Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; Vicepreşedinte; Secretar al
Consiliului; membri.
 Funcţii de demnitate publică alese din cadrul organelor autorităţii publice locale sunt: Primar
general al Capitalei; Viceprimar al Capitalei; Preşedinte al Consiliului judeţean; Vicepreşedinte al
consiliului judeţean; Primar de municipiu reşedinţă de judeţ (cu peste 150.000 locuitori, inclusiv sectoarele
Municipiului Bucureşti); Primar de municipiu reşedinţă de judeţ (până la 150.000 locuitori); Primar de
municipiu (categoria I); Primar de municipiu (categoria a II-a); viceprimar de municipiu (cu peste 150.000
locuitori, inclusiv sectoarele Municipiului Bucureşti); viceprimar de municipiu (până la 150.000 locuitori);
viceprimar de municipiu (categoria I); viceprimar de municipiu (categoria a II-a), Primar de oraş (categoria
I); Primar de oraş (categoria a II-a); Primar de oraş (categoria a III-a); Viceprimar de oraş (categoria I);
Viceprimar de oraş (categoria a II-a); Viceprimar de oraş (categoria a III-a), Primar de comună (cu peste
7.000 locuitori); Primar de comună (între 3.000–7.000 locuitori); Viceprimar de comună (până la 3.000
locuitori).
Funcţiile asimilate cu funcţii de demnitate publică sunt funcţii de conducere din instituţiile publice
din subordinea Guvernului, nominalizate prin hotărâri ale Guvernului.
Sunt asimilate cu funcţii de demnitate: conducătorul instituţiei (preşedinte, director general, şef oficiu
etc.), adjunctul conducătorului instituţiei (vicepreşedinte, director general adjunct etc.).
Tot în această categorie de funcţionari publici, potrivit art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., se
includ şi persoanele care, fără a exercita o funcţie de demnitate publică, exercită o funcţie publică de
orice natură.
Prin funcţie publică de orice natură, în accepţiunea textului de mai sus, trebuie înţeles orice funcţie
publică, cum ar fi aceea de consilier, consilier juridic, auditor, inspector, referent de specialitate, referent,
manager etc., exercitată în condiţiile legii, în serviciul organelor administraţiei publice centrale de
specialitate (ministere, inspectorate, agenţii etc.), în organele administraţiei publice locale (autorităţi
comunale, orăşeneşti sau judeţene, prefectura), precum şi în alte instituţii publice, cum ar fi Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului etc.*9). Aşadar, sunt funcţionari publici, în sensul
legii penale, şi persoanele care exercită o funcţie în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau a
altor persoane juridice de drept public, ceea ce face ca sfera noţiunii de funcţionar public să nu fie limitată
doar la persoanele care exercită prerogative de putere publică.
Exercitarea unei funcţii publice „de orice natură” în serviciul unei asemenea entităţi de drept public duce
la calificarea ca fiind funcţionar public şi personalului auxiliar al acestora, chiar dacă nu exercită
prerogative de putere publică.
Spre exemplu, personalul auxiliar de specialitate din justiţie face parte din categoria funcţionarilor
publici, chiar dacă Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea*10) nu-l califică în acest fel, întrucât este în afara oricărei
îndoieli că personalul auxiliar de specialitate concură la activitatea de punere în executare a legilor şi a
altor acte normative. Chiar şi celălalt personal auxiliar, care nu este de specialitate, exercitând o funcţie
publică „de orice natură” în serviciul acestor instituţii, intră în categoria funcţionarilor publici*11).
În literatura de specialitate întemeiat s-a precizat că, potrivit art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.,
intră în categoria funcţionarilor publici şi personalul încadrat în instituţiile publice de apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională (personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare).
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator
economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia.
Regiile autonome. Se organizează şi funcţionează, potrivit Legii nr. 15 din 7 august 1990*12), în
ramurile strategice ale economiei naţionale – industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a
gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare –, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri
stabilite de guvern, pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.
Regiile autonome de interes naţional se pot înfiinţa prin hotărâri ale guvernului, iar regiile de interes
local prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, în ramurile şi domeniile
stabilite de lege. Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate,
patrimoniul, denumirea şi sediul principal.
Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, ateliere, servicii, sucursale şi alte
asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de activitate. Modalitatea de constituire a acestora şi
relaţiile lor din cadrul regiei autonome şi cu terţii sunt stabilite prin regulamentul de organizare şi
funcţionare a regiei autonome, eliberat de consiliul de administraţie şi aprobat de organul care a înfiinţat
regia respectivă.
Conducerea regiei autonome revine consiliului de administraţie, compus din 7–15 persoane, dintre care
una este directorul sau directorul general al regiei.
Consiliul de administraţie se numeşte prin ordin al ministrului de resort sau, după caz, prin decizia
conducătorului administraţiei teritoriale locale.
Persoanele care exercită în cadrul unei regii autonome de interes naţional sau local, cu capital integral
sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia vor avea calitatea de
funcţionari publici, în temeiul art. 175 alin. (1) teza I C. pen.
Operator economic. Potrivit art. 3 lit. r) din O.U.G. nr. 34 din 19 aprilie 2006, privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii*13), expresia „operator economic” semnifică oricare furnizor de produse, prestator de servicii ori
executant de lucrări – persoană fizică/juridică de drept public sau privat ori grup de astfel de persoane cu
activitate în domeniul care oferă în mod licit pe piaţă produse, servicii şi/sau executare de lucrări.
Condiţiile în care sunt autorizaţi aceşti operatori sunt prevăzute în Ordinul vicepreşedintelui Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală nr. 9647/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind acordarea
statutului de operator economic autorizat*14).
În literatura de specialitate recentă*15) s-a exprimat părerea, cu care suntem de acord, că în
accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., operatorul economic este acea persoană juridică cu capital
integral sau majoritar de stat care realizează acte de comerţ. Orice angajat al unui asemenea operator
economic are calitatea de funcţionar public.
Persoană juridică cu capital integral sau majoritar de stat. Este acea persoană juridică la care statul
român deţine mai mult de jumătate sau tot capitalul social subscris şi vărsat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, persoanele fizice şi persoanele juridice, în
vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate
juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Societăţile se vor constitui în una dintre următoarele forme; a) societate în nume colectiv; b) societate în
comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere
limitată.
Persoanele care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, au atribuţii în cadrul unei
societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, legate de realizarea obiectului de activitate al
acelei societăţi comerciale, în baza dispoziţiilor art. 175 alin. (2) lit. e) teza a III-a, sunt funcţionari publici.
Au această calitate, de exemplu, persoanele încadrate în unităţi bancare cu capital integral sau
majoritar de stat, care exercită atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acestora. De
asemenea, au această calitate persoanele care îndeplinesc atribuţii în cadrul Băncii Naţionale a
României, Casei de Economii şi Consemnaţiuni – CEC S.A. sau Băncii de Export Import a României
– Eximbank S.A., legate de realizarea obiectului de activitate al acestora.
Potrivit art. 175 alin. (2) C. pen. este considerat funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
În temeiul acestor dispoziţii, este funcţionar public asimilat persoana care exercită oricare dintre
următoarele servicii de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice:
– expert contabil şi contabil autorizat, profesie reglementată prin O.G. nr. 65/1994 privind organizarea
activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi*16);
 – notar public, profesie reglementată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale*17);
– medic, profesie reglementată prin Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii*18);
– farmacist, profesie reglementată în prezent prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii;
– medic veterinar, profesie reglementată prin Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea
profesiunii de medic veterinar*19);
– auditor financiar, profesie reglementată prin O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit
financiar*20);
– persoanele care practică servicii publice conexe actului medical, profesie reglementată prin O.U.G.
nr. 83/2000 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor de liberă practică pentru servicii publice conexe
actului medical*21);
– consilier proprietate industrială, profesie reglementată prin O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier în proprietatea industrială*22);
– expert criminalist, profesie reglementată prin O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea experţilor
criminalişti, care pot fi recomandaţi de părţi să participe la efectuarea expertizelor criminalistice*23);
– executor judecătoresc, profesie reglementată prin Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti*24);
– urbanist, profesie reglementată prin Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismului*25);
– detectiv particular, profesie reglementată prin Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de
detectiv particular*26);
– biochimist, biolog şi chimist, profesii reglementate prin Legea nr. 460/2003 privind exercitarea
profesiunilor de biochimist, biolog şi chimist, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ordinului
Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor în sistemul sanitar din România*27);
– medic dentist, profesie reglementată prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii;
– asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical, profesii reglementate prin O.U.G. nr.
144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de
asistent medical*28);
– asistent social, profesie reglementată prin Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social*29);
– mediator, profesie reglementată prin Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator*30);
– tehnician dentar, profesie reglementată prin Legea nr. 96/2007 privind exercitarea profesiei de
tehnician dentar, precum şi înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ordinului Tehnicienilor Dentari din
România*31);
– practician de medicină complementară, profesie reglementată prin Legea nr. 118/2007 privind
organizarea şi funcţionarea activităţilor şi practicilor de medicină complementară alternativă*32).
Aceste profesii exercitate în condiţiile legii din nevoia de a satisface un interes public sau particular,
statul le încredinţează spre îndeplinire liberilor profesionişti care, pe parcursul exercitării lor, sunt asimilaţi
funcţionarilor publici.

*1) Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), ed. a II-a, Ed. Universul Enciclopedic, Gold,
Bucureşti, 2009, p. 73.
*2) Ibidem, p. 919.
*3) Ibidem, p. 947.
*4) Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003.
*5) T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 29.
 *6) G. Moroianu, Statutul profesiilor liberale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 32; Ş.
Beligrădeanu, Natura raportului juridic de muncă a magistraţilor, în Dreptul nr. 7/2003, p. 37.
*7) C. Duvac, op. cit., p. 105.
*8) Publicată în M. Of. nr. 877 din 28 decembrie 2010.
*9) C. Duvac, op. cit., p. 109.
*10) Publicată în M. Of. nr. 1197 din 14 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
*11) V. Paşca, Funcţionar public, comentariu în G. Antoniu, coordonator, Noul Cod penal, vol. II, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 566.
*12) Publicată în M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.
*13) Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
*14) Publicată în M. Of. nr. 875 din 20 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.
*15) C. Duvac, op. cit., p. 112.
*16) Republicată în M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2008.
*17) Republicată în M. Of. nr. 72 din 4 februarie 2013.
*18) Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
*19) Republicată în M. Of. nr. 433 din 23 mai 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
*20) Publicată în M. Of. nr. 256 din 4 iunie 1999 şi republicată în M. Of. nr. 598 din 22 august 2003 cu
modificările şi completările ulterioare.
*21) Publicată în M. Of. 291 din 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 598/2001, publicată în M.
Of. nr. 711 din 8 noiembrie 2001.
*22) Publicată în M. Of. nr. 758 din 2002 şi republicată în M. Of. nr. 1019 din 21 decembrie 2006.
*23) Publicată în M. Of. nr. 407 din 29 august 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
*24) Publicată în M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000 şi republicată în M. Of. nr. 738 din 20 octombrie
2011.
*25) Publicată în M. Of. nr. 373 din 10 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
*26) Republicată în M. Of. nr. 306 din 8 mai 2007.
*27) Publicată în M. Of. nr. 836 din 25 noiembrie 2003.
*28) Publicată în M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2008.
*29) Publicată în M. Of. nr. 1008 din 23 noiembrie 2004.
*30) Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
*31) Publicată în M. Of. nr. 269 din 24 aprilie 2009.
*32) Publicată în M. Of. nr. 305 din 8 mai 2007.

ART. 176
Public

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a termenului „public”

În Dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „public” are mai multe sensuri, semnificând fie o
colectivitate mare de oameni, mulţime, lume, caz în care este un substantiv neutru având formă de singular;
fie ceva care aparţine unei colectivităţi umane sau provine de la o asemenea colectivitate care priveşte pe
toţi, la care participă toţi, caz în care este un adjectiv; fie înţelesul de ceva care priveşte întregul popor ori
statul, sau pus la dispoziţia tuturor sau care se referă la viaţa politică şi administrativă a unui stat ori la
activitatea unei persoane în legătură cu funcţiile de stat pe care le ocupă, variantă în care are rol de adjectiv.
Datorită faptului că termenul „public” are calitatea de a fi polisemantic, legiuitorul a considerat
necesar să explice înţelesul în care acest termen este folosit în dispoziţiile Codului penal sau ale altor legi
penale speciale sau legi speciale cu dispoziţii penale.
 În acest sens, în art. 176 C. pen., legiuitorul foloseşte adjectivul „public” pentru a desemna tot ceea ce
ţine de autorităţile şi instituţiile publice sau de alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică.
Înţelesul unor locuţiuni adjectivale, cum sunt „funcţionar public”, „funcţionar public asimilat”,
„faptă săvârşită în public”, a fost explicat în texte distincte.

2. Conţinutul termenului „public” în accepţiunea legii penale

Potrivit dispoziţiilor art. 176 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile
publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile
proprietate publică.
Prin urmare, termenul „public” desemnează tot ce priveşte:
a) Autorităţile publice. Acestea sunt organisme, instituţii care exercită una dintre formele fundamentale
ale activităţii statului (legislativă, executivă şi judecătorească) şi care are competenţe de reglementare,
control şi sancţionare*1).
Potrivit Constituţiei (Titlul III „Autorităţile publice”), sunt autorităţi publice Parlamentul, Preşedinţia,
Guvernul, organele administraţiei publice locale, instanţele de judecată, Ministerul Public, Consiliul
Superior al Magistraturii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Curtea Constituţională”.
Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului (agenţii, inspectorate) sau ca
autorităţi autonome. Sunt astfel de autorităţi administrative autonome serviciile de informaţii, Consiliul
Naţional al Audiovizualului, Consiliul Concurenţei, Banca Naţională, Curtea de Conturi, Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Comisia Naţională a Valorilor Imobiliare şi alte asemenea
instituţii)*2).
b) Instituţiile publice. Sunt organe sau organizaţii de stat cu atribuţii administrative şi de execuţie,
care desfăşoară activităţi cu caracter social, cultural, administrativ şi care administrează bunurile statului
sub controlul unei autorităţi statale.
Instituţiile publice nu trebuie confundate cu instituţiile de utilitate publică, persoane juridice de drept
privat, declarate astfel prin hotărâre a Guvernului, care îşi desfăşoară activitatea în interesul general al
societăţii sau în interesul unei anumite colectivităţi, prin derularea unor programe ori proiecte specifice
scopului său*3).
Autorităţile publice se deosebesc de instituţiile publice prin sfera atribuţiunilor şi competenţelor;
autorităţile publice exercită una dintre formele fundamentale ale activităţii statului (legislativă, executivă
sau judecătorească) şi are competenţe de reglementare, control şi sancţionare, pe când instituţia publică, în
sens restrâns, are atribuţii pur administrative şi de execuţie.
c) Persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Potrivit art.
136 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, proprietatea este publică sau privată. În ceea ce
priveşte bunurile concrete care aparţin uneia sau celeilalte forme de proprietate, normele constituţionale
folosesc o tehnică diferenţiată; ele nu menţionează în mod direct ce categorii de bunuri constituie
proprietatea privată, ci numai pe cele care formează proprietatea publică. Cunoscând însă aceste categorii
de bunuri, în mod indirect, poate fi conturată şi sfera bunurilor ce se includ în sfera proprietăţii private; în
această categorie intră toate bunurile care nu formează patrimoniul public.
Conform art. 136 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, constituie bunuri ce fac parte exclusiv din
sfera proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiu aerian, apele cu potenţialul
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică.
Din examinarea conţinutului acestor prevederi constituţionale rezultă două criterii de determinare a
bunurilor ce aparţin proprietăţii publice; primul criteriu este cel al destinaţiei bunurilor – interes public
sau naţional („bogăţiile de interes public”, „apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional”)
şi al doilea criteriu este cel al declaraţiei legii organice (alte bunuri stabilite prin legea organică). Aceste
legi măresc sfera bunurilor enumerate de Constituţie, prin adăugarea la această enumerare a altor bunuri
care formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, aşa cum se procedează prin art. 5 din Legea nr.
18/1991*4) privind fondul funciar, precum şi prin art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001*5), care se referă
la fâşia de protecţie a frontierei şi prin art. 10 alin. (2) privind imobilele din punctele de trecere a frontierei.
Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietatea publică*6) prevede că „dreptul de proprietate publică
aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura
lor, sunt de uz sau de interes public”.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, revizuită, bunurile proprietate publică, în condiţiile
legii organice, pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate
ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
În legătură cu raporturile dintre bunurile care constituie proprietate publică şi o anumită persoană
juridică, norma explicativă prevăzută în art. 176 teza a III-a C. pen. stabileşte două posibilităţi; fie ca bunul
să se afle în administrarea acesteia, fie în exploatarea persoanei juridice respective.
A administra, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă a cârmui, a gospodări o
întreprindere, instituţie etc., iar în concepţia dicţionarului de drept penal şi procedură penală, „a
administra bunuri” presupune un complex de operaţii privitoare la gospodărirea şi controlul bunurilor
unei persoane fizice sau juridice. În sensul normei explicative, credem că termenul de „public”
presupune activităţi, cum sunt: planificarea, aprovizionarea, desfacerea, plăţile către terţi etc.,
efectuate asupra bunurilor proprietate publică, potrivit cu destinaţia sau afectaţiunea dată prin lege
acestor bunuri.
Dreptul de administrare asupra bunurilor proprietate publică se constituie prin hotărâre a Guvernului sau
a consiliilor locale, este un drept real principal, opozabil erga omnes, cu excepţia titularului dreptului de
proprietate publică, prin hotărârea căruia a fost constituit.
Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de administrare.
A exploata bunurile proprietate publică înseamnă a folosi, a pune în valoare astfel de bunuri în
vederea realizării unor obiective economice.

*1) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, op. cit., p. 92.
*2) V. Paşca, Comentariu în Noul Cod penal, Comentariu pe articole, G. Antoniu, C. Bulai, I. Pascu, V.
Paşca, F. Streteanu, G. Nistoreanu, Şt. Daneş, Al. Boroi, I. Molnar, vol. II (art. 51–171), Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 559.
*3) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, op. cit., p. 472.
*4) Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.
*5) Publicată în M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
*6) Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

ART. 177
Membru de familie

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea textului explicativ al expresiei „membru de familie”

În noul Cod penal, expresia „membru de familie” este deseori folosită pentru a desemna calitatea de
subiect activ nemijlocit la unele infracţiuni (de exemplu, incestul, art. 377, infracţiune cu subiecţi activi
plurali care sunt rude în linie directă sau fraţi şi surori; abandonul de familie, relele tratamente aplicate
minorului săvârşite de părinţi), fie calitatea de subiect pasiv circumstanţiat (de exemplu, violenţa în
familie, art. 199, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, art. 200), fie un element
circumstanţial agravant [de exemplu, violul, art. 218 alin. (3) lit. b); agresiunea sexuală, art. 220, alin. (2)
lit. b); actul sexual cu un minor, art. 220 alin. (4) lit. a); coruperea sexuală a minorilor, art. 221 alin. (2) lit.
a) C. pen.], fie o cauză specială de nepedepsire [de exemplu, favorizarea infractorului, art. 269 alin. (3);
tăinuirea, art. 270 alin. (3) şi nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale, art. 410 alin. (2) C.
pen.], fie o condiţie de procedibilitate [de exemplu, infracţiunea „violenţa în familie” – art. 199 alin. (2)].
Cele arătate mai sus, cu privire al frecventa folosire în reglementările noului Cod penal a expresiei
„membru de familie”, justifică existenţa dispoziţiei explicative din art. 177.

2. Conţinutul expresiei „membru de familie”

Dispoziţia explicativă din art. 177 alin. (1) C. pen. prevede o enumerare limitativă a persoanelor care, în
înţelesul legii penale, intră în conţinutul expresiei „membru de familie”.
Acestea sunt:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude.
Persoanele care fac parte din categoria de „membru de familie”, potrivit art. 177 alin. (1) lit. a) C. pen.,
sunt, pe de o parte, persoanele între care există o rudenie firească*1), adică o legătură bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun, iar, pe de altă parte, persoanele între care există o rudenie civilă*2), adică o legătură rezultată
din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.
Rudenia firească poate fi în linie dreaptă sau colaterală. Rudenia este în linie dreaptă în cazul
descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă*3).
Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun*4).
Gradul de rudenie în linie dreaptă se stabileşte după numărul naşterilor; astfel, copiii şi părinţii sunt
rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea*5).
Gradul de rudenie în linie colaterală se stabileşte după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude
până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al
doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari de gradul al patrulea*6).
Adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege*7) stabileşte legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului, dar, în primul rând, stabileşte filiaţia între adoptat şi cel care adoptă. Raporturile de
rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de
altă parte*8).
Potrivit dispoziţiilor art. 441 alin. (1) C. civ., reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu
determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator şi totodată nu poate fi pornită nicio acţiune în
răspundere împotriva donatorului. Părinţii, în caz de reproducere umană asistată medical cu terţ donator, nu
pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.
După cum se observă, efectele rudeniei sunt aceleaşi fie că ea decurge din legăturile de consangvinitate
existente între părţi, fie că legătura de rudenie decurge din adopţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 177 alin. (2) C. pen., adopţia nu şterge efectele rudeniei decurgând din legăturile
de consangvinitate, astfel că persoana adoptată şi descendenţii acesteia sunt considerate rude apropiate cu
rudele fireşti, de sânge, ale persoanei adoptate în aceleaşi limite (ascendenţi, descendenţi, fraţi şi surori şi
copiii acestora).
b) soţul are calitatea de soţ persoana care a încheiat în mod legal căsătoria şi există această calitate chiar
dacă soţii sunt în curs de divorţ ori sunt despărţiţi în fapt;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în
cazul în care convieţuiesc. Sunt incluşi în această categorie persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi, adică concubinii, sau dintre părinţi şi copiii, cu condiţia ca aceştia să trăiască împreună
în acelaşi loc, să coabiteze. Aceasta presupune ca persoanele respective să locuiască, să se întreţină şi
gospodărească împreună.
Dovada calităţii de membru de familie, în înţelesul dispoziţiilor art. 177 C. pen., se face cu actele de
stare civilă ori prin orice mijloace de probă îngăduite de lege.
 *1) A se vedea dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
*2) A se vedea dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. civ.
*3) A se vedea dispoziţiile art. 406 alin. (1) C. civ.
*4) A se vedea dispoziţiile art. 406 alin. (2) C. civ.
*5) A se vedea dispoziţiile art. 406 alin. (3) lit. a) C. civ.
*6) A se vedea dispoziţiile art. 406 alin. (3) lit. b) C. civ.
*7) A se vedea dispoziţiile care reglementează adopţia prevăzută în Cartea a II-a – Despre familie, Titlul
III – Rudenia, Capitolul III – Adopţia din noul Cod civil.
*8) A se vedea dispoziţiile art. 470 C. civ.

ART. 178
Informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „informaţii secrete de stat” şi a expresiei „înscris

oficial”
Expresia „informaţii secrete de stat” şi expresia „înscris oficial” sunt folosite în unele texte din Partea
specială a noului Cod penal.
Astfel, expresia „informaţii secrete de stat” este prevăzută în conţinutul unor texte de incriminare ca
element constitutiv al conţinutului acestora, ca, de exemplu: trădarea prin transmiterea de informaţii secrete
de stat, art. 395; înalta trădare, când este săvârşită în modalitatea transmiterii de informaţii secrete de stat,
art. 398; spionajul, art. 400; divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, art. 407;
divulgarea informaţiilor secrete de stat, art. 303 C. pen. etc.
În toate aceste incriminări, existenţa infracţiunii este condiţionată de constatarea că acţiunea care
constituie elementul material al infracţiunii (de exemplu, acţiunea de transmitere, procurare, divulgare etc.)
a fost privitoare la o informaţie secret de stat.
Dacă acţiunea respectivă nu a purtat asupra unor informaţii secrete de stat, fapta nu constituie infracţiune
pentru că nu este realizat un element constitutiv al acesteia şi, pe cale de consecinţă, nu este prevăzută de
legea penală (afară de cazul când prin acea acţiune s-a încălcat o altă dispoziţie a legii penale).
De asemenea, expresia „înscris oficial” este folosită în dispoziţii care incriminează diferite fapte
privitoare la înscrisuri oficiale, cum sunt: falsul material în înscrisuri oficiale, art. 320; falsul intelectual,
art. 321; uzul de fals, art. 323, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, art. 259 C. pen. etc.
În toate aceste incriminări, existenţa infracţiunii este condiţionată de constatarea că acţiunea incriminată
efectuată în concret (de distrugere sau sustragere a înscrisurilor, falsul sau uzul de fals) are ca obiect
material un înscris oficial.
Neîndeplinirea cerinţei privitoare la caracterul oficial al înscrisului face să nu fie incidente dispoziţiile
normei de incriminare, întrucât lipseşte un element constitutiv al acesteia, fapta putând, eventual, să
constituie o altă infracţiune.
Necesitatea explicării înţelesului expresiei „informaţii secrete de stat” şi „înscris oficial” se justifică prin
aceea că, aşa cum rezultă din cele ce au precedat, mai multe norme din Partea specială a Codului penal
întrebuinţează fie o expresie, fie cealaltă expresie la determinarea conţinutului faptelor incriminate*1).
În lipsa acestor explicaţii, interpretarea, teoretic şi practic, ar fi putut ajunge la adoptarea unor variate
soluţii cu privire la aceste expresii, ceea ce ar fi condus la o lipsă de unitate în aplicarea dispoziţiilor
penale.

2. Conţinutul expresiilor „informaţii secrete de stat” şi „înscris oficial”

 Potrivit art. 178 alin. (1) C. pen., „informaţii secrete de stat” sunt informaţiile clasificate astfel,
potrivit legii. În temeiul acestui text, orice normă de incriminare a unei fapte, în conţinutul căreia se
foloseşte expresia „informaţii secrete de stat”, se completează, se întregeşte cu dispoziţiile cuprinse în
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Conform art. 17 din această lege, în categoria informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile
care reprezintă sau se referă la:
a) sisteme de apărare a ţării şi elementele de bază ale acestora, operaţiile militare, tehnologii de
fabricaţie, caracteristicile armamentului şi tehnicii de luptă utilizate exclusiv în cadrul elementelor
sistemului naţional de apărare;
b) planurile, precum şi dispozitivele militare, efectivele şi misiunile forţelor angajate;
c) cifrul de stat şi alte elemente criptologice stabilite de autorităţile publice competente, precum şi
activităţile în legătură cu realizarea şi folosirea acestora;
d) organizarea sistemelor de protecţie a obiectivelor sectoarelor şi la reţelele de calculatoare speciale şi
militare, inclusiv la mecanismele de securitate ale acestora;
e) datele, schemele şi programele referitoare la sistemele de comunicaţii şi la reţelele de calculatoare
speciale şi militare inclusiv la mecanismele de securitate ale acestora;
f) activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi
siguranţa naţională;
g) mijloacele, metodica, tehnica şi echipamentul de lucru, precum şi sursele de informaţii specifice,
folosite de autorităţile publice care desfăşoară activitatea de informaţii;
h) hărţile, planurile topografice, termogramele şi înregistrările aeriene de orice tip, pe care sunt
reprezentate elemente de conţinut sau obiective clasificate secrete de stat;
i) studiile, prospecţiunile geologice şi determinările gravimetrice cu densitate mai mare de un punct pe
kilometru pătrat, prin care se evaluează rezervele naţionale de metale şi minereuri rare, preţioase, disperse
şi radioactive, precum şi datele şi informaţiile referitoare la rezervele materiale, care sunt în competenţa
Administraţiei Naţionale a Rezervelor de stat;
k) activităţile ştiinţifice, tehnologice sau economice şi investiţiile care au legătură cu siguranţa naţională
ori cu apărarea naţională sau prezintă importanţă deosebită pentru interesele economice şi tehnico-
ştiinţifice ale României;
j) sistemele şi planurile de alimentare cu energie electrică, energie termică, apă şi alţi agenţi necesari
funcţionării obiectivelor clasificate secrete de stat;
k) activităţile ştiinţifice, tehnologice sau economice şi investiţiile care au legătură cu siguranţa naţională
ori cu apărarea naţională sau prezintă importanţă deosebită pentru interesele economice şi tehnico-
ştiinţifice ale României;
l) cercetările ştiinţifice în domeniul tehnologiilor nucleare, în afara celor fundamentale, precum şi
programele pentru protecţia şi securitatea materialelor şi a instalaţiilor nucleare;
m) emiterea, imprimarea bancnotelor şi baterea monedelor metalice, machetele emisiunilor monetare ale
Băncii Naţionale a României şi elementele de siguranţă ale însemnelor monetare pentru depistarea
falsurilor, nedestinate publicităţii, precum şi imprimarea şi tipărirea hârtiilor de valoare de natura titlurilor
de stat, a bunurilor de tezaur şi a obligaţiilor de stat;
n) relaţiile şi activităţile externe ale statului român, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicităţii,
precum şi informaţiile altor state sau organizaţii internaţionale, faţă de care, prin tratate şi înţelegeri
internaţionale, statul român şi-a sumat obligaţia de protecţie.
Informaţiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de secretizare în: strict secret de importanţă deosebită,
strict secret şi secret.
De asemenea, Legea nr. 182/2002 stabileşte persoanele care pot atribui unul dintre nivelurile de
secretizare a informaţiilor cu prilejul elaborării lor.
Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat
informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate,
precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi
soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.
Înscrisurile oficiale, în art. 178 alin. (2) C. pen. sunt definite ca fiind orice înscrisuri care emană de la o
persoană juridică dintre cele care se referă art. 176 ori de la o persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) sau
care aparţin unor asemenea persoane.
Prin urmare, potrivit acestui text, expresia „înscris oficial” presupune:
a) existenţa unui înscris. Prin „înscris” se înţelege orice act scris, ca, de exemplu: proces-verbal,
referate, rezoluţii, registre, chitanţe, bonuri fiscale etc. Actul scris, pentru a fi calificat „înscris” trebuie să
fie de natură să producă consecinţe juridice, adică să nască, modifice sau stingă un drept sau un raport
juridic.
b) înscrisul să emane de la persoanele juridice de drept public, fie de la funcţionari publici
asimilaţi, ori să aparţină unor asemenea persoane.
Prin înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la o
persoană dintre cele la care se referă art. 175 alin. (2) C. pen., se înţelege orice înscris care, în tot sau în
parte, în conţinutul sau în forma sa, a fost întocmit, confirmat sau certificat de aceste persoane.
Prin înscris care aparţine unor asemenea persoane se înţelege orice înscris al cărui destinatar
îndreptăţit este una dintre aceste persoane şi care poate proveni chiar de la un particular.
Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ; un înscris nu va putea fi oficial dacă una dintre condiţii
nu este îndeplinită.

*1) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 447.

ART. 179
Arme

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a termenului „arme”

Termenul „arme” este folosit în diferite texte din noul Cod penal, precum şi în anumite dispoziţii ale
legii penale speciale sau ale legii speciale cu dispoziţii penale.
Astfel, termenul de „arme” în sensul de arme propriu-zise sau de arme asimilate este folosit în noul Cod
penal, în primul rând, la descrierea conţinutului infracţiunilor privind regimul armelor în
determinarea obiectului material al acestora (de exemplu, nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor,
art. 342; uzul de arme fără drept, art. 343; ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, art. 344
C. pen.). În al doilea rând, termenul „arme” este utilizat pentru a descrie conţinutul agravat sau
calificat al unor infracţiuni [de exemplu, tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme, art. 234 alin. (1) lit.
a) teza I; evadarea săvârşită prin folosirea de arme, art. 285, alin. (2) teza a II-a; înlesnirea evadării
săvârşită prin folosirea de arme, art. 286 alin. (2) lit. a) teza a II-a; constrângerea superiorului, art. 418 alin.
(2) teza a III-a; agresiunea împotriva santinelei, art. 443 alin. (2), teza I C. pen.].
În al treilea rând, termenul de armă este folosit sub expresia „persoană înarmată” în conţinutul unor
infracţiuni [de exemplu, lipsirea de libertate săvârşită de o persoană înarmată, art. 205 alin. (3) lit. a);
violarea de domiciliu săvârşită de o persoană înarmată, art. 225 alin. (2) teza I C. pen.] ori sub expresia
„persoană având asupra sa o armă”, folosită în descrierea conţinutului agravat al unor infracţiuni [de
exemplu, furtul calificat, art. 229 alin. (2), lit. c); infracţiunile prevăzute în art. 108 alin. (2) lit. a) teza I şi
art. 110 alin. (2) lit. a) teza I din Codul silvic, Legea nr. 46/2008]; sau având asupra sa o armă militară
[de exemplu, dezertarea, art. 414 alin. (2) lit. b) C. pen.].
Explicaţia înţelesului termenului de „arme”, prin dispoziţiile din art. 179 C. pen., conduce la
preîntâmpinarea interpretărilor variate pe care practica judiciară sau doctrina ar putea să le atribuie acestui
termen.
 2. Conţinutul termenului „arme” în accepţiunea legii penale
Art. 179 alin. (1) C. pen. prevede că „arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate
astfel prin dispoziţii legale”.
După cum se observă, această normă explicativă este o normă de referire, completându-se sau
subordonându-se unor dispoziţii cuprinse în alte acte normative. Aceste dispoziţii complinitoare îşi au
sediul în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor*1), care are ca obiect de reglementare
stabilirea categoriilor de arme şi muniţii, precum şi condiţiile în care deţinerea, portul, folosirea şi
operaţiunile cu aceste arme şi muniţii sunt permise pe teritoriul României.
Legea nr. 295/2004, în art. 2, defineşte noţiunea generală de armă şi a diferitelor tipuri de arme.
Prin „armă” se înţelege orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor
proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze
nocive, iritante sau de neutralizare, prevăzute în textele Legii nr. 295/2004.
Armă de foc este arma al cărui principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijată a gazelor
provenite prin detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi
ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc.
Arme interzise sunt acele arme a căror procurare, deţinere, port sau folosire sunt interzise persoanelor
fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţă în domeniul apărării, ordinii publice şi
siguranţei naţionale şi care sunt prevăzute în categoria A din anexă.
Arme letale sunt arme prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor şi
care sunt prevăzute în categoriile B–D din anexă.
Armele neletale sunt arme destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecţionate astfel
încât, prin utilizarea lor, „să nu se cauzeze moartea persoanelor”; sunt asimilate acestor categorii şi armele
vechi.
Potrivit criteriului destinaţiei, armele se califică în: arme militare; arme de apărare şi pază; arme de
autoapărare; arme de tir; arme de vânătoare; arme utilitare; arme de asomare; arme cu destinaţie
industrială; arme cu tranchilizante; arme de panoplie; arme vechi şi arme de recuzită.
De asemenea, armele se califică din punct de vedere constructiv în: arme cu aer comprimat sau gaze sub
presiune; arme de foc scurte; arme de foc lungi; arme de foc automate; arme de foc semiautomate; arme de
foc cu repetiţie, arme de foc cu o singură lovitură.
Potrivit art. 179 alin. (2) C. pen., „sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi
folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac”.
Din formularea acestui text rezultă că orice instrument (de exemplu, un cuţit), orice piesă (de exemplu,
un ciocan), orice dispozitiv (de exemplu, o capcană), orice obiect (de exemplu, un baston) sau orice
substanţă solidă, lichidă sau gazoasă, care în circuitul vieţii economice şi sociale au o altă întrebuinţare
decât aceea de armă, devin arme prin asimilare atunci când sunt folosite în scop de atac, cu prilejul
săvârşirii unei infracţiuni*2).
Pentru a include în categoria armelor asimilate un obiect, dispozitiv, piesă etc., este necesar să se
constate, în raport cu împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea, că acestea erau de natură să fie
folosite ca armă.
Astfel, un cuţit de bucătărie, un ciocan, o bară metalică, o sapă, o substanţă toxică, o materie explozivă
etc. nu au destinaţia de a fi folosite la atac, dar prin natura lor pot fi utilizate ca arme, dacă sunt
întrebuinţate ca atare la comiterea unei infracţiuni; ele vor fi considerate, din punct de vedere penal, arme,
atunci când norma de incriminare prevede folosirea de arme fie ca element constitutiv, fie ca element
circumstanţial agravant pentru anumite infracţiuni.
În noul Cod penal sunt incriminate în art. 372 portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase.
Aceste obiecte a căror deţinere fără drept, în locuri determinate, este periculoasă, nu sunt explicate în
Legea nr. 295/2004, ci sunt precizate limitativ în conţinutul normei de incriminare. Asemenea obiecte,
cunoscute sub denumirea de „arme albe”, pot deveni „arme prin asimilare” dacă au fost folosite pentru
atac, caz în care devin incidente dispoziţiile concursului de infracţiuni.

*1) Publicată în M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004, modificată şi completată prin: O.U.G. nr. 141/2004,
publicată în M. Of. nr. 1280 din 30 decembrie 2004, aprobată prin Legea nr. 19/2005, publicată în M. Of.
nr. 184 din 3 martie 2005; Legea nr. 235/2007, publicată în M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007; O.U.G. nr.
26/2008, publicată în M. Of. nr. 203 din 17 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 268/2008, publicată în M.
Of. nr. 767 din 14 noiembrie 2008; Legea nr. 152/2008, publicată în M. Of. nr. 544 din 18 iulie 2008 şi
Legea nr. 99/2010 publicată în M. Of. nr. 351 din 27 mai 2010. Legea nr. 295/2004, republicată în M. Of.
nr. 814 din 17 noiembrie 2011.
*2) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 450.

ART. 180
Instrument de plată electronică

COMENTARIU (Lect. univ. dr. Maxim Dobrinoiu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „instrument de plată electronică”

Ţinând cont de realităţile unei societăţi informaţionale în continuă dezvoltare, legiuitorul manifesta
acelaşi interes de a reglementa intersecţia dintre tehnologia informaţiei şi aspecte ale vieţii sociale şi
economice, cum ar fi activităţile comerciale sau furnizarea de servicii.
Deşi în cuprinsul art. 180 s-ar fi putut regăsi şi definiţii suplimentare (după exemplul Legii nr.
365/2002), cum ar fi aceea a „instrumentului de monedă electronică” – având în vedere că această sintagmă
se regăseşte chiar în cuprinsul definiţiei instrumentului de plată electronică, a „mijlocului electronic” sau a
„instrumentului de plată cu acces la distanţă” – acesta fiind o derivaţie a instrumentului de plată
electronică, ori „deţinător”, „emitent”, „instituţie acceptantă” etc., considerăm că legiuitorul a procedat
corect evidenţiind doar instrumentul de plată electronică, ceilalţi termeni putând fi lesne şi oricând
modificaţi sau actualizaţi prin ordine şi regulamente ale Băncii Naţionale a României, în funcţie de
dezvoltările tehnologice sau tendinţele ce se vor înregistra în viitor în domeniul comerţului electronic.
Definiţia oferită de art. 180, cu completările efectuate de Regulamentul BNR nr. 6/2006, este extrem de
necesară în explicarea ulterioară a faptelor de natură penală care compun art. 250 şi art. 251 din Titlul II –
Infracţiuni contra patrimoniului, Capitolul IV – Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronică, respectiv art. 311, 313 şi 314 din Titlul VI – Infracţiuni de fals, Capitolul I – Falsificarea de
monede, timbre şi alte valori, din noul Cod penal.

2. Conţinutul expresiei „instrument de plată electronică”

Aşa cum reiese din textul legal analizat, prin „instrument de plată electronică” se înţelege un instrument
care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, precum şi încărcarea sau descărcarea unui
instrument de monedă electronică ori transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate sau executate de
instituţii financiare. În această categorie sunt incluse: cardul, instrumentul de monedă electronică şi
instrumentul de plată cu acces la distanţă.
Cardul este un instrument de plată electronică emis de o instituţie financiară, sub forma unui suport
de informaţie standard, securizat şi individualizat, care permite deţinătorului său să utilizeze
disponibilităţile băneşti proprii, aflate într-un cont deschis pe numele său la emitentul cardului, ori să
beneficieze de o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitentul cardului
pentru deţinătorul acestuia, în vederea efectuării următoarelor operaţiuni:
a) retragerea sau depunerea de numerar de la terminale, precum distribuitoarele de numerar şi/sau
ATM*1), de la ghişeele emitentului sau instituţiei acceptante sau de la sediul instituţiilor/organizaţiilor
obligate prin contract să accepte instrumentul de plată electronică;
 b) plata bunurilor achiziţionate şi/sau serviciilor prestate de comercianţii acceptanţi şi/sau emitenţi (de
exemplu, plata serviciilor prestate de operatorii de cablu, telefonie mobilă/fixă sau internet ori de către
furnizorii de utilităţi), precum şi plata obligaţiilor către autorităţile administraţiei publice (impozite, taxe,
amenzi, penalităţi etc.), prin intermediul imprinterelor*2), terminalelor POS*3), ATM sau prin alte medii
electronice (web);
c) transferuri de fonduri.
Din punct de vedere funcţional sau al tipului de serviciu financiar oferit deţinătorului, există mai multe
tipuri de carduri, astfel:
(1) cardul de debit – cardul prin intermediul căruia utilizatorul poate tranzacţiona doar în limita
disponibilităţilor băneşti proprii existente într-un cont deschis la emitent pentru efectuarea operaţiunilor
prevăzute de lege;
(2) cardul de debit cu facilitate de descoperire de cont (overdraft) – cardul prin intermediul căruia
utilizatorul poate dispune, pentru efectuarea operaţiunilor prevăzute de lege, pe lângă fondurile proprii
existente într-un cont deschis la emitent, şi de o anumită sumă, respectiv o facilitate de descoperire de cont,
într-o limită prestabilită, acordată, de regulă, în situaţia în care contul deţinătorului este alimentat
permanent cu sume reprezentând drepturi băneşti sau alte venituri;
(3) cardul de credit – cardul prin intermediul căruia utilizatorul dispune de fondurile puse la dispoziţie
de emitent, sub forma unei linii de credit, sau îi permit utilizatorului efectuarea operaţiunilor prevăzute de
lege în limita unui plafon stabilit în prealabil;
(4) cardul de numerar – cardul utilizabil doar la ATM sau la distribuitoarele de numerar pentru
retragere de lichidităţi.
Tot Regulamentul BNR nr. 6/2006 lămureşte şi cu privire la situaţiile în care este sau nu necesară
prezenţa fizică a cardurilor pentru efectuarea unor tranzacţii. Astfel, avem:
1. tranzacţii unde cardul este prezent – locaţii comerciale tradiţionale, ATM-uri şi ghişee de bancă. Sunt
acele tranzacţii în care banda magnetică a cardului sau cipul acestuia sunt „citite” electronic sau unde se
obţine amprenta elementelor confecţionate în relief pe chitanţă cu ajutorul imprinterului;
2. tranzacţii unde cardul nu este prezent – tranzacţii ordonate prin telefon, poştă, internet etc., unde nu
există dovada participării fizice a cardului însă deţinătorul trebuie să furnizeze parole sau coduri, cum ar fi:
Card Verification Value (CVV2), parola e-Commerce etc.
Cardul emis de o instituţie financiară nebancară este un instrument de plată electronică, respectiv un
suport de informaţii standardizat, ce permite deţinătorului persoană fizică efectuarea de retrageri de
numerar şi/sau de plăţi din disponibilităţi băneşti puse la dispoziţie de instituţia financiară nebancară sub
forma unei linii de credit alimentate din contul acesteia deschis la o instituţie de credit. Acest card nu
acordă însă deţinătorului accesul la un cont propriu deschis la o instituţie de credit. Instituţia financiară
nebancară emitentă a cardului deschide deţinătorilor doar conturi de evidenţă. Instituţiile financiare
nebancare pot emite şi administra carduri de credit doar în derularea activităţilor aferente creditelor de
consum.
Principalele elemente caracteristice ale cardurilor sunt:
(1) Codul de identificare al emitentului (Issuer Identification Number – IIN), un cod inalienabil, atribuit
oricărui card în vederea identificării emitentului/autentificării tranzacţiei. În cazul emitenţilor bănci, acesta
se numeşte BIN (Bank Identification Number);
(2) Codul personal de identificare aferent unui card (Personal Identification Number – PIN) este codul
personal atribuit biunivoc de către emitent unui deţinător de card şi permite identificarea sau
autentificarea deţinătorului cardului atunci când se utilizează un terminal. În cazul în care plata cu card se
face prin transfer electronic de date (sau internet), PIN poate fi considerat echivalentul electronic al
semnăturii utilizatorului cardului.
Instrumentul de monedă electronică*4) este instrumentul de plată electronică reîncărcabil sau nu, altul
decât instrumentul de plată cu acces la distanţă, cum ar fi un chip-card, o memorie a unui computer sau un
alt dispozitiv electronic, pe care sunt stocate electronic/virtual unităţi monetare, permiţând deţinătorului său
să efectueze operaţiunile descrise în lege, şi care este acceptat la plată şi de alte entităţi în afara emitentului,
valoarea monetară stocată virtual pe instrument fiind în mod obligatoriu egală cu suma primită de emitent
de la deţinător, respectiv utilizator, după caz.
Instrumentul de plată cu acces la distanţă este instrumentul ce permite utilizatorilor să acceseze
fondurile aflate în contul deţinătorului şi prin intermediul căruia se pot efectua plăţi către un beneficiar sau
alt gen de operaţiuni de transfer de fonduri şi care necesită, de regulă, un nume de utilizator ori un cod
personal de identificare/parolă sau orice altă dovadă a identităţii, necesară autentificării. În categoria
instrumentelor de plată electronică cu acces la distanţă sunt incluse în special cardurile, altele decât cele
care fac parte din categoria instrumentelor de plată de tip monedă electronică (indiferent dacă sunt de debit
sau de credit), precum şi aplicaţiile de tip internet-banking*5), home-banking*6) şi mobile-banking*7). Pe
lângă operaţiunile de transfer de fonduri, ce conferă utilizatorului instrumentului de plată cu acces la
distanţă de tip internet-banking, home-banking sau mobile-banking posibilitatea transmiterii electronice a
instrucţiunilor de plată din contul propriu şi a transcrierii mesajului dorit pe ordinul de plată care va fi
generat automat de sistem, utilizatorul poate efectua şi operaţiuni de schimb valutar, poate constitui
depozite şi poate obţine informaţii privind soldul conturilor şi al operaţiunilor efectuate.

*1) Engl. Automated Teller Machine – ghişeu automat bancar, bancomat – dispozitiv
electromecanic/sistem informatic ce permite unei persoane să efectueze operaţiuni de tipul celor descrise în
definiţie prin intermediul unui card. Din punct de vedere tehnic, prin intermediul unui sistem de operare se
asigură legătura logică şi funcţională între următoarele componente electronice/electromecanice: cititor de
card, tastatură, ecran, distribuitor de numerar şi mediile de depozitare a numerarului (vault-ui). Cardul este
introdus într-un loc special amenajat, iar programul informatic care asigură funcţionarea ATM-ului verifică
validitatea acestuia şi autorizează continuarea operaţiunilor/folosirea cardului în funcţie de valoarea
codului PIN introdus de la tastatură. Odată autentificat, în funcţie de sistemul de operare al ATM-ului şi
nivelul aplicaţiilor care rulează pe acesta, utilizatorul are acces la o gamă variată de servicii financiare.
*2) Engl. Imprinter Voucher – dispozitiv mecanic ce permite preluarea unei amprente a elementelor
aflate în relief pe suprafaţa cardului şi transferul pe un document de hârtie care certifică efectuarea
tranzacţiei (chitanţă, voucher).
*3) Corect EFTPOS (Electronic Fund Transfer at Point Of Sale) – dispozitiv ce permite preluarea,
prelucrarea, stocarea şi transmiterea de informaţii privind plata cu card şi/sau cu e-money, efectuate la
punctele de vânzare, de obicei cu amănuntul, ale comerciantului acceptant. Din punctul de vedere al
accesului la datele administrate de o unitate centrală, prin utilizarea combinată a tehnicilor de transmisie şi
prelucrare a datelor, un terminal poate opera în timp real (on-line) sau cu decalaj în timp (off-line).
*4) Mai este cunoscut şi sub denumirea de „e-money”.
*5) Instrument de plată cu acces la distanţă, care se bazează pe tehnologia internet (world wide web) şi
pe sistemele informatice ale emitentului.
*6) Instrument de plată cu acces la distanţă, care se bazează pe o aplicaţie software a emitentului,
instalată la sediul deţinătorului, pe o staţie de lucru individuală sau în reţea.
*7) Instrument de plată cu acces la distanţă, care presupune utilizarea unui echipament mobil (telefon,
PDA, tabletă etc.) şi a unor servicii oferite de către operatorii de telecomunicaţii.

ART. 181
Sistem informatic şi date informatice

COMENTARIU (Lect. univ. dr. Maxim Dobrinoiu)

1. Justificarea normei explicative a expresiilor „sistem informatic” şi „date informatice”

O condiţie sine qua non pentru buna înţelegere şi corecta încadrare juridică a infracţiunilor informatice o
reprezintă definirea termenilor de bază cu care legiuitorul a ales să opereze.
 Fără discuţie, revoluţia tehnologiei informaţiei a dus la schimbări fundamentale în societate şi este
foarte probabil ca aceste schimbări profunde să se producă în continuare. Comunicarea clasică prin
intermediul telefoniei a fost depăşită de noile metode de transmitere la distanţă a vocii, imaginii şi
sunetului, iar schimbul de informaţii nu mai apare doar între oameni, ci între oameni şi dispozitive/maşini
de calcul ori numai între acestea din urmă. Uşurinţa accesului la informaţii, combinată cu posibilităţile
practic nelimitate de stocare sau diseminare a acestora, indiferent de graniţele geografice, a fost posibilă
numai pe fondul unei „explozii tehnologice”, în care datele în format electronic (biţii „0” şi „1”),
calculatorul şi reţelele au reprezentat elementele fundamentale.
Aşadar, expresii precum „sistem informatic” sau „date informatice” sunt esenţiale în contextul noului
Cod penal şi absolut necesare în analizarea infracţiunilor cuprinse în art. 360–365 din Titlul VII –
Infracţiuni contra siguranţei publice, Capitolul VI – Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice, precum şi art. 325 din Titlul – Infracţiuni de fals, Capitolul III – Falsul în înscrisuri, ori
art. 249 din Titlul II – Infracţiuni contra patrimoniului, Capitolul IV – Fraude comise prin sisteme
informatice sau mijloace de plată electronice.

2. Conţinutul expresiilor „sistem informatic”, respectiv „date informatice”

Aşa cum reiese din cuprinsul sumarului legislativ invocat anterior, prin sistem informatic se înţelege un
dispozitiv sau un ansamblu de dispozitive, interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul
sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor cu ajutorul unui program informatic. Exemple:
computer personal (PC), calculator*1) sau sistem de calcul, două sau mai multe calculatoare conectate prin
cablu sau fără fir (wireless), server, reţea de calculatoare*2), ansamblu de tip calculator – periferice
(imprimantă, mediu de stocare extern, scanner etc.).
Deşi prin sistem informatic s-ar putea înţelege doar componenta de hardware (strict echipamente
electronice), o altă perspectivă, corectă din punct de vedere tehnic şi pertinentă în sensul dorit de legiuitor,
este aceea în care sistemul este considerat drept o sumă de echipamente la care se adaugă programele
informatice care le asigură strict funcţionarea de bază (ex. sistemul de operare).
În acest sens, considerăm exagerate şi neconforme cu realitatea opiniile potrivit cărora sistemul
informatic ar putea fi privit ca o combinaţie de hardware şi software, în această a doua categorie intrând
toate programele şi aplicaţiile încărcate, stocate sau care rulează în respectivul sistem (cum ar fi, de
exemplu, aplicaţii de poştă electronică sau mesagerie instant, programe antivirus sau de prelucrări grafice,
playere audio-video etc.). O astfel de abordare nu ar face decât să complice analiza infracţiunilor
informatice şi să conducă la erori de încadrare juridică.
Exemple mai noi de sisteme informatice sunt telefoanele mobile (smartphone) şi PDA. Acestea sunt
echipamente electronice care dispun de sisteme de operare diverse (ex. iOS, Android, Symbian, webOS,
Blackberry, Windows Mobile etc.). Funcţie de complexitatea modelelor, smartphone-urile asigură funcţii
de procesare şi stocare date electronice (documente, imagini, sunete), dar mai ales de transfer – prin
conectarea la servere web, mail, FTP sau IRC prin intermediul tehnologiilor EDGE, 3G (HSDPA) etc. sau
WiFi.
Un router WiFi este, de asemenea, un sistem informatic. În funcţie de model, routerele wireless dispun
de un sistem de operare intern (Firmware) şi rulează aplicaţii de securitate a accesului (criptare WEP, WPA
sau WPA-2) ori a comunicaţiilor (Firewall).
În categoria sistemelor informatice intră şi bancomatele (ATM). Acestea sunt în realitate dispozitive
electromecanice, în care partea electronică este reprezentată de un computer (care adesea rulează un sistem
de operare Windows) cu rol de autentificare a utilizatorului şi facilitare a tranzacţiilor financiare prin
realizarea comunicaţiilor cu serverul instituţiei financiare, în timp ce partea mecanică asigură livrarea
lichidităţilor monetare din sertarele speciale de depozitare a bancnotelor.
Prin prelucrare automată a datelor se înţelege procesul prin care datele dintr-un sistem informatic sunt
prelucrate prin intermediul unui program informatic. Exemplu: urmărind un algoritm logic, instrucţiunile
pentru calculator sunt scrise într-un limbaj de programare de nivel înalt (Pascal, C++, Visual Basic, Java
etc.), introduse de la tastatură şi interpretate de Unitatea Centrală de Prelucrare, iar mai apoi traduse în
limbaj cod-maşină şi puse în execuţie de Unitatea de Execuţie, fiecare componentă a sistemului informatic
realizând o anumită operaţiune.
Prin program informatic se înţelege un ansamblu de instrucţiuni, scrise în limbaje de programare de
diferite niveluri, care pot fi interpretate şi executate de un sistem informatic în vederea obţinerii unui
rezultat determinat. Exemple de programe: sisteme de operare (MS-DOS, MS Windows, UNIX etc.),
pachete de aplicaţii standard (MS OFFICE – care cuprinde un editor de text, MS Word, un soft de
administrate baze de date, MS Access, un program de calcul tabelar, MS Excel, un program de prezentare,
MS Power Point, un program de gestiune corespondenţă şi activităţi curente, MS Outlook etc.), pachete de
aplicaţii dedicate (ERP – Enterprise Resource Planning – pentru planificarea resurselor financiare,
logistice sau de personal în cadrul unei întreprinderi sau instituţii, CRM – Customer Relationship
Management – instrument pentru conducerea unei afaceri şi organizarea relaţiilor cu clienţii etc.),
programe antivirus (BitDefender, Norton System Works, RAV etc.), programe de acces la Internet
(browsere – Explorer, Netscape etc., poştă electronică – Outlook, Webmail, Eudora etc.), diverse aplicaţii
create cu un anumit scop (viruşi, cai troieni, bombe logice, keylogger, spyware etc.) şi multe altele.
Prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă
care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic. În această categorie se include şi orice program
informatic care poate determina realizarea unei funcţii de către un sistem informatic. La nivel utilizator,
datele sunt reprezentate în formă alfanumerică – cifre, litere, caractere speciale, aşa cum apar ele pe ecranul
calculatorului, iar la nivelul sistemului informatic acestea se prezintă sub formă de şiruri ordonate de câte
8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi (elemente „0” şi „1” care, la nivelul componentelor electronice ale sistemului
de calcul, sunt echivalente cu variaţii controlate ale tensiunii de alimentare). Bit-ul este unitatea de măsură
pentru stocarea informaţiei. Un bit poate avea numai două stări reprezentate prin valorile 1 sau 0, Adevărat
(True) sau Fals (False). În scrierea curentă se prescurtează cu b (literă mică). Exemple: Kb – kilobiţi, Mb –
megabiţi; Byte sau octet reprezintă o succesiune de 8 biţi şi reprezintă cea mai mică unitate de memorie
adresabilă. În scrierea curentă se prescurtează cu B (literă mare) şi este utilizat drept unitate de măsură
curentă pentru datele stocate.
Din punct de vedere al organizării în mediile de stocare, datele informatice sunt „transparente” pentru
utilizatori, sub formă de fişiere (files) şi directoare (foldere). În cazul transmisiilor sau comunicărilor
electronice, avem de-a face cu pachete de date.

*1) Din punct de vedere structural, calculatorul este compus din: unitatea centrală (cu placa de bază,
procesorul, memoria internă, interfeţele şi porturile) şi echipamente periferice. Placa de bază: conţine
toate componentele electronice importante ale calculatorului: microprocesorul, circuitele de suport,
memoria, precum şi circuitele care asigură funcţiile video şi audio. Microprocesorul este unitatea de
prelucrare la care se cuplează memoria internă şi echipamentele periferice. Sistemul de intrare/ieşire
(SIO) face legătura între microprocesor şi restul circuitelor din calculator.
*2) Reţeaua de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul
unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare de
utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi informaţionale
(baze de date) de care dispune respectivul ansamblu. Prin reţea de calculatoare mai putem înţelege şi o
colecţie de calculatoare autonome interconectate între ele. Se spune despre două calculatoare că sunt
interconectate dacă acestea sunt capabile să schimbe informaţii între ele. Reţelele sunt de mai multe tipuri:
locale (LAN), metropolitane (MAN) sau de arie extinsă (WAN).

ART. 182
Exploatarea unei persoane

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

 1. Justificarea normei explicative a expresiei „exploatarea unei persoane”
Întrucât noul Cod penal a adoptat soluţia ca atât normele de incriminare, cât şi alte dispoziţii legale care
aveau sediul în Capitolul III „Infracţiuni”, art. 12–25 din Legea nr. 678/2001*1) să fie trecute într-o
sistematizare şi redactare relativ diferite în Titlul I al Părţii speciale, Capitolul VII „Traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile”, alături de alte infracţiuni contra libertăţii fizice a persoanei, s-a impus printre
expresiile cărora li s-a explicat înţelesul, să fie inclusă şi expresia „exploatarea unei persoane” de care
urmează să se ţină seama la examinarea conţinutului legal al unora dintre aceste incriminări cum sunt:
traficul de persoane art. 210; traficul de minori, art. 211; exploatarea cerşetoriei, art. 214; folosirea unui
minor în scop de cerşetorie, art. 215; folosirea serviciilor unei persoane exploatate, art. 216, cât şi a altor
dispoziţii cuprinse în noul Cod penal.
Norma formulată în art. 182 C. pen. este o normă de referire, orice modificare a conţinutului acesteia
poate modifica sfera de incidenţă a normelor care fac trimitere la aceasta.

2. Conţinutul expresiei „exploatarea unei persoane”

Potrivit dispoziţiilor art. 182 C. pen., prin „exploatarea unei persoane” se înţelege:
a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat. Aceasta înseamnă
supunerea unei persoane la executarea unei munci*2) sau îndeplinirea de servicii*3) prin constrângere,
adică împotriva voinţei acesteia, în alte cazuri decât cele admise de dispoziţiile legale.
Munca sau îndeplinirea de servicii în mod forţat este interzisă şi de art. 42 alin. (1) din Constituţie,
revizuită*4), de art. 4 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului*5) şi de Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene.
De asemenea, Codul muncii adoptat prin Legea nr. 40/2011, în art. 4 alin. (1) prevede că „munca
forţată este interzisă”, iar în alin. (2) arată că: „Termenul muncă forţată desemnează orice muncă sau
serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul”
(s.n. – I.P.).
Potrivit reglementărilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 4 par. 3), Constituţiei României,
revizuită, art. 42 alin. (2), Codului muncii [art. 4 alin. (3)] şi Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, nu se consideră muncă forţată: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse
detenţiei în condiţii legale sau în timpul în care se află în libertate condiţionată; b) orice serviciu cu caracter
militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă în cazul în care
acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu, în locul serviciului militar obligatoriu; c) orice
serviciu admis în situaţii de criză sau de calamităţi, care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; orice
muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale;
b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire.
Sclavia reprezintă statutul sau condiţia unei persoane asupra căreia este exercitată oricare putere sau toate
puterile ataşate de proprietate.
Ţinerea în stare de sclavie presupune instituirea statutului sau condiţiei asupra unei persoane faţă de
care se exercită o anumită putere sau toate puterile ataşate dreptului de proprietate.
Alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire înseamnă acele procedee prin care
se împiedică în mod ilegal o persoană să se deplaseze şi să acţioneze potrivit voinţei sale; sau acţiunea de a
subjuga sau înrobi o persoană sau mai multe persoane.
Combaterea sclaviei a constituit obiectul a numeroase acorduri internaţionale: Convenţia de la Geneva
din 1921 pentru reprimarea traficului femeilor şi copiilor; Convenţia de la Geneva din 1926 privitoare la
sclavie; Convenţia suplimentară privitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor şi
practicilor similare sclaviei, semnată la Geneva în 1956; România a aderat la toate aceste convenţii.
Sclavia este interzisă şi de art. 4 par. 1, art. 5 din Carta Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 5 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
 c) Obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi
difuzării de materiale pornografice sau de alte forme de exploatare sexuală.
Obligarea la practicarea prostituţiei*6) constă în silirea, constrângerea fizică a unei persoane la
întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau
pentru altul. Nu are relevanţă dacă acţiunea de constrângere a persoanei a fost ori nu marcată de practicarea
sau de continuarea practicării prostituţiei.
De asemenea, nu se cere ca acţiunea de constrângere (fizică sau morală) să fie executată în condiţiile art.
24 sau ale art. 25 C. pen.
Obligarea la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice.
Constituţia României, revizuită, în art. 30 alin. (1)–(6) consacră libertatea de exprimare, iar în alin. (7)
prevede că sunt interzise, printre altele, manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Pentru a asigura respectarea acestui principiu constituţional, Parlamentul României a adoptat Legea nr.
196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei*7), cu modificările şi completările ulterioare*8),
republicată.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 196/2003, „prin pornografie se înţelege actele cu
caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte”, iar conform
prevederilor art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, „prin materiale cu caracter obscen se înţelege obiecte,
gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi
audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice forme de
exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală” (s.n. – I.P.). Dispoziţiile Legii nr.
196/2003 nu sunt aplicabile în cazul operelor de artă sau ştiinţifice ori în cazul materialelor realizate în
interes ştiinţific, al cercetării, educaţiei sau al informării.
În art. 374 C. pen. a fost incriminată pornografia infantilă, pe de o parte, pentru a elimina suprapunerea
unor dispoziţii în materie, iar, pe de altă parte, pentru a transpune în cadrul normei de incriminare
dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/68 JAI din decembrie 2003 privind
lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor şi pedo-pornografiei*9).
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) C. pen. „prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice
material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o
persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament”.
Obligarea la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice
constă în silirea unei persoane de a exprima, crea, realiza o activitate sexuală, în vederea răspândirii sau
propagării lor.
Norma explicativă cere ca silirea în orice mod a unei sau unor persoane la manifestări pornografice să
aibă loc în vederea producerii sau difuzării materialelor pornografice, neavând însă relevanţă pentru
incidenţa normei explicative, dacă această distincţie a fost ori nu realizată.
Termenii „producerea” sau „difuzarea” au înţelesul obişnuit, adică de confecţionare, realizare,
fabricare, crearea de materiale pornografice, respectiv de oferire, distribuire, transmitere, punere la
dispoziţie, încredinţare, vânzare sau remitere cu titlu gratuit a unor astfel de materiale în diverse locuri sau
la diferite persoane.
Obligarea la practicarea cerşetoriei. Noul Cod penal a renunţat la incriminarea infracţiunii de
cerşetorie în forma consacrată de Codul penal anterior, dar a inclus două incriminări noi, conexe
cerşetoriei, menite să răspundă unor realităţi manifestate în ultimii ani, şi anume exploatarea cerşetoriei
(art. 214) şi folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215).
A obliga o persoană la practicarea cerşetoriei înseamnă a determina, inclusiv prin constrângere, un
minor sau o persoană cu dezabilităţi fizice sau psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a
cere ajutor material sau a beneficia de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi.
e) Prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal. Potrivit art. 142 lit. c)
din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii*10) cu modificările şi completările
ulterioare*11), prin „organ” se înţelege partea diferenţiată în structura unui organism, adaptată la o funcţie
definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizaţie şi inervaţie proprii,
iar conform art. 142 lit. d) prin „prelevare” se înţelege recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de
origine umană sănătoase morfologic şi funcţional, cu excepţia autotransplantului de celule stem
hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant.
Expresia „în mod ilegal” semnifică prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană efectuată
cu încălcarea prevederilor Legii nr. 95/2006, adică fără consimţământul dat în condiţiile legii ori fără drept.

*1) Prin dispoziţiile art. 94 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 au fost abrogate textele de incriminare
prevăzute în art. 12, art. 13, art. 14^1 şi art. 15–19 din Legea nr. 678/2001.
*2) Muncă, munci; înseamnă desfăşurarea unei activităţi fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit
scop; activitate prin care omul modifică lucrurile din natură, pentru satisfacerea trebuinţelor sale (DEX, op.
cit., p. 682).
*3) Serviciu, servicii; acţiune, faptul de a servi, de a sluji, formă de muncă prestată în folosul sau
interesul cuiva (DEX, op. cit., p. 1009).
*4) Art. 42 alin. (1) din Constituţie prevede: „Munca forţată este interzisă”.
*5) Art. 4 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede: „Nimeni nu poate fi constrâns
să execute o muncă forţată sau obligatorie”.
*6) Potrivit art. 213 alin. (4) C. pen., „prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale
cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul”.
*7) Publicată în M. Of. nr. 342 din 20 martie 2003, modificată prin Legea nr. 496/2004, publicată în M.
Of. nr. 1070 din 18 noiembrie 2004 şi prin Legea nr. 301/2007, publicată în M. Of. nr. 784 din 19
noiembrie 2007.
*8) Republicată în M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.
*9) A se vedea expunerea de motive la noul Cod penal.
*10) Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
*11) Art. 142 din Legea nr. 95/2006 a fost modificat prin art. 1 pct. 6 din O.U.G. nr. 35/2012 publicată
în M. Of. nr. 434 din 30 iunie 2012, republicată în M. Of. nr. 558 din 8 august 2012.

ART. 183
Consecinţe deosebit de grave

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „consecinţe deosebit de grave”

Cuvântul „consecinţe”, în vorbirea curentă, are sensul de rezultat al unei fapte, al unei acţiuni.
Expresia „consecinţe deosebit de grave”, în înţelesul de consecinţe al unei fapte descrise de legea penală,
formează obiectul dispoziţiilor explicative din art. 183 C. pen.
Această expresie, de regulă, intră ca element circumstanţial în conţinutul unor infracţiuni, deci a unor
variante agravate ale acestora, agravări determinate de consecinţele faptei. Astfel, în Titlul V „Infracţiuni
de corupţie şi de serviciu”, Capitolul II „Infracţiuni de serviciu” întâlnim folosită expresia „consecinţe
deosebit de grave” în art. 309, cu denumirea marginală „Faptele care au produs consecinţe deosebit de
grave”. Potrivit acestui text, dacă faptele prevăzute în art. 295 (delapidare), art. 297 (abuzul în serviciu),
art. 298 (divulgarea informaţiilor secrete de stat), art. 304 (divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice), art. 306 (obţinerea ilegală de fonduri) sau art. 307 (deturnarea de fonduri) au produs consecinţe
deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
Expresia „consecinţe deosebit de grave” este utilizată tot cu valoarea de element circumstanţial
agravant şi în conţinutul unor norme de incriminare cuprinse în legi speciale [de exemplu, în art. 18^3
alin. (3) din Legea nr. 78/2000*1), cu modificările şi completările ulterioare; art. 19 din Legea nr.
191/2003*2) privind infracţiunile la regimul transportului naval, cu modificările şi completările ulterioare;
art. 37 din Legea nr. 535/2004*3) privind combaterea terorismului cu modificările şi completărilor
ulterioare] ori în legi speciale cu dispoziţiile penale [de exemplu, în art. 123 alin. (3) din Legea nr.
204/2006*4) privind pensiile facultative cu modificările şi completările ulterioare].
Lămurirea înţelesului expresiei „consecinţe deosebit de grave” este necesară, deoarece ea este
susceptibilă de diferite accepţiuni, conţinutul variantelor agravate ale infracţiunilor mai sus menţionate,
cât şi a altora în care expresia este folosită, ar fi putut primi, teoretic şi practic, interpretări variate.
Explicaţiile cuprinse în art. 183 C. pen. sunt de natură să asigure, în primul rând, realizarea
principiului legalităţii incriminărilor, iar în al doilea rând, o interpretare uniformă, unitară şi o corectă
încadrare a faptelor.

2. Conţinutul expresiei „consecinţe deosebit de grave”

Faptele incriminate prin dispoziţiile sus-menţionate devin infracţiuni calificate sau încadrate în
variantele agravate ale acesteia numai când au produs consecinţe deosebit de grave.
Agravarea legală în aceste cazuri îşi găseşte raţiunea în gravitatea sporită pe care o prezintă faptele faţă
de consecinţele pe care le-au produs, consecinţe care pun în evidenţă potenţialul cauzal al activităţii
infracţionale respective. Aceste consecinţe trebuie raportate nu numai la urmarea imediată (rezultatul
material al faptei), care se caracterizează la infracţiunile de serviciu prin producerea unei pagube sau
afectarea intereselor ori a activităţii unei persoane, dar şi la urmările succesive, la implicaţiile pe care
săvârşirea faptei le poate avea asupra relaţiilor sociale de care sunt legate, valori sociale pe care legea
penală le ocroteşte prin incriminarea acestor fapte*5).
Prin urmare, este vorba de „consecinţe”, adică de urmări posterioare care se produc după consumarea
faptei, care sunt însă generate de acelaşi proces cauzal care a produs şi urmarea imediată (rezultatul) adică
paguba directă.
Explicaţiile din art. 183 C. pen. prevăd, pentru constatarea cerinţei „consecinţe deosebit de grave”, un
singur criteriu, şi anume valoarea pagubei materiale produsă prin infracţiune, care trebuie să fie mai mare
de 2.000.000 lei.
În cazul în care caracterul calificat sau agravat al faptei săvârşite este dat de paguba materială produsă,
instanţa de judecată trebuie să ţină seama de valoarea economică a pagubei produse în patrimoniul
persoanei juridice sau fizice care constituie subiectul pasiv al infracţiunii săvârşite la data comiterii
acesteia, şi nu de valoarea pagubei produse la data când are loc judecata.
În acest sens, instanţa supremă a decis că susţinerea inculpatului, că totalul prejudiciului se situează sub
limita prevăzută de norma explicativă a expresiei „consecinţe deosebit de grave”, întrucât aceasta, după
săvârşirea faptelor, a achitat o parte din sumele cu care au fost păgubite părţile vătămate, prezintă relevanţă
numai sub aspect civil, iar nu şi cu privire la prejudiciul efectiv cauzat prin infracţiune*6).
În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru
infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează
cuantumul pagubei necesare în accepţiunea expresiei „consecinţe deosebit de grave”, instanţele
judecătoreşti nu au avut un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea
normelor de incriminare care se referă la agravantă, constând în „consecinţe deosebit de grave”, prin
mărirea cuantumului valoric al pagubelor materiale, care determină reţinerea acestui caracter agravat, ar
imprima normelor respective trăsături mai favorabile.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la executare prin care se
invocă modificarea înţelesului de „consecinţe deosebit de grave”, în accepţiunea Codului penal, nu pot
determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă, nefiind
îndeplinite condiţiile care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei.
Datorită acestei stări de fapt, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a declarat recurs în interesul legii, care a fost admis de Instanţa Supremă în Secţiile Unite, prilej cu
care s-a decis că instanţa învestită potrivit Codului de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare
în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, nu poate schimba
încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi apoi reduce
pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” nu
este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele
prin care se reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei*7).
În practica judiciară, instanţele judecătoreşti nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la
determinarea caracterului de „consecinţe deosebit de grave” în cazul infracţiunii continuate. Unele
instanţe au considerat că, în cazul infracţiunii patrimoniale continuate, cuantumul prejudiciilor produse
prin actele intrând în compunerea aceleiaşi infracţiuni continuate nu pot fi totalizate decât în măsura în care
privesc patrimoniul aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar nu şi atunci când se referă la persoane
vătămate diferite.
Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pagubele materiale produse prin acte săvârşite la intervale de
timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, chiar dacă sunt îndreptate împotriva patrimoniilor mai
multor persoane, trebuie totalizate într-un prejudiciu unic, însumat, în măsura în care actele respective intră
în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate, având ca urmare reţinerea caracterului deosebit de grav al
consecinţelor faptei în cazul întrunirii cerinţelor prevăzute în norma explicativă a expresiei „consecinţe
deosebit de grave”.
ICCJ, Secţiile Unite, admite recursul în interesul legii în această materie şi decide că, în cazul
infracţiunii continuate, caracterul de „consecinţe deosebit de grave” se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile ce realizează
elementul material al laturii obiective a infracţiunii*8). Credem că această decizie devine discutabilă,
luând în seamă faptul că infracţiunea continuată în noul Cod penal nu mai este compatibilă cu pluralitatea
de subiecţi pasivi ai infracţiunii.

*1) Publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.

*2) Publicată în M. Of. nr. 332 din 16 mai 2003.
*3) Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
*4) Publicată în M. Of. nr. 470 din 31 mai 2006.
*5) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 440.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2760 din 3 mai 2006, publicată în Jurisprudenţa Secţiei penal pe anul 2006,
Ed. Hamangiu, p. 47–48.
*7) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 733 din 30 octombrie
2007.
*8) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XIV din 22 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007.

ART. 184
Faptă săvârşită în public

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „faptă săvârşită în public”

Norma explicativă prevăzută în art. 184 C. pen., în esenţă, lămureşte înţelesul cuvintelor „în public” în
legătură cu locul săvârşirii unei fapte penale.
În Codul penal, în partea sa specială ori în legi penale speciale, locuţiunea adverbială „în public” este
folosită în conţinutul unor dispoziţii incriminatoare fie ca un element constitutiv [de exemplu, în art. 371
C. pen. este incriminată tulburarea ordinii publice şi constă în „fapta persoanei care, în public, prin
violenţe comise împotriva persoanelor (...); în art. 375 C. pen. este incriminat ultrajul contra bunelor
moravuri şi constă în „fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă
explicit o activitate sexuală (...)]”, fie ca un element circumstanţial agravant.
 Condiţia de loc public poate fi prezentă în conţinutul unor infracţiuni şi într-o formă implicită. De
exemplu, la infracţiunea „exploatarea cerşetoriei” prevăzută în art. 214 C. pen. ori la infracţiunea „folosirea
unui minor în scopul cerşetoriei” prevăzută în art. 215 C. pen., condiţia temporală nu este exprimată
explicit, ci se reduce din natura faptei care n-ar putea fi comisă decât în public. Pe lângă aceasta, în
formularea textului se foloseşte şi o expresie echivalentă acelei de loc public, şi anume „mila
publicului”*1).
De asemenea, şi la alte infracţiuni această condiţie se deduce din conţinutul incriminării. De pildă, în
cazul infracţiunii de instigare publică prevăzută în art. 368 C. pen. care constă în „fapta de a îndemna
publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârşească infracţiuni” sau în cazul infracţiunii de
propagandă pentru război prevăzută în art. 405 C. pen., care constă în „propaganda pentru război de
agresiune, precum şi răspândirea de ştiri tendenţioase (...)”.
Explicarea expresiei „faptă săvârşită în public”, printr-o dispoziţie generală apare ca necesară pentru a
asigura aplicarea în mod unitar a legii penale.

2. Conţinutul expresiei „ faptă săvârşită în public” în înţelesul legii penale

Dispoziţia explicativă din art. 184 C. pen. lămureşte înţelesul expresiei „faptă săvârşită în public”, prin
enumerarea descriptivă a cazurilor în care fapta este considerată ca fiind săvârşită în public. Aceste cazuri
sunt:
a) când fapta a fost săvârşită într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană.
Întrucât locul prin natura sau destinaţia lui este în permanenţă accesibil publicului, prezenţa acestuia în
momentul săvârşirii faptei este totdeauna posibilă în acel loc, iar cel care comite fapta îşi dă seama de
această posibilitate.
Norma explicativă, în acest caz, cere numai o publicitate virtuală, adică posibilitatea prezenţei
publicului, şi nu efectiva lui prezenţă.
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 184 lit. a) C. pen., pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să
fie considerată săvârşită în public, este necesar să ţină seama de caracterul locului unde s-a comis fapta, loc
care prin natura ori destinaţia sa este accesibil publicului, fără a fi nevoie să se facă dovada prezenţei
efective a unor persoane în acel loc în momentul când fapta a fost săvârşită*2).
În practica judiciară*3) s-a apreciat că sunt „loc public” în înţelesul legii: strada, sala de aşteptare a unei
autogări; porţiunea de teren de lângă blocurile de locuinţă; piaţa, staţia de autobuz; holul unui hotel; chiar
dacă este situat la unul dintre etaje; staţia de tramvai; vagonul CFR aflat în staţie; rampa unei staţii de cale
ferată unde se fac încărcări sau descărcări de mărfuri, chiar dacă este păzită; şoseaua; drumul dintre două
sate este un loc care, prin destinaţie, este totdeauna accesibil publicului*4).
Tot astfel, în practica judiciară*5) s-a decis că existenţa unui interfon la uşa de la intrarea în scara
blocului are menirea nu de a modifica „natura şi destinaţia” scării blocului, de a fi accesibilă totdeauna
publicului, ci de a întări sentimentul de siguranţă pentru locatarii blocului, siguranţă ce există şi prin
montarea uşilor de la intrarea blocurilor, dar nu la nivelul asigurat prin existenţa interfonului, astfel încât
scara blocului este în aceste condiţii „loc public”, în sensul art. 152 lit. a) C. pen. anterior [care are acelaşi
conţinut cu al art. 184 lit. a) C. pen.].
b) când fapta a fost săvârşită în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai
multe persoane.
Prin „orice alt loc accesibil publicului” se înţelege acel loc care prin destinaţia lui este numai
intermitent accesibil publicului. Se includ în această categorie de locuri, de exemplu, o sală în care se ţine
o conferinţă sau cursuri, o sală de spectacole, o şcoală, un muzeu etc.
După cum se poate observa, cuvântul „loc” folosit în formularea textului art. 184 lit. b) C. pen. are o
accepţiune largă şi poate însemna atât locuri propriu-zise, cum sunt terenuri, clădiri, localuri, stabilimente
etc., cât şi mijloace de transport, ca, de pildă, trenuri, autobuze, avioane, vapoare etc.
 Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 184 lit. b) C. pen. se cere ca, pe lângă săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală într-un loc accesibil publicului, să se constate că au fost de faţă la comiterea acesteia două
sau mai multe persoane, altele decât subiectul activ şi subiectul pasiv al acelei fapte.
c) când fapta a fost săvârşită într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie
auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane.
Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să fie considerată săvârşită în public potrivit dispoziţiilor art.
184 lit. c) C. pen., se cere, pe de-o parte, ca fapta să fi fost comisă într-un loc inaccesibil publicului, iar,
pe de altă parte, ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţia ca acea faptă să fie văzută sau auzită de mai
multe persoane şi acest rezultat s-a produs, în sensul că au existat două sau mai multe persoane, altele
decât subiectul activ şi subiectul pasiv al acelei fapte, care au auzit sau văzut fapta săvârşită. Astfel,
provocarea unui scandal în locuinţă, urmat de ieşirea pe balcon şi încercarea de a arunca victima din
balcon, trezind reacţii de spaimă şi temere locatarilor, realizează condiţia săvârşirii faptei în public*6). În
acest caz, deşi locul comiterii faptei nu este accesibil publicului totuşi, datorită modului în care a fost
săvârşită fapta, aceasta a ajuns la cunoştinţa a două sau mai multe persoane, deci a publicului (publicitate
reală).
d) Când fapta a fost săvârşită într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia
reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre
persoanele participante.
După cum rezultă din formularea textului art. 184 lit. d) C. pen., condiţia suficientă pentru ca o faptă să
fie considerată săvârşită în public este ca aceasta să fie comisă într-o adunare sau cu ocazia unei
reuniuni de mai multe persoane (de la 3 persoane în sus). „Adunarea de persoane” presupune o
întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general, iar „reuniunea de
persoane” înseamnă întâlnirea unui grup de persoane.
Pentru a evita o aplicare extensivă a termenilor „adunare” şi „reuniune”, dispoziţia explicativă din art.
184 lit. d) C. pen. prevede că sunt exceptate reuniunile cu caracter de familie, în care ideea de publicitate
este exclusă tocmai datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante. Reuniunea este considerată de
familie, atunci când persoanele reunite sunt membrii de familie în accepţiunea art. 177 C. pen. sau prieteni
intimi ai familiei.
Nunta constituie o reuniune de familie şi, ca atare, dacă la acest eveniment nu participă şi alte persoane,
în afara rudelor apropiate ori a prietenilor intimi, de familie, fapta săvârşită la nuntă nu este săvârşită în
public. Dacă participă şi alte persoane, nunta capătă caracter public, iar faptele ilicite săvârşite cu acest
prilej vor fi considerate ca săvârşite în public*7).

*1) S. Corlăţeanu, Timpul şi spaţiul în dreptul penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 128.
*2) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 452.
*3) G. Antoniu, C. Bulai, coordonatori, Practică judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 275–276.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1772 din 6 mai 1999, Probleme de drept în Jurisprudenţa CSJ, op. cit., p. 347.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1280 din 21 martie 2005; A. Stoica, Infracţiunile contra patrimoniului,
practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 106.
*6) V. Paşca, comentariu, Faptă săvârşită în public, în G. Antoniu, coordonator, Noul Cod penal, vol. II,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 58.
*7) C. Mitrache, comentariu la art. 152 C. pen., în Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 279.

ART. 185
Timp de război

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „timp de război”

 Expresia „timp de război” este folosită în diferite texte din partea specială a Codului penal, fie ca o
condiţie obiectivă a conţinutului normei de incriminare, fie ca element circumstanţial al variantei
agravate a anumitor infracţiuni.
Sunt infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât în timp de război, de exemplu: trădarea prin ajutarea
inamicului, art. 396 C. pen.; absenţa nejustificată, art. 413 C. pen.; neprezentarea la încorporare sau
concentrare, art. 435 alin. (1) C. pen.; capitularea, art. 421 C. pen.; părăsirea câmpului de luptă, art. 422 C.
pen. etc.
De asemenea, sunt infracţiuni la care condiţia „timp de război” are valoare de element circumstanţial al
variantei agravate a unor infracţiuni, ca, de exemplu: dezertarea, art. 414 alin. (3) C. pen.; încălcarea
consemnului, art. 415 alin. (3) C. pen.; părăsirea postului sau comenzii, art. 416 alin. (3); insubordonarea,
art. 417 alin. (2) C. pen.; lovirea superiorului sau inferiorului, art. 420 alin. (3) C. pen. etc.
Pentru a asigura o interpretare unitară şi aplicare corectă a textelor în care este folosită expresia „timp de
război”, apare ca necesară editarea unei dispoziţii generale care să exprime înţelesul acestei expresii.

2. Conţinutul expresiei „timp de război”

Dispoziţia explicativă din art. 184 C. pen. lămureşte înţelesul expresiei „timp de război”, prin indicarea
momentelor limite ale acestui interval de timp care se stabilesc prin lege specială*1).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 355/2009, starea de mobilizare este acea situaţie în care se află ţara şi care
impune luarea unor măsuri extraordinare, în principal în domeniile politic, economic, social,
administrativ, diplomatic, juridic şi militar, planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi acţiuni
desfăşurate pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care
poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia
constituţională.
Mobilizarea poate fi parţială sau totală (art. 3 din Legea nr. 355/2009). Mobilizarea parţială constă în
aplicarea succesivă şi limitată a măsurilor şi acţiunilor în una sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale,
precum şi pentru anumite elemente ale forţelor destinate apărării; economia poate fi mobilizată în totalitate
în unităţile administrativ teritoriale unde s-a declarat această stare, iar la nivel naţional pot fi mobilizaţi
operatori economici şi instituţiile publice din domeniile de activitate necesare susţinerii efortului de
apărare. Mobilizarea totală constă în aplicarea măsurilor şi acţiunilor pe întregul teritoriu al statului.
Pe timpul stării de mobilizare parţială sau totală se pot dispune, cu respectarea prevederilor Constituţiei,
măsuri pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale.
Conform art. 2 din Legea nr. 355/2009, starea de război este acea situaţie în care se află ţara şi care
impune luarea unor măsuri extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic,
economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, în vederea exercitării dreptului inerent al
statului la autoapărare individuală sau colectivă. Pe timpul stării de război se poate dispune, cu respectarea
dispoziţiilor Constituţiei, măsuri pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale.
Mobilizarea parţială sau totală şi starea de război se declară potrivit prevederilor Constituţiei României.
Parlamentul declară prin hotărâre, în şedinţă comună, mobilizarea parţială, totală sau
demobilizarea şi aprobă sau respinge, anterior sau ulterior emiterii, după caz, decretul Preşedintelui
României de declarare a mobilizării parţiale sau totale ori a demobilizării.
Preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, prin decret
contrasemnat de primul-ministru, mobilizarea sau demobilizarea, după caz, a forţelor destinate apărării.
Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel
mult 5 zile de la adoptare (art. 6 şi 7 din Legea nr. 355/2009).
Declararea stării de război este atributul exclusiv al Parlamentului [art. 65 alin. (2) lit. d) din
Constituţie şi art. 6 din Legea nr. 355/2009].
Hotărârea Parlamentului privind declararea stării de mobilizare sau a stării de război şi decretul
Preşedintelui României privind declararea stării de mobilizare se publică imediat în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
 Din cele ce precedă, rezultă cu claritate că „durata stării de mobilizare a forţelor armate” presupune
perioada de timp de la declararea mobilizării totale sau parţiale până la demobilizare, iar „durata stării de
război” înseamnă intervalul de timp cuprins în declararea stării de război şi încetarea stării de război.

*1) Legea nr. 355 din 20 noiembrie 2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armate şi ale stării de război, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie 2009.

ART. 186
Calculul timpului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „calculul timpului”

Modul cum se calculează timpul, din punct de vedere penal, prezintă interes, pe de-o parte, pentru
constatarea împlinirii duratei pedepselor privative de libertate concret aplicate şi împlinirii termenelor
prevăzute în reglementarea unor instituţii de drept penal, iar, pe de altă parte, la stabilirea limitelor
speciale a unor pedepse exprimate pe luni sau pe ani, care nu sunt divizibile cu fracţia de majorare sau de
reducere a pedepsei.
Astfel, modul de calculare a timpului, potrivit prevederilor art. 186 alin. (1) îşi găseşte aplicare în
dispoziţiile din Partea generală a Codului penal, care prevăd termene [de exemplu, în art. 80 alin. (2) lit.
b) şi lit. d) privind condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei; art. 83 alin. (1) lit. a) privind condiţiile
amânării aplicării pedepsei; art. 84 alin. (1) privind termenul de supraveghere în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere; art. 99 privind condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe
viaţă; art. 100 privind condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii; art. 124 privind
internarea într-un centru educativ; art. 125 privind internarea într-un centru de detenţie; art. 154 privind
termenele de prescripţie a răspunderii penale; art. 162 privind termenele de prescripţie a executării
pedepsei; art. 166 privind reabilitarea judecătorească etc.]. În Partea specială a Codului penal sunt, de
asemenea, prevăzute termene pentru calcularea cărora se recurge la explicaţiile din art. 186 alin. (1) C.
pen., de exemplu, art. 243, însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor; art. 378 alin. (1) lit. c)
abandonul de familie; art. 414 dezertarea etc.
Dispoziţiile explicative prevăzute în art. 186 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. sunt şi ele aplicabile, ţinând
seama că atât în Partea generală, cât şi în Partea specială a Codului penal există numeroase norme care
prevăd majorarea sau reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o anumită fracţie, fără să fie divizibilă
cu aceasta (de exemplu, în art. 76, care reglementează efectele circumstanţelor atenuante, se prevede că, în
cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime; art. 78 C. pen., care reglementează efectele circumstanţelor
agravante; art. 199 C. pen., care incriminează violenţa în familie, unde se prevede că la infracţiunile contra
vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al
pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime etc.).
Dispoziţiile explicative asupra modului de calculare a timpului, prevăzute în art. 186 C. pen., vor asigura
o justă şi uniformă aplicare a diferiţilor termeni prevăzuţi în Codul penal, o exactă executare a pedepselor
privative de libertate şi o corectă stabilire a limitelor speciale a pedepselor pentru infracţiunile săvârşite în
condiţiile în care legea prevede reducerea sau majorarea lor cu o fracţie.

2. Conţinutul expresiei „calculul timpului”

Operaţiunea de calculare a timpului în baza art. 186 alin. (1) C. pen. se face în raport cu cele patru
unităţi de timp folosite de legea penală*1): ziua, săptămâna, luna, anul. Ziua este socotită de 24 de ore,
adică de la ora la care a început curgerea termenului la ora corespunzătoare de a doua zi. Săptămâna
cuprinde 7 zile, adică de la ziua în care a început să curgă termenul, la ziua corespunzătoare din săptămâna
următoare. Luna se socoteşte de 30 de zile, iar anul de 12 luni. Luna şi anul se socotesc îndeplinite cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă.
Dispoziţiile art. 186 alin. (2) şi (3) C. pen. reglementează modul de stabilire a limitei speciale de
pedeapsă în cazul în care aceasta este exprimată într-un termen pe luni sau pe ani, fără a fi divizibil cu
fracţia de majorare sau de reducere ce ar urma să se aplice.
Potrivit art. 186 alin. (2) C. pen., dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu
este divizibil cu fracţia de majorare sau de reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica asupra
termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni, cu precizarea că luna se
socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. Se recurge la
acest mod de stabilire a limitei de pedeapsă, de exemplu, în cazul aplicării dispoziţiilor art. 279 C. pen.,
care incriminează ultrajul judiciar. Să presupunem că ultrajul judiciar a constat în ameninţarea săvârşită
împotriva unui judecător aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, care se pedepseşte cu pedeapsa
prevăzută în art. 206 şi care este închisoarea de la 3 luni la 1 an, ale cărei limite, potrivit art. 279 C. pen., se
majorează cu jumătate. În acest caz, limita minimă specială, care este 3 luni, nu este divizibilă cu fracţia de
majorare, motiv pentru care cele 3 luni se transformă în zile şi rezultă 90 de zile, la care se aplică fracţia de
o jumătate, care înseamnă 45 de zile, după care durata obţinută se transformă în luni, respectiv 1 lună şi 15
zile.
Limita minimă specială pentru ultraj judiciar în exemplul nostru este de 4 luni şi 15 zile (dacă limita
minimă specială ar fi fost de 6 luni, termen divizibil cu fracţia de majorare, nu se impunea transformarea
termenului de 6 luni în zile).
În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani, se aplică în mod corespunzător dispoziţiilor art. 186 alin.
(2) C. pen., transformarea făcându-se între ani şi luni. De exemplu, dacă s-a săvârşit infracţiunea de
vătămare corporală asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (1) C. pen., maximul special al
pedepsei prevăzut de lege, adică prevăzut în art. 194 alin. (1) C. pen., care incriminează vătămarea
corporală (ca normă generală) şi care este închisoarea de 7 ani, se majorează cu o pătrime. În această
situaţie termenul de 7 ani, care nu este divizibil cu fracţia de majorare, se transformă în luni şi se obţin 84
de luni, se aplică fracţia, care este de 21 de luni, şi se transformă în ani, devenind 1 an şi 9 luni. Prin
urmare, limita maximă a pedepsei pentru vătămarea corporală săvârşită asupra unui membru de familie este
de 8 ani şi 9 luni.

*1) V. Roşca, în Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 455.

ART. 187
Pedeapsă prevăzută de lege

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Justificarea normei explicative a expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”

În cuprinsul Părţii generale a Codului penal sau în alte legi penale speciale, se utilizează expresia
„pedeapsa prevăzută de lege” în reglementarea mai multor instituţii, cum sunt: aplicarea legii penale
potrivit principiului personalităţii [art. 9 alin. (1) C. pen.] extrădarea (art. 28 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală); recidiva [art. 41 alin. (1) C. pen.]; renunţarea la
aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen.]; consecinţele răspunderii penale a minorului [art. 114
alin. (2) lit. b) C. pen.]; stabilirea amenzii pentru persoana juridică [art. 137 alin. (1) C. pen.]; termenele de
prescripţie a răspunderii penale (art. 154 C. pen.); stabilirea infracţiunilor care fac obiectul graţierii ori al
amnistiei etc.
Dispoziţiile art. 187 C. pen. asigură o interpretare unitară expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”,
folosită, aşa cum rezultă din cele ce precedă, în reglementarea unor instituţii de drept penal.
 2. Conţinutul normei explicative a expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”
Potrivit dispoziţiilor art. 187 C. pen., ori de câte ori în lege se foloseşte expresia „pedeapsă prevăzută de
lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată,
fără luarea în considerare a cauzelor de reducere (tentativa, cauză specială de reducere a pedepsei) sau de
majorare a pedepsei (concurs de infracţiuni, recidivă, infracţiune continuată).